TEMA 11. MANAGEMENTUL RISCULUI VALUTAR

11.1. Conceptul şi identificarea riscului valutar

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra pierderi in urma variatiei cursului de

schimb.

El exista atât timp cat banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi inregistrate

datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau datorita modificarii valorii activelor si

pasivelor externe in urma modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile desfasurate

de banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si

pasivelore externe in bilant este mai mare.

În activitatea financiar-monetară internaţională a băncilor problema pronosticării, determinării,

gestiunii precum şi asigurării riscurilor este cauzată de natura şi consecinţele si stemului ratelor fluctuante,

adică de riscul valutar.

Prin risc valutar se subînţelege probabilitatea unui câştig sau unei pierderi în urma modificării

dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare sub influenţa factorilor economici, monetari, financiari,

sociali şi politici.

Riscul valutar se poate defini ca fiind probabilitatea ca o variaţie (adversă) a cursului valutar pe

piaţă să duca la diminuarea profitului net bancar. El este semnificativ la băncile implicate în operaţii

valutare pe cont propriu sau în numele clienţilor. În Republica Moldova el este semnificativ pentru toate

băncile deoarece majoritatea au licenţă pentru astfel de operaţii pe care le oferă clienţilor şi pe care le

folosesc şi ca o modalitate de protejare a capitalului şi activelor în condiţii de inflaţie.

Riscul valutar exprimă probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze negativ

marja dobânzii bancare. La originea acestui risc se află operaţiile bancare în valută: pasivele şi activele

externe. Aceste elemente sunt integrate în bilanţul societăţii bancare prin conversie în moneda naţională la

cursul zilei; variaţia acestui curs poate antrena pierderi sau câştiguri, independente de eforturile băncii sau

de calitatea managementului său.

Ca şi în cazul celorlalte forme ale riscului de piaţă şi pentru riscul valutar expunerea potenţială la

risc depinde de mărimea diferenţei dintre activele şi pasivele dintr-o anumită grupă.

În funcţie de factorii care îl determină, riscul valutar prezintă următoarele componente:

1. riscul de translatare;

2. riscul de tranzactie;

3. riscul economic.

Riscul de translatare (expunerea de translaţie) – apare in cazul bancilor cu activitate

internationala, care au deschise subunitati pe teritoriul altor state. Periodic are loc o consolidare a

bilantului si rezultatelor la nivelul centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din

1

strainatate. Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata centrala si asta presupune o conversie a

valorilor externe exprimate in alte monede

Expunerea de translaţie apare în cazul băncilor cu activitate internaţională: societăţile afiliate

trebuie să raporteze date şi să-şi consolideze rezultatele financiare în moneda ţării de referinţă, a societăţii

mamă. Conversia se poate face la cursul zilei sau la cursul mediu pentru perioada de raportare. Este un risc

ce poate fi acoperit prin hedging.

Riscul valutar de translare e legat de probabilitatea de câştig sau pierdere atunci când activele,

pasivele şi profitul unei filiale sunt „translate” din valuta în care se ţin evidenţele filialei, în moneda

naţională a companiei mamă. Asemenea pierderi sunt „reale” în măsură în care ele influenţează profitul şi

pierderile generale ale companiei mamă şi impozitul pe venit. Dintr-un alt punct de vedere aceste pierderi

„nu sunt reale” deoarece provin dintr-o anumită convenţie contabilă. Pentru o analiză pertinentă trebuie să

se cunoască regulile curente ale autorităţilor fiscale, precum şi gradul de libertate pe care-l permite

legislaţiile din ţara filialei şi ţara companiei-mamă.

Un fenomen similar îl înregistrează şi economiile naţionale, în ansamblul lor, pentru sumele de bani

pe care le păstrează sub formă de rezerve valutare sau lichiditate internaţională. Scăderea de curs valutar

determină aşa numita pierdere contabilă, vizibilă în cazul schimbului valutei din rezervă cu alte monede.

Urmările riscului valutar de translare sunt pierderi sau câştiguri ce pot fi compensate de pierderile

sau câştigurile din bilanţ care nu întotdeauna reflectă valoarea lor economică reală. Din aceasta cauză

specialiştii recomandă agenţilor economici să ignore riscul valutar de translare şi să-şi concentreze atenţia

la gestiunea riscului valutar economic.

riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni intr-o deviza care isi modifica

cursul. Acest curs creste odata cu volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara. Intotdeauna,

intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a

inregistrat un castig.

Expunerea tranzacţională rezultă din aceea că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar cursul

poate fluctua, influenţând astfel marja în ţara de referinţă. Poate deveni semnificativă pe termen scurt (sub

un an) dar poate fi minimizată prin hedging.

Acest tip de risc e legat de incertitudinea valorii tranzacţiei în monedă naţională în viitor şi apare ori

de câte ori o companie se angajează într-o tranzacţie de vânzare sau de cumpărare operată în valută.

Din cauza riscului valutar de tranzacţie agentul economic poate avea modificări în fluxurile sale de

venituri ceea ce poate avea ca urmare modificarea valorii firmei şi scăderea capacităţii ei de plată. Riscul

valutar de tranzacţie e cu atât mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare. În urma lui

întotdeauna un partener câştigă iar celălalt pierde.

riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei cursurilor valutare. Spre

deosebire de riscul de tranzactie, acesta se reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in

rezultatul unei operatiuni.

2

Expunerea economică reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii băncii. Este

relevantă dacă se exprimă în moneda ţării de referinţă. Valoarea de piaţă a băncii este ca şi în cazul

activelor financiare, calculată ca fiind valoarea actuală a tuturor veniturilor realizate în toate valutele de

operare. Actualizarea se face folosind costul mediu ponderat al capitalului.

Riscul valutar economic este riscul legat de modificarea valorii activelor şi pasivelor agenţilor

economici din cauza incertitudinii modificării dimensiunii valorice a etalonului monetar.

Ca urmare a modificării permanente a valorii, fenomen datorat schimbărilor în mecanismul de

obţinere şi dimensionare a valorii sub influenţa factorilor interni şi externi, precum şi a mutaţiilor tehnice,

tehnologice dar şi a redimensionărilor în raporturile de forţă ale participanţilor la obţinerea şi repartizarea

valorii, utilizarea în practică a unui etalon dinamic determină greutăţi şi dificultăţi ce se cer administrate.

Gestionarea factorilor care influenţează riscul valutar se realizează cu ajutorul mai multor procedee

şi metode la nivelul economiilor naţionale (macro), la nivelul instituţiilor bancare comerciale (mezo) şi la

nivelul firmelor (micro) (vezi tabelul 11.1.1).

Tabelul 11.1.1

Factorii de bază ce determină riscul valutar

Nivelul

Macro Mezo Micro

1. Ritmul creşterii

economice

2. Nivelul inflaţiei

3. Situaţia finanţelor

publice

4. Situaţia balanţei

comerciale şi de plăţi

5. Migrarea

capitalului

6. Situaţia rezervei

valutare

7. Datoria de stat

(internă şi externă)

8. Schimbări în

legislaţie

9. Evenimente

politice

1. Fluctuaţiile ratei dobânzii

2. Nivelul dezvoltării pieţei

valutare la vedere şi la

termen

3. Nivelul modernizării

decontărilor externe

4. Situaţia economică a

clienţilor

5. Nivelul informării operative a

evoluţiei cursului valutar

6. Factori subiectivi

1. Situaţia economică a

contragentului

2. Nivelul dezvoltării pieţei

valutare la vedere şi la termen

3. Nivelul informării operative a

evoluţiei cursului valutar

4. Factori subiectivi

3

În faţă cu riscul valutar două atitudini sunt concepute. Fie agentul economic se protejează

administrând riscul, fie suportă consecinţele lui financiare. În contextul actual al economiei caracterizate

prin flotarea monedelor şi oscilarea în amploare mare a cursurilor valutare, gestiunea riscului valutar

devine o necesitate.

Sensibilitatea economiei la modificarea dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare pune în faţă

problema gestiunii riscului valutar la nivelul economiilor naţionale, instituţiilor bancare comerciale şi la

nivelul firmelor. Aceasta este o problemă de mare complexitate, îndeosebi pentru economiile în tranziţie,

însă care poate şi trebuie rezolvată.

11.2. Evaluarea riscului valutar

Aprecierea (estimarea) riscurilor este o etapă complicată deoarece este o procedură care necesită

anumite instrumente specifice. Aceste instrumente nu întotdeauna pot fi găsite. Dacă pentru unele tipuri de

riscuri este elaborată o metodologie destul de vastă de apreciere, pentru altele ea nu există sau este foarte

subiectivă. Deoarece gestiunea riscurilor poate fi privită ca proces, dar ca şi sistem, noi vom utiliza numai

instrumente de apreciere bine fundamentate pentru ca estimările obţinute să prezinte valoare pentru

sistemul respectiv.

Există doi indicatori de estimare a riscului valutar: poziţia valutară individuală şi poziţia valutară

globală.

Poziţia valutară individuală se calculează pentru fiecare valută; pentru bancă activele şi pasivele

într-o valută dată se gestionează ca o minibancă, relativ separat de celelalte active şi pasive. Pentru fiecare

valută se compară activele cu pasivele; din această comparaţie pot rezulta două poziţii distincte:

- poziţia valutară scurtă – atunci când activele sunt mai mici decât pasivele şi;

- poziţia valutară lungă – atunci când activele sunt mai mari decât pasivele

poziţia valutară scurtă poziţia valutară lungă

Fig. 4.2.1. – poziţiile valutare deschise

O anumită poziţie valutară poate deveni favorabilă sau defavorabilă pentru bancă în funcţie de

evoluţia cursului valutar. Această relaţie este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabelul 4.2.2

4

Active Pasive Active Pasive

Variaţiile cursului valutar faţă de poziţiile deschise

Poziţia valutară Variaţia cursului valutar

Cursul este în creştere Cursul este în scădere

Poziţie valutară scurtă nefavorabilă favorabilă

Poziţie valutară lungă favorabilă nefavorabilă

Poziţia valutară globală se defineşte ca soldul net al creanţelor în devize faţă de pasivele în devize,

ambele convertite în moneda de referinţă pentru comparabilitate. Prezintă avantajul că oferă o imagine

globală asupra expunerii valutare a băncii şi dezavantajul oricărui indicator global – anularea situaţiei

precise, pe valute, care trebuie de fapt gestionată. Se calculează mai ales în scopul raportării, gestiunea de

uz intern fiind centrată pe urmărirea poziţiilor valutare individuale.

Expunerea băncii la riscul valutar se măsoară prin amploarea poziţiei valutare individuale gestionată

separat pentru fiecare valută. Banca poate calcula rapid la sfârşitul fiecărei zile (şi chiar pe parcursul zilei)

expunerea la risc ca pierderea potenţială în cazul unei variaţii adverse a cursului pentru flecari valută.

Probabil cea mai mare atenţie s-a acordat măsurării (aprecierii) riscului de piaţă (market risk) şi a

riscurilor care-1 compun. Astfel, riscul de preţ care reprezintă riscul modificării cursului valutar (în cazul

nostru), este apreciat cu ajutorul volatilităţii (volatility) care nu este altceva decât devierea standard a

şirului numeric şi poate fi definită în felul următor: volatilitatea este o componentă aliatoare a modificării

preţului instrumentului financiar, care poate fi prezentată sub forma:

r = m + v (4.2.1)

unde:

r – modificarea preţului pe intervalul de timp;

m – modificarea medie a preţului (trend) pe intervalul de timp;

v – volatilitatea, mărime aliatoare.

Adică dinamica preţului (cursului), pe un interval de timp, se prezintă ca o mişcare planificată, cu

trend şi o deviere aliatoare de la trend, determinată de volatilitate. Astfel volatilitatea este o mărime

aliatoare, sau (în cazul examinării preţului pe câteva perioade) şir numeric. Modelarea acestei mărimi

aliatorii reprezintă baza aprecierii majorităţii riscurilor de piaţă. Vom prezenta pe scurt principalele metode

de modelare a volatilităţii.

Volatilitatea simplă. Se prezintă ca o mărime aliatoare cu distribuţie normală cu dispersia egală

dispersiei modificării preţului pe interval. Ca mărime de măsurare a volatilităţii se utilizează devierea

standard a mărimii date, calculată conform unui extras istoric:

(4.2.2)

unde:

ei – modificarea preţului pe intervalul i;

5

N – lungimea intervalului istoric.

Evident că pentru calcularea volatilităţii în modelul dat este necesar de examinat un număr mare de

intervale. De exemplu, pentru calculul volatilităţii de 1 zi e de dorit de utilizat un extras a modificărilor

zilnice de cel puţin trei luni.

Acest model este valoros inclusiv din cauza simplităţii sale de calcul şi utilizare. Pentru a calcula

posibila deviere a preţului de la mărimea medie aşteptată cu o probabilitate determinată, este destul de

înmulţit volatilitatea cu coeficientul determinat de calităţile distribuţiei normale. Astfel pentru a calcula

modificarea marginală cu probabilitatea 95% (standardul RiskMetrics) volatilitatea se înmulţeşte cu 1.65,

cu probabilitatea 99% (cerinţele BIS) cu coeficientul 2.33.

Neajunsurile acestei metode de calcul a volatilităţii sunt:

• Necorespunderea distribuţiei normale cu distribuţia reală a modificării preţurilor. Mişcările

preţurilor aliatoare reale nu se abat de la zero într-o măsură cum aceasta este prezentat de

model, însă fac uneori unele salturi bruşte care generează riscuri deosebit de mari.

• Calcularea caracteristicilor volatilităţii conform unui masiv istoric mare duce la „întârzierea”

rezultatelor. Pe de altă parte, în cazul calculării regulare (zilnice) a volatilităţii, cu una şi aceeaşi

lungime a extrasului, ieşirea din extras a salturilor bruşte, care au avut loc în trecut, v-a duce la

modificarea nemotivată a volatilităţii curente.

Volatilitatea exponenţială. Reprezintă o analogie a volatilităţii simple, ea deasemenea reflectă

mişcările aliatoare a preţului ca o distribuţie normală. Particularităţile acestei volatilităţi sunt determinate

de faptul că la calcularea devierii standarde extrasele istorice respective se includ cu coeficienţi de pondere,

care cresc proporţional cu apropierea faţă de momentul de calcul. Pentru calcularea volatilităţii

exponenţiale se utilizează următoarea formulă inductivă:

(4.2.3)

unde:

– modificarea aliatoare a preţului pe interval;

– coeficientul ponderii.

Volatilitatea exponenţială utilizată în practică se interpretează analogic celei simple, însă ea în mai

mare măsură reflectă modificările recente şi nu este supusă modificării bruşte datorită ieşirii din extras a

modificărilor respective care au fost demult uitate.

Cele mai simple presupuneri referitoare la volatilitate reiese din faptul că modificările aliatoare a

preţurilor pe fiecare interval de timp nu depind una de alta. Mişcările aliatorii reale deobicei nu corespund

unei astfel ipoteze. Pentru volatilitate este caracteristică aşa numita „clasteritate”, adică perioade când

valorile absolute a volatilităţii sunt mai mari sau mai mici succesiv.

De exemplu, examinând dinamica oricărui curs valutar pe o perioadă de câţiva ani, observăm că

sunt perioade când oscilaţiile cursului erau nesemnificative şi perioade când reacţionând la careva

6

evenimente el înregistra oscilaţii semnificative, adică salturile reprezentau o serie descrescătoare din două

sau mai multe mişcări consecutive.

Problema evidenţierii efectului seriilor de salturi aliatorii la calculul volatilităţii poate fi rezolvată

cu ajutorul ARCH/GARCH- modelelor. ARCH-modelul modelează volatilitatea în forma sumei volatilităţii

constante de bază şi funcţiei liniare a valorilor absolute a câtorva modificări de preţ. Nivelul volatilităţii se

calculează conform formulei (ARCH(q)):

(4.2.4)

unde:

a – constantă – volatilitatea de bază;

– modificarea precedentă a preţului;

bi – coeficientul ponderii.

O lărgire a modelului ARCH este modelul GARCH a volatilităţii, unde asupra volatilităţii curente

influenţează atât modificările recente cât şi valorile recente a volatilităţii. Conform acestui model

volatilitatea se calculează (GARCH(Bq)):

(4.2.5)

(simbolurile corespund formulei precedente).

Volatilitatea cu toate plusurile şi minusurile sale este doar o parte componentă a unei măsuri mai

complexe de măsurare a riscului de piaţă numită VaR (Value at Risk). VaR este o mărime care determină

modificarea valorii portofoliului, adică a profitului sau a pierderii aferente modificării preţului activelor.

Este o măsură sumară a riscului, care permite compararea riscurilor a diferitor portofolii şi a diferitor

instrumente financiare. VaR este un procedeu statistic noţiunea de bază a cărui este distribuţia

probabilităţilor, care leagă toate mărimile posibile a modificării factorilor de piaţă cu probabilitatea

realizării lor. Metodologia Var are un şir de avantaje:

• permite măsurarea riscului în termenii posibilelor pierderi, corectate cu probabilitatea apariţiei lor;

• permite măsurarea riscului pe diferite pieţe într-un mod universal;

• permite asigurarea riscurilor într-o mărime unică pentru întreg portofoliul, luând în consideraţie

informaţia privind numărul poziţiilor, volatilitatea pe piaţă şi termenul de menţinere a poziţiilor.

Pentru calcularea VaR este necesar de determinat un şir de elemente de bază care influenţează

mărimea sa. În primul rând, aceasta este distribuţia probabilistică a factorilor de piaţă care direct

influenţează modificarea preţurilor activelor din portofoliu. Evident că pentru aceasta este nevoie de careva

istorie (date statistice) de comportare a fiecărui din aceste active în timp. Dacă să presupunem că logaritmii

modificării preţurilor activelor vor avea o distribuţie normală (Gauss), atunci e suficient să apreciem numai

7

volatilitatea (devierea standard).

Însă pe piaţa reală presupunerea dată nu se realizează. După determinarea distribuţiei factorilor de

piaţă este necesară alegerea intervalului de încredere (confidence level), adică probabilitatea cu care

pierderile noastre nu vor depăşi VaR. Apo determinăm perioada de menţinere a poziţiei (holding period) pe

care se evaluează pierderile. După ce am determinat elementele de bază putem începe calcularea propriu-

zisă a VaR.

Există trei metode de calcul: analitică (variaţiei-covariaţiei), modelarea istorică, modelarea statistică

(Monte-Karlo).

Metoda analitică – necesită doar evaluarea distribuţiei factorilor de piaţă în baza presupunerii că ea

este normală. Apreciind devierea standard a logaritmilor modificării preţurilor pentru fiecare din activele ce

compun portofoliul calculăm VaR pentru ele înmulţind devierea standard cu coeficienţii corespunzători

nivelului de încredere. Calcularea integrală a VaR pentru portofoliu necesită cunoaşterea legăturilor

corelative între activele respective.

Modelarea istorică – această metodă este nonparametrică şi se bazează pe o presupunere destul de

simplă referitor la staţionarea pieţei în viitorul apropiat. Se alege intervalul de timp (de exemplu 100 de

zile) pe care se urmăresc modificările relative a preţurilor tuturor activelor ce compun portofoliul. Apoi

pentru fiecare din aceste modificări se calculează în ce măsură se v-a modifica valoarea portofoliului, după,

cele 100 de valori primite se sortează în ordine descrescătoare. Valoarea cu semnul invers corespunde

nivelului de încredere ales (de exemplu, pentru nivelul 99% luăm valoarea numărului 99), acesta şi va fi

VaR a portofoliului. Avantajul metodei date este faptul că ea este capabilă să prevadă unele evenimente

neordinare de pe piaţă, iar neajunsul cel mai serios constă în instabilitatea alegerii extrasului istoric.

Modelarea statistică – această metodă se bazează pe modelarea proceselor aliatorii cu caracteristici

determinate. în deosebire de modelarea istorică, în Monte-Karlo, modificarea preţurilor activelor se

generează într-un mod pseudoaleator, în corespundere cu caracteristicile determinate. Distribuţia iniţială

poate fi oricare, iar numărul de scenarii foarte mare (până la 10000). Metoda dată se deosebeşte printr-o

precizie înaltă şi este utilă pentru orice portofoliu, însă folosirea ei cere o pregătire matematică superioară

şi capacităţi de calcul mari.

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi indicatori:

1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele exprimate in moneda straina. Se

calculeaza pentru fiecare moneda in parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in

valuta sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand activele in valuta sunt mai mari

decat pasivele in valuta, pozitia valutara este lunga. Pozitia valutara a bancii induce castiguri sau

pierderi in functie de evolutia cursului valutar.

Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o anumita moneda

straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara pentru acea moneda este mai mare.

8

2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o moneda de referinta al creantelor in

devize fata de pasivele in devize. Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare individuale oferind o

imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara globala este folosita mai mult la

raportarea situatiei bancii catre centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta

pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite monede, duce la diminuarea riscului in calcul, dar

la mentinerea lui in fapt.

11.3. Gestiunea riscului de valutar

Strategia gestiunii riscului valutar în sistemul bancar include elaborarea politicii deciziilor pe baza

utilizării la timpul oportun şi succesiv tuturor posibilităţilor de dezvoltare a activităţii valutare a băncii şi

concomitent întreţinerea riscului la un nivel administrat. Aceasta pune personalul ban bancar specializat în

faţa complexităţii luării deciziilor şi cere o pregătire multilaterală, rapiditate în gândire şi acţiune. Decizia

suportării riscului înseamnă evaluarea şi întreţinerea lui la un nivel gestionat. Evaluarea se bazează, în

primul rând, pe calitatea personalului, deoarece după afirmaţia lui Pasteur, norocul favorizează minţile

pregătite, în al doilea rând, pe încrederea reciprocă şi strânsa colaborare în direcţiile de monitoring şi

gestiune a riscurilor bancare. Cu adevărat, observatorul perturbă prin însăşi prezenţa sa fenomenele pe care

le studiază. În activitatea bancară acest fapt e foarte important pentru că deciziile personalului bancar se

referă la sume importante ce urmează să fie luate într-un interval scurt de timp.

Pentru sistemul bancar riscul valutar reprezintă o preocupare inevitabilă şi permanentă. Principiile

gestiunii lui includ câteva blocuri de probleme:

1. Determinarea şi evaluarea.

– prognozarea riscului valutar;

– determinarea riscului valutar.

2. Controlul.

– coordonarea controlului riscului în toate serviciile bancare ce au legătură cu tranzacţiile

valutare;

– stimularea economică la diminuarea riscului valutar;

– monitoring-ul eficacităţii procedeelor de gestiune a riscului valutar.

3. Finanţarea.

– utilizarea resurselor disponibile;

– folosirea strategiei „situaţiilor imprevizibile”.

4. Managementul.

– răspunderile şi obligaţiile conducerii;

– claritatea politicii şi structurii gestiunii riscului valutar;

9

– scopurile şi sarcinile managementului.

Gestiunea riscului valutar este un proces permanent care poate fi descompus în mai multe stadii:

definirea expunerii, evaluarea riscului, minimizarea riscului şi executarea tranzacţiei.

Definirea expunerii şi identificarea practic a tipurilor de expuneri care pot afecta banca ocupă cea

mai mare parte a timpului dedicat procesului de gestiune a riscului valutar. Este o operaţie care trebuie

reluată periodic, de regulă la sfârşitul fiecărui trimestru pentru o instituţie dinamică; societăţile bancare de

talie mai mică şi cu poziţii globale reduse ca mărime pot efectua operaţia anual.

Evaluarea riscului este o operaţie care consumă puţine resurse şi presupune determinarea valorii

absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută din portofoliu în contextul volatilităţii anticipate pentru

fiecare piaţă valutară; datorită ipotezelor referitoare la volatilitatea pieţelor valutare se determină de fapt un

set de expuneri probabile sau se poate calcula valoarea expunerii generate de modificarea cu un procent a

cursului unei valute.

Etapa a treia constă în controlul riscului cuprinde următoarele proceduri: formularea politicilor

băncii, desemnarea persoanelor autorizate să angajeze banca în operaţiuni valutare, procedurile de

determinare a expunerii la risc, definirea strategiilor de gestiune a riscului valutar, stabilirea limitelor

interne pentru expunerea valutară maximă pentru fiecare valută gestionată, implementarea unor indicatori

de performanţă pentru aprecierea calităţii operaţiilor valutare angajate de personalul băncii.

Ultima etapă este executarea tranzacţiilor. Operaţiile sunt executate pentru clienţi dar acum este

vorba în principal de operaţiile cu caracter corectiv, impuse de o gestiune prudentă în limitele expunerii

maxime stabilite de politica valutară a băncii respective. Aceste operaţii sunt angajate după o analiză a

portofoliului total şi a portofoliului de instrumente derivate folosit pentru hedging. Aceste două portofolii

sunt monitorizate constant, iar valoarea lor este în permanenţă actualizată în funcţie de variaţia cursului pe

pieţele pe care operează banca (marked to market).

Apariţia riscului valutar în sistemul bancar e legată de situaţia poziţiilor valutare ale băncii. Riscul

valutar apare numai în cazul poziţiilor valutare deschise, atunci când datoriile şi creanţele pe o valută nu

coincid. Dacă suma creanţelor e mai mare decât suma datoriilor pe o monedă străină, poziţia valutară va fi

lungă (long), în caz invers scurtă (short). Pentru a evita riscul valutar instituţiile bancare trebuie să tindă să-

şi închidă permanent poziţiile valutare. Însă această situaţie nu este posibilă şi nici convenabilă. De aceea

se poate de considerat că gestiunea riscului valutar pentru o bancă este mai întâi de toate administrarea

veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare.

Şi fiindcă poziţiile valutare nu pot fi permanent închise gestiunea riscului valutar pentru o bancă se

rezumă mai întâi de toate administrarea veniturilor şi cheltuielilor în urma tranzacţiilor valutare. Totodată

şi autorităţile monetare ale ţărilor controlează poziţiile valutare deschise ale băncilor comerciale prin

intermediul unor restricţii.

Întrucât băncile utilizează în tranzacţiile sale valutare diferite monede străine, nu toate activele sau

pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc. Iată de ce e necesar de vorbit nu numai de gestiunea poziţiei

10

valutare a fiecărei monede aparte, dar şi de administrarea ansamblului de active ce compun portofoliul

valutar.

Deoarece reducerea tuturor riscurilor prin asigurarea riscurilor individuale nu reprezintă singurul

element luat în consideraţie, trebuie determinat nivelul riscului acceptabil, adică momentul când balanţa

dintre obiectivele maximalizării profitului şi ale minimalizării riscului este echilibrată. O posibilitate ar fi

păstrarea valutelor cu diferite grade de risc a valutelor bine asigurate, asigurând în final un anumit venit

minim şi acceptând riscuri mari numai pentru o proporţie redusă dintre active. În acest fel se realizează o

îmbinare între sentimentul de siguranţă cu neliniştea participării la joc.

În cazul evaluării riscului portofoliului valutar se urmăreşte indicatorul de rentabilitate ale cărui

valori sunt incerte datorită naturii problemei. Cel mai des riscul portofoliului valutar se asimilează cu

dispersia în jurul valorii medii sau în jurul valorii anticipate a rentabilităţii.

Dacă se face evaluarea rentabilităţii R(P) la m momente, atunci rentabilitatea medie (P) a

portofoliului şi dispersia corespunzătoare D2[R(P)] sunt respectiv

(4.2.6)

(4.2.7)

unde:

Ri – e ste coeficientul de rentabilitate al portofoliului la momentul evaluării i, 1  i  m.

Un aspect foarte important al conceptului de risc asociat unui portofoliu valutar este diversificarea

portofoliului. Diversificarea portofoliului, în general conduce la o diminuare a riscului acestuia în raport cu

aşa – numitele riscuri individuale care corespund valutelor componente. Afirmaţia are un suport natural

intuitiv.

În dependenţă de monedele ce compun portofoliul valutar pot apărea câteva situaţii.

Trebuie de remarcat că riscul portofoliului valutar nu poate fi mai mic decât riscul fiecărei

componente, ci doar decât riscul cel mai mare al acestor componente. Faptul că riscul portofoliului apare ca

o medie ponderată cu ponderi de sumă unu sau mai mică decât unu înseamnă o netezire sau o diminuare a

riscului portofoliului faţă de componentele sale cele mai riscante.

Gestiunea portofoliului valutar nu trebuie să se limiteze la administrarea, propriu zisă a portofoliului

format din monede străine dar a portofoliului întreg format atât din active străine cât şi din active naţionale.

Ca şi în cazul celorlalte forme ale riscului de piaţă, riscul valutar poate fi gestionat în două maniere

diferite: imunizarea băncii sau acoperirea riscului valutar.

Imunizarea băncii presupune ajustarea periodică a poziţiilor valutare ale băncii pentru a suprima

poziţiile lungi sau scurte. Este o operaţie relativ scumpă căci impune costuri de gestiune relativ ridicate şi

prezintă şi un cost de oportunitate: nu permite să se speculeze o anumită poziţie (lungă sau scurtă) în

funcţie de trend-ul cursului valutar.

11

Acoperirea riscului valutar se foloseşte pe scară mai largă. Deşi implică şi ea cheltuieli

tranzacţionale mari, gestiunea prin acoperirea presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate şi

acoperirea lor prin folosirea instrumentelor derivate (hedging).

Incertitudinea care caracterizează starea funcţionării sistemului ratelor de schimb fluctuante, prin

prisma încasărilor pe care acestea le aduc, influenţează în mod firesc asupra deciziei de a investi sau nu

într-o monedă sau alta.

Pentru diminuarea riscului valutar şi deci al pierderilor ce ar putea să apară se pune problema

asigurării, ce are drept scop o „completare” sau o „corectare” a beneficiilor care ar apare în anumite stări de

modificare a dimensiunilor valorice a etaloanelor monetare. Sumele suplimentare ce se obţin prin acoperire

implică achitarea unor taxe sau prime pentru asigurare. Ştiind, deci, că există situaţii sau stări de

funcţionare care să conducă la pierderi şi că trebuie să recurgem la asigurări din cauza incertitudinii unor

astfel de situaţii problema care se pune este de a decide dacă se ia sau nu o asigurare şi care anume dintre

asigurări atunci când există mai multe variante posibile.

Natura riscului valutar e foarte complicată. Sensibilitatea lui la modificările dimensiunilor valorice

ale etaloanelor monetare depinde de o multitudine de factori. Din cauza imposibilităţii cunoaşterii tuturor

cauzelor apariţiei acestui tip de risc şi profunzimii lui e foarte problematic de ales o strategie de asigurare.

Metodele de asigurare necorespunzătoare pot numai mări nivelul riscului, de aceea alegerea hedging-ului

riscului valutar nu poate fi nici precisă, nici identic efectivă.

Metoda de asigurare aleasă va depinde mai întâi de toate de cheltuielile efectuate pentru realizarea

ei şi de mărimea capitalului agentului economic ce se supune acestui risc şi nu, în ultimul rând, de termenul

utilizării ei.

Din această cauză se disting mai multe tipuri de hedging. În funcţie de tehnica realizării, se disting:

1. hedging pe termen scurt (vânzarea contractelor futures, options);

2. hedging pe termen lung (acţionarea contractelor futures, options).

În funcţie de obiective, există câteva tipuri de hedging:

1. hedging pur este utilizat pentru evitarea riscurilor de preţ, dar în prezent practic nu se mai

foloseşte;

2. hedging cu elemente de arbitraj are scopul de a realiza beneficii pe seama unei eventuale

modificări favorabile a preţurilor.

Totodată în determinarea strategiei de acoperire e foarte important de a obţine valori concrete în

privinţa viitoarelor schimbări de pe piaţa valutară. Este de remarcat că pentru a efectua o operaţiune de

acoperire este necesar de determinat gradul de interdependenţă dintre pieţele financiare, adică schimbările

de pe piaţa valutară să nu influenţeze prea mult piaţa pe care s-a efectuat acoperirea, astfel ca în final să

avem un rezultat favorabil.

Există două criterii fundamentale ce trebuie luate în consideraţie la adoptarea strategiei de

acoperire: în primul rând, perspectivele pieţei în ceea ce priveşte viitoarele modificări ale cursului valutar,

12

şi, în al doilea rând, conţinutul economic al acoperirii.

În practica financiară internaţională pentru acoperirea riscului valutar se folosesc un şir de

operaţiuni care au avantajele şi dezavantajele sale printre care: forward, futures, options, swap ş.a.

Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza reducerea la minim a pierderilor si

cheltuielilor datorate variatiei cursului valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:

1. prin reglementari de limitare a riscului valutar

2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de centru al politicii valutare,

banca de emisune a creat un cadru legal privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste

reguli privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar, repatrierea valutei incasata

obtinuta in activitati de comert exterior, accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a

riscului valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de evidenta care sa permita

inregistrarea imediata a operatiunilor in valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale.

Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar si trebuie sa se incadreze in limitele

maxime stabilite de autoritatile monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare zi nu

poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru exercitarea controlului in acest domeniu, bancile

trebuie sa faca raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o serie de norme interne ale bancii si

actiuni indreptate catre evitarea sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua forme: neutralizarea pozitiei

valutare si acoperirea riscului valutar.

Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul valutar se realizeaza prin ajustarea

periodica a pozitiilor valutare lungi sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare

moneda in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen scurt si termen lung. O

limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si

ingradeste libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci cand evolutia cursului

incurajeaza astfel de operatiuni.

Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de gestionare a riscului valutar prin

utilizarea unor instrumente financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special dezvoltarii

pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele

de referinta din operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea variatiei cursului de

schimb.

- Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti contracteaza simultan un credit si un

imprumut in doua devize diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de devize se

combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea presupune un schimb initial de capital,

schimburi de dobanzi si un schimb final de capital.

13