DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR- examen -

1. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate: definiţie, sensuri, subramuri;

Definiţia dreptului internaţional umanitar jus belli --- jus ad bellum --- jus in bello - 1864 - adoptarea primei convenţii de drept umanitar: jus in bello --- dreptul războiului --- dreptul umanitar - 1899 şi 1907 - conferinţele de pace de la Haga: jus in bello --- legi şi obiceiuri ale războiului --- dreptul umanitar - 1949 – Conventiile de la Geneva jus in bello --- dreptul conflictelor armate --- dreptul umanitar - 1977 - Protocoalele adiţionale de la Geneva: drept internaţional umanitar al conflictelor armate

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate - ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi fără caracter internaţional;

S ubramuri : a) Dreptul conflictelor armate: - Dreptul de la Haga: - convenţiile adoptate la conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907; - alte instrumente juridice; b) Dreptul internaţional umanitar : - Dreptul de la Geneva: - patru convenţii din 1949; - două protocoale adiţionale din 1977; - alte instrumente juridice;

- dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate – (jus in bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în situaţii de conflict armat. Este alcătuit din două subramuri;

- dreptul internaţional umanitar (Dreptul de la Geneva) – reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în timp de conflict armat, relaţii care au ca obiect protejarea victimelor acestuia.

1

Principalele instrumente care-l codifică sunt cele patru Convenţii de la Geneva (1949) şi cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977);

- dreptul conflictelor armate (Dreptul de la Haga) – reglementează relaţiile dintre participanţii la un conflict armat, cu privire la declanşarea acestuia, metodele şi mijloacele de luptă, regimul ocupaţiei militare, încetarea ostilităţilor etc. Principalele tratate în acest domeniu au fost adoptate la Haga, în anii 1899, 1907 şi 1954, la care se adaugă numeroase alte instrumente;

Obiectul şi funcţiile dreptului internaţional umanitar Obiectul - totalitatea relaţiilor prin care se vizează atenuarea suferinţelor generate de conflictele armate; - omenirea care suferă de pe urma conflictelor armate; Funcţii: - funcţie de moderaţie; - funcţia de prevedere, menţinere şi restabilire a păcii; - funcţia formativă (educativă); - funcţia sancţionatorie.

2. Izvoarele actuale ale dreptului internaţional umanitar : identificare, scurtă prezentare;

- 1949, Geneva - conferinţă diplomatică, 64 de state si CICR: - 4 convenţii umanitare: 1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie; 2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare; 3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război;

- 1974 – 1977, Geneva - conferinţă diplomatică, 102 state: -  Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire laprotecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;-  Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire laprotecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

3. Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar;

Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar

- 1859, Lombardia (provincie în nordul Italiei): - bătălia de la Solferino - francezii şi sarzii luptau contra austriecilor pentru eliberarea Lombardiei de sub habsburgi;

2

- bătălia se termină cu victoria francezilor; - efectele bătăliei - dezastruoase (6000 de morti si 40.000 de raniti intr-o zi) - Henry Dunant - ideea formării unei societăţi care să contribuie la protejarea militarilor răniţi în conflictele armate; - 1863 - Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor: - viitorul Comitet Internaţional al Crucii Roşii; - înfiinţat de: - Henry Dunant; - bancherul Gustave Moynier; - gen. Guillaume Henry Dufour; - dr. Louis Appia; - dr. Theodore Maunoir.

- 1864, Geneva - conferinţă internaţională - 16 state: - Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie (10 articole): - personalul sanitar şi religios, ambulanţele, spitalele vor fi recunoscute ca neutre şi protejate şi respectate de către beligeranţi; - răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi; - semn distinctiv de protecţie - crucea roşie pe fond alb;

- 1899, Haga - prima conferinţă de pace: - principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate la războiul maritim: - Convenţia pentru protejarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare (reafirmată şi dezvoltată în anul 1906); - DOCUMENTELE ADOPTATE -

1. Convenţia asupra reglementării paşnice a conflictelor internaţionale2. Convenţia pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la

Geneva din 18643. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului terestru4. Declaraţia cu privire la interzicerea lansării de proiectile şi explozibili din

baloane5. Declaraţia relativă la interzicerea gazelor înăbuşitoare sau vătămătoare6. Declaraţia privitoare la interzicerea anumitor gloanţe care în contact cu corpul

omenesc se fragmentează în mici particule, provocând răni incurabile

- 1907, Haga - a doua conferinţă de pace: - a IV-a Convenţie - statutul de prizonier lor de război (Regulament anexa); - 1929, Geneva: - dezvoltate şi reafirmate primele două convenţii (cele din 1864 şi din 1907); - Convenţie cu privire la tratamentul prizonierilor de război;

3

- 1949, Geneva - conferinţă diplomatică, 64 de state si CICR: - 4 convenţii umanitare: 1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie; 2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare; 3. Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război;

- 1974 – 1977, Geneva - conferinţă diplomatică, 102 state: -  Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire laprotecţia victimelor din conflictele armate internaţionale;-  Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire laprotecţia victimelor din conflictele armate fără caracter internaţional.

4. Războiul în dreptul internaţional contemporan : scurtă analiză a încercărilor

de limitare şi reglementarea actuală;

Războiul în dreptul internaţional contemporan

- acţiuni de ilegalizare a războiului - în perioada interbelică:- 1923 - Tratatul de asistenţă mutuală, Comisia a treia a Adunării SN:

- a calificat războiul de agresiune ca fiind o crimă internaţională;- 1927 - Declaraţie a Adunării Ligii a Naţiunilor:

- “orice război de agresiune este şi rămâne interzis … toate statelemembre sunt obligate să se conformeze acestei Declaraţii”

- 1928, 27 august - Tratatului general de renunţare la război ca instrumental politicii nationale a statelor:

- denumit si Pactul Briand – Kellogg sau Pactul de la Paris;- semnat de 62 de state;- condamna războiul, cerând statelor să apeleze numai lamodalităţi paşnice de rezolvare a diferendelor;- războiul de agresiune este scos în afara legii;- dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât o singurăsituaţie legală – starea de pace (Jus contra bellum).

- după cel de-al doilea război mondial: - obiectiv fundamental al statelor - de a exclude războiul din viaţa internaţională; - Carta ONU- obligaţia statelor de a se “abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” - principiu fundamental al dreptului international publuc; - permite folosirea forţei armate pentru:

4

- exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă; - sancţionarea unui agresor; - eliberarea popoarelor sau natiunilor de sub dominatie coloniala,

ocupatie straina sau impotriva regimurilor rasiste; - concluzii - reglementarea internaţională actuală interzice războiul de agresiune, considerându-l ca cea mai gravă crimă internaţională - statele nu mai dispun de “jus ad bellum” (dreptul de a face război) şi nici de “facultas bellandi” (calitatea de beligerant).

5. Conflictele armate internaţionale: definiţie, tipuri, codificare;

Conflictul armat internaţional - formă de luptă armată dintre două subiecte cu personalitate internaţională, care nu implică recunoaşterea formală de către beligeranţi (art. 2 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949) - tipuri:

- conflicte interstatale declanşate prin declaraţie de război sau ultimatum;- conflictele armate dintre două sau mai multe state, chiar dacă starea derăzboi nu este recunoscută de unul din ele;- rezistenţa mişcărilor organizate în situaţii de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unui stat;- luptele armate duse de entităţi nestatale:- războaiele de eliberare naţională duse de mişcări de eliberareîmpotriva dominaţiilor coloniale;- luptele duse de popoarele aflate sub regim de ocupaţie împotrivaputerii ocupante;- luptele duse de populaţiile majoritare dintr-un stat împotrivaregimurilor rasiste;- situaţie specială - luptele desfăşurate la iniţiativa Consiliului de Securitateal ONU împotriva unui stat agresor;

6. Conflictele armate fără caracter internaţional, de destructurare, tulburările interne: definiţie, scurtă caracterizare, codificare;

Conflictul armat fără caracter internaţional - convenţiile umanitare de la Geneva, 1949 (art.3 comun): - războaiele civile; - războaiele religioase; - războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o ţară; - războaie de secesiune etc. - Protocolul adiţional II, 1977 (articolele 1 şi 2):

5

- conflictul care “se desfăşoară pe teritoriul unui stat între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri organizate care, sub comanda unui comandament responsabil exercită pe o parte a teritoriului său un control care să le permită să ducă operaţiuni armate continue şi concertate (s.n.) şi să aplice acest protocol”.

Conflictele armate de destructurare - situaţie particulară : - se derulează pe teritoriul unui stat în care autoritatea publică nu mai este capabilă să asigure respectarea dreptului umanitar, sau chiar nu mai există autoritate publică; - nu sunt reglementate ; Tensiuni le interne sau tulburări le interne

- nu fac obiectul dreptului internaţional umanitar. Asemenea acte intră sub incidenţa convenţiilor referitoare la drepturile omului şi, bineînţeles, sub reglementările

dreptului intern al statului pe teritoriul căruia au loc;

7. Statutul combatantului ca reglementare în dreptul internaţional umanitar;

Combatanţii

- persoanele care participă la ostilităţi având dreptul să comită acte de violenţă, si sa fie supuşi ostilităţilor adversarului; - beneficiază de statutul de prizonier de război; - Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907: -  militarii din armatele regulate; -  membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care îndeplinesc următoarele condiţii:

- să aibă un şef care să răspundă pentru subordonaţii săi;- să aibă un semn distinctiv care să fie fix şi să poată fi recunoscut la distanţă;- să poarte armele la vedere;- să respecte legile şi obiceiurile războiului;

- populaţia civilă aflată pe un teritoriu care nu a fost ocupat;- ultimele două condiţii de mai sus sunt suficiente dacă au luat armele în mod spontan la apropierea inamicului, fără să fi avut timp să seorganizeze;

- Convenţia a III-a de la Geneva din 1949:- a extins statutul de combatant şi asupra:-  membrilor mişcărilor organizate de rezistenţă, acţionând în afara sau în propriul teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat;-  membrii forţelor armate revendicate de un guvern sau o autoritatenerecunoscută de puterea ocupantă;-  stabilirea unei prezumţii în favoarea statutului de prizonier de război;

6

- Protocolul adiţional I din 1977 aduce noi precizări:- prima şi a patra condiţie precizate in 1907 trebuie să fie respectate decolectivităţi, de forţele armate;-  celelalte două condiţii, mai usoare, urmează a fi luate în considerare în cazulpersoanelor individuale, astfel;

- combatanţii sunt obligaţi a se deosebi de populaţia civilă când iauparte la un atac sau la o operaţiune militară premergătoare unui atac;

- să poarte armele la vedere în timpul fiecărei acţiuni militare şi petimpul perioadei în care este vizibil pentru adversar atunci când el iaparte la o acţiune militară care precede începerea unui atac şi la care eltrebuie să participe;- prezumţia favorabilă statutului de prizonier de război în caz de îndoială.- recunoaşterea statutului de combatant popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste;

Mercenarii - cei care nu luptă pentru o idee ci din spirit mercantil; - Protocolul adiţional I, 1977: - mercenar este persoană care:

a) este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;

b) în fapt ia parte activă la ostilităţi;c) ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine un avantaj personal

şi care îi este în mod efectiv promis, de către o parte la conflict sau în numele său, o remuneraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară în forţele armate ale acestei părţi;

d) nu este cetăţean al niciuneia dintre aceste Părţi; nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict;

e) nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la conflict;f) n-a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict în misiune

oficială în calitate de membru al forţelor armate ale acelui stat. - mercenarul nu are drept la statutul de combatant;

Spionii - persoane special instruite pentru a culege clandestin informaţii despre inamic în timpul conflictului armat; - Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907: - “nu poate fi socotit spion decât individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună sau încearcă să adune informaţii în zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse”; - militarii nedeghizaţi care pătrund în zona de operaţii a inamicului pentru a culege informaţii, precum şi militarii ori civilii care îşi îndeplinesc pe faţă misiunea nu sunt consideraţi spioni; - Protocolul adiţional I din1977:

7

- extinde spaţiul în care o persoană culege informaţii şi poate fi considerată spion (art.46); - spionul nu beneficiază de calitatea de combatant;

8. Metode şi mijloace de război interzise;

- principii de bază:- părţile la un conflict armat nu au drept nelimitat în alegerea mijloacelor şimetodelor de război;- principiul discriminării - permanent trebuie să se facă o distincţie clară întreobiectivele militare şi populaţia civilă, persoanele civile, bunurile cu caractercivil, atacurile fiind permise numai împotriva primelor;- limitarea, pe cât posibil, a suferinţelor şi distrugerilor.

- mijloace şi metode de război interzise: 1)    Metodele şi mijloacele de război care produc rău superflu; 2)    Metodele şi mijloacele de război cu efect nediscriminant; 3)    Metodele şi mijloacele de război ecologic; 4)    Metodele perfideMetode şi mijloace de război care produc rău superflu -  orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 g. care ar fi explozibil sau încărcatcu materii fulminante sau inflamabile;-  gloanţele care se dilată sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţeleneacoperite în întregime cu cămaşă dură sau cele prevăzute cu incizii;-  a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra,s-a predat fără condiţie precum şi declaraţia că nimeni nu va fi cruţat;-  gloanţele explozive sau asimilate;-  armele al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabileprin raze X în corpul omenesc;-  armele laser care provoacă orbirea;-  minele antipersonal;-  armele incendiare;-  dispozitivele capcană şi asimilate.

Metode şi mijloace de război cu efect nediscriminant

“Pentru a asigura respectul şi protecţia populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil, Părţile la conflict trebuie, în orice timp, să facă distincţie între populaţia civilă şi obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi dirijeze operaţiunile decât contra obiectivelor militare”(Protocolul adiţional I, art. 48)

- obiectiv militar - bunul care, prin natura lui, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduce o contribuţie efectivă la acţiunile militare şi a căror distrugere, captură sau neutralizare aduce un avantaj

8

militar precis;

- atacuri fără discriminare: - atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; - atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat; - atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate … şi care sunt capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil;

În cadrul acestor categorii de metode şi mijloace care produc efecte nediscriminante se numără:

- armele chimice şi bacteriologice denumite şi arme oarbe. Utilizarea acestora este ilegală, mai mult, este interzisă şi producerea acestora.

- armele nucleare şi termonucleare. În dreptul internaţional umanitar nu există prevederi exprese care să interzică armele nucleare, dar din reglementările existente, în genul încadrării pe care am prezentat-o mai sus, rezultă caracterul

ilegal al utilizării lor. Este, de altfel, una din marile lacune ale dreptului umanitar.

Metode şi mijloace de război ecologic

  - Protocolul adiţional I din 1977, art. 55: “Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile şi grave… Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise.” nu sunt interzise toate atingerile aduse mediului natural ci numai acelea care au efecte întinse, grave şi durabile.

- mediu natural - resursele naturale, pădurile şi alte învelişuri vegetale, fauna, flora şi alte elemente biologice, inclusiv climatice, dinamica, compoziţia sau structura Pământului, inclusiv biosfera, litosfera, hidrosfera, atmosfera şi spaţiul extraatmosferic;

- metode si mijloace care produc efecte întinse, grave şi durabile: -  armele bacteriologice; -  armele chimice; -  armele nucleare; -  tehnicile de modificare a mediului, precum: -  formarea sau dispersarea ceţii şi a norilor; -  producerea grindinii; -  modificarea proprietăţilor electrice ale atmosferei; -  provocarea de furtuni; -  introducerea în atmosferă a unor câmpuri electromagnetice; -  producerea ploii şi a zăpezilor; -  modificări ale climatului; -  deteriorarea stratului de ozon; -  schimbarea parametrilor fizici, chimici şi electrici ai mărilor

9

şi oceanelor; -  introducerea de concentraţii de materiale radioactive în oceanul planetar; -  producerea de taifunuri şi cicloane; -  provocarea de cutremure de pământ; -  incendierea pe mari suprafeţe a vegetaţiei; -  provocarea de avalanşe şi alunecări de teren; -  devierea cursurilor de apă, etc.

Metodele perfide  - Protocolul adiţional I din 1977: “… actele care fac apel, cu intenţia de a înşela, la buna credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul de a primi sau obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de regulile dreptului internaţional aplicabile în conflictele armate.” - exemple: - simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar sau simularea predării; - simularea unei incapacităţi datorate unor răni sau boli; - simularea de a avea statutul de civil sau de necombatant; - simularea de a avea un statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict; - punerea la adăpost a obiectivelor militare contra atacurilor folosindu-se persoane sau bunuri protejate; - recrutarea de asasini cu simbrie; - punerea unui preţ pe capul adversarului sau oferirea unei recompense pentru capturarea sa “viu sau mort” etc.

- şireteniile de război sunt permise

9. Efectele stării de beligeranţă asupra resortisanţilor statelor beligerante şi ai statelor neutre;

Cât priveşte cetăţenii aflaţi în propriul teritoriu, fie că au statut de combatant, fie de persoane civile, efectele beligeranţei sunt determinate de propria legislaţie naţională şi de regulile dreptului internaţional aplicabile în situaţii de conflict armat, în special cele referitoare la protecţia diferitelor categorii de persoane.

Cetăţenii străini, naţionali statelor aliate sau neutre beneficiază de statutul juridic pe care l-au avut înainte de instituirea stării de beligeranţă dar, evident, în cazul celor care sunt cetăţeni ai statelor neutre, cu unele restricţii impuse de regimul neutralităţii.

Cetăţenii statelor inamice vor avea un statut specific stabilit de legea naţională a statului de reşedinţă, cu respectarea regulilor de internaţional aplicabil conflictelor armate. Astfel, având la bază principiul potrivit căruia se vor bucura de acelaşi statut pe care l-au avut înainte de instituirea stării de beligeranţă, cu restricţiile impuse tuturor persoanelor aflate pe teriroiul statului respectiv, se pune problema dacă nu cumva menţinerea lor în ţară ar crea dificultăţi din punct de vedere al securităţii, mai ales

10

atunci când sunt în număr mare şi aflaţi pe o mare suprafaţă. În acelaşi timp, a-i expulza poate avea efecte contrare, în sensul întăririi capacităţii de luptă a adversarului. Iată de ce, în cele două frăzboaie mondiale s-au întâlnit practici diferite.

În prezent, Convenţia a IV-a de la Geneva, din 1949, stabileşte, în esenţă, următoarele reguli cu aplicabilitate generală pentru cetăţenii statului inamic:

- dreptul lor de a părăsi teritoriul statului inamic, cu o sumă de bani necesară călătoriei şi cu un volum rezonabil de efecte şi obiecte de uz personal;

- posibilitatea de a li se permite rămânerea, dar cu restricţii de şedere- plecarea poate fi refuzată dacă este contrară intereselor statului, persoanele

respective fiind internate sau plasate în reşedinţă forţată;Este importantă precizarea faptului că aceste persoane se pot adresa unui

tribunal sau autoritate administrativă special creată pentru a contesta măsurile luate de statul de reşedinţă şi, de asemenea, faptul că permanent aceste persoane îşi vor păstra deplina personalitate juridică.

Foarte importante şi cu consecinţe dintre cele mai grave uneori sunt efectele cu privire la raporturile dintre cetăţenii statelor beligerante. Sub acest aspect, dreptul internaţional este lacunar, ceea ce a dus la apariţia unor poziţii diferite, uneori divergente, în practica statelor. Între acestea, s-au afirmat mai mult două concepţii doctrinare aflate pe poziţii diametral opuse: prima, specifică statelor care aparţin marii familii de drept common Law, potrivit căreia instituirea stării de beligeranţă determină automat interzicerea oricărui raport între cetăţenii statelor beligerante, şi cea de-a doua, specifică marii familii a dreptului romano-germanic, potrivit căreia, pe fondul inexistenţei unor reguli internaţionale, competenţa ar aparţine dreptului intern. Pe acest fond doctrinar, cel mai adesea în practica lor, statele au interzis relaţiile dintre cetăţenii statelor inamice, ceea ce, de exemplu, a condus la nulitatea absolută a oricărui contract încheiat de către aceştia şi chiar suspendarea celor anterioare.

10. Protecţia populaţiei civile în teritoriul ocupat;

Regulile de protecţie a populaţiei civile în teritoriul ocupat sunt consacrate în tratatele de drept internaţional umanitar al conflictelor armate, şi anume: Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907 (Regulamentul anexă), Convenţia a IV-a de la Geneva, din 1949 şi Protocolul adiţional I de la Geneva, din 1977. Potrivit acestora, regimul de protecţie constă, în special, în următoarele aspecte:

- locuitorii din teritoriul ocupat nu vor fi privaţi de drepturile lor în virtutea oricăror schimbări suferite în urma ocupaţiei sau anexării teritoriului;

- membrii demobilizaţi din forţele armate inamice adverse, aflaţi în teritoriul ocupat, pot fi internaţi, caz în care vor fi trataţi ca prizonieri de război;

- puterea ocupantă nu va deţine locuitorii din teritoriul ocupat în zone expuse în mod deosebit pericolelor războiului, cu excepţia situaţiilor impuse de nevoile de securitate ale populaţiei sau de raţiuni militare imperioase;

- autorităţile de ocupaţie vor respecta proprietatea privată;- convingerile religioase vor fi respectate;- se va sprijini asistenţa spirituală a personalului religios autorizat;- locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi constrânşi să servească în forţele

armate sau auxiliare ale puterii ocupante;

11

- locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi constrânşi la o alta munca decât cea necesară pentru:

- nevoile forţelor de ocupaţie;- serviciile de utilitate publică;- hrănirea, cazarea, echiparea, transportul sau sănătatea populaţiei din teritoriul ocupat;

- localnicii nu vor putea fi constrânşi la activităţi care i-ar obliga să ia parte la operaţiuni militare; puterea ocupanta va urmări ca, în măsura posibilului, fiecare persoana sa rămână la locul sau de muncă şi va asigura aplicarea în continuare a legislaţiei interne a muncii, cu menţiunea că persoanele sub 18 ani nu vor putea fi constrânse la munca;

- se vor permite acţiunile de ajutorare umanitară ale organizaţiilor neguvernamentale străine şi se vor crea facilităţi necesare derulării lor;

- sub rezerva măsurilor temporare şi excepţionale impuse din motive de securitate, puterea ocupanta va autoriza Societatea Naţională de Cruce Roşie din ţara respectivă (sau orice alta organizaţie umanitara legal recunoscută) să-şi continue activităţile sale umanitare;

- nu se va putea proceda nici la deportarea nici la transferul unei părţi din populaţia civilă din teritoriul pe care-l ocupa;

- nu poate fi restrâns dreptul populaţiei locale de a părăsi teritoriul ocupat, cu excepţia cazului în care plecarea lor aduce atingere securităţii puterii ocupante;

- interdicţia de a transfera populaţia civilă nu afectează posibilitatea de a o evacua în interiorul teritoriului ocupat, cu obligaţia de a o readuce la căminele proprii atunci când motivele deplasării lor au încetat;

- când se decide măsura evacuării populaţiei civile, prin grija statelor majore, se vor asigura în special:

- efectuarea transporturilor în condiţii satisfăcătoare de securitate, igiena şi hrănire;

- membrilor aceleiaşi familii să nu fie separaţi;- condiţii de trai convenabile la destinaţie; - informarea Puterii Protectoare;

În cazul unor acţiuni armate desfăşurate de către formaţiuni de rezistenţă în teritoriul ocupat, puterea ocupantă va urmări, în special:

- să ia masuri corespunzătoare, bazate pe reguli de angajament foarte clare;- dacă mişcarea de rezistenţă afirmă hotărârea sa de a respecta dreptul

conflictelor armate şi se conformează, membrii săi vor fi consideraţi combatanţi legali;

- dacă mişcarea de rezistenţă se sprijină pe populaţia civila, se pot lua măsuri preventive, fără a fi admise represaliile;

- din raţiuni de siguranţă imperioase, locuitorii din teritoriul ocupat pot fi supuşi la un regim de domiciliu forţat sau vor fi internaţi;

- tratamentul aplicat în aceste cazuri este analog cu cel prevăzut pentru prizonierii de război ori cu cel al internaţilor civili străini în teritoriul neocupat;

12

11. Încetarea stării de beligeranţă şi restabilirea păcii;

Încetarea ostilităţilor

Este foarte importantă problema datei la care încetează starea de beligeranţă, dată de la care se produc o serie de efecte juridice. Nu există reguli general-aplicabile cu privire la această dată. Din practica statelor rezultă două momente distincte:

- momentul încetării ostilităţilor; având ca elemente încetarea luptelor între forţele armate şi pauza până la încheierea păcii;

- momentul încetării stării de beligeranţă, care marchează şi încetarea aplicării dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate.

Ostilităţile pot înceta prin diferite modalităţi, fie prin instrumente scrise, fie prin acorduri tacite, fie prin debellatio.

Instrumentul scris este cel mai utilizat procedeu care, în forma sa clasică, presupune, mai întâi, încheierea acordurilor militare de încetare a ostilităţilor active şi, apoi, preliminariile păcii, adică încheierea unui tratat de pace provizoriu. Ca modalităţi concrete ale instrumentului scris, în practica statelor au fost utilizate mai mult:

- actul de capitulare, care un acord prin care se stabileşte predarea negociată a forţelor armate, cu obligaţia părţii care capitulează de a respecta condiţiile convenite, dar şi cu respectarea de către toate părţile a regulilor onoarei militare; există şi forma capitulării necondiţionate, dar aceasta nu este un acord, ci un act unilateral al părţii care capitulează;

- armistiţiul, care este o suspendare convenţională cu termen sau fără termen a ostilităţilor, o întrerupere a ostilităţilor active prin acord mutual; armistiţiile pot fi locale, limitate în spaţiu şi, foarte important, lipsite de semnificaţie politică, şi generale, acestea fiind convenţii încheiate pe o durată mai lungă, prin care se suspendă ostilităţile active, de regulă, pe întregul teatru de război. Practic, armistiţiul este este un acord militar, încheiat de comandanţii militari, cu consimţământul guvernelor şi este supus dreptului tratatelor. Între efectele mai importante ale armistiţiului, amintim :

- încetarea tuturor ostilităţilor; nu produce efecte asupra stării de război iar regimul de ocupaţie va fi reglementat numai la încheierea păcii;

- prizonierii de război vor fi repatriaţi.Încetarea ostilităţilor prin acord tacit desemnează modalitatea de încetare a

ostilităţilor prin simplă încetare a luptelor, în lipsa unui acord formal; practic, una din părţi face o declaraţie unilaterală de încetare a luptelor şi, dacă cealaltă parte nu adoptă o oziţie contrară, ostilităţile încetează.

Debellatio este actul prin care statul învingător în război îşi instituie autoritatea în întregime asupra statului învins şi nu doar o ocupaţie militară. Practic, statul învins dispare. Cert este că astăzi, această modalitate nu mai reprezintă un mijloc licit de terminare a războiului. Mai mult, se interzice statelor să facă război prin care să cucerească teritorii străine.

Restabilirea păcii

13

În trecut, restabilirea păcii era precedată de o fază intermediară - preliminariile păcii – adică un tratat provizoriu de pace sau un acord de principiu care ţinea loc şi de acord de armistiţiu.

Tratatul de pace este instrumentul juridic care pune capăt oficial stării de beligeranţă, stabilind exact data de la care efectele juridice ale războiului încetează, deşi nu toate conflictele armate au încetat prin tratate de pace.

În general, un tratat de pace trebuie să curpindă reguli cu privire la:- frontiere;- restabilirea tratatelor suspendate;- restituirea bunurilor private rechiziţionate;- reparaţia daunelor provocate;- garanţii de executare;- clauze militare.

12. Reguli de protecţie umanitară a răniţilor, bolnavilor, personalului sanitar şi religios;

Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, potrivit Convenţiilor I şi II din 1949 pentru a se bucura de protecţie trebuie să fie, în principiu, “membri ai forţelor armate ale unei părţi aflate în conflict” sau “membri miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate”.

Protocolul adiţional I din 1977 extinde această categorie de victime, înţelegând prin răniţi, bolnavi şi naufragiaţi atât persoanele militare cât şi civile care s-ar găsi într-o asemenea situaţie.

Răniţi şi bolnavi

Fără a defini această categorie de persoane pe care le protejează, lucru care va fi făcut abia în 1977 în Protocolul Adiţional I de la Geneva, Convenţia I stabileşte că răniţii şi bolnavii trebuie să fie respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările. Care sunt persoanele rănite sau bolnave cărora li se aplică beneficiul acestei Convenţii ? Dina analiza articolului 13 rezultă că acestea sunt numai acelea care răspund calităţii de combatant; de aici prevederea (art. 14) că răniţii şi bolnavii unui beligerant căzuţi sub puterea adversarului vor fi prizonieri de război.

Iată câteva dintre cele mai importante reguli de protecţie stabilite în Convenţia I cu privire la răniţi şi bolnavi:- să fie trataţi şi îngrijiţi cu omenie, indiferent de partea sub puterea căreia se află, fără vreun caracter discriminatoriu. Numai motive de urgenţă medicală vor îngădui o prioritate în ordinea îngrijirilor. Se interzic: atingerea vieţii şi persoanei, omorul, exterminarea, tortura, experienţele biologice, etc.;- femeile vor fi tratate cu toată consideraţia specială datorată sexului lor;- permanent, dar mai ales după fiecare luptă, se vor lua măsuri pentru căutarea şi ridicarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor. Cu această ocazie, se pot încheia armistiţii, înţelegeri de întrerupere a focului. De asemenea, se pot încheia aranjamente între părţi

14

pentru evacuarea sau schimbul răniţilor şi bolnavilor şi pentru a facilita trecerea personalului sanitar şi religios;- sunt prevăzute reguli pentru stabilirea unor elemente care să ajute la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor, informaţii care se transmit părţilor interesate prin intermediul puterilor protectoare, birourilor de informaţii şi agenţiei centrale de informaţii asupra prizonierilor de război;- înhumarea sau incinerarea morţilor trebuie să fie precedată de un examen medical atent (medical pentru stabilirea identităţii, etc.), să se facă în mod onorabil (incinerarea numai pentru motive imperioase de igienă sau legate de religie), dacă este posibil, după riturile religiei căreia aparţinuseră (art. 17). Locurile de înmormântare trebuie să fie astfel marcate încât să fie găsite cu uşurinţă de către cei interesaţi;- autorităţile militare trebuie să autorizeze pe locuitori şi societăţile de ajutor să ridice şi să îngrijească, în mod spontan, răniţi sau bolnavi de orice naţionalitate ar fi aceştia (art. 18). Mai mult, populaţia civilă este atenţionată să respecte răniţii şi bolnavii şi să nu exercite acte de violenţă împotriva acestora;- dacă o parte la conflict, datorită unor situaţii deosebite pe câmpul de luptă, este obligată să abandoneze răniţii sau bolnavii adversarului ei, va trebui să lase, în măsura în care cerinţele militare o vor permite o parte a personalului şi materialului sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor.

Personalul

În articolul 24, Convenţia I precizează că personalul sanitar afectat exclusiv la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor, la prevenirea bolilor sau exclusiv la administrarea stabilimentelor sanitare, va fi respectat şi protejat în toate împrejurările.

Există o categorie de militari instruiţi în mod special pentru a fi, eventual, folosiţi ca infirmieri sau brancardieri auxiliari. Aceştia beneficiază de protecţie în contact cu adversarul numai atunci când îndeplinesc aceste funcţii.

De asemenea, beneficiază de protecţie personalul religios precum şi acela al societăţilor de ajutor voluntar autorizate de guvernele lor.

În situaţia în care asemenea membri ai personalului protejat cad sub puterea adversarului ei nu vor fi reţinuţi decât în situaţii deosebite, când sănătatea prizonierilor cere prezenţa lor. Dacă sunt reţinuţi ei nu vor fi consideraţi prizonieri de război, cu excepţia, militarilor special instruiţi pentru a fi folosiţi, la nevoie ca infirmieri sau brancardieri auxiliari (care, deci, sunt consideraţi prizonieri de război) dar vor beneficia cel puţin de toate condiţiile prevăzute pentru tratamentul prizonierilor de război. Dacă nu sunt reţinuţi sau în măsura în care nu sunt reţinuţi, vor fi redaţi părţii adverse, aceştia luându-şi la plecare efectele, obiectele personale, valorile şi instrumentele care le aparţin.

Nu pot fi reţinuţi membrii societăţilor de ajutor dintr-o ţară neutră care dau ajutor personalului şi formaţiunilor sanitare ale unei părţi la conflict. Evident, în această situaţie, este necesară o notificare a guvernului neutru către partea adversă statului care acceptă acest ajutor şi acesta, la rândul lui, înainte de orice întrebuinţare trebuie să notifice părţii adverse.

15

În perioada în care membrii personalului sanitar sunt reţinuţi sub puterea adversarului, ei vor fi folosiţi potrivit funcţiilor lor medicale, în beneficiul prizonierilor de război, de preferinţă, forţelor armate de care depind.

Personalul sanitar şi religios va purta pe braţul stâng brasardă prevăzută cu semnul distinctiv (crucea roşie pe fond alb sau semiluna roşie pe fond alb), eliberată şi ştampilată de autoritatea militară. De asemenea, în afara plăcuţei de identitate va mai purta şi un bilet de identitate special prin care se va stabili în ce calitate are drept la protecţia convenţiei.

Militarii instruiţi special pentru a îndeplini, la nevoie funcţia de infirmier sau brancardier auxiliar, vor purta numai în timpul exercitării funcţiilor sanitare o brasardă albă, având în mijlocul ei semnul distinctiv, dar de dimensiuni mai reduse. De asemenea, piesele de identitate pe care le vor avea aceştia vor specifica instrucţia sanitară primită de titular, caracterul temporar al funcţiei sanitare şi dreptul pe care îl are la portul brasardei.

13. Embleme şi semne distinctive pentru protecţia umanitară;

Semn distinctiv de protecţie pentru lucrări şi instalaţii care conţin forţe periculoase:

Semn distinctiv pentru protecţia bunurilor culturale:

Semne distinctive de protecţie:

Emblema “Leul si soarele rosu” nu mai este in uz din 1980

Semn distinctiv de protecţie a zonelor şi localităţilor sanitare şi de securitate:

16

Semn distinctiv pentru protecţia civilă:

Semnalizarea lagărelor de prizonieri de război:

PG sau PW

14. Reguli de protecţie umanitară a persoanelor civile şi a populaţiei civile;

În continuare, după ce sunt definite, aşa cum am văzut, atacurile, persoana civilă şi populaţia civilă, sunt enumerate o serie de reguli de protecţie, dintre care, cele mai semnificative sunt următoarele (art.51, 57, 58, 72-79):1. nici populaţia civilă, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a răspândi teroarea în populaţia civilă;2. persoanele civile se bucură de protecţie în afară de cazul când participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei participări;3. sunt interzise atacurile fără discriminare. Prin acestea se înţeleg:

a) atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;b) atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;c) atacurile în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi care sunt capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil.1

4. sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile;

1 Sunt considerate atacuri fără discriminare şi următoarele: atacurile prin bombardament, indiferent de metode şi mijloace, care tratează ca un obiectiv militar un anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau altă zonă, conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile şi bunuri civile; atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor civile care ar fi excesive în raport cu avantajul militar.

17

5. populaţia civilă şi persoanele civile nu vor fi folosite pentru a pune la adăpost de operaţiile militare anumite puncte sau zone pentru a favoriza sau afecta obiective militare;6. operaţiunile militare trebuie să fie conduse cu grijă permanentă de a proteja populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil;7. cei care decid sau pregătesc un atac trebuie să ia următoarele măsuri de protecţie:- să se asigure că obiectivele de atacat nu sunt persoane civile, nici bunuri cu caracter civil, ci obiective militare;- să evite sau să reducă la minim pierderile de vieţi omeneşti în cadrul populaţiei civile, a rănirii persoanelor civile şi a producerii de pagube la bunurile cu caracter civil, care ar putea fi cauzate incidental;- să se abţină de la lansarea unui atac de la care se poate aştepta că va cauza, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile, rănirea persoanelor civile, pagube în bunuri cu caracter civil sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat; în aceste condiţii, eventual, atacul va fi întrerupt sau anulat;- în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, trebuie lansat un avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace, afară de cazul când circumstanţele nu permit aceasta;- atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru a obţine un avantaj militar echivalent, trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele civile sau pentru bunurile cu caracter civil;- în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer se vor lua toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a evita pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile pagube bunurilor cu caracter civil;8. părţile la conflict se vor strădui, în măsura în care aceasta va fi posibil, să îndepărteze din vecinătatea obiectivelor militare, populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil supuse autorităţii lor;9. se va evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul sau apropierea zonelor dens populate şi se vor lua măsuri necesare pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă din operaţiile militare, populaţia civilă, persoanele civile şi bunurile cu caracter civil;10. persoanele care înaintea începerii ostilităţilor sunt considerate ca apatrizi sau refugiaţi, potrivit instrumentelor internaţionale sau legislaţiilor naţionale, vor fi, în toate împrejurările şi fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil persoane protejate în sensul Convenţiei a IV-a;11. se va facilita, în măsura posibilului, regruparea familiilor dispersate ca urmare a conflictelor armate şi se va încuraja acţiunea organizaţiilor umanitare care se consacră acestei sarcini;12. persoanele care sunt în mâinile unei părţi la conflict şi care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea convenţiilor şi protocolului vor fi tratate cu umanitate, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil, respectându-se integritatea corporală, onoarea, convingerile şi practicile religioase ale acestora. Ele vor beneficia cel puţin de următoarele reguli de protecţie:

- sunt şi rămân interzise întotdeauna şi în orice următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile sau militari:- omorul;

18

- tortura fizică sau mintală;- pedepsele corporale;- mutilările;- atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare;- luarea de ostatici;- pedepsele colective;- ameninţarea de a comite oricare dintre actele arătate mai sus;- orice persoană arestată, deţinută sau internată pentru acte în legătură cu conflictul armat va fi informată fără întârziere, într-o limbă pe care o înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri au fost luate. Cu excepţia cazului de arestare sau de detenţie pentru o faptă penală, această persoană va fi eliberată în cel mai scurt timp posibil în orice caz, îndată ce împrejurările care justifică arestarea, detenţia sau internarea au încetat să existe;- nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi executată împotriva unei persoane recunoscută vinovată de o faptă penală comisă în legătură cu conflictul armat, dacă aceasta nu are loc în baza unei sentinţe prealabile dată de un tribunal imparţial şi constituit legal, care să se conformeze principiilor general recunoscute ale unei proceduri judiciare normale cuprinzând următoarele garanţii:- acuzatul va fi informat fără întârziere de detaliile infracţiunii care i se impută şi i se va asigura înaintea şi pe timpul procesului apărarea;- aplicarea principiului răspunderii personale;- aplicarea legii penale mai favorabile şi neretroactivitatea legii penale;- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;- dreptul persoanei de a fi judecată în prezenţa sa;- nimeni nu poate fi forţat să depună mărturie împotriva sa sau să se recunoască vinovat;- aplicarea principiului “o singură pedeapsă pentru aceeaşi faptă”;- sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;- dreptul la recurs.- femeile private de libertate pentru motive în legătură cu conflictul armat vor fi deţinute în localuri separate de cele ale bărbaţilor şi vor fi supravegheate de femei;- dacă sunt arestate, deţinute sau internate familii, unitatea acestora va fi păstrată, pe cât posibil, în ceea ce priveşte cazarea lor.

- protecţia femeilor:- femeile vor face obiectul unui respect deosebit şi vor fi protejate în special împotriva violului, constrângerii la prostituţie şi a oricărei forme de atentat la pudoare;- cazurile de femei însărcinate şi de mame cu copii mici care depind de acestea, ce sunt arestate, deţinute sau internate pentru motive în legătură cu conflictul armat, vor fi examinate cu prioritate absolută;

19

- se va evita pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici, care depind de ele. O condamnare la moarte pentru o infracţiune legată de conflictul armat, împotriva acestor femei, nu va fi executată.

- protecţia copiilor :- copii vor face obiectul unui respect social deosebit şi vor fi protejaţi împotriva oricărei forme de atentat la pudoare. Ei vor primi îngrijiri şi ajutor ţinând seama de vârstă sau alte motive;- se vor lua măsuri posibile în practică pentru a nu participa direct la ostilităţi copiii sub 15 ani; părţile în conflict se vor abţine să recruteze în forţele lor armate copiii sub 15 ani;- dacă sunt arestaţi, deţinuţi sau internaţi pentru motive în legătură cu conflictul armat, copiii vor fi puşi sub pază în localuri separate de cele ale adulţilor, cu excepţia cazurilor familiilor cazate ca unităţi familiale;- condamnările la moarte în cazul persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul infracţiunii nu vor fi executate.

- protecţia ziariştilor :- ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat vor fi consideraţi ca persoane civile;- ziariştii vor fi protejaţi, în calitate de persoane civile, cu condiţia de a nu întreprinde nici o acţiune care să contravină statutului lor şi fără a renunţa la dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate de a beneficia de statutul prevăzut de art.4, alin.4 din Convenţia a III-a din 1949;- calitatea de ziarist trebuie atestată de o legitimaţie eliberată de guvernul statului ai căror cetăţeni sunt, sau pe teritoriul căruia îşi au reşedinţa, sau, în care se află agenţia sau organul de presă care îi foloseşte.

15. Noţiunea de prizonier de război;

Din analiza largă a prevederilor Convenţiei a III-a şi ale Protocolului adiţional I rezultă că între noţiunea de combatant şi cea de prizonier este o relaţie directă în sensul în care numai combatanţii pot avea statutul de prizonier când sunt capturaţi de inamic. La o cercetarea mai atentă constatăm că art. 4 din Convenţia a III-a stabileşte că sunt prizonieri de război următoarele categorii de persoane care au căzut sub puterea adversarului:

1. membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe armate.2. Membrii altor miliţii şi altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei părţi la conflict şi acţionând în afara sau în interiorului propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt conduse de o persoană care este responsabilă de conduita lor;- au un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;- poartă armele în mod deschis, la vedere;- se conformează, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.

20

3. Membrii forţelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare.4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte din ele direct (membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, etc.) cu condiţia să fie autorizate de forţele armate pe care le însoţesc.5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor la conflict, care nu beneficiază de un tratament, în favoarea altor dispoziţii.6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără a fi avut timp de a se constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi respectă legile şi obiceiurile războiului.Coroborând aceste prevederi cu articolul 50 din Protocolul adiţional I care

defineşte persoanele civile, precum şi cu articolele 43 şi 44 din acelaşi protocol care definesc combatanţii şi forţele armate, tragem concluzia că persoanele enumerate la punctele 4 şi 5 de mai sus pot fi prizonieri de război numai dacă răspund calităţii de combatant. În caz contrar, vor fi considerate persoane civile, şi prin urmare, vor beneficia de tratamentul rezervat prin Convenţia a IV din 1949.

De astfel, Protocolul adiţional I stabileşte o formulă mult mai simplă în definirea prizonierului de război, în sensul că “orice combatant care cade în mâinile părţii adverse este prizonier de război”. “Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, alţii decât personalul sanitar sau religios.” Pentru o mai bună clarificare, Protocolul adiţional I defineşte forţele armate care “se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta e reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de partea adversă . aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în conflictele armate. ”.

Deci, pot fi prizonieri de război numai combatanţii, nu toţi membrii forţelor armate, personalul sanitar şi religios nu poate fi făcut prizonier de război, în schimb civilii care participă la ostilităţi în calitate de combatanţi pot fi făcuţi prizonieri de război.Convenţia a III-a mai stabileşte că vor beneficia de tratamentul rezervat prizonierilor de război şi persoanele care aparţin sau au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, puterea ocupantă apreciază ca necesară internarea lor. Protocolul adiţional I stabileşte, în caz de îndoială, o prezumţie a calităţii de combatant pentru persoanele care iau parte la ostilităţi şi cad în mâinile părţii adverse şi care revendică statutul de prizonier de război, urmând ca un tribunal competent să le determine statutul real al acestora.

Nu se bucură de statutul de prizonier de război, combatanţii ilegali (spionii, sabotorii, mercenarii) şi cei care au comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă împotriva lor. Reamintim că membrii forţelor armate în uniformă care acţionează pe un teritoriu inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare ale acestuia beneficiază de statutul de prizonier de război.

16. Reguli generale de protecţie a prizonierilor de război;

21

Reguli generale de protecţie

Potrivit unui mai vechi principiu, prizonierii nu sunt sub autoritatea indivizilor sau a armatei care i-a capturat, ci sub autoritatea puterii inamice. Ei trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie, orice act sau omisiune ilicită care ar cauza moartea sau ar pune în pericol sănătatea lor fiind interzise, nici un prizonier de război nu poate fi supus utilărilor fizice sau experienţelor medicale sau ştiinţifice care nu ar fi justificate de tratamentul medical necesar. Ei trebuie să fie protejaţi tot timpul împotriva actelor de violenţă sau de intimidare şi împotriva insultelor şi curiozităţii publice. Prizonierii de război au dreptul la respectarea persoanei lor, represaliile împotriva acestora fiind interzise. Femeile trebuie să fie tratate cu toată consideraţia datorită sexului lor şi să beneficieze de un tratament tot aşa de favorabil ca cel acordat bărbaţilor.

Puterea deţinătoare de prizonieri de război suportă în mod gratuit atât întreţinerea cât şi îngrijirile medicale pe care le necesită starea sănătăţii acestora.Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia prizonierii de război trebuie să fie trataţi în acelaşi fel, indiferent de deosebirile pe temeiuri diverse, cum ar fi rasa, naţionalitatea, religia, orientarea politică sau alt criteriu analog.

Puterile deţinătoare de prizonieri de război sunt responsabile de tratamentul ce li se aplică acestora şi la orice act ilicit care antrenează moartea sau pune în pericol grav sănătatea prizonierului va fi considerată ca o gravă infracţiune echivalentă cu crima de război. De altfel, statele părţi la convenţie s-au angajat să completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de reprimare a actelor contrare convenţiei.

17. Reguli privind captivitatea, internarea, cazarea, hrana, îmbrăcămintea prizonierilor de război;

Captivitatea prizonierilor de război

Potrivit articolului 17 din Convenţia a III-a, prizonierii de război, după capturare, nu vor fi obligaţi să declare când sunt interogaţi, decât numele, prenumele, gradul, data naşterii şi numărul matricol sau, în lipsă, o indicaţie echivalentă. Dacă nu respectă această regulă, puterea deţinătoare poate recurge la o restrângere a avantajelor acordate prizonierilor de gradul sau statutul lor. De aceea, Convenţia obligă părţile să procure persoanelor aflate sub jurisdicţia lor un bilet de identitate care să ofere datele arătate mai sus, bilet care să fie prezentat la orice cerere, dar care nu i se poate ridica prizonierului.Sunt interzise torturile fizice sau morale şi orice late constrângeri asupra prizonierului pentru a da şi alte informaţii.

Dacă sunt prizonieri răniţi sau bolnavi care din cauza stării lor nu sunt capabili de a se identifica, vor fi predaţi serviciului sanitar, şi identificarea lor se va face prin alte mijloace.

Toate efectele şi obiectele de uz personal, mai puţin armele, caii, echipamentul militar şi documentele militare vor rămâne asupra prizonierului de război (inclusiv căştile metalice, măştile contra gazelor şi alte obiecte de protecţie personală). De asemenea, nu se vor ridica semnele gradului şi naţionalităţii, decoraţiile şi obiectele având o valoare personală sau sentimentală (acestea nu se pot ridica decât pentru motive de securitate).

22

Sumele de bani deţinute de prizonieri nu vor putea fi ridicate decât pe baza ordinului unui ofiţer şi după ce se consemnează despre aceasta într-un registru şi după ce s-a eliberat o chitanţă amănunţită. Obiectele reţinute şi sumele de bani retrase trebuie să fie păstrate de puterea deţinătoare şi înapoiate prizonierului la sfârşitul captivităţii.

Prizonierii de război vor fi evacuaţi cât mai repede în lagăre situate în afara zonelor de luptă; evacuarea se va face cu omenie, procurându-li-se apă potabilă şi hrană suficientă, îmbrăcăminte şi îngrijiri medicale.

Trecând în domeniul reglementărilor de drept intern, regulamentele de luptă ale armatei române stabilesc procedura de evacuare a prizonierilor de război. Astfel, după ce au fost dezarmaţi, prizonierii sunt scoşi imediat din raionul acţiunilor de luptă şi evacuaţi sub escortă la punctul de adunare al prizonierilor organizat la regiment (similar). Prizonierii de război se primesc (predau) pe baza unui proces verbal la care se anexează tabelul nominal în care se consemnează eventualele modificări (evadări, decese, etc).

Din raionul acţiunilor de luptă şi până în punctele de adunare, prizonierii sunt păziţi şi escortaţi de către militari numiţi de comandantul de pluton. Prizonierii, răniţi sau bolnavi se evacuează separat pentru a li se asigura îngrijirile medicale necesare.

Internarea prizonierilor de război

Prizonierii de război trebuie să fie internaţi în clădiri situate pe uscat şi care prezintă toate garanţiile de igienă şi salubritate, în regiuni cu o climă favorabilă lor, grupaţi în lagăre sau secţiuni de lagăre care să ţină seama de naţionalitate, limbă, obiceiuri. Se interzice trimiterea sau reţinerea prizonierilor în regiuni expuse focului din zona de luptă.

Convenţia obligă părţile să ofere prizonierilor adăposturi contra bombardamentelor aeriene şi altor pericole, ca şi pentru populaţia civilă din zonă. De asemenea, puterile deţinătoare trebuie să-şi comunice reciproc, prin intermediul puterilor protectoare, toate indicaţiile utile asupra situaţiei geografice a lagărelor de prizonieri.Atunci când este necesar, din raţiuni de ordin militar, lagărele vor fi semnalizate prin literele PG sau PW sau prin alte mijloace.

Interesantă este prevederea Convenţiei (de fapt, menţine prevederea Regulamentului anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907) potrivit căreia prizonierii de război vor putea să fie puşi în libertate pe cuvânt sau angajament ca nu vor mai pune mâna pe armă, în măsura în care legile puterii de care depind le îngăduie.

Cazarea, hrana şi îmbrăcămintea prizonierilor de război

Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia condiţiile de cazare a prizonierilor de război trebuie să fie tot aşa de favorabile ca acelea rezervate trupelor puterii deţinătoare cantonate în aceeaşi regiune (mai ale în ce priveşte suprafaţa dormitoarelor şi cubajul de are minim). Localurile afectate vor fi la adăpost de umiditate, suficient încălzite şi iluminate. Pentru prizonierii femei vor exista dormitoare separate.

Raţia zilnică de hrană trebuie să fie îndestulătoare pentru a menţine sănătatea prizonierilor şi a împiedica pierderile în greutate sau tulburările de subnutriţie. Apa potabilă trebuie să fie în cantitate suficientă şi se va permite întrebuinţarea tutunului. Sunt interzise orice măsuri disciplinare colective cu privire la hrană.

23

Îmbrăcămintea, rufăria şi încălţămintea vor fi date în cantitate suficientă, (de regulă, uniformele capturate de la armata inamică).

În lagăre se vor instala cantine unde prizonierii de război să poată procura, contra cost, alimente, săpun, tutun, etc.; la preţuri echivalente celor de pe piaţa locală.

18. Protecţia bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, a mediului natural şi a lucrărilor şi instalaţiilor care conţin forţe periculoase;

Reglementând protecţia bunurilor cu caracter civil, protocolul vizează mai întâi, bunurile culturale şi lăcaşurile de cult.

Sunt vizate apoi bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile. Pentru protecţia acestora, Protocolul precizează:- este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război;- este interzis de a se ataca, distruge, lua sau scoate din uz bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, oricare ar fi motivaţia. Pot fi utilizate de către partea adversă pentru subzistenţa membrilor forţelor sale armate sau în alte scopuri, dar numai ca sprijin direct al unei acţiuni militare;- aceste bunuri nu vor face obiectul represaliilor;- aceste bunuri pot fi folosite şi de o parte la conflict pentru apărarea teritoriului său naţional împotriva invadării, dacă raţiuni militare imperioase le impun.

O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului natural, în sensul că războiul trebuie să se poarte veghind la protejarea mediului natural împotriva daunelor întinse, de durată şi grave. Se interzice utilizarea metodelor sau mijloacelor de luptă concepute pentru a cauza sau de la care se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului natural şi să compromită, ca urmare, sănătatea sau supravieţuirea populaţiei. De asemenea, sunt interzise atacurile cu titlu de represalii îndreptate împotriva mediului natural.

În continuare, Protocolul adiţional I stabileşte câteva reguli de protecţie pentru lucrările şi instalaţiile care conţin forţe periculoase. Lucrările de artă sau instalaţiile conţinând forţe periculoase, respectiv barajele, digurile şi centralele nucleare de producere a energiei electrice, nu vor face obiectul atacurilor şi nici al represaliilor, chiar dacă ele constituie obiective militare, atunci când astfel de atacuri pot provoca eliberarea acestor forţe şi, în consecinţă, pot cauza pierderi importante populaţiei civile. Nici celelalte obiective militare situate pe aceste lucrări nu vor face obiectul atacurilor atunci când pot provoca eliberarea de forţe periculoase. Această protecţie specială poate înceta când:- barajele sau digurile sunt utilizate în alte scopuri decât funcţionarea normală şi pentru sprijinirea regulată şi directă a operaţiunilor militare şi dacă aceste atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;- centralele nucleare de producere a energiei electrice furnizează curent electric pentru sprijinul regulat, important şi direct al operaţiunilor militare şi dacă astfel de atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;- obiectivele militare situate pe aceste lucrări sau instalaţii sau în apropierea lor sunt utilizate pentru sprijinul regulat, important şi direct al operaţiunilor militare şi dacă astfel de atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin.Protocolul cere părţilor la conflict să se străduiască să amplaseze obiective militare în apropierea unor asemenea lucrări sau instalaţii şi le invită să încheie între ele acorduri

24

pentru a asigura o protecţie suplimentară a bunurilor conţinând forţe periculoase. Se stabileşte şi modalitatea de identificare a acestei categorii de bunuri puse sub protecţie specială – grupuri de câte trei cercuri portocalii dispuse pe aceeaşi axă.

19. Protecţia bunurilor culturale;

Protecţia generală a bunurilor culturale

Potrivit art.2 din Convenţie, protecţia bunurilor culturale include 2 elemente: ocrotirea şi respectul acestor bunuri.Pentru ocrotirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu, statele părţi sunt obligate să ia măsuri, încă din timp de pace, pentru a le feri de eventualele efecte ale unui conflict armat.

Pentru respectarea bunurilor culturale, Convenţia stabileşte următoarele obligaţii în sarcina statelor părţi:1. să se abţină de la folosirea bunurilor culturale de pe propriul teritoriu şi de pe teritoriul altor părţi, a dispozitivelor lor de protecţie şi a împrejurimilor lor imediate, în scopuri care ar putea să le expună distrugerii sau deteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act ostil împotriva lor. De la această prevedere se poate deroga numai când necesităţile militare cer în mod imperios o asemenea conduită.2. Sa prevină şi să oprească orice act de furt, vandalism, jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale;3. Abţinerea de la rechiziţionarea bunurilor culturale;4. In caz de ocupaţie, ocupantul să sprijine autorităţile naţionale din teritoriul ocupat pentru ocrotirea şi conservarea bunurilor culturale;5. Introducerea, din timp de pace, în propria legislaţie (îndeosebi în regulamentele pentru uzul trupelor) a dispoziţiilor prin care să se asigure respectarea Convenţiei;6. Pregătirea sau stabilirea din timp de pace, în cadrul forţelor armate a unor servicii (sau personal specializat) care să vegheze la respectarea bunurilor culturale şi să colaboreze cu autorităţile civile însărcinate cu ocrotirea acestora.

Protecţia specială a bunurilor culturale

Sub protecţie specială pot fi puse numai anumite categorii de bunuri culturale:- un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze bunurile culturale mobile în caz de conflict armat;- centrele monumentale;- alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanţă.

Aceste categorii de bunuri culturale sunt puse sub protecţie specială dacă îndeplinesc următoarele condiţii:a) se găsesc la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau orice alt obiectiv militar important care constituie un punct vulnerabil;b) să nu fie folosite în scopuri militare;

25

c) să fie înscrise la Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială ţinut de Directorul General al UNESCO.

Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat în scopuri militare atunci când este folosit pentru deplasări de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit şi atunci când în acel centru se desfăşoară activităţi legate direct de operaţiile militare, de cantonare a personalului militar sau de producţie de materiale de război. Nu se consideră folosite în scopuri militare dacă sunt supravegheate de către paznici înarmaţi autorizaţi sau dacă în apropiere sunt prezente forţe de poliţie însărcinate să asigure ordinea publică.Bunurile culturale pot fi prevăzute cu un semn distinctiv pentru identificarea lor în scopul protecţiei (un scut în culorile alb-albastru).

Transporturile de bunuri culturale sub protecţie specială sau în caz de urgenţă se bucură de imunitate de confiscare, captură şi priză, fără a se limita dreptul de vizită şi de control. De asemenea, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale trebuie să fie respectat şui să i se permită exercitarea funcţiilor sale, chiar dacă a căzut în puterea părţii adverse.

Convenţia, în conformitate cu art.18 şi 19, are aplicabilitate în situaţii de conflict armat internaţional, în caz de ocupaţie totală sau parţială, precum şi în caz de conflict armat fără caracter internaţional.

Un document important pentru completarea sistemului de protecţie a bunurilor culturale este cel de-al doilea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954, adoptat la 26 mai 1999. Protocolul aduce ca noutate o sumă de reguli privind atât protecţia generală, cât şi protecţia specială a bunurilor culturale în situaţii de conflict armat. De o noutate absolută sunt prevederile referitoare la răspunderea penală şi jurisdicţia cu privire la încălcările regulilor de protecţie a bunurilor culturale, precum şi o serie de dezvoltări ale sistemului de protecţie a acestora în conflictele armate fără caracter internaţional.

20. Răspunderea morală şi politică a statelor pentru fapte internaţionale ilicite;

Răspunderea morală a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor (satisfactio) determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător, încălcarea uzanţelor internaţionale etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional.

Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţa de statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Sunt cunoscute, de exemplu, acţiunile oficiale ale statului german prin care a cerut scuze pentru atrocităţile comise în cel de-al doilea război mondial.

Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive. De exemplu, pentru gravele violări ale dreptului umanitar în cel de-al doilea război mondial, Germania a acceptat să plătească despăgubiri victimelor lagărelor naziste, atât pentru daunele materiale cât şi pentru cele morale provocate. De asemenea, este posibil ca satisfacţia să fie exprimată şi prin declararea faptei ca ilicită de către o instanţă internaţională.

26

Rezultă că răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului internaţional.

Răspunderea politică (politico-juridică) a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la sancţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Se pot lua inclusiv măsuri reparatorii pentru aducerea situaţiei la starea anterioară actului ilicit. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau de excludere din organizaţie a statului autor; încetarea sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru încălcările lor substanţiale; întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor; ruperea relaţiilor diplomatice; folosirea forţei armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza deciziei Consiliului de Securitate. Sunt de notorietate, în acest sens, acţiunile întreprinse în ultimul deceniu de Adunarea Generală a ONU, Consiliul de Securitate, alte organisme şi organizaţii internaţionale, chiar comunitatea internaţională în ansamblul ei. Măsurile împotriva Irakului sau cele din Iugoslavia, ori Angola şi Somalia sunt doar câteva exemple. De asemenea, sunt semnificative poziţiile luate de ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa faţă de gravele violări ale dreptului umanitar şi drepturilor omului în conflictul derulat în Cecenia (Federaţia Rusă).

21. Infracţiunile internaţionale: definiţie şi clasificare;

Doctrina înregistrează mai multe încercări de definire a crimei internaţionale. Dicţionarul de drept internaţional public defineşte crima internaţională (în formularea crimă de drept internaţional) ca fiind “acele infracţiuni care prezintă un pericol social prin faptul că ating bazele coexistenţei naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnică”.

Într-o altă definiţie, se precizează că prin crime internaţionale se încalcă obligaţii internaţionale esenţiale pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, aceste infracţiuni fiind calificate drept crime internaţionale de către dreptul internaţional public.

Alţi autori definesc crimele internaţionale ca fiind acele grave încălcări ale normelor de comportare convenite de state, care afectează societatea omenească în ansamblul ei şi în reprimarea cărora toate statele sunt interesate.

O definiţie cvasiconvenţională este redactată în “Proiectul de articole privind răspunderea statelor”, elaborat de Comisia de Drept Internaţional a ONU. Potrivit acestuia, constituie crimă internaţională “un fapt ilicit internaţional care rezultă dintr-o încălcare a unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea ei este recunoscută de

27

către acea comunitate în întregul ei ca fiind o crimă”. În continuare, Proiectul enumeră patru categorii de fapte care, ipotetic, constituie crime internaţionale:

a) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cum este aceea care interzice agresiunea;b) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea dreptului la autodeterminarea popoarelor, cum ar fi aceea care interzice stabilirea sau menţinerea cu forţa a dominaţiei coloniale;c) o violare gravă şi pe scară largă a unor obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea fiinţei umane, cum ar fi acelea care interzic sclavia, genocidul şi apartheidul;d) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru apărarea şi prezervarea mediului natural, cum ar fi aceea care interzice poluarea masivă a atmosferei sau mărilor.

Clasificarea crimelor internaţionale

O primă clasificare a crimelor internaţionale, devenită tradiţională, este aceea stabilită de Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, în art.6, respectiv:

1. Crimele contra păcii (lit.a).2. Crimele de război (lit.b).3. Crimele contra umanităţii (lit.c).

Comisia de Drept Internaţional a ONU a confirmat această trihotomie în tentativa repetată de a elabora un Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii, chiar dacă într-o anumită perioadă a renunţat la ea, enumerând numai unele acte calificate drept crime internaţionale. Din păcate, activitatea de elaborare a Codului, începută în 1947, a fost întreruptă în 1954 şi reluată abia în 1981. După acest periplu îndelungat între stagnare şi activitate, Comisia a reuşit, în urma solicitărilor Adunării Generale a ONU din anul 1994, să elaboreze un proiect care, în ultima sa formă, se apropie mult de reglementările convenţionale analizate mai sus. Fiind doar un proiect, el nu are calitate de izvor de drept, ci oferă doar o poziţie a unui organ de specialitate al ONU referitoare la o viitoare reglementare cu caracter de universalitate a crimelor internaţionale, ceea ce s-a şi întâmplat prin adoptarea Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale. Prin urmare, Proiectul de Cod prezintă în prezent doar o importanţă istorică pentru preocupările de dezvoltare a dreptului internaţional penal.

Partea a doua a Proiectului, intitulată “Crime împotriva păcii şi securităţii omenirii”, sistematizează crimele internaţionale pe cinci categorii:

1. Crima de agresiune;2. Crima de genocid;3. Crimele împotriva umanităţii;4. Crimele împotriva Naţiunilor Unite şi personalului asociat;5. Crimele de război.

28

Cel mai recent document, Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, afirmând că “cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale nu vor rămâne nepedepsite şi că represiunea lor trebuie să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale” şi stabilind competenţa Curţii, oferă o clasificare aparent diferită. Astfel, Statutul limitează competenţa Curţii la cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale, respectiv:

a) Crima de genocid;b) Crimele contra umanităţii;c) Crimele de război;d) Crima de agresiune.

22. Curtea Penală Internaţională: competenţe, structură;

Competenţa Curţii Penale Internaţionale

Ratione materiae, competenţa Curţii se limitează la cele mai grave crime, respectiv:

a) genocidul;b) crimele împotriva umanităţii;c) crimele de război;d) crima de agresiune.

Pentru că încă nu a fost dată o definiţie convenţională a agresiunii, Statutul precizează că exercitarea competenţei Curţii asupra crimelor de agresiune va fi posibilă numai atunci când o asemenea dispoziţie va fi adoptată, în conformitate cu Carta ONU şi care va stabili inclusiv condiţiile în care Curtea va judeca aceste crime.

În continuare, Statutul identifică actele criminale corespunzătoare categoriilor enunţate mai sus.

Ratione temporis, Curtea are competenţa de a judeca crimele săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului, ca un efect firesc al aplicării principiului neretroactivităţii. Dacă un stat devine parte la Statut după intrarea lui în vigoare, Curtea îşi poate exercita competenţa numai asupra crimelor săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului pentru acel stat. Există însă posibilitatea ca un stat care nu este parte la Statut să accepte, printr-o declaraţie depusă la Grefier, competenţa Curţii în legătură cu o crimă determinată.

Ratione personae şi ratione loci, competenţa Curţii este limitată doar de calitatea statelor ca părţi la Statut, sau ca acceptante ale competenţei Curţii. Prin urmare, Curtea este competentă să judece persoanele care au săvârşit crime, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui asemenea stat sau la bordul unui vas ori avion care sunt înregistrate în acel stat, precum şi persoanele cetăţeni ai unui asemenea stat, indiferent de locul unde au săvârşit crimele.

Competenţa Curţii în legătură cu o crimă prevăzută de Statut se va exercita dacă:

1. O cauză în care una sau mai multe asemenea crime pare să fi fost săvârşite este adresată Procurorului de către un Stat Parte care solicită investigarea cazului, în scopul acuzării uneia sau mai multor persoane

29

autoare ale acestor crime. Pentru aceasta, statul solicitant va comunica Procurorului circumstanţele relevante pentru cauza respectivă, însoţite de o documentaţie valabilă în acel stat.2. Cauza este adresată procurorului de către Consiliul de Securitate

care acţionează conform cap.VII din Carta ONU.3. Procurorul a declanşat o anchetă referitoare la o asemenea crimă.

În acest sens, Procurorul poate începe anchetele proprio motu, pe baza informaţiilor primite referitoare la crimele de competenţa Curţii. El va analiza gravitatea informaţiilor primite şi, în acest scop, poate solicita informaţii de la state, de la organele ONU, alte organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, ori din alte surse şi poate primi mărturii scrise sau orale la sediul Curţii. Dacă Procurorul consideră că există o bază rezonabilă pentru a declanşa o anchetă, acesta va înainta Camerei preliminare o cerere de autorizare a unei anchete, împreună cu documentele auxiliare. Camera preliminară va autoriza începerea anchetei dacă va considera, în urma examinării cererii şi materialului probator, că există o bază rezonabilă pentru declanşarea acestea. Refuzul Camerei preliminare nu împiedică Procurorul să prezinte o nouă cerere bazată pe fapte sau probe noi referitoare la aceeaşi situaţie. Procurorul însuşi poate să constate că informaţiile primite nu constituie o bază rezonabilă pentru o anchetă, dar este obligat să comunice această concluzie celor care i-au furnizat informaţiile.

Structura Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională va avea 18 judecători şi va fi formată din următoarele organe: Preşedinte, Secţia de apeluri, Secţia de primă instanţă, Secţia preliminară, Biroul Procurorului şi Grefa.

Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Cei 18 judecători ai Curţii Penale Internaţionale vor fi aleşi şi vor fi disponibili să funcţioneze de la începutul mandatului lor, cu posibilitatea ca Preşedinţia Curţii să poată propune o creştere a numărului lor, propunere care poate fi aprobată de Adunarea Statelor Părţi, cu două treimi din totalul membrilor ei.

Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă consideraţie morală, cunoscute pentru imparţialitatea şi integritatea lor şi care îndeplinesc condiţiile în statele lor pentru a exercita cele mai înalte funcţii judiciare.

De asemenea, fiecare candidat va trebui să cunoască şi să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii.

Mandatul judecătorilor este de 9 ani. Pentru înnoirea Curţii la fiecare 3 ani, la prima alegere, 6 judecători vor fi aleşi pentru un mandat de 3 ani, 6 judecători pentru un mandat de 6 ani şi 6 judecători pentru un mandat de 9 ani. După expirarea mandatului, judecătorii nu vor putea fi realeşi, cu două excepţii: cei al căror mandat a fost de 3 ani şi, în situaţia când un judecător a fost numit la Camera de primă instanţă sau la Camera de

30

apel, el va continua să funcţioneze pe toată durata procesului în primă instanţă sau în apel, până la finalizarea procesului. Reguli similare sunt stabilite şi pentru ocuparea locurilor vacante.

Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor. Statutul stabileşte şi două incompatibilităţi:

- nici un judecător nu se va angaja în vreo activitate care ar putea fi incompatibilă cu funcţiile lor judiciare sau care ar pune la îndoială independenţa lor;

- judecătorii solicitaţi să funcţioneze permanent la sediul Curţii nu se vor angaja în alte activităţi cu caracter profesional.

Preşedinţia

Preşedinţia Curţii este asigurată de Preşedinte, primul şi al doilea Vicepreşedinte. Aceştia vor fi aleşi cu majoritatea absolută a judecătorilor, pentru un mandat de 3 ani sau până la sfârşitul mandatului de judecător, dacă acesta expiră mai devreme, putând fi realeşi o singură dată. Primul Vicepreşedinte înlocuieşte Preşedintele când acesta nu este disponibil sau este recuzat. Dacă amândoi sunt într-o asemenea situaţie, acţionează al doilea Vicepreşedinte.

Preşedinţia răspunde de exercitarea funcţiilor conferite de Statut şi de buna administrare a Curţii, cu excepţia Biroului Procurorului. Totuşi, Preşedinţia îşi va coordona acţiunile şi va coopera cu Procurorul în toate problemele de interes comun.

Secţiile şi Camerele Curţii

După alegerea judecătorilor, Curtea se organizează pe următoarele secţii:

1. Secţia de apeluri, compusă din Preşedinte şi alţi patru judecători;2. Secţia de primă instanţă, compusă din cel puţin şase judecători;3. Secţia preliminară, compusă din cel puţin 6 judecători.4.

Funcţiile judecătoreşti ale Curţii vor fi îndeplinite de camere, astfel:

1. Camera de apel, alcătuită din toţi judecătorii Secţiei de apeluri;2. Camera de primă instanţă, alcătuită din trei judecători de la Secţia de primă instanţă;3. Camera preliminară, alcătuită din trei judecători de la Secţia preliminară, sau chiar numai dintr-un singur judecător, în conformitate cu prevederile Statutului şi cu Regulamentul de procedură şi probă.

Se pot constitui mai multe camere de primă instanţă sau camere preliminare, în funcţie de volumul de lucru al Curţii.

Biroul Procurorului

Biroul Procurorului funcţionează independent, ca organ separat al Curţii. El este responsabil cu primirea şi analiza informaţiilor privind crimele de competenţa Curţii.

El va conduce cercetările şi va susţine acuzaţiile în faţa Curţii. Membrii Biroului Procurorului nu vor solicita şi nici nu vor accepta instrucţiuni din partea nici unei surse externe.

31

Biroul Procurorului este condus de Procuror. Acesta are întreaga autoritate asupra gestionării şi administrării Biroului, inclusiv personalul, instalaţiile şi alte resurse. El va fi ajutat de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi care vor efectua actele cerute de Procuror, în conformitate cu Statutul Curţii. În cadrul Biroului, Procurorul va numi consilieri cu experienţă juridică pe probleme specifice, inclusiv de violenţă sexuală şi violenţă împotriva copiilor.

Procurorul şi procurorii adjuncţi vor fi de diferite naţionalităţi şi vor funcţiona permanent. Ei vor fi aleşi prin vot secret de majoritatea absolută a Adunării Statelor Părţi, pentru un mandat de 9 ani, de pe liste de candidaţi care trebuie să fie persoane care se bucură de o înaltă consideraţie morală, cu competenţă şi o mare experienţă practică în cercetarea şi judecarea cauzelor penale şi care cunosc foarte bine şi vorbesc fluent cel puţin una din limbile de lucru ale curţii.

Funcţia de Procuror şi de procuror adjunct sunt incompatibile cu activităţile care le pot dăuna sau care pot afecta încrederea şi independenţa lor. De asemenea, ei nu se vor angaja în nici o altă activitate de natură profesională.

Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

Atribuţiile nejudiciare ale administrării şi funcţionării Curţii, fără a prejudicia funcţiile Procurorului, sunt în sarcina Grefei, care va fi condusă de Grefier, principalul funcţionar administrativ al Curţii. Acesta îşi exercită funcţiile sub autoritatea Preşedintelui Curţii, fiind ajutat, dacă este necesar, de un Grefier adjunct.

Atât Grefierul cât şi Grefierul adjunct trebuie să fie persoane de o înaltă moralitate şi o înaltă competenţă, cu o cunoaştere excelentă şi vorbire curentă a cel puţin uneia din limbile de lucru ale Curţii.

Grefierul este ales prin vot secret de majoritatea absolută a judecătorilor, la recomandarea Adunării Statelor Părţi. La recomandarea Grefierului, dacă este necesar, în acelaşi mod se alege şi un Grefier adjunct.

Grefierul funcţionează pe o perioadă de 5 ani, putând fi reales o singură dată, şi va funcţiona permanent. Grefierul adjunct va fi ales pe o perioadă de 5 ani sau pe o perioadă mai scurtă, în funcţie de hotărârea judecătorilor.

32