Drept Comercial
-
Upload
leonrussul1 -
Category
Documents
-
view
234 -
download
5
description
Transcript of Drept Comercial
1
Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir” Bucureşti
Facultatea de Drept Cluj-Napoca
Drept comercial
Suport de curs fr
Lect.univ.dr. Paul Popovici
Cluj Napoca 2012
comercial
comercial
2
CUPRINS
Introducere 3
Raportul juridic de drept al afacerilor 3
UNITATEA DE ÎNVATARE NR. 1 6
Secţiunea 1. Norma juridică 6
Secţiunea 2. Izvoarele dreptului 9
Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice 11
Secţiunea 4. Raportul juridic civil 14
4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil 14
4.2 Conţinutul raportului juridic civil 19
4.3 Obiectul raportului juridic civil 22
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 28
Actul juridic civil 28
Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare 28
Secţiunea 2. 36
Secţiunea 3. 51
Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil 54
Secţiunea 5. 61
Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil 68
UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3 81
Secţiunea 1. Faptele de comerţ 81
Secţiunea 2. Calitatea de comerciant 85
Secţiunea 3. Fondul de comerţ - instituţie fundamentală a dreptului afacerilor 95
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 105
Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale 105
Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale 117
UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 129
Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială 129
Secţiunea 2. Contractul de leasing 136
Secţiunea 3. Contractul de factoring 139
Secţiunea 6. Contractul de report 146
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 148
TITLURILE DE CREDIT 148
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare 148
Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare 148
Secţiunea 3. Cambia 151
Secţiunea 4. Biletul la ordin 158
Secţiunea 5. Cecul 158
BIBLIOGRAFIE 160
comercial
3
comercial
4
Introducere
Raportul juridic de drept al afacerilor
Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei
dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită
tuturor afacerilor poate fi criticată1, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează,
de fapt, operaţiunile legate de marfa - distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor
are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura
juridică opţiunea pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care
cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat
sau de drept public.”2
Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme
juridice care reglementează afacerile.3
Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ - luată în sensul ei larg, ca activitate
aducătoare de profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă
variantă economică (financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează
mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de
afaceri, plan de afaceri etc.4 Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de
circulaţie internaţională, business în engleză, affaire în franceză, geschaft în germană.
Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei
până în momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul
administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul
afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere
protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca
angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.).
Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să
fie unanim acceptată în literatura de specialitate.
Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul
comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins
decât dreptul comercial.5
Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care
permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se
delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.6
Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu
acesta raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate,
securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept
de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.
În ceea ce priveşte complementaritatea dreptului civil şi a dreptului afacerilor, trebuie spus că
dreptul afacerilor - în ciuda specificului său - nu îşi este suficient lui însuşi. El nu constituie o ramură
absolut autonomă a dreptului, are nevoie de alte discipline şi, în principal, de dreptul civil. De exemplu,
vânzarea mărfurilor aparţine, în principiu, domeniului dreptului afacerilor. Dar regimul juridic al
vânzării comerciale este reglementat, într-o foarte largă măsură, prin normele juridice civile.
Dar şi dreptul afacerilor, la rândul său, influenţează dreptul civil, dreptul afacerilor fiind
expansionist. Instituţiile dreptului afacerilor, care au făcut dovada eficacităţii lor, sunt - în mod voit -
preluate, după un anumit timp, de legislaţia civilă. Se poate spune, de asemenea că dreptul afacerilor
1 Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998 citat de S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial,
ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11. 2 N. Roşca, S. Băieş, Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004, p. 7.
3 N. Roşca, S. Băieş, op. cit., p. 3.
4 Al. Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 11.
5 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11
6 J.-B. Blaise, Droit des affaires, ediţia a 2-a, Dalloz, Paris, 2000, p. 39.
comercial
5
serveşte ca laborator pentru experimentarea anumitor reguli noi, care sunt până la urmă adoptate şi
generalizate de dreptul civil. Astfel, în dreptul francez, expansionismul7 dreptului afacerilor este, în
special, manifestat, de exemplu, în evoluţia dreptului procedurilor colective de redresare şi de lichidare
judiciară a întreprinderilor. Tradiţional, procedura falimentului, cu alaiul său de sancţiuni, era rezervată
comercianţilor. Din 1967, procedura falimentului s-a aplicat tuturor persoanelor juridice de drept privat.
Din 1985, noua procedură de redresare şi lichidare judiciară a fost declarată egal aplicabilă
meşteşugarilor şi, în 1988, a fost extinsă asupra agricultorilor. Prin urmare, o instituţie a dreptului
comercial a fost extinsă în afara dreptului comercial. Astăzi, procedurile colective de redresare şi
lichidare judiciară se aplică tuturor întreprinderilor, ele făcând parte din dreptul întreprinderii.
Raporturile dintre dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt paradoxale. Pe de-o parte, cele
două ramuri întreţin un raport de rivalitate. Fiecare pretinde că reglementează singur ansamblul
relaţiilor profesionale private având un obiect economic. Dar, pe de altă parte, dreptul afacerilor şi
dreptul comercial sunt condamnate să trăiască împreună. Ele formează un tot inseparabil. Din punct de
vedere istoric, dreptul comercial a apărut primul şi are un trecut îndelungat. El s-a afirmat ca o
disciplină independentă. Dar, începând cu cel deal Doilea Război Mondial, a început să se simtă
concurenţa unei noi ramuri de drept - dreptul afacerilor.
Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă, deoarece acest proces are ca scop
înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase ca urmare a necunoaşterii ansamblului
de norme juridice care, printr-o coroborare corectă, permit dezvoltarea unei afaceri eficiente.
Reglementările care au incidenţă asupra afacerilor, în mod frecvent, privesc următoarele
probleme:
- adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor contractuale
(punerea în întârziere a debitorului, luarea unor măsuri conservatorii, garanţii etc.);
- cunoaşterea condiţiilor în care un acord este un veritabil contract, precum şi forţa
obligatorie a negocierilor şi tratativelor prealabile încheierii unei afaceri;
- cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind clauza penală,
clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligaţiile contractuale
asumate de partenerii de afaceri;
- necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, atunci când apare
necesar, dacă raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor juridice cu
caracter imperativ (de ordine publică);
- implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de circulaţie al acestora;
- acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor;
- consecinţele înscrierii creanţelor într-un cont curent.
Dreptul afacerilor se justifică pentru a satisface necesităţile practice în materia afacerilor, el este
un drept concret în continuă mişcare şi transformare, întocmai ca şi comerţul.
Dreptul afacerilor cuprinde reglementări de drept public şi reglementări de drept
privat.
Cea mai veche divizare a dreptului în drept public şi drept privat a fost făcută de juristul latin
Ulpian (170-228 e.n.). Dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman şi reglementa relaţiile
dintre stat şi par5/4/2012ticulari, conţinea norme cu caracter imperativ, iar părţile raportului juridic eru
pe poziţie de inegalitate juridică. Dreptul privat reglementa relaţiile dintre particulari, conţinea norme
supletive, iar părţile raportului juridic erau pe poziţie de egalitate juridică. De asemenea, dreptului
privat îi era specific principiul potrivit căruia este posibil tot ce nu este interzis de lege, iar dreptul
public se baza pe un principiu invers, adică este posibil numai ce este prescris.
Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public8:
- în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept administrativ,
concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor;
- în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept fiscal, raporturi
care se nasc între comercianţi şi stat, privind stabilirea şi perceperea impozitului pe profit, a
altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească comercianţii faţă de stat;
- în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului penal al
afacerilor care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare acestora, fapte
7 J.-B. Blaise, op. cit., p. 40.
comercial
6
legate de existenţa, realizarea afacerilor.
Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat:
- în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor, capacitatea
juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept participante la raportul juridic de
drept al afacerilor;
- în al doilea rând, reglementări de drept comercial stricto sensu privind regimul juridic al
fondului de comerţ, contractele comerciale (cum sunt contractele de consignaţie, de
mandat, de comision, de credit bancar, de report), operaţiunile de bancă şi schimb etc.;
- în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea, modificarea,
încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi materială a celui angajat de
către un comerciant sau de un alt participant la afaceri (persoană fizică sau juridică) etc.;
- în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept internaţional privat privind
normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică, trimiterea şi retrimiterea,
dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care
ridică problema legii aplicabile acelui raport juridic.
„Totodată, dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între partenerii
de afaceri. Procedura de soluţionare a litigiilor civile şi penale care au legătură cu afacerile, competenţa
materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie, toate aceste probleme sunt reglementate de normele
juridice de drept procesual civil şi penal, care contribuie la formarea sistemului unitar de norme juridice
care acţionează în cadrul afacerilor.”
comercial
7
UNITATEA DE ÎNVATARE NR. 1
Obiective: Prezenta unitate de învăţare cuprinde patru secţiuni prin care cursantul dobândeşte o serie de
cunoştinţe necesare studierii în continuare a dreptului afacerilor. Cunoştinţe de bază privind
norma juridică, izvoarele dreptului şi interpretarea normelor juridice care ţin de teoria
generală a dreptului sunt indispensabile în studiul oricărei discipline juridice. De asemenea,
este familiarizat cu noţiunea de raport juridic civil, precum şi cu părţile componente ale
acestuia. Timp de studiu: 1 oră.
Secţiunea 1. Norma juridică
Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul
obiectiv. De respectarea lor depinde buna funcţionare a societăţii.
Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe
etc., normele juridice au un caracter obligatoriu.
Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite
prin aplicarea acestor norme alcătuiesc ordinea de drept.
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită
generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale
normei juridice:
a) norma juridică are caracter general; ea prevede o
conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care
îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu,
Legea privind statutul personalului didactic, Legea
salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea
nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când
vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are
în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia
respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile
Preşedintelui României;
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi
impusă subiectului de drept prin constrângere.
Structura logico-internă a normei juridice cuprinde
următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care
desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice
norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile
care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei.
Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei.
Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce trebuie să facă,
ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.
Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei
din dispoziţie.
Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de
aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare a sancţiunii
(spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ
determinată, dacă organul de aplicare a dreptului trebuie să aprecieze
care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea
potrivită - caz în care norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea
comercial
8
maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul
săvârşirii unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.
Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz,
organul de aplicare a dreptului are de ales între două sau mai multe
variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei.
De exemplu, închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul
sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni
de categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si
interzicerea unor drepturi.
Clasificări ale normelor de drept:
După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting
norme de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept
comercial etc.
După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot
fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme
onerative (care impun o anumită acţiune) şi norme prohibitive (care
interzic o anumită acţiune).
Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele
permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele reglementează o
anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au
determinat-o ele însele).
O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin
care o anumită reglementare legală se recomandă să fie preluată cu
adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă
autonomie faţă de autoritatea statală.
După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care
cuprind în structura lor toate elementele) şi norme nedeterminate
(care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul
normativ face trimitere la alte norme (norme de trimitere) sau
precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative
ulterioare (norme în alb).
După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi
de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două norme, se aplică
întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în
lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare.
După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem
avea norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete, hotărîrri sau
ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor
judeţene sau locale.
Teste de autoevaluare:
1. Definiţi norma juridică.
2. Precizaţi care este structura interna a normei juridice şi definiţi fiecare element de structură
internă.
3. Alegeţi o normă juridică şi identificaţi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Răspunsurile testelor de evaluare:
1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal, tipic şi
obligatoriu, care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
2. Structura internă a normei juridice este formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Ipoteza
se referă la condiţiile, persoanele şi împrejurările cărora li se aplică norma juridică.
comercial
9
Dispoziţia este însăşi regula de conduită ce trebuie urmată. Sancţiunea cuprinde
consecinţele nerespectării dispoziţiei în condiţiile ipotezei.
3. Fie următoarea normă juridică: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept se pedepseşte cu închisoare de la... la ......
Prin ipoteza, trebuie să fie vorba de un bun mobil, aflat în posesia sau detenţia altuia, iar
bunul să fie luat în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Dispoziţia este subînţeleasă, este însăşi
interzicerea furtului, iar sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea, sancţiune relativ
determinată.
Rezumat:
În această secţiune a fost definită norma juridică şi au fost precizate trăsăturile acesteia. De asemenea,
au fost prezentate clasificările normelor juridice.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Curs de drept
civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică,
2. Bucureşti, 2002
comercial
10
Secţiunea 2. Izvoarele dreptului
Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:
- în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de
existenţă care generează normele juridice;
- în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a
normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc
normele juridice într-un sistem de drept dat.
În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de
izvor de drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit
mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.
a) Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca
dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei
dreptului romanic (continental), este legea.
Conceptul de lege are două accepţiuni:
- în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,
- în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act
normativ care este adoptat de Parlament, după o
procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a
acesteia.
Legile organice reglementează domeniile stabilite prin
Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi ele se adoptă numai
prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.
Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu
majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.
Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele,
ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi
regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au,
de asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi
constituind izvoare de drept.
Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus
principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia actele
normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.
b) Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau
cutuma.
Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter
de obligativitate.
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui
variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care
dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede:
convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după
natura sa.
c) Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile
judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este
admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea
constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde
comercial
11
judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor
judiciare în materie.
d) Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor
teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar
ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin
propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi
norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor
existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care
urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o
importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu
reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare).
Teste de autoevaluare:
1. Ce înseamnă izvor de drept în sens formal?
2. Definiţi legea în sens restrâns.
3. Precizaţi din ce este format sistemul actelor normative.
4. În sistemul nostru de drept, este jurisprudenţa izvor de drept?
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma exterioară de exprimare a normelor juridice.
2. Legea în sens restrâns reprezintă un act normativ adoptat de Parlament, după o procedură
specifică. Ea are întotdeauna o competenţă de reglementare primară şi originară, în sensul că
cele mai importante aspecte ale vieţii în societate trebuie reglementate mai întâi prin legi, şi abia
apoi prin acte normative inferioare legii.
3. Sistemul actelor normative este format din legi, decrete, decrete-lege, hotărâri şi ordonanţe ale
Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, precum şi decizii ale organelor administraţiei
locale.
4. Nu, în dreptul nostru jurisprudenţa nu este izvor de drept.
Rezumat:
În această secţiune a fost definită noţiunea de izvor de drept, în sens material şi în sens formal şi
au fost trecute în revistă mai multe instituţii pentru a se vedea care din ele constituie izvoare formale ale
dreptului nostru.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
comercial
12
Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice
Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei
reale a legiuitorului. Prin această operaţiune raţională se apreciază
sensul şi efectul exact al unei dispoziţii legale pentru a se vedea dacă
se poate aplica sau nu într-o ipoteză dată, într-un caz concret.
Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul
utilizează o serie de termeni specifici sau care au în textul de lege un
înţeles deosebit de cel uzual.
Clasificarea interpretării normelor juridice:
După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială
sau neoficială.
Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat
să realizeze respectiva interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică
sau jurisdicţională (cazuală).
Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul
de stat care a adoptat norma supusă interpretării. Norma juridică
interpretativă, prin excepţie de la principiul neretroactivităţii legii,
poate retroactiva, făcând corp comun cu norma interpretată.
Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional
(instanţă judecătorească, organ arbitral etc.) chemat să soluţioneze un
caz concret, prin aplicarea normei juridice. Şi această interpretare este
obligatorie, ca şi cea autentică, dar numai pentru cauza respectivă.
Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt
preluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o
aplicabilitate generală.
Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni,
avocaţi sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li se
adresează. Ea nu este obligatorie, dar poate fi utilă organului
jurisdicţional în pronunţarea soluţiei.
După criteriul rezultatului interpretării, aceasta poate fi
literală, extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când
conţinutul literal coincide cu cel real al normei juridice.
Suntem în prezenţa interpretării extensive atunci când
conţinutul normei de drept este, în realitate, mai întins decât cel formal
literal.
Suntem în prezenţa unei interpretări restrictive atunci când
aplicarea normei juridice se face, în realitate, într-un domeniu mai
restrâns decât cel formal literal.
După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea
poate fi gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică.
Aceste metode de iterpretare sunt utilizate în mod corelat,
căutâdu-se a se evidenţia intenţia reală a legiuitorului.
Metoda gramaticală constă în analiza semantică, sintactică şi
morfologică a normei juridice. Termenii utilizaţi vor fi interpretaţi în
sensul lor juridic şi nu în cel uzual, adesea diferit.
Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin
integrarea sa în sistemul actului normativ căruia îi aparţine sau în
sistemul mai larg al actelor normative din domeniul respectiv,
comercial
13
aparteneţa la o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept,
la o anumită familie de sisteme de drept.
Prin interpretarea istorică se analizează contextul istoric,
condiţiile socio-economice şi politice de la momentul adoptării
normei, inclusiv lucrările preparatorii.
Metoda teleologică (de la teleos-scop, în limba greacă)
presupune analiza normei juridice cu luarea în considerare a scopului
urmărit de legiuitor. Această metodă va însoţi, dealtfel, utilizarea
tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de
interpretare este punerea în lumină a scopurilor urmărite de legiuitor
prin adoptarea normei juridice respective.
Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege
prin apel la principiile logicii formale. Există anumite reguli care
cuprind interdicţii şi trasează limite ale interpretării, cum ar fi:
- excepţiile sunt de strictă interpretare,
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem,
- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să
producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar putea
produce nici un efect,
- legea specială derogă de la legea generală.
Cu ajutorul metodei logice, norma juridică este analizată prin
construirea unor raţionamente logice, cum ar fi:
a) argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se
ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice de la un
caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar în
care raţiunile care au impus reglementarea se justifică
într-o şi mai mare măsură;
b) argumentul per a contrario (dimpotrivă...) se întemeiază
pe principiul că atunci când se afirmă ceva, se neagă
contrariul;
c) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate
şi mai puţin) care se verifică în întreaga istorie a dreptului,
cu o singură excepţie: pe vremea lui Justinian în Imperiul
Roman, femeia măritată putea să vândă imobilul dotal,
dar nu putea să-l ipotecheze;
d) argumentul a pari (pentru situaţii identice se pronunţă
soluţii identice);
e) argumentul de analogie, care se întemeiază pe principiul
că interpretul poate să completeze eventualele lacune ale
legii deoarece unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată
aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorul nu a precizat-o expres.
Teste de autoevaluare:
1. Precizaţi care este necesitatea interpretării.
2. Ce reprezintă interpretarea autentică şi ce fel de interpretare este?
3. Cum se clasifică interpretarea în funcţie de rezultatele interpretării?
4. Enumeraţi metodele interpretării.
5. Enumeraţi argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică.
comercial
14
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Interpretarea este necesară în măsura în care norma juridică nu este clară.
2. Interpretarea autentică este o interpretare oficială prin care însuşi organul emitent îşi
intrepretează propriul act normativ, care va face corp comun cu actul interpretat.
3. După rezultatele interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă şi restrictivă.
4. Metodele interpretării sunt: gramaticală, istorică, sistematică, teleologică şi logică.
5. Argumete ale logicii formale folosite în interpretarea logică sunt: a fortiori, a majori ad
minus, ad absurdum, a pari.
Rezumat:
În această secţiune au fost precizate scopul şi necesitatea interpretării, a fost definită şi clasificată
interpretarea după mai multe criterii, au fost enumerate şi analizate metodele de interpretare şi au fost
prezentate argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică, precum şi reguli de interpretare.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,
Editura Şansa, Bucureşti, 199`4
comercial
15
Secţiunea 4. Raportul juridic civil
Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de
o normă juridică. Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu
caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între persoane
fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie
reglementată de o normă de drept civil.
Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:
a) caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între
persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile
juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se
nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi
ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia
generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă
atingere dreptului proprietarului.
b) caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil
are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;
c) caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor
juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica
fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului
privat de un raport de drept public, raport de autoritate;
e) caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două
voinţe:
- voinţa legiuitorului, care reglementează o anume
relaţie între indivizi prin norme de drept,
- voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între
care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua
latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în
cazul raporturilor juridice născute din acte juridice
civile, ştiut fiind că actul juridic civil este
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice.
În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei
elemente: subiecte, obiect şi conţinut.
4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi
juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Părţile raportului juridic pot avea:
- calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,
- calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.
De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi
găsesc izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la
rândul lor, poartă denumiri specifice:
- în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,
- în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,
- in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.
Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de
subiect activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de
comercial
16
vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect activ, fiind
titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut,
cât şi calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a
bunului către cumpărător.
La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al
dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar, în acelaşi timp, este şi
subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.
În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte.
Pluralitatea de subiecte poate fi:activă, atunci când într-un raport juridic
există mai mulţi creditori şi un singur debitor,
- pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi
debitori şi un singur creditor,
- mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi
debitori şi mai mulţi creditori.
4.1.1 Persoana fizică
Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca
titular de drepturi şi obligaţii, care se identifică prin trei elemente:
nume, domiciliu şi stare civilă.
Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de
instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă cuprinde două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii
civile.
Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se
caracterizează prin următoarele:
- legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,
- generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are
aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,
- inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi
înstrăinată,
- intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât
prin texte exprese de lege,
- egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal
capacitate de folosinţă, fără discriminări,
- universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este
recunoscută tuturor indivizilor.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul
nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte
următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă
la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice
civile.
Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte
posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru
copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba
docimaziei (prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea
prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se
consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod
retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi
anulată.
În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată
de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că aceasta se pierde la moarte. Dacă
comercial
17
moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de
folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.
Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a
dispărut, legea prevede procedura declarării judecătoreşti a morţii.
Aceasta este de două feluri: declararea judecătorească a morţii
precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a
dispariţiei.
1) Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei: pentru aceasta trebuie să
existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de
fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă
trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. în cadrul acestei
proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar
ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era
în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Data încetării capacităţii
de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în
hotărârea declarativă de moarte.
2) Declararea judecătorească a morţii neprecedată de
declararea dispariţiei. în ipoteza în care persoana a dispărut
în împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a
murit: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu
etc., ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la
data împrejurării excepţionale a trecut cel puţin un an, fără
a fi declarată în prealabil dispărută .
Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în
toate drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de
urgenţă.
În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice, care intervine numai în situaţii excepţionale, ca, de
exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite
drepturi. într-o asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este
lipsită efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită de exerciţiul
drepturilor interzise.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a
dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de
folosinţă (care este recunoscută tuturor oamenilor), precum şi de
existenţa calitatea discernământului.
Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea
persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le
încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces
treptat de maturizare.
În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există
trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:
1. Lipsa capacităţii de exerciţiu - specifică minorilor sub 14
ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza
unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au
aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu
pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt
reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul
sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice,
comercial
18
mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de
conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se
preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată
prejudiciabile pentru cel care le încheie.
2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă - specifică minorilor
între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe
categorii de acte juridice:
a) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate
încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le
putea încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de
14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de
administrare prin care se pune în valoare un bun sau un
patrimoniu;
b) după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia
singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi
putut dispune dacă ar fi fost major;
c) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate
încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum
ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi
actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea,
renunţarea la un drept - în cazul acestora din urmă
minorul între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de
încuviinţarea autorităţii tutelare;
d) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le
poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei
altuia. Această interdicţie se explică prin necesitatea
ocrotirii minorului.
3. Capacitatea de exerciţiu deplină - specifică persoanelor
majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub
interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a
încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor
în privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.
4.1.2 Persoana juridică
Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care,
întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii
civile.
Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă
colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea cu răspundere limitată
cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.
Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă,
emblemă, elemente de identificre fiscală etc.
Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi
persoana juridică, elementele constitutive ale oricărei persoane juridice
sunt:
- o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de
conducere, de administrare etc.),
- un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor
persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun
persoana juridică respectivă,
- un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul
obştesc.
comercial
19
Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită
prin capacitate civilă - de folosinţă şi de exerciţiu, capacitate care, de
regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.
Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Conform acestui
principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi
obligaţii care corespund scopului pentru care a fost constituită.
Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor
încheiate de persoana juridică.
Teste de autoevaluare:
1. Ce este capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?
2. Enumeraţi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
3. Care sunt ipostazele capacităţii de exerciţiu şi categoriile de persoane care le
corespund?
4. Ce este persoana juridică?
5. În ce constă principiul specialităţii capacităţii de folosinţi a persoanei juridice şi cum este sancţionată nerespectarea lui?
Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitate, generalitate, inalienabilitate,
intangibilitate, egalitate şi universalitate.
3. Ipostazele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: lipsa capacităţii de exerciţiu,
corespunzătoare minorilor sub 14 ani şi persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească,
capacitatea de exerciţiu restrânsă, corespunzătoare minorilor între 14 şi 18 ani şi
capacitatea de exerciţiu deplină, corespunzătoare persoanelor majore.
4. Persoana juridică reprezinţă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege
(organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, un scop determinat) capătă personalitate
juridică.
5. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice constă în faptul că
persoana juridică nu poate încheia decât acele cate juridice care corespund obiectului ei de
activitate, actele încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate absolută.
Rezumat:
După definirea raportului juridic civil şi precizarea caracterelor şi elementelor acestuia, s-au
analizat părţile sau subiectele raportului juridic, respective persoana fizică (capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu) şi persoana juridică (definiţie, elemente constitutive).
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
comercial
20
4.2 Conţinutul raportului juridic civil
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor corelative.
4.2.1 Dreptul subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea
subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a
bunelor moravuri, în caz de nevoie putând apela la forţa de
constrângere a statului.
Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe
criterii.
După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi
absolute sau relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia
titularul său are posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane
având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere
dreptului absolut.
Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes),
deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul absolut recunoscut
subiectului activ.
Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală
negativă, în sensul că toate celelalte persoane cu excepţia titularului
dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o
atingere dreptului absolut.
Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este
dreptul de proprietate, cât şi drepturi personal nepatrimoniale, cum este
dreptul la nume.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia
subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ
poartă numele de raport juridic obligaţional. Spre deosebire de cazul
drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început
atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
în funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi
patrimonial sau personal nepatrimonial.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil
în bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul
său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi
nemijlocit, fără concursul altei persoane.
Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că
raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie între titularul
dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi
reale principale şi drepturi reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de
administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de concesiune,
dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie,
superficie şi servitute).
comercial
21
Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale
şi sunt drepturi care garantează un alt drept de creanţă: ipoteca, gajul şi
privilegiile.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia
subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul)
să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui
raport juridic obligaţional. Ele sunt drepturi relative.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire
de drepturile reale care sunt enumerate limitativ în lege.
în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile
civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.
Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său
certitudine maximă, deoarece existenţa şi exerciţiul lui nu depind de
vreo împrejurare viitoare.
Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o
împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile de care poate fi
afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele
vor fi analizate în capitolul despre actul juridic civil.
4.2.2 Obligaţia civilă
Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde
obligaţiile ce revin subiectului pasiv.
Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a
avea o conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce
poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.
O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în
obligaţii de a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a
transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a
transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu,
executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De exemplu, obligaţia
vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de
a face.
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este
corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. În primul caz este
vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face
nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este
vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi
putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a
făcut o ofertă de vânzare unei persoane îşi poate asuma obligaţia de
menţinere a ofertei un anumit termen determinat.
A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi
negative.
Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar
obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă deoarece constă într-o
abstenţiune.
A treia clasificare după obiect creeată două categorii de
obligaţii: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.
Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a
comercial
22
ajuns la un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia proiectantului de
a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire,
obligaţia cărăuşului de a transporta un grup de persoane
Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune
toată stăruinţa sa pentru a atinge un rezultat, dar fără a se obliga la
însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client,
obligaţia profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata
un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit,
trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească
că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru
atingerea acelui rezultat.
În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart
în obligaţii opozabile între părţi, obligaţii opozabile şi terţilor şi
obligaţii reale.
Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi
drepturile de creanţă.
Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor,
adică persoanelor care nu au participat la încheierea raportului juridic.
De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl
închiriază lui B pe termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui
termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ faţă de
contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în
care aceasta este constatată printr-un înscris cu dată certă.
Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt
adevărate sarcini reale. De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren
agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul
cultural naţional de a-l conserva.
După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau
imperfecte.
Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât
creditorul poate să apeleze la forţe de constrângere a statului pentru a-l
determina pe debitor să-şi execute obligaţia.
în cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de
constrângere a statului nu este posibil. Dar dacă ele sunt executate de
bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.
Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau
complexe.
Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi
un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu
pluralitate de obliecte.
Teste de autoevaluare:
1. Definiţi dreptul subiectiv civil.
2. Prin ce se deosebeşte dreptul absolut de dreptul relativ?
3. Daţi exemplu de un drept patrimonial şi de un drept nepatrimonial.
4. Ce este dreptul de creanţă?
5. Definiţi obligaţia civilă.
6. Ce presupune obligaţia de a da?
7. Precizaţi în ce constă deosebirea dintre obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace şi
daţi câte un exemplu din fiecare.
8. în ce constau obligaţiile reale?
comercial
23
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ de a
avea o anumită conduită sau de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv,
putând apela, la nevoie, la forţa de coerciţie statală.
2. Dreptul absolut este opozabil tuturor, în timp ce dreptul relativ este opozabil numai
subiectului pasiv determinat. Dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală negativă de
a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut, în timp ce dreptului relativ îi
corespunde o obligaţie ce poate avea ca obiect a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile
absolute sunt limitate ca număr, în timp ce drepturile relative sunt nelimitate ca număr.
Numai dreptul absolut este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei.
3. Dreptul de proprietate este drept patrimonial şi dreptul la nume este drept nepatrimonial.
4. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
5. Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită
corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face
sau a nu face ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
6. Obligaţia de a da presupune a constitui sau a transmite un drept real.
7. Obligaţia de rezultat presupune atingerea de către debitor a unui rezultat determinat. De
exemplu, obligaţia constructorului de a ridica o clădire. Obligaţia de mijloace presupune
depunerea de către debitor a tutror diligenţelor necesare pentru atingerea unui rezultat, dar
fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client.
8. Obligaţiile reale sunt adevărate sarcini reale impuse de lege deţinătorului unui bun, în
virtutea importanţei deosebite pe care o are acel bun pentru societate.
Rezumat:
S-a definit conţinutul raportului juridic civil şi dreptul subiectiv civil şi s-a prezentat
clasificarea drepturilor subiective civile, după mai multe criterii. S-a definit obligaţia civilă şi s-a
prezentat clasificarea obligaţiilor civile după mai multe criterii.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,
Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994
4.3 Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor,
respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este îndreptăţitit subiectul
activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este
referitoare la un bun. Din cauza caracterului social al raportului juridic,
bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci
doar obiect derivat al acestora.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi
susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul drepturilor patrimoniale.
Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după
numeroase criterii.
În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile
pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau nemişcătoare).
Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:
a) bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de
comercial
24
la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă
exterioară;
b) bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate
mobile prin obiectul la care se aplică; în această categorie
intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie
referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate
intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei
societăţi comerciale;
c) bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile
prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi, se
consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că
în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu,
recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act
juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate din dărâmare şi
produsul carierelor.
Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:
a) bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi
deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi
terenurile:
b) bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la
care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului de
proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul,
servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;
c) bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor
sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece
sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu
uneltele agricole, seminţele, cărămizile din ziduri şi
prizele, tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.
După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în
mod liber. între acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi dobândite
şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de
lege, de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul
cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc.
Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al
unui act juridic civil, categorie în care intră bunurile aflate în domeniul
public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
După modul în care sunt individualizate, există bunuri
individual determinate şi bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res
certa) se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. în această
categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot
individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată
prin stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor
etc.
Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res
genera) se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia
îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare,
numărare, cântărire.
Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:
- în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă
obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează un
bun individual determinat, dreptul de proprietate se va
transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul
comercial
25
încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv
predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de
vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va
produce doar în momentul predării, adică al
individualizării bunului prin măsurare, numărare,
cântărire;
- în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul
bunurilor certe se aplică regula res perit domino (bunul
piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se
aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul
pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a
bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată (genera
non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;
- în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul
executării obligaţiei de predare este locul unde se află acel
bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen
obligaţia de predare se execută la locul unde se află
debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu
portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter
dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în
care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la
locul predării bunului.
În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi
natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în
executatea unei obligaţii civile. De regulă, bunurile de gen sunt
fungibile.
Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea
unei obligaţii civile, de regulă, bunurile certe.
În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate
interveni numai în cazul bunurilor fungibile.
În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat,
bunurile pot fi consumptibile şi neconsumptibile.
Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă
integral substanţa la prima întrebuinţare. De exemplu, alimente,
combustibili, bani etc.
Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De
exemplu, mobilă, rechizite
Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia
contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un
bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul
împrumutat trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul
de împrumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poartă
denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va
fi obligat să restituie alte bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate.
În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe,
bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.
Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără
consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe.
Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic
fructe.
Fructele sunt de trei feluri:
a) fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului
comercial
26
(mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),
b) fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului
(recolta),
c) fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile,
dobânzile).
Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele
sunt foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale
(minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de
dobândire a fructelor. Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc
prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin
simpla scurgere a timpului.
De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând
caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie nu numai obiectul
plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.
După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi
bunuri incorporale.
Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp
ce bunurile necorporale au un caracter abstract, ele neputând fi
percepute prin simţuri. în aceată ultimă categorie intră drepturile
patrimoniale, acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu
au o existenţă concretă.
Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin
posesie de bună credinţă numai în măsura în care este vorba de bunuri
corporale.
După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe
destinaţia economică, există bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.
Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau
împărţelii. Bunurile divizibile vor fi împărţite în natură, iar bunurile
indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia
la a plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul
astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari.
După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi
accesorii.
Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp
ce cele accesorii folosesc la întrebuinţarea unui alt bun, considerat
principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la
tablou etc.
Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul
urmează soarta principalului. Dacă părţile nu au precizat în contractul
încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.
Teste de autoevaluare:
1. Precizaţi ce înseamnă bun, în sens juridic.
2. Ce categorii de bunuri mobile cunoaşteţi?
3. Ce reprezintă bunurile scoase din circuitul civil?
4. Cum se individualizează bunurile de gen?
5. Daţi exemple de bunuri consumptibile.
6. De câte feluri pot fi fructele?
7. Cum se împart bunurile indivizibile la partaj?
comercial
27
Răspunsuri la testele de autoevaluare:
1. Prin bun înţelegem acea valoare economică necesară omului şi susceptibilă de apropriere.
2. Există trei categorii de bunuri mobile: prin natura lor, prin determinarea legii şi prin
anticipaţie.
3. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile. Ele nu pot fi deţinute şi nici înstrăinate
prin acte juridice.
4. Bunurile de gen se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi apartin, în
momentul predării, prin măsurare, numărare sau cântărire.
5. Bunuri consumptibile: alimente, bani, ţigări.
6. Fructele pot fi naturale, industriale şi civile.
7. În cazul partajului unui bun indivizibil, fie acesta este atribuit uneia din părţi, cu obligarea
acesteia la plata unei sulte către cealaltă parte, fie bunul este vândut, iar preţul se împarte.
Rezumat:
În această secţiune a fost definit obiectul raportului juridic civil, precum şi bunul în sens juridic
şi au fost dezvoltate clasificările bunurilor, pe criterii şi categorii.
Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
Lucrare de control:
1. Din ce este alcătuită ordinea de drept?
2. Definiţi norma juridică.
3. Care sunt trăsăturile esenţiale ale normei juridice?
4. Din ce este formată structura logico-internă a normei juridice?
5. De câte feluri sunt normele imperative?
6. Din ce este format sistemul actelor normative?
7. Definiţi cutuma sau obiceiul.
8. Ce este interpretarea autentică?
9. Ce este un raport juridic civil?
10. Din ce este formată structura raportului juridic civil?
comercial
28
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Obiective: Scopul acestei secţiuni este prezentarea noţiunii de act
juridic civil, precum şi a principalelor aspecte juridice
privin actul juridic civil. Ţinând cont că orice contract este
un act juridic civil bilateral, secţiunea este foarte
importantă în studiul bazei de drept civil pentru dreptul
afacerilor.
Timp de studiu: 1 oră.
Actul juridic civil
Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare
Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de
drepturi şi obligaţii civile. „Actul juridic exprimă voinţa subiectului de
a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este
expresia afirmării şi împlinirii personalităţii umane. Afirmaţia voinţei
este expresia reală a libertăţii omului”.8
a) Definiţie
Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În
literatura de specialitate sau conturat două categorii de definiţii ale
actului juridic civil:
- prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice
civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de donaţie etc.);
- cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului
juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru toate
speciile de acte juridice civile.
În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie
de definiţii - definiţii generale ale actului juridic civil, în care se are în
vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.
Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după
cum este vorba de:
- definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se
precizează că prin act juridic civil se înţelege o manifestare
de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice,
adică a crea, modifica sau stinge un raport juridic;9
- definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu
gestiunea de afaceri 10
care consideră actul juridic civil ca
fiind „o manifestare de voinţă - unilaterală, bilaterală sau
multilaterală - săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica
sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu
condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să depindă însăşi
producerea efectelor juridice”.11
Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică12
,
8 I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 105.
9 Pentru acest tip de definiţie generală, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică, 1963, p. 76; S. Brădeanu, V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 240.
10 Vezi art. 987 C. civil.
11 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 14; vezi şi definiţia
dată de C. Stătescu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 28.
12 Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, pp. 113-114.
comercial
29
ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe fond, corectă.
Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este
următoarea:
„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica
ori stinge un raport juridic civil concret.”13
Aşadar, cele trei elemente
definitorii ale actului juridic civil sunt:
a) este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;
b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de
efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul
juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea
legii;
c) aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile
concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele
juridice din alte ramuri ale dreptului.
Accepţiunile noţiunii de act juridic civil
în literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”,
„act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles.
Acest înţeles poate fi:
1) act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium
desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în
scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea
juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);
2) act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau
instrumentum se referă la înscrisul constatator al
manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).
b) Clasificarea actelor juridice civile:
Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte
juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea diferitelor
categorii de acte juridice civile.
„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act
juridic civil într-o categorie sau alta nu este numai o chestiune de ordin
ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de
categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite
consecinţe (efecte) juridice.”14
Categorii de acte juridice civile:
1. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile
unilaterale, bilaterale şi multilaterale.
Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure
voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple de acte civile unilaterale:
testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea
unei succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,
confirmarea unui act anulabil etc.
Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse
comunicării (de exemplu, oferta); acte nesupuse comunicării (de
exemplu, testamentul).
Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul
unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină, fidejusiunea
etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai
13
Ibidem, p. 114. 14
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 138.
comercial
30
pentru una din părţi.
Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul
acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa concordantă a două
părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil:
vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, donaţia etc.
Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între
două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un
raport juridic.”
Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a
trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul civil de societate.
Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele
planuri:
- al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se
apreciază numărul corespunzător de voinţe);
- al regimului juridic - diferenţiat - pe care îl au viciile de
consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat, cu
ocazia analizei viciilor de consimţământ).
2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu
titlu oneros şi cu titlu gratuit.
Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului
patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui
folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul
oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“.
Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumparare, contractul
de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.
În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor
părţilor din momentul încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se
subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act
cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea
obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.
Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile
nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig
sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă
(alea). Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare,
contractul de rentă viageră etc.
Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este
comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei
celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru
una sau toate părţile, de un eveniment incert”.
Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa
câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care reglementează viciul
leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru
motivul că şansele de câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie
mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”15
Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos
patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în
schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere
este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un
avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit menţionăm:
donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul
neremunerat.
15
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 141.
comercial
31
La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:
- liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi
micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat;
de exemplu, donaţia, legatul);
- acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care
dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi
micşora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit,
depozitul neremunerat etc.).
Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte
cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai multe aspecte:
- în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie
actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă când
este vorba de actele cu titlu gratuit;
- în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă
este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;
- regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o
categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu titlu
gratuit).
3. După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive,
translative şi declarative.
Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept
subiectiv civil care n-a existat anterior. În lipsa unui drept nu se poate
constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo
plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate
da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el însuşi le are).
Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea
unei ipoteci etc.
Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea
unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu.
Exemple de acte translative: contractul de vânzare- cumpărare,
cesiunea de creanţă etc.
Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea
sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Exemple de acte
declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări,
precizăm că: a) actul constitutiv şi actul translativ produc efecte numai
pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi
pentru trecut (ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai
dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea
dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să
constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real
asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele
juridice translative sunt supuse rezoluţiunii; e) publicităţii imobiliare,
în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.
4. După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice
civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Este de conservare actul juridic care are ca efect
preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o
cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai
mare, actul de conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul
său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii
prin intentarea acţiunii în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.
Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie)
actul juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a
comercial
32
unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de
administrare reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun,
culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc.
Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat
ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui
bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie:
vânzarea-cumpărarea, donaţia.
Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub
următoarele aspecte:
- în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport
de felul actului;
- în materia reprezentării;
- în materia efectelor faţă de terţi;
- în materia acceptării moştenirii etc.
5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut
evaluabil în bani.
De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc
drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare, împrumut
etc.).
Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un
conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este act nepatrimonial
înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta
să ia numele de familie al unuia dintre ei.
Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii
deoarece, anulându-se un act nepatrimonial, nu se pune problema
„restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.
6. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile
pot fi consensuale, solemne şi reale.
În dreptul nostru civil este consacrat principiul
consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a unui act
juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.
Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie
prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau autorului lor).
Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula
consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe
lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă,
prevăzute anume de lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o
condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau
ad solemnitatem).
Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.
Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula
consensualismului, pentru încheierea sa valabiă fiind necesară, pe
lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau
remiterea bunului.
Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.
Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori
solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui teren); sau un act
poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act
real (de exemplu: darul manual, care este o specie de donaţie).
Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe
planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice civile, din punctul de
comercial
33
vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.
7. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele
juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru
cauza de moarte (de mortis causa).
Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce
efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea
majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.
Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul
juridic civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului sau.
Testamentul este act pentru cauza de moarte. Importanţa juridică a
acestei clasificari apare pe planul:
- capacităţii de a încheia actele juridice civile;
- formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.
8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului
lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi acte
condiţie.
Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este
determinat prin voinţa
autorului sau autorilor lui. „Majoritatea contractelor (ca specie a actelor
juridice civile) intră
în această categorie.”
Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile
îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul
acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care
părţile nu pot deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de
închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.
Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii
actelor juridice, în special în privinţa aprecierii condiţiilor de
valabilitate.
9. Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte
afectate de modalitaţi. Este act pur şi simplu actul juridic civil
care nu cuprinde o modalitate (termen,
condiţie sau sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu
modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de
opţiune succesorală.
Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o
modalitate. Există acte civile care sunt esenţialmente afectate de
modalităţi, cum sunt contractul de vânzare- cumpărare cu clauză de
întreţinere, contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul
de donaţie cu sarcină.
Această clasificare este importantă din punctul de vedere al
valabilităţii actelor juridice civile şi din acela al producerii efectelor lor
juridice.
10. După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi
principale şi accesorii.
Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine
stătătoare,
independentă, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui act
juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.
Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de
sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând de soarta altui act juridic,
principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul,
arvuna, clauza penală.
comercial
34
Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii
valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile, cât şi în ceea ce
priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium
sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a
principalului).
11. În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza
(scopul), acestea pot fi cauzale şi abstracte.
Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza
cauzei (scopului său); dacă scopul este ilicit, imoral sau lipseşte, actul
juridic este lovit de nulitate.
Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este
detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza
valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri
de valoare. Acestea din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care
încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător,
nominative sau la ordin.
Această clasificare este importantă în materia probelor, a
valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de credit. În ceea ce priveşte
titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei
actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei
pentru a refuza executarea.
12. În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele
strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin
reprezentare.
Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut
decât personal, nu şi prin reprezentare. De exemplu, testamentul.
Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar
pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de
fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă, normele juridice ce
reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi
aplicare, ca orice excepţie (exceptio est strictissimae interpretationis).
13. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice
civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).
Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire
stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie. În această categorie
intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice
(numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie
excepţia.
Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură
de o reglementare şi o denumire proprii (de exemplu, vânzarea cu
clauză de întreţinere).
În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări,
aceasta este evidentă în determinarea regulilor aplicabile actului juridic
nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în
materia actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit
(asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu
primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est
strictissimae interpretationis).
14. Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice
civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte
cu executare succesivă.
Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui
comercial
35
executare implică o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai
numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca
varietate de donaţie.
Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică
mai multe prestaţii, eşalonate în timp. De exemplu, contractul de
locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de
întreţinere.
Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce
priveşte:
a) consecinţele neexecutării culpabile:
- contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se
aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex
tunc);
- contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea
(desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);
b) efectele nulităţii:
- nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce
efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că actul
n-a existat niciodată;
- nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce
efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Teste de autoevaluare:
1. Definiţi actul juridic civil.
2. Daţi exemplu de un act juridic patrimonial.
3. Daţi exemplu de un act juridic solemn.
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice.
2. Exemplu de act juridic patrimonial: contractul de vânzare cumpărare a unei case.
3. Exemplu de act juridic solemn: căsătoria.
Rezumat:
Secţiunea prezintă noţiunea de act juridic civil şi clasificarea actelor juridice civile pe criterii şi
categori.
Bibliografie:
Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.
comercial
36
Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civilDefiniţie, enumerare, terminologie:
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente
din care este alcătuit un asemenea act.
Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul
valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile
enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent dacă este
unilateral, bilateral sau multilateral.
Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a
actului juridic civil „consimţământul valabil al părţii ce se obligă”, aşa
cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la
raporturile juridice civile trebuie să exprime un consimţământ
valabil.”16
Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale
pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a precizat în doctrină, există şi
o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale
sau solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor
juridice civile respective.
Termenul „condiţie” este „polivalent”.17
În afară de înţelesul
arătat, acela de element al actului juridic civil, el este primitor de încă
două sensuri:
- condiţie = modalitate a actului juridic civil;
- condiţie = clauză a actului juridic civil.
a) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:
1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă,
condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc
conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la
exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii
intrinseci şi condiţii extrinseci.
2. în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem
condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi
condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi
fară să afecteze valabilitatea actului juridic).
3. După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul
nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate
(nerespectarea cărora atrage nulitatea actului juridic civil)
sau de
eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului
juridic civil, ci o altă sancţiune mai blândă - de exemplu,
inopozabilitatea).
4. în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în
vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele
juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai
anumite categorii de acte juridice civile - de exemplu, actele
solemne).
16
I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997, p. 109. 17
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 123.
comercial
37
Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate
cele patru puncte de
vedere.
b) Capacitatea de a încheia actul juridic civil:
„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea
condiţie de fond şi esentială care constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea actelor de drept civil.”18
Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a
persoanei juridice si, totodată, o premisă a capacitaţii de exerciţiu a
persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind
discernământul, pentru persoana fizică).
Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu
este declarată necapabilă de lege”, iar art. 950 C. civ. precizează:
„Necapabili de a contracta sunt:
1. minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea
le-a prohibit oarecare contracte”.
Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul
juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice exceţie şi aceasta
trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de
strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis).
Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul
juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954
referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în
capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea
de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.
Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art.
949 C. civ., precum şi în art. 856 C. civ.19
şi art. 1306 C. civ.20
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a
încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în
art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954.21
Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în
timp ce discernământul este o stare de fapt (de facto), acesta din urmă
putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după
cum este posibil ca o persoană capabilă, după lege, să nu aibă,
temporar, discernământ.
În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte
juridice civile, ea este prevazută de art. 6 alin.1 din Decretul nr. 31/
1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile,
dispoziţii ce vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii
de folosinţă.
c) Consimţământul:
18
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 124. 19
Art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege.” 20
Art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. 21
„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
comercial
38
„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond
şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un
act juridic civil manifestată în exterior.”22
Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă
exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral sau a autorului
actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.
În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta
„este rezultatul unor procese psihologice interioare prin care subiectele
receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură
scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal.”23
Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie
obiect de preocupare pentru psihologie, dar interesează şi ştiinţa
dreptului.
Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce
cuprinde două elemente: consimţământul şi cauza (scopul).
Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.
Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces
psihologic complex. Acest proces cuprinde, în principal, patru etape:
I. Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă,
e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea
mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând
contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne
singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi
persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord cu
prima.
II. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea
(cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au
dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în
competiţie).
III. Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece
de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului juridic
civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în
vedere.
Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au
un caracter intern, ele existând la nivelul minţii umane.
IV. Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie
ca hotărârea luată de persoana respectivă să fie
exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.
Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil
reţine două elemente:
- hotărârea exteriorizată şi
- motivul determinant.
Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce
motivul determinant este cauza sau scopul actului juridic civil. Aceasta
este „construcţia tehnică a voinţei”.24
„Codul nostru civil consacră - chiar dacă nu in terminis, dar
neîndoielnic - două principii”25
care cârmuiesc voinţa juridică, şi
anume:
22
Gh. Beleiu, op. cit., p. 129. 23
D. Ştefănescu (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995, p. 85. 24
Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 261. 25
Gh. Beleiu, op cit., p. 127.
comercial
39
1 - principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi
principiul autonomiei de
voinţă;
2 - principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei
interne.
1) Principiul libertaţii actelor juridice civile:
Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere
să încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în
condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt
libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră
de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au încheiat.
Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte
ale Codului civil, şi
anume:
- alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de
lege între părţile contractante”;
- art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare de la legile care interesează odinea publică şi
bunele moravuri.”
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt
următoarele:
- ordinea publică (principiile şi normele juridice ce
reglementează ordinea economică, socială şi politică din
statul de drept);
- bunele moravuri;
- normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).
2) Principiul voinţei reale (interne):
Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi
elementul social (extern). Atunci când între cele două elemente există
concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil,
deoarece voinţa este aceeaşi.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia
dintre acestea două îi dăm prioritate?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu
privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată,
declarată.
În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au
conturat două concepţii:
a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;
b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.
Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.
Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de
la 1804 şi satisface securitatea statică a circuitului civil (se poate pune
în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza
neconcordanţei dintre voinţa reală şi cea exprimată).
Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la
1900 (B.G.B.) şi are avantajul asigurării securităţii dinamice a
comercial
40
circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja încheierea de acte
juridice civile.
Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză,
adoptă principiul voinţei reale, (interne) şi admite, ca excepţie, şi
sistemul voinţei declarate.26
Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.:
„Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, art.
1175 C. civ. prevede ca „Actul secret, care modifică un act public, nu
poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor
universali ...”
Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei
declarate (externe) rezultă din urmatoarele aspecte:
„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un
înscris nu poate fi combătut, în principiu, decât tot printr-un
înscris;
b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate
primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste
ceea ce cuprinde actul”27
;
c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul
public, deşi acesta este un act fictiv (art. 1175 C. civ. partea
a doua).
Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa
întrunească condiţiile urmatoare:
1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
3. să fie exteriorizat;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ.
Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul
juridic civil este o stare de drept (de iure), prezenţa sau lipsa
discernământului este o stare de fapt (de facto).
În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu, aceasta este prezumată că are discernământul necesar pentru
a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de
capacitate de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din
cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală. Minorul
între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de
formare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al
acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu.
În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea
prezumă că persoana este lipsită de discernământ), în practică există şi
incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană - capabilă, după
lege - în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu:
hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).
2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a
26
Vezi şi I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966, pp. 73-78. 27
I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, pp. 158-159.
comercial
41
produce efecte juridice.
Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ
decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca o
manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce
efecte juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi
causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pură
complezenţă;
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur
protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă
vreau” - si voluero);
- manifestarea de voinţă este prea vagă;
- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală
(reservatio mentalis), cunoscută de cocontractant.
3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat - condiţie ce este
impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de a
încheia actul juridic civil manifestată în exterior).
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi
aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de
voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie
valabil din punct de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de
excepţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de
lege (forma autentică, de regulă).
Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a
consimţământului:
- în scris;
- verbal;
- prin gesturi sau fapte concludente.
Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o
formă expresă, fie într-o formă tacită, implicită.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi
problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează
consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:
- atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art.
1437 C. civ.);
- atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită
semnificaţie juridică tăcerii;
- atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit
obiceiului.
4. Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de
consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber,
conştient al actului juridic
civil.
Sunt vicii de consimţământ:
- eroarea;
- dolul;
- violenţa;
- leziunea.
comercial
42
d) Viciile de consimţământ:
Eroarea
Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când
este dat prin eroare ....”
Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu
produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului
convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care
s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală pentru care s-a făcut convenţia”.
În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind
falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia din parţi la încheierea
actului juridic civil. Clasificare:
1) După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi
de trei feluri:
- eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este
cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare căzând
fie asupra naturii actului care se încheie28
(error în
negotio), fie asupra identităţii obiectului29
(error în
corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de
erori este nulitatea absolută;
- eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare
ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului
actului30
(error in substantiam), fie asupra persoanei
cocontractante31
(error in personam); eroarea-viciu de
consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului
juridic;
- eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări
mai puţin importante la închierea actului juridic; ea nu
afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare
valorică a prestaţiei.
2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de
două feluri:
- eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei
situaţii faptice existente la încheierea actului juridic
(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare)
şi
- eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra
existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau
unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.
În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de
consimţământ, aceasta a format obiect de controversă în literatura de
specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu
28
Pentru un asemenea caz - în care o parte credea că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreţinere - vezi dec. civ. nr. 370/1974 a Trib. Jud. Braşov, în R.R.D. nr. 12/1975, p. 46.
29 De exemplu, o parte crede că va cumpăra un anumit bun, iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun.
30 Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora - dacă nu intervenea eroarea - actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face in concreto, după criterii subiective.
31 Această eroare operează numai în contractele intuitu personae, adică acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat (de exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.).
comercial
43
de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de
consimţământ.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ
se bazează pe prezumţia de cunoaştere a legii exprimată de principiul
nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea
legii). Deci, în viziunea promotorilor acestei teze32
eroarea de drept nu
poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu duce la anularea
actului juridic civil.
Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ33
-
exceptând normele imperative sau cele care privesc ordinea publică -
are ca argumente:
- interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea
face consimţământul să nu fie valabil, fără a distinge între
eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează
regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere
debemus34
;
- atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă
eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ.,
referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte
cazuri eroarea de drept este admisă;
- eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect
ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; ori ubi
eadem ratio ibi idem jus 35
;
- jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de
consimţământ.
Structura erorii-viciu de consimţământ:
Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură
psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici rezultă şi
dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.
Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:
Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite
cumulativ:
1) elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost
determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar
fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această
apreciere a caracterului determinant al elementului fals
reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de
la caz la caz); prin excepţie, se poate realiza aprecierea şi pe
baza unui criteriu obiectiv, abstract36
;
2) când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca
celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că
elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea
actului juridic civil - condiţie impusă de nevoia asigurării
stabilităţii circuitului civil.
În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare,
pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă
coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere
anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.
32
I. Urs, S. Angheni, op.cit., 1997, p. 116; D. Ştefănescu (coord.), op. cit., 1995, p. 90. 33
Această teză este susţinută şl de Gh. Beleiu, op. cit., p. 132 şi I. Dogaru, op. cit., p. 161. 34
Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. 35
Pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identice. 36
Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 132, nota 19.
comercial
44
Dolul
Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când
este . surprins prin dol”, iar art. 960 C. civ. dispune „Dolul este o cauză
de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una
din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă
parte n-ar fi contractat.
Dolul nu se presupune”.
„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care
constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau
dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci,
dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-
zisă).”37
Clasificare:
1) în dreptul roman se distingea între:
- dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor
de dejucat;
- dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii
relative a actului juridic.
2) în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra
valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:
- dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra
unor elemente importante, determinante la încheierea
actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a
actului juridic astfel încheiat şi
- dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau
incidental, ce poartă asupra unor împrejurări
nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil;
acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi
invocat drept temei pntru o reducere a prestaţiei.
Structura:
Dolul este alcătuit din două elemente de structură:
- un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de
mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii
în eroare a persoanei;
- un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act
juridic civil.
Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt
comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).
Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma
sugestiei sau captaţiei.
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol
prin reticenţă ce constă în neinformarea celeilalte părţi contractante
asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica
judiciară a făcut următoarele precizări:
- nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul
cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;
- dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se
exclud.
Condiţii:
Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să
37
Gh. Beleiu, op. cit., p. 133.
comercial
45
îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:
1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;
2) să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această
problemă a caracterului determinant al dolului se apreciază în concreto,
de la caz la caz.
Şi cea de-a doua condiţie - dolul să provină de la cealaltă parte -
este prevazută expres de art. 960 C. civ. Deşi acest text legal lasa
impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi
dolul sub forma „sugestiei” poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de
exemplu), care este act juridic unilateral.
În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru
existenţa dolului este îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când:
- dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre
aceasta;
- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.
Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun,
să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se
presupune; deci cel ce invocă acest viciu de consimţământ trebuie sa-l
dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit
prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.
Violenţa
Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la
violenţă: art. 953 C.civ.: „Consimţământul nu este valabil când este ...
smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui ce s-a
obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956
C.civ.: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta
i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana
sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această
materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.:
„Violeţa este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra
soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C.
civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula
convenţia.”
Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce
constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi provoacă o temere
ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi
încheiat.
Clasificare:
1. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:
- violenţa fizică (vis) - apare atunci când ameninţarea cu răul
priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de
exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna;
o astfel de situaţie echivalează cu lipsa consimţământului,
atragand sancţiunea nulităţii absolute);
- violenţa morală (metus) - apare atunci când ameninţarea cu
răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la sentimentele
persoanei.
comercial
46
2. După caracterul ameninţării, deosebim între:
- ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu,
creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă
nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este
viciu de consimţământ;
- ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai
aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea
actului încheiat în astfel de condiţii.
Structura:
Violenţa - viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din
două elemente de structură:
- un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu
un rău;
- un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri
persoanei ameninţate; tocmai această temere este cea care alterează
consimţământul.
Condiţii:
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să
întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:
1) să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
2) să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).
1. Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului
juridic trebuie ca:
a) temerea produsă să fie raţională după victima violenţei,
ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de
puternică pentru a o face să încheie actul juridic;
b) temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de
cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul
subiectiv;
c) răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau
patrimonial;
d) răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în
cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie
(aşa cum se consideră în doctrină, pentru identitate de
raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de
victimă printr-o puternică afecţiune.
2. Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice
ameninţare constituie violenţă - viciu de consimţământ.
Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a
legii.
Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea
cuprinsă de art. 958 C. civ.
În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce
determină o persoană să încheie un anumit act juridic trebuie asimilată
violenţei - viciu de consimţământ.
Leziunea
Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art.
1157-1160; art. 11621165) trebuie raportate la dispoziţiile art. 25 din
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr.
31/1954 privind persoanele fizice şi juridice:
„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la
acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având
comercial
47
vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le
pricinuiesc vreo vătămare.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este
leziune.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru
fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.”
Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să
exercite acţiunea în
resciziune.”38
Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă
în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii. Ea se sancţioneaza
cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.
Structura:
Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie
de concepţia ce stă la baza reglementării leziunii.
Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două
elemente: un element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare
dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de
starea de nevoie în care se află cealaltă parte.
Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un
singur element, şi anume disproporţia vădită de valoare ce există între
contraprestaţii.
Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă
despre leziune, astfel încât cel ce o invocă nu are de dovedit decât
vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii.
Condiţii:
Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune,
trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1) leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului
respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C. civ. prevede că
acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea
rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”);
2) leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului
juridic;
3) disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii
trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare:
Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de
vedere al persoanelor care o pot invoca, precum şi din punctul de
vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.
Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care
sunt, în acelaşi timp:
- acte de administrare ;
- încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără
38
Se consideră totuşi, cu titlu de excepţie, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri: 1) în aplicarea art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia maritimă; 2) în temeiul art. 694 C. civ., ce se referă la posibilitatea atacării acceptării exprese sau tacite a unei succesiuni de către major.
comercial
48
încuviinţarea ocrotitorului legal;
- comutative;
- lezionare pentru minor.39
e) Obiectul actului juridic civil
Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor
stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la
care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”40
Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la
care părţile sau numai una din părţi se obligă.”
Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului
juridic civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi al actului juridic
civil.
Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este
identică cu definiţia obiectului raportului juridic şi ni se pare firesc să
fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”44
Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil
(acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic) şi conţinutul sau
efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă
naştere actul juridic) nu trebuie să se confunde.
Condiţii de valabilitate:
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să
îndeplinească urmatoarele condiţii:
În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi
condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte
juridice:
a. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele
constitutive sau translative de drepturi reale ;
b. obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se
obligă, la actele intuitu personae;
c. să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.
În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a
obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea trebuie analizate
fiecare în parte:
1. Obiectul actului juridic trebuie să existe.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune
problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această
condiţie implică respectarea următoarelor reguli:
- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului
juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:
39
Pentru o comparaţie a viciilor de consimţământ vezi G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1997, Editura ALL, p. 125.
40 Gh. Beleiu, op. cit., p. 138.
1
.
să existe;
2 să fie în circuitul civil;
3 să fie determinat sau eterminabil;
4 să fie posibil;
5
.
să fie licit şi moral.
comercial
49
succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic
civil (art. 965 C. civ.);
- potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării,
lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era
pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se
lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.”
2. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.
Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot
fi obiectul unui contract.”
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ.
dispune că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară
numai dacă vreo lege a oprit aceasta.
Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic
civil. De aceea este necesară cunoaşterea clasificării bunurilor după
regimul circulaţiei lor.
3. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau
determinabil.
4. Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru
validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect determinat”.
În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să
aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa.
Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă
determinarea sa”.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert
(res certa), condiţia este îndeplinită prin arătarea caracteristicilor
acestuia.
Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru
determinat generic (res genera), acesta se defineşte prin cantitate,
calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce
vor fi observate în momentul executării actului.
5. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.
Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu
poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio). Este
vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o
imposibilitate relativă (pentru un anumit debitor).
Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.
6. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când
obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau morala.
f) Cauza sau scopul actului juridic civil.
Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru
validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.
Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă
în obiectivul urmărit în momentul încheierii unui astfel de act.
Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.
Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce
s-a încheiat actul juridic?”
În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil
român reglementează acest element esenţial al actului juridic:
comercial
50
Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.
Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este
expresă”.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi,
când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Elementele cauzei actului juridic civil:
Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente:
scopul imediat şi scopul
mediat.
1. Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul
obligaţiei.
Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice
civile, astfel:
- în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat
constă în consideraţia contraprestaţiei cocontractantului;
- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea
remiterii bunului;
- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia
de a gratifica (animus donandi);
- în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea
unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de care
depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).
Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în
cadrul unei anumite categorii de acte juridice.
2. Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului
juridic; el constă în motivul determinant al încheierii unui
anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie
calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.
Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la
un act juridic la altul. Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom
analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.
Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să
întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:
1. să existe;
2. să fie reală;
3. să fie licită şi morală.
1) Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată
expres de art. 966 C. civ.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului,
ambele componente ale cauzei (scopul imediat şi scopul mediat)
lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de
reprezentare a consecinţelor manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa
cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind
sancţiunea lipsei de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat
(contraprestaţia, în contractele sinalagmatice etc.), lipseşte un element
esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’
comercial
51
eroarea asupra scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este
aceea a nulităţii absolute.”45
2) Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este
consacrată expres de art. 966
C. civ.
Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este
falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant (care este
chiar scopul mediat).
Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic
civil pune în lumină legătura dintre eroarea - viciu de consimţământ (fie
asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra
persoanei cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv
determinant” ca scop mediat.
Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic
civil.
3) Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de
asemenea, conţinutul ei este precizat de art. 968 C. civ. „Cauza este
nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor
moravuri şi ordinii publice.”
În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.
Proba cauzei:
Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că
cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris
tantum):
- prezumţia de existenţă a cauzei;
- prezumţia de valabilitate a cauzei.
Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să
dovedească susţinerile
sale.
„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,
iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei
discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului
juridic ori erorii asupra mobilului determinant.
De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite
prin orice mijloc de probă”.46
Teste de autoevaluare:
1. Definiţi consimţământul.
2. Enumeraţi viciile de consimţământ.
3. Definiţi obiectul actului juridic.
4. Definiţi cauza actului juridic.
Răspunsul la testele de autoevaluare:
1. Consimţământul constă în hotărârea de a încheia un act
juridic manifestată în exterior.
2. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi
leziunea.
3. Prin obiect al actului juridic civil înţelegem conduita
părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile
sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
4. Cauza reprezintă scopul actului juridic sau obiectul
urmărit de părţi.
Rezumat:
În această secţiune au fost examinate pe larg condiţiile sau
comercial
52
elementele esenţiale ale actului juridic civil: capacitate, consimţământ,
obiect, cauză, precum şi viciile de consimţământ: eroarea, dolul,
violenţa şi leziunea.
Bibliografie:
5. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
6. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2002
7. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.
Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura
Şansa, Bucureşti, 1994
8. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,
Bucureşti, 2010.
Secţiunea 3. Forma actului juridic civil
Prin „forma actului juridic civil «înţelegem» acea condiţie care
constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu
intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.”41
În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil
înţelegem modalitatea de exteriorizare a voinţei reale; în acest sens,
forma este inerentă oricărui act juridic civil şi este guvernată de
principiul consensualismului.
În sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil se referă la
aşa-numitel „condiţii de formă” ale acestuia. Forma, privită în sens
larg, are trei accepţiuni:
a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem - necesară
pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil;
b) forma cerută adprobationem - necesară pentru probarea
actului juridic civil;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă
de terţi.
Pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla
manifestare de voinţă este necesară şi suficientă, fără a fi nevoie să fie
exprimată într-o anumită formă - acesta este conţinutul principiului
consensualismului.
De lege lata, acest principiu nu e consacrat expres, cu caracter
general, în Codul civil român, fiind o creaţie a doctrinei.
Având în vedere că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre
condiţiile esenţiale ale convenţiei şi ale actului juridic civil, înseamnă
că lipsa formei (în sens larg) constituie regula.
Pentru anumite acte juridice civile, consensualismul este
consacrat de lege (de exemplu, art. 1295 C. civ.).42
Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului
să nu se aplice, a consacrat expres excepţiile de la acest principiu
(excepţii care sunt, în esenţă, forma cerută ad validitatem, forma cerută
ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).
Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil:
1. Din punctul de vedere al consecinţelor juridice ale
41
Gh. Beleiu, op. cit., p. 145. 42
Conform alin. 1 art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”
comercial
53
nerespectării lor, clasificarea condiţiilor de formă cuprinde:
- forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad
validitatem sau ad solemnitatem); nerespectarea acestei
forme atrage nulitatea absolută a actului (negotium);
- forma cerută pentru probaţiunea actului juridic civil (ad
probationem); nerespectarea ei atrage imposibilitatea
dovedirii cu alt mijloc de probă a existenţei şi conţinutului
actului juridic - sancţiune aspră, prin consecinţele sale
practice;
- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi;
sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este
inopozabilitatea - terţa persoană poate să facă abstracţie de
actul juridic (negotium) care trebuia adus la cunostinţa
terţilor prin îndeplinirea acestei formalităţi.
2. În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un
act juridic civil, distingem între:
- forma legală (cea impusă de norma juridică civilă);
- forma convenţională sau voluntară (cea stabilită de părţi
sau de autorul actului juridic civil).
-
Forma cerută ad validitatem:
„Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia
de formă a actului juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de
formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (juris et de jure)
a operaţiei juridice (negotium juris)”43
.
Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea
actului juridic civil ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt:
prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi
gravităţii acestora pentru patrimoniul lor, exercitarea controlului
societăţii asupra actelor de o importanţă juridică care depăşeşte
interesele părţilor (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).
Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem
se numesc acte solemne sau formale. Această formă are aplicaţii mai
ales în dreptul civil44
şi în dreptul familiei.45
Forma cerută de ad validitatem are urmatoarele caractere
juridice:
- este un element esenţial al actului juridic civil; astfel încât
nerespectarea ei atrage nulitatea absolută;
- pesupune manifestarea expresă de voinţă; aşadar, este
incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;
- este în principiu, exclusivă; deci, pentru un anumit act
solemn trebuie să fie îndeplinită o anumită formă, de regulă
forma autentică (excepţie făcâd testamentul).
Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad
validitatem:
- întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să îmbrace
forma cerută de lege;
- dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul
solemn, şi acesta trebuie să îmbrace forma specială; de
43
I. Dogaru, op. cit., p. 188. 44
De exemplu, în dreptul civil, forma este cerută ad validitatem în materie de donaţie, testament, ipotecă convenţională, acceptarea succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la succesiune, înstrăinarea terenurilor, subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, revocarea expresă a legatelor etc.
45 În dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei
copilului.
comercial
54
exemplu, contractul de mandat necesar pentru încheierea
unui act solemn trebuie să fie constatat prin procură
autentică;
- actul ce determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în
principiu, şi el să îmbrace forma solemnă (face exceptie
legatul - care poate fi revocat şi tacit).
Forma cerută ad probationem:
Această formă constă în „cerinţa impusă de lege sau de părţi ca
actul juridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să
atragă nevalabilitatea operaţiei juridice (negotium juris), ci numai
imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă”.46
Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin
importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin aceea că oferă
securitate juridică circuitului civil.
Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:
- este obligatorie; din acest punct de vedere se aseamănă cu
forma cerută ad validitatem;
- nerespectarea ei este sancţionată cu imposibilitatea
dovedirii actului juridic (negotium) cu un alt mijloc de
probă;
- constituie, şi ea, o exceptie de la principiul
consensualismului.
Art. 1191 alin. 1 C, civ. prevede: „Dovada actelor juridice al
căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru
depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin
act sub semnătura privată”.
În afară de această reglementare generală există în legislaţia
civilă şi alte reglementări care se referă la anumite categorii de acte
juridice civile47
şi pretind forma scrisă pentru dovedirea acestora.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi:
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la
formalităţile necesare, cerute de lege, pentru a face actul juridic civil
opozabil şi acelor persoane care nu au participat la încheierea lui,
tocmai în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.
Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în
inopozabi-litatea actului juridic civil şi, în cazul când este respectată,
intervine - de regulă - după naşterea valabilă a operaţiei juridice
(negotium).
Aceste formalităţi se referă, în principal, la publicitatea
imobiliară (care face actul juridic opozabil erga omnes).
În România nu exista un regim unitar al publicităţii imobiliare:
în Vechiul Regat exista sistemul publicităţii personale (al registrelor de
transcripţiuni şi inscripţiuni), în timp ce în Transilvania şi Bucovina
există sistemul publicităţii reale (al carţilor funciare).48
În prezent, în
materia publicităţii imobiliare se aplică Legea nr. 7/1996 a cadastrului
şi a publicităţii imobiliare (republicată în Monitorul Oficial nr.
201/3.03.2006) - legea potrivit căreia se fac înscrierile în Cartea
funciară.
46
I. Dogaru, op. cit., p. 189-190. 47
În materia: contractului de locaţiune (art. 1416 alin. 1 C. civ.), contractului de depozit (art. 1597 C. civ.), tranzacţiei (art. 1705 C. civ.), contractului de asigurare. 48
Pentru amănunte privind cele două sisteme de publicitate imobiliară, precum şi sistemele intermediare, vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988, p. 289-293.
comercial
55
În afară de publicitatea imobiliară, există şi alte aplicaţii ale
formei cerută de lege pentru opozabilitate faţă de terţi49
.
2.1 Teste de autoevaluare:
1. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată
forma solemnă?
2. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată
forma cerută ad probationem?
2.2 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. În cazul nerespectării formei solemne, sancţiunea este
nulitatea absolută a actului juridic.
2. În cazul nerespectării formei formei cerute ad
probationem, sancţiunea este aceea că actul juridic nu poate
fi probat cu un alt mijloc de probă, deşi este valabil.
2.3 Rezumat:
În această secţiune au fost examinate excepţiile de la principiul
consensualismului, respectiv formalităţile cerute de lege pentru
anumite acte juridice: forma solemnă, forma cerută ad probationem şi
forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.
2.4 Bibliografie:
9. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
10. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2002
11. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.
Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura
Şansa, Bucureşti, 1994
12. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,
Bucureşti, 2010.
Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil
Aşa cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple
sau afectate de modalităţi.
Modalităţile sunt acele evenimente viitoare de care depinde
existenţa sau executarea drepturilor subiective civile şi obligaţiilor
civile din actele afectate de modalităţi.
Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalităţi ale
actului juridic civil.
Termenul
Termenul (dies) este acel eveniment, viitor şi sigur ca realizare,
care fie amână producerea efectelor unui act juridic civil, fie determină
încetarea efectelor acestuia.
Termenul poate fi indicat printr-o dată calendaristică, printr-o
perioadă de timp sau printr-o împrejurare viitoare (de exemplu,
„începerea culesului viitor”).
Reguli generale privind termenul există în Codul civil, art.
49
Publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); înregistrarea, prevăzută de lege, pentru invenţii (Legea nr. 64/1991) etc.
comercial
56
1022-102550
, iar reguli speciale privind termenul găsim atât în Codul
civil, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept civil.
Clasificare:
1. în funcţie de efectul său, termenul poate fi suspensiv sau
extinctiv:
- termenul este suspensiv când el amână sau suspendă
exerciţiul drepturilor subiective civile şi executarea
obligaţiilor civile (de exemplu, termenul la care trebuie
restituită suma împrumutată);
- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting
efectele actului juridic civil (de exemplu, data morţii
credirentierului, în contractul de rentă viageră).
2. în funcţie de beneficiarul termenului:
- termen în favoarea debitorului, care constituie regula
(potrivit art. 1024 C. civ.);
- termen în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul
de depozit (conform art. 1616 C. civ.);
- termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul
dintr-un contract de asigurare.
Numai titularul beneficiului termenului poate renunţa la acest
beneficiu.
3. După izvorul său, termenul poate fi:
- termen legal, stabilit de lege;
- termen convenţional sau voluntar, stabilit de parţile
actului juridic civil; majoritatea termenelor sunt
convenţionale;
- termen judiciar, acordat de instanţa debitorului (potrivit
art. 1583 C. civ. şi 1101 C. civ.).
4. După cunoaşterea sau nu a momentului împlinirii sale la
data încheierii actului juridic, distingem:
- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut
la data încheierii actului juridic (de exemplu, o dată
calendaristică);
- termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca
dată calendaristică, deşi realizarea sa este sigură (de
exemplu, „la seceriş”).
Efectele termenului:
Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea
actului juridic civil, nu şi existenţa sa (art. 1022 C. civ.).
Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de
termenul suspensiv, există şi, ca urmare:
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă
(adică înainte de împlinirea termenului suspensiv), el va
face o plată valabilă (ceea ce echivalează cu renunţarea la
beneficiul termenului), conform art. 1023 C. civ.;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul
dreptului poate face acte de conservare (de exemplu,
înfiinţarea unui sechestru);
50
Art. 1022 C. civ.: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.” Art. 1023 C. civ.: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta.” Art. 1024 C. civ.: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului,” Art. 1025 C. civ.: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură (insolvabilitatea unui debitor care nu este comerciant - n.n.), sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”
comercial
57
- înainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu
poate cere de la debitor plata, potrivit art. 1023 C. civ.;
- prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă la data
împlinirii termenului suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul
nr. 167 / 1958);
- în actele translative de drepturi reale care au ca obiect
derivat un bun cert (res certa), termenul suspensiv nu
suspendă transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în
care parţile au prevăzut, expres, contrariul;
- până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia între
creditor şi debitor nu poate funcţiona, întrucât una din
obligaţii nu este exigibilă (aşa cum prevede alin. 1 al art.
1145 C. civ.).
În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia
înseamnă stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere
marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei
de a asigura folosinţa liniştită.
Condiţia
Această modalitate a actului juridic civil (condiţia) este un
eveniment viitor şi nesigur ca realizare, eveniment de care depinde
însăşi existenţa actului juridic civil.
Reglementări privind condiţia sunt cuprinse în Codul civil
român în Titlul III (Despre contracte sau convenţii), Capitolul VI
(Despre deosebitele specii de obligaţii), Secţiunea I (Despre obligaţiile
condiţionale, art. 1004-1021).
Clasificare:
1. În funcţie de efectul pe care îl produce, condiţia este
suspensivă şi rezolutorie:
Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei,
suspendă existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative ale părţilor; de exemplu „îţi vând imobilul din Craiova, dacă
voi fi transferat la Bucureşti”.
Art. 1017 C. civ. prevede: „Obligaţia sub condiţie suspensivă
este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia
condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.
Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile
subiective şi obligaţiile corelative ale părtilor sunt considerate că există
şi se execută; de exemplu, „prezentul contract de vânzare-cumpărare se
desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil”.
Art. 1019 C. civ. dispune: „Condiţia rezolutorie este aceea care
supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.
Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe
creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a
evenimentului prevăzut prin condiţie.”
2. În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau
nerealizării evenimentului, condiţia poate fi: cazuală, mixtă
şi potestativă.
Potrivit art. 1005 C. civ.: „Condiţia cazuală este aceea ce
depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici
într-aceea a debitorului.”
comercial
58
O astfel de condiţie este independentă de voinţa părţilor (de
exemplu, „dacă voi supravieţui fratelui meu”).
Art. 1007 C. civ. prevede: „Condiţia mixtă este aceea care
depinde totodată de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a
unei alte persoane” (determinate).
Un exmplu de condiţie mixtă este: „îţi vând imobilul meu, dacă
mă voi căsători cu X”.
Condiţa potestativă, prevede art. 1006 C. civ., „este aceea care
face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una
şi alta din părţile contractante poate să- l facă a se întâmpla sau poate
să-l împiedice”.
Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă
simplă.
Este potestativă pură acea condiţie care depinde exclusiv de
voinţa uneia din părţi. Angajamentul făcut sub o condiţie pur
potestativă nu este valabil. în acest sens, Art. 1010 C. civ. arată:
„Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din
partea acelui ce se obligă.”
Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de
voinţa unei părţi şi de voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu,
„dacă mă voi căsători”.
Condiţia potestativă simplă este valabilă şi când depinde de
voinţa debitorului, şi când depinde de voinţa creditorului (cu excepţia
donaţiei). Condiţia potestativă pură este valabilă numai când depinde
exclusiv de voinţa creditorului.
3. Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia
poate fi pozitivă şi negativă.51
De asemenea, distingem între: condiţia posibilă - condiţia
imposibilă52
şi condiţia licită şi
morală - condiţia ilicită sau imorală53
.
Efecte:
Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:
- condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic
civil, spre deosebire de termen, care numai amână
executarea (art. 100454
şi 1022 C. civ.);
- condiţia produce fecte retroactiv (ex tunc). Acest lucru este
cuprins în prima parte a art. 1015 C. civ. care prevede:
„Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul
s-a contractat. Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii
condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.”
Prezentarea efectelor condiţiei presupune:
1) distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;
2) distincţia între perioada anterioară împlinirii condiţiei
(pendente conditione) şi perioada ulterioară împlinirii
condiţiei (eveniente conditione).
Condiţia suspensivă, pendente condiţione, face ca efectele
actului juridic să fie
suspendate în existenta lor. Ca urmare:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece
debitorul încă nu-i datorează nimic;
51
Vezi art. 1011-1014 C. civ. 52
Vezi art. 1008, 1009 C. civ. 53
Vezi art. 1008 C. civ. 54
Art. 1004 C. civ. prevede: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert.”
comercial
59
- dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea
prestaţiei, pentru că a făcut o plată nedatorată;
- în actele translative de drepturi reale, nu se produce efectul
translativ, aplicându-se art. 1018 C. civ.55
;
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său
(art. 1016 C. civ.)56
;
- creditorul poate să transmită dreptul său prin acte între vii
sau pentru cauză de moarte, dar ca drept condiţional,
deoarece nemo plus juris ad alium transsfere potest quam
ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi
decât are el insuşi);
- pescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune
nefiind născut;
- compensaţia nu poate opera.
Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, eveniente conditione:
actul juridic este considerat, retroactiv, că a fost un act pur şi simplu.
Astfel:
- plata facută de către debitor rămâne valabilă;
- transmisiunea drepturilor reale facută de titularul dreptului
condiţional se consolidează.
De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive,
eveninte condiţione, există următoarele excepţi:
- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea
condiţiei;
- actele de administrare făcute de înstrăinator rămân valabile;
- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că
dreptul său dispare cu efect retroactiv;
- riscurile cad în sarcina înstrăinătorului, aşa cum prevede
art. 1018 alin. 1 C. civ.
În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile
sunt în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Deci:
- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;
- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate;
- acele drepturi constituite de debitor se consolidează.
În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, pendente condiţione, ea
nu produce nici un efect; actul juridic civil se comportă ca un act pur şi
simplu, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Deci, cine datorează
sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu (pura est sed sub
conditione resolvitur).
Efectul condiţiei rezolutorii, evenimente conditione, este
desfiinţarea retroactivă a actului (vezi art. 1019 C. civ.). Ca atare:
- părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite;
- drepturile ce au fost constituite de dobânditor pendente
condiţione se desfiinţează cu efect retroactiv, conform
regulii rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis
(anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent).
55
Art. 1018 C. civ.: „Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei. Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este simplă. Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ. Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.
56 Art. 1016 C. civ.: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare
dreptului său.”
comercial
60
Şi după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, există excepţii de la
retroactivitate:
- riscul realizat pendente conditione e suportat de dobânditor,
ca proprietar sub condiţie rezolutorie;
- actele de administrare făcute de dobânditor rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân ale sale;
- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai
pentru viitor (ex nunc). În cazul în care condiţia rezolutorie nu
s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării
retroactive a actului juridic.
Sarcina
Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă
intr-o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător
gratificatului, în actele cu titlu gratuit - liberalităţi.
În Codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii, dar
există aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului (art.
828-830 C. civ. şi art. 930 C. civ.).
Art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă pentru
neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi
pentru naştere de copii în urma donaţiunii.”
Portivit art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru
neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere
de orice sarcină şi ipotecă.”
Clasificare:
În doctrină se fac mai multe clasificari ale sarcinii:
Din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate
fi:
- în favoarea dispunătorului57
;
- în favoarea gratificatului58
;
- în favoarea unei terţe persoane59
.
Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi:
imposibile (care nu pot fi îndeplinite), ilicite (care contravin
dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau sarcini
posibile, licite şi morale.
Efecte:
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine;
ea afectează numai eficacitatea actului juridic. Deci, neîndeplinirea
sarcinii poate constitui motiv de revocare a actului juridic civil.
Sarcina este aceea care conferă actelor gratuite caracter
sinalagmatic (pro parte).
Neexecutarea sarcinii dă un drept la obţiune între a cere
rezoluţiunea pentru neexecutare sau a cere obligarea debitorului la
executarea obligaţiei sale.
Teste de autoevaluare:
1. Enumeraţi modalităţile actului juridic civil.
2. Ce este termenul suspensiv?
3. Ce este condiţia rezolutorie?
57
De exemplu, sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de o terţă persoană. 58
De exemplu, dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată pentru realizarea unei lucrări ştiinţifice.
59 De exemplu, A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a plăti rentă viageră unei rude a lui A.
comercial
61
2.5 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.
2. Termenul suspensiv este cel care amână sau suspendă exerciţiul drepturilor subiective civile
şi executarea obligaţiilor civile.
3. Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile
corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută; la împlinirea condiţiei
rezolutorii, contractul se desfiinţează retroactiv.
2.6 Rezumat:
În prezenta secţiune, au fost analizate modalităţile actului juridic civil: termenul, condiţia şi
sarcina.
2.7 Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
comercial
62
Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil
a) Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului
juridic civil:
Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile
subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe care le
modifică sau le stinge.
Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai
conţinutul raportului juridic civil pe care-l generează, adică drepturile
şi obligaţiile părţilor.
Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este
cuprinsă în Codul civil. Acestea sunt reglementate, în mod general, în
capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-985 C. civ.). De
asemenea, sunt reglementate efectele diferitelor contracte civile:
vânzarea (art. 1294-1404 C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.);
locaţiunea (art. 1410-1490 C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.);
împrumutul (art. 1576-1590 C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.)
etc., precum şi efectele testamentului ca act unilateral (art. 856-931 C.
civ.).
Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte
normative-izvoare de drept civil, cum ar fi Legea 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi
comerciale;
Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă
stabilirea sau fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care
un astfel de act le-a generat, modificat sau stins.
O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori,
conţinutul actului juridic civil este obscur, cel puţin la prima vedere.
Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în
anumite etape:
1. Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în
dovedirea actului juridic (negotium iuris). În această etapă
se aplică regulile privind proba actului juridic civil.
Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă,
deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta actului, nu se mai pune
problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum ştim, idem est
non esse et non probari (ceva nedovedit este ca şi când n-ar exista).
2. În ipoteza în care existenţa actului juridic este
neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu claritate, se
trece la cea de-a doua etapă a determinării efectelor actului
juridic civil. Aceasta constă în interpretarea clauzelor
actului.
Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a
actului. În urma calificării, se poate ajunge la una din următoarele
concluzii:
- este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică
regulie ce reglementează actul respectiv;
- este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se
aplică regulile generale privind convenţiile, şi nu regulile
de la un act numit înrudit (acestea din urmă având un
caracter special, iar specialia generalibus derogant - legea
specială derogă de la legea generală).
comercial
63
După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil,
urmează interpretarea propriu- zisă a clauzelor actului. Aceasta se face
porivit urmatoarelor reguli:
- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa
reală a părţilor, şi nu de sensul literal al termenilor (potrivit
art. 977 C. civ.);
- potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai
la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”;
- ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor
se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia
înţelesul ce rezultă din actul întreg”;
- conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două
înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai
mult cu natura contractului”.
- potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este
primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul
ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n- ar putea produce
nici unul”, cu alte cuvinte este valabil adagiul actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;
- in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este
îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se
obligă”;
- conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu
cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile
şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu
care s-a încheiat”;
- în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus
anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate
susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce
angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.
b) Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la
ele:
„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept
civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte”.60
Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care
principiile nu se aplică.
Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:
1- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);
2- principiul irevocabilităţii;
3- principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere
neque prodesse potest).
Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.:
„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate
de lege”; art. 970 alin. 1: „Convenţiile trebuie executate cu bună
credinţă”; art. 973 C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante.”
Principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda.
Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.
60
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 163.
comercial
64
Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea
ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest principiu se exprimă şi
prin sintagma „contractul este legea părţilor”.
Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării
stabilităţii raporturilor juridice generate de actele juridice civile şi, prin
aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic
civil sunt acele situaţii în care efectele actului nu se produc aşa cum au
dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie
mai întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi.
Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în
care actul juridic civil încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei
unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a
contractului de mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea
contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.
Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim
situaţia în care actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege sau cazul
suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui
caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră.
Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.
Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2,
în ceea ce priveşte convenţiile.
Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter
general, care să consacre acest principiu, legea civilă prevede expres
excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit,
dar neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie
de acte civile.
Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept
potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt
prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului
actului.”61
Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei
obligatorii a actului juridic civil.
De la principiul irevocabilităţii există două categorii de
excepţii:
- excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau
multilaterale)
- excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.
Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile
când convenţiile se revocă, asa cum prevede art. 962 alin. 2 C. civ. : „...
din cauze autorizate de lege.”
Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul
mutual al părţilor nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul
irevocabilităţii, deoarece - potrivit principiului libertăţii actelor juridice
civile - părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă
(mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul
(mutuus disensus).
Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:
- orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este
revocabilă62
;
- contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de
61
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 165. 62
Art. 937 alin. 1 C. civ.: „Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”.
comercial
65
oricare dintre părţi63
;
- societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523
pct. 5 C. civ.64
;
- restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C.
civ.65
;
- stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art.
1552 pct. 1si 2 C. civ.66
;
- denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe
locative,
- denunţarea contractului de asigurare,
- încetarea contractului de concesiune.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:
- testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C.
civ. care prevede:
„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată
validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din
cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză
că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;
- retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701
C. civ. astfel: „în tot timpul în care prescripţia dreptului de a
accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat,
ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă
succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot
vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane
asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin
acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;
- oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul
ajungerii ei la destinatar.
La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor
obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.67
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter
alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).
Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în art. 973
C. civ.
Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul lui, neputând să profite
sau să dăuneze terţilor.
Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi
natura voliţională a actului juridic civil, iar, în al doilea rând, o soluţie
contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.
Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea
noţiunilor de părti, avânzi- cauză şi terţi; în raport de un anumit act
63
Art. 136 alin. 2 C. civ.: „Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea - n. n.) trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.” 64
Potrivit art. 1523 pct. 5 C. civ. societatea încetează „prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea.”
65 Art. 1616 C. civ.: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui; se exceptează însă cazul când în formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opoziţie la restituirea sau la strămutarea lucrului depozitat.”
66 Art. 1552 C. civ. pct. 1 şi 2: „Mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatarului; 2. prin renunţarea mandatarului la mandat.”
67 Pentru aceste particularităţi vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 96-107.
comercial
66
juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei
categorii.
Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin
reprezentare) actul juridic civil; în patrimoniul acestei persoane sau faţă
de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în
virtutea principiului relativităţii.
Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe
fiecare din părţile actului bi- sau multilateral.
Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici
terţi şi care suportă efecte ale actului juridic civil din cauza legăturii
existente între ei şi părţi.
Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii
universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular;
creditorii chirografari.
1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac
parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.
Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un
patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la decesul altei
persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul
universal sau este persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu
prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).
Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o
fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, precum
moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana
juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane
juridice divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în
principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor, respectiv o parte a
lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.
2) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează
succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce
dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).
În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au
calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale autorului lor, anterioare,
referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au
calitatea de avânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul
anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ.68
).
3) A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii
chirografari - acei creditori ce nu dispun de o garanţie reală
pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de
gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718
C. civ.).
Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este
ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi
imobile, prezente şi viitoare.”
Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa
actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte care pot
68
Art. 1441 C. civ.: „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”
comercial
67
mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu
poate interveni în actele debitorului său.
În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului
chirografar, acesta din urmă încetează să mai aibă calitatea de
având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană,
numită şi revocatorie69
sau acţiunea în declararea simulaţiei70
.
Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul
juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt desemnaţi şi prin expresia „cei
de-al treilea”.
Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide;
una şi aceeaşi persoană poate să fie având-cauză în raport cu un act
juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi
autor.
Excepţii de la principiul relativităţii:
Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil
produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, ca o consecinţă a
voinţei părţilor ce au încheiat actul.
Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere
par că se abat de la principiul relativităţii, în realitate efectele actului
subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor
actelor juridice civile:
1) situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali
şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai autorilor
lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii
de având-cauză se face cu voia lor; pentru creditorii
chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din
lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;
2) promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de
porte fort; ea este convenţia prin care o parte (promitent) se obligă faţă
de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice
actul încheiat în absenţa sa. în realitate, ceea ce se promite este fapta
promitentului: de a depune stăruinţe pentru a determina terţul să adere
la un act;
3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una
sinceră, dar secretă; alta publică, dar mincinoasă. Simulaţia poate avea
una din următoarele trei forme:
a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el
fiind contrazis de actul secret, numit şi „contraînscris”);
b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un
anumit act juridic - de exemplu, vânzare-cumpărare - iar
prin actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi - de
exemplu, donaţie);
c) interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care
adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.
Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit
art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună credinţă produce efecte
actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de
69
În legătură cu acţiunea revocatorie, art. 975 C. civ. prevede: „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”
70 Potrivit art. 1175 C. civ., referitor la simulaţie: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane.”
comercial
68
a invoca actul public sau dreptul de opţiune între actul public şi actul
secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor participante la
simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la
principiul relativităţii;
4) reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană (reprezentant) încheie un act juridic în numele şi
pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului
respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului.
După izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea
care rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care
izvorăşte din lege).
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii deoarece: dacă reprezentarea este convenţională,
reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă
reprezentarea este legală, dreptul de a reprezenta izvorăşte din lege;
5) acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane
de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care
nu este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu
care prima este în legatură contractuală.”77
.
Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi
lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte
lucrări date în apalt (în întreprindere - n.ns.), pot reclama plata lor de la
comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul
reclamaţiei.”
În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile,
mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra persoanei ce
mandatarul şi-a substituit.”
Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul
relativităţii, întrucât deptul la acţiune izvorăşte din lege.
Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic civil stipulaţia pentru altul, care este numită şi contractul în
favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se
obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului
beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De exemplu,
contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe
persoane.Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar
există aplicaţii ale acesteia în materia rentei viagere (art. 1642 C. civ.71
)
şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C.
civ.72
).
Teste de autoevaluare:
1. Enumeraţi principiile care guvernează materia efectelor actului juridic civil.
2. Enumeraţi categoriile de avânzi-cauză.
71
Art. 1642 C. civ.: „Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia ce n-are niciun drept la rendită. În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.” 72
Art. 828 C. civ.: „Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite. Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia. Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţiune care impune sarcini donatarului; într-acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”. Art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”
comercial
69
2.8 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Principiile efectelor actului juridic civil sunt: principiul forţei obligatorii, principiul
irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
2. Categoriile de avânzi-cauză sunt: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu
titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor.
2.9 Rezumat:
În secţiunea 5 s-au făcut câteva consideraţii generale cu privire la dovedirea şi interpretarea
actului juridic, după care s-au analizat principiile efectelor actului juridic: principiul forţei obligatorii
(pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil,
inclusiv noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză, precum şi categoriile de avânzi-cauză.
2.10 Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.
Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil
comercial
70
a) Noţiune şi delimitare:
În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic
civil. Dar în literatura juridică s-au formulat mai multe astfel de
definiţii.
Putem defini nulitatea ca fiind acea sancţiune de drept civil ce
lipseşte actul juridic de acele efecte contrarii normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă.
Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului
juridic, nu se respectă condiţiile sale de validitate.
De lege lata (potrivit dreptului în vigoare), instituţia nulităţii
este reglementată printr-o serie de norme juridice ce se găsesc
raspândite în întreg Codul civil73
, precum şi în alte izvoare de drept
civil, cum sunt Decretul nr. 31/195474
, Legea nr. 18/199175
etc.
Funcţiile nulităţii:
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una
sancţionatorie.
Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care il are
nulitatea asupra subiectelor de drept civil care sunt tentate să încheie
actul juridic cu nerespectarea condiţiilor de validitate ale acestuia.
Funcţia sancţionatorie intervine dacă funcţia preventivă nu s-a
dovedit eficientă; ea constă tocmai în înlăturarea efectelor contrare
legii şi bunelor moravuri.
Concepţia despre nulitate:
Concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut în
timp o anumită evoluţie:
În trecut, concepţia asupra nulităţii era cuprinsă în regula quod
nullum est nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce nici
un efect). În această concepţie, considerată ulterior ca fiind rigidă,
nulitatea este, în principiu, totală şi iremediabilă. Această concepţie a
fost denumită, de doctrina ulterioară, a actului-organism (în sensul că
nulitatea era comparată cu boala organismului uman).
Mai târziu, a apărut teza proporţionalităţii efectelor nulităţii cu
finalitatea legii, ţinând cont că nulitatea este doar mijlocul juridic prin
care se restabileşte legalitatea încalcată în momentul încheierii actului
juridic. Potrivit acestei a doua concepţii, nulitatea este, în principiu,
parţială şi remediabilă, astfel încât trebuie înlăturate numai acele efecte
ale actului juridic ce contravin legii, celelalte efecte menţinându-se.
Această ultimă concepţie, numită şi „noua concepţie a dreptului
civil despre nulitatea actului juridic” este aplicabilă şi în prezent în ţara
noastră, ea fiind întemeiată pe argumente de text (art. 1008 C. civ.76
;
art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă77
),
de cazuistică şi de drept comparat.
Nu este admisă confuzia între nulitate şi rezoluţiune, reziliere,
caducitate, revocare, inopozabilitate, fiecare dintre aceste noţiuni
73
Art.: 5, 790 alin. 1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 11671168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900.
74 Dispoziţiile art. 20 şi 34.
75 Dispoziţiile art. 46 şi 49.
76 Art. 1008 C. civ.: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi
desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” 77
Art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”
comercial
71
presupunând un regim juridic propriu, autonom.
Raportul nulitate-rezoluţiune:
„Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una din părţi”.78
Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:
- sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- produc efecte retroactiv (ex tunc);
- sunt, în principiu, judiciare (deci presupun o hotărâre a
organului jurisdicţional competent).
Între nulitate şi rezoluţiune există urmatoarele deosebiri
principale:
- în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţinea
presupune un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când
rezoluţiunea se poate aplica doar contractelor
sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu);
- în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente
încheierii actului juridic, cauza rezoluţiunii (neexecutare
culpabilă de către una din părţi) este ulterioară momentului
încheierii contractului,
Raportul nulitate - reziliere:
Rezilierea este încetarea sau desfacerea unui contract
sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor de către una dintre părţi.
În cazul acestor contracte (cu executare succesivă), nici
nulitatea şi nici rezilierea nu sunt retroactive, ci au efecte numai pentru
viitor (ex nunc). De asemenea, cauza rezilierii este ulterioară încheierii
contractului, spre deosebire de cauza nulităţii.
Raportul nulitate - caducitate:
Caducitatea are ca efect ineficacitatea actelor juridice care nu
şi-au produs încă efectele, din cauza unei împrejurări survenite ulterior
încheierii valabile a actelor şi independent de voinţa părţilor sau
autorului lui. De exemplu, legatul devine caduc dacă legatarul
predecedează testatorului său.
Nulitatea şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar
între ele există următoarele deosebiri:
- nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea
presupune un act valabil încheiat;
- nulitatea retroactivează (ex tunc), pe când caducitatea
produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deoarece
pentru trecut nu s-au produs efecte ale actului juridic;
- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente
încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauză
ulterioară încheierii actului şi straină de voinţa autorului sau
autorilor.
Raportul nulitate-revocare:
Revocarea are mai multe înţelesuri în dreptul civil, dar aici ne
referim la revocare ca sancţiune civilă ce constă în înlăturarea efectelor
actului juridic din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării
culpabile a sarcinii.
Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a
actului juridic civil; ele se deosebesc, în principal, prin:
78
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 175.
comercial
72
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce
revocarea presupune un act valabil încheiat;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii
actului juridic; cauzele revocării sunt ulterioare încheierii
actului juridic;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea e
aplicabilă, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi).
Raportul nulitate-inopozabilitate:
„Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii
unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau al lipsei ori depăşirii puterii
de a reprezenta”.79
Nulitatea şi inopozabilitatea se deosebesc, în principal, prin
următoarele:
- nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea
presupune un act încheiat valabil;
- în cazul nulităţii, efectele se răsfrâng atât asupra părţilor, cât
şi asupra terţilor; în cazul inopozabilităţii, actul juridic
produce efecte faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;
- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii
actului juridic, în timp ce inopozabilitatea, de regulă, se
referă la neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
actului juridic.
- nulitatea relativă poate fi „confirmată”, iar inopozabili-tatea
poate fi înlăturată prin „ratificare”; aceste două modalităţi
de remediere nu se confundă.
b. Clasificare, cauze; regim juridic:
Clasificare:
1. Din punct de vedere al naturii interesului ocrotit (general
sau individual) prin dispoziţia legală care a fost încălcată la
încheierea actului juridic, nulitatea poate fi absolută şi
relativă.
Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul
nerespectării, cu prilejul încheierii unui act juridic, a unei norme ce
ocroteşte un interes general, public.
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul
nerespectării, cu prilejul încheierii unui act juridic civil, a unei norme
ce ocroteşte un interes particular, privat.
Nulitatea absolută e desemnată în legislaţie, practica sau
doctrina prin expresiile: actul este „nul de drept” sau „nul de plin
drept”, iar nulitatea relativă e indicată prin expresiile; „actul este
anulabil”sau „poate fi anulat”.
2. După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi
totală.
Este parţială nulitatea care desfiinţează doar o parte din efectele
actului juridic civil, celelalte efecte ale acestuia producându-se, în
măsura în care nu contravin legii.
Este totală nulitatea ce desfiinţează actul juridic civil în întregul
său.
Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală este
excepţia. De exemplu, nerespectarea formei cerute ad validitatem va
atrage sancţiunea nulităţii totale.
De asemenea, precizăm că doar în cazul unui act juridic civil cu
79
Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 177.
comercial
73
mai multe clauze (şi, deci, efecte) se poate aplica sancţiunea nulităţii
parţiale. De exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, mai mare
decât dobânda permisă de lege, poate fi aplicată nulitatea parţială,
desfiinţându-se clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul
efectelor actului.
3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea
poate fi expresă (sau textuală) şi virtuală (sau implicită).
Nulitatea este expresă (explicită sau textuală) atunci când este
prevazută ca atare, într- o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor sunt
exprese, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept
civil. De exemplu, art. 822 C. civ. prevede: „Este nulă orice donaţiune
făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa
donatorului.”
Este virtuală (implicită, tacită) nulitatea care nu este prevăzută
expres de lege, dar ea rezultă în mod neîndoielnic fie din exprimarea
normei legale, fie din scopul acesteia. De exemplu, art. 813 C. civ.
prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deşi textul nu
prevede, consecinţa nerespectării formei înscrisului autentic este
nulitatea.
4. În funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate,
distingem: nulitate de fond şi nulitate de formă.
Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii
unei condiţii de fond a actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect,
cauză.
Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei
cerute ad validitatem.
Cauze de nulitate absolută:
Sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic:
a) lipsa consimţământului;
b) lipsa capacităţii de folosinţă; nerespectarea unei
incapacităţi speciale instituită pentru ocrotirea unui
interes social general sau acea lipsă a capacităţii de
folosinţă care are drept cauză nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
c) lipsa obiectului; obiect ilicit sau imoral;
d) lipsa cauzei; cauza falsă, ilicită sau imorală;
e) lipsa formei cerută ad validitatem.
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor
imperative ale legii, ale ordinii publice sau bunelor
moravuri;
3. lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
4. frauda legii (fraus omnia corrumpit).
Cauze de nulitate relativă :
Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a ctului juridic civil:
1. existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă
sau leziune);
2. lipsa discernamantului unei părţi în momentul încheierii
actului juridic civil;
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de
capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul
judecătoresc) sau de către persoane cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, fără încuvi-inţările legale (actul este
lezionar pentru minorul de 14-18 ani şi este încheiat fără
comercial
74
încuviinţarea ocrotitorului legal sau actul este încheiat fără
încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului în lipsa
sau cu depăşirea puterilor, în cazul persoanelor juridice;
nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea
unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu,
cea prevazută de art. 1307 C. civ. privind interdicţia
vânzării-cumpărării între soţi);
4. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea
nr. 18 / 1991.
Regimul juridic aplicabil nulităţilor are în vedere regulile care
guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană
interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de către organul
juridicţional;
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în
nulitatea absolută fiind imprescriptibilă;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată.
Regimul juridic aplicabil nulităţi relative:
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în
interesul căreia a fost prevăzută această acţiune.
Există câteva excepţii de la această regulă, printre care cea
prevăzută de art. 45 din Codul de procedură civilă: „Procurorul poate să
porneasca orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe
la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta este
necesar pentru apărarera intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti
sau ale oamenilor muncii”;
b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă; deci nulitatea
relativă poate fi invocată în temenul de prescriţie extinctivă
(termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, iar începutul
prescripţiei acestei acţiuni fiind reglementat în art. 9 din
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă80
);
c) nulitatea relativă poate fi confirmată, fie printr-o
confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită.
Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic întocmit
în acest scop şi trebuie să cuprindă, potrivit art. 1190 C. civ., şi cauza
nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.
Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea actului
anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de
prescripţie.
În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune
în constatarea nulităţii (nulitate ce operează, în puterea legii, chiar din
momentul încheierii actului), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune
în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie desfiinţat de
instanţă.
d) Efectele nulităţii:
Prin efectele nulităţii întelegem acele cosecinţe juridice ale
aplicării sancţiunii nulităţii (lipsirea actului juridic civil de efectele
contrarii normelor ce reglementează încheierea sa valabilă).
Deci, ca efect al nulităţii, se desfiinţează raportul juridic născut
80
Art. 9 din Decretul nr. 167/1958 prevede: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”
comercial
75
în temeiul actului juridic lovit de nulitate, sau a clauzei (clauzelor) nule
a acestuia, după caz, ajungându-se prin aceasta, la restabilirea
legalităţii.
Această desfiinţare a actului juridic şi, respectiv, a raportului
juridic născut din el, produce drept consecinţe:
a) actul juridic ce nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai
produce;
b) dacă actul juridic a fost executat total sau parţial, până la
pronunţarea hotărârii de anulare, efectele nulităţii vor fi:
1) desfiinţarea, cu caracter retroactiv, a actului;
2) restituirea prestaţiilor ce au fost efectuate în temeiul actului anulat;
c) acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui
act juridic nul sau anulabil, acte prin care s-au constituit sau
transmis drepturi faţă de terţi, vor fi desfiinţate în baza
anulării (nulităţii) actului iniţial.
Deci, putem spune că efectele nulităţii se exprimă, în esenţă, în
adagiul quod nullum est nullum producit effectum.
Pentru a opera această regulă, trebuie să fie aplicate principiile
efectelor nulităţii, şi
anume:
- retroactivitatea nulităţii;
- restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum);
- anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent
(resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
De lege lata, nu există texte de principiu privind efectele
nulităţii dar există texte legale ce reglementează nulitatea în anumite
cazuri (inclusiv cele ce reglementează excepţiile de la principiile
efectelor nulităţii).
2.11 Principiul retroactivităţii. Excepţii
Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai
pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc).
Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune
înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul
încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. Astfel se
ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul
juridic.
Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din
principiul legalităţii.
Numim excepţii de la retroactivitate, acele cazuri în care,
pentru motive temeineice, efectele care s-au produs între momentul
încheierii actului şi momentul anulării sale sunt menţinute. în aceste
cazuri, nulitatea produce efecte numai ex nunc, nu şi ex tunc.
Sunt astfel de excepţii:
- menţinerea efectelor produse, în trecut, de un contract cu
executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere
sau contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, caz în
care retroactivitatea efectelor nulităţii este, în mod obiectiv,
imposibilă);
- păstrarea fructelor care au fost culese anterior anulării (în
temeiul art. 485 C. civ.81
), caz în care neretroactivi-tatea
efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a
81
Art. 485 C. civ.: „Posesorul nu caştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”
comercial
76
posesorului de bună credinţă.
Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio în
integrum). Excepţii.
Acest principiu este o consecinţa a principiului retroactivităţii
efectelor nulităţii.
Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept
potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie
restituit, în aşa fel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în
care ar fi fost dacă acel act nu s-ar fi încheiat.
Restitutio în intergum (ca şi retroactivitatea) priveşte efectele
nulităţii actului juridic civil între părţile raportului juridic, şi nu faţă de
terţi.
Sub aspect procesual, există două acţiuni: acţiunea în anularea
actului (care este imprescriptibilă sau prescriptibilă, după caz) şi
acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în executarea actului anulat
(care este prescriptibilă).
Numim excepţii de la restitutio in integrum situaţiile în care,
pentru motive temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat
nu se restituie, ci se menţin.
Aceste excepţii de la principiul restitutio in integrum sunt, în
acelaşi timp, excepţii de la retroactivitatea efectelor nulităţii.
Este o astfel de execepţie nu numai menţinerea tuturor efectelor
actului juridic anulat, ci şi menţinerea lor parţială.
Sunt considerate excepţii de la principiul restitutio in integrum,
în doctrină şi practică, următoarele cazuri:
- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă restituie prestaţia pe care
au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura
îmbogăţirii lor, potrivit prevederilor art. 1164 C. civ.82
;
această excepţie e justificată de principiul ocrotirii
minorului în raporturile juridice civile, luând în considerare
lipsa sa de experienţă;
- în cazul în care se aplică principiul nemo auditur propriam
turtitudinem allegans (numănui nu-i este îngăduit să se
prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru
a obţine protecţia unui drept).
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).
2.12 Excepţii
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial este o consecinţă a:
- celorlalte două principii ale efectelor nulităţii:
retroactivităţii şi repunerii în situaţia iniţială ;
- unui alt principiu mare de drept: nemo dat quod non habet
sau nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse
habet (numeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are
sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are
82
Art. 1164 C. civ. dispune: „Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în resciziune contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” (Această dispoziţie a devenit inaplicabilă în privinţa femeilor măritate, prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin Decretul nr. 1412/1932 - n. n.).
comercial
77
el însuşi).
Acest al treilea principiu al efectelor nuliăţtii poate fi definit ca
fiind regula juridică în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi
anularea actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul.
Aplicarea acestui principiu în practică se concretizează şi în
două situaţii specifice:
1) pentru „actele autorizate”, anularea autorizaţiei
administrative ce precede actul juridic civil, conduce şi la
anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;
2) pentru cazul a două acte: unul principal şi celalalt accesoriu,
anularea actului principal atrage şi anularea actului
accesoriu, prin aplicarea adagiului accesorium sequitur
principalem.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial nu se bucură, nici el, de o consacrare legală, cu caracter
general. Art. 1770 C. civ., ce se referă la ipotecă, prevede: „Acei care au
asupra unui imobil un drept suspens prin o condiţie, sau rezolubil în
oarecare cazuri, sau supus la o acţiune în resciziune, nu pot consimţi
decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni.”
Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis
resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, deşi actul iniţial se
anulează, actul subsecvent este totuşi menţinut, din cauza unor motive
temeinice.
Menţinerea actului subsecvent, în aceste situaţii de excepţie,
este justificată de două mari principii de drept:
1) cel al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu
oneros, al unui bun;
2) cel al asigurării stabiliăţtii circuitului civil.
Sunt excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca
urmare a anulării actului
iniţial:
- terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la
un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a
încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în temeiul art.
1909 C. civ. alin. 183
, coroborat cu art. 972 C. civ.84
;
- art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă cel declarat
mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea.
Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative
de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu
titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că
la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”;
- subdobânditorul, de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui
bun imobil îl păstrează, deşi titlul de proprietate al
transmiţătorului a fost declarat nul sau anulat.
Principii de drept care înlătură regula quod nullum est
nullunproducit effectum:
83
Potrivit art. 1909 alin. 1, „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.”
84 Cf. art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă
în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă.”
comercial
78
Acele principii de drept care, aflate în concurs cu regula quod
nullum est nullum producit effectum, o înlătură, sunt:
1) principiul conversiunii actului juridic;
2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis
facit ius);
3) principiul răspunderii delictuale.
1. Principiul conversiunii actului juridic.
Efectul acestui principiu este înlocuirea (substituirea) actului
juridic nul cu alt act juridic valabil. Deci, manifestarea de voinţă
valabilă într-un act juridic nul poate avea o valoare independentă de
soarta acelui act.
Temeiul conversiunii îl constituie regula de interpretare logică
consacrată de art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în
acela ce n-ar putea produce niciunul”, regulă ce se regăseşte în adagiul
actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
Pentru a putea opera conversiunea trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- cele două acte juridice să fie încheiate între aceleaşi părţi;
- să existe un element care să diferenţieze actul nul de cel
valabil (să fie de natură diferită; conţinutul lor să fie diferit;
să producă efecte diferite; condiţiile de formă să fie diferite
pentru fiecare din cele două acte);
- unul din cele două acte să fie anulat total şi efectiv;
- actul valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar
aceste condiţii să se regasească în cuprinsul actului anulat;
- din manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte
imposibilitatea conversiunii.
Rezultă, deci, că nu va exista conversiune în următoarele
cazuri:
a) când este vorba de nulitate parţială: unele clauze ale actului
sunt anulate, iar altele menţinute;
b) când actul nu este încă anulat, operând prezumţia de
validitate;
c) când este doar o problemă de calificare, din cauza
denumirii greşite date de părţi actului juridic;
d) cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea
ulterioară a cerinţei legale nerespectate la încheierea
actului juridic.
Menţionăm ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic civil:
- manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare,
valorează antecontract de vânzare-cumparare;
- actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar e valabil ca
revocare a legatului care avea ca obiect bunul ce forma
obiect şi al actului de înstrăinare anulat - caz prevăzut
expres de art. 932 C. civ.: „Orice înstrăinare a obiectului
legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul
pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi
nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea
testatorului”;
- cazul moştenitorului care înstrăinează un bun din masa
succesorală; cu toate ca actul de înstrăinare este nul,
manifestarea de voinţă pe care o conţine valorează ca
comercial
79
acceptare a succesiunii - caz prevăzut de art. 689 C. civ.:
„Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când
se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într- un act autentic
sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar
putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se
presupune neapărat intenţia sa de acceptare.”
2. Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis
facit ius) înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie
de eroare comună, obştească.
O aplicaţie a acestui principiu este consacrată cu privire la
actele de stare civilă: atunci când înregistrările în registrul de stare
civilă au fost făcute de o persoană necompetentă, dar care a exercitat
public atribuţia sa de delegat de stare civilă, sunt valabile, chiar dacă
persoana respectivă nu avea, în realitate, această calitate.
3. Principiul răspunderii civile delictuale.
Între principiul ocrotirii minorului, consacrat de art. 1159 C.
civ.85
şi principiul răspunderii civile delictuale (nemini laedere), cel
care are câştig de cauză este principiul răspunderii civile delictuale,
ceea ce echivalează cu menţinerea actului anulabil, ca fiind cea mai
bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce părţii cocontractante prin
fapta ilicită a minorului; în acest context, art. 1162 C. civ. dispune:
„Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce
rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”
2.13 Teste de autoevaluare:
1. Care este criteriul după care clasificăm nulitatea în
absolută şi relativă?
2. Acţiunea în nulitate absolută este prescriptibilă?
3. Poate fi nulitatea relativă confirmată? Ce este actul
confirmativ?
2.14 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi
relativă este natura generală, obştească sau particulară a
interesului ocrotit de norma juridică încălcată cu ocazia
încheierii actului juridic.
2. Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.
3. Da, nulitatea relativă poate fi confirmată. Actul
confirmativ trebuie să respecte condiţiile de validitate
cerute oricărui act juridic civil şi este actul prin care partea
contractantă îndreptăţită să invoce nulitatea relativă
renunţă la acest drept.
2.15 Rezumat:
În această secţiune a fost analizată noţiunea nulităţii şi
delimitarea ei de alte instituţii; au fost folosite mai multe criterii şi s-au
prezentat clasificări ale nulităţii, cu privire specială asupra regimului
juridic al nulităţii absolute şi al celei relative. De asemenea, au fost
prezentate efectele nulităţii, cu principiile care le guvernează.
2.16 Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
85
Art. 1159 C. civ.: „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune.”
comercial
80
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2002
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.
Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura
Şansa, Bucureşti, 1994
4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,
Bucureşti, 2010. Lucrare de control:
1. Definiţi actul juridic civil.
2. Prin ce se deosebieşte clasificarea actelor juridice în
unilaterale şi bilaterale de clasificarea contractelor în
unilaterale şi bilaterale?
3. Cum se subclasifică actele cu titlu oneros?
4. Care sunt modalităţile de care poate fi afectat un act
juridic?
5. Definiţi consimţământul.
6. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le întrunească
consimţământul pentru a fi valabil?
7. Ce este cauza actului juridic?
8. Daţi două exemple de acte juridice solemne.
9. Care sunt principiile care guvernează efectele actului
juridic civil?
10. Care este regimul juridic al nulităţii absolute şi care este
regimul juridic al nulităţii relative?
comercial
81
UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3
Obiective: Unitarea de învăţare cuprinde trei secţiuni: privind faptele de comerţ, privind calitatea de
comerciant şi privind fondul de comerţ. Toate trei sunt instituţii fundamentale ale dreptului
afacerilor şi studierea lor temeinică este necesară formării juridice a unui economist. Timp de studiere: 1 ora şi 'A
Secţiunea 1. Faptele de comerţ
2.17 Definiţie
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică86
, ansamblul regulilor
care compun dreptul comercial este determinat de trei noţiuni: cea de
act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.
Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci
enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le consideră fapte de comerţ.
Termenul juridic utilizat - fapte de comerţ - este propriu numai
Codului comercial român, care, în această privinţă, se delimitează atât
de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de
act (acte de commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în
literatura juridică87
este dacă această deosebire este numai rodul
întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de
către cea mai mare parte a doctrinei a fost că folosirea expresiei fapte de
comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în teoria dreptului,
actele juridice se disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea
că primele sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce
efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice prin voinţa
legii, independent de voinţa autorilor. Legiuitorul român a vrut să
supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele
juridice, ci şi raporturile juridice izvorâte din faptele juridice88
. Deci,
potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor comerciale nu
numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără
justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite,
săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială.
Alăturându-ne opiniei majoritare, folosim terminologia legii - fapte de
comerţ - deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român şi nu
termenul acte de comerţ - folosit de unii autori.
Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două
concepţii fundamentale pentru definirea comercialităţii:
1. Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este
de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obiect (actul,
faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că
anumite operaţiuni au caracter comercial prin însăşi natura
lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este
comerciant sau necomerciant,
2. Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este
de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect
86
R. Houin, R. Radiere, Droit comercial, Sirey, Paris, 1971, Quatrieme edition, p. 23 şi M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 26.
87 I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 13 şi următoarele. 88
Vezi I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, p. 32 şi S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 31.
comercial
82
(comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ),
considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ
atunci când acesta este săvârşit de un comerciant, prin
comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică
recunoscută ca atare (ca şi comerciant) şi înmatriculată în
registrul comerţului.
În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului
are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de concepţia
obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un
caracter declarativ de drepturi.
Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de
definire a comercialităţii
- ilustrată prin art. 3 C. com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de
definire a comercialităţii
- ilustată de art. 4 şi 7 C. com.
Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ.
Legiuitorul român, neavând o concepţie proprie asupra faptelor de
comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau
activităţi pe care le-a declarat fapte de comerţ obiective89
.
Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această
enumerare este limitativă, exhaustivă sau, dimpotivă, exemplificativă -
putându-se adăuga la ea.
Opinia cea mai veche considera că această enumerare este
limitativă90
. Chiar şi această opinie precizează că enumerarea limitativă
nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor
acte sau poeraţiuni în una din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de
art. 3 C. com.
Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de
art. 3 C. com are un caracter enunţiativ, exemplificativ, ea referindu-se
la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data
adoptării codului91
.
Aşa cum s-a scris în literatura juridică92
, interesul practic al
delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter civil constă în:
- definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de
activitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C. com.),
- dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ
sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele
civile.
În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe
criterii pentru caracterizarea faptelor de comerţ93
:
1) Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un
act de speculaţie deoarece este făcut în scopul obţinerii de
profit, speculând asupra transformării unor materii prime,
materiale etc. în produse de o valoare superioară sau asupra
schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în doctrină94
,
termenul de speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul
curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin
89
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 29. 90
C. A. Arion, Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucureşti, 1920, p. 86. 91
S. Cărpenaru, op. cit., p. 32, M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 30. Pentru o opinie contrară vezi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23.
92 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 21-22.
93 Pentru o expunere mai amplă vezi I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura Socec, Bucuresti,
1946, p. 169-180 şi S. Cărpenaru, op. cit., p. 34-36. 94
S. Cărpenaru, op. cit., p. 34, nota 3.
comercial
83
care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit.
2) Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de
circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul parcurs
de marfă de la producător la consumator.
3) Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este
actul îndeplinit într-o întreprindere, adică o activitate
metodic organizată şi nu un act juridic izolat.
Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat
că acel criteriu propus de ei este suficient, singur, pentru definirea
comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi
reţinute primele două criterii, întrunite cumulativ, pentru definirea
faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat pentru
subclasificarea faptelor de comerţ obiective.
Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care
dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se
întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care urmăreşte
obţinerea de profit.
Art. 4 C. com - ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în
subsidiar, a concepţiei subiective de definire a comercialităţii - instituie
o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau
obligaţii ( în afară de cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui
comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
nu rezultă contrariul
- caracterul lor necomercial - din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie
legală relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară.
Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5 C.
com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.
1.1 Clasificare
În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au
fost clasificate în trei categorii principale:
- fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective
de definire a comercialităţii, au un caracter comercial prin
însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent
dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau
necomerciant,
- fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei
subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter
comercial în virtutea faptului că sunt săvârşite de un
comerciant,
- fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din
părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte au
caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a
unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea, decătre un
particular - persoană fizică a unui contract de asigurare de
viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ
mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un
comerciant - pentru aprovizionarea comerţului său - a unor
fructe şi legume de la un producător agricol.
La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei
grupe:
- operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi
titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective constitutive
comercial
84
de comerţ,
- acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând
asupra muncii oragnizate (întreprinderile),
- fapte de comerţ conexe (accesorii).
Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi
operaţiunile de bancă şi schimb.
Potrivt doctrinei95
, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi
vânzarea comercială se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare
din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le
deosebeşte.
În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare
sau închiriere trebuie să existe la momentul cumpărării, să privească
bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului,
creditelor şi titlurilor negociabile.
Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau
biletelor de bancă naţionale sau străine, sub formă obişnuită când se
schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de
transmitere de fonduri prin evitarea transferului de numerar96
.
Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte
activităţile organizate sub forma unei întreprinderi.
În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a
revenit sarcina să o definească. Potrivit concepţiei clasice a dreptului
comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de
întreprindere, aceasta este definită ca un organism în fruntea căruia se
află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu
capitalul şi munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri
economice97
.
Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă
de întreprinderi. Ele pot fi grupate în două categorii98
:
- din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi
întreprinderile de fabrici şi manufacturi,
- din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de
servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri, întreprinderile
de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi
oficii de afaceri, întreprinderile de editură, imprimerie,
librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport de
persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare,
întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.
Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac
parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt comerciale, dar
dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele
sau operaţiunile pe care legea le califică fapte de comerţ, cum ar fi
contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi vânzările
de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de
mijlocire în afaceri, contul curent şi cecul, cambia şi ordinele în
producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele
de gaj şi fidejusiune, operaţiuni privind navigaţia pe apă.
95
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 31. 96
Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994, p. 19. 97
I. N. Finţescu, op. cit., p. 44. 98
Vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 36.
comercial
85
2.18 Teste de autoevaluare:
11. Daţi exemplu de o faptă de comerţ obiectivă organizată sub
formă de întreprindere.
12. Ce sunt faptele de comerţ mixte sau unilaterale?
2.19 Răspăunsurile testelor de autoevaluare:
1. Exemplu de faptă de comerţ obiectivă organizată sub formă
de întreprindere: întreprinderile de construcţii.
2. Faptele de comerţ mixte sau unilaterale sunt cele care,
pentru una din părţi au caracter civil, iar pentru cealaltă
caracter comercial.
2.20 Rezumat:
În această secţiune s-a prezentat noţiunea de faptă de comerţ,
precum şi clasificarea faptelor de comerţ.
2.21 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu,
Camelia Stoica, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a
revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,
Bucureşti, 2010
4. Codul Comercial Român
Secţiunea 2. Calitatea de comerciant
În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care
este consacrată, în principal, în dreptul nostru, activitatea comercială
este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi
ce săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective.
Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după
cum este vorba, pe de-o parte, de comercianţi persoane fizice,
întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de
Codul comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de
comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale
reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările
ulterioare, regii autonome99
şi organizaţii cooperatiste, reglementate
prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter
comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 - după modelul
francez).
2.22 Comerciantul persoană fizică100
Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de
comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită.
Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă
cu privire la calitatea de comerciant, potrivit căreia această calitate
99
Spre deosebire de opinia dominantă in doctrina ce consideră regiile autonome comercianti, există opinii ce consideră ca acestea nu sunt comercianti deoarece desfasoara o activitate de interes public. În acest sens, a se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 36.
100 Pentru întreprinderea individuală fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător persoană fizică, a
se vedea dispoziţiile OUG nr. 44/2008.
comercial
86
poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea
persoană.
Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să
dobândească statutul de comerciant sunt săvârşirea de fapte de comerţ
şi cu titlul de profesiune.
În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în
doctrină101
cum că profesiunea comercială nu trebuie înţeleasă ca o
activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate
principală, dar este necesar ca principalele mijloace de subzistenţă ale
persoanei să provină din activitatea comercială.
Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul
unei profesiuni dacă există două elemente:
- un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul
sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi
- un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de
a deveni comerciant, de a dobândi o anumită condiţie
socială.
La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat
(deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai multe ori
îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ
obiective, cu titlu de profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea
acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi auxiliarii
comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de
profesiune, dar în numele altuia (nomine alieno), în numele
comerciantului pe care îl ajută.
Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii
de comerciant a persoanei fizice are lor prin îndeplinirea unor elemente
de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin
dovedirea sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea
de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. Înmatricularea în
registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de
comercialitate, ce trebuie completată cu dovada elementelor de fapt
arătate.
Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când
aceasta încetează să săvârşească fapte de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.
2.23 Limitele principiului libertăţii comerţului
Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la
profesiunea comercială este liber, în funcţie de dorinţele şi interesele
fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale
acestui principiu, a căror raţiune este protejarea unor interese generale,
obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.
Astfel, în literatura de specialitate102
, sunt menţionate două
categorii de limite ale principiului libertăţii exercitării comerţului:
- limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care
face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale, ale
terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor
persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:
a) incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al
101
S. Cărpenaru, Drept comercial român, Vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 82. 102
M. Pedamon, Droit commerciel, Dalloz, 1994, p. 106-128 şi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 38-39.
comercial
87
persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu
pot începe un comerţ şi nu pot dobândi calitatea de
comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu
deplină103
,
b) interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea
unor reglementări speciale în acest sens, în scopul
apărării intereselor generale ale societăţii. Interdicţiile
legale se referă la anumite activităţi care nu pot face
obiectul comerţului particular şi care sunt monopol de
stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia
cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care
sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau
comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop
decât de medicament).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma
clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai
între părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului
de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu
facă acelaşi gen de comerţ).
Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în
trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu activitatea
comercială - infracţiuni economice, cum ar fi bancruta
frauduloasă, falsul - care îi fac nedemni de a mai
exercita comerţ în viitor.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită
caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite
funcţii sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel,
nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici,
magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi
comercianţi persoanele care exercită profesii liberale,
cum ar fi notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc.
- limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă
prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de garanţie
contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului
unui fond de comerţ etc.
2.24 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni
Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile
liberale.
a) Meseriaşii
Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de
prelucrare şi transformare a obiectului muncii sau la prestarea de
servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.
Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul
meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora.
În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută
103
Deşi atât minorii, cât şi interzişii judecatoreşti nu pot începe un comerţ, totuşi, situaţia minorilor este ceva mai bună deoarece în cazul în care un minor a mostenit un fond de comerţ, reprezentantul legal al minorului poate continua comertul în numele şi în interesul acestuia, cu intenţia de a i-l preda când va împlini 18 ani. Dacă interzisul judecătoresc mosteneşte un fond de comerţ, reprezentantul legal al acestuia va fi obligat să vândă fondul de comert, să-l lichideze, considerându-se că această soluţie corespunde cel mai bine interesului interzisului.
comercial
88
produsele pe care le vinde clienţilor sau atunci când meseriaşul îşi
organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de
alte persoane se pune problema dacă nu cumva el devine comerciant,
îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea
de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.
b) Agricultorii
Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea
produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul
său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau
arendaşul care vinde produsele obţinute de pe pământul său sau cel
cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.
Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci
cumpără şi alte produse pentru a le revinde sau a le prelucra şi apoi a le
revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de
toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.
c) Profesiunile liberale
Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de
comercianţi (medici, arhitecţi, notari, avocaţi, artişti, experţi contabili
etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa
lor în schimbul unui onorariu. O caracteristică a profesiunilor liberale
este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia ce
le exercită.104
Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu
activitatea comercială.
În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără
şi foloseşte anumite materiale (de ex. medicul stomatolog), se
consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză
nu devine comerciant.
2.25 Calitatea de comerciant a persoanei juridice
Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile
comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată şi care vor
fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi
există opinii în literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar
fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de interes public105
),
organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu
caracter comercial (reglementate în România prin Legea nr. 161/2003,
după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste
sunt reglementate prin legi speciale.
Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de
persoanele fizice care devin comercianţi, societăţile comerciale se nasc
comercianţi106
.
Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de
comerciant este suficientă simpla ei constituire, în condiţiile legii.
De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice
se face foarte simplu, prin prezentarea unei simple copii după
104
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 63. 105
Vezi în acest sens S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36.
106 S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 65.
comercial
89
certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.
Această calitate se pierde în momentul în care societatea
comercială îşi încetează existenţa ca persoană juridică. Personalitatea
juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este
radiată din registrul comerţului.
Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică,
precum şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot dobândi calitatea de
comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice
comerciale - supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru
care au fost create aceste persone juridice nu este comerţul, ci
desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi
fundaţiile nu au calitatea de comerciant, scopul înfiinţării lor fiind
desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural,
artistic, sportiv etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi
fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar numai dacă acestea
sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o
editură). Această posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor
nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant, chiar dacă
raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care
aceste asociaţii sau fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale.
2.26 Obligaţiile profesionale ale comerciantului
Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care,
împreună, formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:
- înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii
sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului privind
anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul
desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul
comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce
este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului republicată),
- întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil
(obligaţie reglementă de Codul comercial român şi de
Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi
completările ulterioare),
- respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul
desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o parte,
de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi,
pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996
modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).
2.27 Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea
economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice
autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al
întreprinderilor individuale şi familiale.
comercial
90
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi
acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi
reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică
acelor activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic
special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta
ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în
contextul libertăţii de prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum
este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene.
În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile
de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) întreprindere economică - activitatea economică
desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic,
combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă,
materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul
întreprinzăto-rului, în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege,
b) întreprindere individuală - întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică,
c) întreprindere familială - întreprinderea economică, fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzător
persoană fizică împreună cu familia sa,
d) persoană fizică autorizată - persoana fizică autorizată să
desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de
lege, folosind în principal forţa sa de muncă,
e) patrimoniu de afectaţiune - totalitatea bunurilor, drepturilor
şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului
întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituite ca o fracţiune distinctă a
patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii
familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora.
Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia
fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în doctrina franceză,
conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare
element îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile, licenţele de
export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de
fondul de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008
se conturează o nouă concepţie.107
Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la
concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu comercial distinct,
reprezentat prin fondul de comerţ.
Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului
întreprinderii individuale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a
fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.
Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă
iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice
persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al
Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura
activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de
lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile,
107
S. Cristea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 83.
comercial
91
meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod
expres pentru libera iniţiativă.
Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura
activităţile economice după cum urmează:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,
b) ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)
Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în
articolele 16-21.
Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost
autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca
PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi
individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi
economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic.
PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane
pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va
fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează,
chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu
cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi
domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel
pentru care PFA este autorizată.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de
muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea
de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale.
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de
afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg
patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii
simplificate, dacă are calitatea de comerciant.
Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al
întreprinderii individuale:
Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de
art. 22-27 din ordonanţă.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică
prin înregistrarea în registrul comerţului.
Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale,
întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică,
poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate
colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai
unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi
familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi
individuale nu va fi considert un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale poate cumula şi calitate de salariat al unei terţe persoane
care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într- un alt domeniu de
activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea
individuală.
comercial
92
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde
pentru obligaţiile sale cu patrioniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de
insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate.
În cazul decesului titularului întreprinderii individuale,
moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa,
printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii
succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna
un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca
întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi
firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de
succesor.
Regimul juridic al întreprinderii familiale:
Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi
membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau
titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei pot cumula calitatea de
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu,
cât şi într-un alt domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au
organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu
contract de muncă.
Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul
de constituire va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul
unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată,
întreprinderea familială, prin reprezentantul său, poate colabora cu
PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi
individuale sau reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte
persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic
dobândit.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu
dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane
fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului şi răspund
solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a
fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător
cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se
iau de către reprezentantul desemnat al acesteia.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii
întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a
membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi
acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă
Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a
asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.
Teste de autoevaluare:
1. Precizaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanal fizică pentru a dobândi calitatea de
comerciant.
comercial
93
2. Enumeraţi categoriile de persoane incompatibile cu activitatea comercială.
3. Care sunt obligaţiile profesionale ale oricărui comerciant?
4. Care sunt cele trei forme de exercitare a comerţului reglementate de OUG nr. 44/2008?
Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant, trebuie să săvârşească
fapte de comerţ în nume propriu, având comerţul ca o profesiune obişnuită.
2. Sunt incompatibili cu activitatea comercială funcţionarii publici, magistraţii, militarii,
preoţii, precum şi persoanele care exercită profesii liberale.
3. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor sunt: înmatricularea la Registrul Comerţului,
ţinerea registrelor de contabilitate şi respectarea concurenţei loiale sau licite.
4. Cele trei forme de exercitare a comerţului prevăzute de OUG nr. 44/2008 sunt: persoană
fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială.
2.28 Rezumat:
În această secţiune au fost abordate dobândirea calităţii de comerciant cum este ea dezvoltată în
doctrina clasică, cu principiul libertăţii exercitării comerţului (inclusiv incompatibilităţi), delimitarea
calităţii de comerciant de alte profesiuni, obligaţiile profesionale ale comerciantului, precum şi
prevederile OUG nr. 44/2008.
2.29 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Codul Comercial Român
5. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, actualizată
6. OUG nr. 44/2008
2.30 Societăţile comerciale
Societăţile comerciale sunt cei mai importanţi participanţi la
raporturile juridice de dreptul afacerilor.
Societatea comercială are o dublă natură, contractuală şi
instituţională. Natura contractuală este dată de contractul de societate,
pe baza căruia este constituită aceasta, iar natura instituţională este dată
de personalitatea juridică a societăţii.
Spre deosebire de societatea civilă, societatea comercială are
întotdeauna personalitate juridică, se constituie în vederea săvârşirii de
fapte de comerţ şi urmăreşte obţinerea unui profit. Obligaţiile societăţii
sunt garantate cu patrimoniul acesteia.
Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţie comerciale
actualizată, cele cinci forme de societăţi comerciale sunt: societatea în
nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni,
societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
În literatura juridică, cea mai importantă clasificare a
societăţilor comerciale este cea care se face în societăţi de persoane şi
societăţi de capitaluri.
Sunt societăţi de persoane societatea în nume colectiv şi societatea în
comercial
94
comandită simplă. Sunt societăţi de capitaluri societatea pe acţiuni şi
societatea în comandită pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată
este un tip hibrid de societate care împrumută trăsături şi de la
societăţile de persoane şi de la cele de capitaluri, iar legea permite şi
constituirea societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat - care
se face pe baza actului constitutiv format exclusiv din statutul societăţii.
Trăsăturile socităţilor de persoane:
- se constituie intuitu personae, adică în considerarea încrederii
între asociaţi şi a calităţilor personale ale acestora,
- capitalul social minim nu este prevăzut de lege, fiind lăsat la
latitudinea asociaţilor,
- capitalul social este împărţit în părţi de interes - fracţiuni de
regulă nenegociabile, netransmisibile,
- răspunderea asociaţilor (minim doi sau cel puţin un asociat
comanditat şi cel puţin un asociat comanditar) este nelimitaă şi
solidară.
Trăsăturile socităţilor de capitaluri:
- se constituie intuitu pecuniae, din considerente exclusiv
financiare,
- capiatalul social minim prevăzut de lege este echivalentul în lei
a 25.000 de euro,
- capitalul social este împărţit în fracţiuni numite acţiuni, care
sunt negociabile, transmisibile,
- răspunderea acţionarilor ( minim doi sau cel puţin un acţionar
comanditat şi cel puţin un acţionar comanditar) este limitată la
valoarea acţiunilor lor.
Trăsăturile societăţilor cu răspundere limitată:
- se constituie intuitu personae, ca şi societăţile de persoane,
- capitalul social minim prevăzut de lege este de 200 lei,
- capitalul social este împărţit în fracţiuni numite părţi sociale,
care sunt, de regulă, nenegociabile, netransmisibile,
- răspunderea asociaţilor este limitată la contravaloarea părţilor
lor sociale.
2.31 Teste de autoevaluare:
1. Care sunt cele cinci forme de societăţi comerciale ?
2. Care este răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni ?
2.32 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Cele cinci forme de societăţi comerciale sunt: societate în nume
colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni,
societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere
limitată.
2. Răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la
valoarea acţiunilor lor.
2.33 Rezumat:
În această secţiune se prezintă noţiunea şi clasificarea
societăţilor comerciale. Bibliografie:
Legea nr. 31/1990 privind sociatăţile comerciale actualizată.
comercial
95
Secţiunea 3. Fondul de comerţ - instituţie fundamentală a dreptului
afacerilor
2.34 Noţiunea de fond de comerţ
În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca
ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupează, afectându-le
exercitării propriului comerţ108
, iar jurisprudenţa a definit fondul de
comerţ drept o universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale,
active şi pasive109
.
În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental
termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele norme juridice privind
activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii
contabilităţii aprobat prin HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond
de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.111
Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr.
298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act
normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale. Această definiţie include printre elementele
fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din sistemele de
drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia
potrivit căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă110
.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de
comerţ sunt:
- pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela
împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,
- pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost
reclamată de către creditorii comercianţilor.
2.35 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni
Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă
cu unele instituţii apropiate.
a) Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi
desfăşoară activitatea comerciantul.
Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în
timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.
b) Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.
Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ
deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea face comerţ.
Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un
drept propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în
108
În acest sens, vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 226, I. L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, pp. 512-521, I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 163, O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 23, R. Houin, N. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985, p. 164, Y. Guyon, Droit des affaires, Economica, Paris, 1990, p. 641.
109 Curtea de Casaţie, S. I, dec. 277/1946, citată în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Editura
Lumina, Bucureşti, 1991, p. 228. 110
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.
comercial
96
acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este
considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte noţiuni, aceea de
vad comercial .
c) Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi
desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un
element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine
titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al
imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul
comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt
afectate unui scop economic, lucrativ - desfăşurarea
comerţului.
d) Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de
întreprindere.
În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor,
întreprinderea a fost definită ca fiind o organizare sistematică de către
comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile
afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu
numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca - elemente care nu fac
parte din fondul de comerţ111
.
e) Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea
de patrimoniu.
Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de
bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de
comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o
valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi
datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul
acestuia112
. În doctrină, fondul de comerţ este denumit uneori
patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o
accepţiune exclusiv economică, ea se referă la bunurile destinate
desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate avea nici o
semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană
nu poate avea două patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un singur
patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ.,
oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu
toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare (articol ce
reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra
patrimoniului debitorului).
2.36 Natura juridică a fondului de comerţ113
şi trăsăturile
acestuia
În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii
în literatura de specialitate.
Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca
subiect de drept autonom nu a fost reţinută deoarece contravine
principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu
persoana fizică sau juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul
dreptului de gaj general al creditorilor.
De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de
comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale juridice sunt aceleaşi cu
cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că
111
S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 133. 112
S. Cărpenaru, op. cit., p. 133. 113
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 69 şi S. Cărpenaru, op. cit., pp. 134-136.
comercial
97
fondul de comerţ ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în
categoria universalităţilor juridice.
Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de
comerţ ca un patrimoniu afectat realizării unui scop - exerciţiul
comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a
teoriei universalităţii.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un
drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de creaţie intelectuală.
Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un
drept de clientelă, iar organizarea elementelor fondului de comerţ în
vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei
ştiinţifice, literare sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): ... alte tipuri de
proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul
vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi
altele asemenea.) consacră această concepţie privind fondul de comerţ.
Există opinii114
ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil
incorporal, întrucât în ansamblul elementelor acestuia prevalează
bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei
acestor autori.
O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem
următoarele caracteristici ale acestuia:
- fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele
care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte juridice
privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun
unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea
elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor
juridic,
- fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic
al bunurilor mobile. Executarea silită asupra fondului de
comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură
civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că - în absenţa
unor dispoziţii legale - dacă fondul de comerţ cuprinde şi
bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în
condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a
bunurilor imobile,
- fondul de comerţ este un bun mobil incorporal. Ca atare,
acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee
reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de bună credinţă
valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se
aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul de
comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se
aplică teoria accesiunii - deşi este un bun incorporal.
2.37 Elementele fondului de comerţ
Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în
funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia
fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele
fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului,
114
În acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 69, D. Guevel, Droit des affaires, ediţia a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 67.
comercial
98
însă fondul de comerţ continuă să subziste).
Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul
de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: bunuri corporale şi bunuri
incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un
regim juridic propriu.
Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri
imobile sau bunuri mobile.
În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura
lor, respectiv construcţii sau terenuri afectate desfăşurării comerţului.
Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare
privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu comercială. Privind
bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura
juridică s-a apreciat că delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în
bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită115
.
Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor
făcând parte din fondul de comerţ sunt supuse regimului juridic de
drept comercial a căpătat girul instanţei supreme116
, deşi este lipsită de
suport legal.
Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii
prime, materiale etc. destinate a fi prelucrate, precum şi produsele
(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea
comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi revândute, trebuie
observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece
sunt destinate valorificării prin vânzare către clientelă.
Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde
toate bunurile afectate activităţii comerciale, mărfurile trebuie
considerate elemente ale fondului de comerţ. în consecinţă, actele
juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de
stipulaţie contrară117
.
Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi
importanţa cea mai mare în cadrul acestuia.
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ
sunt cuprinse drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.
Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă
comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în
condiţiile stabilite de lege.
Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea
activităţii comerciale, ele au o valoare economică şi sunt ocrotite de
lege.
2.38 Firma
Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui
comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o anumită firmă comerciantul
este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi
semnează.
Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul
german. Deşi Codul comercial român din 1887 a avut ca model Codul
115
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65 şi Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans lequel il est exploate în „Revista trimestrială de comerţ”, 1966, p. 821.
116 Decizia nr. 10/1994 comentată de R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996, p. 89 citată de M. L. Belu Magdo în op. cit., p. 69.
117 S. Cărpenaru, op. cit., p. 131.
comercial
99
comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie
franceză, totuşi în dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de
firmă, ci pe cea de nume comercial - noţiune ce este puţin reglementată.
Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut
patrimonial, în opoziţie cu numele patronimic, considerat ca un element
de identificare a persoanei fizice.118
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările
şi completările ulterioare conţine reglementări diferite pentru stabilirea
firmei, în funcţie de tipul de comerciant.
Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică),
firma se compune din numele comerciantului, respectiv numele de
familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea
acestei reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei
comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său
patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană
fizică coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului.
În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în
funcţie de forma juridică a societăţii.
Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele
cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se adaugă menţiunea societate în
nume colectiv scrisă în întregime.
Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din
numele cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, însoţit de
menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.
În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi
completările ulterioare prevede că dacă numele unei persoane străine
de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în
nume colectiv sau în comandită simplă, această persoană devine
răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi
soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume
figurează în firma unei societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că
legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de
persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu
numele real.
Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi,
denumire ce va fi însoţită de menţiunea privind forma de societate,
scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri
şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei
libertăţii, constând într-o denumire aleasă în mod liber de comerciant.
Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr.
31/1990 a modificat Legea Registrului comerţului în sensul arătat mai
sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit
teoriei realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire
care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat
în realitate.
Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului,
comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei. Acest drept de
proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi
transmis în condiţiile legii.
118
M. Menjucq, Droit des affaires, ediţia a 3-a, Ed. Gualino, Paris, 2003, p. 53. Ca o consecinţă a acestei deosebiri între legislaţia franceză şi cea română, Legea nr. 79/1998 privind regimul juridic al francizei, care este de inspiraţie franceză, prevede, în mod greşit, că se transmite de la francizor la beneficiar dreptul la firmă.
comercial
100
Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ
din care face parte, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările
ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de
comerţ la care este întrebuinţată.
Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de
comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să continue activitatea sub
firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi)
consimte la aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul
firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului de
comerţ.
În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea
în registrul comerţului a unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul
dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea
înmatriculării în cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului
încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun119
.
Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea
unei confuzii cu firma folosită legitim de alt comerciant constituie
obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează
potrivit prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.
2.39 Emblema
Emblema constituie un element de identificare, alături de firma
comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind registrul comerţului,
emblema120
este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt
comerţ de acelaşi gen sau de pe aceeaşi piaţă.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de
individualizare, între comercianţii care exercită activitatea comercială
în acelaşi domeniu.
Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu,
emblema este facultativă.
Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o
denumire.
Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un
animal, o figură geometrică etc.), mai puţin reproducerea obiectului
unei activităţi comune.
Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate
fi o denumire generică, fără niciun fel de specificitate.
Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege,
trebuie să aibă caracter de noutate.
Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta
trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar emblema va putea fi folosită
de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi,
scrisori, note de comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu
condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.
Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul
dobândeşte un drept de proprietate incorporală asupra acesteia, care
poate fi exercitat în condiţiile legii.
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat
de fondul de comerţ din care face parte.
Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de
119
S. Cărpenaru, op. cit., p. 140. 120
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, creează o confuzie între firmă şi emblemă deoarece definiţia dată emblemei este greşită.
comercial
101
concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi
similare celor referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.
2.40 Clientela şi vadul comercial
Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se
studiază împreună.
Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu
există o definiţie legală a clientelei.
În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor
fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la fondul de comerţ al
unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.
Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă,
ea constituie o valoare economică datorită relaţiilor ce se stabilesc între
comerciant şi clienţii săi.
Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care
este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul.
Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:
- locul unde este amplasat comerţul,
- calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
- preţurile practicate de comerciant,
- comportarea personalului comerciantului în raporturile cu
clienţii,
- abilitatea în realizarea reclamei etc.
Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al
fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.
În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial130
,
în doctrină nu există un punct de vedere unitar.
În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau
considerate elemente identice, erau privite ca două aspecte ale aceluiaşi
fenomen, având aceleaşi cauze de formare.
După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două
elemente distincte. Clientela este o consecinţă a vadului comercial, ea
reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru
dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul
comercial are un rol hotărâtor.
Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit
căreia noţiunea de clientelă înglobează două laturi:
- factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,
- şi factorul obiectiv - vadul comercial, ce constă în
aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.
Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea
un adevărat drept de clientelă, care ar corespunde unei obligaţii ce
revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului
de comerţ. Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa
fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de clientelă exclusiv,
aparţinând unui anumit comerciant.
Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra
clientelei, care este un element al fondului de comerţ. El se poate apăra
împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la
dispoziţie mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu
modificările şi completările ulterioare - lege privind combaterea
concurenţei neloiale.
comercial
102
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul
la clientelă nu poate fi transmis separat, ci numai împreună cu fondul de
comerţ.
2.41 Drepturile de proprietate industrială
Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de
proprietate industrială.
în doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se
împart în două categorii:
creaţii noi şi semne noi .
Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul,
desenele şi modelele industriale şi modelele de utilitate.
Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de
origine şi indicaţiile de provenienţă.
Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin
brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,
potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de
protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un
drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a brevetului.
Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici
pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau
similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie
este Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă
are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă,
precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică
Legea nr. 129/1992.
Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite
în condiţiile stabilite de lege. În acest scop, comercianţii au obligaţia să
ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele
de invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă,
potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului cu modificările şi
completările ulterioare.
Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate
industrială, know-how- ul (savoir-faire) nu este reglementat printr-o
lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe
privind un anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se
caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot constitui o etapă în
realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi
încredinţate hârtiei, se învaţă practic).
Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de
fondul de comerţ din care fac parte.
2.42 Dreptul de autor
Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor
rezultate din creaţia artistică, literară, ştiinţifică.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, cu
modificările şi completările ulterioare.
Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau
dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de
reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei
şi, deci, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
comercial
103
2.43 Acte juridice privind fondul de comerţ
Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele
sale componente pot face obiectul unor acte juridice, cum ar fi
vânzare-cumpărare sau locaţiune. Datorită obiectului lor, actele juridice
privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe
(accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al faptelor de comerţ.121
Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi
transmis pe cale succesorală sau poate fi donat, în condiţiile dreptului
comun.
De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură
la constituirea unei societăţi comerciale sau poate face obiectul unui
contract de garanţie reală mobiliară122
.
Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind
fondul de comerţ rămân vânzarea-cumpărarea şi locaţiunea.
În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca
bun mobil unitar. În privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului
de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se
transmit ce urmare a înstrăinării fondului de comerţ.
Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale
în sarcina vânzătorului, şi anume obligaţia de a nu face concurenţă
cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de acelaşi gen la mică
distanţă de acesta - obligaţie ce este considerată o manifestare a
obligaţiei de garanţie a vânzătorului.
Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care
trebuie înregistrat în registrul comerţului. Menţiunea devine opozabilă
terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.
Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi
înstrăinarea separată a unora din elementele fondului de comerţ, în
funcţie de specificul acestora şi de prevederile legale.
În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta
proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului
folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii. În lipsa unei
stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării,
toate elementele fondului de comerţ.
Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue
exercitarea comerţului sub firma proprie. Locatarul va putea să
continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei
calitatea de sussesor, dacă locatarul a consimţit expres.
Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi
funcţională dată de locator. Orice modificare este condiţionată de
acordul locatorului.
Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă
locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la
mică distanţă de locatar.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de
comerciantul-locator în registrul comerţului, ca şi vânzarea şi celelalte
acte juridice privind fondul de comerţ.
în concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie
fundamentală a dreptului afacerilor, instituţie a cărei reglementare a
continuat să suscite controverse în doctrină, cu importante consecinţe
practice.
121
S. Cărpenaru, op. cit., p. 147. 122
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pp. 82-84.
comercial
104
2.44 Teste de autoevaluare:
2. Definiţi fondul de comerţ.
3. Enumeraţi elementele incorporale ale fondului de comerţ.
4. Este emblema obligatorie?
5. Daţi exemple de acte juridice privind fondul de comerţ.
2.45
2.46 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
incorporale afectate de comerciant activităţii sale.
2. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi vadul
comercial, drepturile de proprietate industrială şi dreptul de autor.
3. Emblema nu este obligatorie, ci este facultativă.
4. Fondul de comerţ poate fi vândut, închiriat, poate fi adus ca aport la constituirea unei
societăţi comerciale sau poate fi lăsat moştenire, în condiţiile dreptului comun.
2.47 Rezumat:
În această secţiune a fost analizată instituţia fondului de comerţ: noţiune, delimitarea noţiunii de
fond de comerţ de alte noţiuni, natura juridică şi trăsăturile fondului de comerţ, elementele fondului de
comerţ şi acte juridice în legătură cu fondul de comerţ.
2.48 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Legea nr. 298/2001
2.49 Lucrare de control:
1. Prin ce se deosebeşte concepţia obiectivă de definire a comercialităţii de concepţia subiectivă?
2. Ce concepţie de definire a comercialităţii este consacrată în dreptul român?
3. Care sunt cele trei criterii propuse în doctrină pentru caracterizarea faptelor de comerţ?
4. Cum se clasifică faptele de comerţ?
5. Care sunt cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statulul
de comerciant?
6. Cum răspunde comerciantul persoană fizică pentru obligaţiile asumate faţă de terţi?
7. Care sunt obligaţiile profesionale ale comerciantului?
8. Ce categorii de activităţi economice reglementează OG nr. 44/2008?
9. Definiţi fondul de comerţ.
10. Enumeraţi cele cinci forme de societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990.
comercial
105
146 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 334.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4
Obiective: Prezenta unitate de învăţare îşi propune, pe de o parte, să prezinte noţiunea de obligaţie,
clasificări ale obligaţiilor şi contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale, iar pe de
altă parte să prezinte particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, curgerea de
drept a dobânzilor etc. Timp de studiu: 1 ora şi A.
Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale
1.1 Obligaţii - noţiune şi clasificare
În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de
acte juridice sau săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul
cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii.
În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în
conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce
aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă
a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.
În sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a
raportului juridic (fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului) -
datorie ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
Astfel, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în
temeiul căruia una din părţi, numită creditor, este îndreptăţită să
pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii
determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva), putând apela, la
nevoie, la forţa de constrângare a statului.
Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia din părţi,
obligaţia reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar
pentru debitor o datorie.
în contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi
timp, atât creditor, cât şi debitor, având unul faţă de celălalt atât
drepturi de creanţă, cât şi datorii corelative.
Din punct de vedere al faptului juridic generator de obligaţii,
acestea (obligaţiile) pot să se nască din contracte, acte juridice
unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, îmbogăţire fără just
temei, gestiune de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate.
Obligaţiile în dreptul afacerilor sau în dreptul comercial
urmează regimul juridic de drept comun prevăzut de Codul civil pentru
obligaţiile civile, cu precizarea că există anumite reguli speciale
consacrate de Codul comercial, reguli speciale care privesc formarea şi
executarea obligaţiilor comerciale, precum şi anumite contracte comerciale speciale.
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv
(debitor) se pot face mai multe clasificări.
A.O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii,
avându-se în vedere, în mod analitic, obiectul fiecăreia. Există obligaţii
de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a
transfera sau a constitui un drept real. De exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate
comercial
106
asupra lucrului vândut.
Obligaţia de a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea
subiectului activ, o prestaţie pozitivă de orice natură.123
De exemplu,
obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare. Trebuie să
observăm că, în limbaj juridic, predarea unui bun reprezintă executarea
unei obligaţii de a face şi nu de a da (spre deosebire de limbajul curent).
Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, după cum este
corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ (cum e cel de
creanţă).
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut124
,
înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură să aducă
atingere acelui drept. De exemplu, obligaţia pe care o au toate celelalte
persoane, cu excepţia titularului dreptului, de a nu face nimic de natură
să aducă atingere dreptului de proprietate asupra unui imobil.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ125
, înseamnă
a nu face ceva ceea ce ar fi putut face debitorul, dacă nu s-ar fi obligat la
abţinere. De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei piese de
teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public, a piesei sale, timp
de cinci ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia I-a
transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru.126
Clasificarea prezintă interes deoarece, în funcţie de obiectul
astfel definit, se vor aplica, după caz, unele reguli distincte.
B.O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei
anterioare, este aceea în obligaţii pozitive (obligaţiile de a
da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative (obligaţiile
de a nu face).
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte
punerea în întârziere a debitorului. În principiu, încălcarea unei
obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe cand în
cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în
întârziere a debitorului.
C.În sfârşit, există şi o treie clasificare a obligaţiilor după
obiectul lor. Deşi contestată de unii autori, această
clasificare reţine două categorii de obligaţii. Obligaţii
determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi
diligenţă sau obligaţii de mijloace.
Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care
constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. De
exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul
vândut.
Este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care
constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul. De
exemplu, obligaţia medicului de a vindeca pacientul de o anumită
maladie.
Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte
proba culpei debitorului. Astfel, în cazul obligaţiei de rezultat,
123
R. Dimitriu, Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 91. 124
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la altcineva pentru a-si realiza dreptul.
125 Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata, fara care dreptul nu se poate realiza.
126 G. Beleiu, Drept civil român, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 80.
comercial
107
neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de
vinovăţie a debitorului, pe când, în cazul unei obligaţii de mijloace,
neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea
prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct
împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea
obligaţiei asumate.
2.50 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului
faţă de care s-a născut. Este obligaţia opozabilă între părţi, ca şi dreptul
de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt de acest fel.
Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in rem)
acea obligaţie care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul
nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al
dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de îndeplinirea
unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa. Exemplul clasic îl
constituie cel al obligaţiei unui locator de a asigura locatarului folosinţa
lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de
închiriere, locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deşi nu a fost
parte în contractul de închiriere, va fi obligat totuşi să respecte
drepturile ce revin locatarului. Obligaţia născută din acest contract este,
aşadar, opozabilă faţă de un terţ, străin de contract.127
Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce
revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea
importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. De
exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva sau
obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva.
2.51 Clasificarea obligaţiilor după sancţiune
Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte. Este perfectă acea
obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare
de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu
executoriu ce poate fi pus în executare silită.
Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie juridică a
cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dat odată executată de
bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei. Astfel,
sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a
acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii.
Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural
Din acest punct de vedere, obligaţiile sunt pure şi simple sau
complexe (afectate de modalităţi).
Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui
raport juridic născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate
de termen, condiţie sau sarcină.
Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu
pluralitate de obiecte.
Dacă este vorba de o obligaţie cu pluralitate de obiecte, aceasta
se caracterizează prin aceea că debitorul datorează mai multe prestaţii.
127
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 10.
comercial
108
Obligaţia este alternativă dacă obiectul ei constă în două sau mai multe
prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure
prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia facultativă este aceea în
care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de
a se libera, executând o altă prestaţie determinată.
În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecte, aceasta poate fi
pluralitate activă - mai multi creditori şi un singur debitor, pluralitate
pasivă - mai mulţi debitori şi un singur creditor sau pluralitate mixtă -
mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. La obligaţiile cu pluralitate de
subiecte, divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor constituie regula, în
dreptul civil român. Excepţia de la această regulă o constituie
obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile, în cazul cărora datoriile
sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active ale
acelui raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului comercial român, în obligaţiile comerciale
codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară (spre
doesebire de obligaţiile civile care sunt divizibile). Această derogare de
la dreptul comun este justificată de nevoia protejării creditului şi a creditorilor - care este un imperativ al comerţului.
Clasificarea obligaţiilor după izvoare
Din punctul de vedere al faptului juridic generator de obligaţii,
acestea pot fi născute din contracte, acte juridice unilaterale, fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile),
îmbogăţirea fără just temei, gerarea de către o persoană a intereselor
altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului).
Primele două categorii menţionate sunt obligaţii născute din
acte juridice. Celelalte sunt obligaţii născute din fapte juridice stricto
sensu.128
Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezintă interes, sub
anumite aspecte, în privinţa regimului juridic aplicabil. Dintre toate
izvoarele enumerate, contractul este cel mai important izvor de
obligaţii civile şi comerciale.
1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale
Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua
sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânsii
raporturi juridice.
În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela
de convenţie.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al
părţilor - voinţa lor juridică. În principiu, încheierea oricărui contract
este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în
materia contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui
desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o
determină viaţa socială, precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ.
arată că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare129
de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. De
asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată
128
Faptul juridic în sens larg include atât actele juridice, cât şi faptele juridice în sens restrans. 129
Acte juridice unilaterale.
comercial
109
pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. Iar art. 968 C.
civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui
contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă
acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea
publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.130
2.52 Clasificarea contractelor
Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de
contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită
de specii de contracte.
În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de
clasificare a contractelor, printre care modul de formare, conţinutul
contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare, nominalizarea în legislaţia civilă etc.
2.53 Clasificarea contractelor după modul de formare
Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere
valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este
forma autentică.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru
formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci
trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.
2.54 Clasificarea contractelor după conţinutul lor
Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere
repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin
interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor părţilor. De exemplu,
contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la
obligaţii în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea
de creditor.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic
unilateral. Din punctul de vedere al formării lor, toate contractele,
inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de
formaţie bi- sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt
contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu
sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării
unilaterale, a unei singure voinţe (de exemplu, testamentul).
În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul,
depozitul gratuit, gajul etc.
În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria
contractelor sinalagmatice imperfecte - acele contracte concepute
iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se
naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.
130
Caracterul imperativ al normelor juridice decurge uneori expres din modul lor de formulare. Dar, cel mai adesea, acest caracter urmează a fi dedus prin interpretarea textului, în strânsă corelaţie cu principiile fundamentale ale dreptului nostru.
comercial
110
2.55 Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care
fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj patrimonial, iar după art.
946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care
una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte
comutative şi contracte aleatorii.
Se consideră contract comutativ acela în care întinderea
obligaţiilor părţilor este cunoscută din momentul încheierii
contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea
prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depind de un
eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi.
Spunem că depind de hazard (alea).
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi
contracte dezinteresate.
În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în
altul fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de
donaţie.
Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu
cuiva, fără a se micşora nici un patrimoniu. De exemplu, mandatul
gratuit sau împrumutul fără dobândă.
2.56 Clasificarea contractelor după efectele produse
Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau
translative de drepturi şi contracte declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin
aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât
creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior.
Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea
că recunosc, consfinţesc între părţi raporturi juridice preexistente. Ele
au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci
anterioare încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune
capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor
drepturi preexistente.
Clasificarea contractelor după modul de executare
La contractele cu executare imediată executarea se produce
într-un singur moment, este instantanee.
Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp,
prin mai multe prestaţii din partea debitorului.
în cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de
către o parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va fi rezoluţiunea - care
desfiinţează contractul cu efect retroactiv - în cazul contractului cu
executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare
succesivă sancţiunea va fi rezilierea - care are ca efect desfacerea
contractului numai pentru viitor.
De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice
operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza contractelor cu executare
suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm
că şi efectele nulităţilor se aplică numai pentru viitor.
în sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă
se poate pune problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.
comercial
111
2.57 Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt
nominalizate în legislaţia civilă
Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni
juridice determinate şi care sunt nominalizate în legislaţia civilă. De
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca
figuri juridice distincte, în legislaţie. în virtutea principiului libertăţii
contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte,
fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de
contracte numite.
Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru
prima categorie există o reglementare completă în legislaţie, astfel încât
părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor,
toate clauzele şi implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la
reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi complet.
Alta este situaţia în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime
voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în
mod combinat, normele unor contracte numite. în măsura în care din
voinţa părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile
generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.142
2.58 Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente
între ele
Această clasificare se face în contracte principale şi contracte
accesorii.
Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine
stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte
încheiate de părţi
Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a
căror soartă depind, potrivit principiului accesoriul urmează soarta
principalului.
Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte
obligatorii
Această clasificare se face după modul în care se exprimă
voinţa părţilor în contracte.
Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi
în cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele contractului,
fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.
Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau
aproape în întregime numai de către una din părţile contractante.
Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate
să le accepte şi să semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le
accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este
unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie
economică privilegiată, puternică sau chiar monopolul unor prestaţii.
Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai
că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale
sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii
(pe care unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile
încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii
de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995.131
131
Astfel, art. 3 din această lege dispune ca în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurator,
comercial
112
1.3 Încheierea contractelor
Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se
formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.
Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex
şi, de regulă, este precedat de negocieri.
Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără
negociere prealabilă.
În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic
comercial este multiplu şi circulatoriu. De pildă, în dreptul civil
vânzarea este perfectă, de regulă, din momentul transmiterii dreptului
de proprietate dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la
cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, suntem în prezenţa unei
vânzări numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de
revânzare.132
Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune.
Ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Să fie fermă, să fie precisă
şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală,
serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere
juridic.
Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane
determinate.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu
termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul
poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi
din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen
numit termen rezonabil.
Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul
ofertei, este tot un act unilateral de voinţă, ca şi oferta.
Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie
clară, pură şi simplă, liberă (neviciată), să fie expresă (scrisă sau
verbală) sau tacită.
Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost
revocată sau să fi devenit caducă (perimată, învechită).
în literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii
persoanei căreia i s-a adresat oferta. Principiul recunoscut în legislaţia
noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că
acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi
practica judecătorească admit unele excepţii de la acest principiu (de
exemplu, tacita reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul
civil).
2.59 Momentul încheierii contractului
Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.
Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin
corespondenţă, existând un decalaj de timp între cele două laturi ale
formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea
momentului încheierii contractului este foarte importantă şi pentru
aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.
Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform
căruia acordul de voinţă al părţilor se formează din momentul în care
destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită,
drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.
132 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 327.
comercial
113
chiar dacă nu a expediat încă acceptarea.
Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia
contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul
ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.
A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul
se consideră încheiat din momentul în care acceptarea a fost primită de
ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe
dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia contractul se consideră
încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o
precizare, şi anume contractul se consideră încheiat numai dacă
acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut
în ofertă.
2.60 Efectele contractului
Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor
aspecte:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea
corectă a clauzelor sale,
b) principiul obligativităţii contractului, privit din două
puncte de vedere (obligativitatea contractului în raporturile
dintre părţile contractante şi obligativitatea contractului în
raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de părţi
contractante),
c) efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte
derivate din interdependenţa obligaţiilor generate de aceste
contracte (principiul executării concomitente a obligaţiilor
reciproce, excepţia de neexecutare a contractului,
suportarea riscului contractului, rezoluţiunea şi rezilierea
contractului).
2.61 Interpretarea contractului
Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor
contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă
corelaţie cu voinţa lor internă.
Interpretarea corectă a contractului permite o corectă
determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.
Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia.
Astfel, se trece la interpretare după ce, în prealabil, contractul a fost
probat prin mijloacele prevăzute de lege.
Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu
operatia de calificare juridica a contractului, calificarea juridica fiind
un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea clauzelor unui
contract ne permite sa definim acel contract din punct de vedere juridic
(vânzare, schimb etc.).
Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a
contractelor.
Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a
părţilor sau regula potrivit căreia contractul produce, pe lângă efectele
expres arătate, şi alte efecte.
Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea
coordonată a clauzelor contractului.
comercial
114
2.62 Obligativitatea contractului
În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante.
Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare,
desfacere ori desfiinţare a acestuia există o simetrie. Art. 969 alin. 2
precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
2.63 Principiul relativităţii efectelor contractului
Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile
n-au efect decât între părţile contractante. Acesta este principiul
relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui este că nimeni nu
poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului
relativităţii efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor de
părţi, terţi şi avânzi-cauză.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct
sau prin reprezentare, contractul.
Terţii - penitus extranei - sunt persoanele stăine de contract,
care nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea
contractului.
între aceste două categorii extreme, există o categorie
intermediară de persoane, care, deşi nu au participat la încheierea
contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile
contractuale, suportă efectele contractului asemenea părţilor. Aceste
persoane se numesc avânzi-cauză sau succesori ai părţilor.133
în această
a treia categorie de persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi
succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii
particulari ai părţilor.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele
persoane care au dobândit, în tot sau în parte, patrimoniul - privit ca
universalitate de drepturi şi obligaţii - al uneia dintre părţile
contractante.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care
dobândesc un drept anumit, care este privit de sine stătător şi nu ca
parte a patrimoniului.
Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o
garanţie reală. Prin art. 1718 C. civ. este instituit gajul general al
creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit
ca universalitate, constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.
Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii,
aşa cum se va vedea mai jos.
Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să
fie obligată printr-un contract la care nu a fost parte, în schimb, este
posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi
nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este
cazul contractului în folosul unui terţ, denumit şi stipulaţia pentru altul,
care constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.
133
Noţiunea de succesor este luată aici într-un sens larg, care nu se confundă cu cel folosit în dreptul succesoral.
comercial
115
2.64 Efectele specifice contractelor sialagmatice
Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor. Fiecare
dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de
creditor.
Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg
anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii:
1. O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu
şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să
şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea
va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a
contractului.
2. O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi
este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a
executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să-şi
execute obligaţia sa. Partea gata să-şi execute obligaţia sau
care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde
executarea silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori
încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi
despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv
poartă numele de rezoluţiune. Încetarea contractului, care
produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea de
reziliere.
3. O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află
în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i
revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi
celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita
problemă a riscului contractului, adică problema de a şti
care dintre părţi va suporta consecinţele imposibi-lităţii
fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii
reciproce. Regula este că riscul contractului este suportat
de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
2.65 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile
comerciale
Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de
vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie determinat de părţi, adică
trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de exemplu
preţul supus arbitrului.
Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul
comercial, permite ca preţul să fie stabilit şi ulterior, prevăzându-se în
contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul just sau preţul
curent), în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40
C. com.).
În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului
civil, plata se face la locul arătat în contract. Dacă este vorba de un bun
cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun.
În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării. În toate
celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce
înseamnă că este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.)
În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse
de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului comercial.146
Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie
comercial
116
executate fie la locul arătat expres în contract, fie la locul rezultat din
intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit materiei contractului, apare
firească executarea.
Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s-a
precizat în mod expres locul executării obligaţiilor şi acest lucru nu
rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la
sediul comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data
încheierii contractului.
2.66 Teste de autoevaluare:
1. Ce înţelegem prin obligaţie în sens restrâns?
2. Ce presupune obligaţia de a face?
3. Cum defineşte Codul Civil contractul?
4. Ce sunt contractele reale?
5. Cum se subclasifică contractele cu titlu oneros?
6. Ce sunt contractele numite?
7. Ce este oferta?
8. Care sunt cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la
distanţă?
9. Ce presupune principiul relativităţii efectelor contractului?
10. Ce este excepţia de neexecutare a contractului?
2.67 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Prin obligaţia în sens restrâns înţelegem însăşi datoria debitorului, ce poate fi adusă la
îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
2. Obligaţia de a face poate consta în prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau
predarea unui bun.
3. Codul Civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane pentru a
constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.
4. Contractele reale sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă manifestarea de voinţă a
părţilor trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului.
5. Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.
6. Contractele numite sunt cele care au o denumire şi o reglementare proprie în legislaţie.
7. Oferta este un act juridic unilateral ce constă în propunerea de a contracta.
8. Cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă
sunt: teoria emisiunii, teoria expediţiunii, teoria recepţiunii, teoria informaţiunii.
9. Principiul relativităţii contractului se referă la faptul că orice convenţie sau contract nu
produce efecte decât în proporţiile contractante, el nici nu profită, nici nu dăunează terţilor.
10. în cazul în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi
celeilalte să şi-o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună,
invocând excepţia de neexecutare a contractului.
2.68 Rezumat:
în această secţiunea au fost analizate obligaţiile civile (noţiune şi clasificări) şi instituţia
contractului ca izvor de obligaţii civile şi comerciale (noţiune, clasificări, încheierea contractelor,
momentul încheierii contractului, efectele şi interpretarea contractului, obligativitatea contractului,
principiul relativităţii efectelor contractului şi efectele specifice contractelor sinalagmatice).
2.69 Bibliografie:
1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
comercial
117
3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.
Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
5. Codul Civil Român
Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale
2.70 Solidaritatea134
Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte
active sau pasive ale unei obligaţii. Scopul său este să împiedice
diviziunea unei obligaţii.
Spre deosebire de dreptul civil, în care se află sediul general al
materiei, dreptul comercial se ocupă numai de solidaritatea pasivă.
Reglementează numai obligaţiile solidare, din punctul de vedere al
debitorilor.
Solidaritatea pasivă reprezintă, în esenţă, o derogare de la
principiul divizibilităţatii obligaţiilor între mai mulţi codebitori. Ea are
drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în caz de pluralitate
activă, să ceară executarea integrală a creanţelor oricărui debitor.
Creditul îşi vede astfel sporită posibilitatea de a fi acoperit, adăugând la
gajul general asupra patrimoniului unuia dintre debitori şi patrimoniul
celorlalţi. El este pus, astfel, la adăpost de eventualele riscuri ale
insolvabilităţii unuia dintre debitori, putând alege debitorul împotriva
căruia să-şi îndrepte executarea.
Debitorul solidar pierde deci facultatea de a opune creditorului
beneficiul de discuţiune (îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi
pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia
debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din
împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor).
Ansamblul efectelor juridice născute din solidaritate, în
raporturile dintre codebitorii solidari şi creditor sau creditori, precum şi
raporturile dintre codebitori aparţin dreptului civil la care trimitem (art.
1035-1056 C. civ.).
În dreptul comun, divizibilitatea creanţei este regula, iar
solidaritatea excepţia. Ea nu se prezumă.
În afara unor cazuri puţin numeroase de solidaritate pasivă
legală, aplicarea solidarităţii necesită o stipulare expresă a părţilor.
Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorului şi a
asigura securitatea trazacţiilor, legiuitorul comercial a respins soluţia
dreptului civil, inversând-o. Regula este deci solidaritatea, părţile
putând să o înlăture prin stipulaţie expresă. Art. 42 C. com. consacră
această regulă formal, dispunând că „în obligaţiunile comerciale,
codebitorii sunt ţinuti solidariceşte, afară de stipulaţie contrară”.
134
S. Cărpenaru, „Drept comercial român”, vol. III, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994, p. 18 şi M. Marian, „Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor comerciale” în RDC nr. 12/1997, p. 112.
comercial
118
Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală
sau esenţială care nu permite înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor,
din pricina caracterului său de ordine publică. Legiuitorul a dorit ca, în
aceste cazuri, codebitorii să fie constrânşi la o prestaţie unitară,
asemănător cu situaţia codebitorilor unei obligaţii indivizibile prin
natura sa. Aceste cazuri sunt urmatoarele: solidaritatea asociaţilor din
societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor din societăţile în
comandită (art. 2 lit. a-c L.S.C.); a administratorilor societaţilor
comerciale (art. 41, 42, 43, 102, 146 L.S.C.); a comanditarilor care
contravin dispozitiei art. 59 L.S.C. facând acte de administraţie ce nu le
sunt îngăduite, din pricina răspunderii lor limitate pentru obligaţiile
societăţii; a lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind
efectuarea de operaţiuni noi, incompatibile cu starea de lichidare (art.
178 L.S.C.); a mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi (pluralitate
de mandatari - art. 389 C. com.); în caz de pluralitate de patroni în
materia prepuşeniei (art. 393 C. com); a prepuşilor şi patronilor în
cazurile menţionate de art. 398 C. com., în ce priveşte răspunderea
stabilită de legiuitor pentru observarea îndatoririlor cuprinse în titlul III
şi IV al cărţii I - a C. com.; a cărăuşilor din transporturile cumulative
(art. 436 C. com.); a codebitorilor unei cambii, unui bilet la ordin sau
cec (legea din 1 mai 1934).
în toate aceste cazuri, date fiind motivele care au determinat
solidaritatea, părţile nu pot renunţa la aceasta.
Condiţiile de aplicare a solidarităţii în materie comercială:
a) Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori.
Din combinaţia primului alineat al art. 42 C. com. conceput în
termeni generali şi a alineatului ultim, potrivit căruia „solidaritatea nu
se aplică la necomercianţi, pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu
sunt fapte de comerţ”, rezultă că regimul de severitate al tratamentului
codebitorilor solidari este aplicabil numai în cazurile în care obligaţia
are caracter comercial pentru debitori. Numai în acest caz îşi găseşte
justificare derogarea de la regimul dreptului comun al diviziunii
creanţei.
Legiuitorul a derogat, consacrând acest sistem, de la principiul
aplicării normei de drept comercial, în caz de pluralitate de subiecte cu
poziţii diferite - de drept civil şi comercial - prevăzut de art. 56 C. com.
Potrivit acestui din urmă text „dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, totuşi contractanţii sunt supusi, în cât priveşte
acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana
chiar a necomercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
Ipoteza reglementarii solidarităţii este tocmai unul din aceste cazuri,
când legea dispune inaplicabilitatea dreptului comercial şi în care nu-şi
mai are raţiunea aplicarea aceluiaşi regim tuturor contractanţilor.
Obligaţia este comercială ori de câte ori îşi are izvorul într-o
operaţiune comercială pentru debitor. Obligaţia este comercială atunci
când codebitorii sunt comercianţi şi deci operaţiunea va fi subiectiv
comercială pentru toţi sau când debitorii participă la efectuarea unei
fapte de comerţ obiective, de exemplu o operaţiune de cumpărare în
scop de revânzare.
Nu va fi însă comercială obligaţia unui necomerciant care
contractează cu un comerciant, în cadrul unei operaţii ce nu este
obiectiv comercială, adică enumerată de art. 3 C. com., fiindcă pentru
necomerciant operaţia rămâne civilă, prezumţia art. 4 operând numai
comercial
119
pentru contractele si obligaţiile comerciantului profesionist.
Deci, dacă sunt mai mulţi codebitori şi dacă obligaţia este
comercială numai pentru unii dintre ei, solidaritatea se va aplica numai
acestora, iar datoria va fi divizibilă pentru ceilalţi. Aceştia din urmă vor
beneficia de facultatea de a opune excepţia diviziunii si discuţiunii,
potrivit dreptului comun (art. 1662, 1667 C. civ.). Se admite în general
că solidaritatea nu se transmite erezilor.
Principiul solidaritatii rămâne integral aplicabil nu numai în
ipotezele în care pluralitatea debitorilor îşi găseşte izvorul într-o
obligaţie simultană unică, comercială pentru toti, ci şi atunci când o
nouă obligaţie comercială, cu acelaşi caracter comercial, se grefează pe
prima, în mod succesiv, fără ca primii debitori să fie liberaţi.
b) Fiind de natura obligaţiilor comerciale, solidaritatea nu
trebuie să fie stipulată în materie comercială. Pentru a fi însă
înlăturată şi restabilit dreptul comun, este necesară
manifestarea contrară a voinţei părţilor, care va putea să
rezulte din împrejurările pricinei, din natura operaţiei, fără
să fie indispensabilă o prevedere formală.
c) Termenul „stipulaţie contrară” folosit de art. 42 pentru a
sublinia modul în care se poate face înlăturarea solidarităţii,
după o doctrină unanimă, nu trebuie înţeles în sensul că
numai în raporturile contractuale poate fi posibil aceasta şi
că pentru obligaţiile care îşi au izvorul în raporturi
extracontractuale, înlaturarea ar fi exclusă.
Prezumţia de solidaritate se aplică şi fidejusorului care
garantează o obligaţie comercială. Dacă în ipoteza codebitorilor
necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, restrângându-se câmpul de
aplicare al prezumţiei, în cazul când obligaţia este garantată de
fidejusori, legiuitorul a restabilit aplicarea art. 56, efectuând o extindere
a solidaritaţii, care cuprinde fără distincţie pe toti fidejusorii,
independent de calitatea de comerciant sau necomerciant (Aceeaşi
prezumţie, spune cel de-al doilea alineat al art. 42, „există şi contra
fidejusorului, chiar necomerciant, care garanrează o obligaţie
comercială”.).
2.71 Dobânzile curg de plin drept în obligaţiile comerciale
Problema dobânzilor în materie comercială reglementată de art.
43 C. com., în spirit de derogare de la dreptul civil, nu poate fi înţeleasă
fără evocarea regimului acestui din urmă drept.
Ea este intim legată de materia daunelor pentru neexecutarea
obligaţiilor contractuale. Când obligaţia contractuală constă în facere
sau dare a altui bun decât o sumă de bani, regula dominantă, izvorâtă
dintr-un sentiment de integrală despăgubire a creditorului, este că
acesta din urmă are dreptul să reclame debitorului, potrivit art. 1084 C.
civ. atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi câştigul
nerealizat (lucrum cessans), cu condiţia să facă dovada existenţei şi
întinderii lor.
Pentru obligaţiile având ca obiect sume de bani, regula de mai
sus nu mai este valabilă. Legiuitorul a creat un regim special,
caracterizat prin următoarele elemente:
a) Existenţa daunelor este prezumată astfel încât creditorul nu
este obligat să facă dovada lor (art. 1088 C. civ., al. 2).
b) Cuantumul lor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot
comercial
120
c)
cuprinde decât dobânda legală, în afară de cazul când
părţile au stipulat o sumă mai mare, însă în limitele legilor
speciale.
c) Curg din ziua cererii în judecată (art. 1088 al. 2 C. civ.).
Simpla ajungere la scadenţă a obligatiei nu are drept obiect
să producă curgerea dobânzilor.
d) Dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate
creditorilor prin neexecutare şi, în consecinţă, sunt daune
compensatorii şi nu moratorii, căci ele corespund folosirii
de către debitor a capitalului altuia.
Dreptul comercial derogă de la regulile dreptului civil pentru
raţiuni proprii acestui drept. în materie comercială se prezumă
întotdeauna: capitalurile sunt productive, pot fi investite în variate
operatiuni comerciale şi industriale. Ele nu sunt imobilizate şi moarte
ca în mâna necomercianţilor, ci sunt apte să producă beneficii.
Despăgubirea este însă evaluată de lege sub forma dobânzii.
în comercial, legiuitorul a menţinut principiile ce guvernează
daunele compensatorii pentru sume de bani, cu o derogare însă, de
ordin general, şi consacrarea unor excepţii la regula limitării daunelor
la dobânzi compensatorii şi înlăturarea daunelor corespunzatoare
pagubei reale şi câştigului nerealizat.
Derogarea constă în afirmarea regulei contrare aceleia
consacrată de art. 1088 alin. 2 privitor la momentul de la care curg
dobânzile. Acestea sunt datorate nu de la data chemării în judecată ca în
materie civila, ci din ziua când devin exigibile. Potrivit art. 372 alin. 2
C. com. asupra diferenţei rezultând din încheierea contului curent curg
dobânzi de la data lichidării, iar potrivit art. 380 C. com. „mandatarul
este ţinut a plăti dobânda de bani cuvenită mandantului, din ziua în care
era dator a le trimite sau a le consemna”.
Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale:
a) Datoria trebuie sa fie comercială. Conform principiilor care
guvernează actele de comerţ, datoria este comercială ori de
câte ori obligaţia sau raportul juridic însuşi din care
izvorăşte este comercial.
Va fi deci comercială:
- atunci când îşi are sursa într-o faptă de comerţ
obiectivă, comercială pentru ambele părţi,
- atunci când obligaţia este comercială numai pentru una
dintre părţi, iar pentru cealaltă este civilă,
- atunci când intervine între comercianţi, în acest caz
fiind comercială pentru ambele părţi, ca faptă de
comerţ subiectivă.
Deci, norma trebuie interpretată restrictiv şi literal, în sensul că datoria
trebuie să fie comercială pentru debitor.
Datoriile pot izvorâ din orice altă sursă, nu numai din contracte, deci şi
dintr-un delict sau cvasidelict de natura comercială, adică din fapte
generatoare de daune, care sunt savârşite exerciţiului unui comerţ sau
cu prilejul executării unei operaţiuni comerciale
Datoria trebuie să fie lichidă, adică determinată în cuantumul său, fie pe
cale convenţională, fie judecătorească. Când însă părţile n-au stabilit
aceasta şi trebuie să recurgă la justiţie - de pildă pentru stabilirea
daunelor şi a cuantumului lor - dobânzile curg de la data ramânerii
definitive a hotărârii.
Datoria trebuie să fie exigibilă. În alţi termeni, dreptul părţii
de a reclama prestaţiunea trebuie să fie născut şi actual; să nu fie deci
comercial
121
afectat de un termen sau de o condiţie nerealizată.
Dacă părţile nu au prevăzut un termen contractual - o scadenţă - în acest
caz neexistând un punct de plecare contractual cert pentru curgerea
dobânzilor, acestea nu sunt exigibile si dispozitia art. 43 C. com. nu este
aplicabilă. De aceea dobânzile vor fi calculate numai din momentul
când debitorul a fost pus în întârziere, fie printr-o cerere formală de
plată, fie prin chemarea în judecată a datornicului.
Condiţiile enunţate la punctele a, b, si c trebuie să fie întrunite
cumulativ, pentru a pune în mişcare dispoziţia art. 43, adică curgerea de
plin drept a dobânzilor la scadenţă.
De regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se
completează cu cele aplicabile raporturilor de drept civil; totuşi, în
Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, cu modificările ulterioare legiuitorul
stabileşte un raport invers, adică de la comercial către civil.148
Deci, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile
raporturilor juridice de drept civil trebuie să se determine în prealabil
dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial.
Potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală se
stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la
nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.
Exista o singură exceptie prevazută în art. 4 din O.G. nr.
9/2000: în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice
internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a
stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
Nivelul taxei oficiale a scontului în funcţie de care se stabileşte
dobânda legală este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru,
valabil pentru întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a
scontului se publică în Monitorul Oficial, prin grija Băncii Naţionale a
României.
Potrivit art.1 din O.G. nr. 9/2000, părţile sunt libere să
stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei
obligaţii băneşti.
În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii,
se va aplica dobânda legală dacă, potrivit legii sau clauzelor
contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.
Anatocismul
Conform art. 1089 C. civ. capitalizarea dobânzilor sau
anatocismul este permis în materie civilă numai în anumite condiţii
arătate de lege. în primul rând, ele trebuie să fie stipulate, în al doilea
rând să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel putin un an
împlinit. Face excepţie cazul când este vorba de unele venituri pe trecut
ca arenzi, chirii, rente viagere, restituiri de fructe, care produc dobâzi
din ziua cererii sau a convenţiei. Clauza prin care se va stipula dobânda
la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin sau la alte venituri
viitoare se va declara nulă (art. 1089 alin. 2 C. civ.).
în materie comercială, regulile de drept comun sunt înlăturate,
cosacrâdu-se libertatea convenţiilor.
Făcând aplicaţia acestei dispoziţii, jurisprudenţa noastră
admitea anatocismul în toate convenţiile comerciale şi, a fortiori, în
contractul de cont curent, în care curgerea dobânzii la dobânda este de
esenţa acestui contract.
Decretul-lege pentru stabilirea dobânzilor şi înlaturarea cametei
din 5 mai 1938 a prevăzut, însa, anulând regimul mai sus expus, că
anatocismul este oprit chiar în materie comercială, cu excluderea
comercial
122
contractului de cont curent, care, prin însăşi structura sa, nu poate fi
conceput fără o capitalizare a dobânzilor.
Interzicerea dobânzilor la dobânzi a fost menţinută şi de noul
act normativ (Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale),
care a abrogat decretul din 1938 şi care a fixat dobânda legala la 6% pe
an, precizând că ea se va calcula numai asupra cuantumului sumei
împrumutate.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 au fost abrogate
dispozitiile art. 1089 alin. 2 Cod civil si orice dispoziţii contrare
ordonanţei, reintroducându-se anatocismul.
Potrivit art. 8 al O.G. nr. 9/2000, dobânda se va calcula numai
asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se
pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale
încheiată în acest sens, dupa scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi
datorate pe timp de cel putin un an.135
Aceste dispozitii nu se aplica contractului de cont curent, atunci când prin lege nu s-ar dispune altfel.
Daune interese suplimentare
Preocupat să realizeze o severitate cât mai deplină a
obligaţiilor, legiuitorul a prevăzut că debitorul mai datorează, cu titlu de
dezdăunări, pe lângă dobânzi, şi alte sume care corespund conceptului
general al daunelor (damnum emergens şi lucrum cesans). De altfel,
însuşi legiuitorul civil, prevăzând regula limitării daunelor la dobânzi,
in obligaţiile care au drept obiect o sumă determinată, a făcut aluzie „la
unele reguli speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”
(art. 1088 C. civ. alin. 1).
Regulile care consacră aceste excepţii sunt următoarele:
a) asociatul care întârzie să depună aportul în numerar,
datorează nu numai dobânda legală, din ziua când trebuia să
facă vărsământul, dar răspunde şi de daunele pricinuite (art.
35 L.S.C.);
b) asociatul care a depus ca aport o creanţă, iar valoarea
acesteia nu a fost realizată de societate, răspunde de suma
datorată, cu dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei,
deosebit de daunele-interese ce s-ar cuveni (art. 54 L.S.C.);
c) mandatarul care dă alte întrebuinţări sumelor primite pe
contul mandantelui datorează, în afară de dobânzi,
despăgubire pentru daune (art. 383 C.com.).
2.72 Executarea obligaţiilor comerciale
Drepturile creditorului în caz de neexecutare din partea
debitorului.
Efectul natural al unei obligaţii este executarea sa. Dacă aceasta
nu intervine, partea care nu este în culpă are dreptul să ceară
judecatoreşte fie executarea, când aceasta este posibilă potrivit
regulilor prevăzute de art. 1075-1077 C. civ., fie rezoluţia contractului
cu dreptul la daune în ambele cazuri (art. 1073 C. civ.).
Legiuitorul prevede cazuri când executarea în natură a
obligaţiei nu este posibilă şi se transformă întotdeauna într-o executare
prin echivalent.
135
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 318.
comercial
123
„Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.
civ.), iar potrivit art. 1078 C. civ. „dacă obligaţia constă în a nu face,
debitorul care a călcat-o este dator de a da despăgubire pentru simplul
fapt al contravenţiei”.
Fundamentul acestui drept, care operează numai în contractele
bilaterale sau sinalagmatice, caracterizate de principiul echivalenţei
prestaţiilor este prezumţia legală, consacrată de art. 1020 C. civ. potrivit
căruia „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele
sinalagmatice, în cazul când una dintre părţi nu îndeplineşte
angajamentul său”.
Condiţia rezolutorie tacită, prevăzută de textul de mai sus,
produce aceleaşi efecte juridice ca şi condiţia rezolutorie expresă,
definită de art. 1019 C. civ., ca o modalitate contractuală. Ea produce,
când este inserată, desfiinţarea contractului. Evenimentul viitor şi incert
este înfăţişat în acest caz prin neexecutarea din partea uneia dintre
părţile contractante.
Condiţiile de exerciţiu şi efectele juridice produse de invocarea
condiţiei rezolutorii tacite, ca temei al desfiinţării contractului şi
dreptului la daune, provocat de neexecutare, sunt prezentate mai jos.
Potrivit art. 1021 C. civ. dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte
obligaţia, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia
nu s-a executat obligaţia are alegerea sau să silească pe cealaltă a
executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu
daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care,
după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate. Rezultă
deci că rezoluţia cerută în virtutea clauzei rezolutorii tacite nu operează
de plin drept, ci trebuie pronunţată de justiţie, părţile putând să o
discute. Instanţa nu are deci numai rolul de a constata existenţa unei
situaţii de drept, ci trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii
făcute de una dintre părţi.
Rezoluţia nu operează în cazurile în care partea care nu şi-a
executat obligaţia dovedeşte ca aceasta se datoreşte unei cauze străine,
neimputabile (caz fortuit, forţă majoră).
Rezoluţia produce efecte numai după rămânerea definitivă a
hotărârii judecatoreşti, ea fiind urmarea intervenţiei justiţiei.
Rezoluţia are efect retroactiv. Cu alte cuvinte consecinţele sale
lovesc contractul şi pentru trecut, de acord cu principiile care
guvernează condiţia rezolutorie, ca modalitate contractuală, repunând
părţile în starea anterioară contractării.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul, partea în culpă
prin nexecutarea obligaţiei poate efectua prestaţia şi înlătura astfel
rezoluţia, cu toate efectele sale. Executarea prestaţiei se poate, deci
efectua în tot cursul procesului până la pronunţarea unei hotărâri
definitive.
Instanţa poate, totuşi, să nu pronunţe rezoluţia şi, făcând uz de
dispoziţiile art. 1021 C. civ. în urma unei aprecieri suverane a
împrejurărilor pricinei, să-i acorde un termen de executare, pe care
legea îl denumeşte termen de graţie.
în materie comercială, termenul de graţie nu poate fi acordat.
Art. 44 C. com. interzice judecătorului să se prevaleze de facultatea pe
care legiuitorul i-a conferit-o în materie civilă.
Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi
acordat de judecător în obligaţiile comerciale.
Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca
comercial
124
obligaţiile să se execute întocmai şi la termenul stipulat. Obligaţiile
comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând, în
mod fatal, pe aceea a celorlalte şi adeseori insolvabilitatea, cu
consecinţa falimentului.
a) Prin expresia „în obligaţiile comerciale” trebuie să
înţelegem toate raporturile juridice care au natură
comercială, deci şi pe acelea care sunt comerciale numai
pentru o parte, potrivit art. 56 C. com.
b) Obligaţia trebuie să fie bilaterală sau sinalagmatică, întrucât
mecanismul rezoluţiei tacite operează numai în contractele
în care există interdependenţă de prestaţii, una fiind cauza
celeilalte, iar ruperea echilibrului, care justifică rezoluţia si
repunerea părţilor în stare de egalitate, are ca fundament şi
explicaţie existenta unor obligaţii reciproce.
c) Obligaţia trebuie să aibă un termen de executare. în lipsa
unui asemenea termen, dacă judecătorul, la cererea părţii,
fixează un termen, acesta nu poate fi socotit termen de
graţie, ci pur şi simplu termen de executare, instanţa
nefăcând decât să suplinească tăcerea părţilor.
d) în obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial,
aplicarea art. 44 nu împiedică partea în culpă să execute
tardiv chiar în instanţă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, ca şi în obligaţiile civile, de vreme
ce, până la acea dată, are fiinţă contractul. Judecătorului nu
îi este permis să acorde termene de graţie în obligaţiile
comerciale, dar nimic nu-l autorizează să respingă o
executare legitimă.
e) în obligaţiile comerciale în care termenul este însă esential,
el operează ca o clauză rezolutorie expresă. Efectele sale se
produc automat, iar judecătorul nu pronunţă rezoluţia, ci
numai o constată. Partea în culpă nu mai poate înlătura
consecinţele neexecutării la termen printr-o executare
posterioară termenului, până în momentul rămânerii
definitive a hotărârii respective. Pe de altă parte,
judecătorul, aflându-se în faţa unui raport juridic desfiinţat
prin voinţa părţilor, puterea sa fiind limitată la simpla
constatare a rezoluţiei operată prin voinţa părţilor, nu mai
poate acorda termen de graţie. Caracterul esenţial al
termenului este un obstacol.
Dacă în intenţia părţilor, o prestaţie satisface interesele
creditorului numai atunci când este executată în limitele termenului
stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare pentru acesta
sau nu mai poate fi executată, termenul este esential.
Termenul poate fi esenţial fie în raport cu intenţia părţilor, fie
cu scopul operaţiei, fie cu natura prestaţiei şi a contractului.
În dreptul în vigoare nu există o dispoziţie cu caracter general
privitoare la termenul esenţial.
Clauza solve et repete
În strânsă legatură cu efectele juridice ale neexecutarii
contractelor stă clauza solve et repete (plăteşte şi cere înapoi ceea ce ţi
se cuvine). Sub dublul aspect - practic si juridic - ea constă în aceea că
debitorul nu poate pune în mişcare o acţiune rezolutorie sau opune
excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi, mai
înainte de a fi plătit integral preţul, sau de a fi îndeplinit, folosind o
formulă mai generală, prestaţia la care era obligat prin contract.
comercial
125
Astfel, în unele contracte de comerţ exterior se include o clauză
potrivit căreia o reclamaţie de calitate sau de cantitate a cumpărătorului
nu poate fi invocată ca temei al refuzării sau amânării plăţii preţului. În
prezenţa unei asemenea clauze, termenul şi condiţiile de plată a preţului
trebuiesc respectate urmând ca, dacă reclamaţia este întemeiată, să se
aplice remediile specifice (înlocuirea mărfii, înlăturarea de către
vânzător sau pe contul lui a defectelor, acordarea unei bonificaţii etc.).
În doctrină, clauza solve et repete face obiect de controversă,
autorii de drept comercial aprobând-o, cei de procedură civilă
contestându-i, dimpotrivă, validitatea pe motive mai ales de ordin
procedural. Se invocă, de pildă, argumentul că această clauză ar rupe în
mod inechitabil echilibrul dintre cele două părţi contractante şi ar
încuraja la neexecutare partea în favoarea căreia este stipulată.
De aceea, această clauză ar fi nulă întrucât ea se reduce, în
ultimă analiză, la o reglementare convenţională a drepturilor de decizie
aparţinând judecătorului, care, prin efectul clauzei, se află constrâns să
separe excepţia de acţiune, lucru pe care numai legea îl poate prevedea
printr-o normă expresă şi pentru raţiuni particulare - de exemplu, în
favoarea fiscului, pentru apărarea titlului cambial etc.
S-a răspuns însă cu drept cuvânt acestor susţineri, că nulitatea
clauzei nu este nicăieri prevăzută de lege; dimpotrivă, valabilitatea ei se
deduce din spiritul acesteia, dominat de principiul autonomiei de
voinţă. Se susţine că, după cum nu este nevalabi pactul privind plata
anticipată a preţului, tot astfel nu este ilicit să se plătească mai înainte
de a se constata că s-a comis o neexecutare.
Clauza are avantajul de a preveni contestaţiile capricioase ale
părţilor şi nu înlătură, ci numai amână soluţia conflictului dintre părţi.
În toate actele juridice se poate reglementa ordinea efectuării
prestaţiilor. În ipoteza existentei clauzei se plăteşte anticipat, însă sub
rezerva repetiţiei şi cu condiţia ca neexecutarea să fie efectiv dovedită.
Nu s-ar putea susţine că existenţa clauzei ar implica renunţarea
preventivă la mijloacele conferite de lege şi nici nu se renunţă prin
aceasta la excepţiile fundamentale, care pot fi ridicate cu toate că
rezoluţia contractului urmează într-un moment ulterior.
Clauza solve et repete îşi are originea în dreptul fiscal, unde
legiuitorul a prevăzut-o pentru a asigura încasarea promptă a
drepturilor fiscului. Din dreptul fiscal ea a trecut în dreptul obligaţiilor,
sub formă de clauză contractuală.
Efecte şi limite
Clauza sove et repete trebuie ţărmurită în limite raţionale,
pentru a nu o transforma într-un privilegiu exorbitant al uneia dintre
părţi, punând-o pe cealaltă la discreţia sa.
a) Pentru ca o parte contractantă să o poată invoca este
indispensabil ca aceasta sa fie în ordine cu executarea
propriei sale prestaţii. Deci, dacă partea care invocă
aplicaţia clauzei solve et repete nu a îndeplinit propria sa
obligaţie, de exemplu obligaţia de livrare a mărfii, ea nu
poate beneficia de efectele clauzei.
b) Neexecutarea de către partea care se prevalează de existenţa
clauzei solve et repete, invocată ca obstacol la plata
prealabilă, trebuie să fie evidentă, să nu fie şicanatorie şi de
rea-credinţă şi pe cât posibil întemeiată pe mijloace
probatorii de grabnică soluţie.
c) Prin inserarea clauzei, obligaţia nu a devenit abstractă.
comercial
126
Discuţia asupra fondului litigiului şi, în consecinţă, asupra
clauzei este permisă, însă numai după efectuarea plăţii sau a
unui alt aranjament purtând asupra plăţii, înlocuindu-se de
pildă plata efectivă cu titluri cambiale.
d) Izvorând din contract şi având valoarea unei stipulaţii de
asemenea natură, clauza nu poate fi ridicată din oficiu şi, în
consecinţă, nici nu va putea fi ridicată pentru prima oara în
instanţa de casare.
e) Instanţa va trebui să interpreteze clauza restrictiv. Ea nu îşi
găseşte aplicarea faţă de excepţiile relative la nulitatea sau
anulabilitatea contractului. Dacă partea împotriva căreia s-a
stipulat clauza ridică excepţii întemeiate pe vicii de
consimţământ sau incapacitate, instanţa va putea să judece
fundamentul juridic al acestora, fără a se putea spune că
prin aceasta efectele clauzei au fost anulate. într-adevăr,
dacă prin efectul acestor vicii contractul este anulat, clauza
însăşi rămâne fără eficacitate, ca una ce nu avea o existenţă
de-sine-stătătoare, ci se sprijinea pe contract. Dacă,
dimpotrivă, excepţia este respinsă, clauza îşi va relua
vigoarea.
2.73 Retractul litigios136
Condiţiile de exerciţiu în dreptul civil
Codul civil francez (art. 1699) şi, apoi, urmându-l pe acesta,
Codul civil român prevăd că, în cazul în care se cedează drepturi
litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil, plătind nu
valoarea creanţei, ci suma reală, cu care a fost cesionată, plus spezele şi
dobânda de la data plăţii cesiunii. în felul acesta, dobânditorii de
creanţe litigioase sunt loviţi în interesele lor speculative, nemaiavând
motiv să se substituie unor creditori în jenă sau înfricoşaţi de
perspectiva pierderii procesului (art. 1402-1404 C. civ.).
Dat fiind caracterul său excepţional şi prohibitiv, chiar în
dreptul civil, pentru a avea loc aplicaţia retractului litigios este necesară
îndeplinirea urmatoarelor condiţii:
a) Dreptul cedat trebuie să fie litigios. Potrivit art. 1403 C. civ.
dreptul se socoteşte litigios când asupra fondului său există
proces sau contestaţie. Din interpretarea jurisprudenţială,
atât la noi cât şi în Franţa, rezultă că procesul poate fi
pendinte în faţa oricărei instanţe.
b) Cesiunea trebuie să aibă caracter oneros, nu gratuit, căci în
acest caz lipseşte raţiunea determinantă a voinţei
legiuitorului, posibilitatea de a specula între diferenţa
preţului plătit si valoarea reală a creanţei.
c) Potrivit literei art. 1403 C. civ., litigiul pendinte în faţa
justiţiei trebuie să poarte asupra fondului, adică asupra
existenţei însăşi a dreptului şi nu asupra unor modalităţi sau
asupra executării obligaţiei.
d) Procesul asupra fondului trebuie să existe în chiar momentul
când s-a făcut transmisia. Dacă la acea dată nu exista litigiu
în faţa unei instanţe judecătoreşti, dreptul nu poate fi socotit
litigios şi nici dobânditorul nu poate fi supus regimului de
136
D. M. Sandru, M. D. Vlad, „Retractul litigios în dreptul civil şi în dreptul comercial. Condiţiile neaplicării în dreptul comercial” în Dreptul privat al afacerilor nr. 3/2003, p. 64.
comercial
127
favoare al creanţelor litigioase. Este deci necesar ca litigiul -
procesul asupra dreptului să fie anterior cesiunii.
Contestaţiile născute posterior cesiunii sau acele anterioare,
faptul că procesul este în acel moment solutionat definitiv şi
irevocabil sau prescris, nu pot conferi calitate litigioasă
dreptului.
e) Forma în care trebuie imbrăcat retractul litigios nu este
arătată de lege. Pentru a fi reală si sinceră, va trebui să
constea într-o notificare extrajudiciară, însoţită de oferta
reală a sumei, reprezentând valoarea reală a cesiunii, plus
spezele contractului de cesiune, dobânda din momentul
efectuării cesiunii şi cheltuielile procesului.
f) Prin efectul exercitării retractului, cel care se prevalează de
aplicarea sa se substituie în toate drepturile cesionarului
evins.
Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept
derivând dintr-un fapt comercial.
Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o
limitare a câştigului firesc, rezultat din diferenţa între preţul de
cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea fi acceptat de
legiuitorul comercial, care l-a respins, negându-i aplicarea.
La condiţiile prevăzute de art. 1402-1404 C. civ. pentru
existenţa retractului litigios, legiuitorul n-a mai adăugat nimic. Prin
urmare, dispoziţia negativă a art. 45 C. com. poartă asupra retractului,
aşa cum el este cristalizat în articolele amintite din Codul civil.
Pentru ca să nu se aplice dispoziţiile art. 1402-1404 C. civ. şi, în
consecinţă, pentru ca debitorul cedat să nu poată exercita retractul,
legiuitorul comercial pune o singură condiţie, aceea ca dreptul care a
făcut obiectul cesiunii să izvorască dintr-un fapt comercial.
Imposibilitatea de a exercita dreptul prevăzut de art. 1402-1404
C. civ. este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de
comerţ în înţelesul larg de materie comercială, constând în actele de
comerţ obiective şi subiective. Aplicarea art. 56 C. com. va supune
aceluiaşi regim şi datoriile izvorâte dintr-o operaţie care este faptă de
comerţ numai pentru una dintre părţi.
Teste de autoevaluare:
1. Enumeraţi particularităţi ale obligaţiilor comerciale.
2. Ce prespune faptul că datoria debitorului trebuie să fie lichidă?
3. Ce înseamnă anatocism?
2.74 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale sunt: solidaritatea, dobânzile curg de plin drept,
retractul litigios este interzis.
2. Datoria trebuie să fie lichidă în sensul că trebuie să fie determinată în cuantumul său.
3. Anatocism înseamnă dobândă la dobândă.
2.75 Rezumat:
Această secţiune analizează particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, dobânzile
curg de plin drept, executarea obligaţiilor comerciale, retractul litigios.
comercial
128
2.76 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Codul Civil Român
2.77 Lucrare de control:
1. Definiţi obligaţia, în sens restrâns.
2. Ce este obligaţia de a da? Daţi un exemplu.
3. Ce este obligaţia de a face? Daţi un exemplu.
4. Ce este obligaţia de rezultat? Daţi un exemplu.
5. Ce este obligaţia de mijloace? Daţi un exemplu.
6. Ce sunt obligaţiile civile perfecte?
7. Definiţi contractul.
8. Ce sunt contractele de adeziune?
9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească oferta?
10. Ce este solidaritatea obligaţiilor?
comercial
129
UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5
Obiective: Prezenta unitate de învăţare cuprinde şase secţiuni, în care este tratat câte un tip de contract:
contractul de vânzare cumpărare, contractul de leasing, contractul de factoring, contractul
de franciză, contractul de cont curent, contractul de report. Studierea acestor contracte este
importantă pentru însuşirea dreptului afacerilor de către economişti.
Timp de studiu: 1 oră.
Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială
2.78 Noţiune şi caractere juridice
Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de
vânzare-cumpărare comercială. De aceea, făcându-se aplicarea art. 1 C.
Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie un izvor de
drept subsidiar pentru dreptul comercial şi, implicit, pentru dreptul
afacerilor), contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit
pe baza dispoziţiilor art. 1294 C. Civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este
contractul prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul
de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care
se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.
Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare
comercială are următoarele caractere juridice:
a) este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este
caracterizat prin reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor părţilor,
b) este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi
urmăresc realizarea unui folos patrimonial,
c) este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea
obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii
contractului,
d) este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie
valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,
e) de regulă, este un contract translativ de proprietate.
Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare
vânzării-cumpărării civile. în ambele cazuri este vorba de un contract
prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru, în schimbul
unui preţ. Ceea ce le deosebeşte este funcţia economică a vânzării-
cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul mărfurilor.
Această funcţie conferă vânzării-cumpărării caracter comercial.137
Determinarea comercialităţii unui contract de vânzare-cumpărare se
face, fie în funcţie de criteriul pozitiv, prevăzut în art. 3 pct. 1 şi 2 C.
Com., fie potrivit criteriului negativ, prevăzut în art. 5 C. Com.138
Din
dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 rezultă că trăsătura caracteristică a
vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de revânzare.
Astfel, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar
vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.
„Deosebirile de ordin economic, funcţional, care conferă
137
S. Cărpenaru, Drept comercial român, editia a 6-a revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447.
138 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 365.
comercial
130
contractului de vânzare- cumpărare comercială un caracter particular,
se reflectă într-un mănunchi de dispoziţii legale speciale, derogatorii de
la cele civile, cuprinse în Codul Comercial în art. 60-73.”139
Aceste
dispoziţii se referă la:
- obiectul vânzării comerciale faţă de reglementarea de drept
comun,
- aplicarea legii comerciale necomercianţilor, în cadrul
faptelor de comerţ mixte sau unilaterale,
- derogări de la regula strămutării de drept a proprietăţii şi a
transmiterii riscurilor,
- posibilitatea vânzării lucrului altuia,
- obligaţiile părţilor la contract, măsurile de executare
coactivă etc.
2.79 Condiţiile de validitate a contractului de
vânzare-cumpărare comercială
În această privinţă se aplică art. 948 C. civ. ce reglemen-tează
condiţiile generale de validitate ce trebuie îndeplinite de orice contract.
Aceste aspecte au fost analizate în vol. I, capitolul I - Actul juridic civil.
De aceea, vom examina acum numai unele aspecte ce interesează
activitatea comercială.
Consimţământul
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială
implică un acord de voinţă al părţilor - în sensul transmiterii de la
vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în
schimbul unui preţ.
Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane
aflate faţă în faţă este reglementată de regulile dreptului civil,
neexistând dificultăţi din punctul de vedere al momentului şi locului
încheierii lor.
Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de
consimţământ, mai precis în legătură cu dolul. Astfel, potrivit uzanţelor
comerciale, dolul în materie comercială nu se apreciază cu aceeaşi
rigurozitate ca în dreptul civil deoarece este o obişnuinţă pentru
comercianţi a-şi vinde marfa apelând la o serie de mijloace exagerate,
în raport cu calitatea mărfii.140
Deoarece majoritatea vânzătorilor
apelează la tehnici de comercializare care sunt, uneori, la limita dolului,
cumpărătorii trebuie să se informeze singuri cu privire la calitatea
mărfurilor pe care doresc să le cumpere, iar instanţa de judecată va
aprecia în ce măsură mijloacele folosite de vânzător pentru aşi vinde
marfa sunt dolosive. Dar, aşa cum s-a spus în doctrină, concepţia asupra
dolului a fost substanţial modificată în ultimele decenii, avându-se în
vedere reglementările adoptate în diverse ţări pentru protecţia
consumatorilor.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din
momentul în cre părţile au căzut de acord asupra obiectului şi preţului,
afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu reiese că acestea au
considerat perfect contractul din momentul în care au reglementat toate
modalităţile practice de execuţie.141
în ceea ce priveşte încheierea contractului de
139
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 328. 140
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 376. 141
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 334.
comercial
131
vânzare-cumpărare între absenţi sau între persoane aflate la distanţă,
momentul realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit din
cauza distanţei dintre părţi, care implică existenţa unui interval de timp
pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la cealaltă parte. în
această materie, dispoziţiile Codului Civil se completează cu
prevederile Codului Comercial (art. 35 C. Com.).
Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa
producă anumite efecte juridice. Ea trebuie sa fie completă, precisă,
neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga juridic. Ea poate fi
adresată unei persoane determinate sau publicului. Oferta trebuie să
aibă forma cerută de lege pentru existenţa sau probaţiunea operaţiunii
juridice pentru care este făcută, iar în situaţia când considerarea
calitaţilor unei anumite persoane este determinantă, acceptarea ofertei
ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea persoană.
La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral,
ce trebuie să concorde cu oferta. în caz contrar, nu ne aflăm în faţa unei
acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea trebuie să
fie neîndoielnică - făcută cu intenţia de a se obliga din punct de vedere
juridic.
Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu
semnifică acceptare, cu excepţia cazului în care oferta este făcută
exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între părţi există uzanţa
acceptării tacite a facturilor.
Art. 35 C. Com. dispune: contractele sinalagmatice între absenţi
se socotesc încheiate din momentul în care acceptarea a ajuns la
cunoştinţa ofertantului. Aceasta înseamnă consacrarea, în dreptul
nostru, a teoriei informaţiunii, potrivit căreia contractul este valabil
încheiat în momentul în care ofertantul s-a informat cu privire la
conţinutul acceptării. în priviţa momentului încheierii contractului între
absenţi, diversele sisteme de drept au soluţii variate, mergând de la
teoria declaraţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în
care acceptantul se declară de acord cu oferta) şi de la teoria
expediţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care
acceptantul expediază ofertantului acceptarea sa), pâna la teoria
recepţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care
ofertantul recepţionează, primeşte acceptarea) şi la teoria informaţiunii,
consacrată şi în dreptul nostru. Locul încheierii contractului între
persoane aflate la distanţă se apreciază în funcţie de momentul
încheierii acestuia. Astfel, în cazul în care se aplică teoria informaţiunii
(contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia
cunoştinţă de conţinutul acceptării), locul încheierii contractului este
sediul sau domiciliul ofertantului, unde acesta ia cunoştinţă de
conţinutul acceptării.
La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea
a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul stipulat, în timp ce la
oferta fără termen de acceptare, contractul se perfectează dacă
acceptarea ajunge la cunoştinţa ofertantului într-un termen rezonabil,
necesar schimbului ofertei şi acceptării, termen care variază după
natura contractului.142
Derogându-se de la regula perfectării contractului între
persoane neprecizate în momentul cunoaşterii acceptării de către
destinatar (prevăzută de art. 35 C. Com.), art. 36 C. Com. înlocuieşte
acceptarea contractului cu executarea acestuia, moment în care are loc
142
M. L. Belu Magdo, op. cit., pp. 335-336.
comercial
132
şi încheierea acestuia. Pentru a deveni aplicabil art. 36 C. Com, trebuie
îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de text:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a conractului,
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil,
- acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului.
O altă derogare de la regula instituită de art. 35 C. Com, este cea
prevăzută de art. 38 C. Com, privind contractele unilaterale. În cazul
acestora, perfectarea contractului intervine la momentul şi locul în care
destinatarul ia cunoştinţă de ofertă, acceptarea destinatarului care are
numai avantaje fiind prezumată.
Între persoane aflate la telefon, nu se vor aplica prevederile art.
35 C. Com. deoarece un asfel de contract se consideră încheiat între
persoane prezente, şi nu aflate la distanţă. În cazul acetor contracte
încheiate la telefon, în dreptul nostru locul încheierii contractului se
consideră a fi sediul sau domiciliul ofertantului, adică al celui care a
iniţiat convorbirea.
Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă
din următoarele considerente157
:
- în raport de acest moment se apreciază posibilitatea
revocării ofertei sau dacă ea a devenit caducă,
- în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea
existentă la momentul încheierii contractului,
- consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se
apreciază la momentul realizării acordului de voinţă; în
măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de
nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment,
- efectele contractului se produc, de regulă, din momentul
realizării acordului de voinţă, dacă nu există stipulaţie
contrară. Aşadar, în cazul ontractelor translative de drepturi
reale, acestea se transmit (pentru bunurile
individual-determinate) din momentul încheierii
contractului, cu excepţia imoblelor (mai precis a
terenurilor), caz în care acordul de voinţă al părţilor trebuie
să îmbrace forma autentică.
Capacitatea părţilor
Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de
vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru
încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice
contractului de vânzare- cumpărare civilă, care sunt deopotrivă
aplicabile şi contractului de vânzare-cumpărare comercială, potrivit art.
1 C. Com (unde legea de faţă nu dispune se aplică Codicele civil).
Art. 1306 C. Civ. Stabileşte principiul potrivit căruia pot
cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege.
Obiectul contractului
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral
(sinalagmatic), ce dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Astfel
vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să
plătească preţul. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului.
Bunul vândul şi suma de bani - preţul - constituie obiect derivat al
contractului.
Bunul vândut, pentru a fi considerat obiect derivat al
contractului de vânzare- cumpărare, trebuie să îndeplinească
comercial
133
următoarele condiţii:
- să se afle în circuitul civil;
- să existe în momentul încheierii contractului ori să poată
exista în viitor;
- să fie determinat sau determinabil.
Lucrul trebuie să se fle în comerţ sau în circuitul civil.
Potrivit art. 1310 C. Civ., toate lucrurile care sunt în comerţ pot
fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. Sunt oprite de
lege de la vânzare anumite bunuri considerate, din diferite motive, extra
commercium.
Lucrul trebuie să existe.
Pentru a fi valabilă vânzarea, lucrul trebuie să existe în
momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. În caz
contrar, contractul este lovit de nulitate absolută.
Dacă este vorba de vânzarea unui bun ce va fi fabricat în viitor,
contractul este valabil. Dar, în cazul în care fabricarea bunului promis
nu s-a mai realizat, contractul este totuşi valabil încheiat, dar nu a fost
executat din vina vânzătorului (cu excepţia cazului în care
cumpărătorul îşi asumă riscul de a nu mai primi bunul contractat).
Lucrul să fie determinat sau deteminabil.
Bunurile individual determinate se individualizează prin
adresă, schemă cadastrală etc. (dacă sunt imobile prin natura lor) sau, în
general, prin însuşiri proprii, specifice. Bunurile determinate generic,
care se individualizeză prin însuşirile speciei căreia îi aparţine, se
determină la momentul predării (prin măsurare, numărare, cântărire).
Dacă bunul este doar determinabil, sunt precizate în contract
condiţiile sau elementele determinării lui viitoare.
Preţul vânzării
Este elementul care diferenţiază contractul de
vânzare-cumpărare de cel de schimb, atât în dreptul civil, cât şi în
dreptul comercial, deoarece constă într-o sumă de bani şi nu într- un alt
bun.
Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului.
Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil;
- să fie real.
Preţul să fie determinat sau determinabil
Este determinat preţul care este prevăzut în contract printr-o
sumă de bani.
Este determinabil preţul în legătură cu care s-au prevăzut în
contract condiţiile determinării lui în viitor. Potrivit art. 1303 C. Civ,
preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.
Spre deosebire de Codul civil, Codul Comercial prevede, în art.
60 că vâzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă
părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina ulterior.
Art. 61 C. Com. prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ
sau pe preţul curent este, de asemenea, valabilă. în acest caz preţul se
determină conform art. 40.
Art. 40 C. Com. arată: când urmează a se hotărâ adevăratul preţ
sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al
primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al
titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele
locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă după acelea ale
locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă.
comercial
134
Preţul să fie real.
Aceasta presupune ca preţul să nu fie simulat, derizoriu. în
materie comercială, caracterul real al preţului este apreciat cu mai multă toleranţă, dat fiind specificul comerţului.
2.80 Efectele contractului
Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt
obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului.
Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite
dreptul de proprietate asupra lucrurilor vândute în patrimoniul
cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului bunurile vândute
şi, eventual de a-i remite documentele referitoare la acestea, precum şi
obligaţia de a asigura comformitatea mărfurilor, ce include garanţia
pentru vicii şi garanţia pentru evicţiune.
Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti
preţul, la care se pot adăuga şi alte obligaţii suplimentare (de exemplu,
obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile cumpărate).
2.81 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare
Vânzarea pe gustate constisuie o varietate de vâznare prin care
cumpărătorul consimte plata preţului în momentul gustării produsului.
Vânzarea pe încercate - ce constituie o altă varietate de vânzare
permite cumpărătorului să se hotărască asupra preţului, numai după
încercarea produsului. Această varietate de vânzare se aplică bunurilor
mobile corporale neconsumptibile.
Vânzarea după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectă
din momentul acordului de voinţă. Funcţia juridică a mostrei este de a
pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla dacă marfa ce a făcut
obiectul vânzării corespunde cu aceea predată. Condiţiile vânzării şi
calitatea mărfii se determină după mostră. De regulă, mostra este
furnizată de vânzător.
Ea poate fi propusă şi de cumpărător sau poate fi executată de vânzător
după prescripţiile cumpărătorului şi supusă în prealabil omologării
cumpărătorului, ori unei livrări de probă. Mostra acceptată de părţi cu
ocazia încheierii contractului, devine mostră contractuală, ea având o
altă semnificaţie decât mostrele de reclamă sau prezentete la târguri.
Spre deosebire de vânzarea după mostră contractuală, care are un
caracter rigid, deoarece orice neconcordanţă între marfă şi mostră,
echivalează cu o neexecutare a contractului, generând rezoluţiunea
acestuia, mostra tip de produs este mai puţin rigidă. Se presupune că
părţile au înţeles să permită o anumită toleranţă în aprecierea
corespondenţei dintre marfa şi mostra tip. Vânzarea după mostră este o
vânzare tipic comercială.
Vânzarea după catalog este o nouă modalitate de vânzare şi
determinare a calităţii mărfii. Cataloagele editate pentru o gamă largă
de produse cuprind caracteristicile mărfii, preţul şi alte date necesare.
Catalogul trebuie să fie clar, precis şi exact. El este însoţit de formulare,
de scrisori sau de bonuri de comandă. Contractul se încheie prin
corespondenţă, fiind supus regurilor generale ale contractului de
vânzare-cumpărare comercială. Deşi prin acest tip de contract se evită
deplasarea cumpărătorului, există şi dezavantaje legate de faptuul că,
uneori, menţiunile din catalog sunt depăşite ori mărfurile alese nu mai
există în stoc - ceea ce implică un termen de livrare destul de lung.
comercial
135
Vânzarea la bursă presupune aplicarea legii în vigoare la sediul
bursei.
Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului.
Există două feluri de burse. Burse de mărfuri şi burse de valori. Specific
vânzării la bursă este absenţa mărfii, rezultând faptul că, în cazul în care
bursa în cauză nu are propriile stasuri de calitate, nu se pot formula
pretenţii asupra calităţii mărfii. Vânzările la bursă se fac prin
intermediari. Intermediarul poartă denumirea de curtier în dreptul
continental şi broker în dreptul anglo- american. Curtierii sunt obligaţi
să respecte secretul tranzacţiilor, să nu tranzacţioneze în nume sau în
interes propriu şi să se supună indicaţiilor date de sindicul bursei.
Vânzarea la licitaţie se organizează în toate statele lumii, spre
deosebire de vânzarea la bursă. Achiziţiile publice, procurarea de
utilaje şi instalaţii din fonduri avansate de ONU se fac, fără excepţie, pe
bază de licitaţie. Licitaţiile sunt de două feluri. Licitaţii închise - situaţie
în care numai un anumit număr de comercianţi sunt invitaţi la licitaţie,
şi licitaţii deschise - la care participă orice porsoană interesată care
achiziţionează caietul de sarcini şi plăteşte taxa de participare. Specific
vânzării la licitaţie este faptul că marfa este întotdeauna prezentă.
Marfa se prezintă sub două moduri. Ori sub formă de mostre, caz în
care marfa trebuie să răspundă condiţiilor de calitate pe care le prezintă
mostra, cu consecinţa că nu se pot formula pretenţii de calitate pentru
viciile aparente ale mostrei, ori sub formă de documentaţie tehnică, caz
în care partea care a luat cunoştinţă de conţinutul documentaţiei, chiar
dacă nu a adjudecat, este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra
mărfii respective. Legea aplicabilă vânzării de mărfuri la licitaţie este legea în vigoare la locul licitaţiei.
Vânzarea de mărfuri în consignaţie
Potrivit unei părţi a doctrinei, contractul de vânzare în
consignaţie este o varietate a contractului de vânzare. În doctrină există
şi opinia contrară, potrivit căreia acest contract este o varietate a
contractului de intermediere.
Contractul de vânzare în consignaţie este încheiat între doi
comercianţi, consignant şi consignatar. Este contractul prin care, în
schimbul unui comision, consignatarul se obligă să vândă, pe contul
consignantului, marfa predată lui de acesta în depozit.143
Contractul de consignaţie este reglementat în dreptul român de
Legea nr. 137/1934 modificată prin Legea nr. 34/1936.
Contractul de consignaţie este un contract complex deoarece
presupune un depozit, un comision şi o vânzare.
2.82 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de vânzare-cumpărare.
2. Este posibilă vânzarea de bunuri viitoare?
3. Ce este vânzarea pe încercate?
4. Ce lege se aplică vânzării la bursă?
2.83 Răspunsuri la testele de autoevaluare:
1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care vânzătorul se obligă
143
Pentru amănunte privind efectele contractului de consignaţie vezi Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pp. 523-523.
comercial
136
să transmită dreptul de proprietate asujpra unui bun compărătorului, care se obligă să
plătească preţul.
2. Da. Vânzarea de bunuri este posibilă.
3. Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare ce permite cumpărătorului să se hotărască
asupra preţului numai după încercarea produsului. 4. Vânzării la bursă i se aplică legea în vigoare la sediul bursei.
2.84 Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare: noţiune şi caractere
juridice, condiţii de validitate, efecte, varietăţi de vânzare.
2.85 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Codul Civil Român
5. Codul Comercial Român
Secţiunea 2. Contractul de leasing
2.86 Leasingul în România
Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul legii este publicat
în M. Of. nr. 170/30 aprilie 1998 ).
Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte,
denumită locator- finanţator, transmite pentru o perioadă determinată
dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte
părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei
plăţi periodice, denumită rată de leasing.144
2.87 Contractul de leasing
Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros,
comutativ, cu executare succesivă, numit, având un caracter bilateral
(sinalagmatic). El este, totodată un contract complex, cuprinzând o
locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală de
vânzare.145
Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de
finanţator şi utilizatorul- beneficiar, în calitate de locatar.
Rata de leasing (sau plata - în cazul contractului de leasing)
144
Pentru detalii privind istoricul reglementării leasingului în România vezi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
145 Pentru detalii privind efectele contractului de leasing vezi S. L. Cristea, Dreptul afacerilor, Editura Universitară, 2008, pp. 291-294.
comercial
137
constă într-o prestaţie succesivă, de natură financiară sau patrimonială.
Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul
părţilor.
Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică
în leasing finaciar şi leasig operaţional. Leasingul financiar este acea
opearaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din
următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec
asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului
de leasing;
- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de
leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate
supra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar
preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din
valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la
care opţiunea poate fi exprimată;
- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel
puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final,
dreptul de proprietate nu este transferat.
- Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care
nu îndeplineşte niciuna din condiţiile prevăzute pentru leasingul
financiar.
Rata de leasing reprezintă:
- în cazul lesingului financiar, cota-parte din valoarea de
intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, în condiţiile în
care dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii
bancare pe piaţa românească;
- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este
calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi
un beneficiu stabilit de către părţile contractante.
Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la
care se adaugă valoarea reziduală.
Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea
contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate
asupra bunului către utilizator.161
Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate
de interdependenţa dintre ele: o vânzare, un mandat, o locaţie şi o
promisiune unilaterală de vânzare.
a) Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între
producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător, purtând
asupra bunului ales de către utilizator, care tratează cu
vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti
preţul pe baza procesulului verbal de predare încheieat
între vânzător şi utilizator. Acest contract prezintă unele
particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul
are obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de
utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în raport cu
contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de
preluare. De asemenea, vânzătorul răspunde pentru
conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune
directă contra vânzătorului pentru viciile ascunse sau
pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite
comercial
138
anterior.
b) Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant
şi utilizator, ca mandatar. În calitatea arătată, finanţatorul
negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament,
convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai
acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi
finanţator prezintă unele particulariltăţi faţă de dreptul
comun, utilizatorul acţionând în numele finanţatorului, dar
neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta
în justiţie şi dispunând de o acţiune în garanţie împotriva
vânzătorului.
c) Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi
utilizatorul-locatar şi reprezintă substanţa contractului de
leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea din cadrul
leasingului are caracter intuitu personae, finanţatorul
acceptând contractul numai după ce a verificat
solvabilitatea şi capacitatea profesională a utilizatorului,
care nu-şi poate substitui un terţ în executarea contractului
de leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în
folosinţă. Contractul de leasing are şi caracter irevocabil,
cel puţin în perioada fixă, care coincide cu durata
amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici
finanţatorul şi nici utilizatorul nu pot revoca unilateral actul
dintre ei. Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit alterări
în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile
locatorului privind predarea posesiei bunului şi privind
asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de
vânzător, nu de finanţator. Obigaţia de întreţinere a bunului
închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama
locatarului, care suportă şi prima de asigurare, iar nu pe
seama locatorului.
d) Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama
finanţa-torului şi oprează la finele duratei contractului de
leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie
bunul, fie să ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă
de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul
la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial,
precizat în contract, şi chiria achitată. Dacă utilizatorul
optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator
este obligat să-i vândă echipamentul.
2.88 Consideraţii privind leasingul internaţional
În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în
state diferite, devin aplicabile normele Legii nr. 105/1992 privind
raporturile de drept internaţional privat, cu modificările şi completările
ulterioare.
Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege locul
unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii
statutare, chiar dacă hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate
porivit directivelor din alte state. Este vorba de sediul societăţii de
leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are naţionalitatea statului în
care are sediul, sediul principal sau sediul real.
Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei
comercial
139
în tot mai multe ţări, au fost punctul de plecare pentru decizia
UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în materie.
Astfel se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţioanal.
162
2.89 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de leasing.
2. Ce operaţiuni juridice cuprinde contractul de leasing?
3. Cum se clasifică leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament?
4. Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Prin contractul de leasing locatorul-finanţator transmite, pentru o perioadă determinată,
dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este locatarului-utilizator, contra
unei plăţi periodice numită rată de leasing.
2. Contractul de leasing cuprinde o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală
de vânzare.
3. Leasingul mobiliar se clasifică în: leasing financiar şi leasing operaţional.
Rezumat:
În această secţiune, a fost prezentat contractul de leasing: noţiune, clasificare, consideraţii
privind leasingul internaţional.
Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Legea nr. 90/1998
Secţiunea 3. Contractul de factoring
Acest contract nu este reglementat prin legi speciale în
legislaţiile naţionale, fiind, de regulă, un contract nenumit astfel încât
acestuia i se aplică reguli specifice instituţiilor de drept civil
componente.
Contractul de factoring este utilizat pe scară largă de instituţiile
de credit, în special bănci, care au simţit nevoia elaborării unor norme
tehnice interne.
Pe plan internaţional, contractul de factoring cunoaşte o
reglementare uniformă legală specială, realizată prin efortul
UNIDROIT şi materializată în Convenţia de la Ottawa din 1988 privind
contractul internaţional de factoring, intrată în vigoare în 1995.
comercial
140
Există şi Convenţia Naţiunilor Unite (UNCITRAL), adoptată la
New York în 2001 privind cesiunea de creanţă în comerţul
internaţional, deschisă numai spre semnare - deci neintrată în vigoare -
convenţie care, în perspectivă, ar urma să prevaleze, în materie,
Convenţiei de la Ottawa din 1988.
Analizând factoringul din perspectivă istorică, descoperim
începuturile sale în secolul al XVII-lea, când emigranţii englezi din
America de Nord, pentru a putea vinde mărfurile lor (mai ales blănuri,
peşte şi lemn) apelau la agenţi sau factori, aceştia comportându-se
precum comisionarii din dreptul continental. Astfel, factorii englezi şi
americani apăreau ca persoane de încredere cărora li se încredinţa
vânzarea în America a produselor manufacturate engleze ori a
materiilor prime provenite din America pe piaţa engleză.
Factorii nu erau proprietarii mărfurilor pe care le aveau în
custodie, dar răspundeau pentru păstrarea şi conservarea acestora,
precum şi a banilor sau a altor beneficii obţinute din vânzarea lor.
Sfaturile şi recomandările factorilor cu privire la orice aspect privind
vânzarea bunurilor sau a preţurilor care se puteau obţine se bucurau de
încrederea celor care îşi vindeau astfel mărfurile.
Deşi tehnica factoringului s-a dovedit extrem de utilă, ea a avut
o dezvoltare nesemnificativă în prima jumătate a secolului XX în
America din cauza prejudecăţii că un comerciant recurgea la serviciile
unui factor numai dacă era în prag de faliment şi, deci, nu putea apela la
un credit bancar. Din acest motiv factorii americani s-au vzut obligaţi
să-şi extindă activitatea de finanţare pe termen scurt şi în alte domenii
decât industria textilelor, cum ar fi industria încălţămintei, a mobilei, a
jucăriilor, a feroneriei şi altele.146
Factoringul este un contract complex prin care o parte, numită
aderent, transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale
unei alte părţi, numită factor, care, în schinbul unui comision, se obligă
să achite aerentului valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia
faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze.
Factorul este cel care suportă riscul insolvabilităţii datornicilor,
precum şi al neachitării la termen de către aceştia (risc de trezorerie).
Factoringul şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor
comerciale atât ca instrument de finanţare pe termen scurt, cât şi ca
instrument de gestiune comercială.
În ţara noastră factoringul este reglementat de Legea nr.
135/1997, cu precizarea că factorul preia de la aderent proprietatea
creanţelor şi nu gajul creanţelor, aşa cum prevede această lege.
În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există
două tipuri de factoring:
1. factoring tradiţional (old line factoring);
2. factoring la scadenţă (maturity factoring).
În cadrul factoringului tradiţional, factorul plăteşte creanţele
agreate în momentul primirii acestora, creditându-l de fapt pe aderent,
până la exgibilitatea creanţelor şi încasarea valorii lor de la debitorii
cedaţi.
La factoringul la scadenţă, factorul plăteşte creanţele agreate în
momentul scadenţei, data cesiunii creanţelor cedate fiind tocmai data
scadenţei, spre deosebire de situaţia factoringului tradiţional, când data
cesiunii coincide cu data naşterii creanţei respective.
146
Pentru detalii privind factoringul, inclusiv istoricul apariţiei, vezi B. Vartolomei, Contractul de factoring, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
comercial
141
Contractul de factoring are multe afinităţi cu tehnica scontului,
de care totuşi se deosebeşte.
Ca şi factoring-ul, scontul presupune o transmitere de creanţă
pe baza căreia se acordă un credit înainte de scadenţă.
Dar, dacă scontul poartă asupra unei operaţii izolate şi implică
un titlu negociabil, în raport de valoarea nominală a căruia se plăteşte
suma, împrumutatul rămânând garantul bunei realizări a operaţiilor,
factoringul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor
operaţiilor aderentului, care garantează numai existenţa creanţelor,
factorul asumându-şi şi riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi.
Factoringul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de
creanţă şi cu subrogarea prin plată.
În cazul factoringului, transmiterea creanţelor de la aderent la
factor presupune formalităţi simplificate, fiind neinteresant acordul sau
dezacordul debitorilor cedaţi, cărora aderentul le notifică doar faptul că
trebuie să plătească valabil numai în mâna factorului.
De esenţa factoringului este transmiterea creanţei către factor,
transmitere ce se realizează pe calea subrogaţiei convenţionale, în
temeiul căreia factorul dobândeşte proprietatea creanţelor transmise de
adrent, împreună cu toate drepturile şi garanţiile grefate pe acestea,
pierzând acţiunea în regres împotriva aderentului care a fost plătiti, cu
excepţia acţiunii în repetiţiune a plăţii nedatorate, în ipoteza
inexistenţei totale sau parţiale a creanţei.
Contractul de factoring147
este un contract comercial,
sinalagmatic, cu titlu oneros, cu executare succesivă şi consensual.
Este un contract încheiat intuitu personae cât priveşte pe
aderent, pe care factorul îl acceptă după o serioasă verificare şi în
considearea modului în care îşi conduce afacerile cu clienţii cedaţi, ale
căror creanţe le-a agreat.
Este, în mare măsură, un contract de adeziune, deoarece, pentru
obţinerea creditului, aderentul acceptă clauzele impuse de factor, în
legătură mai ales cu alegerea clienţilor.
Este un contract afectat de o clauză de exclusivitate în privinţa
tuturor creanţelor aderentului sau cel puţin a creanţelor pe o anumită
piaţă şi nu poate purta asupra unei singure creanţe.
Are în vedere creanţe pe termen scurt, fatoringul reprezentând o
tehnică particulară de creditare a aderentului pe termen scurt, până la un
an.
Efectele contractului.
Factorul are obigaţia de a plăti aderentului toate facturile pe
care în prealabil le-a aprobat.
Plata creanţelor se face, de regulă, pe data cedării acestora, pe
măsura prezentării facturilor.
Practic, pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont
curent, în care prevede şi un credit şi un anumit plafon pentru fiecare
client agreat.
La primirea facturilor cu actele justificative şi chitanţa
subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la
credit, iar comisionul şi eventual acel agios - suma reţinută în cazul în
care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor
transmise - sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi îmotriva
147
Pentru consideraţii privind factorigul internaţional vezi I. Rucareanu, B. Stefanescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 231.
comercial
142
debitorilor cedaţi, cărora le poate opune toate excepţiile creanţei sau le
poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum
şi de a înscrie pe factură invitaţia adresată debitorului de a plăti direct
factorului, menţiunea de subrogare pe factură fiind obligatorie.
Aderentul este ţinut, de asemenea, să garantze factorului
existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta,
informându-l de toate cauzele care ar putea afecta creanţa.
2.90 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de factoring.
2. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achităţii creanţelor de către factor?
2.91 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Factoringul este contractul prin care aderentul transferă o anumită categorie a creanţelor sale
în proprietatea factorului care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului
valoarea creanţelor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii cedaţi.
2. În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există factoring tradiţional şi
factoring la scadenţă.
Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de factoring: noţiune, clasificare, efecte. Bibliografie:
1. Dreptul comerţului internaţional, Ion Rucăreanu, Brânduşa Ştefănescu, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983
2. Contractul de factoring, Brânduşa Vartolomei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
comercial
172 Pentru detalii privind efectele contractului de report vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 531.
143
Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic
al francizei, aprobată şi completată prin Legea n. 79/1998 prevede că
franciza este un sistem de comercializare bazat pe
o colaborare continuă între persoane fizice sau persoane juridice
independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,
numită francizor, acordă altei persoane, numită beneficiar, dreptul de a
exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Este contractul care constă în acordarea de către un comerciant
(francizor) producător, prestator de servicii, a dreptului de a vinde
anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un
sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa
sa unui alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit
beneficiar, în schimbul unui preţ.148
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, cu
titlu oneros, intuitu personae.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de
franciză să fie introduse următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.
În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser,
beneficiarul purta denumirea de franchisee, iar redevenţa periodică
inclusă în preţ se numea franchise-fee.149
Astfel, plata cuprinde o sumă fixă - taxă de intrare în reţea,
precum şi plata unei redevenţe pentru utilizarea mărcii, know-how-ului
(franchise-fee).
Efectele contractului de franchiză
Francizorul se obligă:
- să furnizeze informaţii despre experienţa dobândită şi
transerabilă, condiţiile financiare ale contractului,
elementele care permit beneficiarului să-şi întocmească
planul financiar, obiectivele şi aria exclusivităţii acordate,
durata contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii,
cesiunii;
- să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o
anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;
- să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau
intelectuală;
- să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi
asistenţă tehnică comercială şi/sau tehnică permanentă pe
toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Beneficiarul se obligă:
- să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa
comună, precum şi reputaţia acesteia;
- să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a
facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei
real financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în
legătură cu franciza;
148
S. Cristea, Dreptul afacerilior, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 301. 149
Pentru detalii privind franchisa vezi C. Ene, Contractul internaţional de franchising, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.
comercial
144
- să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de
către francizor, nici durata contractului de franciză, nici
ulterior.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi
contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul
promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru
dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.
2.92 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de franciză.
2. Ce cuprinde reţeaua de franciză?
2.93 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Contractul de franciză este contractul care constă în
acordarea de către francizor (producător, prestator de
servicii) a dreptului de a presta anumite servicii şi de a
beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele,
know-how şi asistenţa sa beneficiarului, în schimbul unui
preţ.
2. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi
între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul
promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu,
precum şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei
unui produs sau serviciu.
2.94 Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de franciză:
reglementare, noţiune, efecte.
2.95 Bibliografie:
1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară,
Bucureşti, 2008
2. Contractul internaţinal de frachising, Charlotte Ene,
Editura Universitară, Bucureşti, 2009
5.1 Legea nr. 79/1998
5.2 Noţiune şi caractere juridice
Contractul de cont curent este o convenţie, intuitu personae,
prin care părţile, denumite corentişti consimt ca toate creanţele şi
datoriile lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementere,
prin fuziunea instantanee a acestor creanţe într-un sold unic, care să
definească poziţia unuia faţă de celălalt - creditor sau debitor.150
Contractul de cont curent este un contract bilateral,
sinalagmatic deoarece părţile se obligă să se crediteze reciproc pentru
prestaţiile făcute.
Este un contract cu titlu oneros, deoarece sumele înscrise în
contul curent produc dobânzi. Acestea se calculează de la data înscrierii
sumei în cont.
150
M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 397.
comercial
145
De asemenea, contractul de cont curent este un contract
consensual, el perfectându-se prin simplul consimţământ al părţilor.
Părţile îşi acordă credit pentru veniturile reciproce, care sunt de esenţa
contractului.
Contractul de cont curent este un contract cu executare
succesivă, prin remiteri reciproce şi alternative.
Contractul de cont curent poate fi conceput fie ca un contract
accesoriu, atunci când se încheie pentru executarea altor contracte, între
aceleaşi părţi, fie ca un contract autonom, atunci când se încheie între
două bănci.151
2.96 Efectele contractului de cont curent
Cel mai important efect este transmiterea dreptului de
proprietate asupra valorilor înscrise în contul curent, între transmiţător
şi primitor - aşa cum prevede articolul 370 din Codul comercial.
Efectul de plată a creanţelor, din momentul intrării lor în cont -
efect ce decurge din transferul dreptului de proprietate asupra
remiterilor reciproce.
Efectul de garanţie - efect ce reprezintă substanţa contractului
de cont curent - decurge din aceea că, pentru fiecare corentist, creanţele
reciproce garantează datoriile reciproce.
De asemenea, contractul de cont curent operează şi o novaţie a
vechii obligaţii, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare.152
Contractul de cont curent poate înceta de drept, potrivit
convenţiei corentiştilor sau prin închiderea unuia din conturile
reciproce de către bancă.
În cazuri excepţionale, reglementate de Codul Civil, încetează
(în cazul morţii sau punerii sub interdicţie a unuia din corentişti).
Odată cu încetarea contului curent, banca dispune lichidarea
contului, care se face prin stabilirea soldului - în modalităţile arătate de
art 372 C. Com. sau de către corentişti. În lipsa unei înţelegeri între
aceştia, banca poate cere lichidarea contului pe cale judecătorească.
Contractul de cont curent are o importanţă deosebită, fiind un
instrument util şi sigur pentru achitarea datoriilor reciproce ale
corentiştilor. De regulă, corentiştii sunt, totodată, părţi într-un contract
de vânzare-cumpărare.
2.97 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de cont curent.
2. Care este cel mai important efect al contractului de cont curent?
2.98 Răspunsurile testelor de autoevaluare:
1. Este o convenţie prin care părţile (corentişti) consimt ca toate creanţele şi datoriile lor
reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementare, prin fuziunea instantanee a acestor
creanţe într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt - creditor sau
debitor.
2. Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor înscrise
în contul curent, între transmiţător şi primitor.
151
M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 398. 152
Pentru detalii privind efectele contractului de cont curent, vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 399.
comercial
146
2.99 Rezumat:
În această secţiune este prezentat contractul de cont curent: noţiune, caractere juridice,
efecte.
2.100
2.101 Bibliografie:
1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară, Bucureşti, 2008
2. Drept comercial, Mona Lisa Belu Magdo, Editura HG, Bucureşti, 2003
3. Codul Comercial Român
Secţiunea 4. Contractul de report
Aşa cum prevede art. 74 C. Com, contractul de report constă
în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în
comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat
către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.
Deci, este vorba de un act juridic complex, ce cuprinde o
dublă vânzare. Una din vânzări se execută imediat, atât în pivinţa
predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cealaltă este o revânzare cu
termen la un preţ determinat.
Contractul de report este un contract real şi nu consensual
deoarece, pentru validitatea contractului, legea impune predarea
reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C. Com.).
Potrivit Codului Comercial (art. 3 pct. 3), contractul de
report este o faptă de cmerţ conexă sau accesorie. El dobândeşte
comercialitate datorită obiectului său, care îl constituie titlurile de
credit.153
În temeiul contractului de report, reportatul - care deţine
titluri de credit care circulă în comerţ - dă în report (vinde temporar)
aceste titluri reportatorului (de obicei un bancher), în schimbul unui
preţ plătibil imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca, la un
anumit teren, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de
aceeaşi specie, pe un preţ determinat.
Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie denumită
preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de
reportator. Premiul rezultă din diferenţa între preţul determinat al
vânzării cu termen şi preţul nominal al titlurilor de credit din prima
vânzare (vânzarea iniţială). Diferenţa între suma dată şi cea încasată
de reportator se numeşte report.
Contractul prezintă avantaje pentru ambele părţi.
El poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de
numerar, ci şi de cel interesat să deţină anumite titluri de credit.
Astfel, o persoană care este acţionar la o societate, pentru a obţine
majoritatea în adunarea generală, cumpără 25 de acţiuni de la ale
acţionar, cu condiţia să i le revândă la un preţ determinat. În acest
caz operaţiunea este profitabilă proprietarului titlurilor. El vinde la
preţul nominal, dar la termen va încasa un profit de la cel care le-a
folosit. Diferenţa de sumă încasată de proprietarul titlurilor se
153
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2007, p. 529.
comercial
147
numeşte deport. Un astfel de contract este supus aceloraţi reguli care
se aplică reportului.
Majoritatea autorilor consideră că în contractul de report
există un singur preţ - cel convenit de părţi şi plătibil la scadenţă.
Aceasta deoarece prin încheierea contractului de report, reportatul
urmăreşte protejarea titlurilor de credit împotriva oscilaţiei
preţurilor. Acest lucru se realizează prin fixarea unui preţ chiar în
momentul încheierii contractului, preţ care va fi plătit pentru
redobândirea titlurilor de credit.154
În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, opinia
dominantă în doctrină este aceea că cele două vânzări nu trebuie
privite ca operaţiuni separate, ci ca elemente inseparabile ale unui
contract unic, încheiat între aceleaşi persoane, cu acelaşi obiect şi cu
un singur preţ. Este vorba de un contract sui generis, care, spre
deosebire de vânzare-cumpărare, reclamă remiterea titlurilor de
credit. El operează un dublu transfer de proprietate între aceleaşi
persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi
specie.172
2.102 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi contractul de report.
2. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?
2.103 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. În temeiul contractului de report, reportatul (care deţine titluri de credit ce circulă în comerţ)
dă în report (vinde temporar) titluri de credit reportatorului, în schimbul unui preţ plătit
imediat, iar părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului
titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ determinat.
2. Contractul de report constituie faptă de comerţ conexă sau accesorie.
2.104 Rezumat:
În această secţiune a fost prezentat contractul de report: noţiune, efecte.
2.105 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009
3. Codul Comercial Român Lucrare de control:
1. Definiţi contractul de vânzare-cumpărare comercială.
2. Enumeraţi şi definiţi varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare.
3. Ce reprezintă operaţiunile de leasing?
4. Are locaţiunea din cadrul leasingului caracter intuitu personae?
5. Definiţi contractul de factoring.
6. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achitării creanţelor de către factor?
7. Definiţi contractul de franciză.
8. Definiţi contractul de cont curent.
9. Definiţi contractul de report.
10. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?
154
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.
comercial
148
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6
TITLURILE DE CREDIT
Obiective: Unitatea de învăţare îşi propune să prezinte noţiunea, caracteristicile şi clasificarea titlurilor
comerciale de valoare şi, de asemenea, să prezinte cambia, biletul la ordin şi cecul. Aceste instituţii sunt folosite pe o scară largă în economia de piaţă. Timp de studiu: 1 oră.
Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare
Una din formele juridice moderne a circulaţiei bunurilor o
constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează
anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea
înscrisurilor care le reprezintă, înscrisuri cum ar fi: acţiunile şi
obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul,
conosamentul etc.
Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre
cele mai importante contribuţii ale dreptului comercial la progresul
activităţii comerciale moderne.155
Pentru desemnarea titlurilor ce încorporează anumite valori
patrimoniale este folosită noţiunea generică de titluri de credit sau
titluri de valoare. Noţiunea de titluri de credit este folosită în dreptul
neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german.156
Astfel, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un
înscris în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să
exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.
Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:
a) înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în
titlu nu există fără înscrisul respectiv;
b) înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma
determinată de lege;
c) înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura
dreptului, ca şi obligaţia corelativă dreptului sunt
determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;
d) înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi
obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente
faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic
fundamental), iar în cazul transmiterii titlului,
dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care
este un drept nou, originar, şi nu un drept derivat din cel
al transmiţătorului.
e)
Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare
Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica după mai
multe criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă şi după
cauza lor.
155
D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Bucureşti, Tiparul universitar, 1939, p. 2. 156
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.
comercial
149
Pe baza clasificărilor se poate determina regimul juridic al
diferitelor categorii de titluri de valoare.
După conţinutul lor, acestea se clasifică în efecte de comerţ.
Valori mobiliare şi titluri reprezentative ale mărfii.
a) Efectele de comerţ
Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata
unei sume de bani. Intră în această categorie cambia, biletul la ordin
şi cecul.
Cambia este un îmscris prin care o persoană dă dispoziţie
altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia
persoane sau la ordinul acesteia.
Biletul la ordin este acel înscris prin care o persoană se
obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane sau la
ordinul acesteia.
Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci
la care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane
sau la ordinul acesteia.
Efectele de comerţ îndeplinesc funcţia de numerar, de
instrument de plată. Ele sunt şi titluri de credit deoarece dau dreptul
titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă
debitorul beneficiază de credit. Cecul este un mijloc de plată şi mai
puţin un instrument de credit. Dar, datorită faptului că îi sunt
aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat
şi el în categoria titlurilor de credit.
Deoarece se pot transmite prin mijloacele dreptului
comercial, efectele de comerţ sunt considerate titluri negociabile.
b) Valorile mobiliare
Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi
complexe, patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Fac parte din
această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile
comerciale.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei
asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă
posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile dau titularului anumite
drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală,
dreptul la restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi lichidare
a societăţii etc.
Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în
condiţiile legii.
Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială
în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează
îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti
dobânzile corespunzătoare.
Titularii obligaţiunilor sunt creditorii societăţii şi, în această
calitate, au dreptul la restituirea, la scadenţă, a sumei datorate şi la
plata dobânzilor aferente.
Şi obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă
în condiţiile legii.
c) Titlurile reprezentative ale mărfii
Sunt înscrisuri care conferă un drept real (drept de
proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit, în
docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.
Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi
comercial
150
poate dispune de ele.
Din această categorie fac parte conosamentul, recipisa de
depozit şi warantul.
Conosamentul este înscrul eliberat de comandantul sau
armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă
încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al
înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.157
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului
dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii
specializate.
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al
unui drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
Aceste înscrisuri se numesc titluri reprezentative ale
mărfurilor deoarece ele înlocuisc mărfurile şi pot circula în locul
acestora, în condiţiile legii.
După modul în care circulă, există trei categorii de titluri
comerciale de valoare: titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la
purtător.
a) Titlurile nominative
Sunt titluri nominative acelea în care este înscris numele
titularului dreptului. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite
prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea unei menţiuni pe
titlu şi predarea titlului către cesionar. Pentru această cesiune nu sunt
necesare formalităţile impuse de lege pentru cesiunea reglementată
de dreptul comun.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se
transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului,
subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin
menţiunea făcută pe acţiune (art. 98 din Legea 31/1990).
b) Titlurile la ordin
Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care
pot fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar)
sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi
printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la
ordinul beneficiarului.
Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea
titlului, constă într-o menţiune translativă de drepturi făcută de
posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui
dobânditorului.
c) Titlurile la purtător
Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează
anumite drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor.
În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este
posesorul legitim al înscrisului.
Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla
remitere materială a înscrisurilor.
După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris,
titlurile comerciale de valoare se împart în două categorii: titluri
cauzale şi titluri abstracte.
157
Gh. Caraiani, „Conosamentul” în Revista de Drept Comercial nr. 6/1997, p. 50 şi urm., S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 549.
comercial
151
a) Titlurile cauzale
Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza
obligaţiei (causa debendi). Fac parte din această categorie acţiunile
societăţilor comerciale, conosamentele etc.
Pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară
menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.
b) Titlurile abstracte
Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care
încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza
obligaţiei. Din această categorie fac fac parte cambia, biltul la ordin
etc.
Cauza obligaţiei este un element extern şi ea nu are nicio
influenţă asupra titlului.
Secţiunea 3. Cambia
Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile
comerciale interne, cât şi internaţionale. Ea a făcut obiectul unei
reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s-a încheiat
convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin.
Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele
mai multe prevederi ale legii uniforme au fost preluate în legea
română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin a
folosit ca model legea italiană asupra cambiei şi biletului la ordin din
1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului la
ordin.158
Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi
completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Banca Naţională a României a emis anumite norme-cadru
privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte instituţii de
credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri, precum şi norme tehnice
privind cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinale
actuale. Este vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi Normele tehnice
nr. 10/1994.
De asemenea, Banca Naţională a reglementat un sistem
informaţional menit să întărească siguranţa creditului cambiei,
biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei Incidentelor de
Plăţi (Regulamentul nr. 1/2001).
Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în
doctrină.
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită
trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să
plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, denumită
beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio,
care înseamnă schimb. În reglementarea Codului comenrcial,
cambia era denumită şi trată sau poliţă.
De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor
raporturi juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca
158
Asupra originii cambiei şi a evoluţiei reglementării legale a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, op. cit., vol. I, pp. 58-142, vezi şi S. L. Cristea Cambia în dreptul comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 şi P. V. Pătrăşcanu, Drept comercial, Cambia, biletul la ordin, Editura All, Bucureşti, 1994.
comercial
152
izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice,
numite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de
creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin
emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din
raporturile juridice preexistente.159
În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică
emiterea cambiei este numită proviziune sau acoperirea cambiei, iar
creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată.
Observăm că emiterea cambiei nu duce la stingerea
raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice
subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică
stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu
o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr.
58/1934).160
Există caractere ale cambiei care îi configurează
specificitatea ca titlu comercial de valoare:
a) Cambia este un titlu de credit. Prin cambie se realizează
o operaţie de credit. Scadenţa este unică pentru toate
obligaţiile cambiale rezultate din cambie.
b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu
excluderea oricărei alte prestaţii. Toate obligaţiile
cambiale vor avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani,
pe care trăgătorul a menţionat-o în cambie, afară de
cazurile când legea prevede altfel.
c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia
corelativă sunt cele cuprinse în înscris. Este exclusă
folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie
s-ar face trimitere la ele. Această interdicţie decurge din
caracterul literal al cambiei întemeiat pe formalismul
titlurilor comerciale de valoare.
d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie
poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia
acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza la ordin este
subânţeleasă pe orice cambie. Astfel, emitentul cambiei
autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane
oricând doreşte la infinit. Legea permite transmiterea
cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de
creanţă, situaţie în care în cambie trebuie să se facă
menţiunea nu la ordin.
e) Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile
rezultate din cambie există în mod valabil, independent
de cauza juridă ce le-a generat (raporturile
fundamentale).
f) Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile
care se nasc din cambie au o existenţă juridică de sine
stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un
raport juridic distinct cu regim propriu. Ca atare, viciile
sau lipsurile unui raport juridic nu afectează valabilitatea
celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul
transmite cambia prin gir, el îşi asumă faţă de dobânditor
159
Asupra cambiei de complezenţă vezi P. Demetrescu, Cambia, Biletul la ordin, Cecul, Editura Tiparul Românesc, Bucureşti, 1942, p. 35, citat S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 552.
160 Asupra raportului cambial şi raportului fundamental vezi M. N. Costin, V. Luha, „Caracteristicile structurale ale cambiei” în Revista de Drept Comercial nr. 4/1995, pp. 44-46, citaţi S. D. Cărpenaru în op. cit., 2007, p. 553.
comercial
153
(giratar) o obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era
afectat de vicii. De asemenea, dacă o persoană (avalist)
garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de
garanţie (obligaţie accesorie) este valabilă, chiar dacă
obligaţia trasului (obligaţia principală) este anulabilă
pentru vicii de consimţământ ori incapacitate.
Recunoaşerea valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca
premisă existenţa unei cambii emise cu respectarea
cerinţelor legii.
g) Cambia creează obligaţii necondiţionale. Obligaţiile
cambiale nu pot fi subordonate unei condiţii ori unei
contraprestaţii din partea posesorului cambiei. Legea
prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată
al trasului este condiţionat.
h) Cambia creează obligaţii solidare. Cambia, ca titlu de
credit, este menită să circule. Prin transmiterea cambiei
pe calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind
acceptarea şi plata cambiei de către tras) i se adaugă
obligaţia succesivă asumată, prin semnătură proprie, de
fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).
Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci şi
garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. Deci,
fiecare semnatar al cambiei se obligă la acceptarea şi
plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute
din semnarea cambiei sunt solidare. Astfel, la scadenţă,
ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de
bani prevăzută în cambie de la tras, iar în caz de refuz, de
la oricare dintre ceilalţi semnatari ai cambiei, fără a
exista o anumită ordine.
Deci, putem spune despre cambie că este un titlu la ordin
complet şi formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă
şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de către semnatarii
cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.
În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor
juridice care iau naştere prin emiterea şi punerea în circulaţie a
cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă, cât şi latura
activă a raporturilor juridice cambiale.
Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial,
problema care se pune este cea a precizării izvorului obligaţiilor care
iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală,
obligaţia de regres şi obligaţia de garanţie.
Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face
să se plătească de către tras beneficiarului suma de bani arătată în
cambie.
Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor
de a achita suma de bani menţionată în cambie, dacă trasul
(principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani
beneficiarului.
Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a
trasului sau a girantului.
Unii autori - adepţi ai teoriilor actelor unilaterale - au susţinut
că obligaţiile cambiale sunt declaraţii unilaterale de voinţă, prin care
se asumă obligaţii faţă de o persoană nedeterminată, dar
determinabilă prin intervenţia unor elemente ulterioare. Momentul
naşterii obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea
comercial
154
autorilor, momentul redactării documentului (teoria creaţiei), iar nu
cel al deposedării de titlu (teoria emisiunii).
Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la
instituţii cum sunt delegaţia imperfectă, stipulaţia pentru altul,
cesiunea etc. Acestor teorii li s-a reproşat că nu explică situaţia
juridică a creditorului cambial (beneficiarul sau giratarul) al cărui
drept izvorând din titlu are caracter autonom.
În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din
teoriile contractuale şi din teoriile unilaterale, au formulat
aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde ordinul
necndiţionat de a se plăti o sumă determinată, această declaraţie
(promisiune) este un act juridic. Obligaţia are ca izvor aparenţa de
existenţă a raportului juridic creat prin semnarea titlului. Deci, este
suficientă crearea titlului ca apoi obligaţiile care izvorăsc din el să fie
guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei.
Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial,
controversa priveşte natura dreptului pe care o persoană îl are asupra
înscrisului pentru a putea exercita acţiunile cambiale.
Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţii şi cea a
posesiunii, susţinere care se întemeiază pe dispoziţiile legii. Legea
prevede că cel care are titlul (înscrisul) este nu numai posesorul lui,
ci şi titularul creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de
bună-credinţă prezumă titlul de poprietate.
În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic
complex. Acest act juridic produce efecte care au un dublu izvor:
manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea.
Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea
condiţiilor legale, legea asigură posesorului titlului o protecţie
deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani
menţionată în titlu, chiar dacă, de fapt, datoria nu ar exista. În
beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune
asupra realităţii.
Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal,
cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni esenţiale, a căror lipsă
face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de valorificare a
creditului pe care legea o acordă unui astfel de titlu.
Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt:
1. denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului
şi exprimată în limba folosită pentru redactarea lui;
2. ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondţionat de a
face să se plătească o anumită sumă de bani;
3. numele trasului;
4. indicarea termenului de plată, adică scadenţa;
5. locul plăţii;
6. numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie
făcută;
7. locul şi data emisiunii;
8. semnătura trăgătorului.
Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este
necesar ca ea să fie inclusă în cuprinsul titlului ca o menţiune
specială.
Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea
juridică a unei cambii. Acest principiu comportă însă unele excepţii:
dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este considerată de lege ca
plătibilă la vedere, dacă nu se indică locul plăţii, legea consideră că
comercial
155
plata se va face la locul menţionat lângă numele trasului, dacă nu este
precizat locul emisiunii, legea consideră că acesta este locul indicat
lângă numele trăgătorului.
Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nicio dispoziţie specială
referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă, pentru
valablitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de
Codul Civil pentru validitatea actelor juridice: capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza (art. 948 C. civ.)
Aşa cum prevede art. 3 C. Com., cambia este faptă de comerţ
şi, drept urmare, raporturile juridice cambiale sunt supuse legilor
comerciale.
Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate.
În aprecierea lor trebuie avut în vedere caracterul general şi abstract
al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie cambială se desprinde
de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine
stătătoare.
Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă
trebuie ca emitentul să fie capabil a se obliga în materie comercială.
Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă
persoanele implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie
cambială are un obiect concret, care este determinat de natura
obligaţiei asumate (de trăgător, tras, avalist etc.).
Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei
atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate de
dreptul comun.
Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege,
completarea ei trebuind să se facă însă până la momentul prezentării
ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie să se facă în
conformitate cu stipulaţiile dintre trăgător şi beneficiar. Apărarea că
o cambie emisă în alb a fost completată altfel decât se stabilise prin
convenţia părţilor este o excepţie personală, care nu va putea fi opusă
terţilor posesori decât în cazurile în care au dobândit cambia de
rea-credinţă sau săvârşind o culpă gravă.
În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există
şi o serie de clauza facultative. Astfel, părţile pot conveni să înscrie
în titlu clauze având ca efect prelungirea sau restrângerea circulaţiei
cambiei faţă de termenul legal, dispensarea posesorului cambiei de
protest de neacceptare, liberarea de răspundre a trăgătorului pentru
neacceptarea cambiei.
Girul
În toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate
drepturile incorporate în ea se transmite prin gir. Girul este un
contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta numită
giratar, prin care se transmite proprietatea cambiei de la primul la cel
de-al doilea. Această operaţie juridică se efectuează prin indicarea
scrisă pe cambie sau pe foaia ataşată de ea a numelui giratarului,
datată şi subsemnată de girant.
Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) trebuie scris pe cambie şi semnat de girant;
b) trebuie să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin
care se transmite numai o parte din această sumă nu se
comercial
156
consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea,
inadmisibilă, transmiterea cambiei la mai mulţi giratari;
c) chiar când, la constituirea ei, cambia a fost emisă la
ordinul mai multor beneficiari, toţi la un loc trebuie să o
semneze, afară numai dacă nu este autorizat unul singur
să semneze pentru toţi;
d) când pe cambie se găsesc mai multe giruri ele se
consideră, până la proba contrară, constituite în aceeaşi
ordine în care sunt scrise;
e) legea autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui
nume este greşit scris să semneze cambia cu acest nume
greşit, adăugând, când consideră potrivit, semnătura sa
adevărată.
Principiul nimeni nu poate transmite mai multe drepturi
decât are el însuşi se explică nu numai în cazul girului restrâns, ci şi
în cazul când se transmite prin gir o cambie care a ajuns deja la
scadenţă sau care nu este onorată, caz în care noul giratar primeşte
cambia grevată cu toate defectele juridice.
Avalul
Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor
care au adoptat legea uniformă de la Geneva. Ea nu este cunoscută
dreptului anglo-american.
Avalul este actul prin care o persoană numită avalist
garantează plata cambiei de către un debitor cambial numit avalizat.
Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un semnatar al
cambiei. Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau
chiar un avalist. Dacă în cambie nu se indică persoana pentru care
s-a dat avalul, se prezumă că el este dat pentru trăgător, care este
debitorul principal.
Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându-se
menţiunea pentru aval sau pentru garanţie, urmată de semnătura
avalistului.
Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte
cambiale, ci numai efectele de drept comun ale cauţiunii sau
fidejusiunii.
Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau
numai pentru o parte din ea.
Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu
aceeaşi întindere ca obligaţia garantată. Drept urmare, principiul
inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra avalistului, aşa cum
era valabil şi contra debitorului avalizat. Tot astfel, principiul
solidarităţii debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului.
Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile
decurgând din cambie împotriva avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de
către acesta din urmă în temeiul cambiei.
Acceptarea
Trasul nu este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din
partea trăgătorului să plătească. El devine debitor cambial prin
acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul se angajează să
plătească suma din cambie aceluia care va fi posesorul ei legitim la
scadenţă. Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod
solidar, alături de trăgător, giranţi şi avalişti. Dar în timp ce trasul îşi
asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se
plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care
trasul refuză plata. Obligaţia asumată de către tras este literală,
comercial
157
autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le poate opune
trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului.
Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă trăgătorul
inserează în cambie o clauză prin care să impună obligaţia de
prezentare a posesorului titlului la acceptare, neprezentarea titlului la
acceptare, în termenul fixat, are drept consecinţă decăderea
posesorului din exercitarea dreptului de regres. Posesorul cambiei
păstrează însă drepturile decurgând din cambie.
Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie
să fie prezentată la acceptare, precizarea scadenţei fiind tocmai în
funcţie de această prezentare. Termenul de prezentare este de un an
de la data emisiunii cambiei.
Acceptarea trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va
produce efecte juridice, dar numai faţă de tras.
Prezentarea cambiei la acceptare se poate face oricând până
la scadenţă. Odată ajunsă la scadenţă, cambia devine exigibilă, astfel
încât nu se mai poate cere decât plata.
Protestul
În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de
acceptere sau de plată trebuie constatat printr-un act oficial -
întocmit de notar - act numit protest. Existenţa protestului este
indispensabilă pentru ca beneficiarul să-şi poată valorifica drepturile
sale izvorâte din cambie şi pentru exercitarea acţiunii de regres.
Cu toate acestea, stipularea clauzelor fără protest sau fără
cheltuieli înscrise în cambie şi semnate exonerează posesorul legitim
al cambiei de obligaţia de a face protestul.
Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii
cambiei, dacă este scrisă de trăgător, sau numai cu privire la cel care
a inserat-o în cambie, dacă este scrisă de un girant sau de un avalist.
În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca act autentic, este
supus anumitor formalităţi.
În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva
pentru rezolvarea anumitor conflicte de legi privitoare la cambie şi
bilet la ordin, forma şi termenele pentru protest, ca şi forma altor
măsuri pentru exerciţiul şi prezervarea drepturilor privind cambiile
şi biletele la ordin sunt reglemetate de legile ţării în care protestul
trebuie dresat sau măsurile în cauză trebuie luate.161
Plata
Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi
liberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului de a plăti
antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali. Dacă
plata se face de către un debitor de regres, cum ar fi un giratar,
această plată liberează numai pe acei obligaţi cambiali care figurează
în titlu după el, adică giranţii succesivi şi avaliştii lor; debitorii
cambiali anteriori continuă să fie obligaţi, putând fi urmăriţi în
temeiul cambiei.
Legea uniformă de la Geneva prevede că locul plăţii trebuie
să fie specificat în titlu. În lipsa unei astfel de menţiuni, legea
prezumă ca loc al plăţii locul specificat alături de numele trasului.
Neindicarea în cambie a locului plăţii în unul din aceste două moduri
antrenează nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să indice ca loc al
161
Pentru detalii privind regimul juridic al titlurilor de credit în dreptul comerţului internaţional vezi I. Rucăreanu. B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 329-350.
comercial
158
plăţii şi domiciliul unui terţ.
După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu
poate refuza plata parţială. Aceasta nu stinge drepturile sale
cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită. Raţiunea care
a determinat aceatsă soluţie derogatorie de la dreptul comun, unde
plata este indivizibilă, este aceea că în materie cambială plata nu
interesează numai posesorul titlului, ci şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi
solidar la plată şi care au interes ca, măcar în parte, să fie liberaţi.
Legea uniformă de la Geneva face distincţie între liberarea
trăgătorului de garanţia acceptării, pe de-o parte, şi liberarea de
garanţia plăţii, pe de altă parte. Trăgătorul se poate libera de
garantarea acceptării numai prin plată. Dar nu-i este permis să se
libereze de garanţia plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este
considerată de lege ca fiind nescrisă.
Secţiunea 4. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care
cuprinde obligaţia necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a
plăti în favoarea beneficiarului.
Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute
pentru cambie, iar reglementarea lui se află în aceeaşi lege care
reglementează cambia, respectiv Legea nr. 58/1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin, precum şi în Normele-cadru nr. 6/1994 şi în
Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..
Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane
(trăgătorul, trasul şi beneficiarul), biletul la ordin implică numai
două persoane: emitentul, care se obligă să plătească la scadenţă şi
beneficiarul.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă biletul la
ordin, sub sancţiunea ineficacităţii sale ca bilet la ordin, sunt
următoarele:
11. denumirea de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în
limba folosită pentru întocmirea sa;
12. promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă la
scadenţă;
13. locul unde trebuie să se facă plata;
14. numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia
trebuie să se facă plata;
15. data şi locul emisiunii;
16. semnătura emitentului.
Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar
biletul la ordin plătibil la un anumit termen de la vedere trebuie
prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un an sau în
termenul convenţional fixat de părţi. Refuzul emitentului de a viza se
va constata printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul de
plecare al termenului de la vedere. Cât priveşte avalul, dacă nu s-a
precizat pentru cine este dat, este reputat a fi dat pentru emitent.
Secţiunea 5. Cecul
J
Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau
emitent dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, numită
tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei
persoane, numită beneficiar.
Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este
comercial
159
sancţionată de lege (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 privind
cecul).
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă
infracţiune şi se sacţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din
Legea nr. 59/1934 privind cecul).
Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele
menţiuni obligatorii:
Cecul se deosebeşte de cambie prin:
- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit
fundamental la cambie, poartă denumirea de provozion
sau disponibil la cec şi constă într-un contract încheiat
între trăgător şi banca unde se constituie acest
disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie ca
urmare a unei deschideri de credit;
- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită
ca provizion;
- le cec trasul nu poate fi decât o bancă;
- numărul de codiţii obligatorii este mai redus la cec;
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre
deosbire de cambie;
- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată
de tras (cu excepţia cambiei la vedere), cecul nu poate fi
acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare
înscrisă pe titlu - care se consideră nescrisă;
- se plăteşte la prezentare;
- pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva
acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor
de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar
acţiunea de regres contra giranţilor, emitenului şi
celorlalţi din aceeaşi categorie.
Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra
acceptantului) pentru motivul că trasul (banca), lispsind obligaţia
acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.
2.106 Teste de autoevaluare:
1. Definiţi cambia.
2. Care este caracteristica principală a obligaţiilor cambiale?
3. Definiţi biletul la ordin.
4. Definiţi cecul.
2.107 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:
1. Cambia este un înscris prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă dispoziţie
altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia
persoane, denumită beneficiar sau la ordinul acesteia.
2. Obligaţiile cambiale sunt solidare.
1
.
denumirea de cec;
2
.
mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii
de a plăti o anumită sumă de bani; 3
.
numele băncii plătitoare;
4
.
locul plăţii;
5
.
data şi locul emiterii;
6
.
semnătura trăgătorului (emitentului).
comercial
160
3. Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia
necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.
4. Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător sau emitet, dă ordin unei bănci,
la care are un disponibil bănesc, numit tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de
bani beneficiarului.
2.108 Rezumat:
În această unitate de învăţare, au fost analizate titlurile de credit (noţiune, caracteristici,
clasificare), cambia, biletul la ordin şi cecul.
2.109 Bibliografie:
1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010
2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010
4. Cambia în dreptul comparat, Silvia Cristea, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Lucrare de control:
1. Care sunt caracteristicile titlurilor comerciale de valoare?
2. Sunt efectele de comerţ titluri negociabile?
3. Ce sunt obligaţiunile?
4. Sunt obligaţiunile titluri negociabile?
5. Daţi două exemple de titluri reprezentative ale mărţii.
6. Ce sunt titlurile nominative?
7. Ce sunt titlurile la ordin?
8. Ce este cambia?
9. Ce este biletul la ordin?
10. Ce este girul?
BIBLIOGRAFIE
1. Angheni Smaranda, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2010.
2. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.
3. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
4. Amititeloaie, Al., Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iasi, 2001.
5. Arion, C. A., Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucuresti, 1920.
6. Beleiu, Gh., Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992.
7. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,
Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1994.
8. Belu Magdo, M. L., Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003.
9. Blaise, J.-B., Droit des affaires, ed. 2, Dalloz, Paris, 2000.
10. Boroi, G., Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, Editura ALL, 1997.
11. Brădeanu, S.; Zlătescu, V. D., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967.
12. Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.
13. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
14. Cărpenaru, S., Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993.
15. Cărpenaru, S., Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
16. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
17. Cărpenaru, S.; Predoiu, C.; David, S., Societăţile comerciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
18. Cosma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
19. Cristea, S., Dreptul afacerilor, Editura Universtiară, 2008.
20. Derrupe, J., Le fonds de commerce, Dalloz, 1994.
21. Dimitriu, R., Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucuresti, 2002.
comercial
161
22. Dogaru, I., Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966.
23. Dogaru, I., Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993.
24. Finţescu, I. N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929.
25. Georgescu, I. L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946.
26. Guevel, D., Droit des affaires, ediţia a 2 a, LGDJ, Paris, 2001.
27. Guyon, Y., Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998.
28. Guyon, Y., Droit des affaires, Economica, Paris, 1990.
29. Houin, R., Pedamon, N., Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985.
30. Houin, R., Radiere, R., Droit comercial, Quatrieme edition, Sirey, Paris, 1971.
31. Ionaşcu, A., Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963.
32. Ionaşcu, Tr., Tratat de drept civil, vol. I, 1967.
33. Jordan, R.; Warren, W., Commercial Law, ediţia a 2-a, The Foundation Press, New Zork, 1987.
34. Menjucq, M., Droit des affaires, ediţia a 3-a, Gualino, Paris, 2003.
35. Pedamon, M., Droit commerciel, Dalloz, 1994.
36. Petrescu, R., Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996.
37. Ripert, G., Droit commercial, ediţia a 9-a, LGDJ, Paris, 1977.
38. Roşca, N.; Băieş, S., Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004.
39. Stătescu, C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei,
1981.
40. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988.
41. C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck,
Bucuresti, 2000.
42. Ştefănescu, D. (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995.
43. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993.
44. Urs, I.; Angheni, S., Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997.
45. Catedra de drept, Drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
*
1. S. Angheni, „Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais”, în Revue Internationale
de Droit Economique, nr. 2, Bruxelles, 1996.
2. Blaise, J. B., „Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans lequel il est exploate”,
în Revue trimestrielle de Droit commercial, 1996.
3. O. Căpăţână, „Caracteristici generale ale societăţilor comerciale” în Dreptul nr. 9-12/1990.
*
1 Practică judiciară în materie comercială, vol. I, Editura Lumina, Bucureşti, 1991 .
2 Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994.18
I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 145. 117
Pentru detalii în legătură cu fondul de comerţ în dreptul comparat a se vedea S. Angheni, Les fonds
de commerce en droit roumain et en droit francais, în „Revue Internationale de Droit Economique”,
Bruxelles, 1996, nr. 2, pp. 237-255, J. Derrupe, Le fonds de commerce, Dalloz, 1994, pp. 1-9. 119
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65. 131
S. Cărpenaru, op. cit., p. 144, Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, „Creaţii noi”,
Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 17 şi urm.
comercial
162
comercial