Mircea Eliade- Nopti la Serampore

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie, 1907, București - d. 22 aprilie 1986,

Chicago), a fost un gânditor și scriitor român. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor

la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din

1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa

1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera

completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale

intime și manuscrisele inedite.

Copilăria și adolescența

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese

Ieremia) și al Jeanei născută Vasilescu. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin

Alexandrescu.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în

1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în

apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade devine

elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu,

Constantin Noica și Barbu Brezianu. Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de

ocultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat

de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii

preferați este Honoré de Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu

studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în

particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui

Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga

și B.P Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de

Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de

debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

Eliade, gânditorul

Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate

dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut

ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie,

care trădează o surprinzătoare imaginație, ceva mai târziu, primele romane. Romanul

Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde

informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și

metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând

talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului

Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a

fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Influența italiană

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci

dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște

personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei

religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro,

menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat

acestuia neplăceri . În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

India secretă

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade.

Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath

Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe

Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filozofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă

mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între

1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și

chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor. Pentru români,

romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare.

Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat,

până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof

indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar

ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o

cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu

Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la

însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die

(Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în

1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a

miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu

autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste,

fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta

alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea

nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și

română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează

triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.

Eliade și extrema dreaptă românească

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a

îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru

s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și

ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din

decembrie 1937. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere

la această perioadă critică din tinerețea sa. In timp ce scria articole antisemite a luat poziție fața

de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian.

Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de

ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au

purtat semnătura și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în

operele sale științifice. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de

unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu .

Anii de maturitate

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie

comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare

nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris

causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp

sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru

este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui

anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și

spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă,

subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de

Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale

contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy

Doniger. [17] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat

să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul

volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care

să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie

1986, la Chicago.

Eliade, artistul

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor

existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt

romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în

căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla.

Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi

La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Opere științifice

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)

Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)

Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)

Traité d'histoire des religions (1949)

Le Sacré et le Profane (1956)

Aspects du mythe (1963)

Le mythe de l'éternel retour (1969)

Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974)

Opere literare

Maitreyi, roman (1933)

Întoarcerea din rai, roman (1934)

Huliganii, roman (1935)

Domnișoara Christina (1936)

Nuntă în cer, roman (1938)

Pe strada Mântuleasa (1968)

La țigănci, nuvela (1969)

Noapte de Sânziene, roman (1971)

Bătrânul și birocratul (1974)

Romanul adolescentului miop (1925)

Isabel și apele diavolul, roman

Lumea ce se stinge, roman

19 trandafiri, roman

Nopți la Serampore

Viața nouă, roman

Lucrările publicate în limba română

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul

1989, ediție curentă, Humanitas, 2004

Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004

Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003

Solilocvii, 1932

Maitreyi , 1933, roman indian

Oceanografie, 1934,

Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991

India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003

Huligani, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003

Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003

Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru,

Univers, 1991

Șarpele, 1937

Fragmentarium, 1938

Nuntă în cer, 1938

Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003

Nopți la Serampore, 1940 ediție curentă Humanitas, 2003

Mitul reintegrării, 1942

Salazar și revoluția în Portugalia, 1942

Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006

Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003

Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru,

Univers, 1991

Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004

Noaptea de Sânziene, 1971

În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004

Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004

Lucrările publicate în limbi străine

Os Romenos, latinos do Oriente, 1943, Despre Români, latinii orientului, apare în limba

portugheză

Yoga, 1936, apare simultan în limbile franceză și română

Tehnici ale Yoga, 1948

Yoga. Nemurire și libertate, 1954

Făurari și alchimiști, 1956

Tratatul de istorie a religiilor, 1949, ed. a doua, 1966

Mitul eternei reîntoarceri, 1949

Șamanismul și tehnicile extazului, 1951

Imagini și simboluri, 1952

Nașteri și renașteri, 1958

Mefistofel și androginul, 1962

De la Zalmoxis la Genghis Han, 1970

Mituri, vise, mistere, 1957

Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983

Briser le toit de la maison, 1986

The Quest ( titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969

Sacrul și profanul(1956)

Opere memorialistice

Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul

1989, ediție curentă, Humanitas, 2004

Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca

pornind direct de la manuscris)

Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)

Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006

Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006

Nopti la Serampore

Nuvela intitulata “Nopti la Serampore” se incadreaza in proza fantastica a lui Mircea

Eliade si apare in 1940, intr-o placheta, alaturi de nuvela “Secretul doctorului Honigberger”.

Tema operei “Nopti la Serampore” o constituie o experienta existentiala neobisnuita, pe

care o traise naratorul atunci cand era tanar – si anume iesirea din timpul si din spatiul real.

Relatarea se face la persoana I, naratiunea desfasurandu-se la nivelul a trei timpuri:

prezentul ( in care naratorul isi aminteste aceasta intamplare ), trecutul apropiat ( in care s-a

petrecut ciudata lui aventura ), si trecutul indepartat ( timp in care a intrat, fara voie, tanarul

european aflat in India).

Confesiunea explica si titlul nuvelei: noptile petrecute la Sermapore, constituie un timp

mitic si magic, in care , intr-un spatiu incarcat de sacralitate, naratorul traieste o hierofanie

( revelatia sacrului ).

Pe vremea cand se afla la studii in India, povestitorul ( ,, un foarte tanar invatacel” in

cultura si misterele acestei tari ) se imprietenise cu alti doi europeni: Bogdanof ( un rus,

orientalist celebru ) si Van Manen ( un olandez care statea aici de multi ani, bibliotecar al

Societatii asiatice din Bengal ).

Ultimul le-a sugerat celorlalti sa mearga impreuna la Serampore, in apropiere de Calcutta,

unde un prieten al sau ( pe nume Budge ) avea o casa veche. Asa incepe minunatul timp petrecut

in lungi discutii pe teme religioase, magice sau oculte. Intr-o noapte, cei trei europeni pornesc

spre Calcutta, intr-o masina condusa de soferul gazdei. La un moment dat, toti trei traiesc o

senzatie stranie, avand impresia ca s-au ratacit, desi drumul spre tinta lor era unul singur.

Tocmai cand naratorul incerca sa recunoasca locurile prin care treceau, linistea noptii este

sfasiata de tipatul inspaimantator al unei femei care cerea ajutor, strigand ca moare, ca si cand ar

fi fost injunghiata.

Infiorati de zguduitoarea chemare, europenii au sarit din masina, incercand sa gaseasca,

in interiorul padurii bengaleze, fiinta aflata in primejdie. Orice cautare este insa zadarnica, dupa

o vreme, cei trei dandu-si seama ca in codru nu se afla nici o fiinta omeneasca; mai mult decat

atat, fiecare dintre ei traiau niste senzatii ciudate ( ,, aveam necontenit senzatia ca visez si ca nu

ma pot trezi din vis “ ) ca si cand padurea ar fi exercitat asupra lor efecte magice.

Obositi si crezand ca au avut halucinatii, cei trei se intorc in sosea, dar nu mai gasesc nici

masina dar nici pe soferul pe care-l striga zadarnic. Se hotarasc atunci sa mearga pe jos spre

Serampore, dar aventura lor initiatica nu se sfarsise inca: in aceeasi clipa, parandu-li-se ca zaresc

lumina unui felinar care se afunda in jungla, cei trei pornesc in directia ei, dar pierd imediat

inselatoarea iluzie. Cu toate acestea, atrasi parca de o chemare mai puternica decat ei, cei trei

barbati isi continua drumul ( tot mai greu prin desisul padurii ). Stradania le este rasplatita atunci

cand ajung la margine, in preajma unei case parca din alt veac; in mod curios insa, in fata casei

erau mai multe vetre de jaratec, dar nici un om.

Primiti de un batran ciudat, europenii sunt condusi la stapanul asezrii ( Nilamvara Dasa ),

,, un barbat intre doua varste, cu o figura foarte palida, cu privirile intepenite”; intreaga lui

infatisare, miscarile dictate parca de o forta nevazuta si fiorul care-i scutura trupul, la rastimpuri,

accentueaza stranietatea acestei intamplari. Mai mult inca, desi Nilamvara i-a anuntat, de trei ori,

ca li se pregatesc camerele pentru odihna, nimeni si nimic nu se misca in aceasta casa ciudata.

Amintindu-si de tipatul auzit in padure, Van Manen i-a relatat gazdei intreaga intamplare.

Acesta i-a produs lui Dasa o suferinta atroce, exprimata in propozitii de neinteles, din care se

distingea numai numele Lila.

Europenii au inteles atunci ca femeia fusese ucisa; intr-adevar, curtea se umplea de

umbre, cativa oameni imbracati neobisnuit purtand si o nasalie de ramuri.

Considerand ca este mai bine sa se retraga, cei trei barbati pleaca spre Serampore, unde

ajung in zori. Acolo afla, cu stupoare , ca nici ei, nici soferul, nu iesisera din casa intreaga

noapte, iar intamplarea la care asistase se petrecuse cu o suta cincizeci de ani in urma.

Mai tarziu, aflandu-se la o manastire din Himalaya, naratorul a incercat sa dezlege

misterul celor intamplate, intr-o discutie cu un ascet invatat ( Shivananda ); opiniile celor doi

sunt insa total diferite. Astfel, tanarul sustinea ca practicile magice ale unui profesor din Calcutta

( care fusese zarit in acea seara, in padure ), ar fi creat o ,,zona sacra ” de care ar fi fost absorbiti

cei trei europeni, proiectati astfel in alt timp.

Shivananda i-a explicat insa ca realitatea nu este decat o iluzie, o nalucire ( conform

mitului indian al zeitei Maya ); in aceasta lume iluzorie, oricine poate produce transformari,

apeland pentru aceasta la anumite forte oculte.

Pentru a dovedi ca are dreptate, Shivananda l-a proiectat din nou pe tanarul european in

spatiul si in vremea lui Nilamvara, producandu-i o a doua iesire din timp. In final, se arata ca, in

dimineata urmatoare cand s-a trezit din somn, naratorul ( aflat la Serampore ) a gasit o lume

nespus de calma si plina de stralucire.

In sens larg, prin fantastic se intelege ceea ce este creat de imaginatie, ireal, plasmuit.

Conform opiniei lui Tzvrtan Todorov, conditia dobandirii fantasticului pur consta in perfecta

impletire dintre straniu si miraculos ( elemente care pot fi intalnite si in ,,Nopti la Serampore” ) .

Ca si in alte opere ale lui Mircea Eliade, fantasticul apare ca o ruptura in ordinea fireasca

a lucrurilor ( din noaptea ciudatei intamplari sau, poate, a unui vis avut de narator).

Astfel, drumul, tipatul femeii din padure, ratacirea celor trei prin jungla, infatisarea

spectrala a lui Dasa si a celor din casa lui, modificarea curgerii timpului ( care ,,sare” inapoi cu o

suta cincizeci de ani ) tin de fantastic.

De asemenea, si de data aceasta, fantasticul apare si se manifesta in cadrul relatiei dintre

sacru si profan: cei trei europeni sunt niste initiati si numai lor le este dat sa intre in ,,zona sacra”

( pe care profesorul din Calcutta o crease prin magie ). De altfel, cifra trei ca si faptul ca, prin

apropiere, curge Gangele sporesc aceasta sacralitate.

In schimb, Budge nu poate participa la revelatia celor trei, lui nereusindu-i nici macar

ritualul vanatorii; el ramane in spatiul si in timpul profan, ca si soferul masinii.

Lumea este exotica, in mijlocul unei vegetatii luxuriante, in ciuda ritualurilor dure la care

sunt supusi nativii. Serampore, aflat la cincisprezece mile de Calcutta, este explorat de aceasta

echipa heteroclita, formata dintr-un rus si un olandez. Casele aristocratiei locale, bungalow-uri,

modelate dupa normele europene, din care nu lipsesc bauturile, emblematice pentru acel stil

englez .

Un personaj enigmatic al acestei nuvele este profesorul Suren Bose, care se declara un

pastrator al credintelor shivaiste, purtand ca atare dhoti si crestandu-si fruntea. Prezenta sa este

legata de practicile tantra, care nu se reveleaza oricarui profan, ci sunt folosite doar de maestrii

Aceste practici par, la prima vedere, diabolice, avand conexiuni necunoscute cu lumea cealalta.

Atmosfera tropicala, caracteristica zonei, bogata in musoni, sfasiata din cand in cand de racnetul

tigrilor ce populeaza junglele, lenta, pare netulburata, urmand o linie a oamenilor care sunt prea

toropiti de aceasta imensa caldura, anihilati, aneantizati fizic: "si am dus conversatia intr-o

jalnica lancezeala pana aproape de trei dimineata".

Un factor favorizant pentru intruziunea irealului este noaptea, taramul in care domneste

oniricul. Timpul este schimbat, facut sa defileze in fata celor trei spectatori inconstienti, o data cu

peisajul: "Nici unul dintre noi nu recunostea imprejurimile, deci ne-am dat seama ca soferul nu

are dreptate. Facusem de cel putin treizeci de ori, si stiam bine ca nu mai este altul care sa iasa in

sosea".

Un alt element al timpului trecut este casa la care ajung cei trei prieteni, in padure: un

templu magic, unde suvoaiele timpului se scurg cu deosebita violenta, pentru a marca,

iremediabil parca, un alt timp care prinde conotatii fantastice: "Casa parea destul de veche, asa

cum rareori se mai intalneste prin regiunile acelea ale Bengalului, unde cotropirile musulmanilor

fusesera indeosebi necrutatoare in secolul XVIII". Indepartarea de cel care ii primeste, Nilamvara

Dasa, arata distanta imensa care-i separa pe cei trei calatori, care privesc printr-o stranie oglinda

o viziune din trecut; ei sunt separati intr-un fel de spatiu, care le permite sa vada si sa auda, sa

perceapa ceea ce se intampla in timp: "L-am inteles anevoie, caci el vorbea intr-o bengaleza

stranie, asa cum o intalnisem eu, pana atunci, numai prin carti... cuvintele lui le pronunta cu totul

diferit de cum eram obisnuit sa le aud, si, mai ales, le rostea cu o dificultate a carei natura nu o

puteam defini".

Inconsecventa intamplarilor traite este data de notele absurde in care se incearca

explicarea logica a acestora: soferul spune ca a stat toata noaptea, asteptandu-i sa iasa la

plimbare, relatarile servitorilor atesta acest fapt, dar se insinueaza si ideea de conspiratie. Totul

se leaga intr-o aglomerare a faptelor, cu atat mai greu de patruns, cu cat este folosita ratiunea la

dezlegarea acestei ghicitori. Arborii care le-au facilitat patrunderea in spatiul misterios, conacul

construit in stil vechi, numele aduse in discutie nu mai exista. Contradictia, farsa despre care

vorbesc atat cei proaspat sositi din universul lor, cat si cei ramasi, vine dintr-o perceptie

inversata, absoluta pentru cei ce sunt parti diferite ale oglinzii, unde miscarile se efectueaza in

sens invers. Aici, unele miscari sunt superioare, apartinand unor sisteme diferite de perceptie,

singurul nealterat de acestea fiind cel ramas in afara oglinzii, care nu a fost prins in mirajul

inselator al umbrelor si luminilor. Chatterji face lumina in acest caz: scena de care pomenesc cei

trei este veche de o suta cincizeci de ani, evocand uciderea Lilei de catre un sef de banda

musulman, indragostit de ea. Iar pragul temporal spre care coboara e situat cu mult inainte de

lumea lor, in anul 1810. Imensul brat care ii transportase acolo facuse imposibila o detectare

reala a evenimentelor, zidul, de netrecut pentru ei, oprind comunicarea. Impactul cu o astfel de

piedica nevazuta are mari consecinte pentru cei trei, care sunt epuizati de imensa concentrare de

forte dezlantuite: "Bogdanof a zacut catva timp bolnav de friguri, Van Manen se facuse

posomorat, iar Budge a renuntat sa-si mai petreca week-endurile in bungalovul sau".

Dar mai greu de explicat este faptul ca personajele au trait intr-un univers modificat, in

care au vorbit si chiar au fost primiti de imaginile spectrale ale celor doi, stapan si servitor, ce

aveau sa fie ucisi nu dupa mult timp si scosi de la scena intamplarilor stranii. Aprecierea ca

demoniace a acestor forte, care l-au adus in apropierea unei zone de actiune ireale, este gresita,

dupa cum afirma Swami Shivananda: este o lume de aparente, din ce in ce mai mari in scara

ierarhica, pe masura puterii pe care o poseda cel care o creeaza.

In acceptia interpretilor misterioasei intamplari, nimic nu este real, nici chiar propria

existenta. Omul este redus, in modul acesta, la postura de fiinta care nu creeaza decat vise intr-o

lume a viselor, in care singura irealitate intangibila este cel ce creeaza iluzia perfecta, intr-un

labirint din care nu se mai poate scapa, in care victima este multiplicata de mii de ori, incapabila

de a se distinge in multitudinea de alter-ego-uri. Nuvela nu demonstreaza, in conceptia mitica

adoptata, decat ca existenta omului este o aparenta intr-o multitudine de aparente.