1

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

VITICULTURĂ

Suport de curs

- 2009 -

2

Cap. 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

.....................................................................

1.2. IMPORTANŢA VITICULTURII

Importanţa culturii viţei de vie rezultă din implicaţiile sale în plan

social şi economic. Din punct de vedere social, viticultura reprezintă o

ocupaţie furnizoare de profit şi o sursă de îmbunătăţire a alimentaţiei. Sub

aspect economic, cultura viţei de vie valorifică eficient terenurile slab

fertile (terenuri în pantă, nisipuri), furnizează materii prime pentru

industria alimentară, constituie sursă de produse pentru export şi

înfrumuseţează peisajele naturale.

Îmbunătăţirea alimentaţiei. Datorită conţinutului ridicat în

substanţe chimice de origine organică şi anorganică, necesare organismului

uman, strugurii constituie un aliment valoros. În compoziţia chimică a

strugurilor intră:

- zaharuri uşor asimilabile (glucoza, fructoza), între 12- 28 %

- acizi organici (tartric, malic, citric), până la 2 %

- săruri minerale (de K, Ca, Mg, P, Fe etc.), 0.5 - 1 %

- substanţe azotate (aminoacizi, polipeptide etc.) 0,17 - 0,20 %

- vitamine (C, B1, B2, PP, A, E etc.)

- enzime, polifenoli, etc.

Zaharurile (120 – 350 g/l de must), satisfac nevoile de glucide ale

organismului uman şi asigură o parte din energia necesară desfăşurării

proceselor metabolice. Un kg de struguri furnizează 700-1200 kcal, ceea ce

echivalează ca valoare energetică cu: 0.3-0.5 kg pâine; 0.5-0.7 kg carne de

vită; 1.15-1.75 l lapte de vacă; 1.2 kg cartofi; 1.5-2.0 kg mere; 3.5 kg

tomate; 1 kg peşte; 0.5 kg brânză; 3-5 ouă.

Sărurile minerale conţinute în sucul boabelor contribuie la formarea

substanţelor fosfo-glicero-azotate, prevenind apariţia şi instalarea

3

rahitismului. În cantităţi mari se regăsesc potasiul (62%), acidul fosforic

(17%) şi sărurile de mangan, calciu, magneziu, sodiu (2.15%).

În ceea ce priveşte vitaminele, strugurii conţin 0.43 – 12.3 mg/100

g vit. C, 0.25 – 1.25 mg/100 g vit. B2 şi 0.02 – 0.12 mg/100 g vit. A.

Compuşii chimici conţinuţi în struguri au rol energizant,

mineralizant, reconfortant şi terapeutic pentru organismul uman. Cura de

struguri are efecte dietetice şi terapeutice, fiind indicată în tratamentul

afecţiunilor hepatice, renale şi anemiilor.

Unii polifenoli (resveratrolul), care se găsesc în cantitate mare în

strugurii negri şi vinurile roşii, încetinesc îmbătrânirea celulelor, reduc

riscul apariţiei cancerului şi a bolilor cardiovasculare.

Vinul, deşi are în compoziţia sa alcool (8 – 14% volume),

furnizează organismului importante cantităţi de acizi organici, săruri

minerale şi zaharuri. Consumul raţional de vin (250 ml/24 ore) exercită

asupra organismului uman o acţiune tonifiantă, mărind rezistenţa la boli şi

capacitatea de efort fizic. Consumat în exces, vinul afectează funcţiile

hepatice.

Sursă de venituri pentru populaţie. Cultura viţei de vie necesită un

volum ridicat de forţă de muncă manuală, de circa 80-100 ZO/ha,

asigurând locuri de muncă pentru muncitori zilieri şi sezonieri. La acestea

se adaugă locurile de muncă din pepiniere şi combinatele de vinificaţie.

Pentru populaţia din arealul podgoriilor, viticultura reprezintă o

ocupaţie tradiţională, care furnizează produsele viti-vinicole necesare

consumului familial. De asemenea, viticultura oferă micilor fermieri

posibilitatea dezvoltării unor afaceri în domeniul pepinieristic, al producţiei

de struguri de masă şi al producţiei de vinuri.

Valorificarea raţională a fondului funciar. Viţa de vie se cultivă de

regulă pe terenurile improprii culturilor de cereale şi plante tehnice:

4

terenuri în pantă, nisipuri şi soluri nisipoase. Pe glob între 47-50 % dintre

plantaţiile viticole sunt situate pe terenuri în pantă. În România circa 85 %

dintre plantaţiile viticole ocupă terenurile în pantă şi 7-8 % terenurile

nisipoase.

În ceea ce priveşte venitul realizat, viticultura reprezintă o ramură

de producţie intensivă a agriculturii, caracterizată printr-un coeficient

ridicat de valorificare a terenurilor. Valoarea producţiei obţinută la 1 ha

plantaţie de viţă de vie, echivalează cu cea a 10-15 ha culturi cerealiere.

Bază de materii prime pentru industrie. Strugurii sunt folosiţi ca

materie primă pentru obţinerea vinurilor, spumantelor, distilatelor din vin

sau sucurilor.

Din cristalele de bitartrat acid de potasiu (tirighia), care se depun

pe pereţii vaselor în timpul păstrării şi învechirii vinului, se extrage acidul

tartric, folosit în industria vinului, industria alimentară şi cea farmaceutică.

Tescovina, prin compostare şi îmbogăţire cu elementele chimice

(N, P2O5 , K2O), devine un îngrăşământ organo-mineral care se poate

folosi pentru ameliorarea stării de fertilitate a solurilor.

Lemnul eliminat la tăierea de rodire (coarde anuale, lemn

multianual), prin tocare şi încorporarea în sol odată cu arătura de

primăvară, restituie o parte din elementele nutritive extrase de butucii de

viţă de vie.

Stimularea producţiei industriale. În viticultură se folosesc cantităţi

însemnate de substanţe chimice, materiale şi utilaje. Ca urmare, sectorul

viticol reprezintă o importantă piaţă de desfacere pentru producţia

industrială, contribuind în acest fel la dezvoltarea economiei.

Sursă de produse pentru export. Produsele viti-vinicole de calitate

(vinuri, spumante, vermuturi, distilate învechite din vin), care provin din

podgorii de prestigiu, sunt valorificate pe piaţa externă. Vinurile de înaltă

5

calitate şi vinurile vechi, sunt comercializate la preţuri mari, fiind destinate

unui segment redus de consumatori.

1.6. SITUAŢIA CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Patrimoniul viticol naţional cuprinde totalitatea plantaţiilor de viţă

de vie existente în România (vii pe rod, pepiniere viticole, plantaţii de

portaltoi şi plantaţii mamă de coarde altoi), terenurile viticole în pregătire,

centrele de vinificaţie şi depozitele de vinuri cu utilajele aferente.

Suprafaţa viticolă a României a crescut de la 223000 ha în anul

1950, la 325000 ha în anul 1968, după care s-a stabilizat în intervalul

1975-1989 la circa 245000 ha. În prezent suprafaţa ocupată cu plantaţii

viticole pe rod este de circa 205000 ha, din care 120000 ha soiuri nobile

europene şi circa 85000 ha HPD.

La nivelul anului 2007, potenţialul viticol al României era de 240

000 ha, din care:

- suprafaţă viticolă înregistrată – 189.338 ha

- suprafaţă viticolă ocupată cu parcele < 100 ha – 8.648 ha

- drepturi de replantare (înlocuirea HPD) – 30000 ha

- drepturi de plantare suplimentară – 2830 ha

- rezerva naţională (suprafaţă defrişată ultimii 5 ani) – 9182 ha

1.7. REGIUNILE VITICOLE DIN ROMÂNIA

Prezenţa Munţilor Carpaţi şi Apuseni, a cursului Dunării şi

influenţa Mării Negre, generează pe teritoriul României ecosisteme

regionale cu caracteristici particulare, favorabile anumitor direcţii de

producţie şi grupe de soiuri. Aceste ecosisteme regionale se încadrează, în

general, în perimetrul provinciilor istorice ale ţării (Crişana şi

Maramureşul, Transilvania, Moldova, Muntenia şi Oltenia, Banatul şi

6

Dobrogea). Prin lucrările de zonare a culturii viţei de vie, pe teritoriul

României au fost delimitate 8 regiuni viticole:

Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Regiunea viticolă a Nisipurilor şi altor terenuri favorabile din

sudul ţării.

1.7.1. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei

Cuprinde plantaţiile viticole de pe văile Târnavelor, Mureşului şi

Secaşului. La limita de sud a regiunii se situează centrul viticol Apold, iar

la nord, podgoria Lechinţa. Cuprinde 5 podgorii: Târnave, Alba, Aiud,

Sebeş-Apold şi Lechinţa. Plantaţiile viticole însumează circa 14 mii de ha

şi sunt cantonate pe terenuri în pantă, relieful regiunii fiind foarte variat,

dominat de versanţi cu pante abrupte şi amfiteatre însorite, cu expoziţie

predominant sudică. Plantaţiile viticole sunt amplasate la altitudini

cuprinse între 175 şi 544m.

Climatul regiunii este răcoros, cu temperatură medie anuală de

9ºC. Iernile sunt aspre, cu temperaturi minime absolute care coboară în

unele areale (Lechinţa), până la -32..-34.0 ºC. Frecvenţa ridicată (3-4 ani

din 10) cu care survin temperaturile minime nocive, impune protejarea

butucilor de viţă de vie prin muşuroire pe timpul iernii. Radiaţia globală

este de 81 kcal/cm2, insolaţia reală de 1390 ore, iar precipitaţiile din

perioada de vegetaţie de 422 mm. Deşi perioada de vegetaţie este scurtă, de

7

173 zile, în regiune există condiţii optime pentru producerea vinurilor albe

de calitate, datorită toamnelor lungi, însorite, care favorizează maturarea

strugurilor şi acumularea zaharurilor în boabe.

Solurile reprezentative sunt cele brune argiloiluviale,

pseudorendzinele şi regosolurile. Datorită înclinării mari a versanţilor,

solurile sunt supuse proceselor de eroziune, în majoritatea centrelor

viticole fiind necesară terasarea terenurilor în pantă.

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate

din soiurile Feteasca albă, Traminer roz, Pinot gris, Sauvignon şi Riesling

italian; producerea vinurilor aromate din soiul Muscat Ottonel;

producerea vinurilor spumante din soiurile Fetească albă, Fetească regală

şi Pinot gris.

1.7.2. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei

Este cea mai mare regiune viticolă a ţării, cu o suprafaţă de circa 80

mii ha viţă de vie. Cuprinde plantaţiile viticole din zona deluroasă şi

colinară cuprinsă între valea râului Prut la est şi valea Siretului la vest. La

limita sudică a regiunii se află centrul viticol Smârdan, iar la nord centrul

viticol Hlipiceni, întinderea pe latitudine a regiunii fiind mai mare de 300

km.

Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde 12 podgorii:

Cotnari, Iaşi, Huşi, Zeletin, Colinele Tutovei, Dealurile Bujorului, Panciu,

Odobeşti, Coteşti, Nicoreşti, Iveşti şi Covurlui.

Relieful este variat, cu dealuri şi coline orientate pe direcţia nord-

sud şi altitudinea cuprinsă între 50-345 m. Plantaţiile viticole sunt

amplasate în marea lor majoritate pe terenuri în pantă. Solurile cu utilizare

viticolă sunt în general fertile, reprezentate prin cernoziomuri cambice,

soluri cenuşii, soluri brun-roşcate de pădure şi regosoluri.

8

Resursele heliotermice sunt superioare celor din Podişul

Transilvaniei: temperatura medie anuală este de 9.5 ºC, insolaţia reală de

1460 ore, radiaţia globală 85 kcal/cm2. Temperaturile minime nocive

coboară până la -26...-32ºC, cu o frecvenţă de 3-4 ani din 10 şi impun

muşuroirea cu pământ a butucilor pe timpul iernii. Lungimea perioadei de

vegetaţie este cuprinsă între 175-208 zile, cu o durată medie de 190 de zile.

În partea centrală a regiunii (podgoriile Huşi, Dealul Bujorului), se

resimte influenţa climatului de stepă din Câmpia Rusă, căruia se datorează

gerurile puternice din timpul iernii şi seceta din timpul verii. Datorită

întinderii mari pe latitudine, între jumătatea de sud şi cea de nord a regiunii

se înregistrează diferenţe ecoclimatice importante; jumătatea de nord, mai

săracă în resurse heliotermice, este specializată în cultura soiurilor pentru

vinuri albe, iar jumătatea de sud în cultura soiurilor pentru vinuri roşii.

În regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei există condiţii favorabile

pentru obţinerea vinurilor albe de masă, albe de calitate, dulci naturale,

aromate, roşii şi vinuri materie primă pentru spumante. Soiurile de vin

reprezentative pentru regiune sunt: Feteasca albă, Grasa de Cotnari,

Tămâioasa românească, Frâncuşa (Cotnari); Busuioaca de Bohotin,

Zghihara (Huşi); Feteasca neagră, Merlot, Cabernet Sauvignon (Uricani,

Dealul Bujorului, Coteşti). Dintre soiurile pentru struguri de masă sunt

cultivate Chasselas dore, Muscat de Hamburg şi unele creaţii noi româneşti

(Xenia, Victoria etc).

1.7.3. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

Ocupă întrega zonă a Subcarpaţilor Meridionali, fiind cea mai

întinsă regiune viticolă a ţării. La limita de est a regiunii se află centrul

viticol Râmnicu Sărat, iar la vest centrul viticol Halânga. Cuprinde 8

podgorii: Dealurile Buzăului, Dealul Mare, Ştefăneşti, Sâmbureşti,

9

Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Severin şi Plaiurile Drâncei. Suprafaţa

totală a plantaţiilor viticole este de circa 60000 de ha.

Relieful este reprezentat prin dealuri piemontane, platouri

înalte, terase şi coline cu altitudinea medie de 242 m. Expunerea

versanţilor cultivaţi cu viţă de vie este predominant sudică.

Climatul este temperat continental, cu influenţă de silvostepă în

regiunea Olteniei. Perioada bioactivă a aerului are o durată medie de 198

zile. Temperatura medie anuală este de 10.2 ºC; temperaturile minime

absolute coboară până la –29.9 ºC, dar survin cu o frecvenţă redusă, de 1-2

ani din 10 şi pun rar în pericol cultura neprotejată a viţei de vie. Insolaţia

reală, cu o medie de 1545 ore şi radiaţia globală de 87 kcal/cm2, asigură

condiţii optime pentru acumularea antocianilor în pieliţa boabelor la

soiurile pentru vinuri roşii. Precipitaţiile din perioada de vegetaţie variază

între 270-450 mm, cu o medie multianuală de 360 mm.

Solurile sunt în majoritatea lor foarte favorabile pentru cultura viţei

de vie, fiind reprezentate prin cernoziomuri cambice şi argilo-iluviale,

soluri brun-roşcate, pseudorendzine şi regosoluri.

Principalele direcţii de producţie din Regiunea Dealurilor

Munteniei şi Olteniei sunt: producerea vinurilor albe şi roşii de calitate,

vinurilor aromate şi vinurilor dulci naturale. Soiurile care predomină în

sortimentele podgoriilor din această regiune sunt: Cabernet Sauvignon,

Pinot noir, Fetească neagră, Merlot (pentru vinuri roşii); Sauvignon,

Riesling italian, Feteasca albă (pentru vinuri albe); Tămâioasa românescă

(pentru vinuri aromate).

În regiune se cultivă pe suprafeţe mari soiurile pentru struguri de

masă Chasselas d’ore, Muscat de Hamburg, Muscat de Adda, Cardinal,

Afuz Ali.

10

1.7.4. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului

Este situată în partea de vest a ţării şi cuprinde plantaţiile viticole

cu caracter insular din centrele viticole Teremia, Recaş, Silagiu, Moldova

Nouă şi Tirol. Este cea mai restrânsă regiune viticolă a ţării, cu o suprafaţă

totală a plantaţiilor de circa 6000 ha.

Relieful zonei este variat, fiind reprezentat prin dealuri piemontane

cu altitudinea de 170-180 m în zona Recaşului, dealuri de până la 300 m în

zona Buziaşului şi terenuri plane, nisipoase în Câmpia Banatului (c.v.

Teremia).

În regiune se resimte influenţa climatului mediteranean de tip

adriatic, verile fiind călduroase şi umede, iar iernile scurte. Temperatura

medie anuală este de 10.2 ºC; temperaturile minime absolute coboară până

la -25...-33ºC şi pun în pericol cultura neprotejată a viţei de vie cu o

frecvenţă de 2-3 ani din 10. Insolaţia reală, cu o medie multianuală de 1470

ore şi radiaţia globală, de 89 kcal/cm2, indică favorabilitate ridicată pentru

producerea vinurilor roşii. Precipitaţiile din perioada de vegetaţie sunt în

medie de 395 mm.

Solurile predominante sunt cele brune argiloiluviale, brune

eumezobazice şi regosolurile. În c.v. Teremia, predomină cernoziomurile

gleizate, puţin favorabile pentru cultura viţei de vie.

Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului este specializată în

producerea vinurilor albe şi roze de masă din soiurile Creaţă de Banat,

Majarcă şi Steinschiller; producerea vinurilor roşii de calitate din soiurile

Burgund mare, Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Cadarcă; producerea

vinurilor albe de calitate din soiurile Chardonnay, Sauvignon şi Pinot gris.

O direcţie importantă de producţie o reprezintă cultura soiurilor pentru

struguri de masă din soiurile Muscat de Adda, Victoria şi Muscat de

Hamburg.

11

1.7.5. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului

Înglobează plantaţiile viticole cantonate pe dealurile Crişanei şi

Maramureşului, pe nisipurile din Câmpia Tisei şi în depresiunile Silvaniei

şi Oradiei. În arealul acestei se încadrează 4 podgorii - Miniş-Măderat,

Diosig, Valea lui Mihai, Şimleul Silvaniei - cu o suprafaţă totală a

plantaţiilor de circa 9000 ha.

Relieful este reprezentat prin două subunităţi distincte: o zonă

colinară, aparţinând dealurilor vestice şi o zonă piemontană, reprezentată

prin arealele viticole amplasate în Câmpia de Vest şi Câmpia Tisei.

Expoziţia dominantă a versanţilor este sudică, sud-vestică şi estică. Solurile

care predomină în zona deluroasă a regiunii sunt cele brune argiloiluviale,

regosolurile şi solurile eu-mezobazice cu puternică amprentă litologică

(orizontul de rocă compactă, calcaroasă, este situat la adâncime mică, de

numei 20-50 cm). În zona de câmpie (podgoria Valea lui Mihai), o pondere

însemnată deţin cernoziomurile gleizate şi psamosolurile, mai puţin

favorabile pentru cultura viţei de vie.

Climatul este temperat continental, cu influenţe adriatice în partea

de S şi central-europene în jumătatea nordică. Acestea asigură condiţii

favorabile pentru obţinerea vinurilor de calitate, mai ales în cazul arealelor

situate la limita nordică de cultură a viţei de vie (c.v. Halmeu).

Temperatura medie anuală este de 10.1 ºC; temperaturile minime absolute

coboară până la -27ºC şi pun rar în pericol cultura neprotejată a viţei de

vie. Insolaţia reală însumează 1450 ore, iar radiaţia globală 84 kcal/cm2,

ambele asigurând condiţii optime pentru producerea vinurilor albe de

calitate. Perioada de vegetaţie are o durată medie de 187 zile. În partea de

sud a regiunii (podgoria Miniş), aflată sub influenţa climatului

mediteranean de tip adriatic, condiţiile ecoclimatice permit cultura soiurilor

pentru vinuri roşii de calitate.

12

Regiunea este specializată în producerea vinurilor albe de calitate,

vinurilor materie primă pentru spumante (podgoria Şimleul Silvaniei) şi

vinurilor roşii (podgoria Miniş). Principalele soiuri cultivate în regiune

sunt Fetească albă, Fetească regală, Furmint, Riesling italian, Mustoasă de

Măderat, Cadarcă şi Burgund mare.

1.7.6. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei

Cuprinde plantaţiile viticole din Dobrogea, în arealul delimitat de

fluviul Dunărea la vest şi litoralul Mării Negre la est. Plantaţiile viticole

din această regiune sunt concentrate în arealele a 3 podgorii - Murfatlar,

Istria-Babadag şi Sarica Niculiţel - cu o suprafaţă însumată de circa 25000

ha viţă de vie pe rod.

Climatul regiunii prezintă următoarele caracteristici: temperatura

medie anuală este de 11 ºC; radiaţie globală, de 90 kcal/cm2; insolaţie

reală, 1606 ore; precipitaţiile din perioada de vegetaţie, 241 mm. Aceste

valori evidenţiază existenţa ecoclimat bogat în resurse heliotermice,

favorabil cultivării soiurilor pentru vinuri roşii şi soiurilor pentru struguri

de masă, dar sărac în resurse hidrice. Insuficienţa resurselor hidrice impune

irigarea, mai ales la soiurile pentru struguri de masă. În ceea ce priveşte

strugurii de vin, alternanţa dintre secetă şi umiditatea atmosferică, datorată

apropierii de Marea Neagră, favorizează supramaturarea şi botritizarea

strugurilor.

Relieful este colinar, cu altitudinea medie de 70 m. Solurile cu

utilizare viticolă sunt reprezentate prin cernoziomuri carbonatice, soluri

cenuşii, soluri bălane şi rendzine.

Exceptând podgoria Sarica Niculiţel, întreaga viticultură a

Dobrogei este nouă. Primele plantaţii viticole de tip industrial au fost

înfiinţate în anul 1907, cu soiuri din sortimentul podgoriei Champagne,

13

respectiv Pinot noir şi Chardonnay, în vederea obţinerii de vinuri

spumante. Datorită climatului arid al regiunii, care determina obţinerea de

struguri cu deficit de aciditate, această direcţie de producţie a fost

abandonată în favoarea cultivării soiurilor pentru vinuri roşii, soiurilor

pentru vinuri dulci naturale şi soiurilor pentru struguri de masă. În prezent,

principalele direcţii de producţie din această regiune viticolă sunt: vinuril

albe de calitate din soiurile Pinot gris, Sauvignon, Chardonay; vinuri roşii

de calitate din soiurile Pinot noir, Cabernet Sauvignon, Merlot; struguri de

masă din soiurile Perla de Csaba, Cardinal, Muscat de Hamburg, Afuz Ali,

Italia şi Sultanină.

1.7.7. Regiunea viticolă a Teraselor Dunării

Este cea mai sudică regiune viticolă a ţării, plantaţiile viticole fiind

situate pe terasele din partea stângă a Dunării, de la Zimnicea până la

Feteşti. Cuprinde podgoriile Ostrov şi Greaca, precum şi centrele viticole

independente Feteşti, Giurgiu şi Zimnicea. Suprafaţa însumată a

plantaţiilor acestei regiuni este de circa 5000 de ha.

Relieful este reprezentat prin terase plane şi versanţi cu înclinare

slabă, cu altitudinea de 30-50 m.

Climatul dominant este de stepă, condiţiile favorabile pentru

cultura viţei de vie fiind datorate prezenţei Dunării, care ameliorează

regimul hidric, în general deficitar. Regiunea dispune de cele mai mari

resurse heliotermice existente pe teritoriul României: temperatura medie

anuală este de 11 ºC; radiaţia globală de 92 kcal/cm2; insolaţia reală de

1670 ore. Solurile cu utilizare viticolă sunt cernoziomuri cambice şi argilo-

iluviale, soluri bălane şi psamosoluri.

14

Regiunea este specializată în obţinerea strugurilor de masă din

toate epocile de maturare (Perla de Csaba, Cardinal, Perlette, Afuz Ali,

Italia), producţia de stafide şi în producţia vinurilor albe şi roşii de calitate.

1.7.8. Regiunea viticolă a Nisipurilor şi altor terenuri

favorabile din sudul ţării

Cuprinde plantaţiile viticole cu caracter insular situate în Câmpia

Bărăganului, pe terasele Jiului şi pe nisipurile din sudul Olteniei, în total

circa 20 mii ha. În partea de V a regiunii, în apropierea Dunării se situează

podgoria Dacilor (jud. Mehedinţi), iar în partea de E, centrul viticol

Râmnicelu, din jud. Brăila.

Relieful regiunii este reprezentat prin terase acoperite cu dune de

nisip, aflate în diferite stadii de stabilizare şi solificare; lunci ale râurilor şi

zone de câmpie acoperite cu nisipuri.

Climatul este de stepă şi silvostepă, cu ierni aspre şi veri

călduroase, variabilitatea termică fiind amplificată de prezenţa nisipului.

Temperatura medie multianuală este de 10.8ºC; insolaţia reală de 1550 ore;

radiaţia globală de 90 kcal/cm2. Temperaturile minime absolute coboară

până la -33 ºC, însă pun rar în pericol cultura neprotejată a viţei de vie,

frecvenţa cu care survin fiind de 4-6 ani din 100.

Întrucât solurile nisipoase limitează potenţialul cantitativ şi calitativ

de producţie al soiurilor de viţă de vie, direcţiile de producţie ale regiunii

sunt rezumă la obţinerea vinurilor albe şi roze de masă şi a strugurilor

pentru consum în stare proaspătă.

15

Cap. 2. BAZELE BIOLOGICE ALE VITICULTURII

2.5. CLASIFICAREA VIŢELOR CULTIVATE

Viţele cultivate se împart în două mari categorii: viţe

roditoare, destinate producţiei de struguri şi viţe portaltoi, destinate

producţiei de butaşi portaltoi, folosiţi pentru altoirea viţelor europene.

Viţele roditoare sunt reprezentate printr-un număr mare de soiuri,

denumite şi varietăţi. Se deosebesc trei grupe de viţe roditoare:

- viţele roditoare nobile, care aparţin speciei Vitis vinifera. Acestea

dau producţii mari de struguri, de calitate superioară, însă nu sunt

rezistente la filoxeră, boli criptogamice şi la ger. Pe plan mondial există

circa 10000 de soiuri. Unele dintre acestea, denumite soiuri locale, s-au

format în decursul timpului prin selecţia şi înmulţirea biotipurilor

valoroase de către viticultori anonimi, fiind reprezentative pentru

podgoriile din care provin (ex. Feteasca albă, Galbena de Odobeşti, Grasa

de Cotnari, Frâncuşa, Roşioara, Zghihara de Huşi, Plăvaia, etc.). În sec.

XX, odată cu perfecţionarea metodelor de cercetare în viticultură, s-a trecut

la crearea de soiuri prin selecţia clonală din soiurile locale (ex. Băbeasca

gris, Furmint de Miniş, Aligote 5 Iş etc.) şi prin hibridare intraspecifică

(ex. Cardinal = Ahmeur bon Ahmeur x Alphonse Lavallee; Victoria =

Cardinal x Afuz Ali).

- hibrizii producători direcţi provin din încrucişarea speciilor de

viţe americane de la care au moştenit rezistenţa la filoxeră, boli

criptogamice şi ger. Au fost cultivaţi pe scară largă în Europa la începutul

sec. XX, cu scopul de a se reface plantaţiile viticole distruse de filoxeră.

După extinderea altoitului, cultura hibrizilor producători direcţi s-a

restrâns, datorită producţiilor mici şi de slabă calitate pe care le realizează.

Pentru a se proteja cultura soiurilor nobile, europene, începând din 1923

16

(Franţa) cultura hibrizilor producători direcţi a fost restricţionată, iar mai

târziu interzisă. În prezent, hibrizii producători direcţi sunt cultivaţi pe

suprafaţă mai mare în ţările slab dezvoltate economic, deoarece nu necesită

altoire (sunt rezistenţi la filoxeră) şi tratamente fitosanitare (sunt rezistenţi

la bolile criptogamice).

- viţele cu rezistenţă biologică relativă la boli (hibrizi înnobilaţi),

au rezultat din încrucişarea soiurilor aparţinând speciei V. vinifera cu

hibrizii producători direcţi. Dau producţii mari de struguri, iar calitatea lor

se apropie de cea a viţelor europene, fără însă a o egala. Prezintă rezistenţă

filoxeră, majoritatea putând fi cultivate pe rădăcini proprii.

Viţele portaltoi sau „viţele americane”, au rezultat din speciile

V.berlandieri, V. riparia, V. rupestris, în urma lucrărilor de selecţie clonală

şi hibridare interspecifică. Sunt rezistente la filoxeră şi se cultivă pentru

producţia de butaşi portaltoi, pe care sunt altoite soiurile din specia Vitis

vinifera.

2.7. ECOLOGIA VIŢEI DE VIE

...................................................................................................

Cap. 3 PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR VITICOL

Viţa de vie se înmulţeşte atât pe cale sexuată (seminţe) cât şi pe

cale vegetativă (asexuată).

Înmulţirea sexuată este folosită numai pentru obţinerea de noi

soiuri, prin hidridare sexuată controlată. Această modalitate de înmulţire nu

poate fi folosită pentru producerea de material săditor viticol, deoarece

viţele formate din seminţe nu reproduc fidel caracteristicile morfologice şi

însuşirile agro-productive ale viţei din care provin. Fenomenul se explică

17

prin fecundarea alogamă, din care rezultă indivizi hibrizi, care moştenesc

informaţia genetică a doi indivizi diferiţi.

Înmulţirea vegetativă este generalizată în producerea materialului

săditor viticol, deoarece asigură transmiterea integrală a caracterelor

morfologice şi însuşirilor agroproductive de la planta mamă la descendenţi.

Înmulţirea vegetativă se realizează prin coarde şi fragmente de coarde sau

lăstari (butaşi), care, puse în condiţii de mediu prielnice creşterii, formează

plante de viţă de vie identice din punct de vedere fenotipic şi genotipic cu

cele din care provin.

Viţele tinere, rezultate în urma înmulţirii vegetative, sunt denumite

material săditor viticol şi sunt folosite pentru înfiinţarea de plantaţii şi

completarea golurilor.

3.1. PEPINIERA VITICOLĂ

Materialul săditor viticol este produs în unităţi de producţie

specializate, denumite pepiniere. Acestea funcţionează fie ca unităţi de

sine stătătoare, fie ca ferme în cadrul staţiunilor de cercetare viticolă,

activitatea lor fiind reglementată prin H.G. 1267/2005 şi avizată de

Inspectoratul Naţional pentru Controlul Seminţelor şi Materialului Săditor

(INCSMS).

Pepinierele au suprafaţa de 15 – 50 ha şi în alcătuirea lor intră mai

multe sectoare de producţie:

- plantaţii mamă furnizoare de coarde altoi

- plantaţii mamă furnizoare de coarde portaltoi

- sere sau solarii pentru cultura viţelor altoite

- şcoala de viţe

- complexul de altoire, stratificare, forţare

- spaţii de depozitare a materialului biologic

18

- laboratoare fitosanitare, magazii, remize tractoare etc.

Plantaţiile mamă furnizoare de coarde altoi sunt destinate

producţiei de coarde anuale, din care să se confecţioneze butaşii altoi

necesari pentru altoirea viţei de vie. Aceste plantaţii se înfiinţează cu

material săditor certificat, liber de virusuri şi micoplasme.

Tehnologia de cultură aplicată plantaţiilor furnizoare de coarde

altoi este una specifică, prin care se urmăreşte dezvoltarea normală a

butucilor şi prevenirea infestării acestora cu agenţi patogeni (virusuri,

micoplasme, bacterii, ciuperci fitopatogene). Lucrările agrofitotehnice şi

tratamentele fitosanitare care se efectuează în aceste plantaţii trebuie

menţionate în Registrul plantaţiei furnizoare de coarde altoi, document pe

baza căruia inspectorul INCSMS efectuează contralele periodice şi

eliberează autorizaţia de producere a materialului de înmulţire. Coardele

produse în aceste plantaţii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

grosimea 5-15 mm, lemnul complet maturat, lungimea mai mare de 5 ochi

sau 50 cm, mugurii normal conformaţi, să nu prezinte urme ale atacului de

boli şi răni provocate de grindină sau accidente mecanice.

Plantaţiile furnizoare de coarde portaltoi sunt destinate producţiei

de coarde anuale, din care să se confecţioneze butaşii portaltoi necesari

pentru altoirea soiurilor nobile europene. Întrucât viţele portaltoi au o

perioadă de vegetaţie mai lungă şi necesită resurse heliotermice mari

pentru maturarea lemnului coardelor, astfel de plantaţii se pot înfiinţa

numai în pepinierele din jumătatea de sud a ţării. ştiut fiind faptul Au

densitate de 2100 – 2800 but./ha, diferită în funcţie sistemul de cultură.

Prin lucrările de întreţinere se urmăreste obţinerea de coarde

portaltoi cu lungimea utilă de maximum 4,5 m şi grosimea internodiilor de

8-12 mm, drepte, fără urme ale atacului de boli sau răni provocate de

19

grindină. Producţia realizată diferă în funcţie de soiul de viţă portaltoi,

fiind cuprinsă între 100000-200000 butaşi/ha.

Sere (solarii). Sunt spaţiile ideale pentru fortificarea butaşilor

altoiţi, scoşi de la forţare, deoarece permit controlul factorilor de mediu pe

întreaga durată de fortificare a viţelor şi asigură în acest fel obţinerea unor

randamente ridicate de viţe altoite corespunzătoare STAS. Aceste spaţii

sunt prevăzute cu instalaţii de climatizare, cu instalaţii electrice şi de

irigare, cu mese de vegetaţie şi instalaţii de aplicare a tratamentelor

fitosanitare.

Şcoala de viţe. Este sectorul cel mai important al pepinierei, în care

are loc inrădăcinarea şi fortificarea viţelor altoite după scoaterea acestora

din sala de forţare. Suprafaţa şcolii de viţe diferă în funcţie de mărimea

pepinierei, fiind cuprinsă între 1-5 ha. Este tratată ca o cultura anuală

deoarece ocupă terenul timp de un an, în cadrul unui asolament cu 3 -5 sole

(3 -5 ani).

Spaţiile de depozitare a materialului biologic. Sunt necesare

pentru păstrarea coardelor portaltoi, altoi şi viţelor altoite pe timpul iernii.

Sunt reprezentate prin hale, încăperi subterane sau depozite frigorifice.

Complexul de altoire-fortare. Cuprinde construcţiile care

adăpostesc hala de altoire, sălile stratificare şi forţare. Are poziţie centrală

în cadrul pepinierei şi este prevăzut cu instalaţie termică, electrică şi

furnizare a apei.

Tehnologia de producere a materialului săditor viticol comportă

două etape:

I. obţinerea butaşilor altoiţi

II. cultura butaşilor altoiţi în şcoala de viţe

...................................................................................................

20

Cap. 4 ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

4.1. ALEGEREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR VITICOLE

Plantaţiile viticole ocupă terenul o perioadă îndelungată de

timp, în medie 30 – 35 ani, motiv pentru care, la înfiinţarea lor este

necesară o analiză temeinică a favorabilităţii climatului local şi a

pretabilităţii solurilor pentru cultura viţei de vie. Plantaţiile viticole

amplasate în areale nefavorabile sunt expuse accidentelor climatice cu

caracter sezonier (îngheţuri, brume, grindină), care distrug butucii de viţă

de vie, diminuează producţiile anuale de struguri şi scurtează durata de

exploatare rentabilă a plantaţiei.

La alegerea terenului pentru amplasarea plantaţiei viticole se

analizează factorii climatici, factorii orografici, factorii litologici, factorii

pedologici şi factorii social-economici.

Factorii climatici determină favorabilitatea arealului pentru cultura

viţei de vie, dar şi direcţiile de producţie (struguri pentru spumante,

struguri pentru vinuri de masă, struguri pentru vinuri de calitate etc.).

Cultura economică a viţei de vie este posibilă în arealele caracterizate prin:

- temperatură medie anuală mai mare de 9 ºC; la mai mult de 10ºC este

posibilă obţinerea vinurilor de calitate;

- perioadă bioactivă a aerului mai lungă de 170 zile; 180 de zile asigură

maturarea strugurilor la soiurile (epocile IV-V), iar 190-200 zile la soiurile

cu maturare târzie (epocile VI-VII);

- bilanţ termic activ mai mare de 2600ºC, care asigură cultura soiurilor de

masă cu maturare timpurie şi a soiurilor pentru vinuri de masă; la mai mult

de 3000ºC se pot cultiva soiuri de masă cu maturare târzie şi soiuri pentru

vinuri roşii;

21

- bilanţ termic util mai mare de 1000ºC; valorile mai mari de 1400 ºC

permit cultivarea soiurilor cu maturare târzie şi a soiurilor pentru vinuri

roşii;

- insolaţie reală de minimum 1200 ore; la 1600 este posibilă cultivarea

soiurilor târzii şi a soiurilor pentru vinuri roşii;

- precipitaţii anuale de minimum 450 mm, din care 250 mm în perioada de

vegetaţie; la valori mai mici este necesară irigarea plantaţiilor, mai ales la

soiurile de masă.

Factorii orografici. Soiurile pentru struguri de vin realizează

producţii de calitate în zonele cu relief colinar, deluros, cu microzone de

adăpost (amfiteatre naturale), ferite de brume, îngheţuri şi vânturi

puternice. La alegerea terenului se ţine seama de:

- înclinarea versanţilor: terenurile cu panta mai mică de 15 % nu

necesită amenajări antierozionale speciale; terenurile cu panta mai mare de

15 - 18 % necesită amenajarea în terase;

- expoziţia versanţilor: viţa de vie preferă expoziţia sudică; favorabili

sunt şi versanţii cu expoziţie SE – SV – E – V; nu se plantează viţă de vie

pe terenurile cu expoziţie nordică;

- forma versanţilor: sunt preferaţi versanţii uniformi, stabili, cu pantă

continuă şi lipsiţi de manifestări erozionale (ogaşe, ravene); versanţii

neuniformi necesită lucrări de amenajare, cu deplasarea unui volum mare

de sol;

- altitudinea: în condiţiile din ţara noastră, viţa de vie se cultivă până la o

altitudine de maximum 500 – 550 m;

Factorii litologici. Depozitele litologice pe care s-au format

solurile pot fi favorabile sau, dimpotrivă, restrictive pentru cultura viţei de

vie. Favorabile sunt solurile formate pe loess, marne, calcare şi depozite

aluviale, iar puţin favorabile cele formate pe argile şi nisipuri.

22

Factorii pedologici (solul) prezintă o deosebită importanţă

pentru cultura viţei de vie şi stabilirea direcţiilor de producţie. Prin

lucrările de cartare agrochimică se delimitează unităţile de sol din

perimetrul destinat plantării şi se determină favorabilitatea fiecăreia dintre

ele pentru cultura viţei de vie. Favorabilitatea se determină în funcţie de:

textura solului, grosimea solului, nivelul apei freatice, reacţia solului,

gradul de alcalizare a solului:

- textura solului: sunt favorabile solurile cu textură şsoară şi

mijlocie (nisipo-lutoasă, lutoasă, luto-argiloasă); sunt excluse de la plantare

solurile cu conţinut în argilă > 50 %;

- grosimea solului: viţa de vie se dezvoltă şi creşte normal

pe solurile cu grosimea mai mare de 50 cm; solurile prea subţiri limitează

creşterile vegetative şi potenţialul de producţie al butucilor;

- nivelul apei freatice: pânza de apă freatică trebuie să fie la

adâncime mai mare de 2 m; la mai puţin de 2 m apar fenomene de asfixiere

la nivelul sistemului radicular al butucilor;

- reacţia solului (pH-ul) trebuie să fie cuprinsă între 6.5 –

8.2; valorile mai mari sau mai mici sunt dăunătoare pentru viţa de vie şi

necesită a fi corectate prin administrarea amendamentelor;

- gradul de alcalizare a solului: valorile mai mari de 5 % Na

schimbabil exclud terenurile de la plantarea viţei de vie.

4.2. ORGANIZAREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIEI VITICOLE

Are ca scop exploatarea raţională a terenului şi asigurarea

condiţiilor de mecanizare a lucrărilor de întreţinere. Prin organizare se

împarte terenul în unităţi de exploatare, se trasează reţeaua de drumuri, se

amplasează zonele de întoarcere, se trasează canalele de coastă, reţeaua

23

de aprovizionare cu apă şi de distribuţie a soluţiilor de stropit şi se

amplasează construcţiile administrative ale exploataţiei.

Împărţirea terenului în unităţi de exploatare. Unităţile teritoriale

de exploatare a terenului în viticultură sunt: parcela, tarlaua, trupul viticol

şi masivul viticol.

Parcela este cea mai mică unitate de exploatare a terenului.

Lăţimea parcelei este egală cu lungimea rândurilor (100 ± 20 m). La mai

mult de 120 m, rândurile îşi pierd stabilitatea, sârmele sunt dificil de întins,

iar la recoltarea strugurilor muncitorii trebuie să parcurgă o distanţă mare

până la alee. Lungimea parcelei este de 100 – 500 m, diferit în funcţie de

panta terenului.

Suprafaţa parcelei este condiţionată de panta terenului: pe terenurile plane

şi cu panta < 8 % parcela are până la 5 ha; pe terenurile cu panta de 8 – 15

% suprafaţa parcelei este de 2 - 3 ha iar pe terenurile cu panta mai mare de

15 % parcelele au în medie 1 – 1.5 ha.

Forma parcelei este de regulă dreptunghiulară, dar, în funcţie de

orografia terenului şi de limitele perimetrului de amenajat, se pot întâlni

parcele în formă de pătrat, triunghi, trapez, în general forme geometrice

regulate.

Orientarea parcelei depinde de panta şi orografia terenului: pe

terenurile în pantă, lăţimea parcelei (rândurile) trebuie orientate paralel cu

curbele de nivel, pentru a se preveni eroziunea solului; pe terenurile plane,

lăţimea parcelei se orientează pe direcţia N-S, pentru ca rândurile să fie

însorite în mod egal pe durata zilei (până la amiază dinspre E, iar după

amiază dinspre V); pe nisipuri lăţimea parcelei trebuie să fie

perpendiculară pe direcţia vântului dominant, pentru a stăvili fenomenul de

deflaţie (deplasarea) nisipurilor.

24

Tarlaua este unitatea teritorială care cuprinde mai multe parcele (3

– 10 parcele) şi are suprafaţa de 3 - 30 ha. Lungimea tarlalei este în funcţie

de panta terenului: panta < 12 % => tarla de 600-800 m lungime; panta

12-18 % => 400-600 m; panta > 18 % => 300-400 m. Lăţimea tarlalei se

stabileşte în funcţie de panta terenului: pe terenurile cu panta < 8%,

lăţimea este de până la 500 m; panta 8 – 18 %, lăţimea tarlalei de 200 –

300 m; panta mai mare de 18 %, lăţimea de 100 – 150 m. Orientarea

tarlalei:

- pe terenurile în pantă lungimea tarlalei trebuie să fie paralelă cu

curbele de nivel;

- pe terenurile plane: lungimea se orientează pe direcţia N-S;

- pe nisipuri: lungimea perpendiculară pe direcţia vântului

dominant.

Trupul viticol este formată din mai multe tarlale, are

suprafaţa de 150 – 500 ha şi cuprinde toate amenajările din cadrul

plantaţiei viticole (drumuri, canalele de coastă, reţeaua de irigare, sediul

administrativ).

Trasarea reţelei de drumuri

Drumurile deservesc toate unităţile teritoriale din cadrul

plantaţiei viticole. Pentru folosirea raţională a terenului destinat înfiinţării

plantaţiei, suprafaţa însumată a drumurilor nu trebuie să depăşească 8 – 10

%. Reţeaua de drumuri este formată din:

- drum principal, care deserveşte de regulă un întreg masiv viticol.

Este amplasat pe cumpăna apelor sau firul văii, are lăţimea de 6 m şi,

pentru a fi practicabil tot timpul anului, trebuie să fie pietruit, betonat sau

asfaltat;

25

- drumuri secundare, care sunt situate între tarlale, au lăţimea de 4

m şi sunt întreţinute prin înierbare; servesc la deplasarea tractoarelor şi

utilajelor în interiorul plantaţiei viticole.

- alei, cu lăţimea de 4 m, amplasate din 2 în 2 parcele; sunt

necesare pentru deplasarea utilajelor în timpul recoltării strugurilor.

- poteci, cu lăţimea de 2 m, amplasate alternantiv cu aleile; sunt

necesare pentru deplasarea muncitorilor.

Zonele de întoarcere sunt necesare pentru întoarcerea utilajelor la

capetele tarlalelor. Au lăţimea de 6 m şi sunt întreţinute prin înierbare.

Atunci când la capătul tarlalei se află un drum principal, acesta poate fi

folosit ca zonă de întoarcere.

4.3. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU ÎNFIINŢAREA

PLANTAŢIEI

Terenurile destinate plantării viţei de vie se obţin de regulă, în urma

defrişării plantaţiilor viticole ajunse la limita perioadei de exploatare

economică şi uneori, în urma eliberării terenului de vegetaţie forestieră sau

arbustivă. Aceste terenuri sunt puţin favorabile creşterii viţei de vie.

Terenurile cultivate anterior cu viţă de vie manifestă fenomenul de

oboseală a solului, caracterizat prin: soluri compacte, cu structură

defectuoasă, grad ridicat de infestare cu dăunătorii şi agenţii patogeni

specifici viţei de vie, conţinut ridicat de toxine şi compuşi chimici nocivi,

acumulaţi în straturile profunde prin levigarea erbicidelor, fertilizanţilor şi

pesticidelor. Pe terenurile ocupate anterior cu vegetaţie forestieră,

principala problemă o reprezintă prezenţa unor dăunători (viermi albi,

nematozi) şi ciuperci fitopatogene (Roselinia necatrix) care atacă şi viţa de

vie.

26

Pentru asigura prinderea şi creşterea normală a viţelor tinere după

plantare, este necesară refacerea structurii, fertilităţii şi stării fitosanitare a

solului printr-un complex de măsuri tehnologice (pregătirea solului).

Pregătirea solului durează 3–5 ani, timp în care terenurile sunt încadrate la

categoria terenuri viticole în pregătire.

Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele operaţiuni

tehnologice:

- defrişarea terenului;

- nivelarea terenului;

- odihna solului;

- fertilizarea de bază;

- ameliorarea reacţiei chimice a solurilor;

- dezinsecţia solului;

- desfundarea terenului;

- pichetarea terenului;

Defrişarea. Are ca scop eliminarea vegetaţiei forestiere,

arbustive sau a plantaţiei viticole îmbătrânite. Se extrag şi se îndepărtează

cioatele şi rădăcinile. Se distrug prin ardere resturile vegetale care ar putea

găzdui nematozi sau agenţi fitopatogeni. Defrişatul se efectuează cu

tractoare echipate cu gheare de scarificare, lamă de buldozer şi greblă de

adunat cioate.

În cazul defrişării plantaţiilor viticole, se recomandă ca înainte de

îndepărtarea butucilor să se facă devitalizarea lor prin erbicidare. Lucrarea

are ca scop distrugerea completă a rădăcinilor, pe care nematozii şi

ciupercile fitopatogene persistă încă 2-3 ani după îndepărtarea părţii

aeriene. Erbicidarea butucilor se face toamna, după recoltat şi înainte de

căderea frunzelor, cu erbicide sistemice pe bază de glifosat (Round-up,

Touch-down), în doză de 12-18 l/ha (300 l soluţie/ha).

27

Nivelarea. Prin nivelare se acoperă concavităţile care ar putea

deveni locuri de băltire a apei şi se uniformizează pantele, pentru ca apa

rezultată din precipitaţii să se scurgă fără să producă fenomene erozionale.

La nivelare există înlocuirii stratului fertil de la suprafaţă cu rocă mamă

(argilă, loess, nisip sau calcare). Pentru a se evita această situaţie, se

îndepărtează mai întâi solul fertil, se depozitează separat spre marginea

terenului, se efectuează nivelarea, după care se redistribuie solul fertil pe

întreaga suprafaţă a terenului, într-un strat cu grosime uniformă.

Perioada de odihnă a solului. Durata îndelungată de viaţă a unei

plantaţii viticole, adeseori de până la 40 - 50 de ani, are ca rezultat o

degradare a însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului. Plantele de

viţă de vie epuizează solul de elementele organice şi minerale esenţiale

pentru structura şi fertilitatea sa; fertilizările, în special cele cu substanţe

chimice greu solubile (P2O5 şi K2O), tratamentele fitosanitare cu

oligoelemente (cupru, aluminiu, magneziu etc.) şi erbicidarea, duc la

acumularea de compuşi chimici care afectează creşterea şi dezvoltarea

plantelor de viţă de vie. Trecerea tractoarelor şi utilajelor pe intervalele

dintre rânduri, pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere, duce la tasarea

solului, colmatarea orizonturilor din profunzime şi frânarea creşterii

rădăcinilor.

Ca urmare, după defrişarea viţei de vie este necesară o perioadă de

repaus a solului, care să permită refacerea structurii şi fertilităţii sale.

Durata perioadei de odihnă este de 3 – 5 ani, timp în care terenul se cultivă

cu leguminoase şi specii prăşitoare, care îmbogăţesc solul în azot şi

contribuie la refacerea structurii sale.

Fertilizarea de bază are ca scop aprovizionarea solului cu materie

organică, fosfor şi potasiu, care să fie accesibile viţelor o perioadă mai

îndelungată de timp după plantare. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în

28

funcţie de cartarea agrochimică a solului, lucrare care se efectuează

obligatoriu înainte de înfiinţarea plantaţiei. Fertilizarea se efectuează

toamna, înainte de desfundatul terenului, prin împrăştierea pe suprafaţa

solului a îngrăşămintelor organice şi chimice.

În vederea fertilizării organice se administrează gunoi de grajd

semifermentat. Pe terase se administreze cantităţi mai mari de îngrăşăminte

organice, în doze diferenţiate: pe jumătatea din amonte a terasei se

administrează o cantitate dublă de gunoi de grajd, în comparaţie cu zona

din aval. Dozele de gunoi de grajd care se administrează la fertilizarea de

bază sunt în medie de 30 – 60 t/ha. Doze mari de gunoi de grajd (100 – 120

t/ha), sunt necesare pe solurile cu conţinut ridicat în argilă (25-50%) şi cu

valori mici ale indicelului de azot (0.5-1.0). Gunoiul de grajd se

administrează cu maşina MIGV-1, sau un utilaj similar.

Fertilizarea chimică se face cu îngrăşăminte pe bază de P2O5 şi

K2O, elemente minerale esenţiale pentru creşterea şi dezvoltarea viţei de

vie. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de starea de

aprovizionare a solului constatată la cartarea agrochimică. În cazul când nu

se dispune de analiza agrochimică a solului, la pregătirea terenului se

recomandă să se administreze 150-200 kg P2O5/ha şi 200-250 kg K2O/ha.

Îngrăşămintele chimice solide se administrează prin împrăştiere cu maşina

MA-3.5.

Ameliorarea reacţiei chimice a solurilor. Excesul de aciditate (pH

< 6.0) determină necrozarea rădăcinilor, iar cel de bazicitate (pH > 8.2)

apariţia fenomenului de cloroză fero-calcică.

Atunci când pH-ul solului este mai mic de 6,0 se impune

corectarea acidităţii prin administrarea amendamentelor cu calciu (piatră

de var, var ars, var stins, marnă etc.), iar când este bazic prin

administrarea amendamentelor cu gips. Dozele de amendamente se

29

stabilesc în funcţie de puterea de neutralizare a produsului administrat.

Amendamentele se împrăştie pe suprafaţa solului cu maşina MA-3 în

agregat cu tractorul U-650 şi se încorporează în sol la desfundatul

terenului, odată cu îngrăşămintele organice şi chimice. Pe lângă reducerea

acidităţii, amendamentele contribuie la îmbunătăţirea structurii solului şi la

sporirea eficienţei îngrăşămintelor.

Dezinsecţia solului este necesară în cazul terenurilor infestate cu

nematozi din familiile Xiphinema şi Longidorus, vectori ai maladiilor

virale (scurt-nodarea, răsucirea frunzelor, strierea lemnului, mozaicul

nervurian, necroza nervurilor). Combaterea nematozilor se face prin

fumigaţie sau prin încorporarea în sol a nematocidelor formulate ca

granule.

- dezinsecţia solului prin fumigaţie: se efectuează primăvara sau

toamna, după desfundatul terenului şi cu cel puţin 3-6 luni înainte de

plantarea viţei de vie; pentru combaterea nematozilor se folosesc produse

pe bază de 1,3-dicloropropen (Dorlone 2000, Télone C-17, Dédisol), în

doză de 500 l/ha, care se introduc în sol prin injectare la adâncimea de 30

cm; în momentul efectuării tratamentului, temperatura solului în

profunzime (30 cm) trebuie să fie de 14º ... 18ºC, pentru ca produsul

nematocid să poată difuza; după injectarea produsului nematicid, solul se

tăvălugeşte, pentru a se preveni volatilizarea substanţei active în aer;

primăvara, cu 14-18 zile înainte de plantarea viţei de vie, se efectuează o

arătură la adâncimea de 30 cm, pentru a elibera vaporii toxici şi a aerisi

solul.

- dezinsecţia solului prin încorporarea de granule: se folosesc

produsele nematocide-insecticide Mocap 10G (s.a. ectoprofos), în doză de

50-75 kg/ha şi Temik 10G (s.a. aldicarb 10%), în doză de 200 kg/ha;

tratamentul se efectuează toamna, după desfundatul terenului, prin

30

încorporarea granulelor în sol la adâncimea de 5 cm, cu ajutorul unei

semănători universale; nematocidele granulate nu acţionează asupra

resturilor de rădăcini, motiv pentru care se recomandă extragerea completă

a acestora, odată cu desfundatul terenului.

Pe terenurile infestate cu larve de Melolontha şi de Agriotes (viermi

sârmă), înainte de executarea desfundatului se administrează insecticide

organo-fosforice (Counter 5G, în doză de 30 kg/ha).

Desfundatul terenului constă în afânarea solului şi a subsolului pe

adâncimea de 40-80 cm, cu scopul de a realiza condiţii de aeraţie şi

fertilitate favorabile dezvoltării sistemului radicular al viţelor, pe toată

durata de exploatare a plantaţiei. Metoda de desfundat, adâncimea la care

se execută şi perioada optimă de efectuare a lucrării, se stabilesc în funcţie

de grosimea stratului de sol, omogenitatea profilului, prezenţa straturilor

de sol cu permeabilitate redusă (argilă, rocă dură).

Lucrarea de desfundat se execută diferenţiat şi anume:

- pe terenurile cu pantă moderată şi pe terasele cu lăţimea mai

mare de 10 m, solul se desfundă la adâncimea de 60 cm, cu plugul

balansier PBD-80 prevăzut cu antetrupiţă. În cazul teraselor, banda de 1.5-

1.8 m pe care circulă tractorul, rămasă în amontele platformei, va fi

mobilizată prin scarificare;

- pe terenurile bogate în carbonaţi de calciu în orizonturile

inferioare şi pe cele cu subsol argilos, compact, desfundarea se face la

adâncime mai mică, de 40-45 cm, pentru a nu fi aduşi la suprafaţă

carbonaţii şi straturile argiloase. În acest caz, desfundatul se completează

printr-un subsolaj la 60-70 cm adâncime.

- pe nisipuri şi pe solurile profunde din zonele secetoase,

desfundatul terenului se poate face până la adâncimea de 80 cm.

31

Pentru plantările de toamnă, desfundatul terenului trebuie executat

până la începutul verii. Pentru plantările de primăvară, desfundatul se

efectuează în toamna anului precedent.

La desfundat, adâncimea de lucru se reglează progresiv la primele

3-4 curse, pentru a evita dereglarea utilajului. Prima brazdă se trage la 20

cm adâncime, a doua la 40 cm adâncime, iar a treia va fi reglată pentru

adâncimea normală de desfundat (60 sau 80 cm). Lăţimea şi adâncimea

brazdei se vor menţine constante în timpul lucrului, pentru a realiza o

desfundătură uniformă. Adâncimea de lucru se controlează din loc în loc

cu o vergea de fier gradată, ascuţită la capătul inferior. Se urmăreşte, de

asemenea, ca brazdele să aibă aceeaşi lăţime şi să fie la acelaşi nivel pe

toată suprafaţa desfundată.

4.4. SISTEMELE DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

În condiţiile climatului temperat continental, în care este situată şi

România, temperaturile din timpul iernii coboară sub limita de rezistenţă la

îngheţ a viţei de vie (-16...- 18°C la soiurile de masă şi -20...-22°C la

soiurile de vin). Prin îngheţ sunt distruşi ochii de iarnă şi uneori chiar

elementele lemnoase anuale şi multianuale ale butucilor. În raport cu

frecvenţa cu care survin temperaturile minime nocive pentru viţa de vie, în

podgoriile din România se practică 3 sisteme de cultură: sistemul de

cultură neprotejată, sistemul de cultură semiprotejată şi sistemul de

cultură protejată.

Sistemul de cultură neprotejată este practicat în podgoriile de pe

Terasele Dunării şi din Dobrogea, areale în care temperaturile minime

nocive pentru viţa de vie survin rar, cu o frecvenţă de 1-2 ani din 10, şi

provoacă pierderi mici de muguri (20 – 40 %), care pot fi compensate cu

uşurinţă prin tăieri. În acest caz nu sunt necesare măsuri tehnologice

32

speciale pentru protejarea butucilor de îngheţ pe timpul iernii. În plantaţiile

de pe firul văilor, acolo unde scăderile de temperatură sunt mai accentuate,

pentru a limita eventualele pierderi de muguri, butucii sunt conduşi în

formă înaltă. Astfel, coardele anuale sunt amplasate într-o zonă cu gradient

termic mai ridicat, temperatura aerului la 1.0 m înălţime faţă de suprafaţa

solului fiind mai ridicată cu 0.6 ºC.

Sistemul de cultură semiprotejată este folosit în regiunile viticole

din jumătatea de nord a ţării (Dealurile Moldovei, Podişul Transilvaniei,

Dealurile Crişanei şi Maramureşului, Câmpia Banatului) şi în podgoriile

din Dealurile Munteniei şi Olteniei. În aceste zone frecvenţa îngheţurilor

este de 3 - 4 ani din 10, iar pierderile de muguri depăşesc 40 - 60 % fiind

mai dificil de compensat prin tăieri. În unii ani, în plantaţiile situate la baza

pantelor şi pe firul văii, îngheţurile determină distrug în întregime partea

aeriană a butucilor de viţă de vie. Pentru a asigura refacerea acestora, la

baza tulpinii se lasă 1 – 2 cepi de siguranţă. Coardele formate din cepii de

siguranţă se coboară toamna la nivelul solului, se conduc pe direcţia

rândului de viţe şi se protejează prin acoperirea cu un strat de pământ de

10-15 cm grosime. Primăvara, coardele respective se folosesc fie pentru

compensarea pierderilor de ochi produse de îngheţuri, fie pentru refacerea

completă a butucilor. În podgoriile din zonele de cultură semiprotejată a

viţei de vie se recomandă cultivarea soiurilor mai rezistente la îngheţ şi

folosirea formele de conducere înalte, prin care să se îndepărteze coardele

anuale, şi implicit mugurii, de suprafaţa solului.

Sistemul de cultură protejată este practicat în zonele

septentrionare, răcoroase, unde frecvenţa îngheţurilor este mai mare de 4 -

5 ani din 10, iar pierderile de muguri depăşesc uneori 60 %, fiind afectate

chiar şi braţele sau cordoanele butucilor. Astfel de situaţii se întâlnesc în

podgoriile situate spre limita nordică de cultură a viţei de vie (ex. Lechinţa,

33

c.v. Hlipiceni, c.v. Halmeu etc.) şi în plantaţiile cu soiuri mai slab

rezistente la îngheţ din podgoriile situate în jumătatea de nord a ţării. În

aceste condiţii butucii necesită a fi protejaţi prin acoperirea integrală cu

pământ pe timpul iernii (îngropare). Pentru a înlesni acoperirea butucilor

cu pământ se folosesc formele joase de conducere. Butucii se dezgroapă

primăvara, la începutul lunii martie, atunci când a trecut pericolul

îngheţurilor puternice şi înainte de încălzirea vremii, care poate determina

putrezirea mugurilor în sol.

Acest sistem de cultură a fost adoptat în România la începutul sec.

XX, când, pentru refacerea plantaţiilor viticole distruse de filoxeră, au fost

aduse soiuri străine, slab rezistente la îngheţ. Ulterior sistemul a fost

înlocuit cu protejarea parţială a butucilor, deoarece este costisitor şi

neeconomic, iar prin îngropare-dezgropare se distruge un număr mare de

coarde anuale. În prezent este folosit pe suprafeţe restrânse şi cu precădere

în plantaţiile de tip familial.

4.5. TIPURILE DE PLANTAŢII VITICOLE

Plantaţiile viticole se deosebesc între ele prin distanţele de plantare,

desimea de plantare, sistemele de susţinere a viţei de vie, soiurile cultivate,

formele de conducere ale butucilor şi gradul de mecanizare a lucrărilor de

întreţinere. Aceste elemente reflectă gradul de intensivizare a culturii viţei

de vie şi sunt determinate de panta terenului, fertilitatea solului, vigoarea

soiurilor şi direcţiile de producţie. În raport cu factorii menţionaţi, în

podgoriile din România întâlnim următoarele tipuri de plantaţii:

- plantaţii viticole obişnuite

- plantaţii cu distanţe mari între rînduri

- plantaţii pe terase

- plantaţii pe nisipuri

34

- plantaţii de tip familial.

Plantaţii viticole obişnuite se înfiinţează pe terenurile cu pantă

moderată, de 8-15 %, fiind practic generalizate în podgoriile din zonele cu

relief deluros şi colinar. În aceste plantaţii distanţele dintre rânduri sunt de

2.2 m, iar între butuci pe rând de 1.0 – 1.4 m. Desimea de plantare variază

între 3200 şi 4500 butuci/ha, diferit în funcţie de vigoarea soiurilor şi

fertilitatea solurilor. Butucii sunt conduşi în forme joase, semiînalte sau

înalte, cu susţinerea pe spalier monoplan vertical. Se cultivă soiuri pentru

struguri de vin şi soiuri pentru struguri de masă cu vigoare mijlocie de

creştere. Nu se recomandă folosirea acestui tip de plantaţie pe solurile

fertile, la soiurile cu vigoare mare de creştere, deoarece acestea dezvoltă un

aparat foliar bogat, care determină umbrire şi crează un fitoclimat favorabil

dezvoltării bolilor şi dăunătorilor. Pentru mecanizarea lucrărilor de

întreţinere, în plantaţiile obişnuite se folosesc tractoarele viticole pe roţi

(VR 445) şi pe şenile (SV 445).

Plantaţii viticole cu distanţe mari între rânduri sunt recomandate

pentru terenurile plane şi cele cu panta mai mică de 8 %, mai ales în cazul

în care solurile prezintă fertilitate ridicată. Distanţele de plantare sunt de

3.0 - 3.6 m între rânduri şi 1.0 - 1.4 m între butuci pe rând şi, datorită

suprafeţelor mari de nutriţie (3.0 – 4.4 m2/butuc) asigură o creştere

viguroasă a butucilor. Din acest motiv sunt folosite pentru cultura soiurilor

cu vigoare mare de creştere: soiuri de masă şi soiuri pentru vin cu potenţial

ridicat de producţie. În cazul soiurilor pentru vinuri de calitate, acest tip de

plantaţii determină creşterea viguroasă a butucilor, obţinerea unor producţii

mari de struguri însă de slabă calitate. Desimea de plantare este de 2300 –

3300 but./ha, formele de conducere folosite sunt de regulă înalte, iar pentru

susţinerea butucilor se folosesc: spalierul monoplan vertical (pentru

cordonul Lenz Moser şi cordonul Sylvoz), spalierul în formă de T (pentru

35

Cortina dublă geneveză), sau spalierul cu două planuri de vegetaţie (pentru

cordoanele duble paralele). Pentru mecanizarea lucrărilor de întreţinere în

plantaţiile cu distanţe mari între rânduri se folosesc tractoarele cu lăţimi

mari de lucru, obişnuit tractorul universal U650.

Plantaţii viticole pe terase se înfiinţează pe terenurile cu panta mai

mare de 15 %, pe care lucrările de întreţinere specifice plantaţiilor viticole

nu pot fi executate mecanizat, decât în condiţiile existenţei teraselor.

Principalele caracteristici tehnice ale plantaţiilor viticole pe terase sunt:

distanţe de plantare de 2.0 m între rânduri şi 1.0 – 1.4 m între viţe pe rând,

densitatea de plantare de 3500 – 5000 butuci/ha, forme de conducere joase

sau semiînalte, cu susţinerea pe spalier monoplan vertical. Deoarece solul

de pe terase este de regulă slab fertil, în aceste plantaţii se cultivă soiuri cu

vigoare mică de creştere, de regulă soiuri pentru vinuri de calitate (Pinot

gris, Traminer, Chardonnay, Riesling italian). Producţiile de struguri care

se obţin sunt în medie de 6000 – 8000 kg/ha, însă cu acumulări ridicate de

zaharuri, antociani şi compuşi aromatici. Pentru mecanizarea lucrărilor de

întreţinere, în plantaţiile pe terase se folosesc tractoarele viticole pe şenile,

SV 445.

Plantaţii viticole pe nisipuri sunt întâlnite în podgoriile amplasate pe

nisipuri şi soluri nisipoase: Sadova-Corabia, Valea lui Mihai, Iveşti-Lieşti.

Distanţele de plantare caracteristice acestui tip de plantaţie sunt de 2.5 m

între rânduri şi 1.0 – 1.4 m între butuci pe rând, cu o densitate de 2800 –

4000 de butuci/ha. Se folosesc formele de conducere joase, semiînalte şi

înalte, cu susţinere viţelor pe spalier monoplan vertical. În plantaţiile de pe

nisipuri, rândurile de viţă de vie sunt orientate perpendicular pe direcţia

vânturilor dominante, pentru a stăvili fenomenul de deflaţie. Datorită

fertilităţii scăzute a nisipurilor, producţiile de struguri sunt de slabă

calitate, vinurile care se obţin fiind de regulă slab alcoolice, lipsite de

36

extractivitate, slab colorate şi cu deficit de aciditate. Nisipurile sunt însă

favorabile pentru cultura soiurilor de masă, cu precădere a celor timpurii şi

extratimpurii, deoarece se încălzesc uşor şi grăbesc maturarea strugurilor.

Pentru mecanizarea lucrărilor de întreţinere, în plantaţiile pe nisipuri se

folosesc tractoarele cu dublă tracţiune, de tipul DT 445.

Plantaţii viticole de tip familial sunt cele amenajate pe lângă

gospodăriile populaţiei şi pe terenurile cu vocaţie viticolă din apropierea

localităţilor rurale. În aceste plantaţii se cultivă cu precădere hibrizi

producători direcţi şi mult mai puţin soiurile nobile europene, producţia de

struguri fiind destinată consumului local. Distanţele de plantare sunt de 1.5

– 1.8 m între rânduri şi 1.0 – 1.4 m între butuci pe rând, cu o desime medie

de 3900 – 6600 butuci/ha. Sunt folosite formele de conducere joase şi

semiînalte, obişnuit cele tradiţionale în arealul respectiv, iar susţinerea

viţelor se face cu ajutorul aracilor şi a spalierului monoplan vertical. În

plantaţiile de tip familial lucrările de întreţinere se efectuează cu mijloace

hipotractate, cu motocultorul sau manual.

.......................................................................................

44..88.. PPLLAANNTTAARREEAA VVIIŢŢEEII DDEE VVIIEE

Viţa de vie se plantează toamna sau primăvara, în funcţie de

perioada în care s-a făcut pregătirea terenului pentru plantare.

Obişnuit, plantarea se face primăvara, cât mai devreme (sfârşitul

lunii martie-începutul lunii aprilie), pentru a se valorifica umiditatea din

sol; condiţia este ca temperatura solului la adâncimea de 40-50 cm, să fie

de 8..10 ºC. Pe solurile grele, reci şi cu exces de umiditate, plantarea se

face mai târziu, în cursul lunii mai.

Plantarea de toamnă se execută numai pe terenurile bine drenate şi

se încheie înainte de venirea îngheţurilor (luna noiembrie). Ea reprezintă

cea mai bună perioadă de plantare, întrucât până în primăvară se

37

cicatrizează rănile rezultate în urma fasonării, viţele intră mai devreme în

vegetaţie şi se înlătură pericolul deprecierii materialului săditor prin

stratificarea peste iarnă.

Lucrarea de plantare comportă mai multe operaţiuni: controlul

viţelor înainte de plantare, fasonarea, parafinarea, mocirlirea, executarea

gropilor de plantare şi plantarea propriu-zisă.

Controlul viţelor înainte de plantare. Verificarea stării viţelor se

face prin sondaj, scoţând viţe din mai multe pachete; se fac secţiuni prin

muguri, prin rădăcini, prin scoarţă şi se examinează cu atenţie dacă nu au

fost afectate de îngheţ. Viţele deshidratate şi cele afectate de îngheţ se

înlătură de la plantare.

Fasonarea viţelor constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi, a

rădăcinilor la 8-10 cm lungime şi suprimarea ciotului format din lemnul

uscat de la altoi. Dacă viţa prezintă mai multe cordiţe, se alege cea mai

viguroasă, iar celelalte se înlătură prin tăiere cu foarfeca de la punctul de

inserţie. În cazul când viţa se plantează toamna, cordiţa nu se fasonează,

urmând ca scurtarea la lungimea de 3-4 ochi să se facă în primăvară. În

cazul plantării viţelor cu plantatorul sau hidroburul, rădăcinile se scurtează

la 1-2 cm lungime. La fasonare se îndepărtează rădăcinile formate din altoi

(care nu au fost îndepărtate la copcit în şcoala de viţe) şi rădăcinile formate

din nodurile intermediare ale portaltoiului. Odată cu fasonarea se face şi o

ultimă triere a viţelor, astfel încât la plantare să se folosească numai viţe cu

sudura perfectă la punctul de altoire.

Parafinarea viţelor, în vederea protejării punctului de altoire şi a

cordiţei de deshidratare şi eventualii agenţi patogeni din sol. Viţele

fasonate se introduc cu capătul superior pe o lungime de 10-12 cm în

mastic de altoire, topit pe baie marină la temperatura de 70 ± 2º C. Imersia

durează doar câteva fracţiuni de secundă, pentru a nu fi distruşi mugurii.

38

Mocirlirea viţelor. Viţele fasonate şi parafinate se mocirlesc, pentru

a se asigura un contact mai bun al rădăcinilor cu pământul care se

introduce în groapă la plantare. Mocirla (amestec de 2/3 pământ argilos şi

1/3 dejecţii de bovine, umectat încât să adere la rădăcinile) se pregăteşte fie

într-o groapă executată la capătul parcelei, fie în găleţi. Viţele se introduc

în mocirlă cu rădăcinile şi circa 1/3 din lungimea butaşului portaltoi.

Plantarea propriu-zisă se execută manual, semimecanizat sau

mecanizat, diferit, în funcţie de mărimea suprafeţei care urmează a fi

plantată cu viţă de vie şi de posibilităţile fermei.

Plantarea manuală, se practică pe suprafeţe mici, la înfiinţarea

plantaţiilor de tip familial.

Executarea gropilor. Săpatul gropilor se organizează concomitent

cu plantarea viţei. Se evită săparea gropilor cu mai multe zile înainte de

plantare, pentru ca pământul să nu se usuce, sau groapa să se deterioreze în

urma ploilor. Lucrarea se efectuează manual cu cazmaua sau cu burghiul şi

mecanizat cu burghiul dezaxabil.

Gropile se sapă toate pe aceeaşi parte a picheţilor în întreaga

parcelă, obişnuit pe partea de sud şi cât mai aproape de pichet (3-5 cm

distanţă). Dimensiunile gropii: 40 cm adâncime/30cm lăţime.

Pe terenurile cu substrat argilos, pietros sau calcaros, stratul de sol

fertil, de la suprafaţă, se aşază separat după ce a fost scos din groapa de

plantare, urmând a fi introdus peste rădăcinile viţei. Pe nisipuri, gropile se

sapă mai adânc, la 60-80 cm. În cazul teraselor se recomandă ca gropile să

fie executate în amonte de pichet, iar dimensiunile să fie mai mari, pentru a

se putea administra o cantitate mai mare de îngrăşăminte organice la

plantare.

39

La fundul gropii se face un muşuroi de pământ, pe care să fie

răsfirate rădăcinile viţei; tot la fundul gropii, în peretele dinspre pichet, se

execută o scobitură, care să permită răsfirarea radiară a rădăcinilor

Plantarea. Se aşază viţa altoită în poziţie verticală, rezemată de

peretele dinspre pichet, cu rădăcinile răsfirate de jur-împrejur pe muşuroiul

de pământ, cordiţa orientată spre pichet, şi punctul de altoire la: 1-2 cm mai

sus de nivelul solului pe terenurile plane; 3-5 cm sub nivelul solului pe

terenurile în pantă; 3-5 cm peste nivelul solului, la baza pantelor.

Se ţine viţa în poziţie fixă şi se introduce peste rădăcini pământ

bine mărunţit şi reavăn, într-un strat de 15-20 cm. Se tasează cu piciorul,

din exteriorul gropii spre interior, urmărind ca viţa să rămână în poziţia

iniţială. În groapa de plantare se introduc 2-4 kg mraniţă; pe terase, la

viţele plantate în partea din amonte a platformei, se administrează o

cantitate dublă de îngrăşământ organic, faţă de cele din aval. După

administrarea mraniţei, se udă cu 5-10 l apă la fiecare groapă. Se aşteaptă

să se infiltreze apa în sol, după care se umple groapa cu pământ şi se

tasează. În jurul viţei se presară un insecticid de sol (5-8 g/viţă), după care

se acoperă viţa cu un muşuroi de pământ reavăn şi bine mărunţit, care să

protejeze punctul de altoire de seceta şi căldura din timpul verii. Stratul de

pământ de deasupra viţei trebuie să aibă o grosime de 4-5 cm. Viţele

plantate pe nisipuri nu se muşuroiesc, deoarece nisipul se încălzeşte

puternic în timpul zilei şi afectează lăstarii care se formează din cordiţă.

Plantarea cu hidroburul se efectuează pe terenurile plane şi pe

cele cu pante moderate, care nu necesită terasare. Hidroburul este o

instalaţie de plantare alcătuită dintr-o cisternă pe roţi, prevăzută cu o

pompă, la care sunt racordate, prin furtunuri lungi de 10 - 20 m, 4-6

hidrosonde din ţeavă metalică cu diametrul de 25-30 mm.

40

Apa este pompată spre hidrosonde cu o presiune de circa trei

atmosfere şi pătrunde în sol odată cu efectuarea orificiului de plantare.

Lucrarea decurge în felul următor: în partea de sud a pichetului se

îndepărtează cu sapa stratul de pământ uscat. Se înfige hidrosonda în

poziţie verticală, până la adâncimea de 40 cm şi se roteşte astfel încât să se

realizeze un orificiu suficient de larg. Se introduce viţa în orificiu, după

care se înfige hidrosonda în poziţie oblică, la 10 cm distanţă de viţă, şi se

împinge pământul spre aceasta. În felul acesta, viţa este pusă în contact

intim cu solul. Orificiul rămas după scoaterea hidrosondei se astupă, iar

viţa se acoperă cu un muşuroi de pământ, de 10-15 cm înălţime.

Prin folosirea hidroburului, productivitatea muncii la plantare creşte

de circa cinci ori (1.42-1.72 ha/schimb), iar necesarul de forţă de muncă se

reduce la 79-95 ore om/ha.

Plantarea mecanizată, se efectuează cu diferite modele de maşini,

de la cele mai simple până la cele cu ghidare GPS. În principiu, maşina

este formată dintr-un cadru pe care sunt fixate patru brăzdare (2 faţă + 2

spate) şi un organ activ cu mişcare rotativă, care preia viţele şi picheţii.

Maşina este deservită de 1-2 muncitori, care aşează viţele şi picheţii pe

talerele organului activ. Viţele sunt fixate în poziţie verticală, cu punctul de

altoire la nivelul solului şi la distanţă egală una de alta, într-o rigolă cu

adâncimea de 35 cm, deschisă de brăzdare. Brăzdarele din partea din spate

a maşinii acoperă viţa cu pământ, până la nivelul punctului de altoire.

41

Cap. 5 LUCRĂRILE AGROFITOTEHNICE CARE SE APLICĂ ÎN

PLANTAŢIILE TINERE DE VIŢĂ RODITOARE

...............................................................................................

Cap. 6 TEHNOLOGIA DE CULTURĂ A VIŢEI DE VIE

.........................................................................................

6.1. TĂIEREA VIŢEI DE VIE

Lăsată în stare liberă, fără a fi supusă tăierilor, viţa de vie se

dezvoltă precum o liană: creşterile vegetative se îndepărtează an de an de

suprafaţa solului; la baza butucului se acumulează lemn multianual

degarnisit şi uscat; butucul dezvoltă un număr mare de lăstari care, fiind

insuficient nutriţi, au creşteri slabe şi formează struguri mici, cu boabe

mărunte. Întrucât au ţesuturi mecanice slab dezvoltate, viţele folosesc

pentru susţinere suporţii naturali aflaţi în imediata apropiere (arbori,

garduri, ziduri, etc.), de care se agaţă cu ajutorul cârceilor; în absenţa

suporţilor naturali, lăstarii cresc direct pe sol şi acoperă o suprafaţă mare de

teren, făcând imposibilă aplicarea lucrărilor de întreţinere. În aceste

condiţii tufele sunt umbrite, expuse atacului bolilor şi dăunătorilor, boabele

sunt slab colorate, iar mustul are aciditate ridicată, strugurii fiind

necorespunzători pentru consum sau pentru vinificaţie.

Obiectivele care se urmăresc prin aplicarea tăierilor la viţa de vie

sunt:

- aducerea viţei de vie la o formă de conducere adecvată (josă,

semiînaltă sau înaltă), care să permită efectuarea mecanizată a lucrărilor de

întreţinere în plantaţii;

- realizarea şi menţinerea unui echilibru biologic util producţiei

între creşterea şi rodirea butucului de viţă de vie;

42

- obţinerea unor producţii mari, de calitate, constante de la an la an;

- prelungirea duratei de viaţă a butucilor şi de exploatare rentabilă a

plantaţiei.

........................................................................................

6.1.2. Sistemele de tăiere la viţa de vie

Sistemele de tăiere sunt definite prin lungimea elementelor de rod

care se lasă pe butuc la tăiere şi prin felul acestora (cepi, cordiţe, coarde,

verigi de rod). În viticultură se practică trei sisteme de tăiere: scurt, lung şi

mixt.

Sistemul de tăiere scurt, se caracterizează prin menţinerea pe butuc

a cepilor de rod de 2-3 ochi. Se practică la soiurile de viţă de vie cu vigoare

mică de creştere şi la cele care diferenţiază mugurii de rod încă de la baza

coardelor. Tăierea în cepi prezintă următoarele avantaje: strugurii se

maturează mai devreme, se coc uniform şi acumulează cantităţi mari de

zaharuri; lăstarii - mai puţin numeroşi - permit pătrunderea aerului în

interiorul tufei, însorirea mai bună a strugurilor, precum şi pătrunderea;

este simplă, poate fi executată de muncitori necalificaţi şi se poate efectua

mecanizat. Dintre dezavantajele acestui sistem se menţionează:

valorificarea potenţialului de producţie al butucilor în proporţie scăzută, de

numai 5 – 10 %, datorită încărcăturilor de rod mici şi fertilităţii potenţiale

reduse pe care o prezintă mugurii de pe cepi; scurtarea duratei de viaţă a

butucilor datorită amputărilor severe şi repetate a lemnului anual şi

multianual; scurtarea perioadei de exploatare economică a plantaţiilor.

Sistemul de tăiere lung, se caracterizează prin menţinerea pe butuc

doar a coardelor cu lungimea de 14 – 16 ochi. Folosit mai mult în trecut, la

soiurile cu vigoare mare de creştere şi soiurile pentru struguri de masă,

acest sistem de tăiere prezintă următoarele avantaje: potenţialul biologic al

43

butucilor este valorificat într-o măsură mult mai mare, de 40 – 50 %;

lăstarii, proveniţi din mugurii de pe porţiunea mediană a coardelor,

formează struguri mari şi aspectuoşi; producţiile de struguri sunt mai mari;

butucii au durată de viaţă mai lungă, datorită amputărilor mai puţin severe;

durata de exploatare rentabilă a plantaţiilor este mai îndelungată.

Dezavantajele acestui sistem de tăiere: degarnisirea mai rapidă a

elementelor lemnoase multianuale ale butucilor datorită absenţei cepilor şi

deplasării creşterilor vegetative către vârf; maturarea neuniformă a

strugurilor; necesitatea cercuirii coardelor după tăiere.

Sistemul de tăiere mixt, reprezintă o îmbinare a sistemelor de

conducere scurt şi lung. Se caracterizează prin menţinerea pe butuc a

verigilor de rod, formate din cep de înlocuire şi cordiţă/coardă de rod.

Cepul, cu lungimea de 1-2 ochi, are rolul de a forma lemnul de rod pentru

anul următor şi de a preveni îndepărtarea creşterilor vegetative de lemnul

multianual; cordiţa/coarda formează lăstari fertili, asigurând în acest fel

realizarea producţiei de struguri.

Acest sistem de tăiere este corespunzător biologiei butucului şi

prezintă mai multe avantaje: previne degarnisirea elementelor lemnoase

multianuale ale butucilor; asigură rodirea constantă şi maturarea uniformă

a strugurilor; poate fi adaptat în funcţie de vigoarea de creştere şi vârsta

butucilor, prin păstrarea unui număr variabil de verigi de rod pe butuc.

6.1.3. Forma de conducere a butucilor

Este dată de înălţimea tulpinii butucilor de viţă de vie din plantaţie.

Aceasta se stabileşte în funcţie de caracteristicile ecoclimatice ale

arealului, vigoarea şi direcţia de producţia a soiurilor şi tipul de plantaţie

viticolă.

44

În viticultură se practică 3 forme de conducere: joasă, semiînaltă şi

înaltă.

Forma de conducere joasă, este folosită cu precădere în arealele

din sistemul de cultură protejată a viţei de vie, unde butucii necesită a fi

acoperiţi integral cu pământ pe timpul iernii. Se caracterizează prin aceea

că tulpina are înălţimea de 20 – 40 cm şi elementele lemnoase multianuale

sunt situate în apropierea solului. Este folosită atât la soiurile pentru

struguri de masă cât şi la cele pentru vin, indiferent de vigoarea acestora.

Conferă o rezistenţă bună la secetă butucilor, deoarece lungimea vaselor

conducătoare din tulpină este mai redusă şi pierderile de apă prin

transpiraţie sunt mai mici. Un dezavantaj îl reprezintă faptul că aparatul

foliar şi strugurii sunt situaţi în apropierea solului, fiind atacaţi cu mai

multă uşurinţă de bolile criptogamice (mană, putregai cenuşiu).

Forma de conducere semiînaltă, la care înălţimea tulpinii este de

60 – 80 cm. Este cea mai corespunzătoare pentru soiurile de vin, cu

precădere cele cu vigoare mică şi mijlocie de creştere, cultivate pe soluri

slab fertile.

Forma de conducere înaltă, la care tulpina are înălţimea mai mare

de 100 cm. Se foloseşte în plantaţiile cu distanţe mari între rânduri (3.0 –

3.6 m), pe terenurile plane cu soluri fertile. Favorizează vigoarea de

creştere a butucilor şi permite obţinerea unor producţii mari de struguri,

îndeosebi la soiurile pentru struguri de masă. Elementele de rod sunt

situate la înălţime mare de sol, fiind protejate astfel de efectul nociv al

brumelor de primăvară.

................................................................................

6.1.5. Clasificarea tăierilor la viţa de vie

După scopul urmărit şi vârsta plantaţiei tăierile se clasifică în:

45

- de formare, care se aplică viţelor în primii 3 – 5 ani după plantare

şi au ca scop realizarea formei de conducere şi intrarea cât mai timpurie pe

rod a butucilor;

- tăieri de rodire, care au ca scop repartizarea încărcăturii de rod

pe elementele lemnoase ale butucului, eliminarea lemnului uscat sau

degarnisit şi înlocuirea acestuia cu formaţiuni lemnoase tinere.

- tăieri de regenerare, aplicate în plantaţiile bătrâne, sau

îmbătrânite prematur cu scopul de a reface potenţialul de producţie al

butucilor pentru o perioadă de 5 – 7 ani, până la defrişarea plantaţiei.

6.1.6. Elementele lemnoase care rămân pe butuc la tăiere. Prin

tăierile de rodire, coardele de un an se scurtează la anumite dimensiuni

exprimate prin numărul de ochi. În funcţie de lungimea, rolul şi poziţia pe

care o ocupă în cadrul coroanei butucului, acestea sunt denumite: cep,

cordiţă, coardă, verigă de rod, călăraş, bici.

Cepul rezultă prin scurtarea unei coarde de un an la lungimea de

1-3 ochi. După felul coardei din care provine şi rolul pe care-l îndeplineşte

poate fi:

- cep de rod, care rezultă prin scurtarea coardelor purtătoare de

rod la lungimea de 1-3 ochi;

- cep de înlocuire sau substituţie: are rolul de a forma lemn pentru

înlocuirea celui care a rodit şi este plasat pe lemnul de doi ani, în

apropierea cordiţei/coardei de rod principale;

- cep de rezervă: provine dintr-o coardă neroditoare (lacomă)

amplasată pe lemn multianual, are 1-2 ochi şi rolul de a forma lemnul

destinat refacerii sau înlocuirii periodice a elementelor de schelet;

- cep de siguranţă: este întâlnit la viţele conduse în formă

semiînaltă şi înaltă din sistemul de cultură semiprotejată. Rezultă prin

scurtarea unei coarde de la baza tulpinii şi are rolul de a forma lăstari, cu

46

care să se refacă partea aeriană a butucilor distruşi de îngheţurile din

timpul iernii.

Cordiţa provine din scurtarea unei coarde de un an la lungimea de

4-7 ochi. Dacă este plasată pe lemn de doi ani poartă muguri fertili şi se

numeşte cordiţă de rod. La butucii care formează lemn anual insuficient,

cordiţa se lasă şi pe lemn mai bătrân de 2 ani sau chiar pe scaunul

butucului, caz în care lăstarii formaţi sunt, de regulă, lipsiţi de rod.

Coarda de rod rezultă prin scurtarea coardei de un an, situată pe

lemn de doi ani la lungimi diferite, în funcţie sistemul de tăiere. Poate fi:

coardă de rod scurtă, de 8-10 ochi; coardă de rod mijlocie, de 10-12 ochi;

coardă de rod lungă, mai mare de 14-16 ochi.

Călăraşul rezultă prin scurtarea unei coarde purtătoare de rod la

lungimea de 4-7 ochi şi se lasă întotdeauna în spatele coardei de rod

principale de pe puntea de rod a butucului. Se întâlneşte la forma joasă de

conducere şi se foloseşte numai atunci când butucul nu are suficiente braţe,

încât pe aceeaşi punte de rod trebuie să se lase două elemente pentru

rodire: coarda de rod principală + călăraşul.

Veriga de rod reprezintă cuplul format dintr-o coardă sau cordiţă

de rod şi un cep de înlocuire. Când cele două elemente sunt situate pe

aceeaşi porţiune de lemn de doi ani, veriga de rod este unitară, iar când

sunt situate pe porţiuni de lemn diferite, veriga de rod este neunitară..

Biciul - formaţie de elemente lemnoase alcătuită dintr-o coardă

anuală cu lungimea de 1-1.5 m şi o porţiune scurtă de lemn de doi ani,

amplasată pe capătul unui braţ multianual. Este folosită la forma joasă de

conducere, cu scopul de a pune în valoare spaţiul rămas liber între butuci

pe rând, în cazul existenţei unor goluri în plantaţie.

La tăierea de rodire se lasă pe butuc un anumit număr de muguri

(încărcătură de ochi), care să formeze lăstarii fertili şi să asigure realizarea

47

producţiei de struguri. Mărimea încărcăturii diferă în funcţie de direcţia de

producţie şi vigoarea soiului, fertilitatea solului şi vârsta plantaţiei.

În funcţie de direcţia de producţie şi vigoarea soiurilor, la tăierea de

rodire se atribuie pe butuc următoarele încărcături de ochi:

.......................................................

6.3. LUCRĂRILE ŞI OPERAŢIUNILE ÎN VERDE

În cursul perioadei de vegetaţie, la viţele roditoare se aplică un

complex de măsuri fitotehnice, care au ca scop reglarea proceselor de

creştere şi fructificare, prin şi îmbunătăţirea condiţiilor de fitoclimat local.

Deoarece se acţionează asupra organelor verzi ale viţei de vie, acestea sunt

numite lucrări şi operaţiuni în verde.

În funcţie de necesitatea aplicării lor şi de influenţa pe care o

exercită asupra producţiei de struguri, lucrările fitotehnice se împart în

două categorii:

- lucrări fitotehnice curente, care se aplică obişnuit în toate

plantaţiile de vii roditoare;

- lucrări fitotehnice speciale, care se aplică numai în anumite

situaţii, îndeosebi la soiurile pentru struguri de masă.

Lucrările fitotehnice curente

Sunt necesare atât la soiurile pentru struguri de vin, cât şi la cele

pentru struguri de masă şi se aplică în strânsă corelaţie cu desfăşurarea

fazelor de vegetaţie a viţei de vie. Efectuarea lor la momentul optim

condiţionează starea fitosanitară a plantaţiei, calitatea producţiei de struguri

şi maturarea lemnului coardelor. Din această categorie fac parte : legatul

lăstarilor, dirijarea lăstarilor, plivitul lăstarilor, copilitul şi cârnitul

lăstarilor.

48

Legatul lăstarilor este o lucrare obligatorie în plantaţiile cu viţe

conduse în formă joasă. Se efectuează atunci când lăstarii ating lungimea

de 40-60 cm şi devin penduli, stingherind executarea lucrărilor mecanizate

de întreţinere a plantaţiei.

Legarea lăstarilor se face de trei ori:

- primul legat, înainte de înflorit, la mijlocul sau la sfârşitul lunii

mai, când lăstarii au lungimea de 40-60 cm;

- al doilea legat, după înflorit, la mijlocul sau la sfârşitul lunii

iunie;

- al treilea legat, la intrarea strugurilor în pârgă (sfârşitul lunii iulie-

începutul lunii august).

În cazul spalierului cu sârme simple şi a viilor susţinute pe araci,

este necesară legarea tuturor lăstarilor, urmărindu-se repartizarea lor

uniformă în spaţiul alocat butucului. Lăstarii se leagă câte 2 – 3 la un loc,

de sârma a doua a spalierului sau de araci. Legăturile trebuie să fie largi,

pentru a se evita ştrangularea lăstarilor.

Ca material de legat, se pot folosi: rafia sintetică, deşeurile textile,

liberul de tei topit etc.

Dirijarea lăstarilor înlocuieşte legarea lăstarilor în plantaţiile în

care se foloseşte ca sistem de susţinere spalierul cu sârme duble. Lucrarea

se execută de 3-4 ori în cursul perioadei de vegetaţie şi constă în

introducerea lăstarilor printre sârmele duble de la nivelurile doi şi trei ale

spalierului. Lăstarii cu tendinţă de creştere laterală şi care nu se menţin

între sârme sunt susţinuţi prin legat.

În plantaţiile cu distanţe mari între rânduri (> 3 m) şi cu conducerea

viţelor în formă de pergolă, cordon Lenz Moser sau cortină dublă

geneveză, lucrările de legat şi dirijat nu sunt necesare, lăstarii având

creştere liberă.

49

În plantaţiile în care pentru susţinerea viţelor se foloseşte spalierul

cu stâlpi metalici, primăvara, înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie, se

desprind sârmele de pe urechile laterale ale stâlpilor şi se coboară la nivelul

solului; când lăstarii au atins lungimea de 40-60 cm (primul dirijat),

sârmele se ridică şi se fixează pe stâlpi la al doilea nivel (110 – 115 cm la

forma semiînaltă, sau 130 – 135 cm la forma înaltă), prinzând între ele

lăstarii; sârmele de la ultimul nivel (160 – 165 cm) se ridică atunci când

lăstarii au lungimea de 80-90 cm (al doilea dirijat).

Plivitul lăstarilor are ca scop ameliorarea fitoclimatului butucilor

(prin expunerea mai bună a frunzelor la radiaţie solară directă), folosirea

produşilor de fotosinteză pentru creşterea lăstarilor utili, a inflorecenţelor şi

ulterior a strugurilor.

Lucrarea se efectuează după apariţia inflorescenţelor pe lăstari,

pentru a se putea deosebi lăstarii sterili de cei fertili, atunci când lăstarii se

află încă în stare erbacee şi pot fi înlăturaţi cu uşurinţă prin desprindere cu

mâna.

Prin această operaţiune se înlătură lăstari consideraţi de prisos pe

butuc şi anume: lăstarii formaţi din portaltoi, lăstarii de pe tulpină (cu

excepţia celor formaţi din cepii de siguranţă), lăstarii amplasaţi pe partea

inferioară a cordoanelor, lăstarii sterili şi cei slab dezvoltaţi. Nu se

înlătură prin plivit lăstarii de pe cepii de înlocuire şi de pe cepii de rezervă.

Lucrarea se recomandă să se execute mai ales la soiurile cu capacitate mare

de lăstărire, care dezvoltă o masă vegetativă bogată pe butuc.

Plivitul se execută diferenţiat, în funcţie de fertilitatea soiurilor şi

anume:

- la soiurile care formează un număr redus de lăstari sterili, circa

25% (Perlă de Csaba, Cardinal, Chasselas, Aligote, Galbenă de Odobeşti,

Pinot, etc.), aceştia pot fi eliminaţi în totalitate;

50

- la soiurile cu mai mult de 50% lăstari sterili (Coarnă albă, Afuz

Ali, Perlette, Sultanină, Fetească neagră, etc), se înlătură prin plivit numai

o treime dintre aceştia. Se urmăreşte ca la 2-3 lăstari fertili să rămînă şi un

lăstar steril.

Copilitul lăstarilor constă în suprimarea lăstarilor secundari

(copililor), care se formează vara în axila frunzelor de pe lăstarul principal.

Lucrarea se efectuează odată cu legatul doi şi trei al lăstarilor. Prin

suprimarea copililor, se previne consumul inutil de substanţe nutritive şi se

uşurează masa vegetativă a butucului, favorizându-se pătrunderea luminii

şi aerului la struguri.

Copilitul poate fi total sau parţial. Copilitul total, cu suprimarea în

întregime a copilului, se practică la soiurile pentru struguri de masă. La

soiurile pentru struguri de vin se face copilitul parţial, prin suprimarea

vârfului de creşterevîmpreună cu 3-4 frunze. Prin copilit se favorizează

diferenţierea mugurilor de rod de pe lăstarul principal, producţia de

struguri la soiurile cu copili fertili, se grăbeşte formarea butucilor în primii

ani de la plantarea viţei de vie şi refacerea butucilor afectaţi de calamităţile

naturale.

Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere a

lăstarilor în momentul intrării strugurilor în pârgă (începutul lunii august).

Lucrarea este necesară la soiurile cu creşteri viguroase, în special în anii cu

exces de precipitaţii, pentru a asigura pătrunderea luminii şi a aerului în

interiorul butucului. Efectul cârnitului constă în maturarea mai bună a

lemnului coardelor, grăbirea maturării strugurilor, acumularea unor

cantităţi mai mari de zaharuri şi antociani în boabe, precum şi reducerea

acidităţii mustului.

51

Lucrarea se execută manual. Se taie cu foarfeca vârful lăstarilor

împreună cu 6-10 frunze, obişnuit porţiunile de lăstari care depăşesc

înălţimea spalierului sau capetele aracilor.

.....................................................................................

6.4. LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI

............................................................................................

Lucrările anuale ale solului

Arătura de primăvara reprezintă „lucrarea de tăiere, desprindere,

întoarcere, deplasare laterală, mărunţire, amestecare şi afânare a unei

fâşii de sol la suprafaţă”. Prin arătura se îmbunătăţeşte aeraţia solului şi

se creează condiţii pentru intensificarea activităţii microorganismelor

aerobe care descompun materia organică introdusă în sol (buruieni, frunze

de viţă de vie, porţiuni de lăstari), până la compuşi simpli şi elemente ca

CO2, H2O, NH3, SH2, P, Ca, Fe, Mg etc, care mai departe, sunt

transformate în săruri solubile accesibile rădăcinilor viţei de vie. De

exemplu, amoniacul este oxidat de bacteriile nitrificatoare până la acid

azotic, care, împreună cu gazele din sol, formează nitraţii, preluaţi din sol

de rădăcinile viţei de vie.

Se execută la începutul primăverii (martie-aprilie) şi are ca scop

afânarea solului dintre rândurile de viţe, pe adâncimea de 14-16 cm.

Lucrarea se efectuează cu plugul PCV-2.2, echipat cu 4 trupiţe şi o rariţă,

prin răsturnarea brazdei către mijlocul intervalului dintre rânduri.

Concomitent cu afânarea solului de pe interval, se debilonează şi baza

tulpinii la viţele din sistemul de cultură semiprotejată.

În anii secetoşi, pentru a se preveni pierderea apei din sol prin

evaporare, arătura de primăvară se execută cu plugul fără cormană.

52

În zonele secetoase, în plantaţiile amplasate pe soluri cu textură

nisipoasă, arătura de primăvară se poate înlocui cu o afânare profundă a

solului. Se execută cu plugul cultivator PCV-2.2 echipat cu gheare de

afânare, la care se ataşează grapa stelată GSV-1.5.

Afânarea adâncă a solului pe rând este prima lucrare de întreţinere

a solului pe rândul de viţe. Adâncimea de lucru este de 10 – 12 cm.

Lucrarea se execută manual, cu sapa, imediat după efectuarea arăturii de

primăvară. Lucrarea se poate efectua şi mecanizat, prin montarea pe plugul

PCV a echipamentului pentru lucrul pe rând (ELRV), sau prin folosirea

oricărui utilaj (freză, discuitor) prevăzut cu un astfel de echipament.

Praşilele au ca scop distrugerea buruienilor şi afânarea solului pe

adâncimea de 5 – 10 cm. Numărul de praşile depinde de regimul de

precipitaţii şi de gradul de îmburuienare a solului. În intervalul mai –

august, pe intervalele dintre rânduri sunt necesare 4 - 5 praşile mecanice.

Modul de execuţie a lucrării se stabileşte în funcţie de textura solului şi

gradul de îmburuienare, după cum urmează:

- pe solurile cu textură mijlocie şi grad mediu de îmburuienare,

solul se afânează prin cultivaţie cu plugul PCV-2.2 echipat cu organe

active tip săgeată;

- pe solurile nisipoase şi puţin îmburuienate, se efectuează

discuirea cu GDV-1.5;

- pe solurile grele (argiloase), îmburuienate, pentru afânarea

solului se foloseşte freza viticolă FPV-1.5; lucrarea solului cu freza implică

un consum mare de combustibili şi conduce la mărunţirea excesivă a

solului, motiv pentru care se recomandă folosirea ei numai atunci când

cultivaţia nu dă rezultate.

Solul de pe rândurile de viţe se menţine afânat prin 3-4 praşile

executate mecanizat, odată cu prăşitul pe intervale, dacă utilajul (cultivator,

53

disc sau freză) este prevăzut cu echipament pentru afânarea solului pe rând.

În plantaţiile de tip familial sau în lipsa echipamentului pentru lucrul

solului pe rând, lucrarea se efectuează manual, prin prăşit cu sapa.

Mulcirea solului se practică în zonele secetoase şi constă în

acoperirea solului de pe intervale cu paie, pleavă sau folie de polietilenă.

Prin mulcit se limitează pierderea apei din sol, se împiedică creşterea

buruienilor şi, atunci când se folosesc paie, pleavă, etc. se îmbogăţeşte

solul în materie organică. Mulcitul nu este o soluţie economică pentru

plantaţiile viticole mari, însă, pentru plantaţiile de tip familial,

nemecanizabile, poate reprezenta o metodă eficientă de combatere a

buruienilor, dacă pentru acoperirea solului se foloseşte folie de polietilenă

de culoare neagră.

Arătura de toamnă Este o lucrare obligatorie în plantaţiile viticole

şi se execută imediat după recoltarea strugurilor, începând din ultima

decadă a lunii septembrie, până la sfârşitul lunii octombrie - începutul

lunii noiembrie.

Lucrarea se efectuează cu plugul viticol PCV-2.2, echipat cu patru

trupiţe şi o rariţă. Adâncimea de lucru este de 16-18 cm. Brazda se

răstoarnă în părţi spre rândurile de viţă, astfel încât, pe lângă mobilizarea

solului de pe intervale, se realizează şi muşuroirea butucilor cu pământ.

Concomitent cu efectuarea arăturii de toamnă, se pot administra

îngrăşămintele fosfatice şi cele cu potasiu, în două benzi laterale, de o

parte şi de alta a rândurilor de viţe. Lucrarea se efectuează cu ajutorul

echipamentului pentru administrarea îngrăşămintelor chimice în vie EIV,

montat pe plugul cultivator PCV-2,2 echipat cu două trupiţe. Arătura de

toamnă se lasă peste iarnă în brazdă crudă, pentru ca solul să se

mărunţească sub influenţa îngheţului şi dezgheţului.

54

Lucrările periodice ale solului

Lucrările anuale menţin starea de afânare a solului numai până la

adâncimea de 20 cm. Sub acest nivel se formează un strat de sol compact

(hardpan), care împiedică pătrunderea rădăcinilor, înrăutăţeşte regimul de

aeraţie al solului, împiedică infiltrarea apei şi blochează procesele

biologice. Pentru a se preveni consecinţele nefavorabile asupra butucilor

de viţă de vie, este necesar ca, la un interval de 3-4 ani să se intervină prin

redesfundat parţial sau subsolaj.

Subsolajul are ca scop afânarea solului în profunzime şi regenerarea

rădăcinilor. Lucrarea se efectuează cu subsolierul purtat pentru vie, SPV-

45, pe adâncimea de 35-45 cm. Pe solurile argiloase subsolajul efectuează

odată la 2 ani, din două în două rânduri, cu revenirea pe acelaşi rând după 4

ani. Pe solurile nisipoase, lucrarea se efectuează o dată la 3 ani, tot din

două în două rânduri, cu revenirea pe acelaşi interval după 6 ani.

Subsolajul se execută toamna, după căderea frunzelor, când solul are

suficientă umiditate şi nu se rupe în bulgări mari, care ar putea distruge

rădăcinile. La efectuarea lucrării, o parte din rădăcini sunt secţionate, însă

aceasta determină regenerarea lor, întrucât de la locul de secţionare pornesc

numeroase rădăcini tinere, care măresc capacitatea de absorbţie a apei şi

sărurilor minerale din sol. Odată cu subsolajul se administrează şi

îngrăşămintele chimice cu P şi K, prin montarea echipamentului EIV pe

tiranţii tractorului.

Neglijarea subsolajului duce la tasarea excesivă a solului, cu

perturbarea activităţii sistemului radicular şi diminuarea potenţialului

biologic vegetativ şi de producţie al butucilor de viţă de vie.

Afânarea solului cu organe active tip Cizel. Înlocuieşte subsolajul

pe solurile uşoare, nisipoase. Organele active tip Cizel se montează pe

plugul PCV şi afânează solul pe adâncimea de 20-25 cm.

55

6.8. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR

ÎN PLANTAŢIILE DE VII RODITOARE

Combaterea manei (Plasmopara viticola)

Mana este cea mai periculoasă boală a viţei de vie, întrucât atacă şi

distruge toate organele verzi în formare: frunze, lăstari tineri, inflorescenţe,

boabe. Dacă nu se intervine la timp cu tratamente, în anii favorabili

agentului patogen pierderile de producţie pot ajunge la 80 %. În acest caz

datorită distrugeri aparatului foliar, creşterile anuale nu se maturează

complet, şi influenţează negativ diferenţierea mugurilor de rod şi rezistenţa

la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Primele simptome ale atacului se manifestă pe frunze şi sunt

reprezentate prin pete untdelemnii, care se acoperă după câteva zile cu un

puf albicios (partea inferioară a frunzei). Atacul se extinde ulterior pe

boabele tinere, care sunt acoperite de conidiofori. Pe boabele complet

dezvoltate nu mai apar fructificaţii. Acestea se brunifică, se desprind de pe

ciorchine şi cad. Vârfurile lăstarilor, inflorescenţele şi cârceii se brunifică

şi ulterior se usucă.

În cursul perioadei de vegetaţie se produc două categorii de infecţii:

primare şi secundare. Infecţiile primare (1 – 5) se produc în lunile mai –

iunie prin germinarea oosporilor şi pătrunderea filamentului prin stomate în

spaţiul dintre celule. Urmează incubaţia, care durează 8 – 10 zile în mai şi

4 – 6 zile în lunile iunie – august. La sfârşitul perioadei de incubaţie la

suprafaţa frunzei apar fructificaţiile ciupercii (conidiofori). Prin eliberarea

conidiilor şi germinarea acestora pe suprafaţa frunzelor se produc infecţiile

secundare. Condiiţiile climatice care determină producerea unei infecţii

secundare sunt temperatura de minimum 11 °C şi higrocopicitatea aerului

mai mare de 75 %. Temperatura optimă pentru dezvoltarea conidiilor este

56

de 24 – 26°C, situaţie în care şi durata de incubaţie este foarte scurtă (4 – 6

zile).

Perioada cea mai periculoasă pentru atacul de mană la viţa de vie

începe înainte de înflorit şi continuă până se termină creşterea boabelor,

ceea ce calendaristic corespunde intervaului 15 mai – 15 august.

În funcţie de favorabilitatea condiţiilor climatice pentru dezvoltarea

agentului patogen, agresivitatea atacului (starea potenţială de infecţie) şi

natura chimică a produselor folosite pentru combatere, se execută între 4

şi 10 tratamente. Primul tratament se efectuează în timpul primei perioade

de incubaţie, de regulă la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie.

Următoarele tratamente se execută la interval de circa 10 – 14 zile, cu

menţiunea că tratamentele de înainte şi după înflorit sunt obligatorii. Se

recomandă ca aceste tratamente să se efectueze cu produse sistemice, care

pătrund în plantă şi asigură protecţia o perioadă mai îndelungată de timp.

În funcţie de agresivitatea agentului patogen, tratamentele din cursul

perioadei de creştere a boabelor se efectuează cu produse de contact sau

sistemice. Ultimul tratament, care calendaristic corespunde cu jumătatea

lunii august, se efectuează cu zează bordeleză sau un alt produs cupric.

Alegerea fungicidelor contra manei se face în funcţie de eficacitatea

produsului şi de efectele secundare asupra celorlalte boli. Pentru a preveni

apariţia formelor de rezistenţă ale ciupercii aplicarea consecutivă a unui

produs se limitează la 2 tratamente iar numărul tratamentelor cu produse

sistemice nu trebuie să fie mai mare de 2 – 3 în cursul unei perioade de

vegetaţie. Produsele cel mai mult folosite sunt:

- de contact: zeamă bordeleză 0.5 – 1 %, oxiclorură de Cu 0.6 %,

Champion 50 WP 3 kg/ha, Polyram combi 0.2 %, etc.

- sistemice: Ridomil 0.25 %, Mikal 0.3 %, Sandofan 0.2 %.

57

Combaterea făinării (Uncinula necator)

Atacul se produce în tot timpul perioadei de vegetaţie, prin

formarea la suprafaţa organelor verzi a unei pâsle alb – gri. Făinarea se

manifestă puternic în anii secetoşi, condiţiile optime de dezvoltare a

agentului patogen fiind caracterizate prin temperaturi de 22 – 24 °C şi

umiditate relativă a aerului de 65 – 75 %.

Primul atac se manifestă primăvara când lăstarii au 3 – 4 frunzuliţe.

Ulterior atacul cuprinde frunzele umbrite situate la interiorul covorului

vegetal, inflorescenţele şi boabele. Organele atacate îşi încetinesc creşterea.

Dacă atacul are loc în perioada de creştere a boabelor pierderile de

producţie vor fi importante deoarece pieliţa boabelor crapă în perioada

pârgăi, mustul se scurge şi permite instalarea diferitor mucegaiuri. Dacă

atacul se produce în perioada pârgăi se deteriorează calitatea strugurilor

pentru consum în stare proaspătă.

Perioada şi intensitatea atacului de făinare depind de condiţiile din

cursul iernii: dacă temperaturile din cursul iernii sunt de -22 ..- 24 °C

miceliul din muguri şi din scoarţă este distrus. Ca urmare atacul se va

produce mai târziu şi va fi mai puţin intens. Dacă iarna este mai blândă

atacul se va produce mai devreme şi va fi mai intens pe toată durata

perioadei de vegetaţie. În aceste condiţii primul atac se aplică în luna

aprilie, când lăstarii au 5 – 7 cm. În continuare se aplică 5 – 7 tratamente,

la interval de circa 10 – 14 zile. Tratamentele de înainte şi după înflorit

sunt obligatorii. În podgoriile situate în zone mai răcoroase, unde Oidiumul

nu este foarte periculos, primul tratament se aplică la avertizare sau imediat

după înflorit.

Combaterea făinării se bazează pe utilizarea produselor pe bază de

sulf (sulf praf, sulf muiabil), a triazolilor (Tilt, Anvil, Systhane) şi a

fungicidelor organice de sinteză ( Karathane, Bayleton). Se preferă sulful

58

muiabil în soluţii cu concentraţia de 0.3 % (Kumulus, Thiovit, Microthiol)

şi sulful pulbere administrat prin prăfuire, în cantitate de 30 kg/ha.

Atacurile puternice se stopează prin tratamente cu Karathane 0.05-0.1 %,

Rubigan 0.025 %, Vectra 0.025%. Aceste produse se folosesc şi în cazul în

care tratamentele se efectuează cu elicopterul, care provocând curenţi de

aer generalizează atacul de făinare. În prevenirea atacurilor de făinare se

obţin rezultate bune prin efectuarea tratamentelor cu zeamă sulfo-calcică

primăvara devreme, înainte de dezmugurit.

Combaterea putregaiului cenuşiu (Botryotinia fuckeliana)

Putregaiul cenuşiu se manifestă cu agresivitate sporită în toamnele

ploioase, când umiditatea ridicată de la interiorul covorului vegetal al

butucilor favorizează dezvoltarea agentului patogen. Ciuperca este polifagă

şi atacă toate organele verzi ale viţei de vie. Atacul cel mai păgubitor se

înregistrează pe struguri, toamna, în perioada de maturare, când ciuperca

foloseşte pentru dezvoltare zaharurile acumulate în boabe. Pieliţa boabelor

se brunifică, se desprinde de pe pulpă şi bobul se acoperă cu un praf

cenuşiu, reprezentat prin sporii ciupercii. Pierderile de recoltă pot ajunge în

unii ani la 60 – 70 %.

Tratamentele (2 – 3) se aplică în funcţie de starea potenţială de

infecţie. Primul tratament se efectuează de regulă imediat după înflorit,

când ciuperca se instalează în interiorul ciochinelui, pe petalele şi

staminele aflate în descompunere. Tratamentele următoare se aplică după

pârgă, la interval de 10 zile. Dacă condiţiile climatice nu favorizează

dezvoltarea putregaiului, al 3 –lea tratament nu este necesar.

Pentru combatere se folosesc produse pe bază de folpet şi

diclorfluanid (Folpan, Euparen, Rovral, Ronilan), sau derivaţi ai acidului

carbamic (Derosal, Topsin).