Războaiele daco-romane Traian Imperator Caesar Divi Nerave Filius Nerva Traianus ,,... se purta cu blândeţe cu cei din popor şi plin de responsabilă demnitate în consultările pe care le avea cu Senatul. Era iubit de toţi, nimeni nu se temea de el, afară de duşmani.” Cassius Dio, Historia Romana, LXVIII.15 Traian, împăratul romanilor, a trăit între anii 98 d.Hr.-117. El care a condus Imperiul Roman împotriva geto-dacilor în două războaie, care s-au desfăşurat intre anii 101-102, 105-106. Marcus Ulpius Traianus s-a nascut in sudul Hispaniei la Italica, în apropiere de Sevillia, probabil în 18 septembrie anul 53 d.Hr. Tatăl avea o prestigioasă carieră militara, el era comandantul legiunii a X-a ,,Fretensis”. Prin anii 80 d. Hr. Traian şi-a urmat tatăl şi a ajuns comandantul legiunii a VII-a ,,Gemina”. La urcarea lui Nerva pe tron, Traian a fost numit guvernator al Germaniei Superior, acolo a fost înştinţat despre adopţia s-a de către împăratul Nerva. Cel care a instaurat regula adopţiilor pentru a asigura un succesor a fost Augustus. Dacia Geto-dacii, după spusele lui Herodot, au fost cei mai viteji si drepti dintre traci. In acele vremuri indepărtate, tracii erau cel

mai numeros neam dupa indi, ocupând mai mult de jumătate din teritoriul Europei. Hotarele ţării getilor, Dacia, corespund cu teritoriul României de astăzi, munţii Carpaţi pâna la nord de Dunare . Deoarece cetăţile si aşezarile dacilor erau construite în munţi, pentru a nu fi expuse atacurilor, dacii erau obişnuiti cu iernile aspre şi salbaticia. Traiul acesta a dus la o relatie strânsă cu natura, însa nu in genul celei prezente la celti. Viata dacilor era dominata de manifestările vremii, de distantele mari strabatute prin salbaticie si de singuratatea muntilor neiertatori. De aceea, magia dacilor nu se bazeaza pe comuniunea cu tot ce este viu, ca la celti, ci pe controlul elementelor primare ale naturii.

Cucerirea unei părţi a Daciei de către romani în epoca lui Traian şi crearea unei noi provincii a imperiului au încheiat, printr-o legătură stabilă, o stare de raporturi care se înfiripase de mai mult de două secole ântre Roma şi zona extrem-orientală a Europei.

Rezistenţa dacilor, acel mândru popor danubian, fusese, dupã cum se ştie, îndelungată şi curajoasă. Diversele triburi geto-dacice (ramură nordică a tracilor din Peninsula Balcanică) ce trăiau în Carpaţi şi în oraşele greceşti de pe coasta Marii Negre fuseseră adunate într-o mare formaţiune statală în cursul secolului I înainte de Hristos de către regele Burebista care, în conflictul ce-l opunea pe Cezar lui Pompei, se aliase cu cel din urmă. Lui Burebista i-au succedat o serie de conducători care au făcut expediţii şi incursiuni pe teritoriul Imperiului roman în cursul secolului î.Hr. In timpul lui Domiţian, regele dac Duras a cedat tronul nepotului său Decebal; acesta, profitând de armistiţiul temporar cu romanii, s-a pregătit temeinic pentru înfruntarea decisivă cu puterea romană, care a început sub domnia lui Traian, în 101 şi a dus, în două campanii militare, la cucerirea, în 106, a unei însemnate părţi a Daciei.

Dacă luăm în consideraţie evenimentele ce au avut loc în Dacia, în urma războaielor lui Traian, ne uimesc două fenomene: rapida asimilare a latinităţii de către populaţia indigenă şi conservarea tenace a acestei latinităţi de-a lungul secolelor următoare, după aproape un secol şi jumătate de participare directă la viaţa Imperiului roman.

Deşi nu a fost o plăcere pentru daci să fie cuceriţi de romani, aceştia au lăsat în urmă o cultură şi nişte construcţii impresionante: apeducte, terme, amfiteatre. S-a descoperit recent ca dacii cunosteau sistemul alimentarii cu apa prin conducte, sistem pe care şi romanii l-au folosit pe scara larga. O inscriptie din anul 133 d.Hr., din timpul imparatului Hadrian, mentioneaza aducerea apei la Sarmizegetusa, unde s-au si gasit de altfel resturile unui apeduct. Un alt apeduct s-a descoperit la Apulum, localitate in care, conform unei inscriptii, se afla un izvor pe care l-a restaurat de la sol un "speculator", adica un ofiter al Legiunii a XIII-a Gemina, pe nume Ulpianus Proculinus. In ceea ce priveste baile publice sau termele, ele existau practic in fiecare oras si erau foarte frecventate, având si un rol social. La Sarmizegetusa si la Apulum s-au gasit urmele unor băi foarte mari. La Micia, la Nistria, la Drobeta, la Romula, la Sucidava existau terme. Unele apartineau lagărelor militare, altele apartineau unor statiuni balneare, deoarece pământul Daciei era foarte bogat in izvoare termale. (Şi astăzi există pe teritoriul României un important numar de izvoare cu proprietati balneare si terapeutice de exceptie.) In Dacia Traiana, in cazul termelor cu proprietati medicale, existau si inscriptii dedicate lui Hercule (baile Herculane sunt si astazi una dintre cele mai importante statiuni balneare.) sau lui Esculap si Higeiei. Izvoarele fierbinti de la Baile Felix, lânga Oradea (unde si astazi functioneaza o

statiune balneara de mare interes) erau cunoscute in timpul Daciei Traiane. Amfiteatrele reprezentau pentru romani un titlu de glorie.

Aici se dădeau luptele intre gladiatori sau

între gladiatori si fiarele salbatice, foarte apreciate de spectatori. S-au descoperit la Sarmizegetusa, Porolissum si Tomis, urme de amfiteatre, cel din

Sarmizegetusa fiind urias, de circa 12000 locuri iar cel din Porolissum mentionat pe o inscriptie din anul 150 d.H. fiind restaurat de imparatul Hadrianus Pius "deoarece se darâmase de vechime". O piatra funerara din Tomis il infatiseaza pe gladiatorul Skirtos Dacul, inarmat pentru lupta, cu sabie, pumnal si trident. Stadioanele erau si ele locuri importante pentru executiile fizice si pentru intreceri sportive. Templele erau cladiri publice de exceptie. Panteonul roman s-a imbogatit cu cel dacic, rezultatul fiind unul exceptional. Lacasurile inchinate lui Jupiter si Junonei se adaugau celor dedicate zeului Apollo, zeitei Nemesis, dar si zeului Glycon, lui Hierobulus (Soarele) sau lui Serapis şi Cavalerului Trac care era o divinitate autohtona. Nu este de mirare ca regasim si zeitati de tip egiptean, deoarece stravechea Dacie a constituit creuzetul civilizatiei si spiritualitatii umane. Despre scolile din timpul Daciei romane au ramas dovezi, mai ales inscriptii ce vorbesc despre scribi, inscriptii cu alfabetul latin descoperite la Porolissum ori cu versuri in limba greaca, la Romula, atestând predarea "Iliadei" in scolile de aici.

SISTEMUL NATURAL DE FORTIFICATIIMUNTII –rolului sistemului muntos in istoria daco-românilor i s-a consacrat o întreaga literatura, ale cărei aprecieri sintetizează adevărul potrivit căruia istoria noastră este strâns legată de munţii Carpaţi, care au rolul de coloana vertebrala. Munţii sunt sâmburele geografic

al spaţiului daco-get si fac temelia, sprijinul, apărarea, adăpostul, frumuseţea, mândria dacilor si din ei si-a tras neamul românesc legendele, vigoarea si poezia. Posadele dacice sau salba de batalii date in cetatea carpatina reprezintă cele mai de impresionante pagini de epopee istorica.

ARMATA PRIMULUI STAT GETO-DAC Stadiul actual al cercetărilor istorice considera ca prim stat

al dacilor cel condus de Dromihete plasat la confluenta secolelor IV—III-î.Hr. Cu o temelie economico-sociala si politica deosebit de puternica, statul daco-getic al lui Dromihete includea teritoriul limitat la sud de munţii Haemus (Balcani), la est Pontul Euxin, la nord-est râul Tyras la nord si nord-vest si vest Carpatii Meridionali si Orientali adică aria etnica geto-daca extracarpatica si avea capitala in cetatea HELIS (identificata ipotetic cu aşezarea de la Piscul Crasanilor). Acest stat avea toate instituţiile specifice unui stat de la instituţii centrale si pana la aparatul administrativ local. Avea o circulaţie monetara iar forţa statului era data de deosebita civilizaţie materiala si spirituala. Una din instituţiile de baza ale statului geto-dac din acel timp era armata, ca factor al puterii centrale. Organizaţiile obştilor erau suportul social-economic al factorului militar. Realizând o apărare locala eficienta, obştile erau obligate sa pună la dispoziţia dinastului, contingente de luptători in raport cu nevoile de moment. O parte însemnata a armatei o reprezentau cetele personale ale regelui. Puterii centrale ii revenea si autoritatea asupra cetatilor de interes deosebit strategic si politic, pentru a căror apărare s-au destinat trupe de infanterie, constituindu-se garnizoane cu misiuni permanente si care pe timp de război erau ântărite cu elemente locale. La rândul lor nobilii dispuneau de forte militare proprii cu care erau obligaţi sa participe la campaniile poruncite de rege. Influenta unui nobil era data de numărul de luptători aflaţi în subordinea sa. Organizarea si compoziţia armatei erau o reflectare a structurii social – politice a statului, ea fiind de fapt suma cetelor si formatiuilor militare de care dispuneau conducătorii de obşti, oraşe si cetati, precum si cele deţinute de seful statului. Se estimează ca armata primului stat geto-dac

putea ridica la oaste pana la 40000 de luptători.DOTAREA ARMATEI---Arheologia a demonstrat ca a existat

o diversitate tipologica a mijloacelor de luptă care cuprindeau: praştia, arcul cu sageti, lancea, toporul, măciuca, diferite tipuri de sabie, cuţitul de lupta, coiful, camasa de zale, genunchiere si care de lupta. Clasificarea se poate face in arme pentru lupta de la distanta si arme pentru lupta corp la corp. Armele de atac erau sabia curba, sabia dreapta, lancea lunga, lancea scurta, măciuca, ciocanul de lupta, buzduganul, praştia si arcul cu sageti iar pentru apărare casca, scutul, camasa de zale si zaua întreaga.