Ministerul Educatiei al Republicii Moldova

Institutul International de Management “IMI-NOVA”

Catedra Stiinte Sociale si Drept

La disciplina Drept international public

La tema:

A elaborat : studenta anului III, facultatea Drept.Grupa 2710,

Colibaba Gabriela

Coordonator stiintific : Lector universitar,Gherman Alexei

Chisinau 2010

Planul Tezei:

Introducere…………………………………………………………..3

Capitolul I : Beligeranta…………………………………………….4

§1 : Notiunea si izvoarele dreptului international umanitar;…...4

§2 : Razboiul terestru:………………………………………….7

2.1 : Inceperea ostilitatilor si instituirea starii de razboi

2.2 : Statutul Combatantilor

2.3 : Mijloace si metode interzise

2.4 : Ocupatia militara.

§3 : Razboiul maritime:……………………………………….16

§4 : Razboiul aerian si extraatmosferic……………………….19

Capitolul II : Protectia umanitara in caz de conflict armat……..20

§1 : Protectia populatiei civile si a persoanelor civile in caz de

conflict armat………………………………………………………...21

§2 : Statutul prizonierilor de razboi……………………………24

§3 : Rolul Comitetului Crucii Rosii in realizarea protectiei

umane………………………………………………………………..27

Concluzii…………………………………………………………….30

Bibliografie……………………………….…………………………33

2

Introducere

Dreptul international umanitar, creatie recenta a omenirii a aparut ca

necesitate a limitarii efectelor distructive ale conflictelor armate, din ratiuni

umanitare. Sunt notorii marile suferinte pe care le genereaza razboiul in rindul

populatiei si pagubele immense pe care le produce. Dreptul international

umanitar, creat ca un ansamblu de norme juridice integrate in sistemul dreptului

international contemporan, se doreste a fi un attenuator al acestor suferinte si

pierderi care depasesc “necesitatile militare”.

In a doua jumatate a secolului XIX-lea, preocuparile pentru reglementarea

in dreptul international a protectiei victimelor in situatie de razboi a dus la

crearea in 1863 a Comitetului International al Crucii Rosii si in 1864 la

adoptarea primei conventii de drept umanitar. Aceste momente au dus la

divizarea lui jus in bello in doua ramuri: dreptul razboiului propriu-zis si dreptul

umanitar. La conferintele de pace de la Haga din 1899 si 1907, s-a adoptat o

noua denumire a dreptului razboiului, aceea de legi si obiceiuri ale razboiului.

Ulterior, ca urmare a dezvoltarii codificarilor de drept umanitar culminind cu

adoptarea celor doua Protocoale aditionale de la Geneva din 1977, dreptul

razboiului si dreptul international umanitar sunt reunite intr-un concept nou –

dreptul international umanitar al conflictelor armate, denumire acceptata si in

prezent.

3

Capitolul I : Beligeranta.

§1 : Notiunea si izvoarele dreptului international umanitar

Notiunea de „dreptul razboiului", utilizata cu mult in urma, va fi inlocuita

cu „dreptul conflictelor armate", iar recent cu imbinarea „drept international

umanitar". In plan explicativ si logic, triada constituie un compartiment, o

institutie a dreptului international public si dispune de toate particularitatile

acestuia.

Or, asemeni dreptului international public, dreptul international umanitar e

mai mult unul al coordonarii decit al subordonarii. Dupa alti parametri insa,

dreptul international umanitar dispune totusi de un continut specific mai variat si

mai complex. Dreptul la care ne referim e consensual, stabilit prin acordul dintre

state, de unde si trebuie sa fie clar si nemijlocit aplicabil in timpul diferendelor

militare, dar nicidecum pe durata examinarilor judiciare de mai apoi. Aici nu

vom trece cu vederea opinia corecta, ca „dreptul international umanitar al

conflictelor armate poate fi definit ca ansamblu de norme de drept international,

de sorginte cutumiara sau conventionala, destinate a reglementa in mod special

problemele survenite in situatii de conflict armat international si

neinternational”1.

Acelasi drept cuprinde ambele ipostaze ale razboiului : ura si infratirea,

astfel reglementind, pe de o parte, mijloacele prin care persoanele se pot nimici

reciproc, iar, pe de alta parte, impunind respectul pentru raniti aflati in

1 Dr. Ionel Closca. Dr. Ion Suceava. Dreptul international umanitar. Casa de Editura si Presa “Sansa” – S.R.L. Bucuresti,1992,p.11.

4

captivitate sau pentru alte categorii de persoane neimplicate in conflict. Se pare

ca avem un drept al violentei, care reglementeaza actiunile militare in interesul

protejarii statului, un drept aflat la intersectia dintre necesitatile militare si

cerintele umanitare si un drept de acordare a ajutorului prin apararea victimelor

de razboi aflate la discretia inamicului.

Dreptul international umanitar apare totalmente ca un institutal dreptului

international, ce are menirea de a diminua nenorocirile provocate de razboi prin

determinarea metodelor si mijloacelor inadmisibile actiunilor militare si prin

protejarea victimelor diferendului armat1. E vorba in fond de selectarea

metodelor si mijloacelor de ducere a razboiului, de apararea persoanelor si

bunurilor carora li se poate adduce vreun prejudiciu2, adica si a obiectelor ce nu

figureaza ca obiectiv al atentatelor militare. Ne dam seama ca anume continulul

dreptului international umanitar a fost intotdeauna orientat spre satisfacerea

necesitatilor omului, iar scopul principal al acestei ramuri de drept consta in

apararea vietii si demnitatii persoanei aflate in situatii extrimale din cauza

razboiului.

Doctrina recunoaste tratatul si cutuma internationala ca fiind izvoare ale

dreptului international. Si totusi, intr-o directie mai larga de cercetare acestea nu

sint unicele izvoare ale dreptului care ne preocupa, asa cum ele nu ofera o lista a

mijloacelor prin care se exprima normele sale odata si pentru totdeauna3.

Tratatul international bilateral sau multilateral constituie izvorul de baza al

dreptului international umanitar. Subliniem totusi ca tot asa cum Conventia de la

Geneva (1864) a fost avant la lettre o consecinta indirecta a razboiului franco-

austriac din 1859, tot asa si multiple alte tratate adoptate mai recent in materie

de drept international umanitar au constituit o reactie la anumite diferende

armate.

1 И. И, Лукашук. Международное право, Москва 1998.2 Ханс-Петер Гассер. Международное право, Москва 1995.3 Ерик Давид, Op. cit. p.p. 48-54.;

5 Oleg Bгlan, Eduard Serbenco. Drept internaюional public. Voi. I, Chiєinгu, 2001, p. 50.

5

Cutuma ramine actuala in masura in care dreptul scris nu poate asigura

plenitudinea reglementarilor. Completarea lacunelor in „dreptul conventional"

sau compensarea neaplicarii unor tratate acorda cutumei un rol de „adaos" la

normele tratatelor, precum si unul de substitut al acestora. Din cele mentionate

reiese ca statul care nu este supus unor norme ale conventiilor, aplicabile intr-o

anumita situatie, nu se poate pomeni intr-un vacuum al reglementarilor,

deoarece in locul normelor cuprinse in tratate, statul va folosi obisnuit o serie de

reguli ale dreptului conflictelor armate, reguli ce nu sint stabilite, dar care

variaza in dependenta de evolutia evenimentelor in lume.

Nu trecem cu vederea nici faptul ca in dreptul international umanitar exista

si o serie de izvoare auxiliare. La acestea se refera: Rezolutiile Adunarii

Generale a ONU, legile si regulamentele interne, hotaririle instantelor judiciare

si arbitrare, jurisprudenta internationala, doctrina. Jurisprudenta, in functia care

ne intereseaza, ofera largi posibilitati pentru interpretarea si dezvoltarea

progresiva a dreptului international. Este vorba, in primul rind, despre hotaririle

Tribunalelor internationale, precum si despre practica instantelor judiciare

nationale in privinta aplicarii normelor de drept international. Doctrina

constituie o interpretare si realizare a dreptului international umanitar, o

totalitate de reguli abordate in privinta acordarii de uniformitate activitatii

umanitare internationale.

Ca izvoare ale dreptului international umanitar sint considerate si

documentele Conferintelor Internationale ale Comitetului Crucii Rosii (statutele,

rezolutiile, declaratiile), a caror varietate e generata de particularitatile

structurale ale acestei organizatii, la care participa cu drept de vot toate statele

membre ale Conventiilor de la Geneva. Aceasta participare acorda hotaririlor

Conferintelor Internationale o forta juridica similara cu cea a deciziilor luate de

catre organizatiile guvernamentale internationale in domeniul dezvoltarii si

interpretarii dreptului international umanitar.

6

§2 : Razboiul terestru

2.1 : Inceperea ostilitatilor si instituirea starii de razboi

Datele si argumentele istorice sint in favoarea faptului ca, conform legii,

declararea oficiala a razboiului premerge, fara basculare, inceperii actiunilor

armate. Momentul este intilnit la popoarele antichitatii, la cele din Evul Mediu si

Epoca Moderna.

Actualmente, conform reglementarilor in domeniu, initierea unui diferend

militar interstatal trebuie sa treaca anumite proceduri, sa imbrace in prealabil o

forma strict stabilita de normele dreptului international umanitar.

Conventia de la Haga (III) din 18 octombrie 1907 „Cu privire la inceperea

ostilitatilor" stabiletse ca: „Puterile contractante recunosc :a) ostilitatile intre ele

nu trebuie sa inceapa decit dupa un avertisment prealabil neechivoc, fie sub

forma unei declaratii de razboi motivata, fie a unui ultimatum cu declaratia de

razboi conditionata". Conform acestei prevederi, avertismentul prealabil

neechivoc are forma unei comunicгri - instiintare facuta de un stat altui stat in

privinta faptului :b) starea de pace intre ele inceteaza, fiind instituita starea de

razboi.

Documentul nominalizat precum si doctrina dreptului international

umanitar fixeaza, in mod expres, doua forme in care se realizeaza evaluativ

avertismentul prealabil in privinta inceperii actiunilor militare si care contribuie

la adaptarea in continuare a mediului social si a cadrului politic general la

trebuintele de razboi. Aceste forme sint:

• declaratia de razboi motivata;

• ultimatumul cu declaratie de razboi conditionata.

Se pare ca, in ciuda tuturor laturilor ce se invoca sub cuvint ca „se putea si

altfel", cel mai bine e totusi daca instituirea starii de razboi este (si trebuie sa

fie!) adusa si la cunostinta statelor neutre. Instiintarea aceasta face loc pozitiei

principiale sau „efectului de spectator" pe care il pot lua aceste state. Lipsa

7

instiintarii insa nu e o frustrare in acest caz si nu poate fi invocatг drept

argument intru nerespectarea obligatiilor ce revin statelor neutre, daca se poate

dovedi cu certitudine ca ele erau incunostintate (puse la curent) asupra inceperii

razboiului.

Din momentul instituirii starii de beligeranta sint produse un sir de mutatii

in relatiile sociale, economice si politice dintre statele aflate deja pe picior de

razboi. Aceste mutatii sint conditionate intru totul de efectele generate de starea

de razboi.

Starea de beligeranta dintre partile conflictului armat inseamna:

1) ruperea sau suspendarea fireascгa si totala a relatiilor diplomatice si

consulare, care atrag dupa sine retragerea in mod obligator a agentilor

diplomatici, consulilor, distrugerea arhivelor daca nu este posibila evacuarea sau

lasarea imediata a acestora pentru pastrare unui stat protector;

2) afectarea acordurilor si tratatelor internationale incheiate intre partile

intrate in conflict, a caror aplicare, de obicei, ori se anuleaza, ori se suspenda si

toate acestea fara a produce vreun efect negativ asupra ratatelor organizatiilor

internationale sau a acelora de drept umanitar;

3) lovirea proprietatii statului inamic (depozitele de arme, mijloacele de

transport, magaziile, aprovizionarile si orice proprietate mobila a statului care

prin natura ei serveste operatiunilor de razboi); exceptii fac numai acele obiecte

care nu pot servi scopurilor de razboi.

Inceperea ostilitatilor militare dicteaza si alte schimbari de efect,

directionind prevazator tratarea persoanelor, in dependenta de faptul in ce

teritoriu se afla si carui stat apartin. Situatia nationalilor aflati tn propriul

teritoriu este determinata de reglementarile interne speciale, ei fiind impartiti tn

doua categorii: beligeranti si non-beligeranti (combatanti si necombatanti).

Supusii statelor aliate, neutre sau prietene, ca persoane straine beneficiaza de

statutul premergator starii de razboi cu anumite limitari si restrictii. Cea mai

grava se dovedeste a fi insa situatia nationalilor unui stat inamic aflati pe

8

teritoriul statului vrajmas sau in propriul teritoriu deja ocupat de dusman.

Conform traditiei, aceste persoane beneficiaza de anumite garantii oferite de

reglementarile din domeniu si de normele juridice ale dreptului international

umanitar. Situatia lor dificila si tratarea specifica nu chiar favorabila nu poate fi

intotdeauna lichidata prin intermediul aplicarii expulzarii in tara de origine,

deoarece momentul poate genera intarirea capacitatii de lupta a adversarului,

poate duce la divulgarea secretelor de stat etc.

Persoanele carora li s-a refuzat cererea de a parasi teritoriul vor avea

dreptul sa obtina ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat in

acest scop de catre Puterea detinatoare, sa reconsidere acest refuz intr-un termen

cit mai scurt"1. Plecarile autorizate trebuie efectuate „in conditii satisfacatoare de

securitate, igiena, salubritate s i alimentare"2. Daca persoanei de alta

nationalitate ii este refuzata cererea de a parasi teritoriul statului inamic, fata de

ea pot fi aplicate un sir de masuri de control, dintre care cele mai severe sint

stabilirea domiciliului fortat si internarea.

Inceperea ostilitatilor militare poate genera, de asemenea, unele schimbari

in sfera relatiilor dintre cetatenii statelor inamice, intoleranti fata de „straini",

reiesind din masura in care natiunile nu se tolereaza in plan interstatal. De cele

mai multe ori, aceste schimbari iau forma interzicerii relatiilor comerciale,

anularii contractelor incheiate dupa inceperea diferendului si suspendarii

contractelor premergatoare starii de conflict.

2.2 : Statutul Combatantilor:

Pentru intiia data notiunea de combatant a fost definita in articolul I din

Regulamentul-anexa la Conventia de la Haga (II) „Cu privire la respectarea

legilor si obiceiurilor razboiului terestru” din 29 iulie 1899.

1 Convenюia de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecюia persoanelor civile оn timp de rгzboi", art. 35, alin. I єi II.

22Convenюia de la Geneva (IV) din 12 august 1949 „Cu privire la protecюia persoanelor civile оn timp de rгzboi", art. 36, alin. I.

9

In calitate de combatanti sint recunoscute si persoanele care, la apropierea

inamicului, pun spontan mina pe arme pentru a respinge invazia, fara a avea

timp de a se organiza in forte armate regulate1. Lor li se acorda acest statut doar

daca era respectata conditia purtarii deschise a armelor si cea referitoare la

respectarea legilor si a obiceiurilor de razboi. Disparitia pericolului invaziei

externe genera in mod obligator depunerea armelor de catre cei ridicati in masa,

iar luarea lor in prizonierat in timpul beneficierii de statutul de combatant

atragea dupa sine acordarea statutului de prizonier de razboi2.

Regulamentul include si categoriile de persoane care insotesc armatele in

calitate de necombatanti, dar carora in caz de prizonierat li se asigura acelasi

tratament ca si combatantilor: reprezentantii serviciilor administrative ale

armatei; reprezentantii justitiei militare; corespondentii de presa; intendenta etc.3

Concluzia finala este ca :

1. Fortele armate ale unei Parti in conflict se compun din toate fortele,

toate grupurile si toate unitatile armate si organizate care sint puse sub comanda,

care raspund de conduita subordonatilor sai fata de aceasta parte, chiar daca

aceasta este reprezentata de un guvern sau o autoritate nerecunoscuta de catre

partea adversa. Aceste forte armate vor trebui sa fie supuse unui regim de

disciplina interna care sa asigure, in special, respectarea regulilor de drept

international aplicabile la conflictele armate;

2. Membrii fortelor armate ale unei Parti la conflict (altii decit

personalul sanitar si religios prevazut in articolul 33 al celei de a III-a Conventii)

sint combatanti, adica au dreptul de a participa direct la ostilitati;

3. Partea la un conflict, care incorporeaza in fortele sale armate o

organizatie paramilitara sau un serviciu armat insarcinat cu mentinerea ordinii,

trebuie sa notifice aceasta celorlalte Parti la conflict.

1 Art. 2 din Regulamentul-anexг la Convenюia de la Haga (IV) „Cu privire ia legile єi obiceiurile rгzboiului terestru" din 18 octombrie 1907.

2 Эрик Давид. Ib., р. 319.

3 Art. 13 din Regulamentul-anexa la Conventia de la Haga (IV) „Cu privire la legile si obiceiurile razboiului terestru" din 18 octombrie 1907.

10

Pentru ca persoanelor nominalizate sa li se recunoasca statutul de

combatant este necesara respectarea urmatoarelor prevederi:

1)sa actioneze in cadrul unei colectivitati;

2)colectivitatea in care actioneaza sa fie organizata pe principii militare;

3)sa se afle in subordinea unui comandament responsabil care sa exercite

un control efectiv asupra membrilor orgnizatiei;

4)organizatia sa apartina unei Parti la conflict;

5) sa fie supusa unui regim de disciplina interna1.

Mercenarii. Faptul ca luptatorul acaparat de catre statul inamic nu este

cetatean al statului in ale carui forte armate a luptat, nu atrage dupa sine, in

mod obligator, lipsirea de statutul de prizonier daca el face fata cerintelor

stabilite in vederea obtinerii acestui statut.

Indeplinesc aceleasi functii, fiind obligat sa accepte „conditii egale” din

cauza crizei economice sau a starii de somaj;

4) inscrierea sau includerea oficiala a mercenarului in cadrul fortelor

armate ar duce automat la disparitia statutului de care dispune;

5)practic este imposibil de a dovedi faptul primirii de catre mercenar a unei

sume de bani majorate, aceste informatii fiind secrete si nereflectate in vreun

document.

Reglementarile din domeniu exclud acordarea statutului de mercenar

persoanelor puse la dispozitia unei parti beligerante de catre statele aliate sau

prietene, de organizatiile internationale. Nu se acorda acelasi statut consilierilor

militari straini, cetatenilor unei parti la conflict precum si rezidentilor de pe un

teritoriu ocupat. Astfel, conform articolului 47, alin. II, pct. f, din Protocolul

aditional nr. I, nu poate fi considerat mercenar cel care a fost trimis de catre un

stat, altul decit o parte la conflict, in misiune oficiala ca membru al fortelor

armate ale statului respectiv.

1 Dr. Ionel Closca, Dr. Ion Suceava.

11

Spionii. Pentru intiia data in dreptul international umanitar notiunea de

„spion" este intоlnita in Regulamentul-anexa la cea de-a IV-a Conventie de la

Haga din 18 octombrie 1907 „Cu privire la legile si obiceiurile razboiului

terestru". Articolul 29 al acestui document prevede ca: „spion poate fi considerat

individul care, lucrind pe ascuns sau sub pretexte inselatoare, aduna ori incearca

sa adune informatii in zone de operatii ale unui stat beligerant cu intentia de a le

comunica partii adverse". Conform acestei definitii, activitatea de spion se

caracterizeaza prin urmatoarelor trei elemente:

• clandestinitatea;

• pretextul fals;

intentia de a comunica informatiile adunate partii inamice.

2.3: Metode si mijloace interzise

Atingerea obiectivului de limitare a dreptului partilor in privinta alegerii

metodelor si mijloacelor de razboi s-a soldat, treptat, cu ilegalizarea si plasarea

in afara legii a urmatoarelor metode si mijloace de lupta:

1) care produc un rau superfluu;

2) cu efecte nediscriminate;

3) care produc daune considerabile (intinse, grave si durabile)

mediului natural.

Metode si mijloace de lupta care produc un rau superfluu.

La metodele si mijloacele de razboi capabile de a produce un rau

superfluu se refera:

1)proiectilele cu o greutate mai mica de 400 gr, care ar fi explozibile sau

incarcate cu materii fulminante sau inflamabile1;

1 Interzicerea aplicarii acestora este fixata pentru prima datг in Declaraюia de la Sankt-Peters-burg, din 11 decembrie 1868.

Aceeasi interzicere este reluata de Conventia de la Haga (II) din 29 iulie 1899 („Cu privire la respectarea legilor si obiceiurilor razboiului terestru"), iar mai apoi si de articolul 23 di Regulamentul-anexa al Conventiei de la Haga (IV) din 18 octombrie 1907.

12

2)gloantele care se dilata sau se turtesc usor in corpul omenesc, cum sint

gloantele cu camasa dura, care nu acopera in intregime miezul sau au fоst

prevazute cu incizii (gloantele dum-dum)1;

3) armele ale caror efect principal este de a provoca rani prin schije

nelocalizabile prin raze X in corpul omenesc2.

Metode si mijloace de razboi cu efecte nediscriminate. Prin expresia

atacuri fara discriminare se inteleg:

a) atacuri care nu sint indreptate impotriva unui obiectiv militar determinat;

b) atacuri in care se folosesc metode si mijloace de lupta care nu pot fi

indreptate impotriva unui obiectiv militar determinat;

c) atacuri in care se folosesc metode sau mijloace de lupt ale caror efecte nu

pot fi limitate dupa cum se prescrie in prezentul Protocol si care sint in

consecinta, in fiecare din aceste cazuri, capabile sa loveasca, fara

deosebire, obiective militare si persoane civile sau bunuri cu caracter

civil.

Conform doctrinei dreptului conflictelor armate si a reglementarilor din

domeniu, drept arme care au efecte discriminante (care lovesc fara discriminare)

sint recunoscute: armele chimice; armele bacteriologice (biologice); armele

nucleare; minele, minele-capcana si alte dispozitive; armele incendiare si

proiectilele de mic calibru.

Metode si mijloace de razboi care produc daune intinse, grave si

durabile mediului natural.

Exista doua mijloace de protectie a mediului natural. Primul se refera la

protejarea nemijlocita, asigurata prin reglementarile special elaborate in

1 Folosirea lor a fost interzisa prin Declaratia de la Haga (IV) din 29 iulie 1899 („Cu privire la gloantele dilatatoare"). Ulterior ea a

fost reluata de articolul 23 al Regulamentului-anexa la Conventia de la Haga (IV) din 18 octombrie 1907. Un sir de date istorice ne vorbesc despre incalcarea acestei interdictii in timpul diferitor conflicte armate, precum razboiul Balcanic (1912-1913), primul razboi mondial (1914-1918) etc.2 Se au in vedere schijele din lemnrsticla sau plastic care, fiind extrase cu mare intirziere sau dificultate, creeaza riscul infectiiloif

si provoaca suferinte nejustificate de necesitatile militare. Inadmisibilitatea utilizarii acestof categorii de arme este prevгzuta de Protocolul nr. I ,,Cu privire la shijele nelocalizabile", anexa la Conventia de la Geneva din 10 octombrie 1980 „Cu privire la interzicerea sau limitarea utilizarii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producind efecte traumatizante excesive sau ca lovind tara discriminare".

13

aceastг privinta, iar al doilea - la protejarea indirecta, care decurge din

anumite prevederi ce nu sint orientate in mod special spre apararea naturii.

Mijloace perfide de ducere a razboiului. Istoria a dovedit nu o singura

data ca in cadrul mijloacelor de lupta in diferite razboaie se inscrie si perfidia

militara. Trecind la subsol explicatia textuala a lexemului „perfidie", aducem

aminte ca unele sinonime ale lui au fost, sint si vor fi utilizate dupa trebuinta in

planul relatiilor dintre state, fara a uita ca in dreptul international umanitar

„perfidia" tinteste doar faptele legate nemijlocit de diferendul armat, de actiunile

de lupta, sprijinindu-se pe anumite norme de ordine si sinceritate.

Dreptul razboiului interzice perfidia, dar nu si viclesugurile de razboi in

masura in care se recunoaste ca exista o distinctie intre prima si cea de-a doua

notiune.

2.4 : Ocupatia militara.

Utilizata in mai multe acceptii, ocupatia militara este invadarea armata a

unui teritoriu si punerea lui sub regim de ocupatie, in scopul de a exercita efectiv

asupra lui o autoritate temporara1.

Ocupatia se caracterizeaza prin pastrarea structurilor statale ale tarii

invinse si continuarea actiunilor militare impotriva statului ocupant. Total

deosebita de ocupatie, cucerirea atrage dupa sine incetarea nemijlocita a

actiunilor militare din partea celor invinsi. Daca dupa ocuparea teritoriului partii

inamice urmeaza o capitulare deplina si neconditionata a acesteia, apoi

supunerea teritoriului, desfiintarea armatei si a guvernului, incetarea rezistentei

vor schimba regimul ocupatiei si reglementarile pina aici aplicate. In doctrina,

1 Grigore Geamanu. Drept international contemporan. Editura Didactica si Pedagogica, 1965, p.757; 2 Dictionar de Drept international public. Coordonator – Dr. Ionel Closca. Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1982, p.201.

14

aceasta practica este recunoscuta si acceptata doar in cazurile in care

„supunerea" corespunde dreptului international, adica atunci cind se recunoaste

invingerea statului agresor. Cu alte cuvinte, in cazul unui razboi de aparare,

biruinta obtinuta asupra statului agresor exclude aplicarea in privinta acestuia a

normelor care se refera la ocupatie (cazul Germaniei si al Japoniei in urma celui

de-al doilea razboi mondial). Conform reglementarilor, ocupatia militara nu

schimba si nu incorseteaza statutul teritoriului ocupat. Aceasta prevedere nu se

utilizeaza in cazul cuceririi unui sau altui stat, dar se aplica in cazul regimului de

ocupatie militara si se caracterizeaza prin urmatoarele sase trasaturi:

1) ocupatia teritoriului nu genereaza transmiterea (transferul) suveranitatii;

2) statul ocupant trebuie sa respecte drepturile persoanelor aflate pina la

ocupatie in teritoriul cotropit;

3) statul invingator trebuie sa respecte, cu anumite exceptii, legile statului

invins;

4) statul ocupant este obligat sa respecte devotamentul, fidelitatea si

apartenenta populatiei din teritoriile ocupate;

5) statul invingator trebuie sa respecte proprietatea privata si publica aflata

pe teritoriul ocupat;

6) masurile intreprinse de statul ocupant inceteaza odata cu incetarea

ocupatiei.

§3 : Razboiul maritim

Procesul de umanizare a razboiului maritim a decurs mai greu decit cel al

razboiului terestru. Abia la inceputul secolului XVIII, tratatele incheiate intre

partile beligerante la acest rang de razboi incep sa includa si prevederi mai

cumpatate referitoare la protectia persoanelor-participante la operatiuni.

15

Factorul ce a jucat rolul de catalizator in reglementarea razboiului maritim

1-a constituit ciocnirea dintre flota italiana si cea austriaca linga Coasta

Dalmatiana la 20 iulie 1866. Ca rezultat, Comitetul de la Geneva a pregatit un

proiect de Conventie, referitor la aplicarea prevederilor de la 1864 in privinta

ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor pe mare.

Completarea si revizuirea de mai departe a normelor destinate razboiului

pe mare s-a datorat aparitiei submarinelor. Discutii initiale pe marginea acestei

teme au avut loc la Washington, unde la 22 aprilie 1922 a fost adoptat un Tratat

care interzicea atacarea navelor comerciale de catre submarine impunind

acestora din urma respectarea anumitor norme in privinta comportamentului.

Mijloace si metode de razboi maritim. Prin mijloace de razboi

maritim subintelegem armele sau sistemul de arme folosite de catre partile

beligerante pentru a exercita una asupra alteia acte de violenta.

Navele de razboi (militare) se impart in:

•nave de razboi propriu-zise;

•nave de razboi afectate serviciului flotei de razboi;

•navele comerciale incorporate in fortele militare maritime (cu respectarea

anumitor conditii).

Un sir de probleme cu referinta la razboiul naval au aparut in dreptul

conflictelor armate in legatura cu incorporarea navelor comerciale in fortele

marinei militare. Pentru prima data, problema a fost examinata la Conferinta de

pace de la Haga (1907), care a incercat sa se pronunte in aceasta privinta prin

adoptarea Conventiei (VII). Articolul 1 din acest document fixa ca „Nici un vas

de comert transformat in nava de razboi nu poate avea drepturile si obligatiile

legate de acest statut, daca nu este pus sub autoritatea directa, controlul imediat

si raspunderea Puterii al carei pavilion il poarta". Un sir de articole din acelasi

document determina conditiile ce trebuia sa le indeplineasca o nava pentru a fi

recunoscuta in calitate de „combatant". La acestea se refera:

16

•portul semnelor exterioare deosebitoare ale navelor de razboi de aceeasi

nationalitate;

• aflarea comandamentului in serviciul statului si imputernicirea lui

formala de catre autoritaatile competente;

• figurarea numelui comandantului in lista ofiterilor marinei militare;

• respectarea in timpul operatiunilor militare a legilor si obiceiurilor de

razboi;

• supunerea echipajului regulilor de disciplina militara;

• mentionarea transformarilor vaselor de comert in vase militare in lista

bastimentelor de razboi ale flotei militare.

Cu timpul, in afara de conditiile nominalizate, in doctrina au mai fost

formulate citeva momente, a caror indeplinire era necesara pentru transformarea

navelor de comert in vase de razboi. Acestea sunt:

• transformarea de facto a navei comerciale in vederea participarii ei la

operatiunile efective de razboi;

• transformarile respective sa aiba loc doar in apele maritime interne sau

teritoriale ale partilor beligerante;

• inarmarea adecvata a navei de comert transformata in bastiment de lupta.

Prizele maritime. Priza sau captura maritima de razboi este actul militar

prin care comandantul unui vas de razboi pune stapinire pe o nava de comert

inamica, exercitindu-si autoritatea asupra comandantului de pe vasul acaparat cu

dispunerea de a folosi incarcatura, echipajul si nava dupa toate normele

razboiului maritim recunoscute de dreptul international umanitar. Or, toate puse

sub microscopul normelor arata ca razboiul maritim nu recunoaste respectarea

proprietatii private a partii inamice precum o respecta razboiul terestru.

Pe scena operatiilor militare, priza a devenit o institutie a dreptului

international umanitar dupa foarte multe discutii in contradictoriu purtate de un

grup de state in frunte cu SUA si alt grup situat de partea Angliei. Primele

rivneau o anulare totala a capturii, dorind sa-si ocroteasca vasele maritime, cele-

17

lalte protejau aceasta norma vazind in ea un izvor de imbogatire. La sfirsitul

secolului XIX, Anglia si coalitii ei isi invinge oponentii din considerentul ca la

data vizata fortele maritime ale ei dictau strategia pe mare.

Reglementarile s-au soldat cu anumite rezultate, dar, din pacate, toate au

ramas numai la nivel cutumiar, contradictoriu de cele mai multe ori, si cu mari

deosebiri de la stat la stat.

Distrugerea pe mare a navelor inamice sau a celor apartinind tarilor neutre

care transporta pasageri civili este interzisa, in scopul asigurarii securitatii

pasagerilor, aceste nave trebuie sa fie indreptate in anumite raioane sau porturi

in care sa se inchieie actul de captura.

Dreptul de priza nu poate fi exercitat asupra averii personale a pasagerilor

si echipajului de pe navele inamice sau de pe navele neutre, cu exceptia acelor

bunuri care pot fi folosite nemijlocit in conflictul militar.

Realizarea dreptului de priza prevede trei operatiuni care se desfasoara

intr-o ordine succesiva: 1) vizita; 2) captura; 3) judecarea.

Vizita este operatiunea prin care captorul cere unei nave sa se opreasca in

vederea efectuarii cercetarilor la bord pentru a stabili caracterul navei si al

incarcaturii transportate.

Captura se realizeaza doar daca in urma verificarilor de la bordul navei

cercetate este stabilit caracterul inamic si ostil al acesteia sau al incarcaturii.

Judecarea constituie etapa finala a prizei maritime in cadrul careia are loc

transformarea simplei confiscari sau posesiuni fortate a navelor si bunurilor

inamice in proprietate.

§4 : Razboiul aerian si extraatmosferic

Actualmente, razboiul aerian este mai putin reglementat de catre dreptul

conflictelor armate, aceasta datorindu-se unui sir de cauze obiective si

18

subiective. Printre cele obiective se numara: aparitia avionului in teatrul de

razboi abia la inceputul secolului XX; dezvoltarea rapida si desavirsirea acestuia

intr-un mod care complica orice reglementare; imposibilitatea de a efectua din

aer delimitarea dintre obiectivele militare si cele civile. La cauzele subiective se

refera: respingerea de catre statele cu o aviatie puternica a oricaror reguli de

razboi aerian; dorinta de a mentine si a desavirsi bombardamentul aerian ca

metoda de lupta.

Problema razboiului aerian nu a putut fi solutionata adecvat nici dupa

1945, Or, reglementarile actuale ale razboiului aerian sunt insuficiente pentru a

asigura o protectie adecvata a populatiei si obiectivelor civile, din care

considerent este necesara elaborarea unui document special ce ar inlatura aceste

lacune.

O problema care in prezent provoaca discutii aprinse este acea a razboiului

extraatmosferic, care, de asemenea, este legat de o mare lipsa de reglementari.

Mai mult ca atit: problema se agraveaza prin faptul ca inca nu exista o

organizatie cosmica internationala, care ar contribui la canalizarea colaborarilor

dintre state privind valorificarea spatiului extraatmosferic. In acest domeniu,

insa, activeaza un sir de organizatii specializate regionale, reprezentind doar

statele care au resurse financiare suficiente si un potential tehnico-stiintific

adecvat1.

Intreaga activitate cosmica trebuie sa se desfasoare in interesul mentinerii

pacii, securitatii si colaborarii internationale, in acest scop, Tratatul de la

Moscova din 5 august 1963 „Cu privire la interzicerea experientelor cu arme

nucleare in atmosfera, spatiul cosmic si sub apa", a interzis, in mod expres, de a

efectua, printre altele, si experimente nucleare in spatiul extraatmosferic.

Reiesind din postulatul ca fiecare stat are dreptul la valorificarea spatiului

extraatmosferic, in anii 80 ai secolului XX a fost intocmit un proiect de statut al

1 Аслан X. Абашидзе, Всеволод П. Пархитько. Взгляд в XXI век. В: Международное право.

Специальный выпуск, май -июнь, 1999 г, с. 132.

19

Organizatiei Cosmice Mondiale, fiind prezentat spre aprobare Congresului

Aeronautic Mondial, care insa nu a acordat nici o atentie documentului propus.

Capitolul II : Protectia umanitara in caz de conflict armat

§1 : Protectia ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor

20

Pina la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, dreptul international

umanitar nu asigura in mod practic populatiei civile o protectie eficienta in caz

de conflict armat, din motivul ca ea nu era implicata sau afectata direct.

Totusi primele reguli cu caracter general sint stipulate inca in Declaratia

de la Sankt-Petersburg din 11 decembrie 1868, care prevedea ca: „statele trebuie

sa aiba un singur scop legitim - acela de slabire a fortelor militare ale

inamicului", de unde s-ar putea trage concluzia ca populatia civila urmeaza sa

fie scutita de efectele directe ale razboiului.

Asadar, violenta armata nu trebuie folosita decit impotriva celui care o

foloseste, acesta fiind unul din principiile de baza ale belgeirantilor. Populatia

civila este alcatuita din persoane care nu participa direct la ostilitatile militare si,

implicit, impotriva sa nu este ingaduit nici un act de razboi.

Problema protectiei populatiei civile a ridicat-o CICR1 care a adresat o

nota cu propunerea ca Liga Natiunilor sa se preocupe de problemele referitoare

la razboi si in special de mijloacele de a-1 face mai uman. In acest sens, cea de-a

X-a Conferinta a CICR inscrie principiul care "interzice abuzurile autoritatilor

de ocupatie impotriva populatiei civile, deportarea lor in masa, luarea de ostatici,

precum si orice alt tratament neomenos".

In 1949, la Conferinta diplomatica de la Geneva, a fost adoptata cea de-a

IV-a Conventie relativa2 privind protectia persoanelor civile in timp de razboi3.

Dupa materia pe care o reglementeaza, dispozitiile Conventiei se

divizeaza in doua grupe:

1) norme menite sa protejeze persoanele civile impotriva abuzurilor

puterii de ocupatie asemanatoare celor petrecute in cursul celui de-al doilea

razboi mondial;

1 CICR - Comitetul International al Crucii Rosii.21Intrucit unele state s-au opus unei reglementari complexe a problemei, conferinta a trebuit sa se limiteze numai la un singur aspect: protectia persoanelor civile aflate sub autoritatea unei puteri ocupante.32Conventia a intrat оn vigoare la 21 decembrie 1950, iar R. Moldova a aderat la Conventie prin H.P.nr, 1318 din 02 martie 1993.

21

2) norme care protejeaza persoanele civile impotriva anumitor efecte

ale razboiului.

Prima grupa de norme este guvernata de principiile privitoare la

tratamentul strainilor in timp de pace.

In orice caz, li se vor garanta urmatoarele drepturi:

• vor putea primi ajutoarele individuale sau colective,

tratament medical si spitalizare in egala masura cu cetatenii statului

respectiv;

• li se va acorda dreptul sa practice cultul lor si asistenta

spirituala a preotilor cultului lor;

• vor fо scosi in afara oricarui pericol din zonele sau regiunile

unde au loc actiuni militare;

• copiii si femeile vor fi in special protejati impotriva oricarei

atingeri a onoarei lor, mai ales contra violului, constringerii la prostitutie

si la orice atentat la pudoare;

• copiii sub cincisprezece ani, femeile insarcinate si mamele cu

copii pina la 7 ani vor beneficia de protectie in aceeasi masura ca si

cetatenii statului interesat.

Cea de-a doua categorie de norme inscriu crearea de zone si localitati

sanitare si de securitate1 si zone neutralizate2.

De la inceputul unui conflict, Partile beligerante si cele interesate vor

putea incheia intre ele acorduri pentru recunoasterea zonelor si a localitatilor pe

care le-ar stabili in acest scop CICR, fiind invitate sa-si ofere bunele lor oficii

pentru a inlesni stabilirea acestor zone.

In urma stabilirii zonelor, Partile vor dispune sa puna la adapost de

pericolele luptelor, fara nici o distinctie, urmatoarele persoane:

1 Aceste zone,localuri si localitati pot fi stabilite si in timp de pace sau imediat dupa inceperea ostilitatilor militare pentru a pune la adapost persoanele din prima grupa si ultima categorie.2 Zonele neutralizate pun la adapost de pericolele aciunilor militare urmatoarele categorii: a) ranitii si bolnavii, combatantii sau necombatantii; b) persoanele civile care nu participa la ostilitati si nu pun mina pe arme si nu desfasoara nici o activitate cu character militarin interiorul acestor zone.

22

• raniti si bolnavi, combatanti sau necombatanti;

• persoanele civile care nu participa la ostilitati si nu presteaza

nici o munca cu caracter militar in aceste zone.

Spitalele civile organizate pentru acordarea de ingrijiri medicale ranitilor,

bolnavilor, infirmilor, batrinilor si altor categorii de persoane vor beneficia de

un document care atesta caracterul lor de spital civil.

Persoanele civile aflate pe teritoriul unei Parti in conflict, vor putea primi

sau trimite membrilor familiilor lor, oriunde s-ar gasi, vesti cu caracter strict

familial1.

Pericolele care ameninta populatia civila, ca urmare a desfasurarii

operatiunilor militare, sint multiple, mai ales daca tinem seama de faptul ca in

anumite operatiuni, atacurile celor trei forte armate - terestra, aeriana si navala

— sint combinate.

Masurile concrete de protectie pe care trebuie sa le ia atit partea care

ataca, cit si cea care se apara, sint urmatoarele:

1. Identificarea cu exactitate a obiectivelor militare pe care doresc sa le

atinga. O asemenea indatorire impune responsabilitati deosebite pentru

combatantii militari, care trebuie sa-si instruiasca trupele in acest scop.

2. Folosirea numai a mijloacelor si metodelor de atac strict necesare

pentru distrugerea obiectivelor militare alese. Aceasta norma are un sens dublu

atit pentru atacator, care reduce cheltuielile pentru armament si munitii, cit si

pentru partea atacata — o limitare a pierderilor si distrugerilor obiectivelor

militare. In consecinta, partile trebuie sa aiba drept scop in urma acestor masuri,

reducerea la minimum a pierderilor de vieti omenesti2.

13In cazuri necesare, Partile aflate in conflict armat pot sг restringa corespondenta familiala cel mult pina la folosirea de formulare tip, continind douгzeci si cinci de cuvinte la cel mult o scrisoare pe luna.2 Oricit de precise ar fi mijloacele de lupta, ele nu pot evita pierderile de vieti omenesti. In conflictele din Golf din 1991, fortele aliate au folosit asa-numitele arme „inteligente", care au produs 68.000 de morti, dintre care cea mai mare parte au fost civili; rachetele „skud", folosite de Irak, lipsite de precizie, au fost dirijate contra populatiei civile din Israel si Arabia Sauditг.

23

3. Sa nu se intreprinda un atac in cazul in care s-ar ajunge la concluzia

ca acesta ar putea sa produca incidental pierderi de vieti omenesti in rindul

populatiei sau persoanelor civile. Sint interzise numai atacurile intentionate

indreptate impotriva populatiei civile, iar cele incidentale nu vizeaza aceasta

indatorire1. Dar obligatia de a intrerupe un atac care ar putea produce incidental

pierderi de vieti omenesti este atit a celor care pregatesc atacul (comandantii),

cit si a celor ce-1 executa (soldatii). In diverse cazuri pot sa apara elemente noi

in timpul lansarii atacului, care sa duca la incetarea sau nedeclansarea lui2.

4. Sa avertizeze in timp util populatia civila inainte de declansarea

atacului.

§2 : Statutul prizonierilor de razboi

O prima ameliorare a soartei prizonierilor de razboi consta in

transformarea acestora in sclavi, insa pina la acel moment ei se aflau in afara

oricarei legi umanitare.

Incepind din secolul al XVII-lea se creeaza o cutuma, conform careia

comandantii militari incheiau acorduri denumite carteluri, in care stabileau

conditiile de eliberare a prizonierilor de razboi, inclusiv tariful de rascumparare,

al carui cuantum varia in functie de rangul prizonierului. Astfel, se creeaza pe

cale cutumiara principiul crutarii, conform caruia prizonierii nu mai pot fi ucisi,

ci internati ori schimbati prin rascumparare.

Unul din intemeietorii acestui obicei este Alexandru cel Mare, care, ajuns

la apogeul cuceririlor sale, a creat doctrina stoica, formind o era noua in lumea

antica. El a pus baza rascumpararii prizonierilor3.

1 In Irak o bomba, care fusese dirijata impotriva unui pod, obiectiv strategic, a cazut intr-o piata din apropiere si a cauzat circa 160 de morti.2 In timpul bombardarii Irakului pe timp de zi, in obiectivele militare se aflau multi civili; aviatorii trebuiau sa sesizeze acest fapt si sa se abtina de la atac.3 Henry Bonfils. Manuel de droit international public, Paris, 1905, p. 33-35.

24

Beneficiaza de statut de prizonier de razboi si rezervistii, membrii

miscarilor de rezistenta, precum si membrii fortelor armate in uniforma care

actioneaza pe teritoriul inamic in scopul obtinerii de informatii sau distrugerii

unor obiective militare.

Nu se bucura de statutul prizonierilor de razboi spionii, sabotorii,

mercenarii si militarii care au comis crime de razboi, dupa ce un tribunal

competent a pronuntat o sentinta impotriva lor1.

Prizonierii de razboi isi pastreaza statutul lor juridic din momentul

capturarii lor pina la repatriere.

Nici un fel de masuri din partea autoritatilor care ii detin sau actiuni

proprii ale lor nu pot duce la pierderea de catre ei a acestui statut in timpul

captivitatii.

Protectia prizonierilor de razboi trebuie sa aiba un caracter permanent, mai

ales impotriva oricarui act de intimidare, contra insultelor sau curiozitatii

publice2.

Orice incalcare a acestor reguli va antrena raspunderea statului respectiv si

a celor care au efectuat-o, orice act ilicit din partea puterii detinatoare, antrenind

moartea sau punind in pericol grav sanatatea prizonierilor vor fi considerate

infractiuni grave si echivaleaza cu crime de razboi.

Toate bunurile si obiectele prizonierului de razboi vor ramine in posesia

lui3, iar bunurile ridicate vor fi inapoiate in momentul punerii lui in libertate sau

repatrierii lui.

Evacuarea4 se va face in cel mai scurt timp dupa capturare, in lagare

situate departe de zona de lupta. Pe timpul evacuarii Puterea detinatoare va

12 Numai persoanele care actioneaza cu inselaciune sau care recurg intentionat la metode ascunse pot fi considerate spioni. Astfel, militarii in tinuta nu pot fi considerati spioni, chiar daca ei incearca sa adune informatii in mod clandestin.2Expunerea la televiziune a prizonierilor irakieni in timpul conflictului din Golf din 1991, s-a apreciat ca o incalcare a dispozitiilor art. 13 din Conventia a IlI-ea.32Bunurile sau obiectele ce sint destinate pentru actiuni militare (arme, cai, echipament militar, documente militare) vor fi ridicate, obiectele de valoare vor fi trecute pe contul prizonierului respectiv din considerente de securitate prin ordinul unui ofiter.43Evacuarea, daca este la o distanta lunga, se va face pe etape si deplasarea pe jos nu va depasi 20 km pe zi.

25

asigura prizonierii cu apa potabila si hrana suficienta, imbracaminte, ingrijiri

medicale necesare.

Puterea detinatoare va asigura prizonierii de razboi cu imbracaminte si

incaltaminte suficienta, tinind cont de clima in care se afla amplasat lagarul.

Numai tribunalele militare vor putea judeca un prizonier de razboi, cu exceptia

cazurilor in care legislatia Puterii detinatoare autorizeaza un tribunal civil in

mod expres sa judece un membru al fortelor armate1.

Pedeapsa cu moartea, in principiu, poate fi pronuntata pentru infractiuni ce

se pedepsesc cu moartea in rindurile fortei armate ale Puterii detinatoare. Dar,

tinоnd cont de faptul, ca prizonierul de razboi se afla ca urmare a unor

imprejurari independente de propria sa vointa si nefiind cetatean al Puterii

detinatoare, nu are nici o obligatie de credinta. In consecinta, el nu va putea fi

pasibil de pedeapsa cu moartea fara acordul Puterii de care depind prizonierii.

In toate cazurile in care este posibil, pedeapsa cu moartea nu se pronunta

asupra femeilor gravide sau cu copii minori, precum si asupra prizonierilor de

razboi care n-au implinit optsprezece ani2.

Prizonierii vor fi pusi doar la urmatoarele munci:

a) lucrari agricole;

b) lucrari legate de procedura sau extractia materiilor

prime pentru industria prelucratoare;

c) in administrare si lucrari de transport;

d) activitati comerciale artistice;

e) servicii publice sau casnice.

La incheierea pacii, Agentia Centrala de informatii pentru prizonierii de

razboi va inmina fisa individuala (cartela) guvernului de care depind prizonierii,

iar Biroul va aduna toate obiectele personale, valorile, corespondenta, soldele,

1 Procedura, conditiile, efectele si categoriile de pedepse ce li se pot aplica prizonierilor de razboi sint stipulate in cap. III sect. I art. 82-88 ale Conventiei.2 Art. 100-101; 107-a Conventiei 111 si Protocolul I art. 76-77,86, 99.

26

semnele de identitate lasate de prizonierii evadati, decedati si le vor transmite

statelor interesate.

§3 : Rolul Comitetului Crucii Rosii in realizarea protectiei umane

Comitetul International al Crucii Rosii ocupa un loc central in sistemul

dreptului international umanitar, rolul sau fiind definit in articolul 4 din Statut:

• de a promova si de a difuza principiile fundamentale ale

Miscarii; umanismul, impartialitatea, neutralitatea, independenta,

voluntariatul, unitatea si universalitatea;

• de a recunoaste orice Societate nationala de Cruce Rosie;

• de a actiona pentru aplicarea fidela a dreptului international

umanitar si de a primi sesizari privind violarile acestui drept;

• de a se stradui in permanenta, in calitate de institutie neutra, a

carei activitate se desfasoara in special in perioadele de conflict armat sau

de tulburari interne, sa asigure protectie si asistenta victimelor militare si

civile;

• de a contribui, in eventualitatea unor conflicte armate, la

formarea si pregatirea personalului si materialelor sanitare in colaborare

cu Societatile nationale de Cruce Rosie si cu alte autoritati competente;

• de a lamuri si promova prerogativele dreptului international

umanitar, aplicabil in conditiile conflictelor armate si de a pregati

eventualele dezvoltari;

• de a-si asuma mandatele incredintate de Conferinta

Internationala a Crucii Rosii si Semilunii Rosii.

CICR are personalitate juridica internationala, recunoscuta de normele

dreptului internacional, care ii confera dreptul de a intretine cu statele si

organizatiile internationale relatii oficiale, de a incheia tratate cu acestea, etc.

27

Personalitatea juridica internationala a CICR are un carácter particular,

astfel:

- ca institutie cu caracter national, Organizatia Natiunilor Unite

ii recunoaste personalitatea juridica internationala;

- prin Conventiile de la Geneva, a fost abilitata cu personalitate

juridica internationala cu vocatie de universalitate, adica avind dreptul de

a exercita competentele conferite prin aceste instrumente1.

In 1921, CICR introduce in Statutul sau principiile fundamentale, in

baza Carora isi va desfasura activitatea si anume: impartialitatea,

independenta politica, confesionala si economica, universalitatea si egalitatea

Societatilor nationale.

Principiul umanitatii ocupa un loc central in Miscarea Inernationala de

Cruce Rosie si Semiluna Rosie. In virtutea acestui principiu, CICR are

datoria de se stradui sa previna si sa usureze in toate imprejurarile suferintele

umane, sa protejeze viata si sanatatea, sa favorizeze intelegerea reciproca,

prietenia, cooperarea si o pace durabila intre toate popoarele, respectarea

persoanei umane.

Principiul impartialitatii exclude oricare distinctie pe criterio de

nationalitate, rasa, religie, conditie sociala sau apartenenta politica.

Indivizilor li se acorda ajutor in masura suferintelor lor, prioritate acordindu-

se celor mai urgente cazuri si necesitati.

Conform principiului neutralitatii, CICR are obligatia de a se abtine de

la participarea la ostilitati si controverse de orden politic, rasial, religios si

ideologic. Acest principiu este un mijloc de a cistiga increderea partidor

aflate in conflict, asigurind accesul direct la victime.

Voluntariatul. Esenta voluntariatului consta in acordarea de ajutor

dezinteresat, adesea anonim, reprezentind o expresie deosebita si nemijlocita

a asistentei umanitare.

1 Ionel Closca, Ion Suceava. Tratat de drept international umanitar, Bucuresti, 2000, p.437.

28

Unul dintre primele principii declarate de Miscarea de Cruce Rosie este

principiul unitatii. Conform acestui principiu intr-un stat trebuie sa existe o

singura Societate de Cruce Rosie sau Semiluna Rosie, deschisa pentru toti si

care sa-si desfasoare activitatea umanitara pe intreg teritoriul tarii.

Potrivit principiului universalitatii, Crucea Rosie este o institutie

universala in cadrul careia toate Societatile nationale au drepturi egale si

datoria de a se ajuta reciproc.

Desi fiecare principiu fundamental este definit in parte si are anumite

caracteristici, in ansamblu ele formeaza un tot intreg, prin care se manifesta

unicitatea acestei organizatii.

Concluzii

 Dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional,

aplicabil unei situaţii în care violenţele armate între state sau grupări ostile

degenerează într-un conflict armat internaţional sau non internaţional. El

reglementează în special relaţiile dintre state şi cetăţenii inamici (fie că sunt

combatanţi sau nu) şi regrupează următoarele elemente: elemente de protecţie

29

care trebuie acordate victimelor conflictelor armate (dreptul de la Geneva);

elemente care reglementează desfăşurarea ostilităţilor (dreptul de la Haga);

elemente de control asupra armamentului care vizează restrângerea sau

suprimarea utilizării armelor de nimicire în masă.

          Conceptele de bază ale dreptul internaţional umanitar, aşa cum rezultă din

textele convenţiilor şi protocoalelor, sunt: conflict armat; combatant; civili;

prizonier de război.

          Cum aceste concepte ridică cele mai multe semne de întrebare atunci când

vorbim de incidenţa dreptului internaţional umanitar în contextul luptei

împotriva terorismului şi pentru a asigura o abordare logică a temei, le vom

defini de o manieră succintă.

          Astfel, conflictul armat este o stare de neînţelegere, dezacord sau ciocniri

de interese antagonice între părţi adverse, care a degenerat, ca urmare a anumitor

condiţii, în acţiuni violente sau război. El poate fi internaţional sau non

internaţional.

          Conflictul armat internaţional reprezintă acţiunile violente sau războiul

dintre două state. Acestei situaţii clasice, dreptul internaţional umanitar îi

asimilează şi mişcările de eliberare naţională (luptă împotriva dominaţiei

coloniale, ocupaţie străină, rasiste).

          Prin opoziţie cu acest tip de conflict, conflictul armat non internaţional

reprezintă „Conflictul care se derulează pe teritoriul unui stat, între forţele sale

armate şi forţe armate disidente, sau grupuri armate organizate, care sub o

conducere responsabilă, exercită pe o parte din teritoriu un control care le

permite să ducă operaţiuni militare continue şi concertate, şi să aplice prezentul

protocol. Prezentul protocol nu se aplică situaţiilor de tensiuni interne, tulburări

interne, cum ar fi dezordinea civilă, actele izolate şi sporadice de violenţă şi alte

acte similare care nu sunt considerate ca fiind conflicte armate”.

          Pentru a beneficia de protecţia dreptului internaţional umanitar,

combatantul implicat într-un conflict armat trebuie să se încadreze în una din

30

situaţiile următoare: „Membrii forţelor armate al unei părţi participante la

conflict, cât şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din

aceste forţe armate cu excepţia personalului sanitar şi religios; membrii forţelor

armate regulate chiar dacă acestea afirmă că aparţin unui guvern sau autorităţi

care nu este recunoscută de partea adversă; membrii tuturor grupurilor şi tuturor

unităţilor armate şi organizate şi care sunt plasate sub un comandament

responsabil de comportamentul subordonaţilor săi, chiar dacă acesta depinde de

un guvern sau o autoritate care nu este recunoscută de partea adversă. În toate

cazurile ei se disting prin uniforma lor sau printr-un semn fix care poate fi

recunoscut sau poartă armamentul de o manieră deschisă. Ei trebuie să respecte

regulile dreptului conflictelor armate”.

          Dreptul internaţional umanitar autorizează membrii forţelor armate ale

unui stat implicat într-un conflict armat internaţional şi membrii miliţiilor

asociate care îndeplinesc condiţiile necesare să angajeze ostilităţile în mod

direct. Ei sunt consideraţi ca fiind combatanţi „legali” sau „privilegiaţi”, în

sensul definiţiei prezentate anterior, şi nu pot fi urmăriţi pentru participarea lor

la ostilităţi, atât timp cât respectă dreptul internaţional umanitar. Dacă sunt

capturaţi, ei beneficiază de statutul de prizonier de război („orice combatant în

sensul articolului 43 care cade în puterea unei părţi adverse este prizonier de

război”).

          În situaţia în care anumite persoane civile participă la ostilităţi, ele sunt

considerate ca fiind combatanţi sau luptători „ilegali”, care nu se bucură de

„privilegiile” asigurate de dreptul internaţional umanitar (tratatele de drept

internaţional umanitar nu conţin aceşti termeni sau aceste concepte). Ele pot fi

urmărite penal pentru actele săvârşite în conformitate cu dreptul intern al statului

care le-a capturat.

          Aplicând prevederile dreptului internaţional umanitar, dar şi prevederile

dreptului intern, atât combatanţii care se înscriu în definiţia formulată anterior şi

care sunt consideraţi „legali”, cât şi combatanţii care nu se înscriu în această

31

definiţie, „ilegali”, pot fi internaţi în timp de război, interogaţi şi urmăriţi pentru

crime de război. Ce trebuie reţinut este faptul că, atunci când se găsesc în

mâinile inamicului, ei au dreptul la un tratament uman.

Bibliografie:

1) Oleg Balan, Vitalie Rusu, Valeriu Nour „Dretul international

umanitar” Chisinau 2003;

2) Balan Oleg, Serbenco Eduard „Dretul international umanitar” Vol. I,

Chisinau 2001;

32

3) Balan Oleg, Vitalie Rusu, Valeriu Nour „Drept international

umanitar” Departamentul Ed. Al Univ. De Criminologie , Chisinau

2003.

4) R. M Besteliu „Drept international. Introducerea in dreptul

international public” Editura CHBECK, 2003;

5) Mircea Teodorescu „Drept international umanitar” Editura Lumina

Lex, Bucuresti 2002;

6) Nicolae Purda Drept international umanitar” Editura Lumina Lex,

Bucuresti 2002;

7) Dr. Ionel Closca. Dr. Ion Suceava. Dreptul international umanitar.

Casa de Editura si Presa “Sansa” – S.R.L. Bucuresti,1992

8) Grigore Geamanu. Drept international contemporan. Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1965;

9) Ionel Closca, Ion Suceava. Tratat de drept international umanitar,

Bucuresti, 2000;

10) Dictionar de Drept international public. Coordonator – Dr. Ionel

Closca. Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1982;

11) Aurora Ciuca „Drept international public”, ed. Cugetare, Iasi, 2000;

12) Adrian Nastase, Dumitra Popescu, Florian Coman „Drept

international public”, ed. Sansa Bucuresti 1994;

13) George Plastara „Manual de drept international public”, ed.

ALLBECK, Bucuresti, 2004;

33

14) Ion Diaconu, „Drept internaţional public”, Bucureşti 1995;

15) Stelian Scaunas „Drept international public”, ed. ALLBECK, 2002;

16) Raluca Miga-Belestiu „Dreptul international. Introducere in Drept

international public”,ed. ALLBECK, 2002;

17) Diaconu Dumitru „Dreptul international Public” Editura C.H. Beck,

1999;

18) Bianca Selejan-Gutan, Laura-Maria Craciunean „Drept international

public” Editura Hamangiu, 2008;

19) Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman.Drept

Internaţional Public.Casa de editură şi presă “Şansa”-S.R.L.

Bucureşti-1994;

20) Niciu Ion Marţian.Drept Internaţional Public. Iaşi 1995 V-I;

21) Ханс-Петер Гассер. Международное право, Москва 1995.Х;

22) И. И Лукашук. Международное право, Москва 1998.

23) Баскин Ю.А., Фельдман Д.И. “История международного

права” , Москва, Международные отношения, 1990;

24) Аслан X. Абашидзе, Всеволод П. Пархитько. Взгляд в XXI

век. В: Международное право. Специальный выпуск, май -

июнь, 1999 г;

25) Henry Bonfils. Manuel de droit international public, Paris, 1905.

34

35