Universitatea  "Spiru Haret" - Facultatea de drept şi  administraţie publicăMASTER – Dreptul afacerilor în context european

Coordonator ştiinţific: Prof. univ dr. Grigore Florescu                                                   

MEDIEREA, CONCILIEREA ŞI ARBITRAJUL

                            

Masterand: Machidon Iulian Data depunerii: 23.01.2010

1

CUPRINS

Bibliografie.....................................................................................................2

I. Consideraţii introductive..............................................................................3

II. Arbitrajul....................................................................................................4

1. Avantajele procedurii arbitrale.............................................................6

2. Raportul dintre mediere si arbitraj........................................................6

III. Concilierea................................................................................................7

1. Raportul dintre conciliere şi mediere....................................................8

IV. Medierea.................................................................................................10

1. Practica medierii în Comunitatea Europeană......................................12

V. Avantajele metodelor alternative de soluţionare a litigiilor.....................13

VI. Concluzii.................................................................................................13

2

BIBLIOGRAFIE

1. Cod procedură civilă

2. Codul deontologic al profesiei de geodez

3. Decretul nr.738/2006 pentru promulgarea Legii privind medierea şi organizarea

profesiei de mediator publicat în Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006;

4. Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999 a Colegiul Curţii de Arbitraj

5. Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău – Arbitajul Comercial în România,

Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002

6. Hotărârea nr. 5/2007 pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a

consiliului de mediere publicata în Monitorul Oficial nr. 505 din 27 iulie 2007;

7. Hotărârea nr. 12/2007 pentru aprobarea standardului de formare a mediatorului

publicată în Monitorul Oficial nr. 713 din 22 octombrie 2007;

8. Ion Bacanu - Noua reglementare a arbitrajului în codul de procedură civilă român,

Dreptul nr.1/1994,

9. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator publicată în

Monitorul Oficial nr. 441 din 22 mai 2006;

10. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolenţei, cu modificările şi completările

ulterioare, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 21 aprilie 2006;

11. Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, cu modificările şi

completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 29 noiembrie 1999;

12. Legea nr. 554/2004 contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare,

publicată în Monitorul Oficial nr. 1.154 din 7 decembrie 2004;

13. Legea nr. 190/2007 pentru aderarea României la Protocolul opţional la Convenţia de la

Viena cu privire la relaţiile consulare, referitor la soluţionarea obligatorie a diferendelor,

adoptat la Viena la 24 aprilie 1963

14. Legea nr. 248/2006 pentru aderarea României la Convenţia asupra protecţiei şi

promovării diversităţii expresiilor culturale, adoptată la Paris la 20 octombrie 2005

15. Medierea conflictelor, autor Nicolae Voiculescu, editura Universităţii Titu Maiorescu,

Bucureşti 2007;

16. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea

Codului de procedură civilă, (art. 7201 alin. 1 C. pr. civ), cu modificările şi completările

ulterioare.

17. Regulamentul de organizare si funcţionare a Ordinului Arhitecţilor din România

18. Viorel Ros – Arbitrajul comercial internaţional, Editura R. A. Monitorul Oficial 2000;

3

MEDIEREA, CONCILIEREA ŞI ARBITRAJUL

I. Consideraţii introductive

Diversificarea relaţiilor sociale şi economice şi creşterea economică adaugă noi

tipuri de conflicte. Există o explozie a contenciosului, a conflictelor interumane precum şi

o insuficienţă a reglementărilor legale în unele domenii. Astfel, rezolvarea clasică a

conflictului, prin justiţie şi soluţionarea pe conceptul câştig – pierdere (învingător –

învins) se dovedeşte a nu fi întotdeauna cel mai adecvat răspuns. De aceea se doreşte

crearea unei justiţii de proximitate în sensul unei apropieri de oameni.

Metodele alternative cel mai des întâlnite, care se bucură de mare interes şi

credibilitate din partea cetăţenilor sunt arbitrajul, concilierea şi medierea.

În general, teoria soluţionării litigiilor si mai ales a managementului acestora

porneşte de la definirea si circumscrierea ideii de conflict.

Conflictul apare ca o situaţie în care interesele mai multor persoane se opun în aşa

fel încât este imposibil ca toate aceste interese sa fie satisfăcute. Conflictele pot fi de mai

multe feluri, după cum există una sau mai multe părţi, sunt evidente sau sunt conflicte

ascunse, si de asemenea pot avea diferite stadii. În vederea soluţionării şi a unei

gestionări eficiente a conflictelor, rezultând din relaţiile contractuale apărute între diverse

persoane sau societăţi comerciale, au fost emise mai multe teorii şi s-au găsit de-a lungul

anilor mai multe soluţii pentru acestea, în funcţie de gravitatea acestora şi de interesele

implicate.

În principiu, în faţa unui conflict apărut între diferite părţi, se pot avea în vedere

trei mari posibilităţi de a trata cu acesta: ignorarea acestuia, uzul forţei sau al oricărei alte

metode coercitive sau o tratare procedurală a acestui conflict ghidată fie de interesele

părţilor, fie de principiile de drept aplicabile. Tratarea procedurală a conflictului

presupune negocieri directe între părţi, implicarea unei a treia părţi ca mediator şi în final,

soluţionarea acesteia pe calea arbitrajului sau a procesului obişnuit în faţa instanţelor de

drept comun.

Aşadar, în vederea soluţionării conflictelor apărute între părţi, sau, aşa cum se

specifică în lucrările de specialitate în vederea gestionării eficiente a unui conflict în

4

materie comercială, există metode alternative sau subsidiare de soluţionare a acestora,

utilizate în special în fazele iniţiale. Din experienţa practicienilor, aceste modalităţi de

soluţionare au dus de multe ori la rezolvarea conflictelor fără a mai fi necesară apelarea la

proceduri jurisdicţionale, fie ele ale instanţelor de drept comun sau ale unor instanţe

arbitrale. Mai mult, în practica comercială internaţională exista aşa numita procedura

alternativă de soluţionare a disputelor (Alternative Dispute Resolution - ADR) care

include orice procedură care constituie o alternativă la soluţionarea litigiilor în faţa

instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte practica internaţională, aceasta metodă exclude arbitrajul,

deoarece acesta a devenit o practică uzuală de soluţionare a litigiilor. În sensul

legislaţiilor interne – engleza, americana - ADR include şi arbitrajul, pe lângă celelalte

metode de soluţionare a conflictelor.

Trebuie menţionat faptul că toate aceste metode alternative de soluţionare a

conflictelor au drept scop reglementarea situaţiei părţilor astfel încât după epuizarea

acestor metode părţile îşi vor continua colaborarea pe baza aceluiaşi contract. Numai în

cazul în care părţile eşuează în soluţionarea conflictului acestea vor solicita

reglementarea situaţiei lor pe calea arbitrajului sau a litigiului desfăşurat în faţa

instanţelor de drept comun.

II. Arbitrajul

Rezolvarea litigiilor pe calea arbitrajului reprezintă unul din cele mai actuale

subiecte, aflate în dezbaterea forurilor internaţionale de specialitate, care examinează

căile de parcurs în vederea perfecţionării acestei proceduri pentru o mai bună soluţionare

a diferendelor din raporturile contractuale de comerţ internaţional .

Arbitrajul este reglementat de Codul de procedură civilă, în Cartea IV “Despre

arbitraj” (art. 340 - art. 3703), reglementare ce reprezintă dreptul comun pentru toate

formele de arbitraj privat.

Arbitrajul instituţionalizat se desfăşoară după procedura prevăzută în Regulile de

procedură arbitrală aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10

septembrie 1999 şi care au fost elaborate în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă

- Cartea a IV-a „Despre arbitraj” (art. 340-3703).

5

Trebuie subliniat că, arbitrajul nu are o definiţie legală nici în România, nici în

majoritatea sistemelor de drept ale altor state. A revenit doctrinei sarcina de a contura

conceptul de arbitraj; la modul cel mai general, acesta a fost definit ca o alternativă la

procesul supus jurisdicţiei statale, constând în desemnarea unor persoane particulare pe

care părţile le însărcinează să soluţioneze litigiul dintre ele.

Prin arbitrajul comercial se desemnează soluţionarea litigiilor de către arbitri

desemnaţi pentru cazuri determinate sau de către instituţii permanente de arbitraj. Acesta

are o natură juridică complexa – natura contractuală izvorâtă din convenţia de arbitraj şi

natură jurisdicţionala privind competenţa tribunalului arbitral de a soluţiona litigiul.

Arbitrajul are în principal un caracter voluntar şi nestatal. Prin arbitraj se pot

soluţiona numai categorii determinate de litigii: litigii comerciale (interne şi

internaţionale).

Arbitrajul comercial, poate fi denumit şi ca acea modalitate facultativă de

soluţionare a unui litigiu comercial având ca obiect drepturi patrimoniale de care părţile

pot dispune (tranzacţionabile), prin investirea unei (unor) persoane particulare cu

constituirea tribunalului arbitral şi cu pronunţarea unei hotărâri definitive si obligatorii

pentru părţi, potrivit unei proceduri de arbitrare stabilita de acestea, de către arbitri, de

către o instituţie permanentă de arbitraj, ori prin asimilarea (receptarea contractuală) a

unei alte proceduri edictată de stat, după caz.

Primul articol al cărţii a IV-a delimitează, in mod lipsit de echivoc, sfera materială

a litigiilor supuse soluţionării prin aceasta procedura: este vorba despre litigii

patrimoniale intervenite între persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, şi care au ca

obiect drepturi asupra cărora legea permite să se facă tranzacţie (Art.340 C.pr.civ.).

Această dispoziţie, care plasează arbitrajul in sferele dreptului civil si comercial,

se completează cu cea conţinută de art.369 C.pr.civ., care include în cadrul reglementării

arbitrajele născute din raporturile de drept privat cu elemente de extraneitate –

corespunzătoare deci ramurii dreptului privat internaţional sau dreptului comerţului

internaţional, in funcţie de conţinutul raportului juridic litigios.

6

1. Avantajele procedurii arbitrale

Convenţia de arbitraj a părţilor stabileşte de principiu si procedura de arbitraj;

spre exemplu in cazul arbitrajului ad-hoc părţile au posibilitatea de a conveni doar

ordinea publică. Conform art. 358 Cod procedură civila, procedura arbitrala trebuie să

asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament,

respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, conform, art.358

Cod de procedură civilă. În cadrul unui arbitraj instituţionalizat, prin acceptarea

competenţei acestuia s-a achiesat şi la regulile sale de procedură. Inclusiv în acest caz

părţile au posibilităţi de derogare dar ele sunt limitate. În acest sens este şi art. V din

Convenţia de la New York din 1958 şi art. IV din Convenţia de la Geneva din 1961.

Spre a face procedura arbitrală mai adecvată la realităţile şi nevoile pieţii din prezent,

Camera Internaţională de Comerţ de la Paris se ocupă de codificarea unor reguli privind

arbitrajul în litigiile cu valoare redusă (Small Claims Guideliness şi small Claims

Arbitration). Scopul este acela ca în litigiile care prin natura lor dar, mai ales, prin nivelul

valoric al pretenţiilor în dispută, pot fi calificate ca de mai mică importanţă ori de mai

redusă complexitate, procedura să permită minimalizarea costurilor în timp şi bani .

2. Raportul dintre mediere si arbitraj

Este vorba de arbitrajul privat şi nu cel de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie

(Cartea a IV-a Cod procedura civila).

Arbitrajul este un mod de soluţionare a conflictelor patrimoniale de

către ,,Tribunalul arbitral". Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei

hotărâri judecătoreşti definitive, deci este obligatorie şi poate fi investită cu formulă

executorie;

Arbitrul, ca si judecătorul, administrează probe; arbitrii se comportă ca şi

judecătorii aplicând regulile de drept; Arbitrul dă o soluţie obligatorie pentru părţi, în

timp ce medierea facilitează un dialog pentru găsirea soluţiei de către părţi; accentul nu

cade pe aspectele juridice ale litigiului, scopul fiind ca părţile, prin discuţii şi negocieri

purtate in prezenţa mediatorului şi cu respectarea limitelor legale, să ajungă, de comun

acord, la o înţelegere sau la o soluţie de compromis;

7

Medierea are o sfera de aplicare mai mare decât arbitrajul (Ex. anumite domenii

din dreptul familiei - încredinţarea copilului, pensie de întreţinere - care nu pot fi

prezentate unui arbitru). Medierea poate fi aplicata şi în câmpul dr. penal (infracţiuni

pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală) ceea ce în arbitraj nu se poate.

Hotărârea dată de arbitru are putere executorie şi poate fi atacată cu contestaţie în

anulare. Părţile care aleg calea arbitrajului acceptă de la început că se vor supune

hotărârii arbitrale. Hotărârea arbitrului, susceptibilă de acţiune în anulare la instanţa

superioară celei care ar fi judecat litigiul în fond, constituie titlu executoriu.

Tranzacţia dintre părţi, în cazul medierii judiciare, este înserată în cuprinsul

hotărârii judecătoreşti, spre deosebire de hotărârea arbitrală care are putere executorie.

III. Concilierea

Concilierea se desfăşoară în condiţiile Regulilor de conciliere facultativă, puse la

dispoziţia celor interesaţi de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi care au fost

aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999.

O aplicaţie a ideii de conciliere directă între părţi în cazul litigiilor în materie

comercială este cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru

modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, (art. 7201 alin. 1 C.pr.civ), cu

modificările şi completările ulterioare.

Concilierea prealabilă poate fi, totodată, o componentă a procedurii arbitrale în

cazul arbitrajului privat voluntar guvernat de normele din Codul de procedură civilă

(art.341 alin.2 C.pr.civ face referire la procedura unei eventuale concilieri prealabile).

In primul rând, ca o metoda de soluţionare a conflictelor în materie comercială,

părţile pot utiliza concilierea sau negocierea, procedura în cadrul căreia părţile, fără

intervenţia unui al treilea, încearcă sa identifice probleme apărute pe parcursul derulării

relaţiei contractuale şi să găsească soluţii pentru acestea, în vederea continuării relaţiei

stabilite. Părţile încearcă să găsească soluţii consensuale care vor satisface interesele lor.

Concilierea efectivă se bazează în primul rând pe evidenţierea intereselor comune

şi asigurarea unei distribuţii cât mai corecte a acestora între părţi.

Concilierea presupune în primul rând abilitatea părţilor de a comunica şi de a lua

8

decizii în vederea ajungerii la puncte comune şi luarea unor decizii comune care să

conducă la soluţionarea conflictului şi deci la depăşirea fazei în care interesele părţilor

sunt divergente. În general în cadrul concilierii, părţile sunt asistate de care specialişti,

consultanţi propriu zişi sau de către avocaţi, care sunt în cele mai multe cazuri cei care

stabilesc de comun regulile concilierii şi mai mult, au un rol important în atingerea

obiectivului concilierii şi anume acela de a relansa relaţiile între părţi.

Concilierea prealabilă nu este o cerinţă de admisibilitate a cererii de arbitrare în

cadrul procedurilor organizate în România, atât cele instituţionalizate cât şi în cazul

arbitrajului ad-hoc, dar aceasta nu înseamnă că părţile nu pot avea acces la această formă

de soluţionare a conflictelor înainte de introducerea unei cereri de arbitrare.

Concilierea poate avea loc atât ca o consecinţă a prevederilor clauzelor

contractuale cât si ca urmare a dorinţei exprimate de părţi în acest sens. Concilierea nu

are reguli de desfăşurare, acestea fiind stabilite de către părţi, iar în ceea ce priveşte

consecinţele acesteia, acestea nu pot fi executate silit de către instanţele de drept comun,

ci numai de buna voie.

Ca o recunoaştere a importanţei discuţiilor şi negocierilor între părţi în faza

prejudiciară şi ca posibilă cale de reducere a numărului litigiilor existente în faţa

instanţelor de drept comun, prin ultimele modificări ale Codului de procedură civilă

român, legiuitorul a introdus obligativitatea concilierii prealabile în materie comercială ca

o condiţie pentru admisibilitatea oricărei cereri de chemare în judecata (art. 7201

C.pr.civ.) în această materie.

1. Raportul dintre conciliere şi mediere

Concilierea este o noţiune mai largă. Este o modalitate convenţională de

soluţionare a conflictului în care părţile, cu sau fără participarea unui terţ, doresc să

ajungă la o concluzie, soluţie.

O particularitate a acesteia este faptul ca este o procedură directă între părţile

aflate in conflict, în timp ce medierea este numai cu participarea unui terţ.

Concilierea poate să premeargă medierii atunci când in timpul concilierii se

ajunge la concluzia că e nevoie de un terţ care sa sfătuiască părţile, să le ajute.

Concilierea este o procedură informală, fără acte normative care să reglementeze

9

modalitatea de desfăşurare, părţile alegând calea. Nu există un act normativ care să o

prevadă cu excepţia art. 7201 C.pr.civ. care prevede Concilierea doar pentru litigiile

comerciale:

În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de

introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului

prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Prin instituirea procedurii prealabile de conciliere legiuitorul a urmărit

transpunerea în practică a principiului celerităţii soluţionării litigiilor dintre părţi, rolul

normei procedurale fiind acela de a reglementa o procedură extrajudiciara care să ofere

parţilor posibilitatea de a se înţelege asupra eventualelor pretenţii ale reclamantului, fără

implicarea autorităţii judecătoreşti competente. Astfel, condiţionarea sesizării instanţei de

parcurgerea procedurii de conciliere cu partea potrivnică nu poate fi calificată ca o

îngrădire a accesului liber la justiţie, atâta vreme cât partea interesată poate sesiza

instanţa judecătorească cu cererea de chemare in judecată.

Medierea e reglementată prin lege, e o procedură instituţionalizată; există nişte

obligaţii ale mediatorului privind ceea ce se întâmplă în timpul medierii (ce se întâmplă

când partea nu se prezintă de 2 ori etc.)

Concilierea nu este reglementată printr-o lege dar există numeroase acte

normative care prevăd obligativitatea concilierii şi chiar procedura de conciliere, cu

termene si etape de parcurs, valabilă doar pentru situaţia respectivă.

Prin Regulamentul de organizare si funcţionare a Ordinului Arhitecţilor din

România se prevede ca ,,în cazul neînţelegerilor dintre arhitecţi privind formele de

exercitare a profesiei se va cere Concilierea de către preşedintele filialei teritoriale,

conciliere pe care acesta o va face personal sau prin delegare a unui consilier al filialei

teritoriale, in termen de cel mult 14 zile; dacă această conciliere nu stinge litigiul dintre

părţi, acestea se pot adresa justiţiei";

Codul deontologic al profesiei de geodez prevede ca ,,orice litigiu intre geodezi cu

privire la exercitarea profesiunii trebuie supus imediat spre conciliere, împreună cu toate

documentele necesare cercetării, Comisiei de disciplina a Ordinului, înainte de sesizarea

altor instanţe";

Legea nr. 190/2007 pentru aderarea României la Protocolul opţional la Convenţia

de la Viena cu privire la relaţiile consulare, referitor la soluţionarea obligatorie a

10

diferendelor, adoptat la Viena la 24 aprilie 1963 prevede ca ,,părţile pot conveni, de

comun acord, în acelaşi termen de două luni, să recurgă la o procedură de conciliere

înainte de a sesiza Curtea Internaţională) de Justiţie";

Prin Norma din 19 aprilie 2007 de audit intern se stabileşte chiar procedura de

conciliere, cu termene si etape de parcurs;

0 alta procedura de conciliere este prevăzută de Legea nr. 248/2006 pentru

aderarea României la Convenţia asupra protecţiei si promovării diversităţii expresiilor

culturale, adoptata la Paris la 20 octombrie 2005; pe parcursul a 6 articole se stabilesc

Comisia de conciliere, membrii Comisiei, preşedintele Comisiei, cum se iau deciziile şi

ce se întâmplă în caz de dezacord.

Concilierea poate fi judiciară sau extrajudiciara, chiar antecontractuală (înainte de

încheierea contractului). Medierea este de regulă judiciara; poate fi si antecontractuală;

părţile pot conveni în contract o clauză de mediere.

Medierea poate urma unei concilieri nereuşite, eşuate.

Concilierea urmăreşte menţinerea sau restabilirea raporturilor dintre părţi prin

împăcarea lor. Medierea urmăreşte ajungerea la o soluţie de compromis atunci când

împăcarea părţilor nu este posibilă;

În ambele proceduri părţile se apropie şi comunică între ele; diferenţa apare la

final când conciliatorul poate doar să constate împăcarea părţilor sau persistenta

dezacordului în timp ce mediatorul le recomandă părţilor o posibilă" soluţie (ce nu poate

fi impusă).

IV. Medierea

O alta metodă de soluţionare a conflictelor este medierea care presupune spre

deosebire de conciliere, intervenţia unui terţ în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi

confidenţialitate – mediatorul – care va ajuta părţile să ajungă la o soluţionare a situaţiei

conflictuale existente.

De regulă, instituţiile care organizează arbitraje pun la dispoziţia celor interesaţi şi

un regulament referitor la mediere. CACIR – Reguli de conciliere facultativă. Deşi

regulamentul se referă la conciliere, considerăm că de fapt procedura reglementată este

cea de mediere, având în vedere procedura reglementată şi categoriile la care am făcut

11

referire mai sus. În acest sens, traducerea în limba engleza se numeşte “Rules for optional

mediation”. Medierea, în principiu, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ca şi concilierea,

cu excepţia faptului că regulile sunt stabilite fie de către mediatorul numit, fie de către

instituţia care organizează medierea. Părţile pot apela la mediere în baza unei clauze

contractuale sau în baza înţelegerii ulterioare dintre ele.

Punctul de plecare al medierii îl reprezintă numirea mediatorului care în principiu

trebuie sa îndeplinească toate obligaţiile prevăzute pentru arbitri (a se vedea pentru

aceasta mai pe larg la cursul rezervat organizării tribunalului arbitral discuţiile referitoare

la arbitrii şi la obligaţiile acestora). În cadrul medierii, părţile discută, pe baza

documentelor pe care le au la dispoziţie, poziţia lor şi mai ales aspectele care au condus

la apariţia conflictului. Rolul mediatorului este acela de a asigura echilibrul şi spiritul de

echitate pe parcursul procedurii de mediere. De asemenea, mediatorul, în funcţie de

situaţia de fapt, poate propune una sau mai multe soluţii pe care le consideră adecvate în

vederea soluţionării litigiului.

Procedura medierii este în principiu confidenţială, nici una din susţinerile părţilor

sau ale mediatorului neputând fi făcută publică decât cu acordul ambelor părţi. Mai mult,

de regulă, poziţia de mediator al unei persoane într-o procedură care implică anumite

părţi, duce la existenţa unei “legături” cu părţile respective care, de principiu, nu vor mai

putea numi aceeaşi persoană ca arbitru într-un litigiu legat de aceleaşi raporturi

contractuale, cu excepţia cazului în care părţile sunt în mod expres de acord cu aceasta.

Rezultatele medierii se consemnează de obicei într-un proces verbal care are

natură contractuală şi care conţine obligaţiile asumate de către părţi în vederea

soluţionării conflictului existent. Rezultatele medierii nu pot fi executate silit pe calea

dreptului comun decât dacă părţile prevăd în mod special aceasta în procesul verbal de

încheiere a medierii.

În contextul preocupărilor constante pe plan internaţional pentru promovarea

metodelor alternative de rezolvare a conflictelor, şi în România medierea a devenit, la ora

actuală, una dintre temele de bază ale strategiei de reformă în justiţie, adoptarea unei

reglementări în materie constituind o prioritate a acestei etape legislative.

Desigur că medierea nu este un panaceu; ea îşi are, însă, locul său, în numeroase

tipuri de contencios. Astfel, pe lângă aria conflictelor izvorând din relaţiile de familie,

care pare domeniul preferat pentru utilizarea medierii, există numeroase tipuri de

12

conflicte sau medii potenţial generatoare de conflict în care ideea de soluţionare pe cale

amiabilă pare mai potrivită decât clasica rezolvare a litigiului: raporturile locative, de

vecinătate, coproprietate, succesiuni, executarea obligaţiilor asumate prin contract sau

orice alt act juridic, conflictele din domeniul comercial etc.

Bucurându-se cam de aceleaşi avantaje ca şi arbitrajul, utilizarea ei permite

mutarea centrului de greutate al procesului de pe aspectele privind statutul juridic ori

subtilităţile de procedură pe interesele aflate în joc. Mai exact, în cazul medierii, accentul

nu cade pe aspectele juridice ale litigiului, ci se urmăreşte ca părţile, prin discuţii şi

negocieri în prezenţa mediatorului, să ajungă la o soluţie de compromis acceptată de

fiecare parte şi, bineînţeles, în deplin acord cu legile care interesează ordinea publică şi

bunele moravuri.

În comparaţie cu alte proceduri, medierea are avantajul de a oferi rezultate care să

fie mai convenabile pentru ambele părţi aflate în conflict, care să le satisfacă mai bine

interesele şi care să fie, prin urmare, mai durabile. În acelaşi timp, aceste rezultate pot fi

obţinute cu cheltuieli mai mici, economie de timp şi de „stres”, comparativ cu ceea ce

însoţeşte, în mod obişnuit, procedurile în justiţie, cele arbitrale, ori negocierea realizată

fără ajutorul specialistului.

1. Practica medierii în Comunitatea Europeană

Măsura în care este utilizat conceptul de soluţionare alternativă a conflictelor

(SAC) în statele Uniunii Europene diferă de la o ţară la alta. Unele ţări au un istoric bogat

cu privire la implicarea unei terţe părţi ca formă de soluţionare alternativă a conflictelor

(SAC), din care medierea reprezintă doar una dintre tehnici. Alte ţări sunt în stadiul de

dezvoltare al promovării mecanismelor de soluţionare alternativă a conflictelor (SAC), în

particular când se vorbeşte despre noile state care au aderat la Uniunea Europeană. În

unele ţări din Uniunea Europeană, recurgerea la lege este metoda acceptată de

soluţionarea conflictului, iar în acestea nu există procese de soluţionarea alternativă a

conflictelor (SAC).

În ultimii cinci ani, SAC a căpătat un rol tot mai important în Europa, referitor la

multe aspecte ale societăţii, cuprinzând ocuparea forţei de muncă, familia, vecinii,

comunitatea, disputele şi conflictele comerciale şi civile. În domeniul ocupării forţei de

13

muncă, acest lucru s-a putut realiza în general datorită a două aspecte principale. În

primul rând, în cazul conflictelor colective de muncă, soluţionarea alternativă a

conflictelor este privită ca un proces modern de sprijin în raporturile legate de ocuparea

forţei de muncă, prin importanţa parteneriatului şi a soluţiilor "Win–Win" ("Câştig–

Câştig"). În al doilea rând, privitor la conflictele drepturilor individuale, pe lângă soluţia

"Win–Win", medierea deplasează indivizii din zona dependenţei de judecată, privită ca

un prim act de soluţionarea conflictelor, evitându-se astfel ca ţările să promoveze

înclinarea spre o "societate dependentă de procese în justiţie", aşa cum susţin majoritatea

comentatorilor că s-a dezvoltat în Statele Unite. În legătură cu drepturile individuale, mai

ales în domeniul problemei discriminării, se pune accentul pe mediere, ca o intervenţie

prioritară, înaintea unui conflict care să scape de sub control. Mulţi angajatorilor predau

cursuri cu privire la soluţionarea conflictului, ca o tehnică de administrare, iar un număr

mare de alţi angajatori formează mediatori interni care să soluţioneze conflictele din

propriile lor organizaţii.

V. Avantajele metodelor alternative de soluţionare a litigiilor

- capacitatea de a concepe rapid acorduri de arbitrare a conflictelor, fie prin

inserarea de clauze compromisorii în contractele comerciale fie prin compromisuri

separat intre părţi sau în fata tribunalului arbitral;

- rapiditate în obţinerea unei sentinţe arbitrale sau în soluţionarea amiabila a

conflictelor;

- mai mare încredere in corectitudinea şi integritatea tribunalului arbitral;

- oferirea unei soluţionări definitive a conflictului în faţa tribunalului arbitral,

sentinţa arbitrală fiind obligatorie pentru părţi şi atacabilă doar pentru motiv limitativ

prevăzute de lege.

VI. Concluzii

Aceste metode alternative de soluţionare a litigiilor, deşi nu au în totalitate

recunoaştere legislativa, se bucură de succes în desfăşurarea relaţiilor comerciale. Faptul

ca părţile nu sunt legate de reguli precise, de principii de drept strict aplicabile sau de

anumite proceduri, conferă acestora o flexibilitate deosebita, lucru care este apreciat ca

14

atare în relaţiile dintre comercianţi, fie ele interne sau internaţionale. Toate aceste metode

de soluţionare a litigiilor îşi găsesc din ce în ce mai mulţi susţinători între practicienii

dreptului comercial şi al comerţului internaţional. Aceste proceduri, chiar daca nu conduc

la soluţionarea litigiilor, dau în orice caz părţilor implicate posibilitatea de a-şi cunoaşte

şi aprecia mai bine poziţia în cadrul unui conflict şi pot realiza o apreciere mai obiectivă a

viitoarei lor poziţii în cadrul litigiului arbitral sau în faţa instanţelor de drept comun.

15