027 - Drept International Umanitar

8/18/2019 027 - Drept International Umanitar

1/70

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

(Ciclul I)

AUTOR:Stela Litra

mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din : 20.05.2013, proces-verbal Nr . 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013


2/70

Cuprins

Introducere

Tema1. Consideraţii generale privind

dreptul tratatelor internaţionale.

Tema 2. Evoluţia istorică şi codificarea

tratatelor internaţionale.

Tema 3. Clasificarea şi conţinutul tratatelor internaţionale. Tema 4. Încheierea şi intrarea în vigoare a

tratatelor internaţionale

Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaţionale

Tema 6. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale

Tema 7. Modul de exprimare a consimţămîntului

de a se lega printr-un tratat

Tema 8. Rezervele la tratatele internaţionale

Tema 9. Efectele tratatelor internaţionale

Tema 10. Modificarea tratatelor multilaterale

Tema 11. Încetarea tratatelor internaţionale

Tema 12. Interpretarea tratatelor internaţionale

Tema 12. Tratatele internaţionale la care

sunt părţi organizaţiile internaţionale

Referinţe bibliografice


3/70

Introducere

În prezent, complexitatea relaţiilor internaţionale şi dezvoltarea intensă a

cooperării dintre state impun ca soluţionarea problemelor importante să se facă pe

baza principiilor şi normelor dreptului internaţional, cu participarea tuturor statelor.Mutaţiile survenite pe plan politic, economic, social şi tehnico-ştiinţific au făcut ca

activitatea de cooperare să reprezinte o necesitate stringentă a înfăptuirii relaţiilor

dintre state. Toate acestea definesc rolul fundamental al tratatelor ca mijloc juridic

unic prin care se finalizează raporturile interstatale.

În condiţiile dinamicii fără precedent a relaţiilor internaţionale actuale,

tr atatul constituie instrumentul juridic şi politic cel mai important, la care recurgstatele, pentru aşi reglementa relaţiile reciproce, precum şi pentru a stabili norme

de drept cu caracter general. Tratatele îndeplinesc acest rol numai în măsura în care

se bazează pe acordul liber de voinţă al statelor, sînt îndeplinite cu bună credinţă şi

nu contravin legalităţii internaţionale.

O urmare firească a unei asemenea realităţi a fost acţiunea de codificare

întreprinsă de Organizaţia Naţiunilor Unite, care s-a finalizat prin adoptarea

Convenţiei de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor. Această Convenţie asigură

cadrul juridic normal de desfăşurare a multiplelor şi complexelor raporturi

interstatale , conferind tratatelor rolul de instrumente principale în pr omovarea

cooperării păcii şi securităţii în lume.

Scopul disciplinei este de a familiariza studenţii cu cadrul juridic

internaţional şi naţional al activităţii statului şi instituţiilor sale în relaţiile externe,

precum şi cu întreaga problematică a tratatelor internaţionale.

Sunt analizate concepţiile şi teoriile privind tratatele internaţionale,

caracteristicile şi fazele de încheiere a tratatelor internaţionale, capacitatea statelor

de a încheia tratate internaţionale, validitatea, menţinerea în vigoare a tratatelor,

rezervele la tratatele internaţionale, schimbul instrumentelor de ratificare, regulile

de drept internaţional privind interpretarea tratatelor internaţionale.

Un rol important îl are analiza tratatelor internaţionale ca instrumente

j idi l l iil di i l î i l


4/70

internaţionale, principiile de drept internaţional privind respectarea tratatelor

internaţionale, efectele juridice ale tratelor faţă de statele terţe, şi faţă de părţile

contractante, asigurarea condiţiilor pentru executarea tratatelor internaţionale,

caracteristicile nulităţii tratatelor internaţionale, precum şi caracterul ilicit, viciile

de consimţămînt şi cauzele de încetare sau suspendare a tratatelor internaţionale. Fără cunoştinţe profunde în domeniul dat, astăzi, nu poate fi conceput un

specialist în domeniul dreptului internaţional, pentru aceste raţiuni considerăm că

disciplina Dreptul Tratatelor Internaţionale are un caracter important şi după

complexitatea sa poate forma obiectul unui curs universitar.


5/70

Rezumatul temelor

Tema 1. Consideraţii generale privind dreptul tratatelor internaţionale.

În societatea - internaţională, formată, în principal, din state suverane şi

organizaţii internaţionale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rolfundamental, în sensul că entităţile care formează societatea internaţională sunt

ţinute să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la care sunt părţi.

Pentru înţelegerea problemelor complexe pe care practica diplomatică şi politică

le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea interpretarea,

modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întоi, clarificarea următoarelor

probleme: definiţii, clasificări şi denumiri, armonizarea dreptului tratatelor.Ansamblul de norme juridice internaţionale, pe baza cărora se formează

tratatele în virtutea cărora ele există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de

„drept al tratatelor" este folosită, aproape în mod constant, pentru a desemna acea

ramură a dreptului internaţional care se ocupă de tratate1.

Instituţia dreptului tratatelor, în sensul cel mai larg, vizează ansamblul

normelor care reglementează formarea (încheierea) şi perfectarea înţelegerilor

internaţionale, precum şi dinamica existenţei şi încetării lor.

Pe de altă parte, regulile care se aplică în domeniul dreptului tratatelor, au în

vedere categoria largă a celor mai variate înţelegeri internaţionale şi оşi propun

drept finalitate, asigurarea securităţii juridice a raporturilor convenţionale între

subiectele ordinii juridice internaţionale, favorizînd o continuă şi armonioasă

dezvoltare. Pe verticală, regulile dreptului tratatelor se ocupă de toate fazele

existenţei unui tratat, de la apariţie, pînă la încetare, iar pe plan orizontal, sfera de

aplicare a normelor dreptului tratatelor se extinde la orice categorie de tratate

internaţionale în accepţiunea lor cea mai largă, indiferent de denumirea, obiectul şi

natura lor.

Dreptul tratatelor cuprinde două tipuri de norme: „Un ansamblu de reguli cu

caracter material, adică acele norme prin care se reglementează aspectele de

substanţă legate de formare şi existenţa juridică a tratatelor internaţionale (reguli


6/70

privind condiţiile de validitate a tratatelor, efectelor lor, cauzele de încetare etc)",

„Regulile cu caracter procedural, adică normele care guvernează formele privind

fazele de încheiere (procedurile prin care se elaborează textul tratatului, se încheie,

se modifică etc.) sau procedurile prin care relaţiile respective se stabilesc şi оşi

ating finalitatea". Cât priveşte locul dreptului tratatelor în cadrul dreptuluiinternaţional, este de notat că el ocupă o poziţie centrală şi joacă un rol esenţial în

existenţa ca atare a acestuia. Prin tratat, se stabilesc normele şi regulile dreptului

internaţional, el constituie sursa şi geneza dreptului internaţional. Tratatul

reprezintă modalitatea principală de creare şi dezvoltare a dreptului internaţional,

indiferent de ramura sau de domeniul pe care оl reglementează2. Tratatul este un

act juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept internaţional, prin care secreează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaţionale. În prezent mai

ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a dreptului internaţional, el

constituie calea principală de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub

care apar normele şi regulile pentru toate ramurile de drept internaţional. Tratatul le

înlesneşte apariţia şi conferă forma de exprimare, le menţine existenţa şi

dezvoltarea lor şi tot în dreptul tratatelor, regăsim mecanismul care asigură

efectivitatea acestor norme. Prin aceasta, dreptul tratatelor, nu numai că se află la

originea şi în centrul dreptului internaţional, dar şi într -o strînsă relaţie de

influenţare (cauzală) a celorlalte ramuri; constituie o faţetă a fiecăruia dintre ele,

regăsindu-se în toate. Tratatul este considerat inerent relaţiilor internaţionale.3

Ele au fost încheiate din cele mai vechi timpuri. Astfel, de exemplu, în

1975 a fost descoperit un tratat de circa 2500 ani, încheiat între regatul Elba (Siria

de Nord) şi regatul Abousal (Eufratul Central).4

Subiectele dreptului tratatelor sunt entităţile cărora regulile acestui sistem

normativ li se adresează pentru a le atribui drepturi, facultăţi şi competenţe juridice

şi, respectiv, spre a le impune, totodată, obligaţii conexe cu formarea, validitatea şi

2 Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti1997, p. 260-2613

Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.100


7/70

stingerea acordurilor internaţionale.5 Prin urmare, subiecte ale dreptului tratatelor

sunt părţile la tratatul internaţional sau cele faţă de care tratatele internaţionale

produc efecte. Dreptul tratatelor, nefiind decât o ramură a dreptului internaţional,

calitatea de subiect al normelor dreptului tratatelor se identifică, în consecinţă, cu

aceea de subiect de drept internaţional, adică de persoană juridică internaţională.

Subiectele dreptului tratatelor ca şi cele ale dreptului internaţional, sunt variate şi

pot fi clasificate după următoarele criterii: - Din punctul de vedere al structurii pot

fi:

a) subiecte care au o bază teritorială (în mod tipic acestea sunt statele) şi,

b) subiecte care nu au o bază teritorială (organizaţiile internaţionale, Sfîntul

Scaun şi Ordinul Suveran de Malta). Aceasta apare ca distincţia dintre: -subiectele primare (statele) şi - cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi

organizaţiile internaţionale), între care există o serie de deosebiri care se exprimă

pe planul calităţii lor de subiecte ale dreptului tratatelor.

- Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:

a) subiecte a căror formare istorică se identifică cu originea comunităţii

internaţionale (Sfîntul Scaun),

b)

subiecte care s-au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică,

elementul definitiv (statele),

c) subiecte a căror personalitate internaţională este în mod necesar

temporară (organizaţiile internaţionale) sau provizorie (mişcările insurecţionale).

-Din punctul de vedere al fundamentului legal al capacităţii juridice pot fi: subiecte

originare, a căror existenţă decurge, de la origine, dintr -un proces de factor

independent de orice decizie a subiectelor preexistente (statele, insurgenţii şi

popoarele care au o organizaţie reprezentativă);

- subiecte ne-tipice de drept internaţional, printre care figurează Sfîntul

Scaun, organizaţiile internaţionale, iar după unele opinii, şi individul.6

5 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediţia a Ii-a, revăzută şi adгugită, voi. I, Lumina Lex, Bucureşti 2000, p. 75

6Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 143-146


8/70

In teoria pozitivistă, expusă de Heilborn şi susţinută de o parte din

jurisprudenţa guvernamentală, numai statele pot să se angajeze prin tratat şi

exercita drepturile lor internaţionale. Indivizilor ni li s-a recunoscut niciodată

capacitatea de a încheia tratatele, nici cu statele şi nici cu alte subiecte de drept

internaţional. Alături de state, se află insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională. Naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă pot deveni, la un moment

dat, titulare ale unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional în nume propriu.

Autorii se referă adesea la mişcările de eliberare naţională; ori, acestea sunt

expresia organizată a luptei unui popor pentru independenţă, reprezentanţi ai

popoarelor care nu sunt încă constituite ca state.7

Insurgenţii ca subiect de drept al tratatelor оşi găsesc raţiunea de a firecunoscuţi întrucât ei duc lupta contra guvernului statului căruia оi aparţin.

Deoarece apar ca un fenomen contrar situaţiei normale şi legitime - guvernele, nu

sunt admişi de comunitatea internaţională, decât în măsura în care pot să facă

dovada exercitării unora dintre drepturile suverane care sunt în mod tipic, statele.

Insurgenţii se impun prin forţă şi dobîndesc un statut internaţional, în raport cu

puterea lor efectivă. Concepţia de popor care luptă pentru independenţă a apărut

odată cu percepţia contradicţiei între afirmarea libertăţii şi independenţei şi

dominaţia străină asupra unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinaţional

sau o putere colonială.8

În literatura de specialitate, s-a arătat că expresia „surse ale dreptului

internaţional" reprezintă un termen larg care acoperă trei elemente distincte: -

procesul creator (cum devine o normă de conduită, regulă de drept);

- factorii de creare (instituţiile şi mecanismele de formare a dreptului internaţional);

- produsul final al factorilor de creare care acţionează prin intermediul procesului

creator (adică regula de drept ea însăşi). Problema care sunt izvoarele dreptului

internaţional este controversată. Ca punct de plecare în studiul izvoarelor de drept

internaţional este de obicei prezentat articolul 38 din Statutul Curţii Internationale

7Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor voi. I, p. 76


9/70

de Justiţie, anexг la Carta ONU din 1945 şi care a reluat în esenţă articolul 38 al

Statutului Cur ţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920.

Acest text prevede că, în rezolvarea diferendelor internaţionale care оi vor fi

supuse, Curtea, care are misiunea de a soluţiona „în conformitate cu dreptul

internaţional" diferendele ce-i sunt supuse, va aplica:- convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres

recunoscute de statele în diferend;

- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca fiind dreptul;

-

principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

- deciziile judecătoreşti (potrivit articolului 59 din Statut, deciziile Curţii au valoare

obligatorie numai pentru părţi şi cu privire la cazul respectiv) şi doctrina celor maicalificaţi publicişti ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare pentru determinarea

normelor de drept.

Chiar dacă prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie a

O.N.U. nu constituie propriu-zis o enumerare a izvoarelor dreptului internaţional şi

în consecinţă nici a dreptului tratatelor, ele au din caza autorităţii documentului în

care se află cuprinse, o valoare indicativă în această privinţă. Formele în care se

exprimă normele de drept internaţional (izvoarele) constituie, în mod necesar şi

elementele pe baza cărora C.I.J. trebuie să rezolve diferendele internaţionale, cu

toate acestea nu toate elementele enumerate în acest articol au valoarea de izvor de

drept internaţional.

Comunitatea internaţională s-a aflat încă într -o epocă de tranziţie între două

sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:

bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,

deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care

lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul

procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul

internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept

existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un

izvor sau altul de drept.


10/70

Cutuma internaţională, constînd în reiterarea constantă a aceloraşi

comportamente sociale şi în convingerea de a se supune unei obligaţii juridice,

constituie un izvor important de drept. Cutuma este nelimitată, cât priveşte

capacitatea sa de a genera norme de drept. Această capacitate are pe de o parte, o

latură obiectivă, care apare şi ca un element pozitiv (în sensul că poate crea norme juridice care ţin seama de orice aspect al vieţii internaţionale), iar pe de altă parte,

Io latură subiectivă, care este criticabilă (în măsura în care normele cutumiare

vizează nu numai statele care au contribuit la formarea lor, ci şi pe acelea care, ne

existînd în epoca istorică respectivă de creare a ei (cutumei), nu au contribuit la

acest proces).

Tema2. Evoluţia istorică şi codificarea tratatelor internaţionale.

Comunitatea internaţională s-a aflat încă într -o epocă de tranziţie între două

sisteme de ordine publică. Epoca relaţiilor internaţionale, caracterizată prin:

bipolaritate, cu două blocuri sau alianţe politico-militare simetrice a luat sfоrşit,

deşi nu se întrevăd destul de clar contururile şi orientările noii ordini mondiale care

lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul

procesului de reaşezare în funcţii a noilor actori. In orice caz, în dreptul

internaţional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept

existente şi un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferinţă pentru un

izvor sau altul de drept.

Noţiune de tratat internaţional în sensul larg al cuvîntului "tratatul este un

acord de voinţă între subiecte de drept internaţional, supus normelor dreptului

internaţional".9

Ca operaţie juridică (negotium iuris) tratatul este un act juridic, definit, în

general, a fi o înţelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se

determină drepturile şi obligaţiunile lor reciproce şi se stabilesc norme de conduită

prin care ele se obligă să le respecte. Tratat internaţional înseamnă orice fel de

angajament consensual, făcut în baza dreptului internaţional şi constituie unul

dintre mijloacele prin care subiectele de drept internaţional dobîndesc şi оşi asumă,


11/70

unul faţă de altul, obligaţii prin acre se leagă în conformitate cu dreptul

internaţional.10

Convenţia de al Viena din 1969 privind codificarea tratatelor defineşte

tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă şi

guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într -un instrument unic, fieîn două sau mai multe instrumente conexe oricare i-ar fi denumirea sa particulară.

Dicţionarul enciclopedic defineşte tratatul ca fiind o "înţelegere scrisă

încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într -un anumit

domeniu, a drepturilor şi a bligaţiunilor părţilor contractante sau în scopul stabilirii

unor norme juridice: acord internaţional, convenţie internaţională".11

Autorul francez David Ruzie sugerează că "prin natural or convenţională,născute din acordul de voinţă a două sau mai multe state (la negocium), cum ar fi

prin caracterul lor scris (l'instrument), tratatele oferă un cadru exact al

angajamentelor lor internaţionale". Această aparentă securitate juridică a formei

scrise este la originea eforturilor de codificare întreprinse de la conferinţele de la

Haga din 1899 şi 1907 este un secol de transformare a normelor cutumiare-nescrise

şi adesea incerte în reguli convenţionale.

Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova defineşte

tratatul internaţional ca orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova,

destinat a produce efecte juridice şi guvernat de normele dreptului internaţional,

perfectat fie într -un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,

oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact,

memorandum, schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi,

aranjament etc. toate avînd valoare juridică egală)12

Indiferent de diversitatea definiţiilor din literatura de specialitate şi, a

definiţiilor legale din diferite ţări, toate acestea au ca punct de pornire, după

părerea mea, definiţia dată de Convenţia de la Viena 1969.

10 Convienţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 196911

Dicţionar enciclopedic, "Cartier", Bucureşti 2001, p. 97312

Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul Oficial


12/70

Sintetizînd putem spune că ceea ce deosebeşte tratatul de celelalte acte

internaţionale sunt elementele sale definitorii:

• Tratatul este un act juridic de drept internaţional public;

• Este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internaţional. Ca

părţi contractante ale unui tratat internaţional apar statele, organizaţiileinter naţionale guvernamentale şi în anumite condiţii mişcările de eliberare ale unor

popoare;

Tratatul este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părţile

contractante, prin el se creează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii ale

părţilor contractante şi se stabilesc norme de conduită obligatorie pentru părţile

sale;Tratatul internaţional poate fi constituit dintr -un singur instrument sau din

mai multe instrumente, inclusiv anexele sale care au aceeaşi valoare juridică fiind

deopotrivă obligatoriu pentru părţile contractante.13

Denumirea de tratat se atribuie de regulă, documentelor care reglementează

domenii importante ale relaţiilor internaţionale sau economice; tratate de pace,

prietenie, neagresiune, comerţ şi navigaţie etc.

Pactul este denumirea dată unor înţelegeri care, în general, au un caracter

solemn şi reglementează probleme politice: Pactul Ligii Naţiunilor (1919), Pactul

Briand-Kellogg (1928), Pactul de la Bogota (1948).14

Acordul este termenul aplicabil unor înţelegeri care intervin în cele mai

variate domenii, în general, precis determinate(economic, financiar, comercial,

cultural).

Protocolul indică, cel mai adesea, documente accesorii la un tratat, în scopul

completării, modificării, sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însă şi un

tratat de sine stătător.

13 Dumitra Popescu, Adrian Nâstase, op.cit, p. 219


13/70

Statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizaţii

internaţionale sau care se referă la un anumit regim juridic (Statutul Curţii

Internaţionale de Justiţie, Statutul Dunării din 1921).

Alte denumiri folosite în practica diplomatică care desemnează tratate

internaţionale sunt: schimbul de note, prin care se reglementează expeditiv o problemă specifică; modus vivendi, care asigură o soluţionare provizorie, pînă la

convenirea unui acord ulterior; gentelmen's agreement care consemnează acorduri

orale.15

Tratatul prin care două sau mai multe state încredinţează soluţionarea unor

litigii instanţelor arbitrare sau juridice internaţionale poartă denumirea de

compromis.

Tema 3. Clasificarea şi conţinutul tratatelor internaţionale.

Clasificarea tratatelor internaţionale Varietatea şi numărul mare de tratate

internaţionale care sunt încheiate şi există au făcut necesară clasificarea lor după

anumite criterii:

a) După numărul părţilor contractante, tratatele internaţionale se clasifică în:

• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);

• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept

internaţional). In Actul final al Conferinţei de la Viena (1969) cu privire la dreptul

tratatelor, tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la

codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi al căror obiect şi

scop interesează comunitatea internaţională a statelor în întreg ansamblul său.

b) După durata valabilităţii lor, tratatele internaţionale se оmpart în16:

• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);

• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare

teritorială, convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea

15 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., p.222

16

O.Balan, E.Serbenco, op.cit., p.232


14/70

progresivă a dreptului internaţional, tratatele de dezarmare). Tratatele cu termen,

însă, au posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducţiune, dacă o parte

nu оl denunţă într-un termen stabilit prin acesta.

c) După posibilitatea de aderare la tratatul internaţional, ele se оmpart în

•

tratate deschise, care permit statelor să adere la ele şi, • tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.

d) După calitatea părţilor:

• Tratate internaţionale încheiate între state;

Tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;

• Tratate încheiate între organizaţii internaţionale;

e) După obiectul pe care оl reglementează: • Tratate politice (reglementează relaţii esenţiale politice) - tratate de Dace şi

tratate privind relaţiile diplomatice, tratate de alianţă, tratate de prietenie şi bună

vecinătate, tratate de garanţie, tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a

diferendelor internaţionale, tratate pentru limitarea armamentelor, tratate pentru

ielimitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlul de schimb,

râizare sau compensare) şi, tratate prin care se creează în favoarea unui stat irepturi

speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, redarea cu

titlu de sancţiune sau garanţie); tratate prin care se creează obligaţii internaţionale

care rămîn strict legate de teritoriu - neutralizarea unor anumite teritorii sau

instituirea unor servituti internaţionale; tratate prin care se creează drepturi în

favoarea cetăţenilor proprii (referitor la minorităţi, drepturile omului).

• Tratate economice - tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de

navigaţie aeriană; acorduri de colaborare şi cooperare economică; acorduri

financiare; de plăţi şi de credit; acorduri de asistenţă tehnică;

Tratate speciale - acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim,

fluvial, aerian şi de tranzit); acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf,

telefonie, poştale, privind poşta diplomatică şi serviciul de curieri etc); acorduri în

domeniul ocrotirii sănătăţii; acorduri culturale şi de colaborare tehnico-ştiinţifică

(acorduri de colaborare culturală şi schimburi culturale, acorduri privind


15/70

de specialişti); acorduri în materie juridică (convenţii consulare, acorduri privind

asistenţa juridică în materie civilă, familială şi penală, acorduri privind

recunoaşterea hotărоrilor judecătoreşti, transmitere de acte, extrădare, acorduri de

cooperare în domeniul social etc). f) Din punct de vedere al conţinutului lor

material avem:

• tratate legi mai sunt denumite şi tratate normative, această denumire

desemnează tratatele care conţin reguli generale de comportament, susceptibile,

prin conţinutul lor, să fie aplicate de un număr mare de state, dacă nu chiar de

ansamblul comunităţii statelor.

• Tratate - contract sînt considerate cele care intervin între două sau un

număr redus de state şi al căror obiect оl formează o serie de prestaţii reciproce lacare se obligă părţile şi care, după unii autori, оşi încetează efectele de îndată ce

prestaţiile respective au fost îndeplinite.

în concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau

alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting;

raporturi juridice internaţionale. Tratatul este considerat inerent relaţiilor

internaţionale.

Aceste încercări de clasificare sunt însă relative şi au numai un caracter

metodologic. Ele nu creează ierarhii sau diferenţe de valoare între tratate şi nu pot

afecta unitatea fundamentală a regimului juridic al tratatelor.

Tema4. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale

Prin încheierea tratatului se înţelege ansamblul de activităţi desfăşurate, de

proceduri care trebuie să fie îndeplinite şi de reguli care trebuie să fie observate,

pentru ca tratatul să se formeze, să se perfecteze şi să devină obligatoriu pentru

părţi, să intre în vigoare şi să existe deci, ca act valabil în conformitate cu dreptul

internaţional.

Tratatele internaţionale se încheie, de regulă, în formă scrisă. Un tratat

cuprinde: un titlu, în care se anunţă pe scurt domeniul reglementat şi părţile; un

preambul, care enunţă obiectivele urmărite de părţi, precum şi contextul politic în

l l ă l d il l l d f d ă l


16/70

stabilite, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor; clauzele finale, care prevăd

modul de intrare în vigoare a tratatului, data şi locul semnării şi cuprind

semnăturile reprezentanţilor părţilor. Un tratat poate avea şi anumite anexe (părţi la

tratatele de pace, declaraţii de interpretare, protocoale, schimburi de scrisori).

Tratatele bilaterale se elaborează, de regulă în limbile celor două ţări sau, mai rar,într -o singură limbг de circulaţie internaţională, sau în trei limbi, adăugind la cele

două limbi ale părţilor o limbг de circulaţie internaţională. Tratatele multilaterale

se încheie în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

Negocierea. In dreptul internaţional, negocierea este privită din mai multe

puncte de vedere, avînd multiple înţelesuri: fază în procesul de încheiere a

tratatelor, mijloc principal de soluţionare a diferendelor internaţionale, formă delucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum şi a deciziilor în

cadrul organizaţiilor internaţionale sau una din funcţiile misiunilor diplomatice.17

Ca instituţie politico- juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui

stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a

diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine

textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat .18

Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul

cărora organele competente, оmputernicite a două sa a mai multe state, se

întоlnesc, într -un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie,

iar în urma dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.

Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,

în cadrul căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului

putînd suferi modificări, în anumite .situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul

rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul

(conţinutul pe articole) al tratatului. Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor,

special abilitaţi în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care

emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiile

Constituţiei sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline

17Marcel Sincondo, op.cit, p. 16


17/70

puteri. In Convenţia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel

„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una

sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul

statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privirela tratat."

19

Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),

deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce

plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R. Franceze",20 fără ca

vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta

direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor deratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la

termenul ce va fi cuvenit.

Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important

în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul

devenind definitiv, numai prin ratificare.

Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaţionale

Negocierea. In dreptul internaţional, negocierea este privită din mai multe

puncte de vedere, avînd multiple înţelesuri: fază în procesul de încheiere a

tratatelor, mijloc principal de soluţionare a diferendelor internaţionale, formă de

lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum şi a deciziilor în

cadrul organizaţiilor internaţionale sau una din funcţiile misiunilor diplomatice.21

Ca instituţie politico- juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui

stat de a acţiona în relaţiile internaţionale, negocierile constituind esenţa însăşi a

diplomaţiei ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine

textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.22

19 Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.720

Marcel Sincondo, op.cit., p.1621

Marcel Sincondo, op.cit, p. 16


18/70

Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul

cărora organele competente, оmputernicite a două sa a mai multe state, se

întоlnesc, într -un loc şi la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuţie,

iar în urma dialogului, rezultă înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.

Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,în cadrul căruia se succed şi se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului

putînd suferi modificări, în anumite .situaţii, chiar în cursul adoptării, iar textul

rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul

(conţinutul pe articole) al tratatului. Ele se desfăşoară între reprezentanţi ai statelor,

special abilitaţi în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care

emană de la autorităţile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispoziţiileConstituţiei sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline

puteri. In Convenţia de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel

„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat şi desemnînd una

sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,

adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimţămîntul

statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricar e alt act cu privire

la tratat."23

Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),

deplinele puteri franceze conţin promisiunea „de a îndeplini şi executa tot ceea ce

plenipotenţiarul va stipula şi semna în numele guvernului R. Franceze",24 fără ca

vreodată să contravină la acestea şi nici să permită să fie contravenit la aceasta

direct sau indirect pentru orice cauză şi în orice mod sub rezerva scrisorilor de

ratificare, care vor fi admise în bună şi cuvenită formă pentru a fi schimbate la

termenul ce va fi cuvenit.

Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puţin important

în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea şi semnarea, tratatul

devenind definitiv, numai prin ratificare.

23Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7


19/70

Organele care negociază. Negocierile se duc între statele care urmează să

devină părţi la tratat (state negociatoare), prin reprezentanţii lor оmputerniciţi în

acest scop - plenipotenţiarii. Aceştia sunt numiţi, în acest scop, plenipotenţiari,

pentru că guvernele lor le eliberează aşa-numitele depline puteri.25

Procedura clasică de încheiere a tratatelor rezultă din uzanţe şi este aplicatăîn primul rînd, tratatelor bilaterale. Procedura tradiţională cuprinde negocierea (în

sensul restrîns), semnarea şi ratificarea.

Negocierea se face direct între reprezentanţii părţilor interesate şi comportă o

suită de propuneri prezentate de reprezentanţii statelor în prezenţa cărora acordul

trebuie să se realizeze; uneori, un proiect complet este prezentat de o delegaţie şi

sunt discutate contra- propunerile celorlalte delegaţii, pînă se ajunge la convenireatextului comun de tratat.

26

In trecut, negocierile se făceau în mod frecvent, de către şefii de stat.

Dezvoltarea şi diversificarea raporturilor dintre state, mutaţiile care au avut loc în

sfera relaţiilor internaţionale, între care sporirea numărului statelor, apariţia şi

dezvoltarea organizaţiilor internaţionale, multiplicarea obiectivelor ce stau în faţa

comunităţii internaţionale, au determinat schimbгri semnificative şi asupra

formelor sau căilor de desfăşurare a negocierilor, ca şi asupra organelor de stat şi

ale organizaţiilor internaţionale, оmputernicite să negocieze în vederea încheierii

tratatelor.

în prezent, organele supreme de stat (şefii de stat) negociază tratatele, numai

în cazuri excepţionale. In această privinţă însă, constituţiile şi legile speciale

privind încheierea tratatelor, existente într -o serie de ţări, cuprind anumite

dispoziţii în ceea ce priveşte organele de stat competente şi atribuţiile lor la acest

domeniu.27

Potrivit practicii convenţionale actuale, negocierile pentru încheierea de

tratate internaţionale pot avea loc între state, între state şi organizaţii internaţionale

sau numai între organizaţii internaţionale (negocieri instituţionalizate).

25 Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ, Paris 2000, p. 246-24726

A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura BECK, Bucureştii 2000, p.26-2727

în acest sens vezi Legea R M privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr 595-XIV din 24 09 1999 Monitorul


20/70

În funcţie de caracterul bi- sau multilateral (restrîns sau general) al

negocierilor, negocierile se pot desfăşura într -una din următoarele variante:

• Căi diplomatice obişnuite ori alte căi asupra cărora părţile s-au pus de acord;

această formă este folosită în special, pentru încheierea unor tratate bilaterale sau

cu un număr restrîns de părţi. • Reuniuni restrînse ale reprezentanţilor statelor (Consiliul Miniştrilor

Afacerilor Externe).

• Conferinţe şi congrese internaţionale - practică folosită în trecut mai ales,

pentru încheierea tratatelor de pace şi care, în condiţiile actuale, a dobîndit o mare

extindere.

•

Organizaţiile internaţionale, în primul rînd ONU, organizaţiile specializate.

28

Conform Legii RM privind tratatele internaţionale ale RM, art.2, prin negociere se

înţelege fază a procesului de încheiere a tratatului internaţional, pe parcursul căreia

părţile purced la discutarea elementelor de fond şi de formă ale acestuia, în vederea

elaborării textului final.

Conform legislaţiei RM propunerile cu privire la iniţierea negocierilor în

verdure încheierii unui tratat internaţional se prezintă:

a) Preşedintelui Republicii Moldova - în cazul tratatelor care urmează a fi

încheiate în numele Republicii Moldova;

b) Guvernului Republicii Moldova - în cazul celorlalte tratate.

Preşedintele Republicii Moldova sau Guvernul Republicii Moldova adoptă

decizia cu privire la iniţierea negocierilor. In cazul tratatelor internaţionale

specificate de legislaţie29, adoptarea deciziei cu privire la iniţierea negocierilor,

precum şi semnarea, după finalizarea negocierilor, a acestor tratate sînt precedate

de consultarea Comisiei parlamentare pentru politica externă. In continuare

propunerea cu privire la iniţierea negocierilor este prezentată de către organul

responsabil pentru încheierea tratatului internaţional, de comun acord cu şi prin

intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Propunerea

trebuie să conţină argumentarea necesităţii încheierii tratatului, cu specificarea

28 A.Bolintineanu Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din

24.09.1999, Monitorul Oficial al R.M.nr.24-26 din 02.03.2000; art. 11 alin 1., A.Năstase, B Aurescu, op.cit, p. 27


21/70

eventualelor consecinţe de ordin politic, fmanciar-economic sau de altă natură, pe

care le implică încheierea tratatului, proiectul acestuia, avizele ministerelor şi

departamentelor de resort. Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova prezintă

avizul privind compatibilitatea proiectului tratatului cu legislaţia internă. Iniţierea

negocierii unui tratat internaţional se efectuează prin intermediul MinisteruluiAfacerilor Externe al Republicii Moldova, în baza decretului Preşedintelui

Republicii Moldova sau a hotărоrii Guvernului Republicii Moldova.

Tema 6. Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale

În comunitatea internaţională, formată din state suverane, cuprinzînd de

asemenea, organizaţii internaţionale formate din state, din care fiecare are unobiectiv propriu, „rolul tratatelor estre fundamental". Tratatele, „arhive ale

naţiunilor" - cum au fost denumite - „cuprind titlurile tuturor popoarelor,

angajamentele reciproce care le leagă, legile care şi le-au impus, drepturile pe care

le-au dobîndit sau pierdut".30

Tratatele internaţionale acoperă orice aspect al relaţiilor internaţionale, în

sensul că acordurile internaţionale reglementează, în prezent, relaţiile politice,

sociale, economice şi juridice ale statelor membre, ale unei comunităţi

internaţionale lărgite, iar întrucât dreptul internaţional operează prin încorporarea

sau aplicarea sa în dreptul intern, regulile sale afectează, indirect, drepturile şi

obligaţiile indivizilor, precum şi relaţiile între state ca entităţi; participarea de state

în activitatea organizaţiilor internaţionale, în continuă creştere, produce efectele

sale în ordinea juridică naţională, în raport cu constituţia, legislaţia şi sistemul

judecătoresc.

Tratatul prezintă un procedeu normal de limitare a puterii statale. Fiind o

exprimare formală a puterii statului, tratatul ajunge să o limiteze pe aceasta.

Caracterul de act implică o tranzacţie între părţile contractante - ceea ce are ca

rezultat cel puţin, o limitare reciprocă a puterilor .

30

Pierre-Marie Dupuy, Droit internaţional public, DALLOZ.Paris 2000, p.245


22/70

În sfоrşit, tratatele sunt mijloacele care au făcut posibilă modificarea şi

ajustarea dreptului internaţional, dintr -un set de reguli în primul rînd prohibitorii,

într -un sistem legal care, inter partes, reglementează modalităţi ale unei active şi

constructive cooperări internaţionale. Aşadar, tratatele au oferit cadrul

constituţional şi tehnic pentru transformare dintr -o societate internaţionalăneorganizată, într -una, cel puţin parţial, organizată şi să facă posibil un nivel

superior de integrare organică a societăţii internaţionale.

Dacă am face o listă a funcţiilor tratatelor internaţionale ar rezulta

următoarele:

1) De a permite părţilor contractante să rezolve pe această cale

diferendele dintre ele.2) Să dea posibilitatea părţilor contractante să modifice sau să completeze

normele cutumiare.

3) Contribuie la organizarea societăţii internaţionale sub aspectul

integrării ei.

4) Dă naştere, şi contribuie la recunoaşterea instituţiilor internaţionale

(organizaţiile internaţionale guvernamentale).

5) Permite adaptarea dreptului internaţional la noile realităţi din relaţiile

internaţionale şi dezvoltarea lui inclusiv, la codificarea acestui drept

Condiţiile de validitate a tratatelor internaţionale. Elementele esenţiale ale

tratatului, sunt aceleaşi, ca şi cele pentru contractul de drept intern: capacitatea

părţilor, consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil, obiectul şi scopul

tratatului.31

a) Capacitatea părţilor de a încheia un tratat constituie un element esenţial

pentru că, în lipsa acesteia actul respectiv nu are valoare juridică.

Părţile contractante ale tratatului internaţional trebuie să aibг calitatea de

subiecte ale dreptului internaţional public şi acestea sînt statele, organizaţiile

internaţionale, nterguvernamentale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută

calitatea de subiect de drept internaţional, ca de exemplu: Sfîntul Scaun are

capacitatea de a încheia tratate, fie în interesul bisericii şi în scopuri spirituale


23/70

concordate, fie în domeniul temporal; confederaţiile de state; uniunea personală,

uniunea reală de state, statele dependente( statele sub protecţie, statele vasale) şi

popoarele. Problema subiectelor dreptului tratatelor a fost examinată pe larg în

primul pargraf al acestei lucrări.

b) Consimţămîntul părţilor exprimat în mod valabil. Consimţămîntul părţilorcontractante trebuie să fie exprimat de ele în mod liber şi fără vicii de

consimţămînt. Consimţămîntul părţilor înseamnă că părţile şi-au adus, în mod

reciproc, la cunoştinţă, hotărоrea de a se obliga juridiceşte, dar el mai are şi sensul

de acord de voinţă, de voinţe concordante.

Tratatul internaţional apare ca un act consensual, ca un contract, fiind, deci,

un acord de voinţe ale statelor, consimţămîntul reciproc al părţilor esteindispensabil pentru crearea de raporturi convenţionale.

Convenţia de la Viena din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de

consimţămînt, care atrag, după sine, nulitatea tratatului internaţional. Ea a reţinut

următoarele vicii de consimţămînt:

1. Eroarea

Eroarea constituie o falsă părere pe care o are un stat contractant despre unul

dintre elementele contractului, o reprezentare inexactă a realităţii.32

Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor descriu următoarea regulă:

eroarea poate fi invocată într -un tratat ca viciu de consimţămînt, dacă această

eroare poartă asupra unui fapt sau a unei situaţii pe care statul o presupunea că

există în momentul încheierii tratatului şi care constituia o bază esenţială a

consimtămîntului dat.

Eroarea trebuie să fi surprins statul, prin reprezentarea total diferită a situaţiei,

imaginea falsă creată fiind cea care a condus la darea consimtămîntului şi în acelaşi

timp, să fie esenţială determinantă. Eroarea poate fi invocată ca viciu de

consimţămînt dacă:

a) este o eroare de fapt (de exemplu în cazul tratatelor de delimitare a

frontierelor statelor, în ce priveşte părţile topografice, care se referă

la baza - esenţială a consimtămîntului părţii care o invocă).


24/70

b) această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii

c) deşi partea contractantă respectivă a avut posibilitatea să o cunoască, ea

n-a ţinut seama de ea. Eroarea materială, respectiv greşelile din

textul tratatului nu afectează valabilitatea sa.

2. Dolul tratatului nu afectează valabilitatea sa. Comisia de DreptInternaţional a optat pentru tratarea dolului şi erorii în două articole separate, pe

motiv că dolul atacă rădăcina însăşi a unui acord de o manieră destul de diferită, de

ceea ce fac falsa reprezentare şi o eroare neintenţionată şi nu numai că dolul tinde

să vicieze consimţămîntul celeilalte părţi asupra tratatului, dar distruge orice bază a

încrederii mutuale a părţilor 33.

Problema dolului se pune rar în practică, pentru că un diplomat care semneazătratatul se poate înşela sau poate fi surprins de un doi, dar şi acţiunea sa este supusă

supravegherii statului său, iar procedura ratificării ocazionează, în mod necesar,

examinarea înainte ca tratatul să fi devenit definitiv. Organele de stat care intervin

în negocieri sau în ratificare nu se lasă surprinse de manevre dolosive.

Convenţiile de codificare a dreptului diplomatic reglementează dolul astfel:

„Dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a

unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al

consimtămîntului său de a se lega prin tratat. 34" Eroarea dolosivă trebuie să fie

opera unei părţi la tratat şi să fie esenţială pentru a fi admisă şi sancţionată.

Dolul poate оmbrăca formele unei declaraţii false, reprezentări false sau alte

procedee înşelătoare. Tratatul dolosiv este ilicit.

Victima dolului poate să menţină în vigoare o parte din clauzele tratatului,

dacă ele sunt pasibile să fie separate de celelalte articole ale sale sau să ceară

nulitatea tratatului în întregime ceea ce constituie o sancţiune оmpotriva părţii

vinovate.

3. Coruperea reprezentantului unui stat Prin coruperea acestuia, statul pe

care оl reprezintă este indus în eroare şi smulgerea consimtămîntului are loc printr -

33

Raluca Miga-Beşteliu, op.cit, p. 290


25/70

o fraudă. Coruperea nu poate fi asemănată cu folosirea constrîngerii şi nici

confundată cu dolul 35.

Această situaţie este reglementată prin convenţiile de codificare: "Dacă

exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr -un tratat a fost obţinută

prin coruperea reprezentantului său, prin acţiunea directă sau indirectă a unui altstat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca viciu al

consimtămîntului său de a se lega prin tratat".

Expresia dură de "corupere" a fost folosită în scopul de a preciza că, numai

actele vizînd a cîntări greu asupra voinţei reprezentantului de a încheia tratatul pot

fi invocate ca motiv de viciere a exprimării unui pretins consimţămînt dat de acest

reprezentant în numele statului său. Un simplu gest de curtuazie sau o favoareminimă, de care un reprezentant ar fi beneficiat cu prilejul încheierii tratatului, nu

poate fi invocat ca un pretext pentru a anula tratatul.

4. Constrîngerea exercitată asupra reprezentantului unui stat şi constrîngerea

exercitată asupra unui stat prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei.

În mai multe rînduri, s-a invocat la ONU faptul că tratatele au fost impuse

unei părţi prin constrîngere36. Astfel, cu ocazia discutării în Adunare a trasării

frontierelor dintre Libia şi Egipt cu referire la tratatul de pace cu Italia, Egiptul a

declarat că a fost forţat să cedeze anumite teritorii Italiei, din cauza presiunii

exercitate Regatului Unit (Egiptul a susţinut că acordul din 1925 cu Italia nu era

valid pe acest motiv, iar ca dovadă a reţinerii sale de a semna acordul, a arătat că a

refuzat să ratifice acordul timp de 10 ani).

Prezentîndu-şi cazul în Adunarea generală cu privire la Tiolul de Sud, Austria

a susţinut acelaşi lucru (afirmînd că nu era liberă în timpul cînd a încheiat Acordul

de la Paris din 1946 cu Italia, pentru că ţara era ocupată în acel timp de cele patru

Puteri Aliate).

Principalele cazuri în care doctrina a fost, dacă nu consacrată, cel puţin

invocată de una din părţile contractante sunt: ratificarea obţinută prin violentă a

ptatelor din 1773 şi 1793, prin care se consacră оmpărţirea Poloniei; încheierea

35Ion Diaconu, op.cit, p. 112


26/70

tratatului din 1905 şi stabilirea protectoratului japonez asupra Coreii, obţinută după

ocuparea palatului imperial din Seul de trupele nipone şi în urma ameninţărilor

directe contra оmpăratului Coreii şi a miniştrilor lui; Convenţia din 1915, prin care

se instituia controlul financiar al SUA asupra Haiti, impus în urma ocupării

instituţiilor vamale de către trupele americane. 5. Sunt lovite de nulitate şi tratatele internaţionale care sunt contrare normelor

imperative ale dreptului internaţional public existente în momentul оcheierii lor sau

care au apărut după acest moment.

Cu privire la viciile de consimţămînt, Convenţia de la Viena din 1969 prevede:

"Faptul că consimţămîntul unui stat de a fi legat printr -un tratat a fost exprimat ca

violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a în cheiatratate, nu poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimţămînt, oferă numai

dacă această violare n-a fost vădită şi nu priveşte o regulă de importanţă

fundamentală a dreptului său intern".37

Obiectul şi scopul tratatului. Tratatul internaţional trebuie să aibг un obiect,

acordul de voinţă al statelor fixîndu-se asupra a ceea ce părţile s-au angajat să facă.

în fond, obiectul tratatului reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia,

rezolvarea problemelor avute în vedere de părţi constituind motivul angajгrii lor.

Obiectul unui tratat оl constituie, întotdeauna, una sau mai multe obligaţii pe care

şi le asumă părţile sau numai una dintre ele. Obiectul unui tratat poate viza orice

domeniu de interes al statelor. Obiectul tratatului trebuie să fie real, posibil şi licit;

el trebuie să aibг un conţinut obligatoriu.

Scopul reprezintă rezultatul urmărit de autorul unui act juridic; scopul unui

act juridic internaţional poate consta în reprimarea unei activităţi imorale şi ilicite

(interzicerea comerţului cu sclavi, a publicaţiilor obscene ş.a.), constituirea unei

alianţe, organizarea unei reglementări paşnice etc.

Scopul trebuie să fie licit, să nu fie contrar dreptului pozitiv. Scopul trebuie

să fie posibil aplicîndu-se oricărui domeniu juridic. Elementele accesorii ale

tratatelor sunt:


27/70

a) Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în 11

vigoare sau expedierea unui tratat. Termenul la оmplinirea căruia intră în vigoare

un tratat se numeşte termen suspensiv; termenul la оmplinirea căruia încetează un

tratat se numeşte rezolutoriu.

b) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sauîncetarea executării obligaţiilor prevăzute de un tratat; condiţia poate fi suspensivă

sau rezolutorie.

Elementele accesorii ale tratatului au un rol important în ceea ce priveşte

intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.

În concluzie, putem conchide că, astăzi, tratatul este instrumentul privilegiat

al raporturilor internaţionale, la care statele recurg în toate domeniile. Aceastadecurge din nevoia de reglementare rapidă, determinată de noile tehnologii şi

cerinţe, din nevoia de reglementare precisă şi clară, pe care tratatul o oferă faţă de

alte moduri de formare a normelor, dar şi din dorinţa noilor state de a participa ele

însele, în condiţii de egalitate cu alte state, la formarea normelor care să stabilească

drepturile şi obligaţiile lor.

Ceea ce ţine de viciile de consimţămînt, probleme dificile se ridică cu privire

la tratatele de pace, deoarece acestea sunt adesea impuse statelor învinse. Pornind

de la faptul că folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa sunt interzise, se poate

susţine că tratatele de pace impuse unui stat agresor sunt valabile, dar tratatele de

pace impuse de un stat agresor unui stat victimă trebuie considerate nule. In

practică, însă, nu întotdeauna agresiunea a fost declarată sa recunoscută ca atare,

iar consecinţele ei, inclusiv tratate impuse, nu au fost anulate, ori au încetat ca efect

al altor evoluţii.

Tema 7. Modul de exprimare a consimţămîntului

de a se lega printr-un tratat

Semnarea tratatelor. Prin semnarea tratatelor se înţelege actul prin care

reprezentantul unui stat, оmputernicit în modul cuvenit, semnează tratatul din

partea acelui stat, pune semnătura pe textul acestuia.


28/70

După ce s-a realizat înţelegerea dintre părţi, ca urmare a negocierilor care au

avut loc între reprezentanţii lor, tratatul astfel redactat, este semnat. Semnarea

tratatului deţine un loc central în cadrul procedurii de încheiere a tratatului

internaţional. Rezultatul pozitiv al negocierilor оl constituie adoptarea şi

autentificarea textului cuvenit. Semnarea are, ca una dintre funcţiile sale, pe aceeade a autentifica. Un text de tratat poate fi însă autentificat şi în alte moduri: de

exemplu prin încorporarea lui la actul final al conferinţei la care s-a adoptat sau

prin sigilarea textelor.

Ca regulă generală, au dreptul de a semna un tratat, în primul rînd, statele

care au participat la negocieri; dar există în prezent şi tratate deschise semnării

pentru toate statele (inclusiv, cele care nu au participat). Semnarea tratatului se facede către reprezentanţii statelor în acest scop - plenipotenţiarii. Această calitate o au

şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe, şeful unei misiuni

diplomatice, orice alt agent diplomatic autorizat în acest scop.

În Belgia, Constituţia (art.68) prevede că Regele încheie tratate, dar cu toate

acestea Regele nu semnează niciodată tratatele personal, ci dă depline puteri

ministrului relaţiilor externe şi şefilor de misiuni diplomatice să semneze.38

Semnarea unui tratat poate fi examinată ca o procedură de autentificare a

textului unui tratat sau ca un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat

printr-un tratat. Semnarea are valoarea unei constatări de fapt, adică constituie actul

de închidere a fazei negocierilor, în cursul cărora instrumentul diplomatic a fost

examinat sub toate aspectele sale, convenit şi redactat în formă definitivă.

Consecinţă firească a actului semnării o constituie ratificarea; în acest caz,

semnarea autentifică, în mod automat, textul tratatului însuşi.

Autentificarea va da textului unui tratat un caracter definitiv; el nu va mai

putea fi modificat, decât cu consimţămîntul părţilor sau pe calea corectării acestui

text. Semnarea reprezintă şi procedura, prin care se exprimă consimţămîntul de a fi

legat juridic prin tratat. In acest caz, tratatul poate să fie obligatoriu şi să producă

efecte de la data semnării, fără a mai aştepta ratificarea care intervine ulterior sau

38Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Vol.I, Editura Lumina


29/70

niciodată. Exemple de acorduri care au intrat în vigoare, pe data semnării, sunt

numeroase (Pactul de neagresiune ruso-german din 193 9, cele mai multe tratate de

prietenie şi asistenţă mutuală încheiate între fostele ţări socialiste etc).

Pe de altă parte, există o practică răspîndită ca atunci cînd acordul este

semnat de părţi la date diferite şi chiar în locuri diferite, să intre în vigoare la dataultimei semnături puse pe tratat39.

Convenţiile de codificare a dreptului tratatelor consacră semnarea tratatului

ca mod de exprimare a consimtămîntului40. Consimţămîntul unui stat de a fi legat

printr-un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:

a) cînd tratatul prevede că semnarea va avea acest efect.

b)

cînd este stabilit, pe altă cale, că statele care au participat la negociereconveniseră că semnarea va avea acest efect.

c) cînd intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele

puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

Legea Republicii Moldova privind tratatele, prevede că prin semnare se

înţelege actul de autentificare a textului tratatului internaţional, efectuat de către

оmputerniciţii statelor, sau modul de exprimare a consimtămîntului Republicii

Moldova de a fi legată prin tratat. Totodată, legea respectivă dă noţiunea tratatelor

în formă simplificată - tratat internaţional la care Republica Moldova a devenit

parte prin simplul fapt al semnării, menţionînd că încheierea tratatelor

internaţionale în forma simplificată are caracter de excepţie şi este autorizată în

cazul:68

a) tratatelor a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe al

Republicii Moldova;

b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;

c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an şi care nu implică un

angajament financiar.

Este intezisă prin lege încheierea altor tratate internaţionale în forma

simplificată, decit cele specificate. Semnarea tratatelor internaţionale specificate la

39Marcel Sincondo, op.cit., p.18


30/70

lit.b) şi c) necesită оmputerniciri exprese din partea Preşedintelui Republicii

Moldova sau a Prim-ministrului Republicii Moldova, în forma de depline puteri,

pentru exprimarea definitivă a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată

printr-un tratat prin simplul fapt al semnării.

Parafarea. Constituie procedura cu care se încheie negocierile, textul parafatfiind concluzia negocierilor; între parafare şi data semnării, este, de regulă, un

interval de săptămîni; în practică însă, s-au văzut cazuri în care, de la parafare pînă

la semnare, s-au scurs şi termene mai lungi.

Parafarea constă în aplicarea, pe textul tratatului, a semnăturilor prescurtate -

a iniţialelor plenipotenţiarilor care l-au negociat. Procedura parafării intervine în

cazul în care unele state nu au prezentat deplinele puteri pentru semnarea tratatuluisau în situaţia cînd subzistă incertitudini sau ezitări, în ceea ce priveşte acceptarea

definitivă a textului convenit.41

Chiar dacă ambele proceduri au, pe un plan general, aceleaşi efecte -

autentificarea textului, folosirea şi semnificaţiile fiecăruia, sunt mai specifice;

parafarea se face de către toate părţile şi оşi propune să ateste textul convenit,

semnarea urmînd să aibг loc ulterior; semnarea ad referendum se face de o

delegaţie (nu de toate) care nu au оmputernicirile necesare sau care ezită să apară

că ar fi semnat (acceptat) textul.

Exprimarea consimtămîntului - constă în exprimarea consimtămîntului

statelor de a deveni părţi la tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit

autentic şi definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţămîntul de a

deveni părţi la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute de legislaţia

lor internă.

Consimţămîntul exprimat prin ratificare. Prin simpla participare la

negocierea şi semnarea unui tratat statele nu se consideră obligate juridic de

dispoziţiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin

dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act intern, prin intermediul căruia

organe special abilitate, de regulă, parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile

acestuia şi decid asupra angajгrii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.


31/70

Ratificarea tratatelor internaţionale este o instituţie a dreptului intern al

statelor (dreptul lor constituţional). Charles Rousseau42 defineşte ratificarea ca fiind

„aprobarea dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea

internaţională a statului; aprobarea şi însuşirea de către organul competent - de

drept public intern, a tratatului negociat şi semnat; ca procedură definitivă prin carele dă tratatelor validate; actul prin care voinţa statelor este confirmată de către

autoritatea competentă în scopul de a-i da forţă de lege. în dicţionarul juridic se

arată că ratificarea este „actul juridic prin care un stat оşi exprimă consimţămîntul,

prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internaţional,

semnat de plenipotenţiarii săi43".

La baza ratificării tratatelor internaţionale de către state stau următoareleconsiderente:

• Sunt supuse ratificării tratatele care prezintă importanţă datorită obiectului lor.

De aceea, nu toate tratatele internaţionale sunt supuse procedurii ratificării.

• Un alt considerent este dorinţa părţilor contractante de a se evita eventuala

controversă privind depăşirea competenţelor de către agenţii care au negociat şi

semnat tratatul.

Ratificarea a dobîndit în prezent valenţe deosebite, întrucât în relaţiile

internaţionale moderne dreptul de a încheia tratate cade sub incidenţa organelor

caracteristice regimului prezent activ, ce trebuie consultat înainte, de o angajare

definitivă. Competenţa în această privinţă este оmpărţită în majoritatea statelor

între şeful statului şi adunările legislative.

Practica ratificării tratatelor internaţionale exprimă influenţa crescîndă a

parlamentelor statelor în materia încheierii tratatelor internaţionale. Ratificarea

unui tratat internaţional de către un stat, dă forţă juridică tratatului respectiv pentru

organele sale.

Dreptul tratatelor nu cunoaşte un termen pînă la care părţile contractante ale

unui tratat trebuie să-l ratifice. Ratificarea este un act de suveranitate a statului. De

42Chales Rousseau, Droit internaţional public, 1970, p.79


32/70

acea, în practica relaţiilor internaţionale, multe tratate n-au intrat în vigoare, din

cauză că n-au fost ratificate de către părţile contractante.

De la regula că, ratificarea tratatelor internaţionale nu este condiţionată în

timp, prin termen, fac excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor

organizaţii internaţionale (de exemplu: Organizaţia Mondială a Sănătăţii sauOrganizaţia Internaţională a Muncii).

Cu ocazia ratificării tratatului internaţional de către organul competent al

statului se adoptă „instrumente de ratificare". Instrumentele de ratificare cuprind

declaraţia organului care a ratificat tratatul internaţional că a luat cunoştinţă de

textul tratatului. De asemenea, ele cuprind eventualele rezerve sau declaraţii

interpretative, pe care le face statul respectiv faţă de unele articole şi angajamentulstatului de a respecta şi aplica tratatul ratificat.44

Din punct de vedere a dr eptului internaţional (a dreptului tratatelor) intrarea

în vigoare a unui tratat internaţional supus procedurii ratificării sale de către statele

părţii diferă. în cazul tratatelor bilaterale, ele intră în vigoare din momentul

schimbului instrumentelor de ratificare între cele două părţi contractante. Sunt

cazuri cînd unele tratate bilaterale intră în vigoare după scurgerea unui termen din

momentul schimbului instrumentelor de ratificare.

În cazul tratatelor multilaterale ele intră în vigoare în momentul cînd sunt

depuse un anumit număr de instrumente de ratificare sau toate aceste instrumente,

la depozitarul lor. Depozitarul instrumentelor de ratificare ale unui tratat

multilateral poate fо: statul pe a cărui teritoriu a fost semnat acel tratat; un grup de

state sau Secretariatul general al ONU etc.

În ceea ce priveşte caracterele juridice ale ratificării, subliniem faptul că

aceasta este un act pozitiv, explicit, în sensul că organul competent trebuie să -şi

exprime voinţa, printr -un act decizional de a lega statul printr-un tratat. Rezultă că

ratificarea:

• este un act scris şi se referă la ansamblul textului tratatului.

• se notifică de un stat, altui stat sub forma unui document.


33/70

Ratificarea, ca act de voinţă pentru exprimarea consimtămîntului unui stat de

a deveni parte la un tratat, se face cu îndeplinirea anumitor forme şi proceduri care

sunt cerute, atât pe plan intern, cât şi internaţional, iar între aceste proceduri, pe de

o parte şi actul de voinţă, pe de altă parte, există o strînsă legătură; actul ratificării

nu se poate realiza, decât cu efectuarea cumulativă a acestor proceduri. Pe planul dreptului intern, pentru ratificare sau cumulare, intervin acte ale

organelor competente, în formele prevăzute prin dispoziţiile constituţionale sau alte

acte normative ale statului respectiv 45.

În ceea ce priveşte procedurile de drept internaţional ale ratificării sau

aderării, reţin atenţia forma actului folosit şi procedurile cerute pentru ca acest act

să producă efect.Exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr -untratat, prin ratificare are loc:

a) cînd tratatul prevede că acest consimţămînt se exprimă prin ratificare.

b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negociere

conveniseră asupra cerinţei ratificării.

c) cînd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării

d) cînd intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din

deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

Ratificarea constituie un act liber, neexistînd o obligaţie juridică pentru un

stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă, aşa cum se

întоmplă uneori s-a angajat printr-un anumit tratat, să semneze ori să ratifice un

anumit tratat sau categorie de tratate.

Ca idee generală, însă reţinem: cu cât este mai formal tipul de instrument

adoptat, cu atât mai probabilă este necesitatea ratificării; din moment ce nu există

în dreptul internaţional o regulă generală care să stabilească, în ce cazuri statele

trebuie să-şi exprime consimţămîntul de a deveni părţi la un tratat prin ratificare,

rezultă că în această problemă, statele respective au latitudinea să stabilească dacă

un tratat este supus ratificării.

Reglementarea în dreptul intern a ratificării.

45Vezi Legea R.M. privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova Nr.595-XIV din 24.09.1999, Monitorul


34/70

Ratificarea implică două acte procedurale distincte şi succesive: primul este

actul organului competent al statului şi poate fi calificat ratificare în sensul

constituţional, avînd loc exclusiv în ordinea juridică internă; al doilea este

procedura internaţională care perfectează şi pune un tratat în vigoare, printr -un

schimb sau prin depunerea for mală a instrumentelor de ratificare, operaţiune carese consumă în sfera relaţiilor internaţionale.

Condiţiile de ratificare a tratatelor internaţionale, din punctul de vedere

intern, sunt stabilite în constituţiile sau în alte reglementări de drept intern şi

variază, în funcţie de sistemul juridic şi forma de guvernămînt din fiecare stat. In

determinarea autorităţii competente a face ratificarea, se ţine seama de prevederile

dreptului public naţional şi fiind vorba de însuşi consimţămîntul statului, se adm ite• că autoritatea constituţională cea mai înaltă să intervină. In toate cazurile, cel

care ratifică este parlamentul, în statele autoritare sau cu sistem prezidenţial, şeful

de stat sau organul executiv ratifică singur, iar parlamentul, dacă intervine, o face

ulterior pentru a-şi da aprobarea.

În sistemul în care ratificarea constituie opera ce cade în competenţa

executivă a Executivului, şeful statului este cel care ratifică singur tratatele. Acest

sistem, altădată propriu monarhiilor absolute, corespunde regimului monarhic şi a

apărut în epoca contemporană ca o practică temporară, în regimurile autoritare,

bazate pe primordialitatea juridică şi politică a Executivului: în Italia fascistă şi

Germania nazistă.

În sistemul competenţei exclusive a Legislativului ratificarea tratatului se

face de organul legislativ şi este caracteristic statelor care practică guvernarea prin

parlament (acesta a fost sistemul Turciei în perioada 1924-1960, Marea Adunare

Naţională de la Ankara fiind singura competenţă pentru a încheia tratate

internaţionale).

Sistemul оmpărţirii competenţei Executivului şi Legislativului constituie

regula generală, în cele mai multe state 46 . În această privinţă, trebuie făcută

distincţie între statele europene, rămase în ansamblu fidele regimului parlamentar


35/70

şi statele americane, în care se practică regimul prezidenţial. Un loc special este

rezervat pentru regimul elveţian care oferă o rezolvare considerată originală.

Regimul parlamentar, cunoscut în ţările cu regim parlamentar, din care şi

Republica Moldova, urmează formula franco- belgiană, care, оşi regăseşte originea

în art. 68 din Constituţia belgiană din 1831, text care a constituit un model pentrumulte constituţii europene. In general, actul ratificării emană de la executiv, dar se

prevede obligaţia de a se obţine autorizarea parlamentului pentru ratificare.

Guvernul trebuie să depună proiectul de lege care autorizează ratificarea sau

aprobarea şi numai după votarea legii, poate interveni ratificarea de către

preşedintele republicii sau aprobarea de către guvern. Regimul se prezintă sub două

variante: una care implică intervenţia obligatorie a parlamentului, fie pentru toatetratatele (sistem introdus în 1922 în Olanda şi în 1963 în Turcia), fie numai pentru

unele dintre ele, considerate ca deosebit de importante. Cealaltă, aplicată în Franţa

şi Anglia, este mai răspîndită. Aprobarea parlamentului este necesară pentru

tratatele a căror aplicare cere o modificare sau extrădare, pentru tratatele impunînd

o obligaţie financiară şi pentru tratatele imlicînd cedarea de teritoriu. Practica

contemporană, aşa cum a fost instaurată în 1924, a dus la generalizarea intervenţiei

parlamentare cu privire la cea mai mare parte a tratatelor importante din punct de

vedere politic (fiind depuse la parlament în decurs de 3 săptămîni de la data

semnării).

În Constituţia americană se prevede votarea cu majoritatea de 2/3 a Senatului

pentru ratificarea tratatelor. Această dispoziţie face ratificarea nesigură, atunci cînd

compoziţia Senatului SUA este astfel că o majoritate de 2/3 este greu de întrunit.

De aceea, s-au introdus în practică procedurile de acceptare sau aprobare, care sunt

la dispoziţia şefului statului, uneori cu participarea adunărilor politice, care scapă,

în orice caz, prescripţiilor foarte stricte cu privire la ratificare, conţinute în

Constituţie.

În sistemul francez, art. 53 din Constituţia de la 4 octombrie 1958 prevede:

„tratatele de pace, tratatele de comerţ, tratatele sau acordurile referitoare la

organizaţii internaţionale, cele prin care se angajează finanţele şi cele prin care se

difi ă di i iil d ă l i l i ă l f i l l


36/70

cele care comportă cedare, schimb sau adjuncţiuni de teritoriu, nu pot fi ratificate

sau aprobate decât în virtutea unei legi47".

Regimul Elveţian. Originalitatea sistemului elveţian constă în faptul că, după

modificarea din 1921 a Constituţiei, tratatele încheiate pe o durată nedeterminată

sau mai mare de 15 ani, pot fi supuse adoptării sau respingerii poporului, dacăcererea pentru această procedură este făcută de 30000 cetăţeni sau de 8 cantoane.

Pînă acum, au fost supuse referendumului 2 tratate (Convenţia franco-elveţiană din

1921, prin care se desfiinţau zonele libere - respinsă, şi Convenţia italiano-

elvetiană din 1957 referitor la utilizarea forţei hidraulice - aprobată).

Ratificarea, odată efectuată, declanşează multiple consecinţe. Primul şi cel

mai important efect оl constituie încheierea tratatului. Ca urmare a faptului că esteun mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat printr -un tratat, ratificarea

produce angajarea subiectului respectiv de drept internaţional, devine stat

contractant şi chiar parte (dacă tratatul a intrat în vigoare).48

Consimţămîntul exprimat prin aprobare sau acceptare. în conformitate cu

legile interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobгrii sau acceptării de către guvern,

tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii

esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor.

Acceptarea sau aprobarea tratatului internaţional sunt proceduri simplificate

de ratificare a acelui tratat, deoarece între ratificare şi acceptare (aprobare) a unui

tratat nu există deosebiri de fond. In general, acceptarea tratatelor internaţionale

sunt de competenţa guvernelor statelor părţi la ele.

Deci „aprobarea" şi „acceptarea" sunt alte moduri de exprimare a

consimtămîntului de a fi legat printr -un tratat.

Adoptarea denumirii de acceptare este menită să asigure un instrument cu un

caracter mai puţin formal, decât ratificarea şi astfel, să dea posibilitatea guvernelor

să concilieze procedurile complicate prescrise de dreptul intern al unor state; în

aceste condiţii, acceptarea nu permite că nu presupune un nou principiu, dar cu

greu poate fi descrisă ca o procedură distinctă.

47David Ruzie, op.cit., p. 21-25.


37/70

Aderarea sau accesiunea la un tratat internaţional - este actul unilateral al

unui stat, de drept intern, prin care el оşi exprimă dorinţa şi consimţămîntul de a

deveni parte la un tratat, pe care nu 1-a semnat. Ea este o modalitate de drept

internaţional de a asigura universalitatea tratatelor internaţionale importante.

Aderarea produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea unui tratat. Convenţia privind dreptul tratatelor , din anul 1969, stabileşte că un stat poate

adera la un tratat internaţional, dacă tratatul admite acest lucru (cuprinde clauza de

aderare) sau părţile contractante ale tratatului au consimţămînt asupra posibilităţii

de aderare, sub o altă formă. Aderarea la un tratat internaţional poate fi

condiţionată de acceptarea ei de către părţile contractante ale tratatului la tratatele

care admit aderarea în mod limitat. Aderarea la tratate se referă numai la tratatelemultilaterale şi intervine în cazurile în care un stat nu a participat la negocierea şi

semnarea tratatului dar decide, ulterior să devină parte la acesta. O categorie

specială de tratate o constituie cele care nu prevăd expres clauza de aderare, dar

nici nu interzic aderarea la ele. In acest caz se consideră că este permisă aderarea la

aceste tratate internaţionale (ex.: Carta ONU).

Actul de aderare a unui stat la un tratat internaţional poate оmbrăca forma

„instrumentului de aderare" (cea mai des folosită) a unei declaraţii de aderare a

unei note de aderare. Aceste acte pot fо comunicate statului depozitar al tratatului

multilateral de primul ministru, de ministrul de externe al statului car e aderă sau de

şeful misiunii sale diplomatice din statul depozitar.

Procedeul aderării are şi denumirea de accesiune , trebuie însă subliniat că

termenii de aderare şi accesiune sunt sinonimi, practica diplomatică consacrînd, la

Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, echivalenţa lor.

În funcţie de natura tratatului, aderarea se realizează prin procedura

ratificării sau aprobгrii.

Considerăm că nu se poate da o definiţie rigidă, în raport de care

consimţămîntul exprimat de un stat de a deveni parte la un tratat, să poată fi

calificat, cînd ratificare, cînd aderare. Esenţială ni se pare decizia părţilor

contractante şi nu conceptul prestabilit, potrivit căruia să socotim o aderare ca fiind

ifi i S l lib ă i ă d l î f


38/70

participarea la un tratat, iar ceea ce ele stabilesc prin tratat, nu poate fi calificat, în

funcţie de modelul elaborat în doctrină pentru conceptul de „ratificare" sau

„aderare". Forma de participare este stabilită de părţi, iar modalitatea fixată de

părţile originare la tratat rămîne decisivă. Modul în care se leagă prin tratate o

organizaţie internaţională. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii

internaţionale sau între aceleaşi mijloace de exprimare a consimtămîntului:

semnarea, schimbul de instrumente constituind un tratat, actul de confirmare

formală, acceptarea, aprobarea sau aderarea, sau oricare alt mijloc convenit,

singura diferenţă se reduce la faptul că, în loc de ratificare, se foloseşte denumi rea

de confirmare

027 - Drept International Umanitar

Documents

Transcript of 027 - Drept International Umanitar