Interdisciplinaritatea multiculturalităţii

Trăim într-o societate care se doreşte în acord cu nevoile, cu necesităţile şi cu visurile concetăţenilor săi, în care ne pregătim permanent pentru a gândi interdisciplinar şi multicultural, formându-ne o privire de ansamblu integrată într-o matrice universală a valorilor.

Dezvoltarea tehnologiei, descoperirile ştiinţifice de excepţie din ultimele decenii, explozia creativităţii au condus spre o nouă perspectivă umană de înţelegere şi de abordare a disciplinelor şcolare în acord cu necesitatea interdisciplinarităţii, atât la nivel ştiinţific, cât şi la nivelul curricumului, în vederea dobândirii, prin educaţie, a unor structuri mentale dinamice, active, flexibile, ale căror decizii vor ajuta societatea să evolueze prin adaptarea în permanenţă la inovaţie şi la modelare, pregătindu-se pentru noi roluri sociale.

Gândirea multiculturală te obligă la o reînvăţare permanentă a sinelui şi a celuilalt, reprezentând „forma cea mai puţin dezvoltată de întrepătrundere a disciplinelor, constând numai în alăturarea anumitor elemente ale diverselor discipline, evidenţiind aspectele lor comune, şi presupune o comunicare simetrică între diverşi specialişti şi diverse discipline, în axiometrie proprie” (revista „Laboremus”). Prezentă atât la nivel naţional, cât şi universal, multiculturalitatea se bazează pe toleranţă, pe încredere, pe respect şi pe dorinţa de a te raporta la concepte, credinţe, visuri, aspiraţii şi mentalităţi diferite care ne modelează şi ne angajează ferm într-un dialog spiritual şi social cu alte comunităţi culturale cu totul şi cu totul diferite.

Elevul devine, din aceste perspective moderne, un învăţăcel permanent pentru o lume pe care nu o cunoaşte, ci doar o poate intui, uneori, prin sinergia câmpurilor şi a conţinuturilor diverselor discipline, teoretic şi practic, într-un context dinamic, rapid şi semnificativ. Prin interdisciplinaritate, se accede, pe orizontală, la transferul cunoştinţelor depre fenomene, concepte şi legi dintr-o disciplină în alta, în contexte cât mai variate, iar, prin multiculturalitate, dimpotrivă, într-un spaţiu relativ restrâns, se concentrează o paletă omogenă de convingeri, de obiceiuri şi de orientări aparţinând unor comunităţi determinate şi recunoscute.

Segmente ale cunoaşterii, interdisciplinaritatea şi multiculturalitatea au menirea de a contura un profil uman modern, conştient de interdependenţele multiple şi variate dintre fenomenele lumii reale, pe care învaţă să le judece particular, dar şi integrativ, formându-şi o viziune personală fundamentată, autonomă, deschisă noutăţilor şi creativităţii calitative.

prof. Camelia Hreban

Nevoia de comunicare

“Dacă un imbecil vorbeşte despre Dumnezeu,

va vorbi despre un Dumnezeu imbecil.

Dacă un savant explică universul,

universul va purta ochelari şi o floare la butonieră.”

Valéry

Anumite evidenţe merită câteodată să fie reamintite.. În cadrul societăţii umane, nimic

nu se poate închega, nu poate exista fără comunicare, şi asta pentru simplul fapt că însăşi

gândirea este o formă de comunicare, fie şi numai cu sine. Cunoaşterea individuală şi

cunoaşterea colectivă nu pot face abstracţie de limbaj şi de comunicare ca un instrument şi ca

o funcţie care transformă lucrurile, fiinţele şi raporturile în simboluri. Ele sunt elementele care

permit apariţia şi evoluţia gândirii, apoi apariţia culturii şi, simultan, asigură progresul

cunoaşterii.

Ştiinţa vieţii se bazează pe principiul comunicării. De când se cunoaşte funcţionarea

ADN-ului şi a ARN-ului, se ştie că materia vie se structurează prin schimb de informaţie.

Fiecare celulă extrage din mediu informaţiile necesare dezvoltării. Fiinţa vie se dezvoltă

continuu, prin intermediul informaţiei pe care o primeşte de la mediu. Dacă o informaţie

comportă implicaţii negative, precum boala, fiinţa va dezvolta anticorpi pentru a răspunde

atacului primit.

Corpul social funcţionează la fel. Interacţiunea şi schimbul de informaţie dintre

subsistemele componente se stabilizează într-un anume echilibru, care poate fi perturbat de

orice informaţie nouă. Informaţia este cea care creează echilibrul şi dezechilibrul.

Întrebarea care se pune în contextul social actual este: Comunicarea este o alegere sau o

obligaţie?. Răspunsul la această întrebare nu este unul categoric. De exemplu, nu s-ar putea

vorbi de politică fără comunicare. Chiar dacă au existat dictaturi, democraţiile occidentale cer

ca fiecare partid să încerce să se facă cunoscut prin strategii de comunicare bine gândite,

pentru a-şi câştiga electoratul. Dacă ne gândim mai bine, politica este arta de a propune căile

cele mai potrivite pentru a câştiga voturi.

În plan economic, publicitatea este vârful de lance al dinamismului . Fără publicitate, nu

ar exista consumul şi, în consecinţă, nici producţia de masă. Prin intermediul publicităţii, se

face cunoscută existenţa produselor, care, cu cât vor părea mai seducătoare consumatorilor, cu

atât vor fi produse pe scară mai largă şi, astfel, economia va prospera.

Medicina de astăzi a schimbat medicamentele pe informaţii. Se încearcă mai puţin

îngrijirea şi mai mult prevenirea. Medicina se construieşte în jurul unui discurs de prevenire: a

face exerciţii, a mânca mai puţine produse cu grăsimi, a reduce consumul de băuturi alcoolice,

de droguri şi de medicamente.

Nu există realitate culturală fără comunicare. Un artist nu apare pe scena publică decât

răspunzând logicii mediatice: face un spectacol, lansează o carte, un disc sau un film, se

căsătoreşte, divorţează sau moare. Dacă alege să fie discret, există toate şansele pentru fi uitat

curând.

Interesul pentru comunicare nu este întotdeauna inocent. Acaparată de un grup elitist,

condusă în numele unui grup de interese, sub intenţii aparent lăudabile, comunicarea poate

deruta, poate manipula indivizi, grupuri, instituţii sau chiar naţiuni întregi. Pe timp îndelungat,

nociv s-ar putea dovedi şi procesul în care comunicarea se transformă într-un fenomen

organizat la scară mondială. Internetul, de exemplu, produs al unei uluitoare revoluţii

tehnologice, a fost realizat în numele unui ideal de progres, spre binele omului şi al societăţii,

dar există pericolul unei agresiuni mediatice asupra individului, prin care acesta ar putea fi

destabilizat, egalizat comunicaţional, închis într-un spaţiu artificial, cu toate efectele care

decurg din această situaţie. Internetul poate crea dependenţă, iar „comunicarea pentru

comunicare” se poate transforma într-un drog comunicaţional sau într-un simulacru de

comunicare.

Prof. Cristina Rîşca Bibliografie:

1.DAGENAIS Bernard, Profesia de relaţionist, Ed. Polirom,Iaşi, 2002

2. MCQUAIL Denis , Comunicarea, Institutul European,Iaşi, 1999

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Comunicarea interculturală 

Umanitatea vede în educaţie, ca practică socială curentă şi permanentă, un „instrument

indispensabil pentru a atinge idealurile păcii, libertăţii şi dreptăţii sociale”. Dincolo de

aceasta, educaţia este o expresie a afecţiunii noastre faţă de copii şi de tineri, precum şi o

încercare de a-i pregăti pentru a-şi ocupa locurile cuvenite în sistemul educativ, în familie şi

în comunitatea locală şi naţională. Se impune, astfel, ca educaţia să aibă o atitudine înţeleaptă

faţă de schimbările şi de mutaţiile profunde, complexe şi interdependente care caracterizează

societatea contemporană.

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea

de informații sub formă de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, de texte scrise între

două persoane - numite interlocutori sau, mai formal, emițător și receptor. (1)

Termenul de „comunicare” este legat de existența noastră ca oameni, mai apoi ca

societate, fiindcă ființele umane și comunicarea sunt interdependente. Fără comunicare și

limbaj, noi, ca ființe care interacționăm și relaționăm în cea mai mare parte - sau chiar în

întregime - prin actul comunicării, existența noastră pe pământ ar fi inutilă. (2)

Comunicarea interculturală mai poate fi definită şi ca o abilitate de a comunica verbal şi

nonverbal cu indivizi din alte culturi, astfel încât toţi indivizii participanţi la comunicare să

codifice şi să decodifice mesajele comunicate şi să evite pe cât posibil interpretările şi

evaluările eronate1.

Comunicarea dintre culturi este dificilă dacă avem în vedere elementele sale

componente. Cultura este reprezentată ca un iceberg, partea vizibilă fiind determinată de

limbă, de arhitectură, de artă, iar partea invizibilă având cele mai puternice şi definitorii

elemente, care sunt mai puţin vizibile: normele sociale, valorile, concepţiile despre timp şi

spaţiu, concepţia despre sine.

Comunicarea interculturală poate fi de mai multe tipuri:

- tipul etnocentric : Având două culturi, A şi B, cultura B va fi întotdeauna o umbră a

culturii A. Cultura B nu are unicitate, iar diferenţierea este ignorată. Comunicarea

este într-un singur sens, iar feed-back-ul nu există.

- tipul controlat: Se recunosc elementele de unicitate ale culturii B, dar sunt

manipulate pentru a atinge scopurile şi obiectivele culturii A.

Exemplu: Ţările europene, care au colonizat statele africane între secolele al XVI-lea şi

al XX-lea, au comunicat cu populaţia băştinaşă în modurile etnocentric şi cel controlat.

Aceleaşi tipuri de comunicare apar şi la biserica catolică, în încercarea de a evangheliza 1 Michael Hinner,1998, p.53)

populaţia africană.

- tipul dialectic: Modul de comunicare dialectic are trei potenţiale finalităţi. Prima:

tezele culturii A întâlnesc teze opuse în cultura B şi transcend într-o noua cultură C;

a doua: dizolvarea culturii A în cultura B, devenind o parte a culturii B; a treia:

cultura B devine o parte a culturii A. Toate aceste finalităţi au la bază comunicarea

bazată pe fuziune.

- tipul dialogat: Culturile A şi B sunt distincte, independente, comunică şi inter-

relaţionează, dar fiecare cultură îşi păstrează integritatea.2

Modelul de comunicare dialogat este considerat cel mai eficient mod prin care putem să

înţelegem, să apreciem şi să respectăm diversitatea.

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Comunicarea interculturală aduce faţă în faţă două aspecte, pe de o parte, păstrarea şi

conservarea anumitor elemente şi, pe de altă parte, adaptarea la alte culturi, ceea ce implică

dezvoltarea anumitor competenţe culturale şi interculturale. (3)

Competenţa interculturală poate fi definită ca o capacitate de a mobiliza cunoştinţe,

metode de acţiune, trăiri afective în contextul unor interacţiuni interculturale. Competenţa

interculturală presupune adaptarea şi flexibilitatea persoanei la situaţia nouă şi nu rigiditate,

2 Eiji Yoshikawa

intoleranţă şi monotonie. Competenţa interculturală nu este suficientă pentru a realiza o

comunicare eficientă, ci trebuie avut în vedere contextul în care se realizează comunicarea.

În ceea ce priveşte comunicarea didactică într-o situaţie interculturală, profesorul este

cel care conduce comunicarea şi trebuie să conştientizeze mecanismele care pot conduce la

distorsiuni sau chiar la conflicte, atât la nivelul elevilor, cât şi la nivelul propriei persoane.

Una dintre exigenţele formării cadrului didactic este aceea de formare a competenţelor

interculturale.

Din perspectiva integrării europene şi euro-atlantice, şcoala trebuie să-şi propună ca

scop asigurarea coerenţei existenţiale şi a identităţii individului în condiţii de eficienţă socială

şi interculturală. Educaţia interculturală presupune, pe de o parte, asigurarea unei comunicări

autentice cu sine, luând cunoştinţă cu propria sa identitate culturală, iar, pe de altă parte,

comunicarea cu o alteritate, individ sau grup, care permite construcţia activă a identităţii de

cetăţean al Europei şi al lumii. (4) Prof. Angela Şovea

Bibliografie

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunicare.

2. Donunco, Florin. Comunicare didactică- note de curs.

3. Cucoş, Constantin. Educaţia. Dimesiuni culturale şi interculturale., Iaşi, Ed. Polirom, 2000.

4. Plugaru, Liviu și Pavalache, Marinela. Educaţie interculturală;Ed.Psihomedia 2007, Sibiu.

5. Iacob, Luminiţa și Balan, Bogdan. Comunicarea în câmpul social. Texte alese, Ed. Univ.A.I.Cuza-

Iasi, 1997.

Modern şi atractiv

în procesul instructiv-educativ

În activitatea didactică, pentru realizarea eficienţei procesului de predare-învăţare,

profesorul trebuie să utilizeze, la lecţii, metode diverse, în funcţie de specificul temelor şi de

caracteristicile colectivului de elevi.

În opinia specialiştilor, metodele de predare şi evaluare folosite trebuie să ţină seama de

anumiţi factori şi anume: particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor, nivelul de

pregătire al elevilor din şcoala respectivă, specificul disciplinei predate...

De asemenea, se ţine cont de supraîncărcarea elevilor, dar şi de dorinţa de obţinere a

performanţei în domeniul respectiv.

În prezenta lucrare se sugerează câteva metode atractive pentru elevi, care necesită o

pregătire prealabilă pentru profesor, precum şi acces la materiale consumabile, la mijloace

audio-video.

MASA ROTUNDĂ / CERCUL

Masa rotundă (Kagan, 1990) este o tehnică de învăţare prin colaborare, care presupune

trecerea din mână în mănă a unei coli de hârtie şi a unui creion, în cadrul unui grup mic. De

exemplu, un membru al grupului notează o idee pe hârtie şi o dă, apoi, vecinului său din

stânga. Acesta scrie şi el o idee, dând coala şi creionul următorului. Metoda are şi o variantă

în care fiecare individ are un creion colorat - de altă culoare - şi numai coala este cea trecută

din mână în mână. Această a doua variantă prezintă avantajul de a-i obliga pe toţi elevii să

contribuie în mod egal şi, în plus, îi dă profesorului posibilitatea să identifice contribuţia

fiecăruia.

Cercul (Kagan, 1990) este forma orală a mesei rotunde. Fiecare membru al grupului

contribuie cu o idee la discuţie, în mod sistematic, de la dreapta la stânga.

INTERVIUL ÎN TREI TREPTE

Aceasta este o tehnică de învăţare prin colaborare (Kagan, 1990), în care partenerii se

intervievează reciproc, în legătură cu un anumit subiect. De exemplu, într-un grup de trei,

elevul A îl intervievează pe B, iar C înregistrează, în scris, aspectele principale ale discuţiei.

După fiecare interviu, rolurile se schimbă, permiţându-li-se tuturor membrilor să răspundă la

întrebări.

Într-un grup de patru, cele trei trepte pot fi următoarele: A îl intervievează pe B, C pe D

şi apoi rolurile se schimbă în cadrul fiecărui grup, urmând ca, în final, în grupul de patru,

fiecare individ să rezume răspunsul partenerului. Interviul în trei trepte poate fi inclus în orice

tip de lecţie, iar conţinutul său poate să se refere la orice subiect.

CONTROVERSA ACADEMICĂ

1. Profesorul pregăteşte pentru discuţie una sau mai multe afirmaţii, care pot da

naştere cel puţin la două puncte de vedere diferite.

2. Elevii sunt distribuiţi în grupuri de câte patru.

3. În interiorul grupurilor, fiecărei perechi i se dă un punct de vedere pe care

trebuie să-l apere.

4. Fiecare pereche face o listă de argumente în sprijinul acestui punct de vedere.

5. Perechile se despart temporar pentru a forma alte perechi cu colegi care susţin

acelaşi punct de vedere, comunicându-şi unii altora argumentele găsite.

6. Elevii revin în perechile iniţiale şi îşi formulează poziţia urmată de argumente:

„Susţinem că… pentru că X, Y, Z.”

7. Fiecare pereche îşi prezintă în felul acesta poziţia, în timp ce perechea cealaltă

ascultă şi ia notiţe.

8. Cele două perechi dezbat, apoi, problema.

9. (Opţional) Perechilor li se poate spune să schimbe poziţiile între ele şi să reia

paşii de la 4 la 8.

10. În sfârşit, elevii nu mai apără nici un punct de vedere, ci încearcă să ajungă la

consens, în lumina celor mai bune argumente care au fost aduse în discuţie.

Susţinerea poziţiei părţii adverse

Pentru această activitate trebuie urmaţi toţi paşii activităţii precedente prezentaţi la

controversa academică, mai puţin ultimul. După ce grupul a selectat cinci sau şase argumente

în sprijinul punctului său de vedere, o parte formulează în faţa celeilalte aceste argumente,

fără însă a-şi formula poziţia. Elevii din celălalt grup discută câteva minute şi formulează o

poziţie care (1) prezintă punctul de vedere al celuilalt grup (dedus de ei) şi (2) oferă

argumente în sprijinul acestui punct de vedere. Urmează, apoi, dezbaterea propriu-zisă,

fiecare grup susţinând punctul de vedere iniţial al adversarilor.

După 10-15 minute de dezbatere, fiecare grup trebuie să formuleze o concluzie, care

constă în reafirmarea poziţiei grupului, însoţită de cele mai puternice argumente care s-au

adus.

Controversa constructivă

Această strategie este menită să-i ajute pe elevi să-şi pregătească şi să-şi prezinte

argumentele, precum şi să-şi asculte cu atenţie colegii. Se recomandă ca această strategie să

fie încercată la început pe o temă care nu îi implică afectiv pe elevi, prezentată însă într-un

mod atractiv, prin intermediul unei povestiri sau al unui studiu de caz, de exemplu. După ce se

prezintă tema, se formulează întrebarea binară, iar clasa este împărţită în două grupuri, fiecare

adoptând un punct de vedere diferit. Materialul dat de profesor se citeşte apoi de către elevi în

perechi, fiecare pereche pregătind o listă de argumente în sprijinul punctului lor de vedere.

Perechile pot, apoi, să-şi discute listele cu ceilalţi elevi din jumătatea lor de clasă.

În continuare, membrii unuia dintre cele două grupuri îşi prezintă argumentele. Celălalt

grup poate pune întrebări de clarificare în această etapă, fără a contrazice, însă, argumentele

prezentate. Al doilea grup îşi prezintă argumentele în aceleaşi condiţii.

Elevii se reîntâlnesc în grupurile iniţiale şi discută argumentele părţii adverse, hotărând

care sunt cele mai puternice cinci. Apoi, cele două grupuri prezintă, pe rând, listele lor cu cele

cinci argumente ale celorlalţi. Din nou se pot pune doar întrebări de clarificare. Discuţia este,

în continuare, deschisă pentru întreaga clasă, elevii reluând argumentele care li s-au părut cele

mai puternice, de o parte sau de cealaltă. Profesorul le poate nota pe tablă, discutând cu elevii

de ce un argument sau altul este puternic sau nu. În cele din urmă, elevii pot fi invitaţi să

decidă care le este cu adevărat punctul de vedere personal şi să-l exprime în scris, împreună

cu argumentele lor. Această compunere poate avea structura:

1. Formularea punctului de vedere.

2. Argumente în sprijinul acestuia.

3. Concluzie (în care se arată de ce punctul de vedere respectiv este sprijinit de

argumentele date).

CREIOANELE LA MIJLOC

Când elevii încep să-şi expună ideile în grupul tipic de învăţare prin colaborare (3-7

membri), fiecare elev îşi semnalează contribuţia punându-şi creionul pe masă. Odată ce un

elev şi-a expus punctul de vedere (adică a luat cuvântul o dată), el nu mai are dreptul să

vorbească până când toate creioanele se află pe masă, semn că fiecare a avut prilejul să

vorbească o dată. Este important să le amintim elevilor că toţi membrii grupului sunt egali şi

că nimeni nu are voie să domine. Profesorul poate alege un creion şi poate întreba în ce a

constat contribuţia posesorului acelui creion la discuţia care s-a desfăşurat.

Prof. Amalia Popescu BIBLIOGRAFIE:

1. Dumitriu Gheorghe, Psihologia procesului de învăţământ, Bucureşti, EDP, 1997

2. Cojocariu Venera, Teoria şi metodologia instruirii, Bucureşti, EDP, 2004

3. Stoica Aurel, Evaluarea curentă şi examenele, Bucureşti, SNEE, 2001

Gânduri despre om

Dacă cineva din altă civilizaţie v-ar întreba ce este omul, ce i-aţi răspunde ?

Un răspuns posibil ar fi următorul:

Omul este bunul cel mai preţios deţinut de planeta noastră; este tezaurul, măreţia şi

cununa ei. Fără el, viaţa pe această bucată de pământ ar fi monotonă, fără scop, fără sens. Fără

el, planeta ar fi ca un soare cu lumină blândă şi binefăcătoare, dar care este plasat într-un gol

imens, departe de orice alt astru pe care ar putea să-l lumineze. Fără el, planeta aceasta plină

de splendori nu şi-ar putea justifica existenţa. El este cel care pune vitalitate, dinamică şi gust

pe tot întinsul Terrei.

Omul este și cea mai puternică fiinţă de pe planetă. El nu este înzestrat cu arme naturale,

precum colţi sau gheare, dar a reuşit să inspire frică şi să domine toate celelalte vieţuitoare. El

nu are capul cel mai mare, totuşi este cea mai inteligentă făptură. El are un corp firav şi

sensibil, dar, cu toate acestea, la un simplu gest, în faţa sa, chiar şi un munte se poate preface

în pietriş. El nu este cea mai rapidă fiinţă de pe planetă, dar, cu toate acestea, în timpul

deplasării sale, poate schimba şi câte o vorbă cu timpul; bineînţeles, dacă nu se grăbeşte şi își

propune să meargă mai încet!

Dar lucrul cel mai important pe care-l deţine este raţiunea. Aceasta este cea care îl

defineşte şi îl face să aibă toate trăsăturile despre care ţi-am spus şi altele despre care îţi voi

mai spune. El nu este o fiinţă constrânsă de reguli exterioare, ci este liber şi acţionează

conform propriei voinţe. El este cel ce admiră şi preţuieşte tot ce se află în jurul său şi, în

acelaşi timp, pune totul în mişcare. El este o persoană pe care nu ţi-ai dori s-o faci să se

răzgândească odată ce şi-a stabilit un ţel sau un principiu. Mai degrabă te-ai da într-o parte din

calea sa deoarece nimeni nu a fost în stare să-l oprească. El este o fiinţă care ştie să iubească,

iubire pe care nici chiar apele cele mari n-o pot îneca. De puteri telepatice nu are parte, dar, cu

toate acestea, el îşi poate citi semnele ca pe o carte şi, de altfel, atunci când stai prin preajma

lui, poţi observa că orarul şi minutarul ceasului se întâlnesc din câteva în câteva momente.

Așadar, parafrazând un filozof, omul este esența tuturor lucrurilor. Cu toate că el

întâmpină dificultăţi şi crize în viaţa sa, totuşi, a încerca să-l faci să-şi piardă speranţa este ca

și cum ai încerca să convingi Soarele să nu mai strălucească.

Iulian Chibici

Clasa a XII-a A

Universuri

La început, se pare că Universul consta dintr-un singur punct. Probabil că s-a născut, în

urmă cu 10 - 20 miliarde de ani, după un eveniment violent, cunoscut sub denumirea de „Big

Bang” („Marea Explozie”), când o masă foarte densă, compactă şi fierbinte a început să fie

într-o continuă expansiune până acum (dovadă tenta roşiatică a luminii care ajunge până la

noi - efectul Doppler), „oceanul” de neutroni, de protoni, de electroni, de antielectroni

(pozitroni), de fotoni şi de neutrino - cu temperatura de 10 miliarde de grade - răcindu-se,

fiecare neutron descompunându-se în protoni şi în electroni sau combinându-se cu protonii

pentru a forma deuteriul (un izotop al hidrogenului). Apoi, electronii s-ar fi combinat cu

nuclee pentru a forma atomii neutri din punct de vedere electric, dar, înainte ca această

recombinare să apară, Universul ar fi fost opac, deoarece electronii liberi ar fi obligat lumina

(fotonii) să se împrăştie. Imediat ce electronii liberi au fost absorbiţi pentru a forma atomii

neutri, dintr-o dată universul a devenit transparent.

Dacă expansiunea va continua, Universul va deveni din ce în ce mai gol, iar spaţiul din

ce în ce mai rece. Dacă, însă, Universul va începe să se contracte, galaxiile se vor apropia

până când vor intra în coliziune şi vor fuziona, făcând colaps într-un „Big Chrunch” („Marea

Implozie”). Viitorul depinde de cantitatea de materie pe care o va conţine Universul pe metru

cub, dar, în prezent, se ştie prea puţin despre Univers (cca. 5%) pentru o afirmaţie categorică,

presupunându-se că masa Universului va încetini rata de expansiune, deoarece masa creează

gravitaţia, gravitaţia generează atracţie, iar atracţia, la rândul său, trebuie să încetinească

extinderea. Dar observaţiile supernovelor au demonstrat că extinderea Universului, în loc să

se desfăşoare într-un ritm din ce în ce mai lent, este una accelerată, din cauza unei forţe

numite „energie întunecată”, definită încă diferit şi nesigur: este fie o formă de fluid dinamic

necunoscut fizicii până acum, fie este o proprietate a vidului sau provine dintr-o modificare a

relativităţii generale...

În vederea înţelegerii Universului, NASA a lansat două misiuni pentru a studia radiaţia

cosmică de fond, făcând poze ale Universului în „copilăria” acestuia, la numai 400.000 de ani

de la momentul „naşterii” sale. Prima misiune a fost satelitul de Explorare Cosmică de Fond

(Cosmic Background Explorer, COBE), iar, în 1992, echipa COBE a anunţat că au realizat

harta punctelor fierbinţi şi reci în cadrul radiaţiei cosmice de fond, care sunt corelate cu

câmpul gravitaţional din Universul timpuriu şi formează „seminţele” grupurilor de galaxii

care se întind sute de milioane de ani-lumină de-a lungul Universului. A doua misiune a fost

Sonda Wilkinson pentru Măsurarea Anizotropiei Microundelor Cosmice (WMAP), care a

beneficiat de o rezoluţie mult îmbunătăţită în comparaţie cu COBE. WMAP a examinat în

detaliu întreg cerul, măsurând diferenţele de temperatură din cadrul radiaţiei microundelor

observând că ea este distribuită aproape uniform de-a lungul şi de-a latul Universului.

Comparând aceste dovezi cu modelele teoretice ale Universului, oamenii de ştiinţă au stabilit

că Universul este plat, astfel încât, la scară cosmică, geometria spaţiului se supune regulilor

geometriei euclidiene (ex: dreptele paralele nu se întâlnesc niciodată; raportul dintre

circumferinţa cercului şi diametrul său este pi).

La 30 martie 2012, Centrul European de Cercetare Nucleară (CERN) a încercat să

recreeze Big Bang-ul, explozia aflată la originea Universului, cu ajutorul celui mai mare

accelerator de particule din lume (Large Hadron Collider/ LHC). Coliziunile de particule, cu o

putere inedită de 7 tetraelectrovolţi (TeV), vor avea loc într-un tunel circular, cu o lungime de

27 de kilometri, construit de către specialiştii CERN, la o adâncime de 100 de metri, sub

frontiera dintre Franţa şi Elveţia, la periferia oraşului Geneva. LHC foloseşte circa 1.200 de

magneţi superconductori pentru a dirija razele de protoni şi pentru a le face să circule în

interiorul tunelului cu viteza luminii, în anumite regiuni ale tunelului, razele de protoni

intrând în coliziune cu energii enorme. În locurile în care au loc ciocnirile se află aparatură

specială care măsoară interacţiunea razelor de protoni pentru a descoperi informaţii inedite,

bază pentru viitoare descoperiri cosmice. Construirea LHC a necesitat peste 12 ani ,

mobilizând peste 7.000 de fizicieni şi investiţii de circa 3,76 miliarde de euro.

O dată cu realizarea acestui accelerator de particule situat la Cern, s-a rediscutat

problema modului în care particulele capătă masă, căutându-se definirea bosonului Higgs (o

particulă care poartă numele fizicianului britanic din anii '60, Peter Higgs, având doar masă şi

nici o altă caracteristică, ca de exemplu sarcină), „particula lui Dumnezeu”, aşa cum a fost

numită către laureatul premiului Nobel, Leon Lederman. Conform teoriei, se pare că, imediat

după Big Bang, particulele nu aveau masă, dar o dată cu răcirea universului, a luat naştere un

câmp denumit ulterior „câmpul Higgs”, care permite particulelor care interacţionează cu el să

capete masă. Bosonul Higgs este o particulă care îşi va obţine masa ca şi oricare altă particulă

cu masă, în urma interacţiunii cu câmpul Higgs.

Imaginea este o simulare a CERN descriind apariţia unei particule Higgs în urma

coliziunii a doi protoni.

Emanuel Nicoară, Clasa a XII-a D

Sursa: http://cms-project-cmsinfo.web.cern.ch/cms-project-cmsinfo/

www.scientia.ro

Istoria

Istoria este o ştiinţă care studiază trecutul. Fiecare popor duce cu sine o „istorie”: când

și unde s-a format, când a purtat războaie, cine şi cât a domnit într-un stat, ce a mâncat, ce

haine a purtat și cu ce s-a încălțat reprezintă numai câteva aspecte pe care le consemnează

cronicarii. Istoria are legătură şi cu limba şi cu literatura unui popor, deoarece aproape fiecare

operă literară poate fi încadrată într-o epocă cu ajutorul istoriei. Mă gândeam că, aşa cum

vorbim despre istoria unui stat, a unui popor, am putea vorbi şi despre istoria unui obiect şi

despre evoluţia sa, de la an la an, de la o epocă la alta. Cunoașterea trecutului ne ajută foarte

mult pentru viitor, deoarece ne putem imagina ce va urma; căci, de cele mai multe ori, istoria

se repetă.

Plecând de la ideea că fiecare obiect își are

„istoria” sa, să luăm ca exemplu avionul. În 1505,

Leonardo Da Vinci punea pe hârtie planurile unor

aparate de zbor. Și timpul a trecut, a trecut... fără ca

nimeni din secolul acestui inventator, nici din secolul

următor, să bănuiască faptul că, peste ani, planurile

sale ar putea să se materializeze. Apărute la începutul

secolului al XX-lea, primele avioane cereau mult

curaj şi îndemânare din partea unor oameni pentru a

le pilota. Avioanele au evoluat de la an la an,

ajungând la performanțe uimitoare și la... rachete

spațiale! Printre cei care au contribuit la desăvârșirea

avionului ca mașină performantă de zbor se numără

și românul Traian Vuia; el este inventatorul unui

aparat căruia i se poate spune cu adevărat avion, cu

care a efectuat primul zbor, în 1906. Louis Bleriot a

fost primul pilot care a traversat Canalul Mânecii, în

1909. Charles Lindbergh a realizat prima traversare a

Atlanticului, singur, fără escală, în 1927. Wiley Post

a fost primul pilot de avion care a făcut turul lumii,

în 1933, parcurgând 25.000 km în 7 zile, 18 ore şi 49 minute. (Louis Bleriot )

Și ce multe alte obiecte au istorii interesante, dar nu s-a găsit, pentru fiecare, persoana

preocupată ca să le dea acea strălucire care să ne atragă!

Adina Duciuc,

Clasa a X-a A

Hannibal —războinicul fără teamă

Cel mai mare duşman al Romei s-a născut în 247 î.Hr., în nordul Africii, ca fiu al lui

Hamilcar Barcas (Fulgerul, având în vedere slăbiciunea sa pentru atacurile rapide, peste care

se suprapune şi sensul de „binecuvântare”, dat de către conaţionali în semn de apreciere

pentru glorioasele sale fapte de arme), conducătorul partidului războinic din Cartagina şi al

Primului Război Punic. La vârsta de 9 ani, Hannibal (Grația lui Baal) va jura ură veșnică

romanilor, la insistenţele tatălui său, supărat de înfrângerea suferită de către Cartagina în

Primul Război Punic. Alături de fraţii săi, Hasdrubal, , precum şi Hannibal îşi va însoţi tatăl

în lunga campanie de cucerire a triburilor iberice şi de consolidare a Noii Cartagine (oraşul

Murcia de astăzi), viitorul punct de plecare al expediţiei împotriva Romei.

Din anul 237 î. Hr., își însoțește tatăl în Spania şi participă - alături de acesta, apoi

alături de Hasdrubal, după moartea tatălui în 229 î.Hr., de fraţii Hanno şi Mago, de cumnatul

său Hasdrubal cel Drept - la construirea imperiului colonial punic din Hispania. La moartea

lui Hasdrubal, forțele cartagineze din Spania îl aleg, în 224 î.Hr., pe Hannibal în calitate de

comandant suprem, reuşind să perfecționeze sistemul de cooperare în luptă între cavalerie și

infanterie şi dovedind, în practică, importanța unui sistem eficient de recunoaștere și de

transmitere a informațiilor, precum şi rolul unei ofensive hotărâte. Strateg și tactician genial,

bun organizator, conducător care a reușit să insufle, prin calitățile și exemplul personal,

armatelor de mercenari comandate o încredere absolută.

Diplomat și om politic lucid, Hannibal a fost considerat, de către romani, drept unul

dintre cei mai mari generali ai Antichităţii, conducând armata cartagineza în Al Doilea Război

Punic (218-201 î.Hr.), declanşat de cucerirea Saguntumului - un mărunt oraş iberic

transformat în protectorat de Roma, stăpânind Galia Cisalpina – , după opt luni de asediu, de

către cartaginezi, care deţineau supremaţia unei mari părţi a Peninsulei Iberice.

Hannibal străbate în august 218 î.Hr., cu o armată de 50.000 de pedeștri, 9.000 de

cavaleri și 37 de elefanți, Munții Pirinei, învingând triburile dintre Pirinei şi Ebru, forțează

trecerea râului Rhôn în Gallia, construind bărci şi plute improvizate pentru elefanţi, și dejoacă

toate tentativele romane de a-i bara drumul. În toamna anului 218, traversează, în numai 15

zile, dar cu pierderi grele, culmile înzăpezite ale Alpilor, pătrunzând, în octombrie 218, cu cei

26.000 de soldați care i-au mai rămas, în Câmpia Padului, în nordul Italiei, după ce a înfruntat

frigul pătrunzător, terenul potrivnic şi triburile de celţi din Alpi. Deşi a rămas doar cu 26.000

de pedestraşi, 8000 de cavaleri şi un singur elefant, Hannibal a surprins armata romană prin

rapiditatea și prin insolitul manevrelor sale, astfel încât aceasta, staţionată în nordul ţării, a

fost luată prin surprindere şi împrăştiată rapid de către armata cartagineză. Prima bătălie

dintre Hannibal şi legiunile conduse de către Cornelius Publius Scipio, realizată în apropierea

râului Trebia, se va termina în favoarea primului, deşi africanul îşi pregătise deja armata

pentru o invazie în Peninsula Iberică.

Mai importantă devine mobilizarea triburilor galice rebele, care vor suplimenta

rândurile invadatorilor cu 14.000 de luptători, refăcând numărul acestora la 40.000 de oameni

şi care vor consolida poziţia lui Hannibal în nordul Italiei de unde va înfrunta legiunile

conduse de către noii consuli romani, Cnaeus Servilius şi Gaius Flaminius, în bătălia de lângă

lacul Trasimene, acolo unde va obţine o nouă victorie răsunătoare, în ciuda marşului prelungit

la care îşi supusese soldaţii, timp de patru zile şi trei nopţi neîntrerupt.

Cea mai grea lupta se va da, însă, în apropierea localităţii Canae, unde, sătui de tactica

de hărţuire impusă de către noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o

luptă în câmp deschis, până la distrugerea definitivă a cartaginezilor, astfel încât are loc cea

mai mare mobilizare din istoria de până atunci a

Romei, strângându-se peste 100.000 de legionari.

Datorită geniului militar al lui Hannibal, cartaginezii

vor repurta o victorie răsunătoare cu numai 40.000

de războinici africani şi gali, bazându-se pe

rezistenţa fizică nativă a luptătorilor gali şi a

ferocităţii înnăscute a acestora. Tactica sa prevedea

ca trupele galice, susţinute de cele africane şi iberice

în centru, să susţină suficient lupta pentru a permite

cavaleriei cartagineze şi numidiene să înconjoare

trupele romane şi să masacreze 60.000 de soldaţi

latini, printre care şi Lucius Aemilius Paulus, noul

consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori,

doi questori şi doi foşti consuli imperiali. În pofida

acestei victorii categorice, cartaginezul - care suferise, la rândul său, pierderi importante: circa

6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) şi aproape 10.000 de răniţi -, va realiza una

dintre cele mai mari erori strategice ale sale prin refuzul de a asedia Roma, preferând, în

schimb, să aştepte întăririle pe care Hasdrubal urma să le aducă din Spania şi pe cele pe care

Mago încerca să le obţină de la conducătorii cartaginezi. Dar ajutoarele nu vor putea veni,

deoarece Mago va fi refuzat, iar Hasdrubal fusese ucis în luptă, alături de trupele strânse, într-

o ambuscadă.

În acest timp, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta

teatrul de luptă în nordul Africii, ameninţând direct Cartagina, astfel încât îl obligă pe

Hannibal să părăsească Peninsula Italică după 14 ani de lupte, reuşind, din nou, să îşi

suplimenteze numărul soldaţilor cu noi luptători recrutaţi în grabă, pe parcursul călătoriei sale.

Lupta dintre cele doua armate se va da la Zama, în apropierea Cartaginei, soldându-se cu

înfrângerea dureroasă a africanilor: din cei 50.000 de războinici cartaginezi, 20.000 vor fi

ucişi, 11.000 răniţi, iar peste 15.000 vor fi capturaţi. Pacea va fi fragilă, deoarece impunea

condiţii umilitoare fostei mari puteri africane, care era nevoită să îşi distrugă toată flota, având

dreptul de a păstra doar 10 corăbii, fiind obligată să plătească o sumă imensă ca despăgubiri

pentru daunele provocate şi să nu declare război nici unei alte ţări fără acordul Romei.

Hannibal va pleca într-un exil forţat, stabilindu-se, pe rând, la curtea monarhilor

orientali Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei şi Prusias I din Bitinia,

angajându-se, de fiecare dată, în luptele date împotriva romanilor.

Se stinge în anul 183 î.e.n., otrăvindu-se din proprie iniţiativă, după ce casa sa va fi

înconjurată de către miliţiile romane, afirmând, se pare, la final:

„Haide să scăpăm în fine pe romani de teroarea care-i stăpâneşte, făcându-i să nu mai

aştepte moartea unui biet bătrân... "

În acelaşi an, murea la Roma, în dizgraţia Senatului şi a concetăţenilor săi, învingătorul

său, Scipio Africanul, încheind un capitol glorios din istoria Romei.

Informat mereu mai rapid şi mai bine de tot ceea ce se petrecea în Italia decât romanii

înşişi, Hannibal a fost unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii, îndrăzneţ şi

viteaz, prevăzător şi prudent, strateg şi temerar, care a impus pentru totdeauna un model

militar aspru şi hotărât, intransigent şi nemilos, devenind sinonim cu orice dezastru sau

calamitate care ameninţa, într-un fel sau altul, Cetatea Eternă: „Hannibal ante portas”

(„Hannibal este la porţi”).

Alexandru Mancaş,

Clasa a XII-a B

Român. România

M-am născut în țara albastrului de Voroneț, a galbenului de Moldovița și a roșului de

Humor. În țara în care românu-i stăpân, dar nu prin forță și prin mânie, ci prin simplitate și

prin credință, prin demnitate și prin onoare, prin iubirea de semeni și prin frica de Dumnezeu,

prin muncă și prin multă jertfă. M-am născut în țara în care au murit atâția și-atâția oameni

pentru libertatea mea, pentru binele meu, pentru liniștea mea. În țara în care pământul a fost

udat cu sângele ostașilor, al soldaților și al martirilor din temnițe. În țara în care, timp de

secole, domnitori neînfricați și conducători înțelepți s-au luptat pentru unitatea neamului

românesc și pentru ,,neatârnarea” țării, pentru cele trei culori ale drapelului și pentru limba

noastră, singura în care ,,ne poate fi dor de mama”.

M-am născut în țara în care, în fiecare sat, la fiecare casă, la fiecare fereastră exista o

lumină de la candela care ardea neîncetat și o speranță izvorâtă din rugăciunea curată și

sinceră a țăranului român. M-am născut în țara în care bucuriile și tristețile, soarele și ploaia,

cerul și pământul, luna și stelele erau cântate la instrumente din lemn și percepute ca părți

integrante ale ființei. În țara în care doinele și baladele alinau dorul mândrei după badea ei și-i

făceau ,,durerea o plăcere” și ,,negăsirea o căutare”. M-am născut în țara dorului, a jocului și a

strigăturilor. În țara lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosânzeana, a basmelor și a legendelor

populare. În țara în care nicăieri nu este greu de ajuns, pentru că nimic nu este prea departe, ci

doar ,,depărtișor”.

M-am născut în țara în care poți sta la masă cu tăcerea și poți să înțelegi că infinitul,

coborât prin coloana lui Brâncuși, se prelungește în sufletul omului simplu, al românului

autentic, care e înfrățit cu natura, știind să-i descifreze tainele în ritmul izvorului, în legănarea

copacilor, în cântecul păsărilor, în lumina stelei ciobanului. M-am născut în țara în care poți

să auzi iarba cum crește, în care pădurea vibrează la fiorul sufletului tău, în care vântul

mângâie pajiștile cosite la vreme de seară și, ca-ntr-o caldă îmbrățișare, îți inundă blând

întreaga ființă cu un miros proaspăt.

Aceasta este aroma mea, a românului, care, deși am semănat de-a lungul istoriei cu

lacrimi și durere, am știut mereu să aștept toamna, cu răbdare, speranță și demnitate, pentru a

secera întru bucurie și pace. În mine, cea născută în țara lui Eminescu și a lui Creangă, a lui

Coandă și a lui Enescu, a lui Păulescu și a lui Stănescu, a lui Brâncuși și a lui Eliade și a

multor altora, se amestecă gustul dulce al laptelui de vacă, mirosul pătrunzător de caș de la

stânele din munte, foșnitura frunzei de toamnă și mângâierea discretă a cetinii, behăitul

mioarei, colindele și urăturile, spuma valurilor mării și apa, când mai lină, când mai furioasă,

a Dunării și a pâraielor, a râurilor, a iazurilor, a lacurilor și a cascadelor, aroma plăcintelor,

mirosul de lapte fiert și de mămăligă aburindă, cântecele de cătănie, jocul călușarilor,

obiceiurile și cutumele populare, posturile și sărbătorile, rugăciunile și lacrimile mamelor,

curajul și dârzenia tinerilor, înțelepciunea bătrânilor, glasul clopotului, aroma de tămâie și

cântările bisericești, manuscrisele și traducerile, slovele chirilice și literele latine, preoții și

monahii, bisericile și mânăstirile. Și toate sub ascultarea discreției, a evlaviei și a smereniei, a

milostivirii și a nădejdii, a frumuseții și a simplității, a profunzimii ființării.

M-am născut în țara în care și eu, și tu, și întreaga lume își poate re-găsi esența ființei,

fiorul sfânt de viață curată și frumoasă, trăită cu demnitate și în bucuria de a fi român. Nu

trebuie să-l căutăm pe alte meleaguri, nu trebuie să-i întrebăm pe alții despre el, pentru că e

aici, mai aproape decât am putea crede. E în noi înșine! E în România! ,,Deșteaptă-te,

române!... ”

Prof. Georgiana Diaconiţa

Manifestări religioase la vechi popoare:

traci, celţi şi germani

Abordarea problemelor religioase

este dificilă din cauza faptului că

mentalitatea oamenilor este puternic

influenţată de sentimente, care, la rândul

lor, îi fac să se orienteze spre diferite

reprezentări religioase. În încercarea

noastră de a descifra maniera specială în

care tracii, celţii şi germanii, luaţi la un

loc sau separat, au realizat legătura dintre

sacru şi profan şi în ce măsură această

manieră diferă de cea din lumea greco-romană, apar două mari dificultăţi. O primă dificultate

constă în faptul că tracii, celţii şi germanii nu ne-au lăsat informaţii scrise despre religia lor,

iar informaţiile pe care le avem provin din surse greco-romane. O a doua dificultate constă în

faptul că religiile acestora îşi au rădăcini mult mai adânci, într-un fond indo-european şi chiar

pre-indo-european, greu de identificat. Noi nu ne propunem să prezentăm religiile acestor

(Tracia)

popoare în toate detaliile lor cunoscute, ci doar am selectat câteva aspecte specifice lor, care

ni se par interesante.

Tracii erau o populație indo-europeană care vorbea limba tracă, populație constituită în

mileniul II, într-un vast spațiu geografic cuprins între

Carpații Nordici, râurile Tisa, Vardar şi Morava, Marea

Egee şi Marea Neagră. Aceste populații s-au răspândit

în estul, în centrul și în sudul Peninsulei Balcanice și în

părțile adiacente Europei de Est. Autorii antici scriu că

tracii credeau în nemurire. Se credea că cel decedat

pleacă la Zamolxis. Tracii practicau atât arderea, cât si

înhumarea celor decedați; în mileniul I î.Chr.,

predomina incinerarea.

Celții erau o populație indo-europeană constituită

în mileniul II, așezată în Boemia, în sudul Germaniei și

în estul Galiei. Există dovezi că celţii antici credeau în

existenţa duhurilor lacurilor, a pădurilor, a tufişurilor,

care nu trebuia să fie tulburate. Ofensa adusă acestora

obliga la pedepse prin sacrificii. Dar, mai presus de

această credinţă generală în duhuri, se situează panteonul celtic. Caesar menţiona cu nume

romane următoarele divinităţi celtice: Teutates (Mercur), Belenos (Apollo), Esus (Marte),

Taranis (Jupiter). Zeiţa înţelepciunii, corespondentă Minervei, a rămas necunoscută ca nume.

Germanii erau o populație indo-europeană constituită la

sfârșitul mileniului I și începutul mileniului II. Ei au avut trei

mari zei: Wodan (Odin), Donar (Thor) şi Ziu (Tyr). Aveau şi o

zeiţă, Frija sau Frigg, soţia lui Wodan. Se socoteşte că ar fi

adorat, la început, duhurile văzduhului, cele care glăsuiau prin

şfichiuirile sau prin şuierăturile vântului.

Germanii atribuiau castităţii masculine o anumită valoare

religioasă, ca și geto-dacii, care-i stimează pe preoţi. Ritualul de

înmormântare este, în general, simplu la germani: deasupra gropii

se ridică o movilă de pământ. Femeilor le șede bine să jelească,

iar bărbaţilor să-şi aducă aminte. Prin această simplitate, germanii

se deosebeau de celţi, care preferau înmormântările fastuoase

pentru regi şi pentru oameni importanţi.

Din analiza acestor aspecte referitoare la manifestările religioase la traci, celţi şi

germani rezultă câteva concluzii. Religia lor îi învăţa acele lucruri de care aveau nevoie:

credinţa în nemurire, pentru a le da curaj în război; cultul onoarei; cunoştinţe de medicină,

(Taranis)

(Thor)

fără de care nu îşi puteau asigura sănătatea şi vigoarea fizică, necesare vieţuirii într-un mediu

natural.

Tot religia îi învăţa să ducă o viaţă simplă şi virtuoasă.

Florentina Iordache, Adina Duciuc

cl. a X-a A

Monumente de arhitectură religioasă —

Mănăstirea Voroneţ

Ridicând în anul 1488, pe locul unei construcţii mai vechi, din lemn, Mănăstirea

Voroneţ, domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, a ctitorit o aşezare mănăstirească a

cărei faimă a trecut peste veacuri graniţele ţării. Frescele exterioare, din vremea lui Petru

Rareş, de o mare strălucire coloristică (celebrul „albastru de Voroneţ”) îşi păstrează intactă

prospeţimea. Frescele impun prin ample compoziţii (una dintre acestea înfăţişează aproape

100 de personaje), picturi murale care frapează prin multitudinea elementelor laice, prin

realismul în care sunt executate personajele, având ca modele oamenii din părţile locului şi,

drept cadru, frumuseţi ale peisajului natural înconjurător. Mănăstirea Voroneţ este situată în

satul cu acelaşi nume, la 36 km de Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura

Humorului, constituind una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare.

Biserica a fost ridicată în anul 1488, în numai patru luni și jumătate, ceea ce constituie

un record pentru acea vreme. Legenda „originii” bisericii unește pe vecie două personalități ai

destinului nostru național: ctitorul mănăstirii - Ștefan cel Mare - și cuviosul părinte Daniil,

primul stareț al mănăstirii, unul dintre cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul

Moldovei, sihastru și duhovnic vestit. O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sfântului

Daniil Sihastru, de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de dimineață, de

după-amiază și de la miezul nopții. Viaţa monahală s-a întrerupt în anul 1785, după anexarea

Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat în anul 1991, de data aceasta, cu obște de

călugărițe sub stăreția stavroforei Irina Pântescu.

De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica

face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și

păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547, mitropolitul Grigore Roşca, văr al lui

Petru Rareș, a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în

cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al

pridvorului este un perete plin, fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare,

din temelie până în streaşină, lucrări care au dat construcției o mare strălucire.

Pictura interioară a bisericii datează în

cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel

Mare, anul 1496. În scenele din altar şi din

naos, artistul a urmărit să redea, îndeosebi,

sensul teologal al imaginilor, realizând un

ansamblu solemn, dar cu vădit caracter de

monumentalitate. Dintre aceste picturi de

interior atrag atenţia mai ales: „Cina cea de

Taină”, „Împărtăşirea Apostolilor”,

„Spălarea picioarelor” (în altar), „Ciclul

patimilor” şi tabloul votiv al domnitorului

Ştefan cel Mare (în naos).

Pictura exterioară a Voroneţului,

datând din timpul domniei lui Petru Rareş, este realizată la un înalt nivel artistic, fiind

socotită drept cel mai reuşit ansamblu al artei feudale moldoveneşti. Figurile biblice din

aceste fresce exterioare sunt apropiate de viaţă, însufleţite, fireşti. Frescele se disting prin

coloritul lor viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare şi în care predomină verdele şi

albastrul, prin compoziţia larg desfăşurată a diferitelor scene. Faţada de vest, cu impresionanta

scenă a „ Judecăţii de Apoi”, este alcătuită compoziţional pe patru registre. În partea

superioară se află Dumnezeu - Tatăl, registrul al doilea cuprinde scena Deisis, încadrată de

către apostolii aşezaţi pe scaune. De la picioarele Mântuitorului porneşte un râu de foc în care

păcătoşii îşi află chinurile. Cel de-al treilea registru este Etimasia Sfântului Duh, simbolizat în

forma unui porumbel, „Sfânta Evanghelie” şi protopărinţii neamului românesc - având spre

nord un grup de credincioşi călăuziţi de către Sfântul Apostol Pavel, iar, spre sud, grupurile

de necredincioşi care primesc dojana lui Moise. În registrul al patrulea, la mijloc, apare

cumpăna, care cântăreşte faptele bune şi cele rele, lupta dintre îngeri şi demoni pentru suflete;

în zona de nord - raiul, iar în cea de sud - iadul.

O notă caracteristică a acestor fresce o constituie şi bogata imaginaţie creatoare a

realizatorilor săi, care introduc în compoziţie elemente folclorice (spre exemplu, arhanghelii

care suflă din buciume, instrumente specifice păstorilor de munte). În interiorul bisericii reţin

atenţia jilţurile şi stranele din secolul al XVI-lea (printre altele, un jilţ domnesc, o adevărată

capodoperă a sculpturii în lemn), mormântul mitropolitului Grigore Roşca, din pridvor,

mormântul sihastrului Daniil (Daniil Sihastrul), din pronaos.

Ing. Mihaela Ilie

Pare că un glas al sângelui, al omului şi al cerului, dar mai ales „un-nu-ştiu-ce” îl

cheamă pe poet către un Chip resimţit ca „străin” de către Călugărul din tabloul „Mureşanu”.

O tristeţe fără seamăn străbate opera eminesciană, care reclama explicarea ursitei

promise de către zâna din „Muşatin şi ursitorile”. Mama, neînţeleaptă, cere, în mod paradoxal,

nu darurile vieţii şi ale morţii, ci obsesia dorului de nemărginire, de retopire în materia

originară. Dar ursirea nemuririi se face împreună cu durerea acesteia, resimţită ori de câte ori

un dor adânc, dar veşnic, îl va atrage către trecutul mort.

Dar tragedia lui Eminescu nu este numai a sa. Este tragedia tuturor celor ca el: adică,

născuţi fără o stea sau un înger protector, căci viaţa sa este o greşeală în planul eternităţii,

uitând să bea vinul uitării atunci când s-a întrupat pe Pământ. Păstrând conştiinţa spaţiilor

astrale, dar mai ales nostalgia absolutului, poetul devine un rătăcitor exilat, un „străin” chiar

faţă de sine. Ceea ce va îndrăgi acest „blestemat de soartă” va fi Chipul, acel „străin” care

vine din „noaptea nefiinţei” şi care-l absoarbe pe Călugăr, căci este doar o umbră a iubirii

acestuia. Încetarea visurilor, a gândurilor, a dorinţelor prinţului ascet presupune, în mod

necesar, şi spulberarea imaginii Chipului, trimiterea acestuia în infinitul din care venise.

Menţinerea Chipului, însă, obligă poetul la o scindare interioară profund tragică, între dorinţa

stingerii eterne, a neantizării, pe de o parte, şi existenţa sa telurică, în care iubeşte o femeie

(mai mult demon decât înger), pe de altă parte.

Cel care poate stinge durerea existenţială pentru a permite accesul la moarte şi, apoi, la

trecerea în veşnicul repaos, poate fi însuşi Creatorul, Părintele sau un intermediar - un

Luceafăr chemat „din negura uitării”, înzestrat cu o mare putere creatoare (aşa cum este

definit, mai ales, în poezia „Un farmec trist şi ne’nţeles”). Dar ambii refuză să stingă dorul

poetului şi să-i împlinească cererea - atât de expres formulată – în poezia „Rugăciunea unui

dac”.

Pentru că omul este fie „visul unei umbre”, fie „umbra unui vis” a Demiurgului, poetul

imaginează un dublu mitic: gemenii Sarmis şi Brigbelu, raportat la un Al Treilea - Femeia

Tomiris. Toţi sunt nobili, mereu în competiţie cu cei asemenea lor, în numele unei onoare şi a

unei responsabilităţi dirijate de către un demon lăuntric. Dacă, pentru omul comun, a fi nobil

înseamnă a fi prea slab pentru a stăpâni pe alţii (prin dispreţ, putere militară, economică,

religioasă, filozofică), pentru geniu, conceptul de „nobil” defineşte răzvrătiţii în numele unui

ideal.

Ucis de către fratele său geamăn din dorinţa de putere - pe care se simţea îndreptăţit să o

preia -, Sarmis devine o umbră rătăcitoare pe pământ, un nebun care strică regula jocului:

invocat de trei ori de către preotul dac ca să apară – la un an de la dispariţia sa - pentru a

prelua tronul şi pe iubita sa Tomiris, Sarmis revine doar după ce, ca în „Luceafărul”, iubita sa

rosteşte formula magică:

„Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată, cu flori până-n pământ,

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.”

Blestemul lui Sarmis împotriva fratelui său, Brigbelu, este terifiant prin imaginea

scindării sinelui, obsesie a răzbunării prin uciderea umbrei de pe zid, încercare finalizată prin

sinuciderea lui Brigbelu.

Petrescu Iulian, clasa a XI-a C

Blestemul acestui dac vrea să reinstaureze ordinea firească a lumii pe care Brigbelu a

stricat-o prin inversarea raportului necesitate-ignoranţă, impunând răul ca stare ontologică de

prim-rang. Dacă Sarmis - exponentul Binelui - era necesar lumii şi dorit de către aceasta,

Brigbelu este ipostaza regelui crud, a rebelului care are nevoie de lume pentru a deveni

nemuritor. Sinuciderea devine act ritualic, căci Sarmis scapă de Alteritate, de opoziţie,

rămânând doar el, cel care se rupsese deja de ţărână, de timp, putând aspira spre următoarea

etapă spre nemurire.

Calea autoexilului aleasă de către Sarmis este singura posibilitate de a continua visul

său şi al poetului - căci aproape toată opera eminesciană este visul unui visând - rătăcind şi

mistuindu-şi umbra până la pierderea sa lângă vechi fântâne uitate de lume, într-un spaţiu

tronat de „codrii negri” şi în care totul este umbră a eternului, deci o poartă spre eternitatea

însăşi. Spaţiul este mitic, încărcat de vrajă şi de magia acestui dac răzvrătit, care a îndrăznit să

se revolte chiar împotriva Celuia al cărui nume nu poate fi rostit de către un muritor, dar care

l-a înşelat unind - în persoana lui Tomiris - minciuna cu frumuseţea, zvârlindu-i, într-un gest

nebunesc şi măreţ, „darul” înapoi, la picioare.

Această atitudine mândră a dacului, care încearcă să eludeze uitarea de sine şi de neam

din oameni şi din zei, a fost plătită prin pierderea iubirii „prea, prea frumoasă”, un amor fără

„de margini şi de nalt”, care te face să uiţi de Cer şi Demiurg. Aceasta este, însă, o fericire

cerească, un „noroc”, care nu poate fi mânjit cu mizerii, cu lacrimi şi de către o „mână de

ţărână”. Sfinţirea dragostei, uitarea de sine prin abandonarea în beţia extazului, este provocată

de încrederea în dragoste şi în puterea sa transfiguratoare. Dar dragostea dintre Tomiris şi

Sarmis se bazează pe un act de magie al privirii, pe care Sarmis îl înfăptuieşte asupra fiinţei

iubite. Părând a folosi aceeaşi schemă din „Luceafărul”, poetul avertizează subtil, prin

cuvintele fetei, asupra modului în care o iubeşte Sarmis: pentru acesta, Tomiris este sufletul

capabil să vibreze la unison cu el, lăsându-se sedusă de vraja interiorităţii dacului, într-un

cadru fabulos, guvernat de către mitica zână Dochia.

Deşi totul se încadrează într-o schemă onirică, iubirea dintre Sarmis şi Tomiris îi

uimeşte şi îi mistuie pe amândoi, dar numai fata este capabilă - într-un gest ritualic de

abandonare totală - să accepte „dominarea” celuilalt, pătrunderea acestuia în sinele său

profund prin „orbirea” sa de fericire, într-o absorbire a lui Tomiris în sinele bărbatului iubit.

Astfel, se induce ideea tragică a imposibilităţii bărbatului de a renunţa total la detaşare, la

„pustiul” din sine, în numele unei iubiri sincere, fără convenţii, dăruită total de către Tomiris.

Neputinţa detaşării lui Sarmis de narcisiac va fi aspru sancţionată, astfel încât Tomiris

va căuta împlinirea existenţei şi în afara soţului - dar numai după moartea acestuia -, prin

intermediul lui Brigbelu.

Ipostază a demonului satanic, a răului în negaţie, Brigbelu este dacul care poate iubi

înzecit, cu sufletul a zece morţi, dar resimţind, la fel de acut, şi durerea refuzului fetei.

Indecizia acesteia de a se contopi sufleteşte cu ucigaşul soţului său - prin „purtarea”

privirii acestuia - provoacă explozia abisalului din fiinţa lui Brigbelu. Purtând moartea ca pe o

pecete ontologică (nu doar ca pe o presimţire a propriei morţi, dar, mai ales, ca pe un semn al

conştientizării vinei de a-şi fi ucis propriul frate geamăn, ca şi pe oamenii din regat care i-au

refuzat dominarea tiranică), Brigbelu nu mai are şansa oglindirii în sine, căci a spart oglinda

prin uciderea lui Sarmis. Astfel, rătăcitorul cu suflet mort – Brigbelu – are o singură cale de

salvare: uciderea propriei umbre, pentru a-şi transcende fiinţa.

Iubirea pentru moarte pe care o resimte Tomiris, fără ca să accepte conştient această

latură psihologică sesizată de către Brigbelu, nu a fost înţeleasă sau, poate, doar nu a acceptat-

o Sarmis. Sarmis este încă, atâta timp cât trăieşte fratele său ucigaş, doar un mort rătăcit

printre cei vii, neîmpăcat cu soarta, cu destinul, cu pierderea iubitei şi a regatului (deşi

Tomiris îl iubeşte încă, căci îi aude plânsul).

Petrescu Iulian, clasa a XI-a C

Pasiunea, focul interior al lui Brigbelu, o arde pe Tomiris – prin intermediul suflării–,

iar stingerea cultului pentru viaţă face să îngheţe privirea dacului, ochii săi părându-i fetei

„urâţi”, „negri” şi „morţi”, lipsiţi de seninătatea privirii lui Sarmis.

Împlinirea blestemului atrage după sine trecerea lui Sarmis din etapa demoniacă – când

a fost rebelul care s-a negat şi s-a răzvrătit chiar împotriva propriului sine (prin blestemarea

fratelui său geamăn, a dublului) – în etapa ultimă, a geniului pregătit pentru transcenderea în

planul Demiurgului.

Conform concepţiei Elenei Loghinovski, „fiecare epocă îşi creează Luciferul” din setea perpetuă de ideal şi de adevăr, cu alte nuanţe, cu alt chip, de la o epocă la alta.

Dacă „popoarele există pentru a fi înşelate” (aşa cum exclama poetul în „O, adevăr sublime”), existenţa unei ipostaze demoniac-negative se impune firesc în planul existenţial dacic.

Negativul, în planul dacismului, se instituie sub marca verbului „a distruge”, situat – din punct de vedere lingvistic, psihologic, ontologic - în opoziţie cu verbul „a învăţa” Gramatica textului poetic eminescian trimite la o tentativă de inventariere sistematică şi organizată a modalităţilor de confruntare, în numele triumfului adevărului şi al iubirii – prin reevaluarea idealurilor umane –, cu o limită existenţială care modifică percepţia timpului şi a destinului.

Purtător al demonicului, spiritul eminescian revoltat împotriva mediocrităţii, a snobismului, a luxului şi a desfrâului, a limitării culturale sau socio-politice, se manifestă debordant în căutări spirituale, dacismul marcând, astfel, un stadiu – nu neapărat cronologic –, un moment existenţial, literar-cultural şi filozofic în istoria poporului român.

Obsesia cunoaşterii infinitului – pentru disoluţia finală în el – are, ca etapă obligatorie, cufundarea în sinele dacic, în arhaicul, miticul, legendarul spaţiu al strămoşilor poetului.

S-a spus că există o anumită necesitate a arbitrarului care simte nevoia unei dedublări, a unei alterităţi, care să-l reflecte într-o oglindă (sub forma unui alt personaj sau simbol). Această alteritate, în plan dacic, instituie două legi: Binele (de exemplu, Sarmis) şi Răul (Brigbelu), între ele oscilând Tomiris. Aceste două legităţi par a coexista pentru veşnicie în Infinit.

Energia negativului, din poemul „Memento mori” este purtată de către romani – din punct de vedere al dacului –, părând a fi izvorul vieţii, alimentând-o abundent mereu prin colonizarea Daciei şi prin convieţuirea până la contopirea într-un nou popor: poporul român. Energia romană sparge „cercul închis în sine” al spaţiului dacic, conservator, echilibrat, protector al locuitorilor săi, învăţând, de la Zamolxe, preţul vieţii şi al morţii. Iniţiaţi în nemurire, dacii par a privi moartea ca pe o poartă iniţiatică spre renaşterea spirituală. Dar orice renaştere – mai târziu, sub forma unei noi etnii: românii – se face cu o imensă durere şi cu o sublimare din ce în ce mai accentuată cu cât planul metempsihozei este mai înaintat.

Dorinţa dacului de neantizare nu se poate împlini căci va deveni român – o altă treaptă în devenirea spirituală. Pierderea de către omul modern a sufletului arhaic pare a-i fi închis pentru totdeauna posibilitatea de contopire cu eternul. Dar speranţa există, în opera eminesciană, căci poeziile de la sfârşitul creaţiei – cum ar fi „Luceafărul”, „Odă (în metru antic)” – au un final deschis, cititorului rămânându-i posibilitatea de a alege modalitatea de eternizare. Dacismul, cosmogonia, multiplele ipostaze ale eului poetic, iubirea sunt doar câteva posibilităţi oferite de către Eminescu.

Adolescentul Eminescu ne oferă ipostaza copilului–idee (în „Genaia”) ca strămoş al demonului–creator, care a „sorbit din isvorul Dumnezeirei”, generând naşterea umanităţii. Pământul, „gând al poetului Rom”, este sfinţit de către substanţa sa divină, dar şi eroic, prin

luptele purtate. Renaşterea se face prin scufundare în marea îngheţată, gest ritualic cântat de către poetul cugetător şi cântăreţ.

Libertatea demiurgică arogată de către strămoşii noştri, potenţată de către ursitoarele trimise de Creator, este semnul geniului care visează poetic o lume arhaică, originară, situată la mijloc dintre Bine şi Rău (plan în care va locui şi Feciorul de împărat fără stea), în care se scufundă eliberator şi responsabil, în încercarea de a îndrepta răul universal.

În lumea mitului dacic eminescian, elementarul, lunarul, stihialul, zamolxianismul sunt mereu supravegheate de către poet, dirijând blestemul (manifestare demonică dominantă în creaţia eminesciană) – fie al lui Decebal, fie al lui Sarmis, sau chiar de către Soare – spre descinderea de teluric, de „vraja” istoriei, dar, mai ales, de atracţia exercitată de către actul răzvrătirii demoniace. Eroii mitici par cavaleri fără odihnă, vrăjiţi de izvor, de corn, de lună, de femeie (care pare a fi mereu reîncarnarea Dochiei mitice) şi conduşi, pe drumul către absolut, de către un dor nelămurit. Neînţelegerea şi neconştientizarea impulsurilor genetice, păstrătoare ale eternului din care descind, îi conduc la răzvrătire – ca semn al căutării tragice a adevărului – domolită numai atunci când înţeleg şi acceptă „jertfa”: trecerea prin moarte, ca eliberare de somnul vieţii, în care au uitat tainele divine. Tentând şi provocând limita uitării, eroii devin tragici, provocând lupta interioară dintre sinele originar şi eul istoric. Din acest punct de vedere, blestemul demonului are putere titanică, reverberând adânc în sufletul şi în conştiinţa celui care l-a „slobozit”, dar cu efecte majore şi în planul eternităţii, căci este o solie a dorinţei sale de reintegrare în matricea originară.

Ipostaza demonică presupune o atitudine activă faţă de prezentul istoric, o renunţare la acceptarea pasivă a unui destin situat între marginile Vieţii şi ale Morţii, deşi, adeseori, iniţierea demonică permite accederea – prin intermediul unei porţi (fie „marea îngheţată” prin care va trebui să treacă Sarmis blestemat de Soare, fie „poarta solară a zeilor Daciei” din „Memento mori”, sau „poarta prăbuşită ce duce-n fund de munte”, căzută în uitare, din „Strigoii”) deschise de către preoţii-magi (intermediari între om şi Creator) – la contopirea cu universalul.

prof. Camelia Hreban

Românii încă migrează...

Demografia se ocupă cu studiul

dinamicii populațiilor umane. Ea cuprinde

studiul mărimii, al structurii și al distribuției

populației, precum și modul în care o populație

se modifică în timp, în urma nașterilor, a

deceselor, a migrației și a îmbătrânirii. Analiza

demografică se poate referi la societăți întregi

sau la grupuri definite după diferite criterii:

nivel de educație, naționalitate, religie, cultură.

Migraţia românească a constituit și mai constituie un subiect larg dezbătut atât la nivel

naţional, cât şi internaţional, reprezentând, în continuare, unul dintre interesele de bază ale

discursului politic şi public românesc. În perioada imediat următoare comunismului, după

decembrie 1989, prin deschiderea graniţelor şi conferirea de noi drepturi şi libertăţi,

fenomenul migraţiei a devenit din ce în ce mai accesibil pentru cei dornici să se aventureze ca

protagonişti ai mobilităţii. România a ajuns, în scurt timp, un stat cu un proces de emigraţie

transformat într-un fenomen de masă, cetăţenii săi părăsind teritoriul naţional în favoarea

stabilirii, permanent sau temporar, în ţările mai dezvoltate din Occident.

Mulţi dintre conaționalii noștri

migrează și acum. O explicație ar fi faptul

că, în România, studenţii specializaţi într-un

anumit domeniu nu se pot încadra nicăieri,

iar străinii îi atrag şi le oferă locuri de

muncă bine plătite pentru a nu se mai

întoarce aici; sunt situații în care cei de

acolo se mândresc cu geniile noastre, dar nu

mai menţionează că sunt români, ceea ce ne

doare, deoarece ţara noastră ar fi mult mai dezvoltată şi ar putea ajunge mai puternică dacă

acești oameni deosebiți ar lucra aici. Românii au optat mai mult pentru țări ca: Italia,

Germania, Franţa, Spania, S.U.A, Israel, Canada şi Franța, mai puţin pentru Australia,

America Latină și Africa de Sud.

Factorii migraţiei sunt de trei tipuri:

a) factori stimulativi (care provoacă migraţia forţată):

- război, război civil, foamete, epidemii, dezastre naturale, intoleranţa etnică şi

religioasă, persecuţii, schimbul de populaţii între state;

b) factori favorizanţi:

- spiritul de aventură, dorinţa unui câştig material mai bun, probleme familiale

(întregirea familiei), toleranţa politică, etnică şi religioasă;

c) factori de mediu:

- încălzirea globală, erupţiile vulcanice, cutremurele.

Chiar dacă unora le este greu în străinătate şi le este dor de familie şi de prieteni, nu vor

să se întoarcă în ţară deoarece nu renunță la traiul de acolo pentru cel de aici. Problema este că

nu numai noi suntem un popor cu mulţi migratori; sunt şi ţări mai sărace ca noi ai căror

locuitori migrează în masă, cum ar fi, de exemplu: cei din țările Africii (Senegal, Etiopia,

Tanzania, Kenya), dar şi chinezii, albanezii. Oraşele în care se formează cartiere cu ocupanţi

de mai multe naţionalități şi unde se utilizează mai multe limbi şi se amestecă mai multe

culturi traversează fenomenul de interferenţă lingvistică. Aceste orașe devin, cu timpul,

cosmopolite. Fiecare popor are felul său de a se comporta şi de a percepe altfel lucrurile, de

aceea, atunci când un om se întoarce în ţara sa, îşi schimbă mentalitatea, felul de a vorbi,

comportamentul, în funcție de situaţie. Marea durere legată de români este că aceștia nu își

schimbă comportamentul în bine.

Antim Ivireanul se întreba, retoric, în

secolul al XVII-lea, cugetând despre români,

„...că ce neam înjură ca noi?”. Și astăzi,

cei care hotărăsc să se întoarcă pe vechiul plai

mioritic, după ce au „hoinărit” prin

străinătate, uită de portretul străvechi al

românului educat și de a se comporta ca

vechii ţărani, atent și politicos. Nici cât stau

pe acolo nu arată că ar veni dintr-o țară

civilizată... Imaginea noastră în Occident este influenţată și de către romii migratori care nu

vor să adopte un comportament civilizat şi ne fac de ruşine cerșind sau furând, după cum

aflăm de la posturile de televiziune și de prin ziare.

Hristina Tifiniuc,

Clasa a XI-a A

Credinţe şi simboluri

Fiecare om are dreptul să aleagă, fie că este vorba despre îmbrăcăminte, despre

meserie, despre modul de viaţă, fie că este vorba despre religie. Încă din preistorie, oamenii îşi

îngropau morţii cu diverse arme, podoabe,obiecte uzuale, ca şi cum ar trebui să le folosească

într-o altă viaţă, aceea pe care se consideră că ar trăi-o după moarte. Omul pare să-şi fi pus

întrebări despre originea naturii, despre cauza unor fenomene pe care nu şi le putea explica:

trăsnetul, fulgerul, tunetul, vânturile, ziua şi noaptea. El a atribuit toate acestea unuia sau mai

multor zei atotputernici. Se pare că oamenii au dorit dintotdeauna să intre în contact cu zeii

pentru a-i îndupleca în favoarea lor. Tot ceea ce oamenii cred şi fac în cinstea puterilor

supranaturale constituie religia. Dacă este să ne luăm după dicţionar, religia este credinţa în

existenţa unei forţe supranaturale. Dar această forţă supranaturală îşi schimbă forma în

funcţie de mentalitatea, de cultura, de zona geografică și de modul de organizare ale

populațiilor/popoarelor care o adoptă ca punct de sprijin în Univers. Așa se explică existența

unui număr mare de credințe religioase pe Terra. Religia permite omului să se orienteze în

labirintul marilor întrebări ale vieții și dă un sens existenței sale, depășind viața sa biologică.

Creştinismul este religia celor care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos. Este cea mai

utilizată formă de credinţă din ziua de astăzi. În creştinism, atenţia nu este îndreptată spre

ritualuri religioase, ci spre trăirea unei relaţii cu Dumnezeu şi spre o cunoaştere mai profundă

a Lui. El a făcut minuni, a acordat iertare oamenilor şi a spus că cei care

se vor încrede în El vor avea viaţa veşnică. Creştinii consideră „Biblia”

drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru omenire. În plus, ea vorbeşte

despre viaţa lui Iisus Hristos şi despre minunile făcute de El, ne

descoperă persoana lui Dumnezeu, Adevărul, Dragostea Lui şi felul în

care cineva poate avea o relaţie cu El. Creştinul crede că Dumnezeu

răspunde rugăciunilor sale şi că viaţa unui om capătă înţeles dacă Îl

glorifică pe El. Crucea este unul dintre simbolurile atestate încă din

Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China, în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit

o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea înainte de Hristos. Ea simbolizează

pământul, împrăştierea, emanarea, dar şi adunarea, recapitularea. Tradiţia creştină a îmbogăţit,

în mod prestigios, simbolismul crucii, condensând, în această imagine, mântuirea şi patimile

Mântuitorului. Crucea reprezintă polul lumii, aşa cum afirmă Chiril al Ierusalimului:

„Dumnezeu Şi-a desfăcut mâinile pe cruce, spre a îmbrăţişa marginile Lumii întregi, şi de

aceea muntele Golgota este creştetul lumii" (Catechesis, 13,28).

Potrivit unui studiu publicat de către Institutul de cercetare american Pew Forum,

numărul creştinilor în lume creşte într-un ritm constant, dar răspândirea lor geografică a

cunoscut schimbări profunde. Astfel, în lume, trăiesc 2.18 miliarde de creştini, cu alte cuvinte

- o treime din populaţia globului, formând cel mai numeros grup religios, înaintea

musulmanilor.

Budismul este perceput, în general, drept credinţa în

Buddha (Siddharta Gaumata), care s-a născut în nordul Indiei,

acum aproximativ 2.550 de ani. După îndelungi căutări, în

cursul unei meditaţii profunde, el a atins iluminarea, dar nu a

afirmat niciodată că ar avea natură divină, iar budiştii resping

noţiunea de supranatural. Viaţa este văzută ca o serie de

experienţe dureroase - experienţa naşterii, a bolii, a morţii - acestora adăugându-li-se

nesfârşite perioade de tristeţe şi disperare. Budiştii cred că oamenii trec prin foarte multe

reîncarnări, aducând cu ele durere. De aceea, scopul unui budist este să dea la o parte orice

dorinţă şi să-şi purifice sufletul. Pentru a face asta, budiştii trebuie să respecte o serie lungă de

principii religioase şi să practice meditaţia profundă. Printre îndatoririle religioase ale unui

budist se numără: să nu ucidă nici o creatură, să renunţe la orice plăcere, la orice viciu sau

obicei rău şi, de asemenea, să renunţe la stările de bucurie şi de tristeţe. Roata vieţii sau „roata

dharma" este roata care înfăţişează conceptul budist „dharma". Numită „dharmachakra",

aceasta arată calea spre iluminare, încă din primele zile ale budismului; seamănă cu o roată de

car de luptă, cu opt sau mai multe spiţe. Este unul dintre cele mai vechi simboluri din arta

indiană. Cele opt spiţe ale roţii indică cele Opt Nobile Adevăruri ale religiei budiste. Cercul

simbolizează perfecţiunea dharmei. Budismul este principala religie a mai multor ţări din sud-

estul Asiei. Din anii 1970, ideile lui Buddha au devenit un domeniu de interes şi de inspiraţie

pentru din ce în ce mai mulţi occidentali. Iar de la începutul anilor 1990, şi în România, se

practică Dharma („învăţăturile lui Buddha”). În ziua de astăzi, budismul este una dintre cele

trei religii dominante din lume, cu aproape 400 de milioane de credincioşi.

O religie interesantă este hinduismul. Hinduismul este

reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută,

impersonală, creatoare a Universului. Hinduşii îl consideră

pe Brahman Sinele suprem. Brahman este descris ca

realitatea infinită, este perceput ca absolutul divin: toți zeii

religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui

Brahman. Aceștia ajung la un număr de mii de zei şi de

zeiţe, în jur de 300.000. Scopul unui hindus este să fie

eliberat de legea karmei, adică să devină liber prin continue

reîncarnări. Hindusul are libertatea să aleagă o cale proprie de a ajunge la perfecţiune

spirituală. În hinduism, experienţele dureroase prin care trece cineva sunt, de fapt, relele

comise de către persoana respectivă în viaţa anterioară. Lucrul cel mai important este sufletul,

care, într-o zi, va deveni liber prin reîncarnare.

O altă religie foarte răspândită despre care vreau să vă vorbesc este islamul. Islamul este

o religie monoteistă (adică susține credinţa într-o singură divinitate). Această religie s-a

născut la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.Hr., fiind răspândită în Asia şi

în Africa. Islamul recunoaşte religiile monoteiste apărute înaintea sa.

Musulmanii cred că există un singur Dumnezeu

numit Allah, care este infinit superior unei existenţe

umane. Allah este văzut ca sursa de bine şi de rău, creator

al universului. El este un judecător puternic şi aspru, care

va arăta mila celor care-l urmează în funcţie de faptele

bune şi devotamentul religios. Atitudinea unui musulman faţă de Allah este una de slujire.

După moarte, un musulman poate să intre în paradis - un loc al plăcerilor - sau în iad, pentru

veşnicie.

Fiecare dintre aceste religii este unică, iar, dintre ele, una singură afirmă că există un

Dumnezeu personal şi plin de dragoste şi cu puterea de a ierta. El este un Dumnezeu

atotputernic, dar, în acelaşi timp, interesat de fiecare persoană în parte. Iar prin încrederea în

jertfa supremă a lui Iisus Hristos, un om poate primi mântuirea de păcatele sale şi veşnicia

alături de Dumnezeu.

Roxana Hostiuc,

Clasa a X-a A

Simbolistica cifrelor şi a simbolurilor

Personalitatea umană reprezintă un sistem integrat şi integrator, definindu-se prin

raportare la un mediu socio-cultural şi economic bine determinat, care îi conferă încredere şi

stabilitate. Cifrele şi simbolurile l-au coordonat întotdeauna, ajutându-l să perceapă, să

înţeleagă, să cunoască, să analizeze, să structureze şi să-şi reconfigureze lumea exterioară, dar

şi cea interioară, strict personală, intimă.

Exprimarea surplusului şi a deficitului economic, dar şi psihologic, marcând

pozitivismul, precum şi negativismul stării create ca reacţie firească, normală şi necesară, s-a

făcut matematic, printr-unul dintre simbolurile „+” sau „-”.

La început, baza numărătorii o reprezentau degetele; astăzi, în China sau în alte ţări din

Orientul Îndepărtat, unii negustori folosesc încă codul atunci când întâlnesc cumpărători

iniţiaţi: articulaţiile fiecărui deget atinse de jos în sus, lateral dreapta sau stânga, şi într-o

anumită ordine, exprimă numărul dorit. În Antichitatea greacă şi de romană, această metodă a

avut o largă circulaţie, astfel încât, la începutul veacului al VII- lea î.e.n., cu ocazia reformei

calendarului, a fost ridicată o statuie a zeului Ianus ale cărui degete reprezentau numărul

zilelor unui an, adică 355.

Pentru înmulţire, simbolul „ ×”, a fost folosit de către William Oughtred (1574 - 1660)

în „Clavis Mathematicae” („Cheia matematicii”) din1628, fiind corespondent al Crucii

Sfântului

Andrei. Simbolul actual, punctul, „·”, a fost propus de către Harriot Thomas (1560 -

1621), în 1631, şi impus de către Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 -1716), cel care va

impune, de altfel, şi semnul modern al împărţirii prin cartea „Acta Eruditorum” („Jurnalul

savanţilor”) din 1684.

Primul instrument de calcul al Antichităţii a fost abacul, care a dat multe bătăi de cap

celor care-l foloseau din cauza lipsei cifrei zero, care a fost introdus de către hinduşi. Aceştia

l-au notat cu un cerc mic căruia ii spuneau Kha („gaură”) sau sunya („nimic”), marcând doar

un loc gol până în secolul al XVII – lea. Însuşi cuvântul „cifra” vine din arabul „Sifl”, care

înseamnă „gol” („zero”).

Numărul unu, în unele limbi, se identifică cu Luna (unele dialecte din Java), în altele -

cu Pământul sau cu Soarele, denumirea sa provenind din sanscrită, de la cuvântul „eca”, în

greaca veche, transformându-se în „en”, iar, în latină, în „unus”. Numărul unu a fost notat prin

diferite semne: imaginea simplificată a unui deget - la sumerieni, babilonieni, egipteni,

hinduşi, romani, arabi, chinezi (aceştia din urmă numai în scrierea ştiinţifică sau comercială);

cu o linie orizontală (-) - imaginea unui beţişor aşezat pe pământ - de către japonezi şi chinezi

în scrierea obişnuită; cu un punct (·) - imaginea pietricelei de către mayaşi. Cel mai răspândit

semn a fost o linie verticală - „I”- la sumerieni, babilonieni, egipteni, hinduşi, romani, arabi,

chinezi, ca simbol al omului în picioare.

Unu este simbolul totalităţii, al absolutului, al infinitului, al energiei creatoare

primordiale, al lui Dumnezeu, al Soarelui, principiul activ, cosmogonic, din care se naşte

lumea, fiind mama tuturor numerelor. Semn al divinităţii supreme, al sintezei, al luminii, e un

simbol unificator al contrariilor, astfel încât, în Egiptul antic, „unu”era epitetul zeului Ra, iar,

în Babilon, reprezenta zeul cerului.

Numărul doi, după unii oameni de ştiinţă, a apărut în conştiinţa oamenilor înaintea lui

unu; abia după ce s-au obişnuit cu o pereche de obiecte (pereche, dublet, gemeni, duo, cuplu),

oamenii au înţeles ceea ce înseamnă un obiect, aşa cum procedează băştinaşii din unele triburi

din America de Sud, care deosebesc numai numerele cu soţ şi numără numai pe perechi. Ca şi

unu, doi este de origine sanscrită, „dva”, care, în latină, a trecut în „duo”. La început, „doi” a

fost notat prin repetarea unuia din semnele lui unu, adică prin (II) (babilonieni şi egipteni) sau

(=) sau (··).

Doi reprezintă, în simbolistica numerelor, opoziţia, conflictul, polaritatea, echilibrul

vremelnic dintre contrarii sau dintre obiecte, fiind numărul dinamic, ceresc şi masculin, al

tuturor dedublărilor: celest-teluric, viaţă-moarte, sacru-profan, materie-spirit, yang-yin, iubire-

ură, bine-rău, masculin-feminin, foc-apă, diurn-nocturn. În alcătuirea corpului omenesc, doi

este un număr al frumuseţii, al simetriei şi al echilibrului interior şi exterior.

Numărul trei provine din limba sanscrită, unde cuvântul „tri”, de la care derivă

numeralul „trei”, înseamnă „a adăuga sau a introduce un lucru nou într-un şir care există de

mai înainte”. Trei a fost reprezentat prin adăugarea unei unităţi lui doi, adică prin: (III) sau (≡)

sau (· · ·), iar prin legarea celor trei bare orizontale s-a ajuns la actuala cifră 3. Pentru a

exprima o mulţime nedefinită de lucruri, egiptenii repetau de trei ori hieroglifa prin care notau

acea mulţime.

Simbolistica ne trimite la filozofia şi la mitologia hindusă, unde acţionează principiul

Trimurti Brahma – Creatorul, Vişhnu – păstrătorul, Shiva – Distrugătorul. În creştinism,

există Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Sfântul Duh. În mitologia greacă, trei

sunt stăpânii Universului: Zeus peste Cer şi Pământ, Poseidon - peste Ocean, Hades - peste

Infern.

Toate templele din Antichitate cuprind grupuri de trei motive decorative (trei lei, trei

şerpi, trei elefanţi, trei coloane), inclusiv piramidele, utilizând simboluri triptice (triunghiul,

tridentul, trifoiul), alături de fiinţe tricefale. În mitologia greacă, zeul Poseidon ridica apele

mărilor sau făcea să se cutremure pământul cu ajutorul unui trident, o furcă cu trei dinţi, iar, în

poveşti, apare frecvent numărul trei ca o necesitate interioară de echilibrare a doiu-lui negativ,

incapabil să răzbată contra unui element puternic opozant: trei zâne, trei împăraţi care aveau

trei feciori, trei soacre cu trei nurori, trei zmei cu trei palate, trei obiecte magice, trei probe,

trei prieteni…

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Numărul patru, în limba sanscrită, se numea „catur”, care însemna „a repartiza în

grupe de câte două”. În multe triburi din regiunile tropicale este folosită numărătoarea din

patru în patru. În general, reprezentarea s-a făcut prin repetarea unităţii (IIII) sau prin matrice,

arabii - prin ε, forma actuală impunându-se datorită cărţilor scrise.

Semnificaţiile acestei cifre trimit la simbolistica pătratului şi a crucii, fiind numărul

totalităţii şi al plenitudinii terestre, ca simbol feminin, simbolizat prin: patru puncte cardinale,

patru vânturi, patru stâlpi pe care se sprijină Universul, patru anotimpuri, patru stări de spirit,

patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu Tatăl şi Fiul, patru braţe ale

Crucii, patru evanghelişti, patru „Evanghelii”, patru porţi ale Ierusalimului, patru perioade

care îmbrăţişează întreaga istorie a lumii. De asemenea, unele forme ale lumii au bază pătrată:

Turnul Babel, piramidele din Egipt, patru elemente cosmice au format lumea (pământ, aer,

apă, foc), o cameră are patru pereţi, luna are patru faze, ora este împărţită în patru sferturi,

ferestrele, cărţile şi tablourile au patru laturi, în poveşti – familia este formată din patru

membri, iar pătratul personajelor include un erou, un opozant, o viitoare soţie şi un prieten.

Numărul cinci îşi are originea în cuvântul „panca”, care, în limba sanscrită, înseamnă

„întinde mâna”, reprezentând o categorie care scapă intuiţiei imediate prin simţuri.

Simbolizarea s-a realizat prin aşezarea alături a lui unu sau a cinci puncte puse în şir, care sunt

greu de deosebit dintr-o privire fără a le număra, egiptenii notând cifra cinci pe două rânduri,

forma actuală a cifrei 5 fiind de origine europeană şi a apărut o dată cu tipărirea aritmeticilor.

Această cifră impară, cu colţuri şi intersecţii multiple nu se mai încadrează în categoria

echilibrului recunoscut prin convenţie, dar se regăseşte ca bază a lumii pentru multe popoare,

încă din Antichitate: egiptenii considerau că Universul este format din cinci elemente

(pământul, aerul, apa, focul şi eterul), iar pentagrama (steaua cu cinci colţuri) pitagoreicilor se

regăseşte în arhitectura gotică, în simbolistica alchimiştilor şi masonilor. Ea este, însă, şi o

cifră sacră pentru multe popoare şi astăzi: în „Biblie” - cinci cărţi ale lui Moise, cinci pâini cu

care Iisus satură cinci mii de oameni, cinci răni ale Domnului, ca semn al microcosmosului –

omul cu braţele şi cu picioarele desfăcute, ca simbol al macrocosmosului – două axe, una

verticală şi alta orizontală, intersectate într-un centru.

Numărul şase îşi are originea tot în limba sanscrită, de la cuvântul „sas”, o prescurtare a

indicaţiei să treci la primul deget de la cealaltă mână, aşa cum arată semnul folosit de către

romani pentru a-l scrie pe şase (VI). Forma actuală a fost definitivată după inventarea

tiparului.

Simbolistica sa este variată, de la reprezentări geometrice până la cele mistic-religioase:

este un număr perfect, deoarece şase este egal cu suma divizorilor săi; el simbolizează

armonizarea polarităţii lumii sub forma stelei lui Solomon (scutul lui David) alcătuită din

două triunghiuri inversate şi suprapuse; reprezintă desăvârşirea potenţială exprimată prin

simbolul grafic a şase triunghiuri echilaterale aflate într-un cerc; este un număr al medierii,

fiind hexameronul biblic: trecerea de la Principiu la Manifestare producându-se în şase zile

ale creaţiei. Ca număr cu simbolistică nefastă, malefică, este zi a morţii la mayaşi, iar, la

primii creştini, este numărul păcatului; este şi cifra lui Nero, iar, în tripletă, formează numărul

Antichristului.

Şapte îşi are originea tot în limba sanscrită, unde i se spunea „sapta”, reprezentând,

alături de cifra trei, unul dintre cele mai vechi numere utilizate. Hinduşii îl reprezentau prin

cifra 6, arabii - prin V sau 7, iar în Europa – prin 7. Emblema şapte conţine multiple valenţe

morale şi intelectuale încă din Antichitate: eroul atenian Teseu l-a răpus pe Minotaur după ce

l-a închis în labirintul din Creta deoarece devora, în fiecare an, câte şapte fete şi şapte băieţi

din oraşul său; preoţii Babilonului se închinau la şapte zei corespunzând celor şapte aştri:

Soare, Lună, Marte, Mercur, Venus, Jupiter şi Saturn; reprezintă, de asemenea, totalitatea

vieţii morale, a armoniei, a perfecţiunii, a norocului, a fericirii, prin însumarea celor trei

virtuţi teologale (Credinţa, Nădejdea şi Dragostea) şi a celor patru virtuţi cardinale (Prudenţa,

Cumpătarea, Dreptatea şi Puterea); minunile lumii antice au fost restrânse la acest număr

magic – şapte; numele lunii septembrie vine de la cuvântul latin „septem”, care înseamnă

„şapte”.

În sistemul simbolic, acest

număr a provocat numeroase asocieri,

unele mai ciudate, altele

nonconformiste, definind o ciclicitate

a lumii care se desăvârşeşte şi renaşte

prin sine, raportându-se mereu la

şapte: numărul sferelor cereşti,

culorile spectrului, zilele săptămânii,

există o gamă cu şapte sunete de

bază, numărul treptelor desăvârşirii,

copacul cosmic al şamanismului are

şapte ramuri, există şapte embleme

ale lui Buddha, de la Potop vor scăpa

câte şapte animale curate din fiecare

specie, primul verset din textul ebraic

al „Bibliei” are şapte cuvinte. În poveştile româneşti, acest număr devine laitmotiv: este

nevoie de şapte fraţi pentru a învinge şapte forţe opozante, eroul din basme trebuie să treacă

peste şapte mări şi ţări, timp de şapte ani, pentru a-şi îndeplini misiunea, uneori sunt şapte

probe de trecut pentru desăvârşire, iar, alteori, sunt şapte obiecte magice care îl ajută pe erou

să supravieţuiască încercărilor.

Cifra opt – „octo” în latineşte - îşi are originea tot într-un cuvânt sanscrit „ashto”, al

cărui înţeles nu se mai cunoaşte. Hinduşii au notat 8 prin T, iar, în Europa, prin T şi 8.

Numărul opt este relaţionat cu octogonul - figura geometrică între pătrat şi cerc - ,

semnificând lumea intermediară între cea terestră, conotată prin pătrat, şi cea uraniană,

simbolizată prin cerc.

Deşi prezintă mai puţine reprezentări simbolice, numărul 8 este un semn al totalităţii, al finalizării şi al transfigurării lumii: în creştinism, exprimă opoziţia dintre „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”, a opta zi succedându-se celor şase zile ale Creaţiei şi zilei a şaptea a Sabatului; lumea renaşte prin cuvântul lui Iisus – al cărui număr se realizează prin tripleta de 8 -, prin jertfa şi prin învierea sa, în momentul în care Iisus rosteşte cele opt binecuvântări („fericiri”) ale Noului Legământ; există opt direcţii ale spaţiului, roza vânturilor cuprinde suma direcţiilor spaţiale (patru puncte cardinale şi patru direcţii intermediare); în muzică, octava este formată din opt sunete consecutive .

Nouă, provenit din „neva” - care înseamnă „număr nou” -, atrage atenţia asupra faptului că reprezintă ultimul număr dinaintea lui zece, bariera unităţilor simple, astfel încât se spune că această cifră marchează, de fapt, jumătatea drumului de cunoaştere parcurs, pentru că ultimul pas este şi cel mai greu de făcut. Nouă este o multiplicare a lui trei, fiind triada triadelor la pitagoreici. Semnele sale au fost, la hinduşi, 3 şi S, la arabi - 2 şi 9, iar, în Europa medievală, 9.

Întâlnit frecvent în întreaga literatură, ştiinţă, mitologie şi religie, numărul nouă are un loc de seamă în riturile şamanice ale popoarelor turco-mongole; cerurile budiste sunt nouă; în Antichitatea greacă există nouă muze; la azteci, sufletul trebuie să parcurgă nouă etape pentru a dobândi pacea veşnică, iar, în ezoterismul islamic, a coborî nouă trepte fără a cădea înseamnă a-ţi tempera simţurile; la vechii indieni, se găsesc nouă principii universale; la vechii greci, nouă zile şi nouă nopţi sunt măsura timpului care despart Cerul de Pământ şi Pământul de Infern.

Cifra nouă este expresia căutărilor rodnice, a împlinirii căutărilor şi a satisfacţiei eforturilor, a desăvârşirii unei creaţii, anunţând, deopotrivă, un sfârşit şi un nou început, finalitatea presupunând cu obligativitate o reîncepere într-o altă dimensiune, pe altă treaptă de evoluţie.

Numărul zece provine din cuvântul sanscrit „dasa” şi este încadrat de către unii matematicieni în rândul cifrelor, iar, pentru alţii, nu este decât un alt început, realizat prin însumarea celor două cifre conţinute. În limba latină, cuvântul similar, „ deom”, este înrudit cu „digiti” („degete”), ceea ce evidenţiază modelul după care s-a stabilit 10 ca bază a sistemului de numeraţie. La fel s-a întâmplat şi în limba germană, unde „zehn” – „zece” - , provine de la „Zeha”, adică degete. În limba greacă, această cifră a dat naştere unor cuvinte care par complet străine de această origine pur numerică (de exemplu, cuvântul „decan”).

Numerele dau sens vieţii şi ne definesc mentalitatea, afectul, trupul şi spiritul. De aceea, ele au dat naştere ştiinţelor şi pasiunilor, marcând, pentru totdeauna şi inevitabil, destinul uman integrat în universalitate, măsurabilă şi ea prin numerologie.

Ildiko Ignat,

Clasa a XII-a C

Bibliografie:

Florica T. Cîmpan: Cum au apărut numerele .

H.R. Radian şi T.J. Radian: Recreaţii matematice.

Ivan Ebseev: Dicţionar de simboluri şi arhietipuri culturale.

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dicţionar de simboluri.

V. Bobancu, C. Iacob, Dicţionar de matematici generale, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974;

[2] A. Creangă, Din trecutul Matematicii, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1937;

Drepturi şi obligaţii

„Pentru ca Pământul să rămână o planetă vie, interesele oamenilor trebuie corelate cu

legile naturii”.

În general, noi, oamenii, ne considerăm fiinţe raţionale, dar de-a lungul timpului am

provocat o serie de lezări ale semenilor prin: sclavagism, robie, privarea libertăţii de

exprimare, dar a trebuit să treacă secole până la a fi recunoscute şi susţinute de către

autorităţile statale prin „Declaraţia Drepturilor Omului” din 10 decembrie 1948. Cu toate

acestea, „Drepturile Omului” nu sunt recunoscute şi susţinute în toate statele de pe Terra,

existând şi astăzi forme de asuprire a omului de către om.

Totuşi, cei care trăim în libertate şi într-un sistem politic democratic avem datoria de a

conştientiza aceste drepturi şi de a lupta pentru abolirea inegalităţilor de şanse. În caz contrar,

indiferenţa ne face complici la aceste acte de barbarie.

De aceea, pe data de 10 decembrie 2011, la şcoala noastră, a avut loc a III-a ediţie a

concursului „Dreptul la o viaţă şi un mediu sănătos”; dacă avem drepturi înseamnă că avem şi

obligaţii, iar dreptul la viaţă implică şi obligaţia de a conserva şi de a proteja mediul

înconjurător.

Activitatea a avut rol de conştientizare asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care fiecare

cetăţean le are, dar şi de formare de atitudini şi de comportamente în rândul elevilor de clasa a

X-a.

În prezent, bogăţiile şi resursele de energie au fost afectate în aşa măsură încât se

întrevede epuizarea rapidă a unora dintre ele, iar unele condiţii esenţiale existenţei umane, ca

apa sau aerul, dau semne de otrăvire. Se deduce, astfel, posibilitatea ca viitorul omenirii să fie

pus sub semnul întrebării, dacă, bineînţeles, nu se iau măsuri energice de protecţie a planetei.

Omul înţelege că face şi el parte din natură, că Pământul şi resursele sale sunt limitate,

că această planetă funcţionează ca un sistem şi că dereglările produse într-un loc pot avea

repercusiuni pentru un întreg sistem, inclusiv pentru om. Însă, oamenii nu pot renunţa la

ritmurile înalte ale dezvoltării economice. Echilibrul şi soluţiile trebuie să vină din unirea

efortului dintre persoanele fizice şi cele juridice, pe plan local, naţional şi internaţional, prin

conştientizarea rolului fiecăruia în conservarea şi în regenerarea resurselor naturale.

Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile,defrişând pădurile

pentru a folosi lemnul şi pentru a mări suprafeţele agricole, aruncând nepăsător, în apă şi în

aer, cantităţi mari de deşeuri toxice, omul a stricat echilibrul natural existent în mediul

înconjurător, aşa încât, uneori, şi-a pus în pericol însăşi viaţa.

Fără măsuri conştiente, întoarcem mediul înconjurător împotriva noastră.

Atenţie! Indiferenţa Ucide!

Prof. Cristina Roşu

Organizaţia Naţiunilor Unite

Războaiele au fost mereu generatoare de energii care au acţionat uneori sinergic, alteori

antagonic, în vederea reconfigurării statale. La începutul secolului al XX-lea, capacităţile

distructive ale armelor moderne, precum şi scara la care începuse a se purta războaiele au

determinat necesitatea unor aranjamente prin care să se poată asigura pacea mondială.

Adevăratul punct de cotitură a fost Primul Război Mondial, resimţit atât de

înspăimântător încât majoritatea oamenilor au hotărât ca acesta să nu se mai repete niciodată,

astfel încât, în ianuarie 1918, preşedintele american Woodrow Wilson propunea înfiinţarea

unei „Asociaţii Generale a Naţiunilor”, dar Congresul, izolaţionist, îi respinge propunerea,

refuzând să susţină „Liga Naţiunilor”, care apare în 1919 şi care a avut rezultate bune în

calitate de organizaţie umanitară, dar a eşuat în ceea ce priveşte prevenirea agresiunilor şi

menţinerea păcii mondiale. Instaurarea regimurilor militariste din Italia, Germania şi Japonia

sfidau internaţionalismul şi de aceea „Liga” nu a putut face prea multe pentru a penaliza

agresiunea Japoniei împotriva Chinei sau invazia italiană din Abisinia (1935).

Atunci când Adolf Hitler şi-a început politica expansionistă, la început (1936-1939),

Marea Britanie şi Franţa au stat liniştite, iar, mai apoi (1939), au declarat război Germaniei

fără a informa „Liga”. Pe parcursul conflagraţiei mondiale care a urmat, aliaţii s-au prezentat

drept luptători pentru pace, pentru libertate şi pentru decenţă, fiind împotriva fascismului

barbar. Astfel, în 1941, după o întâlnire navală din mijlocul oceanului, Winston Churchill şi

Franklin D. Roosevelt au emis „Carta Atlanticului”, care conţinea o înşiruire de principii la

care au aderat în timp multe alte state, făcându-se mereu referire la acestea ca la „Naţiunile

Unite”, denumire care se va impune şi care va prelua, după terminarea războiului, atribuţiile

„Ligii Naţiunilor”. Denumirea de „Naţiunile Unite” a fost folosită, pentru prima oară, în

„Declaration by United Nations” de la 1 ianuarie 1942, când reprezentanţii a 26 de naţiuni şi-

au exprimat angajamentul guvernelor pe care le reprezintă în ceea ce priveşte continuarea

luptei împotriva Puterilor Axei.

În februarie 1945, Roosevelt, Churchill şi Stalin au ajuns la o înţelegere, iar, în aprilie

anul următor, a început, la San Francisco, o conferinţă internaţională, schiţându-se „Carta

Naţiunilor Unite”. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când „Carta

Organizaţiei” a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele

Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Delegaţii celor 50 de ţări au

deliberat pe baza propunerilor elaborate de către reprezentanţii Chinei, ai Uniunii Sovietice, ai

Marii Britanii şi ai Statelor Unite ale Americii la Dumbarton Oaks (SUA), în perioada august

– octombrie 1944.

Printre scopurile stipulate în „Carta” se numărau acelea de a pune capăt războiului şi de

a lupta pentru drepturile omului, pentru toleranţă, pentru progres economic şi social,

păstrându-se şi astăzi. „Parlamentul” ONU este adunarea generală în care este reprezentat

fiecare stat membru şi are un singur vot, el convocându-se doar o dată pe an, cea mai mare

parte a atribuţiilor fiind rezolvată de către comitete, punctele sale de vedere fiind făcute public

prin intermediul rezoluţiilor.

Organe principale

Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de

Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de

Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.

Sediul principal al ONU se află la New York („United Nations Headquarters”), iar alte

două sedii majore se află la Geneva („United Nations Office at Geneva”), în clădirea fostei

Societăţi a Naţiunilor („Palais des Nations”) şi la Viena („United Nations Office at Vienna”),

în cadrul „Vienna International Centre”.

În prezent, „Organizaţia Naţiunilor Unite” numără 192 de state membre, iar limbile

oficiale ale ONU sunt: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.

În vederea menţinerii păcii şi a ordinii mondiale, membrii ONU au stabilit următoarele

obiective comune majore consemnate în „Cartă”: menţinerea păcii şi a securităţii

internaţionale; dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea

principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor la autodeterminare; realizarea

cooperării internaţionale în vederea soluţionării problemelor cu caracter economic, social,

cultural sau umanitar, precum şi în vederea promovării respectării drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale; conjugarea şi armonizarea eforturilor naţiunilor pentru realizarea

acestor scopuri comune.

Realizarea obiectivelor menţionate anterior

se realizează în conformitate cu următoarele

principii promovate de către ONU: egalitatea

suverană a tuturor statelor membre; îndeplinirea

cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform

„Cartei”; soluţionarea diferendelor internaţionale

prin mijloace paşnice; abţinerea de a recurge la

ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva

integrităţii teritoriale ori a independenţei politice

a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil

cu scopurile ONU; statele membre trebuie să

acorde „Organizaţiei” asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate

cu „Carta” ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o

acţiune preventivă sau de constrângere; nici o prevedere a „Cartei” nu autorizează

„Organizaţia” să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

„Consiliul de Securitate”, format din cinci membri permanenţi (SUA, Marea Britanie,

Franţa, China, Rusia) şi o selecţie de alte state, care se modifică, formată din membri

nepermanenţi, poate decide implementarea unei rezoluţii, dar, atunci când problemele sunt de

ordin pur legal, sau atunci când statele ignoră rezoluţiile care le critică acţiunile, disputele

dintre membri pot fi rezolvate la „Curtea Internaţională de Justiţie” de la Haga.

Membrii „Adunării Generale” şi ai „Consiliului de Securitate” îşi reprezintă propriile

ţări, dar există şi un „Secretariat” format din persoane care lucrează direct pentru „Naţiunile

Unite” şi care au în vedere interesele acestui organism. În fruntea lor se afla Secretarul

General, ales de către „Adunarea Generală”, care călătoreşte neobosit în întreaga lume, spre

zonele cu probleme, pentru a investiga, a negocia sau pentru a întocmi rapoarte.

Structura „Naţiunilor Unite” mai include şi câteva comisii şi agenţii, care sunt conduse

de către „Consiliul Economic şi Social” al ONU sau sunt legate într-un fel sau altul de acesta.

Cele mai cunoscute sunt UNESCO („Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură” a ONU),

UNICEF („Fundaţia pentru Copii” a ONU) şi OMS („Organizaţia Mondială a Sănătăţii”),

abordând diverse aspecte: repatrierea refugiaţilor, eradicarea unor boli cum ar fi variola,

administrarea ajutoarelor în caz de dezastre, lupta împotriva analfabetismului şi a folosirii

copiilor la muncă, încălcarea drepturilor omului şi, în ultimul timp, alertarea populaţiei asupra

problemelor de mediu.

„Organizaţia Naţiunilor Unite” nu poate fi un organism de menţinere a păcii, mai ales că

nu are nici fonduri şi nici forţe proprii, dar a reuşit să se implice major în coordonarea

activităţilor cu caracter umanitar în zonele conflictuale, rămânând o promisiune care se poate

împlini uneori pentru cei săraci, neajutoraţi şi lipsiţi de o reală protecţie socială. Lucian Slabu,

Clasa a XIII-a A rută progresivă

Sursa: www.mae.ro

Despre eutanasie

Cuvântul „eutanasia” este de provenienţă greacă şi face referire la o moarte uşoară, în

traducere literală, însemnând „moarte bună”, adică liniștită, fără suferință; se recurge la

această practică dacă un om se îmbolnăvește grav și se află în situația de a suferi îndelung,

fără speranța de a se vindeca vreodată. Această grea decizie trebuie să o ia bolnavul, rudele

sau medicul. Eutanasia se practică din vechime, sub diferite forme și în diferite situații. La

romani, sinuciderea era considerată o moarte demnă, care permitea individului să scape de

răzbunarea duşmanilor sau de orice altă umilire. De regulă, răniţilor în războaie li se dădea

lovitura de graţie. Uneori, cei încercuiţi de duşmani, în timpul bătăliilor, se omorau reciproc.

Practici asemănătoare se întâlneau şi la popoarele primitive. Tatăl ajuns la bătrâneţe îi

invita pe copiii săi să-i mănânce carnea, în condițiile în care mâncarea era puțină, iar

bătrânețea era considerată o povară. Se practica uciderea bătrânilor la unele triburi din Arakan

(regiune din S-V statului Burma; a fost stat de sine-stătător până în secolul al XVIII-lea;

religia de bază era hinduismul); la începutul secolului al XX-lea, o practica în Rusia aşa-

numita sectă a „ştrangulatorilor”.Se ştie, de asemenea, că, în Sparta, copiii cu probleme de

sănătate erau lăsaţi să moară, lucru aprobat de către Aristotel, din motive de utilitate publică.

Platon extinde această practică şi la bătrânii grav bolnavi. Epicur rezuma astfel curentul

general de gândire al grecilor antici:

„Noi suntem stăpânii durerilor, stăpâni în a le suporta, dacă ele sunt suportabile, iar în

caz contrar, stăpâni în a părăsi viaţa cu suflet liniştit, aşa cum părăsim teatrul dacă nu ne

place”. La Roma, unde erau exaltate forţa, tinereţea, teatrul, frumuseţea, vigoarea fizică,

domnea repugnanţa absolută faţă de bătrâneţe şi de boală: „Dacă bătrâneţea va ajunge să-mi

zdruncine judecata, dacă ea nu îmi va lăsa viaţa adevărată, ci doar existenţa, voi ieşi afară din

această locuinţă ruinată şi aducătoare de ruină.”

Dar nu toţi aprobau acest punct de vedere. Pitagora şi mai ales Hipocrate s-au împotrivit

eutanasiei. Cicero scria în „Visul lui Cicero”:

„Tu, Publius, şi toate persoanele drepte, voi trebuie să vă păstraţi viaţa şi nu trebuie să

dispuneţi de ea fără a primi porunca de la cel care v-a dat-o, ca să nu daţi dovadă că v-aţi

sustras de la misiunea umană pe care Dumnezeu v-a încredinţat-o”.

Practicau eutanasia mai ales filozofii stoici, prin sinucidere, susţinând dreptul fiecărui

individ de a avea o moarte uşoară. În Evul Mediu, eutanasia a fost considerată un păcat grav,

deşi era impusă, chiar din Antichitate, de către Epictet, Seneca, Plinius cel Tânăr şi alţii. În

vremuri mai noi, a găsit susţinători înfocaţi în doi gânditori însemnaţi: Thomas Morus şi

Francis Bacon.

Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima dată cuvântul ,,eutanasie” cu sensul

de ucidere a celui care este suferind. În cartea sa ,,Novum Organum”, Bacon introduce, în

limbajul modern, cuvântul ,,eutanasie”. Nu încape îndoială că, la Bacon, eutanasie nu

înseamnă uciderea muribundului, ci administrarea de paliative, pentru ca muribundul să poată

părăsi calm şi liniştit viaţa. Conform religiei, dreptul de a lua viaţa cuiva aparţine doar lui

Dumnezeu.

Eutanasia a fost legiferată, în anul 1906, în statul Ohio, SUA. Ulterior, a fost practicată

în Germania, unde Hitler a ordonat să fie omorâţi copiii nou-născuţi cu neajunsuri fizice,

bolnavii incurabil şi invalizii. Conform cercetărilor făcute pe baza documentelor procesului de

la Nurnberg, între anii 1939-1941, au fost suprimate peste 70 de mii de vieţi.

În concluzie, putem spune că reacţiile şi atitudinile cu privire la eutanasie fac din

aceasta un subiect controversat în lumea întreagă, de cel puțin două mii de ani. Conform

religiei creștine, eutanasia contravine poruncii ,,Să nu ucizi”, dar medicii o văd ca pe o

curmare a suferinţei care ar duce la moarte inevitabilă. Părerea poate fi subiectivă în cele mai

multe cazuri, în funcţie de persoană şi de situație: dacă putem vedea în eutanasie o variantă

pentru nevoile celui în cauză.

Camelia Apetrei şi Mihaela Gavriliuc,

Clasa a XII-a A

Despre inspiraţie

Aceste rânduri sunt zămislite în urma unui scurt dialog purtat în terminalul unei

recreaţii, când mă străduiam să-mi adun gândurile, pentru a încerca un nou zbor în înălţimile

cele de sus ale cugetării de Dumnezeu. Esenţa acestui dialog poate fi comprimată în această

apoftegmă: Toate cărţile sunt scrise de oameni. Teribilă această afirmaţie, afirmaţie ce nu-mi

aparţine. Şocantă şi ispititoare, te înalţă până-n văzduhuri şi apoi îţi ia scara, te-ademeneşte şi

te cucereşte, te încântă şi te-nşeală, aşa precum tânărul Narcis a fost înşelat de chipul său

frumos sau „bătrâna” Evă de-acel rod.

Cărţile, picturile, sculpturile, ariile muzicale, descoperirile ştiinţifice, tot ceea ce a creat

mai frumos şi mai bun geniul omenesc, sunt ele, oare, doar reuşite exclusive şi ambiţioase ale

omului autonom? Oare doar din lutul său poate omul, singur ,să le aducă la viaţă? Atât în artă,

cât şi în religie, se vorbeşte despre inspiraţie. Pentru cei vechi, explicaţia pare destul de

uşoară. Uimiţi de caracterul neobişnuit al acestui fenomen sufletesc, îl atribuiau zeilor. În

frunte cu Platon, filozofii Eladei socoteau inspiraţia ca rezultat al unei intervenţii

supranaturale. Artiştii înşişi o considerau de obârşie transcendentă şi invocarea muzei în

versurile poeţilor este, până astăzi, o mărturie rămasă despre această credinţă. Popoarele

primitive, de asemenea, văd în artă un dar al cerului. „Biblia” însăşi ne relatează că primii

artişti şi meşteşugari au fost inspiraţi şi îndrumaţi de către Dumnezeu în lucrul lor, atât în

îmbogăţirea cultului religios, cât şi pentru slujirea unor scopuri ale Providenţei, de salvare a

omului. Astăzi, artiştii, îndeosebi poeţii şi compozitorii muzicali, continuă să creadă în

inspiraţie ca într-un fenomen miraculos. Inspiraţia este un fenomen de natură cu totul

subiectivă şi numai cine o experimentează lăuntric îşi dă realmente seama de ea ca de o taină

care scapă inteligenţei logice: „se aude, nu se caută; nu se întreabă cine dă atunci; un gând

luminează ca un fulger fără şovăială…totul se întâmplă în mod involuntar în cel mai înalt

grad, însă, ca într-o dezlănţuire a sentimentului libertăţii, a necondiţionării, a puterii, a

divinului” (Nietzsche, Ecce homo).

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Petre Ţuţea, un remarcabil filozof român interbelic, zicea: „Inspiratului, căruia i se

dezvăluie lucruri, îi foloseşte predicativ, în actul comunicării, ca de altfel întreg limbajul,

nealterând puritatea misterelor şi nefiind neliniştit de existenţa lor mântuitoare; omul

autonom, apropiindu-se de lucruri instinctiv sau raţional, actul nemijlocirii şi căutării lui

însoţind explorarea cu jocul ipotezelor şi cu purificarea şi simplificarea limbajului, în intenţia

adecvării simbolurilor la obiectele contemplate sau cercetate. Intelectul rămâne exterior

naturii lucrurilor, de care este îndepărtat prin diversitatea lor aparentă, percepându-le prin

perdeaua senzorială, şi la cunoaşterea cărora, Kant, de pildă, a renunţat, cunoscând limitele

autonomiei lui; realul poate fi cunoscut prin inspiraţie sau trăit ca mister; omul întrebător

poate ajunge la stăpânirea utilă a cojilor lucrurilor pe care Goethe, în ipostaza lui naturalistă,

le confundă cu miezurile lor. ” (Omul – Tratat de antropologie creştină).

Ce este inspiraţia religioasă şi ce este inspiraţia artistică?

Inspiraţia religioasă este „orice înrâurire mântuitoare făcută de Dumnezeu asupra

sufletului credincios ” (H. Lusseau, „Essai sur la nature de l inspiration scripturaire”). Este o

înrâurire de caracter dinamic, care să se facă imediat simţită, ca un impuls care vine mai

presus de tine şi nu-l poţi întâmpina cu rezistenţă. Fie că este vorba despre o chemare

profetică sau apostolică, fie că este vorba despre înrâurirea unui scriitor sacru sau de o viziune

mistică, inspiraţia are neapărat un caracter dualist: este Dumnezeu care provoacă şi omul care

o primeşte.

Să vedem acum ce este inspiraţia artistică. Henri Delacroix ne-o dă în felul următor:

„Inspiraţia este jocul unui dinamism mintal, pe care nu-l identificăm deodată cu eul nostru. E

ceva ce se petrece în noi, fără noi şi câteodată împotriva noastră. E un mod particular de a se

introduce în conştiinţă idei, impresii, mişcări, a căror elaborare îi scapă ”(„Psycologie de l

art”). Inspiraţia este ca un şoc, ca atenţia fascinată în mod brusc. Un entuziasm, o beţie, o

năvală de idei şi de imagini, care se impun conştiinţei. Pregătirea operei este ca un proces de

incubaţie. Goethe îl aseamănă pe artist, în această fază, cu un om care strânge vreascuri pentru

foc, aşteptând momentul în care flacăra va cădea din inspiraţie ca să i-l aprindă.

Între inspiraţia artistică şi cea mistică este o diferenţă remarcabilă. Nichifor Crainic

defineşte astfel: „De la un mistic contemplativ la cercetătorul ateu, care ţine totuşi să-i disece

experienţa subiectivă, e ca o distanţă ca de la vultur la buştean. Credinciosul e convins că, în

extrema încordare a contemplaţiei, pipăie cu întregul lui suflet strălucirea divină. Totuşi

interpretul pozitivist ţine să-i demonstreze că n-a fost decât prada unei iluzii.”

Inspiraţia nu se poate explica decât de ordin transcendent. Fulgerul ei nu orbeşte

conştiinţa, precum soarele privit în plin nu loveşte ochiul decât aparent. Dar, aşa cum discul

soarelui rămâne o vreme pe retină, tot astfel rămâne, în conştiinţă, imaginea luminoasă

imprimată în inspiraţie, imagine care trece apoi în opera de artă. Inspiraţia nu anulează

facultăţile naturale, ci le stimulează în direcţia fondului caracteristic din om: pe artist în

direcţia genialităţii creatoare din el; pe mistic în direcţia sfinţeniei şi a faptelor legate de

sfinţenie. Mistica ortodoxă realizează un acord suveran, când declară că locul prin care

Dumnezeu se descoperă sufletului nu este inconştientul, ci spiritul, mintea, inteligenţa,

conştiinţa. „Mintea este tronul lui Dumnezeu în sufletul omenesc” - aceasta este mărturisirea

capitală a întregii antropologii creştine. Iar fenomenul inspiraţiei, indiferent de ce nuanţă ar fi

ea, se exprimă prin formula invariabilă: „luminarea minţii”. Cu alte cuvinte, orice carte, operă

de artă, piesă muzicală, descoperire ştiinţifică a fost creată de către oameni, dar de oamenii

inspiraţi.

Preot Alexandru Mazarache Bibliografie: * Petre Ţuţea, Omul – Tratat de antropologie creştină

*Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului

*Pr. prof. dr. Isidor Todoran şi Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică

Lasă-mă, moarte, să mai cânt...

Crai noul Bucovinei….

Romanţa ,,Dorinţa”, cântată în surdină, la vioară, de către Ciprian Porumbescu, alături

de un coleg, la flaut, care i-a fermecat, într-o noapte din 1884, pe seminariştii teologi din anul

I de la Cernăuţi, răsună şi astăzi încă, fremătând melancolic şi visător, pe străzile sucevene

străbătute odinioară de către vechiul licean al „Gimnaziului superior greco– oriental”, din

Suceava (actualul Colegiu Naţional „Ştefan cel Mare”), între 1863 şi 1873: strada Cutului,

strada Prutului, nr.1, Calea Unirii, nr.9, valea Mirăuţilor, strada Ştefan- Vodă.

Prietenos, blând şi altruist, Ciprian Golembiowski – aşa cum va fi cunoscut nu numai în

perioada şcolară – i-a fermecat pe contemporanii săi, care l-au răsplătit prin ropote de aplauze

şi prin aprecieri elogioase. Pe noi, însă, urmaşii „domnişorului Ţîprian” din Stupca, născut

parcă din euforia unduirii Şipotelui – ascultat timp de 12 ani, am uitat – se pare – să-l mai

răsfăţăm, lăsând să răsune tânguitor romanţa vocală, pe ritm de vals şi cu secunda mărită,

„Suspinul prizonierului” din 1877. Doar cei din Stupca si-l aduc aminte mai des, evocându-l,

pe acordurile viorii, prin „Balada” mult îndrăgită... Cei care nu l-au uitat pot dansa pe

ritmurile „Horei detrunchiaţilor”, muzica de cameră dedicată, în 1877, membrilor societăţii

literar – culturale sucevene „Arboroasa”, acuzaţi, pe nedrept, de „înaltă trădare” împotriva

autorităţilor habsburgice.

Deşi a fost absolvent al „Seminarului Teologic” de la Universitatea din Cernăuţi,

student al „Facultăţii de Filosofie” din cadrul aceleiaşi universităţi, apoi al celei din Viena,

student al „Conservatorului de muzică şi artă dramatică al societăţii prietenilor muzicii din

Viena”, elev, dar şi propriul său profesor, strălucit „învăţăcel” al profesorilor suceveni Ştefan

Nosievici şi Grigore Vindireu sau al profesorului cernăuţean Isidor Vorobchievici, se pare că

Ciprian Porumbescu nu a avut o pregătire tehnică pe măsura calităţilor sale muzicale.

Tactul şi răbdarea l-au impus repede în rândul elevilor de la „Şcolile centrale române”,

care au apreciat unanim acest profesor firav şi sensibil, faimos încă din 1870, la numai

şaptesprezece ani. Încă din timpul liceului, dovedeşte reale aptitudini organizatorice,

implicându-se în crearea sau în conducerea unor ansambluri corale şi instrumentale la

Cernăuţi, Viena şi Braşov, dar şi la Putna, în timpul comemorării celor 400 de ani de la

zidirea mănăstirii, când - cuprins de efervescenţă şi de patima horei – preia impulsiv,

transfigurat, conducerea tarafului sucevean în locul lui Grigore Vindireu , exclamând

apoteotic şi retoric: „Tată, am cântat astăzi Daciei întregi!”. Această explozie adolescentină se

înscrie într-o constantă patriotică care l-a condus mereu spre activităţi diverse şi copleşitoare,

culminate cu moartea sa.

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Ca preşedinte al „Arboroasei” (înfiinţată în 1875, la iniţiativa cunoscutului T.

Ştefanelli), Ciprian Porumbescu se implică activ în activitatea acesteia, până la desfiinţarea sa

peste doi ani, o dată cu procesul său amintit anterior. Astfel, mereu erau în cabinetul de

lectură al societăţii peste 30 de ziare româneşti, alături de tablouri ale pictorilor români

valoroşi, iar manifestările societăţii cuprindeau obligatoriu conferinţe istorice şi programe

muzical – literare pentru educarea publicului, urmărind acelaşi scop ca şi societatea

„Junimea”.

La Viena, în 1879, continuă activitatea de animator, dirijor, compozitor, poet, umorist şi

redactor, de data aceasta la „Pipăruşa” şi la asociaţia „România Jună”. Organizează aici un

cvartet vocal şi o mică orchestră, aşa cum făcuse şi la Suceava, sub îndrumarea lui Ştefan

Nosievici, impunând noul imn al asociaţiei, corul la unison „Imnul Unirei” (devenit „Pe-al

nostru steag”, iar, după 1941, imnul de stat al Albaniei) – pe versurile lui Andrei Bârseanu. Şi

mica piesă corală „Cântecul tricolorului” din 1880 va cunoaşte un deosebit impact în

societatea socialistă, devenind, în urma unor modificări, imnul de stat al României, la fel cum

corul „Cântec de Primăvară”, din acelaşi an, va fi cunoscut sub titulatura „Marşul de 1 Mai”.

Vasile Alecsandri, Dimitrie Petrino, Dimitrie Bolintineanu sunt textierii multor creaţii

ale lui Ciprian Porumbescu, animat şi el de idealurile de Unire şi de eliberare naţională ale

vremii. Mărturie stau, în acest sens, hora „Peneş Curcanul”, creaţiile pentru pian „Vivat

România” şi „Plevna”, micile piese corale „Patria Română” şi „Odă ostaşilor români”,

cadrilul bărbătesc „La malurile Prutului” şi „cantata” „Altarul mănăstirii Putna”, corurile

„Cântecul gintei latine” şi „Sergentul”.

Vizitator frecvent al lăutarilor din bordeiele de la marginea comunei Stupca, se inspiră

din creaţia lăutărească şi populară, pe care o sintetizează inspirat în „Colecţiunea de cântece

sociale pentru studenţii români”, de la Viena, din 1880, în editură proprie. Valsul „Cântecul

ciobanului”, piesele pentru pian („O sară la stână”, „Hora Braşovului”, „Corăbiasca”, „Pe

câmpiile Stupcii”, polca – mazurcă „Zâna Dunării”, „Rapsodia română”) culminează cu piesa

corală mixtă mult îndrăgită de către creator, „Frunză verde mărgărit”, un ansamblu de lied,

cor şi potpuriu pentru pian pe ritm de dans popular .

Emoţionantă este şi azi, după 120 de ani, reacţia artistei estone Emily de Poppen la

vibraţiile „Doinei”, pe strunele viorii tânărului bolnav din sanatoriul de la Nervi. Ataşamentul

sincer al acesteia faţă de compozitorul român, cu care va coresponda până la moartea acestuia

– mai mult chiar, continuând legătura sufletească prin cei de la Stupca - inspiră lui Ciprian

Porumbescu piesa pentru pian „Souvenir de Nervi”, o impresionantă nocturnă, o vibrantă

frământare interioară, sensibilă şi optimistă, în modul oximoronic eminescian „dureros de

dulce”.

Creaţiile inspirate din iubirea sa pentru Berta Gorgon din Ilişeşti seduc prin naturaleţea

sentimentelor, prin gingăşia şi puritatea lăuntrică ale unui bărbat atât de dorit de către femei,

dar care a rămas fidel singurei sale iubiri: fata cea mică a unui pastor sever, prea supusă

convenţiilor familiale pentru a accepta cererile în căsătorie ale lui Ciprian Porumbescu.

Nocturna „Berta” (1879), romanţa „Cât te-am iubit”, „Fata popei (Horă pentru voce şi pian)”,

dar mai ales liedurile „Resignation”, („Resemnare” ) şi „Ich liebe dich” („Te iubesc”) sunt

expresia melodică a zbuciumului sufletesc al unui îndrăgostit incurabil, care a sperat adeseori

la oficializarea iubirii lor. Mai visător şi misterios, învăluitor şi tandru , plin de lirism sau mai

sobru, cu salturi melodice, clar punctate, tânărul din Stupca trădează, în creaţiile sale melodice

clar punctate, tânărul din Stupca trădează, în creaţiile de dragoste, tehnica contrapunctică şi

armonică desăvârşită la Viena.

Boala, care-l răpune la vârsta de 30 de ani, la Stupca, în zorii zilei de 6 iunie 1883,

provocată de către bacilul Koch încă din perioada suceveană (1869 – 1870), din cauza

condiţiilor insalubre ale camerelor de la gazde şi agravată în timpul celor unsprezece

săptămâni de detenţie, se va manifesta violent în momentul atingerii maturităţii creatoare de

către Ciprian Porumbescu. Deşi creaţia vocală reprezintă partea cea mai valoroasă a creaţiei

sale, piesa care l-a nemurit a fost opereta „Crai nou”, creaţie muzicală de teatru în două acte,

superioară libretului alecsandrian, modificat genial de către muzicianul român. Cântecele

lirice, de dragoste, „horele”, ariile, corurile, ritmul de marş definesc o capodoperă muzicală

apreciată încă de la început, în 1882, în sala gimnaziului din Braşov.

Prin acelaşi ghid şi prieten vienez, ca şi Mihai Eminescu, cu 10 ani în urmă, pictorul

Epaminonda Bucevschi, fiul preotului din Ilişeşti, Ciprian Porumbescu participă, nu la

expoziţii de pictură, ci la reprezentaţii teatrale, la balurile artiştilor de la Albrecht Dürer –

Verein, la sindrofii familiare, la concertele lui Eduard Strauss – orgoliosul dirijor şi

compozitor care-i va interpreta valsul „Florile dalbe” la balul asociaţiei „România Jună”

(1880). Întâlnirea, la Genoa, cu Giuseppe Verdi, la invitaţia acestuia, reprezintă ultimul act

exterior al tânărului „răpus” deja de înstrăinare.

Continuator pe plan muzical, ideologic, spiritual şi cetăţenesc al tatălui său, Iraclie

Porumbescu – un militant activ filologic (introduce scrierea cu alfabet latin în corespondenţa

cu superiorii bisericii), politic (partizan al Revoluţiei de la 1848 şi opozant al dominării

austro-ungare din Bucovina), literar (poet, prozator), folclorist (culegător de folclor din satele

sucevene), muzical (autorul melodiilor imnurilor „Lui Iancu” şi „Ca un glob de aur”), social

(preot în Şipote, apoi în Stupca), şi publicistic (secretar al redacţiei gazetei „Bucovina” în

perioada studenţiei) -, Ciprian Porumbescu îşi cere şi azi, prin noi, auditoriul său tăcut şi

hipnotizat, vioara de la 1620, o cremoneză de Nicolai Amati, c-un traseu mitizat, fabulos, în

timp ce-şi aranjează sfios şi respectuos panglica albastră – galbenă – roşie de pe mormânt.

Prof. Camelia Hreban

Sportivi de legendă

- ambasadorii României în lume

Din antichitate, jocurile sportive au trezit un interes enorm în rândul iubitorilor de

activităţi sportive, ajungându-se chiar să se întrerupă şi războaiele pe timpul desfăşurării

acestora. În epoca modernă, acest lucru nu s-a mai respectat, jocurile sportive fiind suspendate

sau mutate în alte zone fără conflicte militare, dar interesul pentru acestea a crescut enorm

datorită publicităţii prin intermediul mass-mediei. Prin aceasta, numele unui sportiv câştigător

al unui concurs european, mondial şi mai ales al olimpiadei, face imediat înconjurul lumii şi,

totodată, propagandă ţării din care provine. Sportivii noştri merg la competiţii cu dorinţa de a

fi printre cei mai buni şi de a se ridica la înălţimea ambiţiilor pe care ei înşişi le-au fixat, de a

reprezenta culorile României. Recunoscuţi în afară drept brand naţional, alături de alţi sportivi

celebri, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi sunt ambasadorii României fără a fi

angajaţi ai Ministerului Afacerilor Externe.

Profitând de aceasta, Ministerul Turismului a demarat campania intitulată „România,

Land of Choice” care include un spot TV difuzat pe două canale internaţionale, pe internet şi

outdor. Ca imagine a acestui spot publicitar, sunt trei sportivi de legendă ai sportului

românesc: Nadia Comăneci, Ilie Năstase şi Gheorghe Hagi.

Nadia Comăneci, o legendă vie a sportului românesc, este, fără îndoială, cel mai

cunoscut nume românesc al tuturor timpurilor. Dacă întrebi un străin ce ştie despre România,

va rosti cu siguranţă numele gimnastei Nadia Comăneci. În 1972, în ziua în care împlinea 11

ani, a câştigat primul său titlu de campioană absolută a ţării. La aceeaşi vârstă, a executat, în

premieră mondială pentru gimnastica feminină, complicata şi dificila săritură Tsukahara, care

fusese până atunci doar apanajul gimnaştilor. În 1975, participă la Turneul Campioanelor de

la Londra şi reuşeşte să ocupe cel mai înalt loc pe podiumul de la Empire Pool, cucerind

trofeul competiţiei. Tot în 1975, la Campionatele Europene de la Skien (Norvegia), Nadia a

prezentat la paralele o coborâre în premieră mondială, care, de atunci, îi poartă numele.

Celebritatea Nadiei a fost consacrată în 1976, la Montreal, o dată cu obţinerea titlului de

campioană olimpică absolută la Jocurile Olimpice. Românca, a pus în dificultate ordinatoarele

de la Montreal atunci când a obţinut prima notă de 10. Cum nimeni nu se gândise că vreun

gimnast ar putea întruchipa perfecţiunea prin evoluţia sa din concurs, în memoria

calculatorului nu exista nota 10. De aceea, la primul 10 al Nadiei, pe ecrane a apărut nota

1.00. La această competiţie, Nadia a primit de cinci ori nota 10 şi a câştigat trei medalii de aur

(la individual compus, bârnă şi paralele). Succesele Nadiei continuă: campioană absolută a

Europei la Praga în 1977, campioană mondială la bârnă la Strasbourg, în 1978, din nou

campioană absolută a Europei la Copenhaga, în 1979. În acelaşi an, la Dallas-Forth Worth

(S.U.A.), devine campioană mondială în concursul pe echipe, deşi era accidentată. La Jocurile

Olimpice de la Moscova, din 1980, obţine la bârnă prima notă de 10 a Olimpiadei moscovite.

Sportiva şi-a încheiat cariera în 1984, ocazie cu care i-a fost decernat Ordinul Olimpic

„Colanul de argint". Prin evoluţiile sale strălucitoare, Nadia a uimit şi încântat,

transformându-se într-un adevărat simbol al gimnasticii mondiale.

Din 1970, s-a lansat pe orbita mondială a tenisului Ilie Năstase, cu rezultate remarcabile

de-a lungul celor aproape două decenii de carieră la profesionism, câştigând zeci de competiţii

şi de turnee de prim-rang, singurele mari trofee care-i lipsesc din impresionantu-i palmares

fiind simplul de la Wimbledon şi Cupa Davis („Salatiera de Argint”).

Ilie Năstase a câştigat de două ori un Grand Slam la simplu (US Open 1972 şi Roland

Garros 1973) şi, în trei rânduri, dublul (Roland Garros 1970, Wimbledon 1973, US Open

1975). Laureat de patru ori al Turneului Campionilor (1971,1972,1973,1975), a jucat 18 ani

pentru România în Cupa Davis (din 146 meciuri, 109 câştigate), ajungând, alături de Ion

Ţiriac, de trei ori în finala celei mai importante competiţii mondiale interţări

(1969,1971,1972, toate pierdute în faţa SUA). Considerat nr.1 în lume în 1972 şi 1975, a fost

desemnat, de patru ori, „Cel mai bun sportiv al României" (1969,1972,1973,1974). În 2005,

revista „Tennis Magazine” l-a plasat pe locul 28 în lista celor „40 cei mai mari jucători de

tenis din ultimii 40 de ani". A fost căpitan nejucător al României la ediţia din 2005 a Cupei

Davis, a condus mai bine de un deceniu (1997-2008) Federaţia Româna de Tenis, putând fi

considerat un adevărat vrăjitor al rachetei, jocul său având culoare, savoare şi o fineţe unicat a

execuţiilor care au cucerit şi încântat publicul anilor '70-'80.

Într-o ţară republicană, Hagi este „Regele", chiar dacă au trecut 10 ani de la retragerea

sa de pe teren. Ca jucător, Hagi a fost un purtător clasic de număr 10 (conducător de joc), care

se remarca în teren prin claritatea paselor trimise către atacanți și prin șuturile nimicitoare la

poartă atunci când se afla el însuși în poziție de finalizare. Câteva dintre golurile sale au intrat

în istoria fotbalului, Hagi depășindu-şi ușor adversarii prin dribling și găsea deseori de unul

singur soluția de rezolvare a unui meci. Deși nu excela la capitolul viteză, se orienta excelent

în teren și reușea să fie prezent în cele mai bune poziții, care îi permiteau fie să paseze

decisiv, fie să șuteze de la distanță. Hagi era și un excelent executant de lovituri libere,

înscriind numeroase goluri din poziții fixe. Gheorghe Hagi a început să joace fotbal la vârsta

de 10 ani, la „Farul Constanța”, echipă la care a și debutat în Divizia A, la 17 ani. În cariera

sa, Hagi a mai evoluat la: 1978 - 1983 „Farul Constanța” (meciuri jucate: 18 - goluri: 17);

1983 – „Universitatea Craiova” (0 / 0); 1983 - 1986, „Sportul Studențesc” (meciuri jucate:

108 - goluri: 58); 1986 - 1990 – „FC Steaua București” (meciuri jucate: 97 - goluri: 76);

1990 - 1992 – „Real Madrid” (meciuri jucate: 64 - goluri: 19); 1992 - 1994 – „Brescia FC”

(meciuri jucate: 60 - goluri: 14); 1994 - 1996 – „FC Barcelona” (meciuri jucate: 36 - goluri:

7); 1996 - 2001 – „Galatasaray S.K.” (meciuri jucate: 167 - goluri: 79).

După cum am menţionat mai sus, aceştia nu sunt singurele stele ale sportului românesc,

mai sunt şi altele, care vor fi prezentate într-un număr viitor.

Prof. Mihai Purice

Surse de informaţie – Internet.

Redescoperirea sinelui

Avem nevoie de eroi, de oameni care trec de obişnuita stare de autosuficienţă şi

doresc depăşirea limitelor cu care noi ne-am obişnuit. Un astfel de erou este Andrei Roșu,

un economist care lucrează într-o companie multinaţională, care s-a hotărât într-o zi să-şi

schimbe stilul de viaţă.

De ce? Din trei motive. Majoritatea dintre noi au citi cărţile lui Jules Verne, visând să

exploreze locuri necunoscute, să traverseze mări şi oceane, să escaladeze munţi inaccesibili

pentru alţii, să trăiască, în fond, aventura vieţii sale. Andrei Roșu afirma, despre începutul

aventurii sale, că, pe la sfârşitul anului 2009, a primit un e-mail (trimis în glumă) de la nişte

colegi care îl invitau să participe la un maraton la Polul Nord. Apoi, după vreo 2-3 zile, s-a

întâmplat ceva care i-a schimbat viaţa definitiv… Copilul său de un an şi câteva luni, dornic

să-şi îmbunătăţească abilităţile prin raportare la părinţii săi, a început să butoneze

telecomanda asemenea tatălui, care trăieşte revelaţia unei vieţi monocorde şi sterile, fără un

model educativ de valoare pentru copilul său.

A venit în Bucureşti, împărtăşindu-şi visul împreună cu prietenii. La recomandarea

unuia dintre ei şi cu ajutorul unui coleg, la 26 ianuarie 2010, în patru ore, şi-a făcut un blog pe

care a postat rapid ceva (http://andreirosu.wordpress.com/). Chiar din a doua zi, spre seară,

a primit două e-mailuri, unul de la un post de radio naţional şi altul de la un ziar cu un tiraj

foarte mare, care i-au zis: „Te susţinem, e interesantă povestea ta, hai să ne cunoaştem şi să

scriem despre tine”, găsind, treptat, sprijinul de care va avea nevoie.

Începutul a fost ca în poveşti: la 1 ianuarie 2010, la munte, după Revelion, alergând un

timp de 20 de minute, la -15 grade, fără a răci. Simţindu-se chiar foarte bine, a continuat să

alerge……până la Polul Nord!

Apoi s-a gândit la un proiect mai amplu care se întindea pe un an de zile, pentru a evita

intrarea în aceeaşi rutină a obişnuitului, începând să aleagă maratoane care se desfăşurau în

condiţii climatice extreme, fie în deşert, fie la cea mai mare altitudine la care se organizează

competiții de alergat (Maratonul Everestului - la peste 5000 de metri).

În Antarctica, a avut revelaţia ultra-maratoanelor, datorită organizatorilor care le-au

propus concurenţilor să participe și la cursa de ultra-maraton de a doua zi, de 100 km. Deşi nu

se pregătise pentru două maratoane consecutive şi nu credea că un om poate susţine acest

uriaş efort fizic şi psihic, dorinţa oamenilor de 60-70 de ani de a alerga la acest ultra-maraton,

l-a determinat să încerce acest pariu cu sine. Dar după aproape 20 de ore de alergat, şi-a

dovedit forța mentală deosebită şi atitudinea pozitivă, care, îngemănate cu o planificare

riguroasă, îl vor ajuta să ajungă la recordul absolut, o premieră mondială: 7 maratoane și 7

ultra-maratoane pe 7 continente.

Motivându-se continuu - „Cred că dacă reușești să-ți depășești barierele mentale, cele

fizice sunt depășite foarte ușor. si invers.” - , neacceptând eșecul, convins mereu că va termina

toate cele şapte maratoane și toate proiectele în care a fost implicat, Andrei Roşu a reuşit

datorită unei pregătiri extrem de minuţioase şi a unei interiorizări atât de profunde a fiecărei

curse încât avea mereu o imagine clară a ceea ce urmează să se întâmple, vizualizându-şi

finalul. În ultimii doi ani, Andrei Roşu a reuşit o performanţă de excepţie, alergând la Polul

Nord, la maratonul Australiei, la Eurasia Marathon, Antarctica Ice Marathon, Maratonul

Sahara, Everest Marathon, dar şi în curse din Noua Zeelandă şi Brazilia.

Andrei Roşu a intrat în Cartea Recordurilor, World Records Academy omologând

performanţa sa de a alerga „7 maratoane şi 7 ultra-maratoane pe 7 continente”, el reuşind să

parcurgă cele 14 curse de pe cele 7 continente în numai 582 de zile, faţă de 730 de zile (doi

ani), condiţia Cărţii Recordurilor.

Pe viitor, Andrei Roşu şi-a propus ca să participe la un Double Iron Man, în prima

jumătate a anului 2013; dacă un Iron Man este o competiție de triatlon care presupune să înoți

3,8 km, să mergi cu bicicleta 180 km și să alergi un maraton, un Double Iron Man prevede

dublul distanțelor menționate.

Andrei Roşu este un tânăr care a demonstrat, încă o dată, că fiinţa umană este un

microunivers cu caracter deschis, aflată sub semnul intercorelărilor, chiar dacă în cadre

relative de constanţă, a determinărilor fizice, biologice, sociale, dar şi mentale, psihologice,

pedagogice. Nouă, spectatorilor, ne rămâne îndemnul de a trăi personal o poveste demnă de a

fi povestită nepoţilor…

Corina Prodan,

Clasa a XII-a B

Sursa: www.csw.ro

Provocarea Amazonului

Uneori avem nevoie să ne testăm limitele, căutând marea provocare a vieţii…

Exploratorul britanic Ed Stafford a considerat că Amazonul reprezintă cea mai importantă

misiune a unui temerar care a îndrăznit, pentru prima dată, să meargă pe jos, prin junglă, de-a

lungul celui mai mare curs de apă din lume: „Oamenii încearcă să trăiască experienţe similare

(cu cea a războiului!), dar mult mai vii, mai pline de viaţă, plecând în expediţii, de pildă”.

Expediţia s-a întins de la izvoare, din sudul statului Peru, până la gura de vărsare a

Amazonului de pe coasta Braziliei, dorindu-se o călătorie de un an, în care să se parcurgă

6.400 km, însă acest periplu a durat mai mult decât şi-ar fi imaginat însuşi britanicul, mai

exact doi ani şi jumătate (859 de zile), străbătându-se 9.650 km, incluzând şi 6.000 de mile de

zone inundate.

Aventura sa a început la 2 aprilie 2008, alături de Luke Collyer, un prieten britanic fără

experienţă militară, dar, numai după numai trei luni, acesta abandonează cursa, lăsându-l

singur pe Ed Stafford. A fost un moment de cumpănă pentru explorator, care l-a întâlnit apoi,

după cinci luni de la debutul călătoriei, pe Cho Sanchez Rivera, un ranger peruan de 33 de

ani, care s-a oferit să îi fie călăuză până în următorul oraş. Dar, pentru că s-au înţeles foarte

bine, îl va însoţi până la sfârşitul traseului.

Fost căpitan în armata Marii Britanii, Ed a considerat, la 34 de ani, că avea suficientă

experienţă pentru o asemenea călătorie: „Am condus mai multe expediţii prin toată lumea –

uneori cu oameni de ştiinţă, alteori cu voluntari sau cu echipe de filmare în junglă”,

asumându-şi riscurile care ar fi decurs dintr-un asemenea gest nebunesc.

Costul acestei expediţii a fost pe măsura duratei şi a provocărilor (63.000 lire), Sir

Ranulph Fiennes' Transglobe Expedition Trust oferindu-i 10.000 de lire încă de la început.

Considerându-se privilegiat pentru că nu avea familie şi copii, care ar fi complicat situaţia din

punct de vedere psihologic, Ed Stafford a plecat în această temerară călătorie fără a intui

anumite aspecte care îi vor testa voinţa şi determinarea, reuşind, în final, să-şi împlinească

scopul datorită încăpăţânării de a nu accepta un eşec. Avertizat, de la început, asupra gradului

mare de periculozitate al acestei expediţii şi primind doar suspiciuni şi reticenţe, exploratorul

englez şi-a sumat rolul de „ţicnit”, uimind lumea, la final, cu o nouă cucerire în secolul al

XXI-lea: o imagine reală a Amazonului, diferită de cea a hărţilor care mai mult l-au derutat

decât ajutat pe parcurs, ajungând să renunţe la ele, la un moment dat.

Pe parcursul acestei aventuri unice, britanicul din Hallaton, Leicestershire, va demonta

unul câte unul din miturile Amazonului, înregistrându-se singur, în permanenţă, pentru a oferi

lumii, în final, o imagine mai clară şi mult mai aproape de adevăr despre acest fluviu

magnific. În mlaştinile şi în pădurile amazoniene, Ed Stafford a fost înţepat de anghile

electrice, de vipere veninoase, de viespi, de albine, de scorpioni, de furnici glonţ şi de ţânţari,

dar nu a suferit şi nu s-a panicat atât de mult ca în experienţa cu indigenii Ashaninkans, care l-

au urmărit cu macetele, cu arme şi a fost pe punctul de a fi ucis. A reuşit să scape după o

negocieri îndelungate, explicându-le că nu doreşte să fure copii şi să îi omoare pentru a-i

tranşa sau pentru a-i vinde (prejudecata triburilor din spaţiul amazonian în ceea ce priveşte

omul alb !), ci explorează cursul acestui fluviu uriaş care pare să curgă prin trupul şi prin

venele sale. Deşi au avertizat întotdeauna satele în legătură cu venirea lor, Ed Stafford nu a

putut evita teama, pe parcursul întregii expediţii, şi nu s-a putut relaxa suficient pentru a se

bucura din plin de frumuseţea şi de ineditul acesteia, aşa cum a mărturisit la întoarcerea în

ţară:

„Dacă aş fi ignorat rezultatul final şi mi-aş fi îngăduit să mă relaxez şi să mă bucur de

fiecare zi, nu cred că aş fi pierdut atât de mult imaginea de ansamblu a lucrurilor. Dacă aş fi

învăţat mai multe despre plantele medicinale, dacă aş fi petrecut mai mult timp alături de

oameni, dacă i-aş fi cunoscut mai bine şi aş fi ignorat faptul că trebuia să fac acea călătorie

foarte lungă, cred că întreaga experienţă mi-ar fi plăcut mult mai mult. ”

Astfel, oamenii s-au dovedit a fi cel mai mare pericol pentru ei, deoarece a trebuit să

treacă prin locuri ale traficanţilor de droguri sau pe teritoriul unor triburi prea puţin tolerante

cu străinii.

În timpul expediţiei, baza meniului au reprezentat-o orezul, fasolea, făina de manioc (o

rădăcină comestibilă) - carbohidratul cel mai des consumat de către localnicii din Amazon -,

dar şi o maimuţă lânoasă, completând cu fructe locale de sezon, nuci sau «inimă de palmier».

Această expediţie amazoniană a fost în mod inevitabil corelată cu o lungă şi chinuitoare

călătorie interioară, în care testarea fizică şi psihică, provocările exterioare şi, în special, cele

interioare, dorinţa de a reuşi imposibilul, tenacitatea, perseverenţa, încăpăţânarea, dorinţa de

autodepăşire vor contura o experienţă a unui model de urmat, făcându-ne pe noi, spectatori şi

cititori, să reflectăm cu mândrie asupra capacităţii umane de a realiza, de a modela, de a

consolida de a exprima şi de a-şi pune în valoare extraordinarul potenţial cu care a fost

înzestrat.

Cozmin Belciug, Alin Paiu

Clasa a XI-a E

http://www.edstafford.org/

http://www.telegraph.co.uk

http://www.thesun.co.uk

Iustin Capră, cel mai cunoscut inventator român

contemporan

Inginerul de aviaţie Iustin Capră este unul dintre

cei mai mari inventatori români în viaţă. Are 77 de ani

şi a reuşit să realizeze 114 lucrări practice, dintre care

77 de invenţii brevetate. În 1950, la 17 ani, a realizat un

bob, cu noutăţi în ceea ce priveşte suspensia şi direcţia.

În 1955, a construit un automobil cu două roţi, prima

invenţie omologată ca atare, care atingea 300 km/oră şi

cântarea 250 kg. În 1956, a realizat prima versiune a

„rucsacului zburător”.

Rucsacul zburător

Folosit acum de către americani în călătoriile

spaţiale, rucsacul zburător are o poveste bizară.

Inventatorul său l-a propus Academiei în 1956, dar a

produs ilaritate. Dar, având intenţia de a realiza un astfel de aparat, a cerut sprijin Ambasadei

Americane. Drept urmare, a fost arestat şi a fost dat afară din Armată. Aparatul portativ

pentru zbor individual a fost, totuşi, brevetat în 1958. Toată lumea a uitat de invenţia lui Iustin

Capră până în 1962, când, la Expoziţia Americană de la Bucureşti, americanii au expus

aparatul lor de zbor, identic ca mod de funcţionare cu cel românesc.

Prioritatea lui Iustin Capră a fost recunoscută de către americani abia în 2002. Între

timp, „rucsacul zburător“ a fost folosit, printre altele, de către cosmonauţi la deplasările

intercapsulare şi este aparatul de zbor cu care Michael Jackson a aterizat pe scena concertului

de la Bucureşti.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale

Iustin Capră a realizat 72 de prototipuri de

autoturisme cu consum foarte mic, 30 de

motorete cu propulsie neconvenţională, 7

aparate de zbor neconvenţionale şi a scris peste

130 de lucrări de specialitate, cărţi şi cursuri.

Faimosul inventator român a meşterit, în

atelierul său din localitatea prahoveană

Filipeştii de Pădure, un prototip de maşină cu

un consum mediu de numai 0,5 litri la suta de

kilometri şi care poate atinge viteza de 90 de kilometri pe oră.

Maşinuţa-minune cântăreşte 150 de kilograme şi costă 8.000 de lei. Un astfel de

automobil a parcurs distanţa Bucureşti-Iaşi, adică peste 400 de kilometri, cu numai doi litri de

benzină. Deocamdată nimeni nu s-a arătat interesat să o fabrice în serie. Mai interesant este

faptul că „J 400D", maşinuţa-vedetă din atelierul lui Iustin Capră, poate circula cu orice fel de

combustibil: benzină, motorină, chiar şi ulei de prăjit cartofi. Singurul inconvenient al

maşinuţei-minune „J400D" este faptul că are un singur loc, cel destinat şoferului, şi un

portbagaj mic cât un rucsac.

Dintre toate invenţiile sale, doar una şi-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un

prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Iustin Capră n-a avut bani ca să-l

construiască - un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi

poate produce şi aer condiţionat în maşină. Un jet de aer este evacuat din faţă şi aspirat în

spate, îmbrăcând ocupanţii autovehiculului. Maşina nu are uşi, capotă sau capac la portbagaj.

Este, practic, o maşină fără caroserie. Înăuntru nu te plouă, nu te ninge. Este cald sau frig

după cum pofteşti, ca în orice maşină obişnuită. Ba mai mult, nu are nici roţi! Pluteşte pe un

câmp magnetic, la câţiva centimetri faţă de sol, pe o suprafaţă tratată cu o peliculă magnetică.

Producţie de serie

Din motive sociale, politice, economice, doar 3-5% din invenţii intră în producţia de

serie. Dacă s-ar produce automobilul care nu consumă, vor apărea şi milioane de şomeri în

infrastructură, în petrol şi în multe alte domenii.

La ce lucrează acum vestitul inventator?

„Este vorba de un dispozitiv, cu un motor dedesubt, care influenţează greutatea, se

învârt nişte discuri, fără elice. Sunt nişte efecte peliculare, care se bazează pe principiul de

ridicare a farfuriei zburătoare. De fapt, e o idee mai veche. Eu, de 40 de ani, nu mai brevetez,

pentru că nu am simţul proprietăţii. Omul brevetează ca să arate că el a fost primul. Dacă a

făcut altul ideea mea, cu atât mai bine, mă bucur şi-l felicit.”

Prof. Hudici Georgeta

Energia neconvenţională

Energia neconvenţională reprezintă o pondere semnificativă şi din ce in ce mai mare în

cadrul sistemelor energetice din întreaga lume, menite să le înlocuiască pe cele din prezent.

Creşterea preţului energiei obţinute prin metodele tradiţionale, limitate şi greu regenerabile,

rezervelor de combustibili fosili a condus, aşa cum era de aşteptat, la redirecţionarea

interesului energetic şi către alte surse capabile să asigure aceeaşi capacitate, dar la un preţ

mult mai rezonabil. Astfel, eforturile s-au concentrat pe selectarea acelor surse de energie

primară, regenerabile, din mediul natural, disponibile în cantităţi nelimitate sau care se

regenerează prin procese naturale, într-un ritm mai rapid decât cel în care sunt consumate.

Energiile regenerabile recunoscute oficial au ca origine razele Soarelui, temperatura internă a

Pământului sau interacţiunile gravitaţionale ale Soarelui şi ale Lunii cu oceanele.

Deoarece se estimează că epuizarea lor va avea loc în maxim 25 de ani dacă se menţine

rata actuală de exploatare a lor, este necesar să ne reorientăm mult mai rapid către resursele

ieftine, nepoluate, regenerabile.

Energia solară

Având o durată de viaţă estimata la 5 miliarde de ani, Soarele devine o energie

inepuizabilă, care depinde, însă, de ciclul zi-noapte, de latitudinea locului unde este captată,

de anotimpuri şi de pătura noroasă. Energia totală captată de scoarţa terestră este de 720*106

TWh pe an.

Energia solară termică

Energia solară foloseşte panouri fotovoltaice care captează energia produsă de Soare

pentru a genera electricitate, într-un mod eficient, uşor de transportat şi de instalat, folosindu-

se atât pentru interior, pentru uzul obiectelor electro-casnice, cât şi în exterior, prin

amplasarea lor pe acoperişurile caselor. Ţările care utilizează cel mai mult energia solară sunt

Japonia, SUA şi Germania.

De asemenea, apele de suprafaţă ale mărilor sunt în mod natural încălzite de soare,

reprezentând un imens rezervor de energie în zonele tropicale, extracţia acestei „energii

termice a mărilor” bazându-se pe acţionarea diferitelor maşini termodinamice.

Energia solară fotovoltaică

Se bazează pe producerea directă de electricitate prin intermediul celulelor cu siliciu,

depinzând de capacitatea de strălucire a Soarelui şi de condiţiile climatice, putându-se furniza

o putere de 1 kW/mp. Panourile fotovoltaice permit convertirea directă în electricitate a 10 -

15% din această putere, în funcţie de creşterea sau de scăderea intensităţii solare: 100

kWh/mp/an în Europa de Nord, iar în zona mediteraneană este de două ori mai mare. Deşi

este o sursă inepuizabilă, există obstacole majore care împiedică comercializarea lor la scară

largă: disponibilul de putere furnizată - care constrânge la stocarea electricităţii pentru o

funcţionare autonomă sau la utilizarea de soluţii energetice complementare -, dar şi

competitivitatea economică.

Energia eoliană

Energia eoliană este produsă prin transformarea energiei vântului, cu ajutorul turbinelor

eoliene, în electricitate, având cel mai mic impact asupra mediului dintre toate sursele de

energie, dar are inconvenientul instabilităţii vântului. Sursa eoliană disponibilă este evaluată,

pe scara mondială, la circa 60.000 TWh pe an, jumătate din acest potenţial aflându-se în

locaţii off shore (în largul mărilor sau al oceanelor), putând acoperi, teoretic, necesarul

mondial de electricitate care se ridică la 40.000 Twh (inclusiv pierderile).

Deocamdată, vântul produce doar 1,5% din electricitatea mondială, Europa având doar

9% din potenţialul eolian disponibil în lume; dar, în anul 2002, deţinea 72% din puterea

instalată de origine eoliană. Ţările în care se foloseşte cel mai mult acest tip de sursă de

energie sunt Danemarca (19% din producţia de electricitate a ţării), Spania, Portugalia,

Germania şi Irlanda.

Energia cinetică şi potenţială a apelor

Forma de energie regenerabilă cel mai mult folosită este hidroelectricitatea,

reprezentând electricitate produsă prin puterea apei, cu ajutorul forţei gravitaţiei şi a

fenomenului de curgere a apei. Preţul de cost mai redus al instalaţiilor de captare, tradiţia şi

potenţialul mondial reprezintă atuurile care au determinat, la începutul anilor 2000, o

producţie de energie hidroelectrică de 2.700 TWh pe an, cu o putere instalată de 740 GW.

Hidroelectricitatea reprezintă aproape 20% din totalul de electricitate mondială şi 63% din

electricitatea generată de către sursele regenerabile.

Energia mareelor

Se bazează pe exploatarea fluctuaţiilor periodice ale nivelului mărilor şi a oceanelor,

datorate atracţiei gravitaţionale exercitate de către Lună şi de Soare asupra apelor, energia

produsă de către maree putând fi generată cu ajutorul curenţilor mărilor şi ale oceanelor. Şi

acest tip de energie primară regenerabilă poate fi utilizată pentru a produce electricitate,

generatoarele fiind asemănătoare cu cele eoliene, cu acelaşi fel de „palete”, şi sunt puse în

mişcare de către acţiunea curenţilor. Mareele pot fi prevăzute mai uşor decât vântul, dar

proiectul are un impact considerabil asupra ecosistemului local.

Energia valurilor

Energia produsă de către valurile oceanelor ar trebui captată şi apoi folosită pentru a

genera energie electrică, dar este mai dificil de produs, din cauză că nu se poate prevedea care

va fi direcţia valurilor oceanelor, dar şi din cauza suprafeţelor mari ocupate de către

instalaţiile de captare. Tehnologia folosită presupune un dispozitiv plutitor, de tip

geamandură, care va sta la suprafaţa apelor oceanelor. Prima centrală a fost construită în

Portugalia şi conţine trei dispozitive de câte 750 KW.

Energia geotermală

Energia geotermală este un

mod foarte puternic şi eficient de a

extrage energia regenerabilă din

pământ, prin intermediul proceselor

naturale, fiind considerat limitat,

deoarece, dar nu există apă, deşi

sunt foarte multe locaţiile unde se

găseşte o temperatură foarte ridicată

(mai mare de 200°C). Această

resursă termică poate fi exploatată

prin intermediul tehnologiei „rocilor calde şi uscate”, care constă în pomparea de apă prin

intermediul unui puţ către zonele de mare adâncime (mai mari de 3000 m) corespunzătoare

fisurilor din rocă. Această apa reîncălzită urcă prin intermediul unui alt puţ şi permite

producerea de electricitate asemenea centralelor termice clasice. Geotermia de temperatură

ridicată (150 până la 300°C) presupune pomparea acestei ape la suprafaţă, unde, prin

intermediul unor schimbătoare de căldură, se formează vapori, care sunt utilizaţi ulterior în

turbine, ca şi în cazul centralelor termice clasice, producându-se electricitate. Resursele

geotermice cu o temperatură scăzută (mai mică de 100°C) sunt extrase cu ajutorul unor

pompe termice, în scopul eliberării unei cantităţi de căldură pentru diferite necesităţi.

Avantajele utilizării acestui tip de energie regenerabilă sunt multiple: costul redus,

eficienţa, neafectarea mediului înconjurător şi lipsa necesităţii utilizării unui combustibil

pentru a funcţiona, dar prezintă marele dezavantaj al ariei relativ mici de unde poate fi

obţinută, respectiv în apropierea îmbinărilor tectonice.

Cel mai mare grup de centrale geotermale este localizat în California, iar, din 2004,

unele ţări precum Islanda, Filipine, El Salvador, Costa Rica şi Kenya îşi obţin mai mult de

15% din electricitate folosind energia geotermală.

Biomasa

Acest tip de energie regenerabilă, biomasa, se referă la furnizarea biocombustibililor şi a

biocarburanţilor, dar trebuie ţinut cont de faptul că ea are nevoie de o permanentă refacere a

mediului înconjurător (de exemplu, fondul forestier). Energia de biomasă este energia

regenerabilă cu cele mai răspândite şi abundente resurse de pe întreaga planetă, fiind folosită

încă din cele mai vechi timpuri, o dată cu descoperirea focului de către om. Astăzi, în SUA,

această energie generează în jur de 0,5% din electricitatea ţării, ceea ce înseamnă o reducere

anuală de peste un milion de barili a consumului de petrol.

Lemnul

Utilizarea lemnului ca sursă de energie a crescut foarte mult, în ultimele decenii, în

ţările în curs de dezvoltare, dar exploatarea iraţională a acestei resurse a determinat

despăduriri masive, mai ales că ea acoperă mai mult de 10% din cererea de energie primară în

multe ţări din Asia, Africa şi America Latină, în câteva ţări din Europa (Suedia, Finlanda,

Austria).

Biocarburanţii lichizi

Această energie are la bază culturile energetice (stuf, trestie de zahăr, floarea-soarelui,

grâu, porumb), având rolul de a alimenta motoarele termice după ce, în prealabil, sunt

amestecate cu mici cantităţi de carburanţi tradiţionali, pentru a le ameliora caracteristicile. Cei

mai renumiţi biocarburanţi lichizi sunt „bioetanolul” şi „biodieselul”.

Bioetanolul este principalul biocarburant lichid utilizat în lume, fiind produs în Brazilia

şi în Statele Unite, utilizând trestia de zahăr şi cerealele ca materii prime.

Biodieselul este al doilea ca nivel de producţie, principalii producători de biodiesel fiind

în Uniunea Europeană, utilizând, ca materie primă, uleiul de rapiţă şi cel de floarea-soarelui.

România are un potenţial imens pe piaţa biocarburanţilor, de circa 600.000 de tone pe

an, astfel încât mai multe companii interne şi internaţionale şi-au anunţat intenţiile de a

construi rafinării de biocarburanţi în România.

Biocarburanţii gazoşi

Biogazul este un complex de hidrocarburi uşoare, obţinut prin descompunerea

deşeurilor organice nereciclabile din domeniul menajer, agricol şi industrial, în medii umede

şi lipsite de oxigen molecular sau, în mod natural, prin descompunerea materiilor organice

sedimentate pe fundul apelor stătătoare sau în alte locuri unde nu pătrunde aerul.

Constituentul principal al biogazului este metanul, iar agenţii fermentării acestor materii

organice sunt două specii de bacterii: Bacillus cellulosae methanicus şi Bacillus cellulosae

hydrogenicus, care se hrănesc cu celuloză, generând metanul şi hidrogenul.

Energia nucleară

Energia nucleară este reprezentată de către orice tehnologie nucleară prin care se poate

extrage energie folositoare din nuclei atomici, prin reacţii nucleare controlate (fisiunii

nucleare), bazându-se pe uraniu, iar, în viitor, şi pe hidrogen - o sursă inepuizabilă, fiind

obţinut din apă.

În prezent, aproape 14% din electricitatea mondială provine din acest tip de energie

regenerabilă, SUA, Franţa şi Japonia generând, împreună, peste jumătate din electricitatea

obţinută astfel, în lume, existând peste 400 de reactoare nucleare operative, împărţite în 30 de

ţări. Datorită energiei nucleare, Franţa are cel mai curat aer dintre ţările industrializate şi cea

mai ieftină electricitate din Europa.

Energia radiantă

Acest fel de energie are aceleaşi efecte ca şi cea electrică, dar cu numai 1% din costuri,

putând fi obţinută direct din mediul înconjurător sau extrasă din energia electrică prin metoda

numită fracţionare, fiind utilizată chiar de către Nikola Tesla pentru telefonul fără fir.

Dan Asoltanei,Cristi Ciubatura

Clasa a XII-a D

sursa: www.ecolife.ro

Ziare.com

Baterii revoluţionare

Bateria pe bază de aer

Bateria STAIR (St. Andrews Air) este prima baterie pe bază de aer, care are o capacitate

de înmagazinare de zece ori mai mare decât a bateriilor convenţionale, dar este mult mai

uşoară datorită înlocuirii componentei chimice principale cu acest tip de carbon şi de oxigen.

Celulele sunt încărcate în mod tradiţional, dar, pe măsură ce puterea este folosită, o secţiune

mică, deschisă, a bateriei trage oxigen din exterior, oxigenul intrând în reacţie cu un compus

de carbon aflat în interiorul bateriei, astfel încât creează mai multă energie şi reface

permanent rezervele bateriei, ceea ce ar conduce la o nouă generaţie de maşini electrice, de

laptopuri şi de telefoane mobile.

Bateriile MIT

Proiectul institutului MIT din SUA propune o nouă arhitectură pentru bateriile maşinilor

electrice, în care particule solide sunt suspendate într-un lichid purtător pompat în sistem,

nemaifiind nevoie ca maşina electrică să stea ore în şir în priză, ci va fi suficient ca amestecul

special să fie înlocuit, datorită unei partiţionări care nu există la maşinile din prezent.

Proiectul suceveanului Mihai Duduţă şi a colegului său Bryan Ho a fost publicat sub

supervizarea profesorilor Craig Carter si Yet-Ming Chiang, propunând o alternativă

revoluţionară pentru bateriile din maşinile electrice, cu o greutate redusă şi preţ scăzut la

jumătate.

Noutatea provine de la componentele active ale bateriei, electrodul pozitiv şi cel negativ

– catodul şi anodul – , care sunt compuse din particule suspendate într-un lichid electrolitic.

Astfel, cea mai importantă caracteristică a bateriei provine de la separarea celor două

funcţiuni ale bateriei: stocarea energiei până când este nevoie de ea şi eliberarea ei când este

nevoie de ea – în două structuri fizice separate. Ei propun o nouă arhitectură, numita semi-

solid flow cell, bazată pe un amestec solid-lichid format prin suspendarea unor particule

solide intr-un lichid care este pompat în sistem.

Cel mai mare avantaj al acestui sistem constă în faptul că încărcarea maşinii electrice

s-ar putea face extraordinar de rapid fie prin evacuarea amestecului vâscos care constituie

ideea centrală a sistemului, pompând în locul lui un amestec „proaspăt”, fie înlocuirea unei

partiţii a bateriei cu o altă partiţie.

Cei doi profesori coordonatori au înfiinţat o companie numită „24M Technologies” şi

au reuşit să strângă 16 milioane de dolari, sperând ca, până în 2013, să aibă un prototip

funcţional.

Baterii pe baza undelor radio

Cercetătorii de la Universitatea din Bedforshire, Marea Britanie, au conceput o nouă

tehnică care permite alimentarea dispozitivelor electrice de dimensiuni mici, precum ceasurile

sau telecomenzile, cu energie electrică, pe baza undelor radio. Profesorul Ben Allen de la

Centre for Wireless Research, alături de David Jazani şi Tahma Ajmal, dezvoltă un nou

domeniu, intitulat power harvesting, care ar conduce la reducerea dependenţei noastre de

sursele convenţionale de energie electrică.

„Avem nevoie de această inovaţie, pentru că, anual, aruncăm la gunoi aproximativ

20.000-30.000 de tone de baterii, ceea ce reprezintă chimicale toxice ce se infiltrează în sol”,

adaugă Allen. „Estimăm că piaţa pentru această tehnologie va atinge miliarde de lire sterline

în 2020”, a concluzionat Allen.

Andrei Pădurariu,

Clasa a XII-a B

Sursa: BBC News,

Maşina ecologică

Într-o epocă atât de tehnologizată, se impune o schimbare de viziune şi în ceea ce

priveşte transportul, simţindu-se necesitatea adaptării acestuia la demografia, la inovaţiile şi la

gustul estetic al omului modern, mult mai sofisticat şi mai iniţiat în tainele inovaţiilor tehnice.

Comisia Europeană a propus interzicerea

circulaţiei autovehiculelor care folosesc benzina

şi motorina în centrele marilor oraşe europene

până în anul 2050. În Norvegia se discută serios

despre un proiect de lege privind interzicerea

comercializării maşinilor alimentate cu benzină,

motorină sau GPL începând cu anul 2015, iar, în

unele oraşe din Franţa, circulaţia automobilelor

mai vechi de 12 ani va fi interzisă de anul viitor.

Marii constructori de maşini se întrec în

realizarea cât mai multor maşini moderne, ecologice, de mici dimensiuni, majoritatea electrice

sau hibrizi, maşini smart, care să fie utilizate în marile metropole ale lumii, chiar dacă

prezintă un design ciudat. Producătorii auto caută soluţii viabile pentru adaptarea modelului

standard la infrastructura, legislaţia, modul de procurare a combustibilului şi la condiţiile de

pilotaj din fiecare ţară.

Concernul japonez Toyota Motor Europe /TME/ este liderul industriei auto din Europa,

datorită obţinerii unui nivel mediu de emisii CO2 de 112,2g/km, atât pentru vehiculele

Toyota, cât şi pentru Lexus, comercializate şi înregistrate pe parcursul anului 2010 în statele

membre ale Uniunii Europene. Toyota rămâne lider pe segmentul vânzării vehiculelor cu

tehnologie hibrid integrală prin Toyota Prius, lansat în anul 1997, în Japonia, şi, apoi, trei ani

mai târziu, în Europa, fiind primul vehicul hibrid produs în masă.

Noutatea o constituie una dintre cele mai promiţătoare tehnologii pentru reducerea

emisiilor la maşinile convenţionale - Tehnologia Hibridă -, deoarece aceasta combină

avantajele a două surse de putere în loc să se bazeze pe una singură (de exemplu, un motor pe

benzină poate funcţiona împreună cu un motor electric). Toyota investeşte în toate

tehnologiile motoarelor pe benzină sau diesel, deoarece acestea includ celula energetică (în

care hidrogenul este folosit la generarea electricităţii) şi motoarele cu compresie a gazelor

naturale.

În acord cu reglementările în vigoare referitoare la protecţia mediului, unul dintre cele

mai ciudate, dar şi mai eficiente modele de pe piaţa europeană, este Chevrolet Volt / Opel Ampera, care a fost desemnată „maşina anului 2012” în Europa, de către juriul Car of the Year, în cadrul Salonului Auto de la Geneva, învingând finalişti de prestigiu, precum Citroen DS5, Fiat Panda, Ford Focus, Range Rover Evoque, Toyota Yaris şi chiar favoritul multor membri ai juriului format din 59 de jurnalişti din 23 de state europene - Volkswagen Up! Pe locul al doilea în clasament s-a poziţionat Volkswagen Up, în timp ce Ford Focus a obţinut locul al treilea.

Este a doua oară când un model cu propulsie alternativă câştigă acest titlu, anul trecut, titlul de Car of the Year fiind obţinut de către Nissan Leaf, un automobil cu propulsie 100% electrică.

Premiile de la revistele şi paginile web autorizate includ „Cel mai ecologic autovehicul al anului” („Greenest Car of the Year”) acordat de către www.whatcar.co.uk , trofeul inovaţiei acordat de către „L’Automobile Magazine” din Franţa şi cel mai bun autovehicul electric acordat de Auto Swiat din Polonia.

Chevrolet Volt are două motoare (unul electric şi altul termic), astfel încât, atunci când este complet încărcat, poate parcurge între 40 şi 80 de km doar cu energie electrică, iar apoi foloseşte un motor pe benzină sau Ethanol 85, care generează electricitate suplimentară pentru a încărca bateria. Un Volt care parcurge 100 de km pe zi poate economisi până la 2.100 litri de benzină pe an, iar, dacă este încărcat în timpul nopţii, o încărcare completă costă mai puţin de un euro. GM estimează că preţul operaţional/km pentru un autovehicul cu sistemul de propulsie electrică Voltec este de aproximativ 0,02 euro/km parcurs cu propulsie electrică, faţă de 0,09 eurocenţi/km parcurs cu un motor pe benzină, la un preţ al benzinei de 1,16 euro/ litru. Volt furnizează o putere de 150 CP şi o viteză maximă de 161 km/oră, iar acceleraţia este extrem de rapidă, ajungând de la 0 la 100 km/oră în numai 8,5 secunde.

Opel Ampera reprezintă o evoluţie semnificativă faţă de autovehiculele hibride tradiţionale, astfel încât, în timpul etapei de conducere cu alimentare exclusiv electrică, bateria, motorul şi echipamentele electronice sunt proiectate pentru a asigura performanţe complete, acceleraţie şi viteză maxime şi urcarea în rampă utilizând doar energia electrică. Această maşină va fi primul autovehicul cu zero emisii şi propulsie electrică din Europa, adecvat pentru conducerea zilnică. Datorită acceleraţiei energice oferite de către sistemul de propulsie electrică Voltec şi a nivelului ridicat de rafinament, modelul Ampera cu cinci uşi poate transporta confortabil patru pasageri, oferă un portbagaj util pentru bagajele acestora şi

o autonomie extinsă de peste 500 de kilometri, până la încărcarea bateriei prin conectarea sistemului de încărcare încorporat la o priză menajeră standard de 230 V.

Roţile modelului Ampera sunt acţionate electric în permanenţă şi la orice viteză de deplasare, la o distanţă de până la 60 km (MVEG), autovehiculul fiind alimentat cu energie stocată în bateria litiu-ion de 16 kWh, de ultimă generaţie şi putând atinge o viteză maximă de deplasare de 161 km/h. Un autovehicul E-REV se deosebeşte de un hibrid sau de un hibrid cu alimentare la priză prin faptul că roţile sale sunt întotdeauna puse în mişcare de o unitate de acţionare electrică, ceea ce face ca Opel Ampera să nu fie un hibrid. „Cuplul instantaneu şi silenţios de 370 Nm (echivalentul a 150 CP) obţinut la apăsarea pedalei de acceleraţie oferă o senzaţie de plutire!”, a declarat Frank Weber, directorul gamei globale de autovehicule şi inginer şef.

Pachetul de baterii al modelului Ampera va fi produs de către GM, cele peste 220 de celule litiu-ion din pachetul în formă de T de 16 kWh, oferind un nivel ridicat de putere. „Voltec” este numele de marcă atribuit de către GM tehnologiei revoluţionare pentru autovehicule electrice cu autonomie extinsă (E-REV), care utilizează electricitatea ca sursă principală de energie şi benzina ca sursă secundară pentru generarea electricităţii. Principalele componente ale sistemului de propulsie electrică Voltec sunt un pachet de baterii în forma literei T, o unitate de acţionare electrică de 111 kW şi un generator de electricitate cu motor.

Ampera poartă amprenta noului limbaj de design al Opel – o grilă proeminentă, un simbol Opel şi faruri tip boomerang, îndrăzneţe, care se prelungesc fără puncte de separaţie cu proiectoarele de ceaţă situate mai jos. Au fost optimizate caracteristicile aerodinamice ale zonei frontale şi ale oglinzilor exterioare, secţiunea din spate fiind prevăzută cu un spoiler proiectat special şi cu elemente de separare netă. Au fost utilizate materiale uşoare, precum capacele de policarbonat transparent pentru grila frontală şi inserţiile rotunde din jantele sport din aliaj de 17 inch cu design cu 5 spiţe, care contribuie la reducerea coeficientului aerodinamic în zonele critice. Noul logo Opel îndrăzneţ este prezent pe grila radiatorului şi pe baza cromată din spate. Culoarea sa unică Pearl White Diamond cu panourile laterale inferioare şi cu bara de protecţie spate într-o culoare asortată subliniază farmecul dinamic al modelului.

Elementele de decor interior includ designul unic Jet Black combinat cu accente Spice Red şi cu vopseaua Dark Argent Metallic de pe zona centrală a panoului de instrumente. Prin intermediul unui schimbător de viteze integrat, a două afişaje pentru informaţii şi a unui sistem infotainment cu touchscreen, cu difuzoare Bose şi monitoare cu ecran tactil, modelul Ampera oferă utilizatorului experienţa unui mediu complet electric.

Adrian Iftodie, Iulian Drăgoi,

Clasa a XII-a B

Sursa: Exclusiv News, Financiarul, www.whatcar.co.uk, http://www.clubopel.ro

Cea mai mare reţea

a căilor ferate de mare viteză din lume

În acord cu dinamica societăţii moderne, bazată pe dorinţa de a oferi călătorilor

siguranţă sporită, o viteză de rulare rapidă, economic şi ecologic, Ministerul chinez al Căilor

Ferate a hotărât intensificarea eforturilor pentru dezvoltarea transportului pasagerilor, pe cont

propriu, de la zero. Astfel, după 10 ani de construcţii şi de schimbări în acest domeniu, China

dispune, în prezent, de cea mai dezvoltată reţea de căi ferate de mare viteză din lume, atât ca

lungime totală, cât şi ca viteză, inaugurându-se, în cursul anului 2011, mai multe magistrale,

inclusiv linia de cale ferată de mare viteză care leagă Beijing de Shanghai, astfel încât

lungimea totală a căilor ferate de mare viteză din întreaga ţară a depăşit 13 mii de kilometri.

Se propune ca, până în anul 2020, lungimea totală a căilor ferate din China să ajungă la 100

de mii de km, dintre care peste 12 mii de km vor fi linii pentru trenurile speciale de pasageri

cu o viteză de peste 200 km/oră, finalizându-se patru linii speciale pentru pasageri, de la nord

la sud, şi alte patru linii speciale, de la vest la est.

China a realizat prima linie de cale ferată

din lume pe care se rulează cu viteza de 350 de

km/oră, pe baza unui proiect propriu, având o

lungime de circa 120 de kilometri, la 1 august

2008. Continuând proiectul intercity Beijing –

Tiajin, în anul 2010, au fost date în folosinţă

mai multe linii ferate de mare viteză, de 350 de

km/oră, cum sunt cele dintre Zhengzhou -

Xi'an, Shanghai - Ningbo şi Shanghai –

Hangzhou, dar şi cele cu o viteză mai redusă (doar 250 de km/oră!) dintre Fuzhou - Xiamen,

Nanchang - Jiujiang, Changchun - Jilin, Guangzhou - Zhuhai, precum şi linia ferată de mare

viteză care face parte din centura estică a provinciei Hainan.

Cea mai lungă cale ferată de mare viteză din

lume are 1.318 kilometri şi leagă capitala Beijing

de Shanghai, călătorii putând străbate distanţa, în

funcţie de viteză, în 4 ore şi 48 de minute sau în

opt ore, înregistrându-se aici un nou record

mondial în acest domeniu datorită înregistrării

vitezei de 486,1 km/oră. Proiectul a costat 32,5

milioane de dolari şi face parte dintr-un plan al

guvernului chinez de a realiza linii de mare viteză

între toate marile sale oraşe. Ministrul Transporturilor Chineze a precizat că preţul unui bilet

variază între 80 de dolari şi 250 de dolari, în funcţie de trenul pe care îl alegi pentru a

parcurge acest drum de la Beijing la Shanghai.

Pe acelaşi traseu, se realizează şi transporturi de marfă, determinând creşterea

capacităţii de transport cu până la 50 de milioane de tone pe an. De asemenea, a redus

dificultăţile existente în transport pe calea ferată generate de dezvoltarea economică şi socială,

impulsionând dezvoltarea rapidă a diferitelor sectoare de servicii din China.

Robert Eftimie, Adrian Bodnariuc,

Clasa a XIII-a A rută progresivă

Concursul naţional de proiecte antidrog „Împreună”

- FAZA JUDEŢEANĂ -

Colegiul Tehnic „Samuil Isopescu”, Suceava, a organizat duminică, 5 iunie 2011,

împreună cu Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, etapa judeţeană a Concursului naţional de

proiecte antidrog intitulat “Împreună”. Echipajele participante, alcătuite din patru elevi din

clasele a IX-a şi a X-a, au prezentat proiectele desfăşurate cu tematica „Prevenirea

consumului de alcool, tutun şi produse etnobotanice în rândul liceenilor”. Juriul a fost alcătuit

din elevi ai Consiliului Judeţean al Elevilor: Vlad Posmangiu şi Bogdan Holca, alături de un

juriu al seniorilor, alcătuit din prof. Tatiana Vîntur, inspector de specialitate I.Ş.J. Suceava,

Elena Motoveleţ, consilier C.P.E.C.A Suceava şi Maria Atănăsoaie, profesor la Colegiul

Naţional de Informatică „Spiru Haret”, Suceava. Criteriile de evaluare au fost: originalitatea

proiectului, adecvarea la problematica abordată, numărul de persoane implicate (echipa de

proiect, voluntari, beneficiari), numărul de parteneri atraşi în realizarea proiectului,

corectitudinea documentării ştiinţifice, impactul asupra beneficiarilor, sustenabilitatea

activităţilor desfăşurate în cadrul proiectului, calitatea portofoliului. La acest concurs, premiul

I a fost obţinut de către elevii Colegiului Tehnic „Petru Muşat”, Suceava, cu proiectul

„Tinereţe fără tutun”, îndrumaţi de către prof. Olimpiada Dumitraşcu.

Echipajul Colegiului Tehnic „Samuil Isopescu”, Suceava, îndrumat de către prof.

Tiberiu Ambrozie şi de către ing. Costică Gafiţescu, format din elevii Cristian Tofan, Ionuţ

Grigoraş, Marcel Olariu, Adi Căpitan şi Florin Haureş, a obţinut premiul II, cu proiectul „Nu

sta în umbră- informează-te, decide, implică-te”. Proiectul s-a desfăşurat în perioada 31 martie

– 31 mai 2011 şi a avut ca obiective specifice: prevenirea consumului de alcool, tutun şi

plante etnobotanice în rândul tinerilor de vârstă şcolară, dezvoltarea la elevi a sentimentului

de responsabilitate pentru propriile decizii şi alegerea unui stil de viaţă sănătos şi creşterea

gradului de informare cu privire la consecinţele consumului de alcool, tutun şi plante

etnobotanice.

Principalele activităţi ale proiectului au fost:

- Distribuirea şi expunerea problematizată de materiale informative - în cadrul orelor de

dirigenţie la Colegiul Tehnic „Samuil Isopescu” şi la alte şcoli partenere; în cadrul orelor de

dirigenţie s-au prezentat ppt-uri cu informaţii şi imagini despre efectele pe termen scurt şi

lung ale consumului de alcool, tutun şi droguri (efecte asupra comportamentului, efecte

asupra organismului, consecinţe legale) şi au fost distribuite pliante şi fluturaşi informativi.

- Realizarea unui punct de informare în incinta Colegiului Tehnic „Samuil Isopescu” din

Suceava, la parter, cu tema „Împreună învingem moartea albă”.

- „Violenţa şi consumul de alcool- cauze şi efecte”- activitate realizată la clasa a X-a F

împreună cu poliţistul de proximitate.

- Participarea unor elevi din clasele a IX-a a X-a la marşul „Antidrog - antiviolenţă”,

organizat de către organizaţia non-guvernamentală „Euroactiv” pe data de 11 mai 2011.

- „Riscurile asociate consumului de plante etnobotanice” - activitate realizată la clasele

a IX-a şi a X-a.

- „Alcoolul, drogurile şi traficul de persoane – flageluri ale societăţii contemporane”-

activitate realizată împreună cu psihologul Mihai Moisoiu.

- Realizarea şi prezentarea unui film cu tema „Antifumat şi antialcool”- elevul Ionuţ

Grigoraş a realizat un film de scurt metraj cu mesaj antidrog, care a fost prezentat elevilor

claselor a X-a, cu scopul de a sensibiliza în vederea prevenirii şi combaterii consumului de

tutun şi de alcool.

- Campania antidrog privind prevenirea consumului de plante etnobotanice realizată

împreună cu părinţii de la Colegiul Tehnic „Samuil Isopescu”; în cadrul lectoratului cu

părinţii, cu tema „Consumul de etnobotanice în rândul adolescenţilor”, abordată împreună cu

reprezentanţi ai unor instituţii partenere în proiect.

Partenerii proiectului au fost: Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, Agenţia Naţională

Antidrog, Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane - filiala Suceava, „Salvaţi

copiii”- organizaţia Suceava, Poliţia Municipiului Suceava - prin reprezentanţi ai Secţiei

Antidrog şi ai Compartimentului Poliţiei de Proximitate, şi Direcţia Sănătate Publică Suceava

(cu sprijin logistic prin pliante antidrog).

Sustenabilitatea proiectului educativ vizează: elaborarea şi diseminarea de noi materiale

informative în şcoală şi la nivelul comunităţii, atragerea cât mai multor tineri în activităţi de

prevenire a consumului de tutun, de alcool şi de plante etnobotanice, înscrierea elevilor ca

voluntari în campanii antidrog şi colaborarea în continuare, cu reprezentanţii instituţiilor

partenere şi cu ale instituţiilor implicate in acţiuni similare.

Prof. Tiberiu Ambrozie

O altfel de lecţie de chimie...

Nu! Nu este vorba despre formule, calcule chimice, definiţii şi probleme. Este

încercarea mea de a vă convinge că această ştiinţă înseamnă cunoştinţe care pot fi utile pentru

a înţelege cum „funcţionează” acest complex mecanism uman şi cum ne putem ajuta în

păstrarea unei stări normale de sănătate.

Existăm datorită unui proces atât de complex şi, în

acelaşi timp, atât de riguros organizat numit metabolism.

Acesta reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice care se

produc în organismul uman. Cuprinde două componente:

anabolismul (totalitatea reacţiilor chimice care produc o

sinteză a unui compus şi care necesită energie) şi

catabolism (totalitatea reacţiilor care conduc la o degradare

şi eliberează energie).

Deci reacţii şi iar reacţii...fenomene endoterme şi exoterme... chimie şi fizică...

Ce se petrece în organismul nostru, însă, atunci când reacţiile chimice nu decurg aşa

cum este de dorit? Care sunt reactanţii nedoriţi şi care sunt produşii? Auzim mereu despre

efectul dăunător al excesului de grăsimi şi despre colesterolul crescut. Dar ce sunt, de fapt,

aceste substanţe ?

GRĂSIMILE sunt amestecuri complexe naturale, formate din esteri ai glicerinei cu

acizii graşi. Se sintetizează în plante, prin transformări ale glucidelor. Aproape toate

alimentele conţin grăsimi, cu excepţia fructelor şi a majorităţii legumelor. Grăsimile sunt o

importantă sursă de energie pentru acele procese anabolice. O anumită parte din grăsimi este

depusă în organismul uman, sub forma depozitelor situate sub piele, apărând organele interne

de frig şi de traumatisme. Deci, o anumită cantitate de grăsimi este chiar esenţială pentru

păstrarea sănătăţii. Problema o reprezintă felul grăsimilor consumate şi în cantitatea acestora!

Produsele animale (carnea, untura, produsele lactate) conţin grăsimi saturate. Nucile, peştele

gras, uleiurile vegetale conţin grăsimi nesaturate. Se recomandă un consum mai mare de

grăsimi nesaturate decât cel de grăsimi saturate. Deci, nu trebuie să fugim de grăsimi, ci doar

de excesul utilizării acestora. Iar despre acizii graşi care intră în alcătuirea lor nu este nevoie

să insistăm cu formule chimice prea complicate deoarece se ştie, desigur, despre acizii omega

3 şi omega 6, şi despre beneficiile lor asupra sănătăţii noastre.

Acidul omega 3 este un acid gras cu trei legături duble, de aici şi numele său - acid

linoleic, iar acidul omega 6 este acidul linolenic, mai nesaturat decât celălalt, dar, pentru că au

un grad mare de nesaturare, sunt benefici sănătăţii sistemului nervos central, sistemului

circulator, pentru regenerarea ţesuturilor...

Cel puţin 15% din necesarul nostru de calorii trebuie să provină din grăsimi, deci, grija

este doar pentru cel fel de grăsimi şi ce cantitate consumăm. Grăsimile saturate sunt atât de

periculoase şi pentru faptul că acestea conduc la formarea colesterolului.

Dar să vorbim şi despre acest pericol! Ce este colesterolul ?

COLESTEROLUL este un compus organic care se găseşte în structura celulelor

animale, mai ales în sânge şi care, o dată cu dereglarea metabolismului, se depune pe pereţii

vaselor de sânge sau sub formă de calculi. Colesterolul este format din două fracţiuni LDL:

fracţiunea cu densitate joasă, dăunătoare pentru sănătate, şi HDL colesterolul, fracţiune cu

densitate înaltă, partea benefică a colesterolului, care distruge depozitele de grăsimi de pe

pereţii vaselor de sânge.

Colesterolul se produce cel mai mult în ficatul nostru, prin transformarea diferiţilor

nutrienţi şi a grăsimilor saturate. Din produsele animaliere pe care le consumăm, colesterolul

este absorbit în intestine şi apoi se depune exact acolo unde nu este dorit.

Se pare că ficatul nostru este capabil să producă singur întreaga cantitate necesară de

colesterol bun fără să fie nevoie să includem în alimentaţie această substanţă. Dar ce ne facem

atunci când el, colesterolul, se găseşte în alimente care ne plac atât de mult şi la care nu putem

renunţa definitiv, deoarece nu putem deveni toţi vegetarieni şi, probabil, că nici nu putem

respecta chiar permanent normele unei diete perfecte. Nici noi nu suntem perfecţi, dar putem

încerca să ne gândim mai des la câteva dintre efectele periculoase ale exceselor alimentare, ori

de câte ori suntem tentaţi să trecem peste barierele normalităţii...

Şi, în final, la această lecţie, nu punem note, dar, ca temă pentru voi, încercaţi să

respectaţi pe cât posibil „ PIRAMIDA ALIMENTELOR”!

BIBLIOGRAFIE :

- Sorin Roşca, Lina Chiru, Mihaela Roşca, Chimie organică, Humanitas Educaţional, 2006

- Margareta Avram, Curs de chimie organică, Editura Polirom, Iaşi,

- www. Google-doc. / metabolismul lipidelor

- www.wikipedia.org/ grăsimi

Prof. Manuela Grosu

Originea şi răspândirea cartofului cultivat

Binecunoscutul cartof, prezent aproape zilnic sub diferite forme pe masa noastră, are o

istorie foarte veche. Datele arheologice arată că băştinaşii din zona centrală a statului Peru

consumau tuberculi de cartof cu circa 4000 de ani în urmă, iar, în mormintele din nordul

aceluiaşi sta,t s-au găsit vase de lut în formă de tuberculul de cartof. Prin utilizarea unor

metode bazate pe radiocarbon s-a pus în evidenţă existenţa cartofului, în valea Chilea de lângă

Lima (Peru), în urmă cu 7000 de ani.

Cartoful, cu arealul iniţial pe actualul teritoriu al statelor Chile, Peru, Bolivia,

Columbia, a fost descoperit de către europeni în partea de vest a Americii de Sud, pe pantele

şi văile însorite ale Munţilor Anzi, în bazinul lacului Titicaca, la graniţa dintre Peru şi Bolivia,

unde se găsesc şi astăzi numeroase forme sălbatice. Originea celei mai comune specii

cultivate (Solanum tuberosum ssp. tuberosum) este, încă, neclară. Până în prezent nu există

nici un document care să ateste cu certitudine anul în care această plantă a ajuns pe coastele

Peninsulei Iberice. Totuşi, se presupune că, în Europa, a ajuns pe două căi, şi anume: pe de o

parte adus de către conchistadorii spanioli în jurul anului 1540 din centrul de origine Peru –

Bolivia, iar, pe de altă parte, adus de către navigatorii englezi, în jurul anului 1580, din

regiunea Chilόé (Chile). Cea mai veche atestare scrisă a prezenţei acestei plante în Europa

datează din 1573 şi se află în arhivele unui spital din Sevilia (Spania).

Iniţial, în Europa, cartoful a fost crescut ca o curiozitate în grădinile botanice, fiind greu

acceptat în cultură. Primele forme de cartof cultivat conţineau cantităţi mari de solanină,

alcaloid care devine periculos pentru sănătatea omului şi animalelor la concentraţii mai mari

de 0,02%. Acest fapt a constituit o piedică însemnată în extinderea culturii cartofului,

deoarece trecea drept toxic şi se considera că produce lepra. Rezistenţa la consumul de cartofi

a fost atât de mare încât ruşii i-au numit „merele diavolului”, în timp ce, în Franţa, erau

consideraţi potriviţi doar pentru hrana animalelor şi a oamenilor săraci. Un rol major l-a avut

în răspândirea pe scară largă a cartofului şi farmacistul francez Antoine Auguste Parmantier,

care a trebuit să utilizeze un truc ca să convingă ţăranii de virtuţile acestei plante: a cultivat

cartoful pe terenurile de la periferia Parisului şi a pus să fie păzit în mod ostentativ ziua, ca să

îndemne populaţia să îl fure noaptea.

Cartoful a câştigat recunoaşterea ca o cultură alimentară ieftină şi nutritivă în timpul

secolului al XVIII-lea, când, din curiozitate botanică şi plantă ornamentală, începe să devină o

sursă importantă de hrană. Din Europa, cartoful a fost răspândit la nivel mondial, fiind întâlnit

astăzi pe şase continente, în peste 140 de ţări.

În ţara noastră, primele referinţe privind această cultură au fost consemnate în

Transilvania (la Blaj), în anul 1760, când a apărut lucrarea ,,Cunoştinţe practice pentru

cultivarea cartofului”. Diferitele denumiri ale cartofului păstrate în limba română („barabule”,

„crumpi”, „picionci”, „cartofle”, „bulighene”, „mere de pământ”) atestă zonele de

provenienţă; deoarece majoritatea denumirilor derivă din cele germane, se consideră că planta

a fost adusă de coloniştii germani la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Profesor Iustina Ciobanu Bibliografie:

1. Chiru S.C., Olteanu G., Asanache L.E., 2008 – History, Statistics and Trends of the Romanian Potato

Industry.

2. Juzepczuk, S. W., Bukasov, S. M., 1929 - A contribution to the question of the origin of the potato.

3. MacMillian, H. G., 1940 - Note on the origin of the potato.

Barrès et la culture allemande (Littérature et philosophie)

Extrait de la Thèse de doctorat en littérature française soutenue par Aura Mihoc le 12

novembre 2011 à l’Université Paul Verlaine – Metz, France sous la direction du professeur

Jean-Michel Wittmann

En se présentant comme «le Prince de la jeunesse», Barrès ne se contentait pas d’être

simplement un témoin de son temps. Il a voulu figurer à sa façon, parmi les acteurs de son

époque, en choisissant délibérément ce rôle de «Princeps juventutis», cela au moins jusqu’à

l’Affaire. En occupant longtemps le premier plan sur la scène littéraire, il a joué un rôle actif,

pleinement reflété dans ses œuvres nouvelles et originales, qui viennent cependant répondre à

une tradition. Son rayonnement n’est pas seulement littéraire: il fait aussi entendre sa voix

dans le concert politique, même si sa voix porte moins sur ce plan, à croire André Malraux qui

en 1968 confiait à Frédéric J. Grover: « Il était caporal en politique alors que dans le domaine

de la littérature, il était général».3 Tributaire des expériences personnelles, dont une, la guerre,

a marqué profondément son être, Barrès est un écrivain très représentatif de son époque. Au

tournant du siècle, il est porteur, plus que tout autre, de la vision d’une «nation repliée sur

elle-même, pessimiste, défensive»4; or cette vision est en grande partie influencée par les

rapports franco-allemands. Les sentiments qu’il manifeste à l’égard de l’Allemagne

conditionnent son activité d’écrivain, parce qu’il est prêt à engager ainsi son écriture comme

sa vie propre dans une œuvre de combat qui véhiculera sans faille son idéologie nationaliste.

Une chose est incontestable: chez lui,littérature et politique fonctionne de concert.

Le Barrès nationaliste s’emploie à valoriser ce que les Français ont en commun, c’est-à-

dire, l’appartenance nationale. Cette volonté de définir ce qui est proprement français et ce qui

ne l’est pas se fait, explicitement ou non, par la comparaison avec l’Allemagne. Il cherche à

définir la culture et l’esprit français en le distinguant de la culture et de l’esprit germaniques,

voire en les opposant. Qu’il vise à corriger l’histoire selon laquelle les romantiques voulait

importer la culture allemande en France et à indemniser les Français du préjudice culturel que

les romantiques leur ont fait subir, cela est bien évident dans son œuvre. Qu’il cherche et

trouve en politique, une voie de salut, cela est prouvé même par ses mots: «Oui, j’ai failli être

fou. Je ne sais plus ce que me sauva. Si, je le sais: la politique»5. Qu’il voit la politique

comme une guérison devant le romantisme, d’origine allemande, associé à la maladie, cela se

manifeste dans son engagement anti-romantique. Converti au nationalisme, l’ancien Prince de

la jeunesse reste fidèle à une position qui fait de lui un écrivain voué à assumer une

responsabilité vis-à-vis d’un lectorat jeune, enthousiasmé par Le Culte du Moi, en leur

3 F‐J Grover, Six entretiens avec André Malraux sur des écrivains de son temps,(1959‐1975), Paris, Gallimard, 1978, p. 46. 4 Géraldi Leroy, op. cit., p. 326. 5 Mes Cahiers, t. XVII, p. 43. 

enseignant comment devenir eux-mêmes. Cultiver son moi suppose dès lors de comprendre

son appartenance à un ensemble, à une culture et à une nation. Se reconnaître français, c’est

accepter cette appartenance en se montrant fier de ses origines. C’est ainsi la volonté

d’affirmer la richesse de la culture française face la culture allemande qui conduit Barrès à

affirmer et à promouvoir dans ses œuvres l’idée d’une supériorité intellectuelle française.

Les différences de réflexion entre le Barrès jeune, celui du Culte du Moi et le Barrès

nationaliste, dans le rapport à la culture allemande, reflètent les fluctuations de l’époque.

Même si elles sont influencées par la politique anti-allemande de la France à ce moment-là,

les interrogations et les préoccupations barrésiennes permettent de mettre en relief sa vision

toute particulière, capable en quelque sorte de servir sa gloire personnelle. En mettant la

Nation au-dessus de toute autre préférence, Barrès fait une concession avec lui-même, en

œuvrant par sa conversion au boulangisme puis au nationalisme maurrassien, sous l’effet

d’une crise personnelle qu’il subit tacitement. Ses oscillations vis-à-vis de la culture

allemande, soit qu’elles visent la littérature soit la philosophie, trahissent en fait un Barrès

fidèle à un patriotisme au sens le plus caricatural du terme. Son statut d’écrivain et, plus

spécifiquement de romancier, lui permet cependant d’aller au-delà de sa condition, parce que

des œuvres fictionnelles, même quand il s’agit de «romans à idées» ou de «romans à

thèse»,proposent une leçon plus riche et plus complexe que des essais politiques. Autant

d’évolutions sur lesquelles il convient de revenir, afin de tirer un bilan du rapport et de

l’intérêt de Barrès pour la culture allemande.

*

Ce que Barrès a vraiment critiqué et même condamné dans la culture allemande, chez

les philosophes et chez les écrivains allemands, est lié à la politique anti-allemande que la

France a mené face à l’adversaire germain. Le fait que Barrès se montre hésitant voire

ambigu dans ses opinions découle aussi de son intérêt à l’égard de tous ceux qui selon lui

menacent la France. Barrès se fait ainsi un critique acerbe de l’intellectualisme allemand,

jadis érigé en modèle pour la pensée française. Qu’il s’agisse des philosophes ou des

écrivains allemands, Barrès réagit de la même façon, en les accusant d’avoir suscité les gens

« par leurs rêveries, faussant et dénaturant les esprits jusqu’à ce qu’ils se jettent sur la

France »6. Dans le cas de Nietzsche, par exemple, Barrès se confronte à la pensée du

philosophe allemand dans un contexte très germanophobe, celui des années 1895-1920. Bien

qu’il partage des intuitions communes avec Barrès, Nietzsche devient l’objet d’attaques

virulents de la part de Barrès, et cela à cause de son enseignement, coupable aux yeux de ce

dernier de cautionner et d’encourager la politique de conquête de l’Allemagne. Même

traitement pour les autres philosophes. Barrès délaisse la philosophie de Hegel et de Fichte

pour une raison similaire: leur germanisme lui paraît nocif pour la France. Et toujours dans

ce contexte, et pour les mêmes raisons, Barrès condamne aussi Kant dont la philosophie est

alors mise à l’honneur par l’université française. La critique de Barrès touche aussi

Schopenhauer. Dans Les Déracinés, il reproche aux philosophes du devenir d’avoir répandu

des idées nihilistes dans le monde en affirmant que tout ce qui existe est digne d’être détruit,

et de nuire à la société française parce qu’ils sont d’une autre formation.7 La philosophie

allemande est d’autant plus dangereuse aux yeux de Barrès qu’elle a inspiré la littérature

allemande comme la littérature française contemporaine, largement influencée, notamment,

par Schopenhauer et par Nietzsche.

Quant aux écrivains allemands, Barrès ne ressent donc aucune gêne à les condamner, y

compris leurs ouvrages, en les considérant comme représentatifs d’une race ennemie de la

France. Barrès condamne l’Allemagne et ses écrivains notamment par leur aspiration au

«colossal». Même si certains d’entre eux ont su apprécier la France, Barrès se méfie de leurs

commentaires élogieux. Il doute un moment de Goethe. Schiller, l’Allemand «francisé»8

n’échappe lui non plus aux remises en question de Barrès. Heine, qui «prévoyait la disparition

de la civilisation dans l’Allemagne déchristianisée et la fureur des combattants»9 bénéficie

cependant d’un autre statut, dont il n’est pas dépossédé par la germanophobie ambiante,

largement relayée par Barrès.

À son apogée dans Colette Baudoche, la volonté de résister à la germanisation

culturelle, qui vise les esprits français, Barrès tient pour opportune la défense du classicisme.

Le romantisme, en effet, pose des problèmes : il finit en effet, aux yeux de Barrès et de

beaucoup d’écrivains français de sa génération, par être réduit à ses origines allemandes.

Barrès rompt, de fait, avec toute une tradition romantique, née en Allemagne avant de gagner

son audience en France. Etranger à la culture française, le romantisme devient pour Barrès

une modalité de pangermanisme. Ce fait détermine Barrès à s’investir assidument dans le

combat contre le «pangermanisme», projet à l’origine du Génie du Rhin, mené dans la

6 King, op. cit. p. 184. 7 Ibid. p. 185.  8 Chronique III, p. 202. 9 Ibid., p. 327. 

perspective de la défense du territoire français. Les limites posées à l’envahissement du

germanisme intellectuel deviennent une priorité pour Barrès convaincu que la culture

germanique « ne mérite pas de se substituer à notre génie hellénique et latin»10. Barrès se

donne ainsi pour tâche, comme le souligne Sylvia King, « d’attribuer à chaque geste et à

chaque parole de son ouvrage une signification et même de faire parler le paysage en faveur

de sa thèse ».11

*

Le rapport de Barrès à la culture allemande n’est cependant pas complètement négatif,

loin s’en faut. Si la culture allemande retient autant l’attention de Barrès, c’est d’abord en

raison de sa place qu’elle occupe dans l’histoire de la littérature. Ce que Barrès a vraiment

admiré, malgré tout, dans la culture allemande, chez les philosophes et chez les écrivains

allemands, c’est justement leur soumission aux influences de la France. L’attrait que Barrès

ressent à un moment clé de sa vie pour Goethe, Schiller et Heine est étroitement lié à l’apport

français qu’il distingue dans leurs œuvres et à leur interprétation de ce qu’est vraiment l’esprit

allemand, qui ne se réduit pas à la volonté expansionniste traduite, autour de 1900, par la

germanisation des territoires annexées.

C’est dans cette perspective

que Barrès a mis assez souvent en

relief le rôle décisif de Goethe

dans l’existence de l’Allemagne.

Son amour pour Goethe semble

aussi s’expliquer par le fait que

l’écrivain allemand, suivant les

propres termes de Barrès, « se

forma au milieu des populations

du Rhin »12, si chères à son cœur.

Pour lui, Goethe est resté un grand

génie international, « le grand

homme qui est toujours un

reproche aux autres hommes »13. C’est en raison de son intérêt et même de son amour pour la

France qu’il est resté le maître de son esprit et l’on peut reprendre ainsi la remarque de Sylvia

King:

Les grands esprits l’attirent… parmi les grands penseurs germaniques ce ne sont plus

que les philosophes comme Fichte et Hegel qui l’inspirent, mais ceux qui se sont laissés

10 Les Maîtres, p. 25. Conférence du 2 juin 1921.  11 King, op. cit., p. 195‐196. 12 La France dans les pays rhénans, p. 11. 13 Chronique IV, p. 170. 

guider et tempérer par la littérature et les mœurs françaises. Schopenhauer et Kant cèdent la

place à Goethe le Rhénan ou à Schiller «le poète de l’Austrasie».14

L’attrait que Barrès ressent pour les philosophes allemands est pour sa part le reflet

d’une conception qui change au fur à mesure qu’il mûrit. Sa position favorable, au début, à la

philosophe allemande, change au fur et à mesure qu’il s’engage sur le plan politique. Toujours

teintée d’ambiguïté, sa conception finit par devenir hostile à tous ceux qui ont porté dommage

à la France. Il n’est pas du tout exagéré d’affirmer que Barrès se nourrit de leur doctrine… Il

ne faut pas penser non plus que Barrès refuse de subir l’attrait de la métaphysique allemande.

S’il ne rejette donc pas totalement la philosophie allemande, c’est parce qu’il est persuadé que

la pensée des écrivains et les philosophes allemands «n’est limitée par aucune frontière».15 On

peut en prendre pour preuve le fait qu’en mentionnant allusivement le philosophe allemand

Fichte, Barrès emprunte à ce philosophe allemand, les concepts de «moi» et de «non-moi».

On peut donc affirmer que la culture allemande l’a influencé durablement, même si, cherchant

la grandeur de la France, il est amené à ne la considérer qu’en se souciant des intérêts de la

France et en se plaçant du point de vue d’un lecteur français, qui doit tirer le positif de la

philosophie et de la littérature allemandes, tout en se préservant de ce qu’il y a de nocif en

elles.

Dans cette perspective, on peut alors comprendre l’attitude barrésienne à l’égard de la

philosophie et de la littérature allemandes comme représentative et en même temps singulière,

à son époque et au sein de sa génération littéraire. L’Allemagne et sa culture constituent alors

le centre des préoccupations des écrivains français de la fin de XIXe siècle. La volonté de

Barrès de mettre en évidence le caractère dangereux de cette culture, sans renoncer à valoriser

ce qu’elle peut avoir de positif, reste originale et singulière, son parcours littéraire et même

politique en témoigne. Profondément libre, sa pensée qui, malgré d’apparentes ruptures, se

révèle au contraire très cohérente, peut être considérée comme celle d’un homme dont

l’œuvre n’est jamais que le reflet fidèle de son être et l’expression de la recherche perpétuelle

de lui-même.

Au terme de cette étude, on peut donc formuler l’espoir que ce travail, qui s’est attaché

à éclairer les multiples facettes de Barrès, restitue la complexité de sa pensée, particulièrement

évidente dans son rapport, essentiellement ambivalent, à la philosophie et à la littérature

allemandes.

Prof. dr. Aura Mihoc BIBLIOGRAPHIE

I. BIBLIOGRAPHIE BARRÉSIENNE

1 / œuvres de Barrès

L’œuvre de Maurice Barrès, annotée par Philippe Barrès, avec préfaces, appendices et iconographie, Club

de l’Honnête Homme, Paris, 1965-1968.

Tome XVII. Mes Cahiers, Février 1911-Août 1913.

14 King, op. cit., p. 179. 15 Ibid., p. 175. 

BARRÈS, Maurice, La France dans les pays rhénans :Une tâche nouvelle. Paris, Société littéraire de

France, 1919, 96 p.

BARRÈS Maurice, Les Maîtres romantiques, Paris, Ed. Jouve, 1911.

BARRÈS, Maurice, Chronique de la grande guerre, 14 vol., Paris, Plon. (t. III ; t. IV).

II. LA LITTÉRATURE FRANCAISE, DU ROMANTISME AU SYMBOLISME ET À LA

DÉCADENCE

1/ littérature primaire :

a/ œuvres littéraires et essais

GROVER, Frédéric-J Six entretiens avec André Malraux sur des écrivains de son temps,(1959-1975),

Paris, Ed. Gallimard, coll. « Idées », 1978, 157 p.

2/ littérature secondaire

a/ essais

KING, Sylvia, La pensée allemande et le problème du Rhin, Paris, Ed. Champion, 1933, 293 p.

LEROY, Géraldi Batailles d’écrivains. Littérature et politique, 1870-1914, Armand Colin, Paris, 2003.

Quel sont vos projets d’avenir ?

Mes projets d’avenir...je crois que tout le monde y a réfléchi. Tout le monde a des

projets à court et à long terme. On a besoin d’établir quelques repères dans sa vie.

Premièrement, le côté professionnel: je voudrais réussir le baccalauréat et obtenir de

bonnes notes qui me permettent l’a accés à la faculté que je désire. Maintenant, la priorité est

l’examen de baccalauréat et, après, l’admission à la faculté. Et, pendant la faculté, j essayerai

de trouver un emploi pour commencer à m’entretenir seule, mais aussi pour gagner une

certaine expérience qui soit utile dans ma carrière future.

Deuxièmement, le côté personnel: je trouve que la famille est très importante dans la

vie de chacun et que c’est un facteur d’équilibre. C’est pour cela que je voudrais moi aussi

avoir une famille avec des enfants. Pour moi, réussir seulement dans la vie professionnelle,

avoir une carrière, ce n’est pas suffisant, parce que la vie sans une famille ne serait pas

complète.

En conclusion, je dirais que je voudrais bien que mes projets d’avenir professionnels et

personnels se réalisent: avoir une carrière et une famille, être heureuse.

Mariana Vezeteu,

Classe: a XII – a C

Le Baccalauréat

L’examen de baccalauréat représente un examen très important pour tout le monde et

moi, j’accorde beaucoup d’importance à cet examen.

Premièrement ,je considère que le diplôme de baccalauréat permet l’accès à une faculté

ou à un bon emploi.

Deuxièmement ,l’examen de baccalauréat est très important parce qu’il est difficile,

non seulement à cause du fait qu’il y a six disciplines d’examen .Et le baccalauréat comporte

des épreuves orales et écrites. C’est pour cela qu’il faut se préparer beaucoup après l’école et

qu’on n’a plus de temps libre ou très peu .

Pour moi, le baccalauréat est très important .J’essaie d’être prépare le mieux possible

pour obtenir de bonnes notes, pour l’admission à la faculté mais c’est bien fatiguant et j’ai

peur du stress d’examen.

En conclusion ,j’espère que je suis assez bien préparé , que j’ai assez bien appris pour

réussir l’examen de baccalauréat avec de bonnes notes , cet examen qui a un enjeu bien

important :mon futur !

Vasile Alexandru Vieriu

Clasa a XII –a C

Iluzii

Uşorul clinchet al zorilor

Înlătură pătura deasă a norilor,

Pocalul de rouă se revarsă

Precum o dragoste sihastră.

Iată groaza cea mare

Peste – a nepăsării vale,

Privesc la întregul continent

Potop de umbre... un infern.

În două se destramă

A mea rozalie năframă,

Cu ea şi marea melancolie

Ce – a cuprins a inimii glie.

Mă trezesc din adânca-mi visare,

Din a supărării mare

La dulcele – adevăr al vieţii

Ce îţi poate da mereu poveţe.

Viaţa noastră e trecătoare,

Nimic nu-i etern sub soare,

Iar o mare visare a inimii

E iluzia de a trăi!

Petrică Guliciuc,

Clasa a XII-A D

Poveste de vară

„Dacă o noapte de iunie ar putea vorbi, probabil că s-ar lăuda că ea a inventat

dragostea.”(Bern Williams)

Vântul aspru al toamnei care a venit, ploaia frunzelor în care copacii ţin loc de nori m-

au dus cu gândul în locuri reci și m-am trezit într-o ceaţă de amintiri. Deja mă dor obrajii... îţi

mai amintești de ei? cei rozalii, mereu înfocați - când îi priveai, ce-ţi trezeau mereu dorinţe şi-

i iubeai cu mai multă pasiune de fiecare dată când îi sărutai. Da, sunt ei... Acum sunt aspri şi

pali, lacrimile toamnei au săpat şanţuri adânci în ei; i-ai iubit, totuşi i-ai lăsat...Doar gândul la

tine îi mai îmbujorează puțin; prin săpăturile adânci ale lacrimilor încă se mai cunosc urmele

buzelor tale, tatuate de razele soarelui. Ai fost mereu aici, chiar şi după ce ai plecat am simțit

răsuflarea caldă a dragostei. Şi tot aşa, continui să mă învelesc cu pilota de amintiri; încă le

văd, sunt încă vii toate imaginile...

Inima mea îţi poartă chipul ca pe un tablou renascentist; vălul de ceață îi sporeşte

zborul, îi amplifică misterul... aşa făcea şi-n preajma ta, atunci când te jucai cu razele în

amurgul purpuriu. Oh... „naivă fiinţă” ce sunt! Ochii te caută peste tot, din priviri curge dorul

ca dintr-un izvor, revărsându-se peste lume, peste munți, peste văi, peste rănile trecutului și

peste speranțele viitorului. În timp ce norul de ceaţă mă-nvăluie suav, îţi simt prezenţa caldă

ca o răsuflare, mi-aduc aminte cum mă-mbrăţişai cu ardoare, cu brațe de vânt...strângerile tale

de iubire deveneau năucitoare. Încet, orice amintire de atingere trecută se-ntunecă în ceaţă.

Dureri sfâșietoare mă cuprind, căci lipsa ta mă chinuieşte, amintirile deschid răni care

sângerează cu asfințitul toamnei împrăștiat pe zare.

Îmi amintesc cum ne jucam în grădini, cum ne spuneam că ne vom fi alături pe vecie, în

timp ce roadele pomilor mă îndulceau, mereu, ca și razele fierbinți ale fiecărei dimineţi, ce mă

trezeau trimiţându-mă cu picioarele goale în roua clară. Şi, brusc, toamna a venit..., roua

dimineților senine s-a transformat în ploi reci, şi-am ştiut că ai plecat, iubită vară, lăsând în

urmă clipe de neuitat, amintiri cu gust dulce-acrișor de mere verzi și cu miros de măghiran și

de iasomie.

Am fost tristă. Dar ştiu că vara vine şi pleacă... şi mai știu că aşteptarea nu este

zadarnică! Va veni iar ziua în care voi alerga în brațele tale străvezii și mă voi scufunda în

valurile tale zăpăcite, şoptindu-ţi toate clipele de dor pe care le-am trăit, îmbrățișând

curcubeul și îmbătându-mă de albastrul infinit al cerului!

Andreea Căldăruș,

Clasa a XI-a A

Tinzând spre veşnicie

De-aş încerca s-arăt în versuri Ceea ce simt şi ce gândesc, Şi în cuvinte eu de-aş pune Arătând astfel la lume,

Ce poate fi ascuns în noi Sub niste măşti, sub un renume Găsim doar urâciune. O boală fără de minune.

Care încet, încet răpune Lăcaşul sufletului nost’ Şi trupu-acesta tot apune... Şi totu-a fost deşertăciune.

Pentru ce ne-am mai zbătut? Lipseşte-o piesă, lipseşte-un nume, Ca o comoară fără de muzeu Cuvântul cheie este Dumnezeu!

De-as încerca s-arăt în versuri Ceea ce simt şi ce gândesc, Şi în cuvinte eu de-aş pune, Spunând lucrurilor pe nume, N-ar fi decât atât: O banală poezie…

Acălinei Daniel cl. a XI-a C

Iubirea — mister şi credinţă

„A pricepe că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica împlinirea legilor

firii, este deja interesant, dar a pricepe pentru ce nu poţi pricepe, este minunat, fiindcă dacă

ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi pricepe şi care e parte-n tine, parte afară din

tine, ai pricepe totul.”

(„Viaţa la ţară” – Duiliu Zamfirescu )

Astfel este, uneori, viaţa însăşi. Multă lume e convinsă că pricepe rostul acesteia, că ştie

multe despre viaţă, dar cel mai adesea, ea rămâne un mister. Se întâmplă să te trezeşti într-o

dimineaţă şi totuşi nu ştii nimic despre tine, să nu te cunoşti, deşi ai trăit atâta timp cu tine, te-

ai văzut, te-ai simţit… Adesea, oamenii cred cu tărie că ei deţin controlul asupra propriului

eu, că mereu vor fi statornici, raţionali, că întotdeauna îşi vor manevra eul după propriul plac,

că vor reuşi mereu să-i impună sufletului ceea ce conştiinţa crede de cuviinţă, iar acesta, la

rândul său, se va supune cu umilinţă fără a riposta. Ei sunt convinşi că nu vor ceda presiunilor

inimii, sunt siguri că vor alege cu mintea, vor fi lucizi, vor iubi doar ceea ce TREBUIE. Ei

cred că a iubi „ceea ce trebuie” e similar cu a iubi „cum trebuie”. A iubi este firesc, este

necesar, căci numai dragostea este împlinirea legii divine, care uneşte totul într-o armonie

perfectă. De aceea, o iubire impusă, pentru că trebuie, duce spre păcat. Iubirea este esenţa

vieţii. Ne naştem în iubire, suntem crescuţi cu dragoste, iubim, suntem iubiţi si poate că, tot

din iubire, ajungem să murim; poate că murim pentru a-i lăsa şi pe alţii să se bucure de viaţă,

după ce i-am învăţat cum să iubească. Din iubire vrem să le lăsăm libertate și loc ca să-şi

urmeze destinul.

Unii spun că ei n-au fost iubiţi, că viaţa lor a fost crudă, rea, iar astăzi se simt pustiiţi, îi

privesc pe ceilalți cu invidie pentru că ei au primit mai mult de la viaţă. Aceia, însă, greşesc

enorm. Nu este o întâmplare că trăiesc, nu din greşeală au fost aduşi pe lume; dragostea le-a

fost dată din prima clipă, Dumnezeu i-a iubit dintotdeauna. E mare lucru că aud, că văd, că

simt, că respiră, că au puterea să înţeleagă. Din acestea reiese adevărata iubire. Dumnezeu ne

dă înţelepciune, nu ne impune iubirea, el ne-o oferă, pentru ca noi să o putem percepe şi să o

dăruim acelora care au nevoie de ea; este har divin să poţi iubi.

O iubire impusă duce la uitare de sine, la decădere, determină detestarea propriului eu,

senzația că viaţa e doar o cârpă zdrenţuită care trebuie purtată din respect pentru alţii, că inima

este îmbibată cu praf, iar conştiinţa este roasă de molii. O iubire impusă sugrumă, ne face să

ne-ntrebăm adesea ce am făcut cu demnitatea noastră, pe unde am aruncat curajul, prin ce loc

s-a prăpădit speranţa noastră. Uneori, nici nu mai ştim dacă trăim… Bineînţeles că ne dăm

seama că trăim pentru că ne dor ochii de la soare…

Dragostea e firească, dragostea este

omenească, este o reacţie a inimii și a

minții, fiind o manifestare a emoţiilor şi

a voinţei, în acelaşi timp. Ea este un

exerciţiu întreg al personalităţii. Iubirea

este sfântă şi trebuie preţuită ca atare. Pe

aripile sale, ea poartă fericirea. Poate că

fericirea e o stare de moment, dar cert

este că iubirea este veşnică. Ea stă la

baza existenţei noastre, reprezintă

temelia împlinirii noaste sufleteşti. Se

simte pretutindeni, căci fără de ea totul

ar mirosi a neviaţă. De aceea, pentru cei ce simt iubirea, totul este minunat, este învăluit de

culoare, de prospeţime, de speranţă.

Așadar, iubirea nu este un impuls trecător, ci un principiu divin. Doar cei care caută

alte foloase din iubire nu pot înţelege aceste lucruri. Pentru a fi fericiţi trebuie să cercetăm

adânc în suflet şi să ne dorim cu tot cugetul să aflăm ceea ce căutăm. Astfel, vom afla că:

„dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte;

dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul

său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,

acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” (1 Cor. 13:4-7)

Aceasta înseamnă a iubi: a ierta, a trece peste multe, a fi flexibil în gândire, pentru a

putea distinge Binele de Rău, pentru a nu ceda ispitei. Într-adevăr, adesea, atracţia fizică este

mult mai puternică, stârneşte pasiune, dorinţe ascunse, impulsuri spre a simţi dragostea nu

numai cu sufletul, ci mai degrabă cu trupul, împingându-ne spre necugetare, determinându-ne

să ignorăm adevărata semnificaţie a dragostei. Se spune că omul are puterea de a face orice cu

viaţa sa, cu mintea sa, cu corpul său. Le poate face să prospere, să devină minunate sau îşi

poate bate joc de ele… Fiecare dintre noi iubeşte. Important, însă, este modul în care o face. O

lume plină de iubire întărește caracterul fiecăruia, încurajează toleranţa, ridică omul în slăvi şi

îl anunţă, zi de zi, că viaţa merită trăită!

Alexandra Goraș,

Clasa a XI-a A

Aurelian Roşu, clasa a XII-a C

Şcoala şi omul

Şcoala este o instituţie publică, având un rol fundamental în educaţie. Cuvântul şcoală

provine din limba greacă, de la termenul schole(σχολη).

Omul, din cele mai vechi timpuri, a încercat să afle secretele lumii. Şcoala este

importantă şi necesară în viaţa omului deoarece, în această instituţie, elevul primeşte educaţia

şi pregătirea necesare pentru mai târziu, dar este învaţat şi cum trebuie să se comporte în

societate. Profesorii, ajutaţi şi de către părinţi, sunt cei care insuflă copilului – elevului - o

viziune asupra vieţii şi o serie de cunostinţe. Trăim în secolul al XXI-lea, un secol al

tehnologiei şi al informaţiei. La şcoală se deprind şi se învaţă lucruri elementare precum:

adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea, citirea, care sunt noţiuni de bază utilizate zilnic.

Chiar dacă multe dintre lucrurile învăţate la şcoală par a fi inutile, cândva, ele se vor dovedi

folositoare. Din bătrâni, există proverbul: ,, Şcoala face omul om şi altoiul pomul pom”.

Şcoala dezvoltă intelectul, îmbogățește vocabularul şi cunoştinţele elevului, precum şi

deprinderile, şi caracterul acestuia, iar altoiul face ca rodul pomului să fie mai bun, mai bogat,

mai gustos.

Unii elevi învaţă doar pentru note, dar această atitudine este greşită. Elevii trebuie să

meargă la şcoală şi să înveţe pentru ei, nu doar pentru note, care, până la urmă, sunt nişte

simple cifre de la 1 la 10; oricum, atunci când elevul învaţă bine, notele vin de la sine. Există

elevi cărora le place să înveţe, dar şi elevi cărora nu le place, care vin la şcoală doar pentru că

sunt constrânşi de către familie. Se pune întrebarea: până la ce nivel de studiu trebuie obligați

acești copii să meargă la școală? Acum, în clasa a IX-a, ajung la concluzia că ar trebui să se

oprească la opt clase.

Majoritatea oamenilor au terminat liceul, dar sunt, încă, destui oameni care au doar 4-10

clase; alţii au terminat şi câte 2-3 facultăţi şi cursuri postuniversitare, pentru că îşi doresc o

viaţă mai bună penru ei şi pentru familiile lor. Şcoala ne învaţă de ce şi cum să muncim, ne dă

posibilitatea de a acumula un bagaj de cunoştinţe utile, care ne pot ajuta ca să ne integrăm în

societate şi să socializăm cu ceilalţi. Fiecare elev are o abilitate, un telent, o înclinație, care, cu

ajutorul şcolii, poate să devină valoroasă ori chiar indispensabilă pentru societatea în care

trăiește.

Şcoala îi dă elevului posibilitatea de a învăţa, el este, însă, cel care decide dacă vrea să

studieze şi să ajute societatea ca un om bine pregătit. Conluzia este că şcoala, prin intermediul

profesorului, este un atelier în care meşterul şlefuieşte diamante.

Ionela Aruștei,

Clasa a IX-a A

Colaborări

Şcoli partenere în proiectele educaţionale ale Colegiului Tehnic “Samuil Isopescu”

Ce-ar fi lumea fără România?

În primul rând, România este o bijuterie, atât naturală, cât şi culturală. Avem terenuri fertile, păduri bogate, păşuni verzi şi frumoase, cultură tradiţională şi meşteşuguri valoroase. Chiar şi absolvenţii noştri sunt foarte valoroşi, păcat că toţi îşi caută un loc de muncă în străinătate, nu în România.

După cum putem vedea chiar la televizor, în România se nasc multe talente, oameni unici, cunoscuţi în toată lumea. De la Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Brâncuşi şi Mircea Eliade, până la cei din zilele noastre, „Akcent”, Alexandra Stan şi Inna, pe lângă mulţi alţii. Suntem o ţară plină de tradiţie, de minuni naturale sau inginereşti. Turiştii din toate colţurile lumii vin ca să viziteze România nu doar pentru hotelurile de cinci stele, cluburi şi plaje luxoase, ci şi pentru a vedea meşteşugurile şi obiceiurile noastre vechi, fiind foarte greu să mai găseşti o ţară care-şi păstrează încă tradiţiile.

În ceea ce priveşte resursele noastre naturale, deţinem foarte multe saline, mine de cărbune şi altele, doar că nu mai sunt mineri care să le exploateze. Roşia Montană este o regiune minieră cu zăcăminte de aur, românii luptându-se ca să nu fie vândute investitorilor străini.

Nu ştiu de ce românii sau minorităţile române sunt învinuite pentru infracţiunile pe care le comit conaţionalii noştri pe pământuri străine, aceştia pătându-ne reputaţia. Totuşi, acei oameni sunt adulţi independenţi şi nu ar trebui să fim noi luaţi la răspundere pentru ceea ce fac ei. Recent, un cercetător britanic a făcut un experiment în Italia, unde s-a dat drept român, cerând schimb la o bancnotă. Italienii,

auzind că el este de naţionalitate română, îl refuzau, îl ignorau sau chiar îl insultau doar pentru originea sa.

În orice caz, lumea nu ar fi atât de evoluată cum este acum dacă nu ar fi fost inventatorii noştri. De exemplu, Petrache Poenaru a inventat stiloul, care se află în mâinile tuturor şcolarilor de astăzi. Henri Coandă a inventat motorul cu reacţie, mai târziu folosit la avioanele rapide. Până şi scaunul ejectabil a fost inventat de către un român, Anastase Dragomir.

În concluzie, România este un giuvaer neşlefuit, care trebuie evaluat şi folosit la adevărata sa valoare, deoarece este păcat să laşi neutilizate atâtea terenuri şi zăcăminte, pentru ca alţii să vină şi să ni le ia de sub nas. După cum spune şi proverbul, ,,Înveţi să apreciezi ceea ce ai abia când l-ai pierdut’’.

Negrea Ştefan, clasa a VII-a B Şcoala cu clasele I-VIII nr. 4 Suceava

Prof. Alina Serhei

Ţara mea

Ţara noastră. Un rai pe pământ, cu bogăţii: câmpii mănoase, munţi, ape, mări, păduri

seculare şi români celebri. Câţi dintre noi s-ar fi gândit la o lume fără acest mic buchet de

flori? E ca şi cum am scrie toată viaţa cu un creion .Nu este convenabil, însă nu doar atât.

Urmele făcute de acesta s-ar pierde foarte repede. Însă nu ştiaţi că fiecare floricică a acestui

buchet reprezintă un pas spre viitor. Datorită marelui profesor Petrache Poienaru, noi putem

scrie cu stiloul şi mulţumită fizicianului Nicolaie Păulescu a fost inventată insulina.

Globul fără România ar arăta ca un pom fără fructe.

Relieful variat, monumentele şi aerul curat din

România cheamă turiştii ca să-i admire frumuseţea.

Când ne uităm la România, vedem o strategie care se

îndreaptă în direcţia potrivită. Vedem promovarea

Carpaţilor, a Dunării, cooperarea de la Marea Neagră.

Lumea fără România ar fi ca o carte nescrisă. Deci!

Împreună să ne deschidem inimile şi din lacrimile

noastre măcar una să i-o dăruim României.

Iosub Alexandra, Lavrenciuc Camelia, Gora

Diana, Mareniuc Ecaterina Crainiciuc Cosmina,

Prof. diriginte Daniela Bădăluţă,

Scoala cu cl. I-VIII Reuseni, Comuna Udeşti

Şcoala Bosanci

O altă lume

Ţara noastră nu e chiar atât de lipsită de importanţă pe cât ar crede unii.

Eu iubesc România şi mă bucur că m-am născut în ea, deoarece este una dintre cele mai

frumoase ţări, cu un peisaj magnific. România are cel mai frumos lanţ muntos, acesta fiind

alcătuit din Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali.

Frumuseţile ţării noastre apar oglindite în nenumărate locuri din Delta Dunării.

Acesta este un paradis natural aflat în partea de N-V a Mării Negre. În ea se găseşte

stuful şi papura pe care multe ţări o importă de la noi. Este locul unde milioane de păsări din

diferite colţuri ale Pământului vin să-şi facă, la un moment dat, cuibul.

Noi, românii, mai avem şi alte frumuseţi decât cele naturale, cum ar fi Castelul Bran şi

Castelul Peleş.

Castelul Bran este situat la 30 de km de Braşov, între Munţii Bucegi şi Piatra Craiului.

Acesta este un important monument naţional şi, implicit, un punct de reper pentru turismul

din România, datorită frumuseţii sale, a peisajului, cât şi a legendei contelui Dracula, despre

care se zice că şi acum bântuie acele locuri prin spiritul său. Doar prin povestea sa, Castelul

Bran a uimit multă lume.

Castelul Peleş este unul dintre cele mai reuşite monumente care s-au construit vreodată.

Este o impunătoare construcţie prin arhitectură şi poziţie geografică. Prima impresie pe care o

ai în momentul în care pătrunzi într-o astfel de construcţie este fascinaţia datorată contrastului

proporţiilor. Clădirea este atât de impunătoare încât ţi se pare că visezi.

Tărâmul pe care este construit acest măreţ castel este, parcă, rupt din Rai, iar clădirea

apare pură, rafinată ca o prinţesă într-un lan de flori. Dar, în momentul în care intri în edificiu,

imaginea se schimbă radical. Culoarea lemnului învechit te întristează, fiind condus într-o

lume cu o civilizaţie apusă, care îţi permite să meditezi la farmecul timpurilor străvechi.

O altă zonă mult vizitată şi cunoscută de către turiştii străini este Bucovina cu

mănăstirile sale. Mănăstirea Voroneţ va rămâne în istorie prin culoarea sa care i-a uimit pe

toţi. Românii au găsit cea mai vibrantă culoare din lume - „albastrul de Voroneţ”.

Dar nu numai frumuseţile naturii şi arhitecturile construcţiilor au uimit lumea, ci şi

marii scriitori au răspândit în patru zări cuvântul lor.

Cel mai important poet al tuturor timpurilor este Mihai Eminescu.

Mă bucur să ştiu că unii oameni au ajutat poporul român ca să demonstreze celorlalte

popoare că şi noi avem personalităţi care merită cunoscute.

Mulţi inventatori au fost de origine română: Traian Vuia, Henri Coandă, George Emil

Palade. Sportivii de astăzi ne fac cinste peste tot. Alt domeniu cu care s-ar putea lăuda

românii este gastronomia. Mulţi conaţionali sunt proprietari de restaurante prestigioase.

La înfrumuseţarea ţării noastre a luat parte şi Constantin Brâncuşi. El a dat o rază de

lumină şi de splendoare României prin operele create.

Nu ştiu câţi dintre noi se bucură că trăiesc în această ţară, dar cu asemenea peisaje şi cu

persoane de o mare valoare mă întreb cum se poate oare ca unii oameni să nu fie mândri că

sunt români?

Mangelovschi Iulia-Ramona- clasa a VII-a

Profesor coordonator, Tihoniuc Nicolae, Şcoalacu clasele I-VIII Dărmăneşti

România…

Pentru mine, lumea fără România nu ar avea sens. România este ţara cu cele mai

frumoase tradiţii şi îndeletniciri.

Este ţara cu cel mai frumos relief, cu munţi înalţi şi păduri dese, în care brazii se scaldă

în albastrul cerului. România este ţara cu apele limpezi, iar aerul este curat şi proaspăt. Tot în

această ţară minunată îşi petrec viaţa oameni minunaţi, paşnici, buni la suflet şi nespus de

harnici.

Strămoşii noştri au purtat multe lupte pentru a păstra neştirbite hotarele ţării aşa cum le

vedem astăzi. Nu mi-aş putea imagina cum ar fi să-mi petrec Sfânta sărbătoare a Crăciunului

în altă ţară decât cea în care m-am născut. Sunetele colindelor care-ţi mângâie sufletul sunt

cele mai frumoase. Nici Sfânta sărbătoare a Paştelui nu aş putea să mi-o petrec pe meleaguri

străine. Nu cred că aş putea spune vreodată „Hristos a înviat!” în altă limbă.

Această ţară trebuie să fie respectată pentru că este una dintre cele mai frumoase din

lume. Numită de către românii din exil şi „Patria mamă”, ea înseamnă mult, pentru noi cei de

aici, dar şi pentru cei de departe.

Romaniuc Laura-Petronela- Clasa a VII-a

Profesor coordonator, Tihoniuc Nicolae, Şcoalacu clasele I-VIII Dărmăneşti

Inefabila Românie

Chiar dacă locuim într-o ţară mică, fără o importanţă politică deosebită în lume, sunt

mândru că m-am născut pe aceste meleaguri. România este o ţară bogată, cu o istorie

impresionantă, iar pentru asta trebuie sa mulţumim vitejilor noştri conducători, începând cu

Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare până la Mihai Viteazu sau Alexandru Ioan Cuza. Alături

de aceştia, alte nume mari precum Petrache Poenaru, Nicolae Păulescu, Henry Coandă, Nadia

Comăneci ne-au făcut cunoscuţi în lumea întreagă prin invenţiile sau prin talentele lor

deosebite.

Lumea ar fi mult mai săracă fără minunatele castele Bran şi Peleş, fără legenda lui Vlad

Ţepeş, fără cimitirul vesel de la Săpânţa, fără mănăstirile unice în lume de la Voroneţ şi

Moldoviţa.

Cel mai mult cred că le-ar lipsi tuturor dragostea şi ospitalitatea specific românească.

Poporul nostru are harul de a face pe oricine să se simtă ca acasă, să îşi dorească mereu să

revină. Se pare că pe Prinţul Charles l-am convins deja!

A renunţa la superbele peisaje de la munte, la minunăţiile din Delta Dunării, la poeziile

lui Eminescu sau la poveştile lui Creangă înseamnă, după părerea mea, a renunţa la unul

dintre cele mai frumoase colţuri din lume.

Profesor coordonator. Adriana Avîrvarei, Şcoala Plăvălari

De ce România?

E noapte. Apa cristalină a izvorului

alunecă printre pietrele ascuțite. Trestiile se

leagănă ușor în bătaia vântului. Bătrâna lună

mângâie cu duioșie petalele reginei nopții

care împrăștie un parfum suav.

Privighetoarea își înalță trilul care zboară ca

durerea unei lacrimi sincere spre cer, spre

stele... Ajuns acolo, petrece o clipă dintr-un

ceas de basm, dintr-un altfel de timp, dintr-o

altfel de lume… Apoi își desface papirusul

cu cheia succesului și începe să citească o

poveste… O poveste care nu a ajuns până la

stele, o poveste unică despre sinceritate,

unitate, fericire și lacrimi, zâmbete și

suspine. O poveste citită cu un glas care

plânge și râde în același timp, o poveste

Şcoala Bosanci

scrisă din învățătura unui eșec, o poveste cântată de corzile unei harpe. Și-atunci domnițele

stele tresar și plâng cu ochii în lacrimi:

Există? Există?

Ecoul vibrând se-ntoarce afirmând că există… chiar pe pământ. Și trilul începe din nou

povestind despre acea țară tricoloră, cu petalele vii și aprins colorate. Și-ncepe povestea…

E-o țară bogată, pe care voi puteți doar s-o vedeți de departe… Nu-i puteți vedea

peisajele cuceritoare… nu-i puteți simți armonia… nu-i știți trecutul glorios pecetluit cu

sângele patriotismului… E-o țară în care, prin efort și prin durere, s-a ajuns la succes și

realizare.

Şcoala Bosanci

Dar stelele încep a zâmbi fermecate…

Ce are această țară în special? Doar e la fel ca celelalte țări… Nu doar în ea întâlnim

peisaje, bogății și armonie…

Răspunsul a fost altfel decât se putea aștepta:

E drept… mai sunt și alte țări… dar ea este o țară de la care mulți au copiat exemple cu

adevărat de urmat.

Și-atunci domnițele, nerăbdătoare, au spus povestea toată… De astă-dată, cerul, care-

nvârte lumea toată, se rotea, universul se cutremura. Ecoul unei voci puternice întreba:

Cine credeți voi c-a inventat stiloul? Este chiar un profesor din această țară: Petrache

Poenaru… altfel poate și acum erați nevoiți să vă scrieți temele cu creionul…

Și o orchestră enormă începu să cânte…

Cine a inventat insulina? Un alt fizician de pe aceste meleaguri numit Nicolae Păulescu.

La început, invenția sa a fost nebăgată în seamă și numai după 30 de ani, atunci când doi

canadieni au primit premiul Nobel pentru aceeași invenție, el a fost recunoscut ca adevăratul

inventator al insulinei.

Dar ce se poate spune despre primii aviatori români care au inventat primele

aeromodele din lume? Fără Traian Vuia, Aurel Vlaicu și Henri Coandă, tehnica avioanelor nu

ar fi ajuns astăzi la un asemenea progres.

Fără o gimnastă din această țară, monitoarele nu ar fi învățat să afișeze un 10. O tânără

numită Nadia Comăneci, a fost prima gimnastă din lume care a realizat exercițiile perfect,

reușind să entuziasmeze publicul la Montreal și să ne încununeze țara cu laurii victoriei.

Ei, dar această țară a reușit să obțină cea mai aprinsă culoare… Se numește „albastru de

Voroneț” și nimeni nu știe încă secretul compoziției sale care a determinat-o să reziste în timp

atât de mulți ani…

Firul poveștii continuă și văzduhul răsună de freamăt… Se pune o întrebare… o

ghicitoare pentru stele… Orchestra se opri. Timpul înțepeni, iar stelele nici nu mai clipeau.

Era o întrebare care venea din adâncurile mării, venită din Delta Dunării, pecetluită de

Carpați, o întrebare din inimile încă necunoscute pentru stele ale acestor ființe tricolore… O

întrebare pusă de izvorul cristalin, de lacrima sinceră a unei ființe plăpânde… O întrebare care

încerca istețimea stelelor… Aceleași cuvinte se repetau mereu… aceleași cuvinte pecetluite de

inimile sincere venite din această țară… Care… Care… Care… țară? Care țară?... Care țară?

Se gândiseră mult stelele, întrebaseră luceferii nopții, căutară pe celelalte planete, au

chemat la sfat pe mama lor, Înțelepciunea…. Și chiar pe bătrânul Timp, dar nimeni nu știa.

Deodată începu un imn care răsuna în întreaga galaxie… un imn scris cu durere de către inimi

sincere… Și-atunci se deșteptară stelele… Și strigară într-un cor ceresc… România!

România! Ecoul răsuna până în adâncurile apelor, până pe alte tărâmuri…

Urmă o liniște deplină și cerul ceru ca povestea să continue… Dar adormiră pe când

povestea curgea în valea timpului… Era o noapte de vis, când și stelele ațipiră în înaltul

cerului…

Croitor Daniela, Clasa a VIII-a

Profesor îndrumător Sopon Loredana, Școala cu clasele I-VIII Moara,

Şcoala Bosanci

Ce-ar fi Universul fără România?

Visam într-un leagăn, în adierea vântului, cu ochii rătăcind în marea de frunze care

cădeau alene din copac…. La fel și gândurile îmi zburau rătăcind din creangă în creangă. În

minte mi se ivi o întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat România? Eu aș mai fi

existat? Cum ar fi arătat planeta fără România? Sau harta lumii cum ar fi fost astăzi, dacă ne

gândim că România s-a situat teritorial la confluența unor mari Imperii: Otoman, Habsburgic

și Țarist?

Deodată gândurile m-au făcut să tresar:

- Nu ar fi fost bine fără România… Ar fi lipsit din lume o limbă atât de armonioasă. Ar

fi lipsit o floare ca atâtea altele din grădina imensă a Planetei cu atât de multe țări.

Am început să mă agit. Gândurile parcă se luau la ceartă:

- Dar ce înseamnă o floare mai puțin într-o grădină care conține, totuși, atâtea alte

minunate flori? Ce înseamnă o limbă în minus pentru o Planetă care conține o densitate

lingvistică nemaipomenită?

Cu tristețe am constatat că

România este o țară ca toate

celelalte. Are bogății naturale

imense, are peisaje de o frumusețe

deosebită (dar care țară nu le are?!),

are locuitori veseli, care iubesc viața

și care știu să se bucure de

frumusețile ei (și fiecare teritoriu se

mândrește cu obiceiurile și cu

tradițiile specifice?!), are … ceea ce

au și toate celelalte țări…

Dar, ridicându-mă din

leagănul gândurilor, mi-am spus

ferm și hotărât:

- România este țara mea… aici m-am născut, aici am învățat primele cuvinte, aici

locuiesc, am prietenii și familia… Mă bucur mult că ea există. Oare cum aș putea trăi fără țara

mea minunată, fără cântecele și dansurile noastre tradiționale, fără obiceiurile noastre locale

care dau farmec sărbătorilor?

Din nou, în minte, îmi apăruseră o mulțime de întrebări. M-am înălțat și am spus cu o

voce tremurândă, dar hotărâtă:

- Sunt foarte mândră că sunt româncă. Știu că nu aș putea trăi fără România, țara mea

dragă!

Storociuc Emanuela, clasa a VIII-a

Profesor îndrumător: Sopon Loredana, Școala cu clasele I-VIII Moara

Curentul electric... în altfel de cuvinte

Curent electric,

Rezistenţă, conductibilitate,

Volt, Joule, Watt, Coulomb

Scurtcircuitând, şocând

Mister...

Curentul electric,

Util şi periculos,

Învăţând, crescând, încântând

Şcolari, profesori, părinţi, bătrâni

Univers.

Curentul electric,

Util, indispensabil

Ajutând, furnizând, formând,

Muncile, problemele, greutăţile, suferinţele

Cunoaştere!

Electricitate,

Magică,utilă,

Ajutând, simplificând, uşurând

Tehnologia, oamenii, munca, lumea

Viaţa!

Curent electric,

Interesant, misterios,

Ajutând, formând, învăţând,

Oamenii, copii, bucurii, mulţumiri

Iluminare!

Curentul electric,

Minunat, magic,

Intensitate, rezistenţă, tensiune, energie,

Ştiinţă!

Colectivul de elevi ai clasei a VIII-a C

Profesor coordonator Amos Ştefania, Eco-Şcoala cu cl. I-VIII Bosanci

România

O ţară e şi România. Ea nu-i ca celelalte, În ea se vede hărnicia, Pe culmile înalte. Ca şi Brâncuşi un sculptor bun Nu vei găsi în altă parte, Dând rezultatul cel mai bun Prin cele mai frumoase arte. Cu Nadia Comăneci în frunte, Gimnastica a progresat, Luând un zece aşteptat De toţi gimnaştii dinainte. Iar cel mai bun muzician Apare tot la noi în ţară. El ne cântă şi la pian, Dar progresa şi la vioară. El se numea George Enescu Şi toată lumea-l cunoştea; Iar mai apoi şi Eminescu Talentul şi-l dezvăluia. Prin poeziile vestite Şi basmele ce le scria, În toată lumea auzite, Cu toate el ne încânta. Uniţi acum haidem cu toţii Să convingem întreaga lume, Că-n România nu-s doar hoţii... Ci şi mulţi oameni cu renume.

Chindriş Iemima, cl.a VIII-a A, Profesor Coordonator Moison Oana, Şcoala Ipoteşti, Suceava