LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Cuvinte cheie: libera circulaţie a mărfurilor; standardizare; achiziţii publice; serviciile; libera

circulaţia a serviciilor; libera circulaţie activă; libera circulaţie pasivă; libera circulaţie a

capitalurilor; spălarea banilor; libera circulaţie a persoanelor; Acordul Schengen

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi fundamentale ale Pieţei interne: libera

circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a

capitalului.

Libera circulaţie a mărfurilor

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma. Acest obiectiv

presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii. Încheierea perioadei de

tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-au putut realiza decât

eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor şi armonizarea unor taxe, între

care şi introducerea generală a TVA-ului în anul 1970.

La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restricţiilor cantitative. Libertatea circulaţiei

bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale cum sunt: drepturi

exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.

Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a Comisiei

Europene, din 1985, care a fost incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986). Aceasta

conţinea 300 de măsuri legislative (termenul limită de finalizare fiind 31.12.1992), grupate pe trei

obiective principale:

– eliminarea frontierelor politice;

– eliminarea frontierelor tehnice;

– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.

În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7 din Tratatul de la

Roma care a definit piaţa internă a Comunităţilor ca „o zonă fără frontiere interne, în care este

asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”.

Această dispoziţie este reluată în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 16(2).

Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre şi tuturor

produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar.

Potrivit art. 29 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, se consideră că se află în

liberă circulaţie într-un stat membru mărfurile provenind din statele terţe din care au fost importate cu

îndeplinirea formalităţilor şi încasarea taxelor de import, respectiv, taxe vamale şi taxe cu efect

echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect

echivalent, inclusiv taxele vamale cu caracter fiscal, precum şi restricţiile cantitative la import sau

export şi orice măsuri cu efect echivalent.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la art. 28 prevede că „Uniunea este alcătuită

dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică

interzicerea între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect

echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.”

Libera circulaţie a mărfurilor se aplică:

Notă: Jurisprudenţa folosită în acest capitol este redată după următoarele culegeri editate de Ministerul

Afacerilor Externe:

1. Repere ale jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (2003-2004), Bucureşti,

2005.

2. Repere fundamentale ale jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.

– produselor originare din statele membre;

– produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.

Produsele din ţări terţe sunt considerate a fi în liberă circulaţie în statele membre, dacă pentru

acestea:

– au fost îndeplinite formalităţile de import;

– au fost percepute în statul membru taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, exigibile;

– nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.

Comisia Europeană, în executarea atribuţiilor de asigurare a liberei circulaţii a mărfurilor are în

vedere:

– necesitatea promovării schimburilor comerciale în interiorul Uniunii, precum şi cu statele

terţe;

– evoluţia condiţiilor de concurenţă în scopul creşterii competitivităţii întreprinderilor;

– satisfacerea necesităţilor de materii prime şi semifinite ale Uniunii fără denaturarea

condiţiilor de concurenţă la produsele finite;

– evitarea perturbărilor vieţii economice, dezvoltarea raţională a producţiei şi creşterea

consumului în Uniune.

Între statele membre sunt interzise:

– restricţiile cantitative şi orice măsuri cu caracter echivalent la import;

– restricţii cantitative şi orice măsuri cu efect echivalent la export.

Sunt exceptate restricţiile şi măsurile cu efect echivalent la import, export şi tranzit, justificate

de:

– motive de morală publică, de ordine publică şi de siguranţă publică;

– protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor;

– protecţia sănătăţii şi vieţii animalelor;

– conservarea plantelor;

– protejarea unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică;

– protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

Statele membre trebuie să-şi adapteze monopolurile naţionale şi cu caracter comercial pentru

excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre în privinţa condiţiilor de

aprovizionare şi comercializare. Aceste măsuri trebuie luate şi cu privire la orice organism prin care un

stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduc sau influenţează în mod

semnificativ importurile sau exporturile dintre state membre, precum şi faţă de monopolurile de stat

concesionate.

Regulile concurenţiale se aplică şi produselor agricole cu unele excepţii, după cum urmează:

– produsele neexceptate sunt stabilite prin lista anexă la Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene;

– se aplică numai în măsura stabilită de Parlamentul European şi de Consiliu;

– măsurile privind stabilirea preţurilor, a taxelor, a ajutoarelor şi a contingentelor, precum şi

stabilirea şi repartizarea posibilităţilor de pescuit, se adoptă de Consiliu la propunerea

Comisiei;

– dacă într-un stat membru, un produs face obiectul unei organizări naţionale a pieţei sau al

oricărei reglementări interne cu efect echivalent care afectează concurenţial o producţie

similară dintr-un alt stat membru, statele membre aplică la import o taxă compensatorie

acestui produs provenit din respectivul stat membru, cu excepţia cazului în care acest stat

membru aplică o taxă compensatorie la export.

În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru

poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi comercializarea mărfurilor, dar

acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import sau măsuri cu efect echivalent acestora.

Obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale sunt

acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative cum ar fi mai ales eficacitatea

controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi protecţia

consumatorilor.

În lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un stat membru trebuie să accepte pe

teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislaţia statului membru de origine.

Art. 307 (1) TCE prevede că dispoziţiile acestui tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor

rezultate din convenţii încheiate înainte de 1958, iar pentru statele care au aderat după 1958, înaintea

aderării, între unul sau mai multe state membre, şi unul sau mai multe state membre, de cealaltă parte.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că dispoziţiile Regulamentului nr. 2081/92

privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine nu se opun aplicării unui tratat

bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu există legătură directă între o

calitate a produsului şi originea sa geografică, ci are doar rolul să informeze consumatorul că produsul

provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat).

Astfel de tratate, prin prevederile lor pot constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a

mărfurilor, contravenind liberei circulaţii a mărfurilor asigurată prin interzicerea restricţiilor cantitative

la import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 28 TCE). Judecătorul naţional trebuie să

decidă dacă tratatul mai este în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia unor părţi.

În cauza C–110/05, Comisia Comunităţilor Europene – Republica Austria, Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene a apreciat că s-a produs încălcarea art. 28 şi 30 din TCE, deoarece reglementarea

naţională condiţionează înmatricularea vehiculelor de ocazie, importate şi înmatriculate anterior în alte

state membre de îndeplinirea anumitor cerinţe tehnice, în condiţiile în care vehiculele de ocazie care

sunt deja pe piaţa naţională a Austriei şi au aceleaşi caracteristici nu sunt supuse unor asemenea

cerinţe cu ocazia unei noi înmatriculări.

În Italia, decretul legislativ nr. 285 din 30 aprilie 1992, care constituie codul rutier italian,

prevede că numai automobilele, troleibuzele şi tractoarele automobile pot să tracteze remorcă. În urma

unei plângeri a unui particular la Comisie, aceasta în urma unei anchete neoficiale, a adresat Italiei o

scrisoare de punere în întârziere, în care susţinea că interdicţia impusă motocicletelor de a tracta o

remorcă constituie o încălcare a obligaţiilor care reies din art. 28 CE. Comisia a propus, printre altele

să se aplice cele două categorii de dispoziţii care reglementează utilizarea unui produs:

– cele care subordonează utilizarea unui produs respectării anumitor condiţii proprii acestuia

sau care limitează această utilizare în spaţiu sau în timp;

– cele care prevăd interdicţiile absolute sau aproape absolute de utilizare a produsului

respectiv.

Italia a susţinut că o normă privind domeniul de utilizare, intră în domeniul art. 28 TCE dacă

aceasta interzice toate utilizările unui produs sau utilizarea unică a acestuia în cazul produselor de

unică folosinţă. În schimb, dacă există o marjă de apreciere cu privire la posibilităţile de utilizare a

acestui produs situaţia nu ar mai intra în domeniul de aplicare a art. 28 TCE.

În soluţia pronunţată, Curtea reaminteşte că potrivit unei jurisprudenţe constante, orice

reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă să constituie, în mod direct sau indirect,

efectiv sau potenţial, un obstacol în calea comerţului intracomunitar trebuie considerată ca o măsură cu

efect echivalent unor restricţii cantitative în sensul articolului 28 CE (a se vedea în special Hotărârea

Dassonville, pct. 5). Din jurisprudenţa constantă a Curţii, rezultă că art. 28 din CE reflectă obligaţia de

respectare a principiilor nediscriminării şi recunoaşterii reciproce a produselor fabricate şi

comercializate în mod legal în alte state membre, precum şi pe cea de asigurare a unui acces liber pe

pieţele naţionale pentru produsele comunitare (a se vedea Hotărârea Sandoz din 14 iulie 1983, nr.

174/82, Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe-Zentral, cunoscut sub numele „Cassis de Dijon, nr.

120/78, precum şi Hotărârea Keck şi Mithauard). Astfel, reprezintă măsuri cu efect echivalent

restricţiile cantitative, obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă în lipsa armonizării

legislaţiilor naţionale, din aplicarea, în privinţa mărfurilor provenite din alte state membre unde sunt

produse şi comercializate în mod legal, a unor norme privind condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească mărfurile respective, chiar dacă aceste norme sunt aplicabile fără deosebire tuturor

produselor.

Comisia consideră măsuri cu efect echivalent restricţiile cantitative la import, în sensul art. 28

TCE, măsurile adoptate de un stat membru care au ca efect aplicarea unui tratament mai puţin

favorabil, produselor provenind din alte state membre. De asemenea, face parte din aceeaşi noţiune

orice altă măsură care împiedică accesul pe piaţa unui stat membru a produselor originare din alte state

membre. Prin urmare, interdicţia prevăzută de art. 56 din Codul rutier constituie, potrivit Comisiei, un

obstacol în sensul art. 28 TCE şi nu ar putea fi considerată compatibilă cu Tratatul CE decât dacă ar fi

justificată în conformitate cu articolul 30 TCE sau printr-un motiv imperativ de interes general iar

Italia nu a invocat nici o justificare, nici un motiv imperativ de interes general în timpul procedurii

precontencioase. Dimpotrivă, Italia a admis existenţa interdicţiei respective şi a obstacolului în calea

importurilor care rezultă din aceasta şi s-a angajat să o elimine.

Curtea a analizat interdicţia numai în privinţa remorcilor pentru motociclete nu şi în privinţa

remorcilor destinate să fie tractate de automobile.

Curtea a apreciat că interdicţiile de utilizare a unui produs pe teritoriul unui stat membru are o

influenţă considerabilă asupra comportamentului consumatorilor , comportament care afectează, la

rândul său, accesul acestui produs pe piaţa statului membru respectiv. Articolul 56 din Codul rutier

este un obstacol în cale existenţei unei cereri pe piaţa în cauză pentru astfel de remorci, împiedicând

astfel importul, în condiţiile în care acestea sunt comercializate în mod legal în alte state membre decât

Republica Italiană şi constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la import interzisă

de art. 28 CE, cu excepţia situaţiilor în care aceasta poate fi justificată în mod obiectiv de motivele de

interes general enumerate la articolul 30 CE sau de cerinţe imperative.

Republica Italiană a susţinut că acest ansamblu compus dintr-o motocicletă şi o remorcă prezintă

un pericol pentru siguranţa rutieră.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a decis că această interdicţie pentru motociclete de a

tracta o remorcă concepută în mod special pentru acestea şi care este fabricată şi comercializată legal

în alte state membre decât Republica Italiană, trebuie considerată ca fiind justificată de motive privind

protecţia siguranţei rutiere şi a respins acţiunea Comisiei.

Interdicţiile sau restricţiile la import, la export sau de tranzit pot fi impuse atunci când sunt

justificate de motive ţinând de.

morala publică;

ordinea publică, siguranţa publică (exemplu: arme, produse toxice, stupefiante);

protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor;

conservarea plantelor (exemplu - organismele modificate genetic);

protejarea nor bunuri de patrimoniu;

protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.

Restricţiile trebuie să îndeplinească două condiţii:

1) să se aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi celor importate;

2) să fie proporţionale cu scopul urmărit.

Statele membre trebuie să accepte pe teritoriul lor produse care sunt conforme cu legislaţia

statului membru de origine. Este interzisă impunerea, asupra produselor din alte state membre, a unor

taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare, precum şi taxele de natură să

protejeze alte produse.

Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de calitate.

Au fost reglementate condiţiile introducerii pe piaţă şi utilizării produselor, obligaţiile producătorului,

reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a conformităţii produselor,

marcajul de conformitate al produsului. Standardele au ca scop protecţia muncii, protecţia sănătăţii

consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Achiziţiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE şi

92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurenţial şi transparent în organizarea

licitaţiilor pentru achiziţii publice.

Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

privind libera circulaţie a mărfurilor

Cazul: Rewe-Zentrale AG vs. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein (Cassis de

Dijon), nr. 120\78, 20 februarie 1979

Situaţia de fapt

Interzicerea importării şi comercializării în RFG a unei băuturi originare din Franţa (Cassis de

Dijon), pe motivul că legislaţia germană prevede o concentraţie minimă de alcool, pe care băutura

respectivă nu o avea.

Dreptul aplicabil:

Articolul 281 TCE - Noţiunea de restricţii cantitative şi măsuri cu efect echivalent; Teoria

exigenţelor imperative

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

1. În domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat membru

poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi comercializarea alcoolului şi

băuturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie restricţii cantitative la import sau măsuri cu

efect echivalent acestora.

2. Obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale sunt

acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai ales: eficacitatea

controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea tranzacţiilor comerciale şi protecţia

consumatorilor.

3. În speţă, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative la

importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigenţă imperativă.

Cazul Budjovicky Budvar/Rudolf Ammersin GmbH, recurs prealabil, 18 noiembrie 2003

Situaţia de fapt

Braseria Budweiser Budvar, cu sediul în localitatea cehă Budweis, produce şi exportă în Austria

bere cu marca „ Budweiser Budvar”. Societatea Ammersin, cu sediul în Austria comercializa berea cu

marca „American Bud”, produsă de o societate cu sediul în St. Louis, SUA. Între Austria şi fosta

Cehoslovacie s-a încheiat în 1976 un tratat de protejare a indicaţiilor geografice de origine pentru

produsele alimentare regionale ale celor două părţi. În anexa care enumeră indicaţiile geografice a

căror protecţie este asigurată de părţi este menţionată şi marca „Bud”.

Având ca bază legală acest tratat, braseria Budweiser Budvar a solicitat instanţei austriece

interzicerea comercializării pe acest teritoriu de către societatea Ammersin a berii cu macra „American

Bud”. Judecătorul austriac a introdus un recurs prejudicial în faţa instanţei de la Luxemburg, pentru a

stabili în ce măsură sunt conforme legislaţiei comunitare şi pot fi aplicate în speţă dispoziţiile unui

tratat bilateral, care acordă protecţie unei indicaţii geografice chiar dacă nu există pericolul inducerii în

eroare a consumatorilor.

Dreptul aplicabil:

– Regulamentul 2081/92 privind protecţia indicaţiilor geografice şi a denumirilor de origine

– Articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import,

precum şi toate măsurile cu efect echivalent acestora”.

– Articolul 30 TCE: „Dispoziţiile art. 28 şi 29 nu împiedică impunerea unor interdicţii sau

restricţii la import, export sau tranzit, justificate de raţiuni de morală publică, ordine publică, securitate

publică, protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor, (…), protecţia proprietăţii industriale şi

comerciale (…)”.

– Articolul 307 al. 1 TCE: „Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi

obligaţiilor rezultate din convenţii încheiate înainte de 1 ianuarie 1958 sau pentru statele care au aderat

mai târziu, înaintea aderării, între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai

multe state terţe, pe de altă parte”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

În soluţia dată, Curtea a stabilit că dispoziţiile Regulamentului 2081/92 nu se opun aplicării unui

tratat bilateral care protejează o indicaţie geografică simplă şi indirectă (nu există legătură directă între

1 Articolul 28 TCE dipune: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi

toate măsurile cu efect echivalent acestora”.

o calitate a produsului şi originea sa geografică, ci menţionarea acestei indicaţii are doar rolul să

informeze consumatorul că produsul provine dintr-o anumită regiune sau dintr-un anumit stat).

În schimb, dispoziţiile tratatului amintit pot constitui un obstacol în calea liberei circulaţii a

mărfurilor care sunt legal comercializate pe teritoriul unui stat membru, contravenind astfel

articolului 28 TCE, care interzice orice restricţii la importul mărfurilor.

După ce stabileşte aplicarea de principiu a articolului 28 în speţă, Curtea verifică în ce măsură o

asemenea restricţie la import poate fi justificată de excepţiile prevăzute la articolul 30 TCE. Instanţa

constată că aplicarea dispoziţiilor tratatului bilateral în speţă are ca obiectiv asigurarea unei concurenţe

loiale, înscriindu-se în „protecţia proprietăţii industriale şi comerciale” din cadrul articolului 30 TCE.

Prin urmare, dacă judecătorul naţional stabileşte, în urma cercetărilor efectuate, că denumirea

„Bud” desemnează o regiune de pe teritoriul Cehiei, iar această denumire trebuie protejată în

conformitate cu regimul proprietăţii industriale şi comerciale, dreptul comunitar nu se opune extinderii

protecţiei denumirii respective pe teritoriul Austriei, în conformitate cu prevederile tratatului bilateral

încheiat între cele două state.

În ceea ce priveşte tratatul bilateral invocat de Cehia, poziţia Curţii merge în sensul

recunoaşterii opozabilităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultând din acest act, fiind vorba de un

tratat încheiat de un stat membru (Austria) înainte de aderarea la Uniune, aplicându-se deci

dispoziţiile art. 307 al. 1 TCE (în prealabil trebuie însă stabilit de judecătorul naţional dacă tratatul este

încă în vigoare în urma schimbărilor intervenite în situaţia juridică a unei părţi - respectiv

dezmembrarea Cehoslovaciei, parte originară la tratat, şi succesiunea Republicii Cehe la acordurile

internaţionale încheiate de fostul stat).

În acest context, Curtea reaminteşte că, potrivit art. 307 TCE, chiar dacă obligaţiile rezultând din

tratatul încheiat de un stat membru înainte de aderarea la Uniunea Europeană ar fi incompatibile cu

legislaţia comunitară, până la eliminarea incompatibilităţilor, judecătorul naţional poate să aplice

dispoziţiile tratatului bilateral.

Cazul: De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told-go Skattestyrelsen, 17 iunie

2003

Situaţia de fapt

În Danemarca nu se produc automobile. În ianuarie 1999, De Danske Bilimportorer (DBI), o

asociaţie daneză de importatori de vehicule, a cumpărat un autovehicul nou, marca Audi, pentru un

preţ total de 67.152 EURO din care 40.066 EURO au fost plătiţi cu titlu de taxă de înmatriculare.

Estimând că taxa de înmatriculare a fost plătită fără justificare, DBI a cerut rambursarea sa de

către autorităţile fiscale daneze. Acestea au refuzat cererea. În consecinţă, DBI a introdus un recurs

împotriva Skatteministeriet (Ministerul Impozitelor şi Accizelor). În sprijinul cererii sale, reclamanta a

invocat principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor, principiu prevăzut de tratatul CE. În acest

context, justiţia daneză a întrebat CJCE dacă un impozit indirect perceput de un stat membru (o taxă

de înmatriculare), care se ridică, pentru vehiculele noi, la 105% din prima tranşă de 52.800 DKK şi la

180% din restul valorii impozabile, pot constitui o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative

la import, fiind, din acest motiv, incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.

Dreptul aplicabil

Art. 90 TCE privind interzicerea impunerii asupra produselor din alte state membre a

unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale similare, precum şi taxele interne

de natură să protejeze indirect alte produse.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea constată că taxa daneză de înmatriculare prezintă un pronunţat caracter fiscal şi este

perceput nu ca urmare a trecerii frontierei, ci cu ocazia primei înmatriculări a vehiculului pe teritoriul

Danemarcei. Ea aparţine, deci, regimului general de redevenţe interne asupra mărfurilor. În consecinţă,

problema trebuie analizată prin prisma art. 90 TCE. Acest articol interzice impunerea, asupra

produselor din alte state membre, a unor taxe superioare celor care se aplică produselor naţionale

similare, precum şi taxele interne de natură să protejeze indirect alte produse. Articolul vizează să

asigure libera circulaţie a mărfurilor între statele membre, în condiţii concurenţiale normale, prin

eliminarea tuturor formelor de protecţie, putând rezulta din aplicarea de impozitări interne

discriminatorii produselor originare din alte state membre. Acest text trebuie, de asemenea, să

garanteze neutralitatea perfectă a impozitărilor interne cu privire la concurenţa dintre produsele

naţionale şi produsele importate.

Curtea reaminteşte că art. 90 TCE nu poate fi invocat împotriva impozitărilor interne asupra

produselor importate în absenţa unei producţii naţionale similare sau concurente. Este interzisă în mod

special cenzurarea caracterului excesiv al nivelului de taxare pe care statele membre l-ar putea stabili

pentru anumite produse, în absenţa oricărui efect discriminatoriu sau protector. Având în vedere că în

Danemarca nu există producţie naţională de maşini, CJCE a stabilit că taxa de înmatriculare daneză

vizând autovehiculele noi nu intră în sfera de aplicare a art. 90 TCE şi că, în orice caz, sumele

comunicate nu conduc la concluzia că libera circulaţie a acestui tip de produse între Danemarca şi

celelalte state membre este afectată din cauza taxei foarte mari.

Cazul: Comisia contra Spaniei, recurs în nerespectarea obligaţiilor, 16 ianuarie 2003

Situaţia de fapt

Comisia a introdus două recursuri, în baza art. 226 TCE, împotriva Spaniei şi Italiei, solicitând

Curţii să constate încălcarea dispoziţiilor articolului 28 TCE de către cele două state, respectiv

impunerea de restricţii cantitative la import, aducând astfel atingere liberei circulaţii a mărfurilor în

interiorul Comunităţii.

În speţă, Spania şi Italia interziseseră comercializarea sub denumirea de „ciocolată” a unor

produse care respectau conţinutul minim de unt de cacao impus de regulile comunitare, dar care

aveau în compoziţie şi materii grase vegetale altele decât untul de cacao, în proporţie de până la

15% din conţinutul total. Produsele respective erau fabricate în alte state membre (Danemarca, Italia,

Portugalia, Suedia, Finlanda, Marea Britanie), cu respectarea legislaţiei lor interne, dar Spania şi Italia

au interzis pe teritoriul lor comercializarea acestor produse sub denumirea de „ciocolată”, impunând

utilizarea denumirii „înlocuitor de ciocolată”.

Dreptul aplicabil:

– articolul 28 TCE: „Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum

şi toate măsurile cu efect echivalent acestora”;

– directiva 73/241/CEE din 24 iulie 1973 relativă la apropierea legislaţiilor statelor membre

privind produsele din cacao şi din ciocolată destinată alimentaţiei umane;

– directiva 2000/36 din 23 iunie 2000 privind produsele din cacao şi ciocolată destinate

alimentaţiei umane, care, la data intrării în vigoare (3 august 2003), a abrogat dispoziţiile

directivei 73/241.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Din analiza dispoziţiilor Directivei din 1973, Curtea remarcă că, prin acest act, se urmăreşte

stabilirea unor reguli comunitare în materie, pentru a permite libera circulaţie a produselor din

ciocolată în interiorul Comunităţii.

Directiva prevedea în mod expres posibilitatea statelor membre de a menţine dispoziţiile

naţionale privind adăugarea unor materii grase vegetale în afară de untul de cacao pentru

produsele fabricate pe teritoriul lor. Faţă de această situaţie, celelalte state membre nu pot să

introducă restricţii privind circulaţia produselor astfel fabricate, iar obligaţia de schimbare a denumirii

lor cu „înlocuitori de ciocolată” este susceptibilă de a crea obstacole în calea acestei libertăţi, în

măsura în care au o influenţă negativă asupra modului de percepere a produselor de către consumatori.

În conformitate cu prevederile articolului 30 TCE, asemenea măsuri restrictive pot fi justificate

prin apărarea unor interese diverse, iar din jurisprudenţa constantă a Curţii, protecţia consumatorilor se

poate încadra în acestea. Trebuie însă îndeplinite două condiţii: restricţiile respective trebuie să se

aplice în mod nediscriminatoriu produselor naţionale şi celor importate, respectiv, să fie proporţionale

cu obiectivul urmărit. În speţă, principiul proporţionalităţii nu este respectat, Curtea considerând că

obiectivul privind protecţia consumatorilor poate fi realizat în mod satisfăcător printr-o menţiune pe

ambalaj care să specifice prezenţa materiilor grase vegetale în conţinutul produsului respectiv.

Prin urmare, dispoziţiile legislaţiei spaniole şi italiene contravin regulilor comunitare în materia

liberei circulaţii a mărfurilor între state.

Notă: Directiva 2000/36, care a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii Curţii, abrogând

dispoziţiile directivei din 1973, permite adăugarea unor materii grase vegetale, altele decât untul de

cacao, într-o proporţie de până la 5%.

Libera circulaţie a serviciilor

Definiţii Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a oferi servicii pe teritoriul

oricărui stat membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii

Europene.

Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa reglementărilor

privitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate

are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de

identificare:

1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al

beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului trebuie să se facă cu trecerea unei frontiere interioare

a Uniunii.

2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE.

3. Prestaţia să fie remunerată.

Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul de servicii poate exercita şi numai

temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă el şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză, nu

ar mai fi vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de

stabilire şi libera circulaţie a serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea

păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.

Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activităţi

financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.

Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când furnizorul se deplasează pe teritoriul

statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit

prestatorul.

Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin:

1. Interdicţia discriminării fondate pe naţionalitatea sau rezidenţa prestatorului. Sunt

interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este

supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa de origine.

2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba

de măsuri naţionale care reglementează accesul – exemplu: la unele profesii, este condiţionat de

deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu: controale administrative,

contabilitate, declaraţii administrative.

În anumite condiţii, sunt admise şi măsuri naţionale restrictive, care pot fi justificate prin raţiuni

de ordin general. Aceste condiţii sunt:

1) domeniul vizat să nu fi fost armonizat;

2) măsura să urmărească un interes general;

3) măsura să nu fie discriminatorie;

4) măsura să fie în mod obiectiv necesară;

5) măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;

6) măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.

În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care se deplasează la prestator,

renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie

supus unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.

Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.

Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având calitatea de „resortisant” (rezident)

comunitar.

Persoana juridică. Neexistând un sistem general de recunoaştere a persoanelor juridice, sunt

aplicabile reglementările naţionale.

Curtea Europeană a decis că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii în alt stat

membru de o manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă

de timp, fără a dispune de o infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei

activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera această întreprindere stabilită în acest stat

membru. Curtea a mai decis că obligaţia de înscriere în registrul meseriilor constituie o restricţie a

libertăţii de prestare a serviciilor. Această formalitate este de natură să întârzie, să complice sau să facă

mai oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire odată ce sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este în sensul că potrivit regulilor

comunitare, prestaţiile oferite în schimbul unei remuneraţii sunt considerate drept servicii.

Tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a formulat principiul potrivit căruia un avantaj fiscal

rezultând pentru prestatorii de servicii din nivelul de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia

sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru alt stat membru o justificare a unui tratament fiscal mai puţin

favorabil aplicat destinatarilor serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Existenţa cerinţei autorizării prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizarea

poate apărea ca justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale

de calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării principiului

general al proporţionalităţii. Principiul comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul

Uniunii Europene se opune unei reglementări naţionale care impune obţinerea de către asigurat a unei

autorizări prealabile în cazul îngrijirilor medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către

personalul medical neacreditat pe lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-un alt stat membru de manieră mai

mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de

infrastructura care să-i permită exerciţiul stabil şi continuu al acestei activităţi profesionale nu este

suficient pentru a considera această întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru. Curtea a relevat

faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor, cerinţă a legislaţiei germane, constituie o

restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios necesare de

interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. Dreptul comunitar se

opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înregistra în Registrul Meseriilor pentru că

acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai oneroasă prestarea de servicii în statul

membru de primire, o dată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de directiva privind recunoaşterea

calificărilor profesionale.

Sunt exceptate de la dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor, în ceea ce priveşte statul

membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării

autorităţii publice. Exceptări mai pot fi stabilite de Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.

Prevederile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene referitoare la libera circulaţie a

serviciilor nu pot aduce atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd

un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate

publică. Parlamentul European şi Consiliul adoptă directive privind coordonarea acestor măsuri.

Libera circulaţie a serviciilor are aspecte comune cu libera circulaţie a persoanelor, activităţile

independente lucrative ale persoanelor putând să îmbrace caracterul de prestare de servicii. De aceea,

Parlamentul European şi Consiliul, în procedura legislativă ordinară adoptă directivele privind

recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi altor titluri oficiale de calificare, precum şi

privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire

la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora. În privinţa profesiilor medicale,

paramedicale şi farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor

lor de exercitare a acestora în diferitele state membre.

Sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre, societăţile constituite în

conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul

principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii. Prin societăţi, Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene (art. 54, ex.-art. 48 TCE), desemnează societăţile constituite în conformitate cu

dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de

drept public sau privat, cu excepţia celor fără caracter lucrativ.

În privinţa serviciilor de transport, în interiorul Uniunii sunt interzise discriminările care constă

în aplicarea de către un transportator a unor tarife şi condiţii diferite în funcţie de ţara de origine sau de

destinaţie, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport. Este, de asemenea interzisă,

aplicarea de către un stat membru, a unor tarife şi condiţii care includ orice element de sprijin sau de

protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume, pentru transporturi

efectuate în cadrul Uniunii.

Dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că nu se opune reglementărilor unui stat membru

de atribuire a serviciilor poştale unei societăţi comerciale pe acţiuni cu capital integral de stat. Această

derogare a fost instituită prin art. 7 din Directiva nr. 97/67 (Cauza C – 220/06).

Restricţia privind libera prestare a serviciilor care constă în faptul că o reglementare naţională

care prevede aplicarea unei scutiri de la impozitul pe venit în privinţa remuneraţiilor plătite de

universităţi persoane juridice de drept public, stabilite pe teritoriul naţional în schimbul unei activităţi

de învăţământ exercitate cu titlu accesoriu, însă refuză aplicarea atunci când aceste remuneraţii sunt

plătite de o universitate stabilită într-un alt stat membru, nu este justificată de motive imperative de

ordin general. O astfel de reglementare, care se aplică în acelaşi mod resortisanţilor naţionali şi străini

care exercită activităţi în cadrul persoanelor juridice naţionale de drept public, instituie un tratament

mai puţin favorabil pentru serviciile furnizate unor destinatari din alte state membre, în comparaţie cu

tratamentul prevăzut pentru serviciile prestate pe teritoriul naţional. Această restricţie nu poate fi

justificată de promovarea învăţământului, a cercetării şi a dezvoltării în măsura în care ea aduce

atingere libertăţii profesorilor care îşi exercită activitatea cu dreptul accesoriu de a alege locul unde să

îşi presteze serviciile, fără să se fi stabilit. Restricţia nu poate fi justificată nici de necesitatea asigurării

coerenţei sistemului fiscal naţional, din moment ce, din punctul de vedere al regimului fiscal, nu există

o legătură directă între scutirea fiscală a îndemnizaţiilor pentru cheltuieli profesionale plătite de

universităţile naţionale (în speţă universităţile germane) şi o compensare a acestui avantaj cu o

prelevare fiscală determinată.

Faptul că statele membre au competenţa de a decide ele însele cu privire la organizarea

sistemului educaţional propriu, nu poate face compatibilă cu dreptul comunitar o reglementare care

prevede beneficiul unei scutiri fiscale pentru contribuabilii care exercită activităţi în serviciul sau în

numele unei universităţi naţionale. Reglementarea în cauză nu este o măsură legată de organizarea

sistemului educaţional, ci o măsură fiscală de natură generală care acordă un avantaj fiscal atunci când

un particular se consacră desfăşurării unor activităţi în beneficiul colectivităţii. Chiar dacă o astfel de

reglementare constituia o măsură legată de organizarea sistemului educaţional, aceasta nu ar însemna

că ar fi mai puţin incompatibilă cu tratatul, având în vedere că afectează alegerea locului în care să îşi

presteze serviciile profesorii care îşi exercită profesia cu titlu accesoriu. (Cauza C – 281/06).

Art. 49 TCE (actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), care prevede

că sunt interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor cu privire la resortisanţii statelor

membre stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor, trebuie interpretat în

sensul că nu se opune unei reglementări adoptate de un stat membru care impune distribuitorilor de

televiziune prin cablu ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul relevant al respectivului stat membru să

difuzeze, în temeiul unei aşa numite obligaţii „must carry” (care trebuie îndeplinită; impusă)

programele de televiziune emise de posturi private care se află sub controlul organelor puterilor

publice ale statului în cauză, desemnate în acest scop de către stat, atunci când reglementarea:

– urmăreşte un interes general, precum păstrarea în temeiul unei politici culturale a acelui

stat membru, a caracterului pluralist al ofertei de programe de televiziune în cadrul acelui teritoriu şi,

– nu este disproporţionată în raport cu acest obiectiv, fapt pentru care trebuie ca

modalităţile de aplicare a acesteia să fie adoptate cu respectarea unei proceduri transparente întemeiate

pe criterii obiective, nediscriminatorii şi cunoscute dinainte.

Acordarea statutului „must carry” nu trebuie să fie subordonată, nici în drept, nici în fapt, unei

cerinţe privitoare la stabilirea pe teritoriul naţional (cauza 250/06).

Un stat membru care impune organismelor private de control al produselor obţinute din

agricultura ecologică care au fost autorizate într-un alt stat membru, să dispună de un sediu pe

teritoriul naţional pentru a furniza prestaţii de control în acel stat, nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi

revin în temeiul fostului art. 49 TCE, actualul art. 56 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene care interzice restricţiile privind libera circulaţie a serviciilor (Cauza C – 393/05 şi C –

404/05).

Art. 7 alin. 4 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 prevede

în privinţa şcolilor private, după cum urmează:

„ (4) Dreptul de a înfiinţa şcoli private este garantat. Şcolile private, alternative şcolilor publice

trebuie să fie aprobate de stat şi sunt supuse legilor landurilor. Aprobarea trebuie să fie acordată atunci

când şcolile private nu au un nivel inferior faţă de şcolile publice în ceea ce priveşte programele,

dotările şi pregătirea ştiinţifică a personalului didactic şi nici nu favorizează o selectare a elevilor în

funcţie de averea părinţilor. Aprobarea trebuie să fie refuzată în cazul în care situaţia economică şi

juridică a personalului didactic nu este suficient garantată.

Germania a exclus, fără excepţie, de la deducerea fiscală, cheltuielile de şcolarizare legate de

frecventarea unei şcoli situate în alt stat membru al Uniunii Europene.

Deşi art. 50 (fost) din TCE nu menţionează decât libera prestare a serviciilor activă, în cadrul

căreia prestatorul serviciului se deplasează la beneficiarul serviciului, rezultă din jurisprudenţa

constantă şi consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că libera prestaţie a serviciilor include

libertatea destinatarilor serviciilor de a se deplasa într-un alt stat membru în care se află prestatorul

pentru a beneficia de astfel de servicii. In conformitate cu ultimul alineat al art. 50 CE, serviciile sunt

„prestaţii furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii.”

Curtea de Justiţie UE a exclus din noţiunea de „servicii” în sensul avut de art. 50 CE cursurile

organizate de anumite instituţii care făceau parte dintr-un sistem de învăţământ public şi care erau

finanţate în întregime sau în mare parte din fonduri publice. În schimb organizarea unor cursuri de

către instituţii de învăţământ finanţate în cea mai mare parte din fonduri private, în special de către

studenţi şi părinţii acestora, constituie servicii în sensul art. 50 TCE, scopul urmărit de aceste instituţii

fiind de obţinerea unei remuneraţii pentru serviciul oferit.

Art. 49 TCE este aplicabil reglementării naţionale în măsura în care şcoala privată în care

contribuabilii unui stat membru îşi şcolarizează copii este stabilită în alt stat membru şi poate fi

considerată drept furnizor de servicii remunerate, respectiv, este finanţată în cea mai mare parte din

fonduri private.

O astfel de reglementare dezavantajează din punct de vedere fiscal şi afectează salariaţii care

provin din alt stat membru sau pe contribuabilii care exercită o activitate independentă şi care s-au

instalat în Germania din motive personale şi doresc să îşi şcolarizeze în continuare copii în statul lor

de origine, cât şi pe contribuabilii germani care din cauza transferului domiciliului într-un alt stat

membru, şi-au înscris copiii într-o şcoală privată din statul membru unde domiciliază.

Dispoziţiile care împiedică sau descurajează un resortisant al unui stat membru să părăsească

statul de origine, constituie obstacole în calea acestei libertăţi, chiar dacă se aplică indiferent de

cetăţenia lucrătorilor în cauză.

Prin excluderea, în mod general, a cheltuielilor de şcolarizare plătite şcolilor stabilite într-un alt

stat membru de la deducerea fiscală, Germania nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind libera circulaţie a

serviciilor prevăzută de art. 39 CE şi 43 CE. (Cauza C – 318/05).

Nu încalcă dispoziţiile art. 49 CE statul membru care impune angajatorilor străini care angajează

lucrători pe teritoriul său naţional, obligaţia de a traduce în limba acelui stat membru, anumite

documente care trebuie păstrate la locul de muncă pe întreaga durată a încadrării efective în muncă a

lucrătorilor detaşaţi.

Deşi această obligaţie crează o poziţie de inegalitate din punctul de vedere al concurenţei, cu

angajatorii stabiliţi în statul gazdă, prin cheltuielile pe care le generează şi descurajează prestatorii

stabiliţi pe teritoriul altui stat membru să presteze servicii în acest stat membru şi constituie o restricţie

privind libera circulaţie a serviciilor, ea poate fi justificată printr-un obiectiv de interes general în

legătură cu protecţia socială a lucrătorilor deoarece permite autorităţilor competente din statul membru

gazdă să efectueze controalele necesare pentru a garanta drepturile lucrătorilor.

Nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin, conform art. 49 CE, statul membru care impune

întreprinderilor străine, cu încadrare în muncă temporară, obligaţia de a declara nu numai punerea la

dispoziţie a unui lucrător în favoarea unei întreprinderi utilizatoare în statul membru respectiv, ci orice

modificare referitoare la acel loc, în timp ce întreprinderile de acelaşi tip stabilite în acest stat membru

nu sunt supuse acestei obligaţii suplimentare (Cauza C – 490/04).

O reglementare naţională care interzice exercitarea activităţilor de colectare, acceptare,

înregistrare şi transmitere a propunerilor de pariuri, în special pariuri sportive, în lipsa unei concesiuni

sau a autorizaţiei poliţiei eliberate de statul membru vizat, de către un operator fără licenţă în contul

unei societăţi şi care operează pe bază de autorizaţie într-un alt stat membru, constituie o restricţie la

libertatea de stabilire, precum şi la libertatea de a presta servicii, prevăzute de art. 43 CE şi 49 CE.

Este de competenţa instanţelor statului membru să verifice dacă, în măsura în care limitează numărul

de operatori care acţionează în sectorul jocurilor de noroc, reglementarea naţională răspunde cu

adevărat obiectivului de prevenire a exploatării activităţilor din acest sector în scopuri criminale sau

frauduloase. Articolele 43 CE şi 49 CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări

naţionale care exclude şi, mai mult, continuă să excludă din sectorul jocurilor de noroc operatorii

constituiţi sub formă de societăţi de capitaluri ale căror acţiuni sunt cotate pe pieţele reglementate, în

lipsa unei concesiuni sau a unei autorizaţii a poliţiei cerute de legislaţia naţională atunci când aceste

persoane nu au putut obţine respectivele concesiuni sau autorizaţii din cauza refuzului acestui stat

membru, care încalcă dreptul comunitar de a li se acorda (C – 338/04, C 359/04, C 360/04, C –

466/05).

Republica Elena a fost condamnată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C – 269/05),

pentru că a menţinut în vigoare:

– drepturile portuare aplicabile navelor de pasageri (incluzând navele de croazieră) sau

navelor de mărfuri, de intrare în radă, de acostare şi de ancoraj în porturile Pireu şi Salonic, mai reduse

atunci când transportul este efectuat între două porturi de pe teritoriul naţional decât atunci când

transportul este internaţional;

– drepturile în favoarea fondurilor, organismelor portuare constituite ca societăţi pe acţiuni

potrivit legii nr. 2932/2001 şi ale porturilor Pireu şi Salonic, percepute vehiculelor la îmbarcarea pe

feriboturi care efectuează curse internaţionale, în timp ce astfel de drepturi nu sunt percepute pentru

cursele între porturile greceşti;

– dreptul municipalităţilor pe teritoriul cărora funcţionează porturile, de a percepe

redevenţe pentru vehiculele care se îmbarcă pe feriboturi, având ca destinaţie porturi străine.

Prin menţinerea în vigoare a acestor drepturi, Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care

îi revin potrivit articolului 1 din Regulamentul (CEE) nr. 4055/86 al Consiliului din 22 decembrie

1986, de aplicare a principiului libertăţii de a presta servicii în transporturile maritime între state

membre şi între state membre şi ţări terţe.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost solicitată să se pronunţe în procedura hotărârii

preliminare cu privire la interpretarea art. 43 CE şi 49 CE (C – 330/07), referito la refuzul acordării

societăţii Jobra Gmbh, societate austriacă, a primei de creştere a investiţiei pentru vehiculele grele pe

care le-a cumpărat şi le-a închiriat în sistem de leasing societăţii Braunshofer Gmbh, altă societate de

drept austriac, pentru motivul că aceasta le utiliza în alte state membre.

Art. 108e alineatele 1 şi 2 din Legea austriacă din 1988 privind impozitul pe venit, denumită

ESTG din 1988, prevede:

„1. investiţiile în bunuri economice care sunt eligibile pentru prime pot da dreptul la o primă

de investiţii de 10%, cu condiţia ca sumele utilizate pentru achiziţionare sau pentru fabricare să fie

deductibile fiscal pe calea amortizării bunurilor supuse deprecierii (art. 7 şi 8).

2. bunurile eligibile pentru prime sunt bunurile economice corporale neutilizate încă ce fac

parte din capitalul fix amortizabil. Nu intră în categoria bunurior economice eligibile pentru prime:

( ....)

– bunurile economice care nu sunt utilizate într-un sediu permanent situat pe teritoriul naţional

destinat realizării de venituri în sensul articolului 2 alineatul 3 punctele 1 3. Bunurile economice care,

în urma unei cesiuni cu titlu oneros, sunt utilizate în principal în străinătate nu sunt considerate

utilizate într-un sediu permanent situat pe teritoriul naţional.”

Articolul 24 alineatul 6 din Legea din 1988 privind impozitul pe profit prevede:

„Dispoziţiile articolelor (.......) 108e şi 108f din ESTG din 1988 se aplică, prin analogie,

persoanelor juridice în sensul articolului 1, în măsura în care nu sunt scutite de impozitul pe profit.”

O măsură naţională care restrânge libera prestare a serviciilor poate fi justificată atunci când

vizează în mod specific aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, al căror unic scop

constă în obţinerea unui avantaj fiscal. Cu toate acestea, împrejurarea că o societate care solicită prima

de investiţii pune la dispoziţie cu titlu oneros2 bunuri unei întreprinderi care le utilizează în principal în

alte state membre, nu constituie în sine un abuz. O astfel de punere la dispoziţie nu constituie temeiul

unei prezumţii generale, privind existenţa unei practice abuzive şi să justifice o măsură care aduce

atingere exercitării unei libertăţi fundamentale garantate de tratat.

Articolul 49 CE se opune unei reglementări a unui stat membru, în temeiul căreia se refuză

acordarea avantajului unei prime de investiţii întreprinderilor care dobândesc bunuri corporale, pentru

singurul motiv că bunurile pentru care se solicită această primă şi care sunt puse la dispoziţie cu titlu

oneros, sunt utilizate în principal în alte state membre.

Aplicarea unui regim fiscal mai puţin favorabil bunurilor puse la dispoziţie cu titlu oneros şi

folosite în alte state membre decât cele utilizate pe teritoriul naţional constituie, în principiu, o

restricţie privind libera circulaţie a serviciilor prin descurajarea întreprinderilor care pot solicita acest

avantaj fiscal să furnizeze servicii de închiriere (leasing) agenţilor economici care desfăşoară activităţi

în alte state membre. Această măsură poate, de asemenea, să descurajeze întreprinderea locatară

(utilizatoarea) să exercite activităţi transfrontaliere datorită legăturilor economice strânse cu locatorul

(societatea de leasing). Reglementarea nu poate fi justificată de cerinţa repartizării echilibrate a

competenţelor fiscale între statele membre deoarece veniturile locative produse prin punerea la

dispoziţie (închirierea, leasingul) bunurilor corporale pentru care se solicită prima de investiţii sunt

impozabile în statul membru care acordă prima şi dreptul său fiscal nu este compromis.

Reglementarea nu este justificată nici de cerinţa garantării coerenţei fiscale deoarece nu există

nici o legătură directă între prima de investiţii acordată locatorului (societăţii de leasing) pentru

bunurile corporale pe care le-a dobândit şi impozitarea ulterioară a locatarului (utilizatorului), a

veniturilor realizate prin utilizarea acestor bunuri puse la dispoziţie cu titlu oneros.

Din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie privind libera circulaţie a serviciilor

Cazul: Forsakringsaktibolaget Skania & Ola Ramstedt/ Riksskatteverket, 26 iunie 2003

Situaţia de fapt

Ola Ramstedt, cetăţean suedez cu reşedinţa în Suedia, este salariat la Societatea suedeză

Skandia. Dl. Ramstedt şi Skandia au convenit ca o parte din pensia domnului Ramstedt să fie asigurată

prin subscrierea, de către Skandia, a unei asigurări de pensie complementare la o societate de

asigurări dintr-un alt stat membru. Dl. Ramstedt şi Skandia au solicitat Comisiei Administrative

Fiscale dacă această asigurare ar putea fi considerată ca o asigurare de bătrâneţe. Comisia a

considerat că, potrivit dispoziţiilor din legislaţia suedeză, această asigurare ar fi considerată de capital.

Instanţa superioară, în faţa căreia s-a făcut recurs, a cerut CJCE să se pronunţe asupra

compatibilităţii dintre legislaţia suedeză şi reglementările comunitare în acest domeniu. În

domeniul asigurărilor complementare de pensie subscrise şi ale căror prime sunt plătite de angajator în

favoarea unui angajat, legislaţia suedeză face distincţie între asigurările de persoane în vârstă

(assurance vieillesse) şi cele de capital (assurance capitaux).

În materie de fiscalitate directă, cele două tipuri de asigurări sunt supuse unor regimuri diferite

de deducere diferite, având efecte mai puţin favorabile pentru asigurările de capital, şi, în consecinţă,

pentru asigurările complementare de pensie făcute la un asigurator dintr-un alt stat membru.

Cotizaţiile plătite de către un angajator cu titlu de asigurare de bătrâneţe sunt imediat deductibile din

rezultatul său impozabil, iar pensia vărsată ulterior este în întregime impozabilă cu titlu de impozit pe

venit, pe care va trebui să-l plătească salariatul pensionat. Cotizaţiile vărsate în cadrul unei asigurări de

capital nu sunt deductibile, dar angajatorul dispune de un drept de deducere a sumelor pe care s-a

angajat prin contract să le verse salariatului. Pentru salariat, sumele primite constituie un venit din

muncă impozabil.

Dreptul aplicabil

2 Termenul juridic de “oneros” desemnează un tip de act juridic în care ambele părţi urmăresc obţinerea

unui folos în schimbul folosului procurat celeilalte părţi. Jurnaliştii utilizează termenul de “oneros”, în mod

greşit, în sensul de afacere necinstită, folos nemeritat, eludare a legii, în locul epitetului “veros”.

Sunt aplicabile dispoziţiile din Tratatul CE relative la libera prestare de servicii (art. 49 TCE şi

urm.).

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea precizează mai întâi că, potrivit regulilor comunitare, prestaţiile oferite în schimbul unei

remuneraţii sunt considerate drept servicii. În speţă, cotizaţiile vărsate de Skandia constituie

contraprestaţia economică a pensiilor pe care le va primi dl. Ramstedt dacă îşi va înceta

activitatea.

Curtea consideră că reguli fiscale de genul celor în vigoare în Suedia constituie o îngrădire a

liberei prestări de servicii. Aceste reguli sunt susceptibile de a descuraja angajatorii suedezi să

încheie asigurări de pensie complementare la societăţi de asigurare aflate în alt stat membru.

Curtea, după analizarea argumentelor prezentate de guvernul suedez, hotărăşte că regulile aflate

în vigoare nu sunt justificate.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura coerenţa fiscală a sistemului naţional, Curtea constată că,

pentru a beneficia de o asemenea justificare, este necesar să existe o legătură directă între facultatea de

a deduce cotizaţii şi caracterul impozabil al sumelor vărsate de către asiguratori. Trebuie să existe o

măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de un angajator care a ales o

societate de asigurări din alt stat membru, spre deosebire de un angajator care a încheiat o asigurare de

acelaşi fel la o societate de asigurări naţională.

Curtea estimează că eficacitatea controalelor fiscale poate fi asigurată prin metode care să nu

aducă atingere principiului liberei prestări de servicii, dând exemplu în acest sens aplicarea directivei

comunitare din 1977 care prevede posibilitatea schimbului de informaţii, relative la impozit, între

autorităţile competente din statele membre.

În ceea ce priveşte nevoia de a asigura baza de calcul a statului membru, Curtea reaminteşte

principiul potrivit căruia un avantaj fiscal rezultând, pentru prestatorii de servicii, din nivelul

de fiscalitate redus existent în statul în care aceştia sunt stabiliţi, nu ar constitui, pentru un alt

stat membru, o justificare a unui tratament fiscal mai puţin favorabil aplicat destinatarilor

serviciilor stabiliţi în acest din urmă stat.

Evaluare

Trebuie să existe o măsură compensatorie care să contrabalanseze dezavantajul fiscal suferit de

un angajator care a ales o societate de asigurări din alt stat membru, spre deosebite de un angajator

care a încheiat o asigurare de acelaşi fel la o societate de asigurări naţională.

Cazul: Muller, Faure/Onderlinge Waarborgmaatschappij et Van Riet/Onderlinge

Waarborgmaatschappij ZAO Zorgverzekeringen,13 mai 2003, recurs prealabil

Situaţia de fapt

Legislaţia olandeză în materia asigurărilor de sănătate are la bază principiul acordării prestaţiilor

în natură, conform căruia personalul medical autorizat acordă în mod gratuit îngrijire medicală

asiguraţilor. Prin personal medical autorizat se înţelege personalul care a încheiat convenţii cu casele

de asigurări. Prin urmare, pacienţii nu pot beneficia în mod gratuit, nici în Olanda, nici în străinătate,

de îngrijiri medicale din partea personalului care nu a încheiat astfel de convenţii cu casele de asigurări

olandeze, decât după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii speciale. Această autorizaţie se poate

acorda numai dacă se face dovada că îngrijirile respective sunt necesare şi nu pot fi acordate în timp

util de un medic autorizat (în Olanda).

Reclamanţii, două persoane având reşedinţa în Olanda, au solicitat în această ţară rambursarea

cheltuielilor medicale efectuate în Germania şi, respectiv, Belgia, fără să fi avut autorizaţia specială

din partea casei de asigurări olandeze, întâmpinând însă refuzul acesteia, pe motiv că îngrijirile

respective puteau fi obţinute în mod satisfăcător într-un interval de timp rezonabil şi în Olanda.

Litigiul a ajuns în faţa judecătorului olandez, care a sesizat Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene, în vederea verificării conformităţii legislaţiei olandeze cu dreptul comunitar.

Dreptul aplicabil

Articolul 49 TCE, libera prestare a serviciilor: „În condiţiile dispoziţiilor de mai jos, este

interzisă restricţionarea libertăţii de prestare a serviciilor în interiorul Comunităţii, în ceea ce priveşte

cetăţenii statelor membre stabiliţi într-un alt stat membru decât destinatarul prestaţiei respective”.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

În măsura în care este evident că, prin aplicarea legislaţiei olandeze în materia asigurărilor de

sănătate, cetăţenii olandezi sunt descurajaţi în a solicita îngrijiri medicale în alt stat membru,

condiţiile de obţinere a rambursării fiind mult mai oneroase decât dacă ar apela la personalul olandez

care a încheiat convenţii cu casele de asigurări, suntem în prezenţa unei restricţionări a liberei

prestaţii a serviciilor între statele membre, contravenindu-se astfel dispoziţiilor Tratatului.

După ce stabileşte existenţa unui obstacol în calea libertăţii amintite, Curtea examinează dacă

aceste restricţii pot fi justificate din punctul de vedere al dreptului comunitar. Conform jurisprudenţei

sale anterioare, se reaminteşte că riscul grav de perturbare a echilibrului financiar în sistemul de

asigurări sociale, precum şi necesitatea menţinerii calităţii serviciilor medicale şi de spitalizare pot

constitui justificări ale unor restricţii în calea liberei prestări a serviciilor între statele membre. Pentru a

verifica îndeplinirea acestor justificări în speţă, Curtea examinează în mod distinct situaţia îngrijirilor

medicale, după cum acestea necesită sau nu spitalizare.

Astfel, după cum Curtea a decis într-un caz precedent (Smits şi Peerbooms), existenţa unei

autorizaţii prealabile în cazul îngrijirilor medicale care necesită spitalizare poate apărea ca

justificată în vederea garantării unui acces permanent şi echilibrat la servicii medicale de

calitate şi a asigurării echilibrului financiar al sistemului sanitar, cu condiţia respectării

principiului general al proporţionalităţii.

Situaţia este alta în privinţa tratamentului ambulatoriu. În lipsa probării de către Olanda a

faptului că suprimarea autorizaţiei prealabile ar duce la deplasări masive peste frontieră a pacienţilor

olandezi şi ar pune astfel în pericol echilibrul financiar al sistemului medical, principiul comunitar al

libertăţii de prestare a serviciilor din interiorul Uniunii se opune unei reglementări naţionale

care impune obţinerea de către asigurat a unei autorizări prealabile în cazul îngrijirilor

medicale prestate pe teritoriul unui alt stat membru de către personalul medical neacreditat pe

lângă casa de asigurări din statul de origine al asiguratului.

Curtea sancţionează astfel Olanda, care, prin legislaţia sa în materia asigurărilor de sănătate,

contravine în mod nejustificat principiilor ce guvernează libera circulaţie a serviciilor între ţările

membre.

Cazul: Bruno Schnitzer c. Germania, recurs prealabil, 11decembrie 2003

Situaţia de fapt

Bruno Schnitzer, cetăţean german, conduce o întreprindere, persoană juridică portugheză, care

desfăşoară o activitate artizanală în Germania.

În conformitate cu legislaţia germană în domeniu, activităţile artizanale sunt autorizate doar

pentru persoanele şi societăţile înscrise în Registrul Meseriilor.

În anul 2000, autorităţile oraşului Augsburg i-au administrat domnului Schnitzer o amendă

administrativă pentru încălcarea legii ce vizează lupta împotriva muncii „la negru”, pe motiv că

întreprinderea portugheză nu era înscrisă în Registrul Meseriilor.

Dl. Schnitzer a contestat această decizie în faţa Tribunalului de la Augsburg, care a cerut Curţii

Europene de Justiţie dacă legislaţia germană în domeniu se află în contradicţie cu principiul libertăţii

prestării de servicii şi cu directiva privind recunoaşterea reciprocă a experienţei profesionale.

Dreptul aplicabil:

– art. 49 TCE privind libertatea prestării de servicii;

– art. 50 TCE, unde sunt enumerate domeniile în care se pot presta servicii (industrial,

comercial, manufacturier, activităţi profesionale);

– art. 54 TCE privind egalitatea de tratament în cazul impunerii unor restricţii prestării de

servicii;

– art. 55 TCE referitor la aspectele procedurale legate de prestarea de serviciu;

– Directiva Consiliului 64/427/EEC privind industria şi firmele industriale de mici

dimensiuni.

Soluţia şi principiile degajate de CJCE

Curtea estimează că întreprinderea portugheză furnizează servicii cărora le sunt aplicabile

dispoziţiile din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitoare la servicii, în cazul în care

această întreprindere este considerată ca fiind stabilită în Germania.

În consecinţă, Curtea constată că simplul fapt că un agent economic furnizează servicii într-

un alt stat membru de manieră mai mult sau mai puţin frecventă sau regulată sau chiar pe o

perioadă mai lungă de timp, fără a dispune de infrastructură care să-i permită exerciţiul stabil şi

continuu al acestei activităţi profesionale, nu este suficient pentru a considera această

întreprindere ca fiind stabilită în acel stat membru.

Pe de altă parte, Curtea relevă faptul că obligaţia de înscriere în Registrul Meseriilor

constituie o restricţie a libertăţii de prestare a serviciilor ce nu este justificată de raţiuni imperios

necesare de interes general, cum ar fi obiectivul garantării calităţii activităţilor artizanale. În

consecinţă, dreptul comunitar se opune ca un operator economic să aibă obligaţia de a se înscrie

în Registrul Meseriilor, pentru că acest fapt este de natură a întârzia, a complica sau a face mai

oneroasă prestarea de servicii în statul membru de primire, odată ce sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de directiva privind recunoaşterea calificărilor profesionale.