Kelly Armstrong - Fortele Raului Absolut V3 Rafuiala

8/16/2019 Kelly Armstrong - Fortele Raului Absolut V3 Rafuiala

http://slidepdf.com/reader/full/kelly-armstrong-fortele-raului-absolut-v3-rafuiala 1/203

Kelley Armstrong

Forţele răului absolut Vol. 3 – R ă fuiala

În R ă fuiala, volumul care încheie seria bestseller For ţ ele R ă ului Absolut,suspansul ajunge la apogeu. Chloe Saunders şi prietenii ei modifica ţ i genetic seaflă în sf â r şit în siguranţă , departe de Grupul Edison. Dar, nesiguri în privinţ aintenţ iilor noilor lor protectori, Chloe, Derek, Simon şi Tori se simt prinşi într-o

capcană şi nu se pot hot ă r î în privinţ a pa şilor urmă tori pe care îi au de f ă cutpentru a-şi salva pielea şi pentru a le elibera şi pe Rae şi pe mă tuşa Lauren.Câ nd casa cea sigur ă în care se ascund brusc nu mai pare at â t de sigur ă , ceipatru prieteni se v ă d nevoiţ i să fugă din nou – iar de data aceasta miza estemult mai mare.

Unu. După patru nopţ i pe drumuri, eram în sf â r şit în siguranţă , culcat ă într-un pat şi bucur â ndu-mă de somnul adâ nc, f ă r ă de vise, despre mor ţ i… pâ nă câ nd mor ţ ii au hot ă r â t c-ar fi mai bine să mă trezească . Totul a început cu unhohot de r â s care s-a strecurat în somnul meu şi m-a alungat de acolo. Câ ndm-am ridicat în coate, clipind şi str ă duindu-mă să -mi aduc aminte unde mă aflam, o şoapt ă s-a încolă cit în jurul meu, în cuvinte nedesluşite. M-am frecat la ochi şi am că scat. Printre draperii pă trundea o lumină cenuşie, mohor â t ă . Camera era cufundat ă în t ă cere şi neclintit ă . Nici o stafie,slav ă Domnului, în ultimele câ teva să pt ă mâ ni, avusesem de-a face cuîndeajuns de multe câ t să -mi ajungă o via ţă . Un r â câ it la fereastr ă m-a f ă cut să tresar. În zilele astea, orice creangă cezgâ ria geamul suna ca un zombi pe care îl sculasem din mor ţ i şi care încerca

să -şi facă loc să intre cu ghearele. M-am dus la fereastr ă şi am tras draperiile. Se cr ă pa de ziuă câ ndajunseser ă m noi la casa aceasta, a şadar ştiam că acum trebuia să fie pe la

jumă tatea dimineţ ii, dar cea ţ a de afar ă era at â t de deasă că nu puteam vedeanimic. M-am aplecat mai aproape de fereastr ă , lipindu-mi nasul de sticla rece. Un gâ ndac se lovi de geam şi am să rit o jumă tate de metru în aer. Unhohot de r â s r ă sună în spatele meu.



M-am întors iute, dar Tori era încă în pat, scâ ncind în somnul ei. Îşiaruncase cuverturile de pe ea şi st ă tea pe-o parte, ghemuit ă , cu şuviţ ele ei depă r negru întinse pe toat ă perna ca nişte ţ epuşe. Un alt chicotit izbucni în spatele meu. În mod cert, r â sul unui bă iat. Darnu era nimeni aici. N-am spus bine. Eu nu puteam vedea pe nimeni. Ceea ce,

pentru o necromant ă , nu însemna că nu era nimeni aici. M-am uitat cu atenţ ie, încercâ nd să surprind imaginea de-o clipă a

vreunei stafii, şi am ză rit, mult în st â nga, ivindu-se o mâ nă , însă pâ nă să apucsă v ă d mai mult, dispă ru. — Cauţ i pe cineva, micuţă necro? M-am r ă sucit. — Cine-i acolo? Îmi r ă spunse cu un nechezat enervant – genul de chicotit nechezat pecare orice fat ă de cincisprezece ani a auzit-o de mii de ori de la bă ieţ iinesuferiţ i. — Dacă vrei să vorbeşti cu mine, va trebui să te ar ăţ i, i-am spus eu. — Eu să vorbesc cu tine? zise el, pe tonul arogant al liceanului de peterenul de sport. Cred că tu eşti aia care vrea să -mi vorbească . Am pufnit dispreţ uitor şi am luat-o înapoi spre pat. — Nu? se strecur ă vocea lui în jurul meu. Hm! Mi-am închipuit că ai vrea să ştii mai multe despre Grupul Edison, experimentele Genesis, dr. Davidoff… M-am oprit. El a r â s: — Cum bă nuiam. Noi patru – Tori, Derek, Simon şi cu mine – fugiser ă m de la GrupulEdison, după ce descoperiser ă m că eram subiecţ i în proiectul Genesis, un

experiment de modificare genetică a supranaturalilor. Mă tuşa mea, Lauren,fusese unul dintre doctorii implica ţ i în proiect, dar îşi tr ă dase colegii, ajut â ndu-ne pe noi să evadă m. Acum era prizoniera lor. Cel puţ in, speram să mai fie.Noaptea trecut ă , câ nd Grupul Edison ne depistase, o stafie încercase să mă ajute… o stafie care semă na cu mă tuşa Lauren. Acum ne aflam într-o casă pe care o credeam sigur ă , deţ inut ă de un grupcare era împotriva experimentelor. Şi tam-nisam se înfiinţ a stafia unuiadolescent care ştia despre proiect? Doar nu era să -l alung, oricâ t de tentant ar fi fost. — Arat ă -te, i-am cerut. — Mică necro poruncitoare ce eşti! se insinuă vocea lui în spatele meu.

Vrei să vezi dacă sunt la fel de irezistibil precum vorbesc. Am închis ochii, mi-am schiţ at în minte o siluet ă masculină şi l-amsmucit mintal din dimensiunea lui într-a noastr ă . Începu să se materializeze –un bă iat cu pă rul negru, de vreo şaisprezece sau şaptesprezece ani, nimicspecial, dar cu un zâ mbet înfumurat care dovedea că el a şa se credea. Încă maiputeam vedea prin el, de parc-ar fi fost o hologramă , a şa că am închis din nouochii şi l-am mai smucit o dat ă .



— Nţţ -nţţ ! f ă cu el. Dacă vrei mai mult, trebuie să ne cunoa ştem ceva mai bine mai înainte. Dispă ru din nou. — Ce vrei? l-am întrebat. Îmi şopti la ureche:

— Cum spuneam, să te cunosc mai bine. Nu aici, totuşi. O să -ţ i trezeştiprietena. E dr ă guţă , dar nu e genul meu. Vocea lui se mut ă spre uşă . — Ştiu un loc unde putem sporov ă i nederanja ţ i. Da, cum să nu. Chiar credea că vorbeam cu spiritele de ieri, de alalt ă ieri?Mă rog, pe-aproape – de două să pt ă mâ ni, mai exact. Dar v ă zusem deja destuleca să ştiu că , deşi existau unele spirite care voiau să ajute şi altele care doar

voiau să schimbe o vorbă , existau mult mai multe care voiau să st â rnească unpic de necazuri, ca să -şi mai condimenteze Via ţ a de Apoi. În mod clar bă iatulă sta f ă cea parte din ultima categorie. Totuşi, dacă şi el fusese unul dintre subiecţ ii Grupului Edison, unul careprobabil murise în casa aceasta, trebuia să aflu ce i se înt â mplase. Însă aveamnevoie de sprijin. Tori n-avea experienţă ca să mă ajute cu spiritele şi, chiardacă începuser ă m să ne înţ elegem mai bine, nu era persoana pe care a ş fi vrut-o să -mi pă zească spatele. Prin urmare, l-am urmat pe bă iatul-stafie pe hol, dar m-am oprit la uşacamerei lui Simon şi a lui Derek. — Nţţ -nţţ ! zise stafia. Nu-i nevoie să iei un tip cu tine. — Şi lor le-ar plă cea să stea de vorbă cu tine. Mi-am ridicat glasul, rugâ ndu-mă ca Derek să mă audă . De regulă , setrezea la cel mai mic zgomot – v â rcolacii au auzul hiperdezvoltat. Însă tot ce-am

putut auzi a fost sfor ă itul lui Simon. Nu mai era nimeni altcineva la etaj. Andrew, cel care ne adusese pe noi patru aici, îşi alesese dormitorul de laparter. — Haide, necro! Asta-i o ofert ă limitat ă în timp. Ştii că nu-ţ i pregă teşte nimic bun, Chloe. Da, însă mai ştiam şi că trebuia să aflu dacă noi eram în primejdie încasa aceasta. Am hot ă r â t să fiu cu mare bă gare de seamă . Voceasubconştientului meu n-a mai protestat, ceea ce am luat-o drept semn bun. Am început din nou să merg. Noi ne duseser ă m imediat la culcare, după ce ajunseser ă m aici, a şa că nu mă uitasem prea bine la noua noastr ă locuinţă . Ştiam doar că e uria şă – uncastel victorian r ă t ă cit, ieşit direct dintr-un film de groază gothic. În timp ce mă ţ ineam după voce de-a lungul holului, am avut straniasenza ţ ie că într-adev ă r eram într-unul dintre acele filme, captiv ă într-un culoarîngust şi nesf â r şit trecâ nd pe lâ ngă o uşă închisă după alt ă uşă închisă , pâ nă câ nd, în sf â r şit, am ajuns la scă ri… şi am început să urc.



Din câ t v ă zusem eu din ma şină , la sosire, casa avea trei etaje.Dormitoarele erau la etajul al doilea, iar Andrew spusese că al treilea eramansardat. Deci spiritul mă conducea spre mansarda întunecoasă şi bâ ntuit ă ? Nueram singura care v ă zuse prea multe filme de groază .

L-am urmat pe scă ri în sus. Acestea se sf â r şeau la un palier cu două uşi.M-am oprit. O mâ nă apă ru prin uşa din fa ţ a mea, f ă câ ndu-mi semn să intru.

Am stat o secundă să mă pregă tesc. Indiferent câ t de întuneric era înă untru,nu-l puteam lă sa să vadă că -mi era frică . Iar câ nd m-am simţ it gata, am apucat de clanţă şi… Era încuiat ă . Am tras piedica yalei şi a scos un clinchet, descuindu-se.

Am mai respirat o dat ă adâ nc, m-am mai pregă tit mintal o secundă , apoi amdeschis hot ă r â t ă uşa şi am păşit… O pală de aer îngheţ at m-a lovit în plin, împingâ ndu-mă înapoi. Am clipitdes. Înaintea mea, cea ţ a prinsese a se roti în v â rtej. O yală cu piedica pusă la uşa unei mansarde, Chloe? Nu, mă aflam pe acoperiş. Doi. M-am clă tinat, iar uşa dă du să se închidă în urma mea. Am prins-o cumâ na de margine, dar ceva a izbit-o, cu putere, şi s-a tr â ntit în canat. Amînşf ă cat clanţ a, iar piedica yalei se închise cu un clă nţă nit. Am apă sat peclanţă , convinsă că mă înşelasem. — Pleci a şa de cur â nd? mă întrebă el. Ce nepoliticos. M-am uitat lung la clanţă . Numai un singur tip de spirit, foarte rar, putea mişca lucrurile în lumea viilor. — Un semidemon agito, am şoptit.

— Agito? rosti el cu dispreţ . Eu sunt cap de list ă , pă puşă . Sunt un volo. Ceea ce nu-mi spunea nimic. Puteam doar ghici că era unul maiputernic. În via ţă , un semidemon telechinetic putea mişca obiectele mintal. Înmoarte, le putea mişca fizic. Un poltergeist. Am f ă cut uşurel un pas înapoi. Lemnul a scâ r ţâ it sub piciorul meu,aducâ ndu-mi aminte unde mă gă seam. M-am oprit scurt şi m-am uitat înjur.Eram pe un soi de pasarelă care se întindea de jur împrejurul celui de-al treilea etaj – mansarda, am presupus. În dreapta mea, era o por ţ iune de acoperiş aproape plat ă , acoperit ă cu unstrat gros de capace ruginite de sticle şi cutii de bere, de parcă o folosea cineva,din câ nd în câ nd, drept terasă . Asta m-a mai liniştit. Nu eşuasem pe unacoperiş, ci doar într-un balcon. Supă r ă tor, dar destul de în siguranţă . Am bă tut uşor cu degetele în uşă , f ă r ă să vreau într-adev ă r să trezesc pecineva, dar nă dă jduind că i-a ş putea atrage atenţ ia lui Derek. — N-o să te audă nimeni, zise spiritul. Suntem complet singuri. A şa cumîmi place mie. Am ridicat mâ na să bat cu pumnul în uşă , apoi m-am oprit. Tata spuneamereu că metoda cea mai bună de a te purta cu un agresor era să nu-l la şi să -



şi dea seama că eşti speriat. Gâ ndindu-mă la tata, am simţ it un nod în gâ t.Oare mă mai că uta încă ? Bineînţ eles că da, iar eu nu puteam face nimic. Sfatul tatei în privinţ a agresorilor ţ inuse cu copiii care îşi bă teau joc de

bâ lbâ iala mea – renunţ au câ nd vedeau că nu obţ in nici o reacţ ie din parteamea. Prin urmare, am tras adâ nc aer în piept şi am trecut la ofensiv ă .

— Ai spus că ştii de Grupul Edison şi de experimentele lor, am zis eu. Aifost şi tu un subiect? — Plictisitor. Hai să vorbim despre tine. Ai un iubit? Pariez că da. O fat ă dr ă guţă ca tine, petrecâ ndu-şi timpul cu doi bă ieţ i. Trebuie să te fi combinat cuunul dintre ei pâ nă acum. Deci, cu care? Izbucni în r â s: Stupidă întrebare. Fata dr ă guţă se va alege cu bă iatul dr ă guţ . Chinezoiul. Se referea la Simon, care era pe jumă tate coreean. Mă tachina, urmă rindsă vadă dacă sar în apă rarea lui Simon şi îi confirm, astfel, că era iubitul meu.Dar nu era. Adică , nu era încă , deşi se pă rea că într-acolo se îndreptaulucrurile. — Dacă vrei să r ă mâ n şi să vorbim, am nevoie înt â i de nişte r ă spunsuri,am zis eu. El r â se. — Z ă u? Nu mi se pare că ai putea pleca undeva. Am apucat din nou de clanţă . Un capac de sticlă mă lovi în obraz, chiarsub ochi. M-am uitat ur â t în direcţ ia lui. — Asta a fost doar de avertisment, micuţă necro. Şi continuă , pe un tonr ă ut ă cios: Pe aici, jucă m jocul meu, după regulile mele. Acum povesteşte-midespre iubitul t ă u. — N-am niciunul. Dacă ai idee despre experimentul Genesis, atunci ştiişi că nu suntem aici în vacanţă . Câ nd eşti fugar, nu prea mai ai timp de

romantism. — Lasă sarcasmul cu mine. Am dat cu pumnul în uşă . Urmă torul capac de sticlă îmi nimeri ochiul,înţ epâ ndu-mă . — Eşti în primejdie, fetiţ o. Nu-ţ i pasă ? Vocea îi cobor î la urechea mea: — În clipa asta, eu sunt cel mai bun prieten al t ă u, a şa că ai face mai

bine să te por ţ i frumos. Tocmai a ţ i fost conduşi într-o capcană , iar eu suntsingurul care v ă mai poate scoate de aici. — Conduşi? De cine? De cel care ne-a adus aici…? M-am gâ ndit repedela un nume oarecare: De Charles? — Nu, de cineva total necunoscut, iar Charles doar s-a înt â mplat să v ă aducă exact aici. Ce coincidenţă ! — Dar el ne-a spus că nu mai lucrează pentru Grupul Edison. A fostcâ ndva doctor la ei… — Mai este încă . — E-el e dr. Fellows? Cel despre care vorbeau la laborator? — Nimeni altul.



— Eşti sigur? — N-a ş putea uita niciodat ă fa ţ a aceea. — Hm, pă i, asta-i ciudat. În primul r â nd că nu-l cheamă Charles. În aldoilea, că nu e doctor. În al treilea, că eu o cunosc pe dr. Fellows, este mă tuşamea, iar individul ă la de la parter nu seamă nă câ tuşi de puţ in cu ea.

Lovitura veni din spate, nimerindu-mă în dosul genunchilor. Picioarelem-au lă sat şi am că zut în patru labe. — Să nu te joci cu mine, micuţă necro. Câ nd am încercat să mă ridic, mă lovi cu o scâ ndur ă veche, mâ nuind-oca pe o bâ t ă de baseball. Am încercat să mă feresc din calea ei, dar m-a nimerit în umă r şi m-a izbit de balustradă . Un trosnet şi balustrada cedă . M-amclă tinat şi, pentru o secundă , tot ce am putut vedea a fost terasa de betonaflat ă cu două etaje mai jos. M-am apucat de o alt ă bucat ă de balustradă . A rezistat şi tocmai câ nddă deam să mă liniştesc, scâ ndura v â jâ i drept că tre mâ na mea. Am dat drumul

balustradei şi m-am t â r â t de-a buşilea pe pasarelă , în timp ce scâ ndura loviat â t de tare în urma mea, că rupse balustrada, rupâ ndu-se şi ea totodat ă , într-o explozie de a şchii de lemn putred. Am alergat că tre partea plat ă a acoperişului. El azv â rli ciotul de scâ ndur ă r ă masă înspre mine. M-am împleticit, dâ ndu-mă cu spatele înapoi, ciocnindu-mă iar ăşi de balustradă . Mi-am recă pă tat echilibrul şi m-am uitat înjur. Nici un semn din partealui. Nici un semn de vreo mişcare. Dar ştiam că e acolo, urmă rindu-mă să vadă ce aveam să fac în continuare. Am luat-o la fugă spre uşă , apoi am fentat că tre partea plat ă aacoperişului. O bufnitur ă . Cioburi explodar ă în fa ţ a mea şi spiritul apă ru,

ţ inâ nd în mâ nă o sticlă spart ă . M-am tras repede înapoi. Sigur, asta-i o idee grozav ă . Mai dă tu mult cu spatele în balustradă şi-osă vezi câ t mai ţ ine. M-am oprit. N-aveam unde fugi. M-am gâ ndit să ţ ip. Întotdeauna am ur â t asta în filme – eroinele care ţ ipă după ajutor câ nd sunt încolţ ite -, dar, în clipaasta, între un poltergeist ce agita o sticlă spart ă în fa ţ a mea şi o că dere de două etaje, a ş fi putut supravieţ ui umilinţ ei de a fi salvat ă . Problema era că nimenin-ar fi ajuns aici în timp util. Deci… acuma ce-o să faci? Necromanta superputernică împotrivapoltergeistului agresor? Corect. Aveam un mijloc de apă rare, cel puţ in împotriva spiritelor. Mi-am atins amuleta. Îmi fusese dă ruit ă de mama. Ea spusese că aveasă -i ţ ină la distanţă pe toţ i „baubau” pe care-i vedeam câ nd eram eu mică –spirite, cum ştiam acum că fuseser ă . Nu pă ruse să funcţ ioneze prea bine, dar l-am str â ns în palmă şi asta m-a ajutat să mă concentrez, focalizâ ndu-mi atenţ ia asupra a ceea ce eram eu. Mi-am imaginat cum îl împing pe spirit înapoi în lumea lui. — Să nu îndr ă zneşti, micuţ o. N-o să faci decâ t să mă scoţ i din să rite şi…



Mi-am str â ns ochii şi i-am dat un uria ş br â nci mintal. T ă cere. Am a şteptat, ciulind urechea, convinsă că , dacă deschid ochii, o să -l v ă dchiar în fa ţ a mea. După o clipă , m-am uitat printre gene şi n-am ză rit decâ tcerul cenuşiu. Cu toate acestea, am continuat să mă ţ in str â ns de balustradă ,

pregă tit ă pentru o sticlă spart ă venind în zbor spre capul meu. — Chloe! Mi s-au muiat genunchii la acest strigă t. Pa şi bocă nind pe acoperiş.Spiritele nu păşesc cu zgomot. — Nu te mişca. M-am uitat peste umă r şi l-am v ă zut pe Derek. Trei. Derek îşi f ă cea drum spre mine, traversâ nd por ţ iunea plat ă aacoperişului. Era îmbr ă cat în jeanşi şi un tricou, dar desculţ . — Ai grijă , i-am strigat. Sunt cioburi. — V ă d. R ă mâ i pe loc. — E în regulă . Mă ridic imediat şiLemnul pâ r â i sub mine. — Sau poate nu. — R ă mâ i acolo unde eşti. Lemnul e putred. O să te ţ ină , câ t ă vreme stainemişcat ă . — Dar am putut veni pâ nă aici, a şa că trebuie să … — N-o să test ă m teoria asta, bine? Nu era nici urmă din obişnuitul ton r ă stit, ner ă bdă tor, în glasul lui, ceeace însemna că era într-adev ă r îngrijorat. Iar dacă Derek era îngrijorat, mai binest ă team pe loc şi nu mişcam. M-am apucat cu mâ inile de balustradă . — Nu! zise el. Adică , da, ţ ine-te, dar nu te lă sa deloc pe ea. E putredă de

sus pâ nă jos. Grozav. Derek se uit ă în jur, de parcă ar fi că utat ceva pe care să -l poat ă folosi.

Apoi îşi dă du jos tricoul. Am încercat să nu mă uit în alt ă parte. Nu pentru că ar fi ar ă tat r ă u f ă r ă bluză . Dimpotriv ă , de fapt, şi tocmai de aceea… Să zicemdoar că prietenii o duc într-adev ă r mai bine câ nd sunt complet îmbr ă ca ţ i. Derek se apropie câ t îndr ă zni, apoi înnodă un colţ al tricoului şi-l aruncă spre mine. L-am prins la a doua aruncare. — N-o să te trag eu, mă preveni. Ceea ce era un lucru bun, deoarece, cu puterea lui de v â rcolac, probabilmi-ar fi smuls tricoul din mâ ini şi atunci a ş fi că zut pe spate, de pe acoperiş. — Ţ ine-te de el şi vino singur ă … T ă cu, v ă zâ nd că asta f ă ceam deja. Am ajuns la partea plat ă aacoperişului, am f ă cut un pas, şov ă itor, apoi am simţ it cum mă lasă genunchii.Derek m-a prins de bra ţ – bra ţ ul f ă r ă copci şi bandaje, plus o zgâ rietur ă deglonţ – şi m-am a şezat, moale, pe jos. — O-o să stau aici, doar un pic, am îngă imat cu vocea mai tremur ă toaredecâ t mi-ar fi plă cut.



Derek se a şeză lâ ngă mine, îmbr ă cat la loc cu tricoul, îl simţ eam cum mă priveşte atent, nesigur. — O-o să -mi revin. Lasă -mă doar o secundă . Nu-i primejdios dacă st ă maici, nu? — Mda, panta are numai două zeci şi cinci de grade, a şa că …

Observ â ndu-mi expresia, spuse scurt: Nu-i primejdios. Cea ţ a se ridica şi puteam vedea pă durea întinzâ ndu-se pâ nă în zare, de

jur împrejur, şi un drum desfundat şerpuind printre copaci pâ nă la casă . — A fost un spirit, am zis, în cele din urmă . — Mda, mi-am închipuit. — Ş-ştiam că nu trebuia să -l urmez, dar… Am f ă cut o pauză , nefiind gata pentru o explica ţ ie amă nunţ it ă , încă zdruncinat ă . M-am oprit în dreptul uşii

voastre, sper â nd că mă vei auzi. Bă nuiesc că m-ai auzit, nu? — Oarecum. Moţă iam. M-am trezit buimac şi de-aceea mi-a luat un timppâ nă să ajung aici, afar ă . Am puţ ină febr ă . Acum observam şi eu semnele febrei, obrajii aprinşi şi ochii lucioşi. — Eşti pe cale să …? am început. — Nu mă Preschimb. Nu deocamdat ă . Acum ştiu cum mă simt câ nd seînt â mplă şi am un reper după care să mă iau. Mai durează o zi, cel puţ in. Să sper ă m că şi mai mult. — Pun pariu c-o să te Preschimbi complet de data asta, am spus eu. — Mda, poate. Dar după tonul lui mi-am dat seama că se îndoia. Cum st ă team acolo, m-am uitat pe furiş la el. La şaisprezece ani, Derekera cu peste treizeci de centimetri mai înalt decâ t mine. Şi solid construit, deasemenea, cu umeri largi şi muşchi pe care de obicei îi ascundea sub haine

lă lă i, ca să nu intimideze cu înf ăţ işarea lui. De câ nd începuse Preschimbarea, Mama Natur ă pă rea să -l mai fi slă bitdin fr â ie. Pielea feţ ei i se luminase. Nici pă rul lui negru nu mai pă rea unsuros.Îi mai at â rna încă peste ochi – nici pe departe emo, doar ca şi câ nd nu-şi

bă tuse capul să şi-l mai tundă de ceva vreme, în ultimul timp, cred că numai la asta nu-i st ă tuse mintea. Am încercat să mă relaxez şi să mă bucur de priveliştea ză rit ă prin cea ţ adestr ă mat ă , dar Derek se foia în loc, f ă r ă stare, ceea ce era foarte neobişnuitdin partea lui. În mod clar voia să ştie ce se înt â mplase. — Pă i, era spiritul de care-ţ i spuneam, am început eu, într-un t â rziu. Mi-a spus că era un semidemon volo. Telechinetic, dar mai puternic decâ t dr.Davidoff. Probabil de acela şi tip ca Liz. M-a atras aici, afar ă , a încuiat uşa, apoia început să mă bombardeze cu lucruri. Derek se uit ă iute în jur. — L-am expulzat. — Bine, dar n-ar fi trebuit să -l urmezi deloc, Chloe. Tonul să u era calm, rezonabil, at â t de nepotrivit cu Derek pe care-l ştiameu, încâ t m-am uitat lung la el şi în minte mi s-a strecurat ideea că nu era



Derek. Înainte de a evada din laboratorul Grupului Edison, înt â lnisem unsemidemon, legat de clă direa laboratorului în chip de generator de putere.Semidemonul posedase pe cineva, dar victima fusese doar un alt spirit. Să fifost oare şi Derek posedat? — Ce? întrebă Derek, câ nd observ ă că mă holbam la el.

— Te simţ i bine? — Mda, numai… îşi frecă ceafa, adunâ ndu-şi umerii şi apoi rotindu-i.Obosit. Buimă cit. Chiar nă uc. Prea mult… îşi că ut ă cuvintele. Să fiu aici. Să fiuîn siguranţă . Încă în faza de adaptare. A şa, mai înţ elegeam. Tr ă să tura protectoare de om-lup din Derek fuseseexploatat ă la maximum, zile de-a r â ndul, ţ inâ ndu-l mereu treaz şi alert. Să existe acum altcineva care să aibă grijă de noi trebuie să i se fi pă rut ciudat.

Totuşi, să nu mă bruftuluiască pentru neglijenţ a de a mă fi luat după un spirit,apă rut înt â mplă tor, pâ nă pe acoperiş era în at â t de totală contradicţ ie cuDerek, încâ t mi-am dat seama că trebuia să mai fie şi altceva la mijloc. Câ nd l-am întrebat ce-l fr ă mâ nta, a murmurat că nu era nimic. N-amst ă ruit şi mă pregă team să -i mai vorbesc despre spirit, câ nd r ă bufni: — E vorba de Tori. Nu-mi place povestea ei despre cum a reuşit să scape. Noaptea trecut ă , câ nd oamenii Grupului Edison fuseser ă la un pas de ane captura, o înhăţ aser ă pe Tori. Totuşi, câ nd îşi concentraser ă for ţ eleîmpotriva principalei ameninţă ri – Derek -, o lă saser ă pe t â nă ra vr ă jitoarepă zit ă doar de un singur om. Ea îl imobilizase într-o vrajă de legare şi scă pase. — Crezi că au lă sat-o intenţ ionat să scape? — Nu spun că … Doar că … N-am nici o dovadă . Şi tocmai asta îl f ă cea să nu se simt ă liniştit şi împă cat, faptul că îndoielile sale nu se bazau pe nimic, doar pe o presimţ ire. Mintea sclipitoare ce

excela în matematică şi în ştiinţă prefera faptele palpabile. — Dacă bă nuieşti că a fost de la bun început o iscoadă , nu-i a şa, să ştii.Mi-am cobor â t vocea: Dar să nu-i spui că ţ i-am povestit eu, bine? Câ nd m-aajutat să evadez, tot ce-şi dorea era să plece de la Grupul Edison şi să dea fugala tat ă l ei. A şa că l-a sunat. În loc să vină el, a trimis-o pe mama ei – femeia decare tocmai reuşiser ă m să scă pă m. Tori a fost foarte îndurerat ă , sincerîndurerat ă . Chiar şocat ă . N-ar fi putut să se prefacă , mimâ nd asta. — Nu m-am gâ ndit că ar fi fost iscoada lor încă de atunci. — Ci doar că a bă tut palma cu ei noaptea trecut ă ? — Mda. — Oare Tori ne-ar tr ă da pentru f ă gă duiala că îşi va recă pă ta via ţ a dedinainte? Da, se poate şi-a şa şi ar trebui să fim cu bă gare de seamă , însă eu,una, îi cred povestea. Cel puţ in, dacă mama ei nu le-a spus celorlalţ i membri aiGrupului că Tori a descoperit cum se fac vr ă jile – şi mă îndoiesc că a spus-o -,atunci, după câ te ştiu ei, Tori are doar izbucniri înt â mplă toare de putere şi-orsă creadă că vraja ei de legare a prins pentru că n-a avut de-a face decâ t cu unsingur gardian. Eu am v ă zut-o folosindu-şi puterile. Nu-i trebuie să rostească nici un fel de incanta ţ ie. Pur şi simplu, dacă se gâ ndeşte la asta, poate s-o facă .



— F ă r ă să arunce energia cu mâ inile? F ă r ă să facă exerciţ ii înainte?Clă tină din cap, impresionat, adă ugâ nd: Să nu-i spui asta lui Simon. — Ce să nu-i spună lui Simon? se auzi o voce în spatele nostru. Ne-am întors şi l-am v ă zut pe Simon, venind pe acoperiş. — Că Tori n-are nevoie să folosească incanta ţ iile ca să arunce o vrajă ,

zise Derek. — Pe bune? Înjur ă . Aveai dreptate. Nu-mi spuneţ i, începu să se apropie,traversâ nd acoperişul. Apoi adă ugă : Şi mai bine încă , nu-i spuneţ i ei că eu amnevoie de incanta ţ ii şi de să pt ă mâ ni întregi de exerciţ iu, şi tot o fac ca vai delume. — Dar ţ i-a ieşit bine vraja de dobor â re a adversarului noaptea trecut ă ,am zis eu. El r â njii. — Mersi. Acum, să îndr ă znesc să v ă întreb ce faceţ i voi doi de v-a ţ iascuns aici, sus? Sau o să mă facă gelos dacă aflu? Simon zâ mbi câ nd spuse acestea, dar Derek îşi întoarse privirea,r ă spunzâ nd aspru: — Bineînţ eles că nu. — Deci n-a ţ i avut vreo nouă aventur ă ? Simon se lă să jos, lâ ngă mine, departea cealalt ă , at â t de aproape încâ t se frecă de mine câ nd se a şeză , şi-şi pusemâ na peste a mea. În mod cert arat ă ca locul potrivit pentru o aventur ă .

Ascunză toare pe v â rful acoperişului, vechi foişor. Asta a fost aici, nu? Un postde observa ţ ie? — Mda. Şi e putred, deci nu te apropia de el, zise Derek. — Nu m-am apropiat. A şadar, aventur ă ? — Una mică , am r ă spuns.

— O, fir-ar! Întotdeauna le ratez. Bine, informa ţ i-mă , dar lua ţ i-mă încet.Ce s-a înt â mplat? I-am explicat. Ascult â nd, atent şi preocupat, Simon arunca priviri sprefratele lui. Fratele lui vitreg, bă nuiesc c-o să ziceţ i voi – de cum te uitai la ei,ştiai că nu erau rude de sâ nge. Simon avea cincisprezece ani, cu o jumă tate dean mai mare decâ t mine, era zvelt şi atletic, cu ochi negri, migdala ţ i, şi pă r

blond, ţ epos. Câ nd Derek avea vreo cinci ani, fusese adus să locuiască împreună cu Simon şi tat ă l lui. Bă ieţ ii erau acum cei mai buni prieteni şi fra ţ i,cu sau f ă r ă legă turi de sâ nge. I-am povestit cam tot at â t câ t îi povestisem şi lui Derek mai devreme. Lasf â r şit, el se uit ă de la Derek la mine: — Trebuie să fi dormit buştean dac-am scă pat eu toate r ă cnetele, ziseSimon. — Ce r ă cnete? întrebă Derek. — Vrei să spui că ea ţ i-a povestit pur şi simplu cum s-a luat după unspirit pâ nă pe acoperiş şi tu n-ai f ă cut-o cu ou şi oţ et? — Nu prea e în apele lui în diminea ţ a asta, am spus eu.



— Nu e deloc, a ş zice eu. N-ai de gâ nd s-o întrebi şi despre restulpoveştii? Partea în care explică de ce l-a urmat pe spirit? Pentru că sunt sigurcă a existat un motiv. Am zâ mbit. — Mulţ umesc. A existat. Spiritul era un adolescent care ştia despre

Grupul Edison şi despre experiment. — Ce? Derek îşi întoarse brusc capul spre mine, iar întrebarea sună maidegrabă a mâ r â it. — De aceea l-am urmat. Exist ă un bă iat mort în locul acesta, careprobabil a fost şi el un subiect, iar dacă a murit aici… — Atunci asta e o problemă , zise Simon. Am încuviinţ at: — Primul meu gâ nd a fost, fireşte: „O, Doamne, am fost conduşi într-ocapcană .” Simon clă tină din cap: — Nu Andrew. El face parte dintre bă ieţ ii buni. Îl cunosc de câ nd mă ştiu. — Dar eu nu. Tocmai de aceea l-am zgâ ndă rit pe spirit să spună maimulte, dar mi-a fost foarte clar că nu l-a recunoscut. Andrew a zis că loculacesta a fost proprietatea individului care a pus bazele grupului de opozanţ i şicare, la origini, fusese şi el implicat în experimente. Dacă exist ă vreo legă tur ă cu bă iatul ă sta, cred că în casa asta o s-o gă sim. — Putem să -l întrebă m pe Andrew…, începu Simon. Derek îl întrerupse: — O să ne gă sim singuri r ă spunsurile.

Simon şi Derek îşi încrucişar ă privirile. După o secundă , Simon bodogă niceva despre complicarea lucrurilor, dar nu protest ă . Dacă Derek voia să seamuze jucâ ndu-se de-a detectivul, fie! Cur â nd, aveam să plecă m, să ne ducemca să -i salv ă m pe cei pe care îi lă saser ă m în urmă şi să -i scoatem din gheareleGrupului Edison… sau cel puţ in a şa speram noi. Patru. Am cobor â t la parter, la scurt timp după aceea. Derek s-a îndreptat glonţ că tre bucă t ă rie, ca să şterpelească micul dejun, cum ar veni. E drept că dormiser ă m numai câ teva ore, dar se apropiase deja pr â nzul, iar stomacul luif ă cea gă lă gie, cum era de a şteptat. În timp ce el că uta de mâ ncare, Simon şi cu mine ne-am v â r â t niţ el nasulprin noua noastr ă locuinţă . Citisem odat ă o carte despre o fat ă dintr-un imensconac englezesc, unde exista o camer ă secret ă pe care nimeni n-o descoperiseani de-a r â ndul, pentru că în fa ţ a uşii, mascâ nd-o, fusese împins un şifonier.Mi-am amintit că , atunci câ nd o citisem, îmi spusesem că era o prostie. Tataavea prieteni cu nişte case foarte mari, totuşi era cu neputinţă să pierzi din

vedere vreo camer ă . Dar în conacul acesta, şi cu un pic de ajutor din parteaimagina ţ iei, înţ elegeam că e cu putinţă .



Clă direa nu era doar imensă . Era şi ciudat constituit ă . De parcă arhitectul tr â ntise, la gr ă madă , nişte încă peri în planul de construcţ ie, f ă r ă să se gâ ndească la cum va face legă tura dintre ele. Partea din fa ţă era destul desimplă . Exista holul principal prin care se conectau uşile camerelor, scă rile,

bucă t ă ria, un living şi o sufragerie. Apoi devenea aiuritor, ramificâ ndu-se în

vreo două alte holuri, în partea din spate a casei, cu încă peri din care sedeschideau alte încă peri. Majoritatea erau foarte micuţ e, de nici mă car doi pedoi. Mulţ imea acestor odă iţ e care se r ă spâ ndeau în toate direcţ iile îmi aminteade galeriile din vizuina unui iepure. Am gă sit chiar şi un şir separat de scă ri, înpartea din spate a casei, care ar ă tau de parcă de ani buni nu se mai f ă cusecur ăţ enie pe acolo. Câ nd Simon se duse să vadă dacă Andrew se trezise, eu am intrat în

bucă t ă rie, unde Derek studia o conserv ă ruginit ă de fasole. — Chiar at â t de foame îţ i e? am întrebat. — O să -mi fie, cur â nd. Percheziţ ionă bucă t ă ria, deschizâ nd dulapurile. — Deci nu vrei să -l întreb eu pe Andrew despre bă iatul acela, am zis.

Totuşi ai încredere în el, nu? — Desigur. Scoase o cutie de grisine şi o întoarse pe toate pă r ţ ile, că ut â nd unde scria „a se consuma înainte de” şi data. — Asta n-a sunat prea convingă tor, am remarcat eu. Dacă ne află m aicicu o persoană în care nu ai încredere… — În clipa asta, singurele persoane în care am încredere sunteţ i tu şiSimon. Nu cred că Andrew a pus la cale ceva. Dacă ar fi fost a şa, nu mai eramacum aici. Dar nu vreau să risc, nu, dacă ne putem gă si noi singuri

r ă spunsurile. Am încuviinţ at: — Bine, fie. Numai că … Ştiu că nu vrei să -l sperii pe Simon, dar… dacă eşti îngrijorat… îmi simţ eam obrajii arzâ nd. Nu vreau să spun că trebuie să -mifaci mie confesiuni, numai să nu… — Să nu-ţ i închid gura câ nd tu ştii că e ceva în neregulă , îmi continuă elfraza şi se întoarse, privindu-mă în ochi. N-am s-o fac. — Gata, a ajuns să bea şi ketchupul? dă du Simon buzna în bucă t ă rie.Zece minute, frate. Vine şi Andrew şi… — Şi îşi cere iertare cu prisosinţă pentru lipsa de mâ ncare, glumi

Andrew, intr â nd. Era cam de v â rsta tat ă lui meu, cu pă r că runt tuns foarte scurt şi nasulcoroiat, cu umeri masivi şi trup îndesat. Puse o mâ nă pe umă rul lui Derek: — E pe drum. Unul dintre membrii grupului va aduce micul dejun şi va fiaici în zece minute. Îşi ţ inu mâ na pe umă rul lui Derek, str â ngâ ndu-l prieteneşte. Era un gestst â ngaci, poate pentru că era cu vreo două palme mai scund decâ t Derek, darpă ru să fie mai mult de at â t. Noaptea trecut ă , câ nd îl v ă zuse pe Derek prima



oar ă după câţ iva ani, un nor de surpriză şi de circumspecţ ie îi traversasechipul. Derek i-l observase şi ştiam că îl afectase – str â ngerea de inimă că unom pe care-l cunoştea aproape dintotdeauna reacţ iona de parcă el ar fi fost

vreun adolescent strangulator, pentru care mai degrabă treci pe partea cealalt ă a str ă zii, ca să -l ocoleşti.

Ca şi Simon, Andrew era vr ă jitor. Era un vechi prieten de-al tat ă lui bă ieţ ilor şi un fost angajat al Grupului Edison. Totodat ă , era şi persoana lor decontact în caz de urgenţă . Andrew şi tat ă l lor avuseser ă un soi de neînţ elegere,în urmă cu vreo câţ iva ani, dar ţ inuser ă legă tura şi de aceea, câ nd noi neaflaser ă m la ananghie, veniser ă m la el. Andrew îl mai str â nse o dat ă de umă r pe Derek, apoi începu să robotească prin bucă t ă rie, scoţâ nd farfurii şi clă tindu-le, ştergâ nd praful de pedulapuri şi de pe masă , întrebâ ndu-ne cum am dormit şi cer â ndu-şi din nouscuze pentru lipsa pregă tirilor. — Cam greu să te pregă teşti câ nd nu ştii că vine cineva, zise Simon. Daro să fie în regulă ? o să stai şi tu aici, cu noi? Ştiu că ai de lucru… — Lucrez de acasă de mai bine de doi ani. În sf â r şit am ajuns la v â rsta la care să pot lucra de acasă , de pe calculator, slav ă Domnului. Drumurile zilnicepâ nă la New York mă omorau. Acum mă duc numai o dat ă pe să pt ă mâ nă , laşedinţ e. Simon se întoarse spre mine: — Andrew este redactor. De că r ţ i. Aruncă o privire spre Andrew: Chloe escenarist ă . Am roşit şi m-am bâ lbâ it, spunâ nd că evident că nu eram scenarist ă ,doar aspirant ă ; dar Andrew zise că i-ar face plă cere să -i povestesc la ce lucramşi să -mi r ă spundă la orice întrebă ri a ş fi avut despre scris. Iar cuvintele lui

sunar ă ca şi câ nd ar fi vorbit serios, spre deosebire de majoritatea adulţ ilor,care îţ i spun politeţ uri dintr-astea doar ca să te facă să te simţ i mai bine. — În clipa asta lucrează la o bandă desenat ă , cu mine, zise Simon. Un

jurnal grafic al aventurilor noastre. Simplu divertisment. — Foarte interesant. Bă nuiesc că tu faci desenele, nu? Tat ă l t ă u mi-aspus că eşti… În clipa aceea, se auzi soneria de la intrare. — Trebuie să fie micul dejun, zise Andrew. Chloe? Ştiu că Tori esteprobabil extenuat ă , dar ar trebui să coboare şi ea, pentru întrunire. — Mă duc s-o trezesc. A şadar, sosise misteriosul grup de rezistenţă . Nu era prea impresionant:trei persoane plus Andrew. Ceilalţ i membri erau Margaret, care semă na foarte tare cu femeile cu carelucra tata – tipul de reprezentant comercial al unei corpora ţ ii, înalt ă , cu pă rşaten, uşor încă runţ it şi tuns scurt. Ea era necromant ă . Gwen, mult mai înalt ă decâ t mine, pă rea proaspă t absolvent ă de liceu.Câ t despre tipul de supranatural, cu pă rul ei blond scurt, cu nasul în v â nt şi



bă rbia ascuţ it ă , începusem să mă întreb dacă nu era cumva un soi de spiriduş,pâ nă câ nd a spus ea că era vr ă jitoare, ca Tori. Al treilea nou-sosit era Russell, ca un bunicuţ chel, care era un şamanparamedic, în caz că aveam nevoie de îngrijiri medicale după încercă rile princare trecuser ă m. Ca şi Andrew şi Margaret, era unul dintre membrii fondatori

ai grupului, care, de asemenea, lucrase pentru Grupul Edison. Andrew spuse că ar mai fi alţ i şase membri în New York City şi încă vreodouă zeci sau mai mulţ i prin ţ ar ă . În condiţ iile actuale, totuşi, nu pă ruse omişcare sigur ă să fie convoca ţ i cu toţ ii aici, ca să ne înt â lnească . Prin urmare,ei îi trimiseser ă pe cei care ar fi putut să ne fie cel mai de ajutor – unnecromant şi o vr ă jitoare. Derek n-avea noroc. Nu exista nici un v â rcolac îngrup, ceea ce nu era surprinză tor, av â nd în vedere că erau probabil vreodouă zeci în toat ă ţ ara, fa ţă de sutele de necromanţ i şi utilizatori de vr ă ji. Supranaturalii care se ală turaser ă Grupului Edison nu erau malefici. Ceimai mulţ i erau ca mă tuşa mea, care-şi oferise serviciile în calitate de doctorpentru că voia să -i ajute pe oamenii ca fratele ei – un necromant care ori sesinucisese, ori fusese f ă cut să se arunce de pe acoperiş de că tre spirite, pe câ ndse afla încă la colegiu. Grupul Edison crezuse că soluţ ia ar fi modificarea genetică – o mică intervenţ ie asupra ADN-ului nostru cu scopul de a minimaliza efectelesecundare şi a ne îmbună t ăţ i controlul asupra puterilor pe care le posedam.Lucrurile începuser ă să meargă prost încă de câ nd eram noi mici şi trei dintre

v â rcolaci atacaser ă o sor ă medicală . Cei trei fuseser ă „elimina ţ i”. Ucişi deaceia şi oameni care declaraser ă solemn că vor încerca să -i ajute pesupranaturali. Acela fusese momentul în care tat ă l lui Simon şi alţ ii, precum

Andrew, pă r ă siser ă Grupul.

Dar pentru unii nu fusese de ajuns să plece. Îngrijora ţ i de ceea ce v ă zuser ă , continuaser ă să ţ ină sub observa ţ ie activit ăţ ile Grupului Edison,asigur â ndu-se că nu deveneau o ameninţ are pentru ceilalţ i supranaturali.

Acum, noi le aduceam veşti despre exact ceea ce se temuser ă ei mai tare. La ceimai mulţ i dintre noi, modificarea genetică produsese efectul contrar, rezult â ndcopii cu puteri incontrolabile – vr ă jitoare care puteau arunca vr ă ji f ă r ă incanta ţ ii şi necromanţ i care puteau învia mor ţ ii accidental. Fiindcă aceşti subiecţ i-eşecuri nu s-au dovedit at â t de uşor de st ă pâ nitpe câ t sperase Grupul Edison, au recurs la aceea şi soluţ ie ca în cazul bă ieţ ilor

v â rcolaci. I-au ucis. Acum, noi veniser ă m la grupul lui Andrew că ut â nd ajutor. Eram înpericol de moarte şi lă saser ă m în urmă pe o alt ă fat ă -subiect, Rachelle, şi pemă tuşa mea Lauren, care se aflau în pericol chiar şi mai mare. Noi cereamacestui grup să le salveze şi pe ele şi să pună capă t ameninţă rii împotrivanoastr ă . Oare aveau să accepte? Niciunul dintre noi nu ştia. Gwen adusese micul dejun: gogoşi, cafea şi ciocolat ă cu lapte, desprecare sunt convinsă că ar fi reprezentat meniul ideal pentru nişte adolescenţ i. Ar



fi reprezentat… dacă noi n-am fi avut parte doar de mâ ncare pe sponci înultimele trei zile şi dacă unul dintre noi n-ar fi fost diabetic. Simon şi-a luat o gogoa şă şi o litr ă din cutia de ciocolat ă cu lapte,spunâ nd glumeţ că avea o scuză să mă nâ nce lucruri care, de regulă , nu f ă ceauparte din dieta lui. Derek fusese cel care se plâ nsese în numele lui. Andrew îşi

ceru scuze pentru faptul că uitase să -i prevină pe ceilalţ i despre Simon şif ă gă dui o mâ ncare mai consistent ă la urmă toarea noastr ă masă . Toat ă lumea era foarte dr ă guţă şi îndatoritoare, şi poate că eram euparanoică – influenţ at ă de Derek – însă , în spatele acelor zâ mbete şi acelor ochi

blâ nzi, mi se pă rea că exista o doză de stinghereală , de parcă nu se puteau oprisă nu se gâ ndească la puterile noastre date peste cap. De parcă se gâ ndeau, înpofida voinţ ei lor, că eram toţ i patru nişte veritabile bombe cu ceas. Nu numai eu nu mă simţ eam în largul meu. Câ nd am trecut în camerade zi, Derek şi-a ales un colţ şi s-a retras acolo. Simon abia de-a scos două

vorbe. Tori, care de obicei nu voia să aibă nimic de-a face cu noi, a stat aproapelipit ă de mine, încâ t m-am gâ ndit că încerca de fapt să -mi şterpelească gogoa şa. Noi versus ei. Monştrii modifica ţ i genetic versus supranaturalii normali. Simon şi cu mine am întreţ inut cea mai mare parte din conversa ţ ie. Astaa fost ciudat pentru mine, copila care veşnic se ţ inea la marginea unui grup,sper â nd că nu va fi invitat ă să vorbească pentru că atunci ar fi putut începe să se bâ lbâ ie. Însă dovada cu greutate consta în mine şi în ceea ce v ă zusem eu:spiritele celorlalţ i copii şi fişierele de pe computerul lui dr. Davidoff. În timp ce povesteam, am putut ză ri înţ elegere în ochii lor, dar şiîndoială , totodat ă . Au crezut că experimentul dă duse greş la câţ iva subiecţ i –ceea ce era exact lucrul de care se temuser ă câ nd îl pă r ă siser ă . De asemenea,

ne-au crezut câ nd am povestit despre Sanatoriul Lyle, „azilul” în care GrupulEdison ne ţ inuse. Câ nd experimentul a eşuat, era normal ca Grupul Edison să fi încercat să -şi ascundă urmele. Însă restul poveştii? Că ne v â naser ă câ nd evadaser ă m? Că tr ă seser ă înnoi, mai înt â i cu să geţ i cu tranchilizante, apoi cu gloanţ e adev ă rate? Că neîncuiaser ă în laborator? Că uciseser ă trei copii care rataser ă reabilitarea? Pă reau scene desprinse dintr-un film. Nu, nu-i bine spus. Ca aspirant latitlul de scenarist/regizor al unui blockbuster, dacă eu a ş fi auzit fazele astea,le-a ş fi respins ca scandalos de exagerate. Pot să spun că Andrew ne-a crezut. Şi Gwen, de asemenea – mi-am datseama după groaza întipă rit ă pe chipul ei. Însă Gwen era cea mai t â nă r ă , iaropinia ei nu pă rea să conteze prea mult. Russell şi Margaret nu şi-au pututascunde scepticismul şi am înţ eles că a-i convinge să ne ajute n-avea să fiechiar at â t de uşor pe câ t speraser ă m noi. În cele din urmă , am izbucnit: — Rachelle şi mă tuşa mea sunt în pericol. Ar putea fi ucise oricâ nd, dacă nu cumva au fost deja ucise.



— Mă tuşa ta este o valoroasă membr ă a echipei, zise Margaret, cu fa ţ a eisever ă impenetrabilă . N-or s-o ucidă . Nici prietena ta nu pare a fi în pericoliminent. E fericit ă şi docilă . Şi asta e tot ce vor cere de la ea, deocamdat ă . — Dar dacă află adev ă rul, nu va mai fi nici pe jumă tate at â t de docilă … Russell mă întrerupse:

— At â t mă tuşa, câ t şi prietena ta au ales cum au vrut ele, Chloe. Oricâ tde dur ar pă rea că sună . Amâ ndouă te-au tr ă dat. Nu mă a şteptam să fii at â t degr ă bit ă să le salvezi. — Mă tuşa mea… — Da, ştiu, te-a ajutat să evadezi. Dar nu te-ai fi aflat acolo dacă n-ar fifost tr ă darea prietenei tale. Rae îi spusese lui dr. Davidoff despre planurile noastre de evadare, a şa că fuseser ă pregă tiţ i câ nd am încercat să -l punem în aplicare. Ea le crezuseminciunile, câ nd îi spuseser ă că voiau să ne ajute, şi socotise că mie îmispă laser ă bă ieţ ii creierul. — A f ă cut o greşeală . Spuneţ i cumva că ar trebui s-o lă să m să moar ă dinpricina asta? M-am trezit că ridic vocea, a şa că am înghiţ it în sec, încercâ nd să r ă mâ n calmă , rezonabilă , şi am continuat: Indiferent ce a f ă cut, ea a considerat că a şa era cel mai corect, la momentul acela, şi eu n-am s-o abandonez acum. Am aruncat o privire că tre ceilalţ i. Simon încuviinţă repede şi vehement.Derek mormă i, r ă guşit: — Mda, a dat-o în bar ă , dar prostia nu e o crimă capitală . Apoi cu toţ ii ne-am uitat la Tori. Mi-am ţ inut r ă suflarea, simţ indgreutatea privirilor adulţ ilor asupra noastr ă şi ştiind că aveam nevoie deconsens în aceast ă problemă . — De vreme ce oricum ne ducem înapoi după mă tuşa lui Chloe, atunci şi

Rae ar trebui salvat ă , zise Tori. Şi amâ ndouă au nevoie să fie salvate câ t maicur â nd posibil. Se poate ca Grupul Edison să nu fie o adună tur ă de maniacir ă zbună tori dornici de crime, dar mama mea este excepţ ia şi, câ nd am plecat,nu era deloc mulţ umit ă de dr. Fellows. — Eu nu cred…, începu Russell. — E timpul să trecem la partea plicticoasă a discuţ iei noastre, exclamă

Andrew. N-a ţ i vrea voi, copii, să v ă duceţ i la etaj şi să v ă uita ţ i pe la celelaltecamere? Sunt sigur că fiecare dintre voi şi-ar dori o camer ă numai pentru el. — Ne e bine a şa, zise Simon. Andrew se uit ă spre ceilalţ i. Voiau să ieşim din încă pere, ca să poat ă delibera dacă să ne ajute sau nu. Îmi venea să ţ ip: Ce mai e de discutat? Oamenii pentru care a ţ i lucratcâ ndva ucid copii. Nu e asta misiunea voastr ă – să v ă asigura ţ i că activit ăţ ilelor nu fac r ă u nimă nui? Nu mai molf ă iţ i la gogoşi şi faceţ i ceva! — De ce nu…? începu Andrew. — Ne e bine a şa.



Acum sună ca un mâ r â it. Nu era decâ t tonul prin care Derek anunţ a: vorbesc serios, însă camera de zi încremeni deodat ă . Toţ i ochii se îndreptar ă că tre el, cu îngrijorare. Derek întoarse capul şi bolborosi: — Vreţ i să ieşim?

— V ă rog, zise Andrew. Ar fi mai uşor… — Cum doriţ i. Derek ne conduse afar ă din camera de zi. — Voi trei duceţ i-v ă să gă siţ i un nou dormitor pentru Tori. Eu îmi maiiau nişte gogoşi. Cinci. Pe hol, Derek se întoarse. Simon şi cu mine schimbar ă m o privire. Oricâ t de mult i-ar fi plă cut luiDerek să mă nâ nce, ultimul lucru la care s-ar fi gâ ndit în momentul ă sta era să -şi umple burdihanul. Ceea ce voia să spună , de fapt, era: lua ţ i-o pe Tori şiştergeţ i-o de aici, ca să pot asculta eu ce se vorbeşte la întrunire. Auzul de

v â rcolac îi permitea să tragă cu urechea şi din bucă t ă rie. — Lasă -mi şi mie una înmuiat ă în ciocolat ă , zise Simon, conducâ ndu-ne,pe Tori şi pe mine, că tre scă ri. — Dar tu n-ar trebui să … — Încercam doar să -ţ i mai pun fr â nă , îi aruncă Simon peste umă r. Vino,

Tori! Hai să gă sim o camer ă pentru tine. După cum s-a dovedit, Tori voia să stea cu mine. Nu că a recunoscut eaasta, bineînţ eles. A cercetat celelalte opţ iuni, gă sind cusururi şi plâ ngâ ndu-sede câ t de pr ă fuite erau toate şi cum se pă rea că era silit ă să r ă mâ nă împreună cu mine, pâ nă la urmă . M-am oferit să mă mut eu într-alt ă camer ă . Ea s-a

dezlă nţ uit să -mi spună că eram mult prea dr ă guţă şi că ar trebui să înv ăţ să -mi apă r drepturile. Am hot ă r â t că era vremea pentru un duş. Un duş mi-ar fi dat deopotriv ă şansa să -mi mai spă l din vopseaua de pepă r. Câ nd fugiser ă m de la Sanatoriul Lyle, tat ă lui meu i se spusese doar at â t –că fugisem. El n-avea habar că fusesem prinsă aproape imediat şi dusă lalaboratoarele Grupului Edison. Nu ştia cu ce se ocupa Grupul Edison, nici ceera un necromant. Pentru el, fiica lui schizofrenică fugise de la azilul ei şi acumtr ă ia pe str ă zi, în Buffalo. De aceea, oferise o recompensă . O jumă tate de milionde dolari recompensă . A ş fi vrut să -l anunţ că eram bine. Doamne, câ t a ş fi vrut. Dar mă tuşaLauren spusese că ar fi mai în siguranţă dacă n-ar afla adev ă rul, iar Derekfusese de acord. A şadar, deocamdat ă , f ă ceam mari eforturi să nu mă maigâ ndesc la câ t de îngrijorat trebuia să fie. Voiam să -i trimit un mesaj de îndat ă ce ar fi fost lipsit de primejdie s-o fac. Între timp, recompensa lui era oproblemă . Pă rul meu blond-ar ă miu era uşor de remarcat şi cu at â t mai mult dinpricina şuviţ elor roşii pe care i le adă ugasem chiar înainte de a fi fost dusă pesus la Sanatoriul Lyle. De aceea, Derek îmi cumpă rase o vopsea cu efect



temporar. Vopsea neagr ă . Tenul meu era prea palid pentru negrul pă rului, iaracum ar ă tam exact cum v-a ţ i imagina că arat ă o necromant ă : pielea albă şipă rul negru-corb. Supergoth. Dar, din fericire, culoarea începuse să se ducă .Sau cel puţ in a şa mi se pă rea mie. Tori m-a însoţ it pe hol, oferindu-mi sfaturi despre cum să -mi scot

vopseaua din pă r, devenit ă Domnişoara de Mare Ajutor la două minute după cemă f ă cuse nă t â ngă . În ultimele zile, ă sta pă rea să fie mersul lucrurilor cu Tori.Începea să se îndrepte, încet-încet, că tre prietenie, apoi îşi amintea că sepresupunea că noi două eram duşmance pe via ţă şi pe moarte. Acum era în dispoziţ ia prietenoasă . — Nu-l spă la de mai mult de trei ori cu şampon, altminteri o să -l faciuscat ca f â nul. Am v ă zut nişte balsam prin baie. Să -l foloseşti negreşit şi să -lla şi să intre bine în pă r. — În clipa asta, pă rul uscat ar fi mai acceptabil decâ t pă rul negru. Simon îşi iţ i capul din camera lui. — Îţ i dai culoarea jos? — Câ t de repede pot. Şov ă i o clipă , iar după expresia din ochii lui mi-am dat seama că era gata să -mi spună ceva ce parcă n-ar fi vrut să -mi spună . — Ştiu că n-o mai vrei, dar… Adică , dacă e să plecă m… — În momentul ă sta, trec culoarea neagr ă la domiciliu for ţ at. — Nu-i chiar at â t de r ă u. Tori îmi şopti, maimuţă rindu-se: — Simon crede că o fat ă goth e chiar atr ă gă toare. El se uit ă ur â t la ea: — Nu. Voiam doar…

Aruncă o privire ner ă bdă toare spre Tori, îndemnâ nd-o să ne lase singuri.Câ nd ea r ă mase pe loc, el se aplecă la urechea mea, împletindu-şi degetele cuale mele: — Ştiu că vrei să scapi de negru. O să -l rog pe Andrew să -ţ i aducă o

vopsea cu o culoare mai rezonabilă . Nu-mi pasă ce culoare are pă rul t ă u; vreaudoar să fii în siguranţă . — Ce dr ă guţ ! coment ă Tori. Simon intr ă între noi două , cu spatele la ea: — Poţ i să discuţ i asta şi cu Andrew. Poate că exagerez eu… — Nu, nu exagerezi. Totuşi am nevoie de duş, însă n-am să încerc să -miscot toat ă culoarea din pă r. — Bine. Ah, şi Derek zicea că te-ar interesa nişte lecţ ii de autoapă rare.Ce-ar fi să încercă m să ne ocupă m de asta după aceea? Nu prea aveam chef, dar el zâ mbea, evident foarte dornic să facă un gestdr ă guţ , după ce-mi dă duse un vot de blam la reparatul pă rului. Şi, cum sepă rea că nu vom avea nimic mai bun de f ă cut, am r ă spuns: — Cum să nu!



— Sună bine, zise Tori. Da, ştiu, nu mă invitai pe mine, dar am putea să tragem amâ ndouă foloase din antrenament. Şi, nu, nu încerc să mă v â r între

voi doi. Am terminat-o cu tine, Simon. Cred că tu şi Chloe faceţ i cel maiîngreţ oşă tor de dr ă guţ cuplu care s-a pomenit vreodat ă . Dar o să v ă puteţ i uitacu profundă emoţ ie unul în ochii celuilalt cu alt ă ocazie. În momentul ă sta, eu

am nevoie de lecţ ii de autoapă rare. A şadar, ne înt â lnim toţ i trei, afar ă , înspatele casei. Porni spre scă ri, strigâ nd în urmă : Şi oricum n-a ţ i fi fost unul-la-unul prea mult timp. Sunt sigur ă că Derek va veni să participe şi el, de îndat ă ce va sf â r şi de tras cu urechea. Câ nd am ieşit din baie, m-am ciocnit de Derek. — Gata cu şedinţ a? am întrebat. — Mda. Simon scoase capul pe uşa dormitorului lor, iar Derek îi f ă cu semn să

vină pe hol. — Unde-i Tori? întrebă . — Afar ă . Ne a şteapt ă pe noi, a şa că nu putem înt â rzia prea mult. — Şi verdictul este? scurt ă Simon. — Gwen şi Andrew ne cred. Margaret bă nuieşte că poate n-am înţ elescorect situa ţ ia şi ne-am gr ă bit să tragem concluzia greşit ă că Liz, Brady şi

Amber ar fi fost ucişi. Numai Russell crede că minţ im intenţ ionat. — Cretinul. De unde a dedus el…? Derek îl opri cu o privire. Simon îşi înghiţ i vorbele şi-i f ă cu semn luiDerek să continue. — S-au sf ă tuit pe calculator şi cu vreo alţ i doi membri cu vechime şi…Derek se uit ă la mine şi i-am citit r ă spunsul în felul în care privirea i s-aadâ ncit într-a mea: Vor s-o ia încet, să adune înt â i mai multe informa ţ ii. Or să

trimit ă o echipă la Buffalo, în recunoa ştere. Simon se înfurie: — Sigur, o apucă pe drumul încet dar sigur, în vreme ce Rachelle şi dr.Fellows ar putea fi… Se uit ă la mine: Pardon. Am stat a şa, toţ i trei, fierbâ nd la foc mic. M-am întors spre Derek: — Tu ce crezi c-ar trebui să facem? — Deocamdat ă ? Să le câ nt ă m în strună . Glasul îi era r ă guşit de frustrare. — Nu putem face nimic altceva. Suntem v â na ţ i de Grupul Edison. Vatrebui să st ă m cuminţ i. Am gă sit-o pe Tori în spatele casei. Eu i-am cerut iertare că st ă tusemat â ta; bă ieţ ii, nu. Simon abia începuse să ne arate o priză de încheietur ă , câ nd

Andrew ne chemă înă untru. Russell deja plecase. — A şters-o, murmur ă Simon, ca să nu fie nevoit să ne privească în ochidupă ce le-a spus celorlalţ i că minţ im.



Şi Gwen plecase, însă doar ca să cumpere alimente şi mâ ncare gatapreparat ă pentru cină . Da, se f ă cuse deja ora cinei. Pentru că ne treziser ă mat â t de t â rziu, să riser ă m peste masa de pr â nz. Am mâ ncat împreună cu Andrew, Gwen şi Margaret. Ne-au prezentatplanul în termeni optimişti, fireşte – f ă ceau doar o recunoa ştere rapidă la fa ţ a

locului, pentru a pregă ti opera ţ iunea de salvare. — Deci, copii, zise Andrew, în urmă toarele câ teva zile veţ i avea treilucruri de f ă cut. Să v ă odihniţ i. Să ne spuneţ i tot ce ne puteţ i spune desprelaborator. Şi să faceţ i puţ in antrenament. — Antrenament? Cuv â ntul îi atrase brusc atenţ ia lui Tori. Şi mie. Gwen zâ mbi. — Da. Pentru asta suntem noi două aici, eu şi Margaret. — Iar eu o să lucrez cu Simon, zise Andrew, deşi ştiu că tat ă l t ă u tepregă teşte de ani buni. — Sunt sigur ă că o să -i prindă bine exerciţ iul, zise Tori. Simon o concedie cu un gest. Andrew se pref ă cu că nu vede. — Câ t despre Derek…, începu Andrew. — Mda, ştiu. Nu exist ă profesori v â rcolaci pentru mine. — Adev ă rat, dar avem totuşi pe cineva. Tomas, un membru semidemon,care locuieşte în New Jersey. Poate ţ i-l mai aminteşti, de pe vremea câ nd locuiaiîn laborator. A fost unul dintre membrii echipei responsabile de secţ iunea

v â rcolacilor din proiect. Mi s-a pă rut mie sau Derek chiar a tresă rit? Nu l-a ş fi condamnat dac-arfi f ă cut-o. Derek tr ă ise în laborator pâ nă câ nd tat ă l lui Simon îl luase la el şisecţ iunea aceea a experimentului fusese abandonat ă . Ceilalţ i trei v â rcolaci

fuseser ă deja ucişi. Înt â lnirea cu unul dintre „supraveghetorii” lui cu siguranţă n-avea să fie una fericit ă . — Tomas a pă r ă sit Grupul Edison mai înainte să fii luat tu din laborator,în primul r â nd pentru că nu era de acord cu modul în care era ţ i voi trata ţ i. Dar ştie mai multe despre v â rcolaci decâ t oricine altcineva dintre cunoscuţ ii mei.

Tat ă l t ă u îi cerea mereu sfaturi despre cum să te crească . Umerii lui Derek se destinser ă . — Da? — Acum e plecat cu treabă , dar se va întoarce să pt ă mâ na viitoare. Dacă

vom fi tot în a şteptare, înainte de a porni la acţ iune – deşi eu sper că n-o să fim-, o să ai pe cineva cu care să te consulţ i şi care să -ţ i r ă spundă la orice

întrebă ri ai putea avea. Şase. După cină , Andrew ne-a avertizat că la zece se va da stingerea. Pâ nă atunci, el avea să se ocupe de nişte treburi restante, iar noi puteam să nedistr ă m cum voiam. Problema era că noi nu voiam să ne distr ă m. Nici să dormim bine onoapte întreagă . Noi ne voiam vieţ ile înapoi – să oprim Grupul Edison, să le



eliber ă m pe mă tuşa Lauren şi pe Rae, să -l gă sim pe tat ă l bă ieţ ilor şi să -i dă mde ştire tat ă lui meu că eram în siguranţă . Să st ă m degeaba, înv â rtind pieselepe nişte table de joc, ar fi fost o tortur ă … şi exact asta ne sugerase Andrew,restul casei fiind, altminteri, lipsit de orice mijloc de distracţ ie. Tori şi cu mine tocmai ne îndreptam spre camera noastr ă , câ nd Gwen a

apă rut pe hol ca să ne spună la revedere. — Pot să v ă întreb vreo două lucruri, înainte să pleca ţ i? strigă Tori după Gwen, care se gr ă bea să coboare scă rile. Sunt novice în ceea ce priveşte treabaasta cu vr ă jile şi ştiu că mâ ine vom începe lecţ iile, dar dacă a ţ i avea un pic detimp ca să -mi r ă spundeţ i la nişte întrebă ri. — Întotdeauna. De regulă , eu sunt înv ăţă celul pe aici, a şa că şi eu abiaa ştept lecţ iile. Vino în camera de zi şi o să st ă m de vorbă . Întrebă ri… Am simţ it un ghimpe de invidie. Şi eu aveam întrebă ri. Tone! Şi pe cineprimisem drept profesor? Pe Margaret, care nu era chiar genul de hai să st ă maici şi să vorbim. Ca să nu mai pun la socoteală faptul că ea era una dintre ceice se îndoiau de spusele noastre. Mi-am t â r şâ it picioarele f ă r ă chef pe scă ri în sus şi n-am observat că uşacamerei bă ieţ ilor era deschisă pâ nă câ nd Derek n-a întins mâ na spre mine,atingâ ndu-mi uşor cotul. — Bună , am zis, for ţâ ndu-mă să zâ mbesc. — Ai treabă ? zise el, aproape şoptit. — A ş vrea eu. Ce s-a înt â mplat? A aruncat o privire în spate, spre uşa de la baie. Se vedea lumină pe subea. F ă cu un pas mai aproape de mine, cobor â ndu-şi vocea şi mai mult. — Mă gâ ndeam că , hm, dacă nu eşti prinsă cu vreo treabă , am putea

să … Uşa de la baie se deschise brusc şi Derek tresă ri. Simon ieşi. — A, ce bine c-ai gă sit-o pe Chloe, zise el. A şadar, ce facem? De data asta n-o să ratez aventura. — Toate aventurile noastre sunt accidentale, am zis eu, şi ne-am fi

bucurat să le rat ă m pe cele mai multe dintre ele. Mi-am ridicat ochii spreDerek. Ce spuneai? — Nimic. Doar că n-ar trebui să facem prea mult. — Bine. Deci, ce facem? — Nimic, în seara asta. Doar… nu contează . Se retrase în camer ă . M-am uitat la Simon. — Mda, se poart ă ciudat. O să vorbesc cu el. Te caut eu, în câ tevaminute. Dă deam să intru în camera noastr ă , câ nd a apă rut şi Tori. Am intratîmpreună şi am stat de vorbă , o conversa ţ ie chinuit ă , din fericire întrerupt ă de

bă t ă ile lui Simon la uşă . — Sunteţ i îmbr ă cate? întrebă el şi începu s-o deschidă . — Hei?! f ă cu Tori. N-ai putea să ne dai mă car şansa să r ă spundem?



— Era o prevenire, nu o întrebare. Eram doar politicos. — Să fii politicos înseamnă să a ştepţ i să … Am ridicat mâ na. At â t a fost de ajuns ca să pun capă t ciorov ă ielii. — Am gă sit ceva, zise Simon, intr â nd. Scoase o cheie veche din buzunar şi îmi zâ mbi larg.

— Era lipit ă cu bandă adeziv ă în fundul sertarului dulapului meu dehaine. Ce crezi? Comoar ă îngropat ă ? Culoar secret? Camera încuiat ă unde o ţ inpe bă tr â na nebună , mă tuşa Edna? — Probabil descuie un alt dulap de haine, zise Tori. Unul pe care l-auaruncat în urmă cu vreo cincizeci de ani. — E tragic să fii nă scut f ă r ă pic de imagina ţ ie. Oare se organizează teledonuri pentru asta? Simon se întoarse iar spre mine: Chloe, dă -mi o mâ nă de ajutor. Am luat cheia. Era grea şi ruginit ă . — F ă r ă îndoială că e veche. Şi a fost ascunsă . Mi-am ridicat privirea spreel: Te plictiseşti, nu? — De moarte. A şadar, vii să explor ă m? Tori îşi dă du ochii peste cap. — Eu cred că o să mă întind în pat şi-o să visez că sunt acasă , cu nişteprieteni care nu cred că v â nă toarea de uşi încuiate e distractiv ă . — Hei, doar ţ i-am spus că noi nu suntem tipi de via ţă , zise Simon. Cu câ t mai mult timp petreci cu noi, cu at â t se toceşte mai tare rela ţ ia. Se uit ă lamine: Vii? Fiindcă nu i-am r ă spuns imediat, zise: Nu? şi dezamă girea îi cobor î

vocea, mai înainte s-o ridice iar ăşi, cu un zâ mbet for ţ at. Asta-i mişto. Eştiobosit ă …

— Nu de asta. Doar că … ar trebui să identifică m bă iatul pe care l-am v ă zut eu şi să descoperim dacă are vreo legă tur ă cu casa asta. — Ce bă iat? întrebă Tori. I-am povestit despre spirit, apoi am zis: — Ştiu că Derek a zis că n-ar trebui să facem prea multe în seara asta,dar… — Dar, aparent, avertismentul ă sta e valabil doar pentru noi, fiindcă eleste afar ă , în clipa asta, că ut â nd indicii despre bă iatul ă la. Nu vrea să neamestece şi pe noi. A zis că ar bate la ochi dacă am scotoci cu toţ ii prinîmprejurimi. A şadar Derek f ă cea că ut ă ri f ă r ă mine? Am simţ it un junghi de… nu ştiu,dezamă gire, cred. Apoi m-am gâ ndit la ce se înt â mplase mai devreme, pe hol.Oare încercase să mă invite să -l însoţ esc? Dezamă girea crescu. — Ce-ar fi să -ncepem lecţ iile alea de autoapă rare? propuse Tori. — Bine, cred…, zise Simon. Mai bine decâ t nimic. — De fapt, eu a ş avea altceva de f ă cut, am zis eu. Voi doi vedeţ i-v ă detreabă .



Se uitar ă la mine de parcă le-a ş fi sugerat să înoate cu rechinii. Nu-iexagerat ă compara ţ ia. Simon şi Tori f ă câ nd exerciţ ii de autoapă rare, numai eidoi, în mod clar s-ar fi lă sat cu v ă rsare de sâ nge. — La ce te gâ ndeşti? întrebă Simon. — Pă i… Adică , mă tuşa mea… Ce-am v ă zut, noaptea trecut ă … Mi-ar

plă cea să … — Să încerci s-o invoci, sf â r şi Tori în locul meu. Să vezi dacă e moart ă ,nu? Simon îi aruncă o privire încruntat ă pentru că vorbea at â t de pe şleau,dar eu am încuviinţ at: — Da. Şi pe Liz. Vreau s-o contactez pe Liz. Ne-ar fi de folos să că ut ă mindicii. Problema e că , dacă m-apuc să invoc, s-ar putea să -l aduc înapoi pecelă lalt tip. — Şi iat ă de ce n-ar trebui să fii singur ă , zise Simon. O să stau cu tine. — Şi eu, zise Tori. Dacă îl invoci pe tipul demon, poate îl fac eu să

vorbească . Întinse o mâ nă . O sfer ă de energie începu să i se rotească în palmă . — Bine, am zis eu. Şapte. Invocarea spiritelor nu e nici pe departe at â t de interesant ă ca în filme.Practic, este inversul modului în care gonesc un spirit. Închid ochii şi îmiînchipui cum trag afar ă un spirit în loc să -l împing înapoi înă untru. Ideal ar fi să am un obiect care a apar ţ inut decedatului. Înainte, mă foloseam de un hanorac de-al lui Liz, pâ nă să mi-l confişte mama lui Tori. De la mă tuşa mea nu aveam nimic. A şadar, singura şansă să reuşesc ar fi fost să dea ele t â rcoale prin jur, a ştept â nd să le contactez.

Aveam motive să bă nuiesc că un spirit în mod sigur dă dea t â rcoale prin jur – tică losul de diminea ţă . Deşi mă simţ eam tentat ă să -i mai pun întrebă ri,un glas din mintea mea – care semă na suspect de mult cu al lui Derek – mă prevenea să n-o fac. Nu voise să se arate nici înainte, iar eu îl enervasem r ă ucâ nd îl trimisesem înapoi. A şadar, în timp ce st ă team pe podea, în cameranoastr ă , am avut grijă să menţ in foarte clare în minte imaginile mă tuşii mele şia lui Liz, alternâ ndu-le între ele. În timp ce speram că n-am s-o v ă d pe mă tuşa mea, chiar îmi doream s-ocontactez pe Liz, fosta mea colegă de camer ă de la Sanatoriul Lyle. Ea fuseseucisă în noaptea în care sosisem eu acolo. Îi luase ceva timp pâ nă să creadă că murise, dar după ce se convinsese, refuzase să se ducă în partea cealalt ă .R ă mă sese şi ne ajutase. Nu doar că un spirit era iscoada ideală , însă Liz era acela şi tip desemidemon ca şi bă iatul de azi-diminea ţă – telechinetic, asta însemnâ nd că eaera un poltergeist. A şa că , da, Liz ne-ar fi fost de mare folos acum; dar, maimult decâ t at â t, voiam barem s-o v ă d, să fiu sigur ă că era bine. — Pandantivul ă la se presupune că te fereşte de a vedea spirite, nu?întrebă Tori, după câ teva clipe de încercă ri nereuşite de invocare.



Simon deschise gura să -i spună să nu mă întrerupă , dar i-am luat-oînainte. — Evident că le v ă d şi cu el, am zis. Fie nu are efect, fie lucrurile ar fimult mai rele f ă r ă el, şi sunt sigur ă că o să probez asta, în cele din urmă . Vreausă vorbesc înt â i cu Margaret despre el.

— Bine, dar dacă ţ ine spiritele la distanţă , poate de aceea nu vine Liz. Era un sâ mbure de adev ă r în asta. Şi totuşi… mi-am pipă it pandantivul.Dacă îşi îndeplinea funcţ ia, ce altceva mai ţ inea la distanţă ? Ceva mai r ă udecâ t bă iatul ă la semidemon telechinetic? — De ce nu ţ i-l scoţ i? începu Tori. — Pentru că ea…, izbucni Simon, dar se st ă pâ ni. Las-o să mai încercepuţ in cu el la gâ t. Lucrurile astea au nevoie de timp, iar noi n-avem de ce să negr ă bim. Dacă te-ai plictisit, camera noastr ă e liber ă . Tori pă ru gata să -i servească o replică , dar nu putea, nu câ nd ceea cespusese el era rezonabil. — Nu m-am plictisit, zise ea, iar eu mi-am reluat invocarea. Din cauză că Liz era cea pe care voiam într-adev ă r s-o v ă d, asupra ei m-am concentrat, îndrept â nd numai câ nd şi câ nd câ te-o chemare că tre mă tuşamea, rugâ ndu-mă să nu-mi r ă spundă . În cele din urmă , câ nd Liz n-a r ă spuns,am reluat în for ţă apelurile că tre mă tuşa Lauren. Dacă voiam să mă încredinţ ezcă era încă în via ţă , trebuia să ştiu că încercasem câ t putusem eu de mult s-oinvoc. — Nu, şopti Tori. Am deschis ochii imediat. — Nu, ce? Ea se încrunt ă .

— Ai spus „nu”, am st ă ruit eu. — Hm, nu, n-am deschis gura. — N-a zis nimic, înt ă ri Simon. Trebuie să fi auzit un spirit. Am închis ochii şi m-am concentrat asupra lui Liz. — Nu, şopti slab o voce de femeie. Te rog, puiule. Mi s-a str â ns inima. Nu era Liz. Însă nu era nici cum îmi spunea miemă tuşa Lauren. Sau era? Nu ştiam sigur. — Dacă eşti aici, indiferent cine eşti, te rog, ar ă tate. Nimic. — Amuleta, şopti Tori. Dacă nu poate r ă zbate pâ nă la tine, înseamnă că asta o opreşte. Mi-am dus mâ na la medalion. — Nu! şopti vocea. Nu e bine. — Nu vrei să mi-l dau jos? Nici un r ă spuns. Mâ inile îmi tremurau at â t de r ă u, că mă loveam pestegâ t cu amuleta. — Haide, zise Simon. Suntem lâ ngă tine. Dacă se înt â mplă ceva, ţ i-l puneu la loc.



Am început să -l ridic. — Nu! Te rog, puiule. Prea periculos. Nu aici. O să vină el. — Cine o să vină ? T ă cere. Apoi mi s-a pă rut că o aud şoptind, dar mult prea slab ca să desluşesc ceva.

— Încearcă să mă avertizeze de ceva, dar n-o aud, am spus. Simon îmi f ă cu semn să -mi scot medalionul. L-am ridicat deasupracapului… — Ce naiba faci? izbucni un urlet. Derek veni la mine cu pa şi mari şimi smuci amuleta în jos, la loc. — Invoci f ă r ă amulet ă ? Ai înnebunit? Nu mai departe de azi-diminea ţă ,un spirit te-a ademenit pe acoperiş şi-ar fi putut să te omoare. Simon se ridică în picioare. — Ia-o uşor, da? Încercam s-o prindem pe Liz. Apoi un spirit a vrut s-oavertizeze pe Chloe despre ceva, dar nu-l putea auzi, a şa că noi i-am sugeratsă -şi scoat ă medalionul, să vedem dacă asta l-ar fi ajutat să se materializeze. Încrunt ă tura tipică a lui Derek nu s-a înmuiat. — Doar pentru că i-a ţ i sugerat voi nu înseamnă că trebuia să v ă asculte.Ştie ea mai bine. — Nu de-asta, dar sugestia mi s-a pă rut nimerit ă , am zis eu. Am avutgrijă . Dacă te-ai fi oprit să priveşti, în loc să dai buzna aici, ai fi v ă zut şi tuasta. Derek continua să mă fulgere cu privirea, aplecat deasupra mea. Nimeninu st ă în fa ţ a oponentului at â t de ameninţă tor ca Derek, dar aveam destulă experienţă câ t să nu mă pierd cu firea. — O să -mi las medalionul la gâ t, am zis eu, dar o să încerc din nou. Dacă

spiritul mai e încă aici, atunci s-ar putea să mi-l scot. — Cine e? — M… m…, am îngă imat eu, cu o durere în piept. P-poate mă tuşa mea.N-nu cred, dar… ar trebui să încerc din nou. La acestea, o parte din mâ nie i se mai risipi de pe chip. Îşi trecu o mâ nă prin pă r, oft ă , apoi dă du din cap: — Bine. Ar trebui. Dacă se întoarce şi dacă pare să te avertizeze, atunci…mai vedem ce putem face în privinţ a medalionului. I-a ş fi putut atrage atenţ ia că eu hot ă r ă sc, dar începuse să se calmeze şin-aveam de gâ nd să -l zgâ ndă resc iar. Şi-atunci am încercat din nou. F ă r ă noroc. — Nu vrea s-o invoc aici, am zis eu. — Z ă u? Probabil pentru că l-ai putea aduce şi pe cretinul ă la desemidemon. Derek f ă cu o pauză , apoi cobor î sarcasmul cu o mă sur ă mai jos. Osă mergem mâ ine la o plimbare, o să ne îndepă rt ă m de casă şi o să încerci dinnou. — Vin şi eu, zise Tori. Şi dacă se arat ă idiotul…



Îşi ridică mâ na. O sfer ă de energie apă ru, rotindu-se în v â rful degetelor.R â njii şi îşi dă du mâ na pe spate, aruncâ nd-o ca pe o minge de baseball. Sferase izbi de perete şi explodă într-o ploaie de scâ ntei, pâ rlind tapetul decolorat. — Hait, zise ea. Derek se r ă suci spre ea:

— Ce naiba crezi că faci? — Mă dau mare. N-am ştiut c-o să facă a şa. El se duse la perete şi-l şterse cu mâ na. Urmele r ă maser ă . — N-o să observe nimeni, zise Tori. Şi dacă or să vadă , sigur n-or să dea

vina pe vr ă jile mele. — Nu-i vorba de-asta. Te-ar fi putut vedea careva. — Deci o să dau de necaz pentru că am stricat tapetul. Las’ că supravieţ uiesc. — Nu pricepi, nu? Nu putem face chestii dintr-astea. Ei deja suntîngrijora ţ i de câ t de puternici suntem noi. Trebuie s-o lă să m mai moale,altminteri o să -i facem at â t de nervoşi, încâ t s-ar putea să decidă că într-adev ă r ar trebui să fim închişi într-un laborator. — Ei, mergi prea departe, zise Simon. Câ nd Derek se întoarse că tre el, îşiridică mâ inile şi îşi cobor î vocea: Uite, ştiu ce te îngrozeşte… — Nu mă -ngrozeşte nimic. — Bine, numai… Şi eu cred că trebuie să fim prudenţ i, dar ei deja ştiudespre experimente. Nu se a şteapt ă să fim supranaturali obişnuiţ i. Da, probabilcă tu n-ar trebui să te-apuci să arunci cu mobila de pereţ i, iar Tori ar trebui să fie mai atent ă cu bilele de foc, dar în general… ei, bine… — S-ar cuveni s-o afle şi ei, zise Tori. Dacă noi am încercat să -iconvingem că Grupul Edison ne-a dat peste cap, atunci poate că e nevoie să

vadă dovada. S-ar cuveni să ştie că eu pot face chestii ca asta. S-ar cuveni să ştie că tu poţ i azv â rli o canapea în partea cealalt ă a camerei. S-ar cuveni să ştiecă micuţ a Chloe poate învia mor ţ ii. — Nu. Câ nd nimeni nu r ă spunse, Derek se uit ă de la o fa ţă la alta şi seopri asupra mea. Categoric, nu. — Hm, eu eram cea care-mi ţ ineam gura închisă , am zis eu. — Eu spuneam doar, pentru toţ i patru, că trebuie să ne abţ inem. Nu leputem da nici un motiv… îşi ridică iute capul: Vine Andrew. O ultimă privire spre tapetul ars şi ne mâ nă afar ă din camer ă . Andrew voia să ne ducem la culcare, a şa că Simon plecă să -şi verificezahă rul din sâ nge, pentru noapte. Eu am cobor â t la parter să beau nişte apă şitocmai scoteam un pahar din bufet, câ nd intr ă Andrew. — Simon zice că ai avut probleme cu dormitul, a şa că o să -ţ i dau asta.Îmi puse în palmă o pastilă micuţă : E o jumă tate de doză dintr-un somnifercare se eliberează f ă r ă reţ et ă . Nu-ţ i cer s-o iei. N-o să te întreb nici dacă ai luat-o sau nu. Sunt sigur c-ai înghiţ it destule somnifere la Sanatoriul Lyle. Doarcred că e important pentru tine să prinzi o noapte de somn bun. Dacă tehot ă r ăşti s-o iei, apa e în frigider.



Ieşi. M-am uitat lung la pastilă . S-o fi luat, mi se pă rea un chiul. Trebuiasă înv ăţ să mă descurc cu spiritele, pentru că n-aveau să dispar ă prea cur â nd.Însă Andrew avea dreptate – trebuia să dorm. Dacă a ş fi fost odihnit ă , mi-ar fiprins bine la antrenamentele din ziua urmă toare. Şi totuşi… — Ia pastila.

Am tresă rit speriat ă . Derek intr ă , se duse la dulap şi luă două mere dinfructier ă . — Ai nevoie de somn. Că înduri tu chinuri n-o să impresioneze penimeni. E doar o prostie. Ah, Derek! Mereu at â t de încurajator. — Dar tu? am zis. Parcă socoteai că te pa şte iar o Preschimbare, cur â nd. — N-o să fie în noaptea asta. Dar dacă o să fie, o să … Ridică din umeri şi muşcă din mă r. — O să vii să mă chemi? — Mda, mormă i el, cu gura plină de mă r. Mi-am umplut paharul din carafa cu apă din frigider. — Deci, ce crezi…? M-am întors la jumă tatea propoziţ iei şi am descoperit că vorbeamsingur ă , în timp ce uşa bucă t ă riei se închidea. Opt. Am luat pastila şi am că zut imediat într-un somn adâ nc. Câ nd m-amtrezit, chiar m-am simţ it revigorat ă , dar camera era întunecat ă . L ă sasem storulridicat, seara, a şa cum fac întotdeauna. Probabil îl cobor â se Tori. Am că scat şim-am întors în pat să mă uit la ceas… 3.45 A. M. Am gemut, am încercat să adorm la loc şi am reuşit, însă m-am trezit

auzind un plâ ns. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Ceasul afişa 5.28. Un fornă it în dreapta mea; m-am uitat la Tori, ghemuit ă în patul ei.Plâ ngea în somn? Ea mormă i, apoi reîncepu să sfor ă ie, dar eu continuam să aud smiorcă itul slab al cuiva care plâ ngea înă buşit. M-am uitat scrut ă tor la ea.Dormea buştean. Am auzit un alt fornă it, care se sf â r şi într-un icnet, în mod clar veninddinspre patul lui Tori. M-am dus pâ nă la ea. Totuşi obrajii ei pă reau usca ţ i. Bachiar am atins unul, ca să mă conving. Un scâ ncet lung şi înă buşit mi-a dat furnică turi pe ceaf ă . Venea de subpat. M-am dat înapoi. Hm, ce crezi tu că e acolo, jos? Baubaul? Da, un monstru sub pat era un oribil clişeu… dar asta nu însemna că aveam să mă şi uit. Parcă era vorba că o să înfrunţ i orice spirit, de acum înainte? Poate mâ ine… preferabil la lumina zilei. Vocea mea lă untrică scoase un suspin prelung, de victimă .



Ştii cine e. Acela şi cretin; strofa a doua. Încearcă să te ducă de nas cuplâ nsul. Nu te poţ i întoarce în pat acum, că ar fi în stare să te sufoce cu opernă . Drace, mulţ umesc. Asta chiar o să mă ajute să dorm. Ridică storul; Cel mai r ă u lucru care s-ar putea înt â mpla o să fie s-o

trezeşti pe Tori. Lasă , să -i fie de înv ăţă tur ă pentru că l-a cobor â t. Corect. Câ nd m-am îndreptat spre fereastr ă , am v ă zut un oval întunecatlâ ngă patul lui Tori. Ei, poftim! Un singur covor aruncat în camer ă şi ea şi-ltrage la marginea patului ei. Ridicasem storul pe jumă tate, câ nd am ză rit o mişcare fugar ă . Cevapicurase de pe marginea patului lui Tori, dar nu se auzise nici un clipocit slabca de robinet prost închis – covorul probabil îl absorbise. Am tras din nou de stor şi razele lunii inundar ă camera, iluminâ nd… Storul mi-a scă pat din mâ nă , zbur â nd în sus cu un flap-flap-flap. M-amclă tinat şi-am dat peste noptier ă . Ceasul a că zut pe podea. Ovalul întunecat de lâ ngă patul lui Tori nu era un covor, ci era o balt ă desâ nge. Mi-am ridicat privirea spre cear şafurile nă clă ite de sâ nge, apoi mai suscă tre… Corpul de pe pat era plin de sâ nge, capul era zdrobit, fa ţ a însâ ngerat ă şi… Mi-am întors brusc ochii, simţ ind că mi se face grea ţă , scâ ncind numelelui Tori. Apoi am v ă zut şi restul trupului, cu dâ re de sâ nge, dar întreg. Nupurta decâ t pantalonii de pijama, iar după pieptul gol mi-am dat seama că era

bă rbat. Un bă iat, cam de vreo treisprezece, paisprezece ani, cu pă rul blond-închis mâ njit de sâ nge şi stropit de… Am icnit. Am clipit îndâ rjit şi bă iatul a dispă rut. În locul lui, şedea

întinsă Tori, dormind profund, încă sfor ă ind. Privirea mi s-a îndreptat glonţ spre podea. Nimic. Nici un strop de sâ nge. Nici un covor. Pe câ nd mă holbam la locul gol de pe podea, mi-am amintit de sâ ngelecare picura. Nu f ă cuse nici un zgomot. O amintire fantomatică , la fel ca fata dinpopasul camioanelor şi ca omul din uzină . Oribile mor ţ i, derulate la nesf â r şit,ca filmele mute. Deci nu-ţ i poate face nici un r ă u, este? Nu, nu-mi putea face r ă u. Putea să mă sperie. Putea să mă tulbure.Putea să -mi r ă mâ nă întipă rit în creier pentru totdeauna. Dar, fizic, nu-miputea face nici un r ă u. În clipa în care m-am suit din nou în pat, plâ nsul cu suspine a începutdin nou. Apoi se auzi ceva ce semă na a r â s. M-am ridicat în capul oaselor, darcamera s-a cufundat în linişte. M-am uitat în jur. Un alt zgomot, de data astacumva între un suspin şi un hohot de r â s. Poate că o fi fost doar scena mor ţ ii derulat ă , dar de regulă nu aveam şicoloana sonor ă la vizualizare. Nu ignoram posibilitatea ca bă iatul acelasemidemon să fi fost regizorul acestui mic scenariu. Dacă nu mă îngrozisedemonstra ţ ia lui de for ţă ca poltergeist, poate avea să -i meargă cu o sinistr ă



scenă a mor ţ ii. Am început să mă întind la loc în pat, apoi m-am oprit. Derekîmi f ă cuse morală , mai devreme, pentru că mă încă păţâ nasem să înfrunt cevasingur ă . Deja îl lă sasem pe spiritul acesta să mă prostească o dat ă . N-aveam degâ nd să repet greşeala. M-am dat jos din pat şi m-am îndreptat spre camera

bă ieţ ilor.

M-am oprit la uşa lor puţ in întredeschisă . Îl puteam auzi pe Simonsfor ă ind. Derek, ca de obicei, nu se auzea. Am f ă cut un pic de zgomot pe hol,tuşind şi bă t â nd din picioare ca şi cum a ş fi mers. M-am simţ it ca un puşti caredă cu pietricele în fereastra unui prieten, ca să vadă dacă iese pe-afar ă să se

joace. Nici un r ă spuns. Am cr ă pat uşurel uşa de vreo câţ iva centimetri şi am stat pe loc,a ştept â nd. Să dau buzna în camera bă ieţ ilor câ nd ei dormeau… ei, bine, nuprea îmi venea s-o fac, nu câ nd ştiam că Derek dormea numai în şort. Am mai tuşit şi m-am foit niţ el. Câ nd Derek tot nu s-a trezit, am aruncato privire înă untru. Simon era culcat în patul cel mai aproape de uşă , cucear şafurile înf ăşurate în jurul lui. Patul lui Derek era gol. M-am uitat spre baie, dar uşa era deschisă şi înă untru era întuneric. M-am gâ ndit la acoperiş, dar după cele petrecute noaptea trecut ă , l-am lă satpentru la urmă . Atunci, la parter. Prima oprire? Bucă t ă ria, fireşte. Am gă sit unpahar de lapte pe jumă tate golit şi o farfurie cu urme de firimituri a şezat ă frumos în chiuvet ă . Câ nd treceam printre camerele de la primul etaj, mă tot uitam în lungulholului, la uşa din spate. Spusese că avea să mă cheme dacă ar fi începutPreschimbarea, nu-i a şa? Oare plecase singur? o să geat ă zbâ rnâ i prin mine,simţ indu-mă dat ă la o parte. Şi ce dac-o f ă cuse? Era dreptul lui. Nu avea nevoie de ajutorul meu. Doar

că pă ruse să aprecieze faptul că m-am aflat lâ ngă el, iar mie îmi plă cuse asta,să fiu în stare să fac ceva pentru el. M-am dus la uşa din spate. F ă r ă îndoială , era descuiat ă . Mi-am înă buşitnoua înţ epă tur ă de dezamă gire şi am deschis-o. În spatele casei era o curtemică , înconjurat ă de pă dure. Soarele începuse să se ridice deasupra copacilor.

Am ieşit afar ă şi m-am uitat cu atenţ ie înjur. — Derek? am strigat. Nici un r ă spuns. Am mai f ă cut vreo câţ iva pa şi, apoi am strigat, ceva mai tare: — Derek? Eşti aici? O creangă trosni în pă dure. Mi l-am imaginat pe Derek, în toiulPreschimbă rii, incapabil să r ă spundă , şi m-am gr ă bit spre marginea pă durii.Zgomotul a încetat şi m-am oprit la capă tul potecii care ducea în pă dure,scrut â nd prin întunericul de sub copaci, ciulind urechea. O alt ă trosnitur ă .Ceva ca un geamă t. — Derek? Eu sunt. Am intrat în pă dure. N-am f ă cut decâ t vreo câţ iva pa şi şi luminadimineţ ii s-a stins, iar întunericul m-a înv ă luit.



— Derek? Am tresă rit de spaimă câ nd el a apă rut de după cotul potecii. N-aveamnevoie de lumina din plină zi ca să v ă d expresia de pe chipul lui. Nici nu eranevoie să -i v ă d fa ţ a ca să ştiu că avea necazuri, ci doar încordarea umerilor şipa şii mari cu care s-a repezit spre mine.

— Eu… eu…, am început. — Ce naiba faci, Chloe? Am spus că o să venim aici, afar ă , mai t â rziu şi osă încercă m să contact ă m spiritul ă la. Cuv â ntul-cheie? Noi. Dacă eşti aici… Mi-am ridicat mâ inile: — OK, m-ai prins. M-am furişat afar ă de capul meu, sper â nd că n-o să observe nimeni. De aceea te strigam pe nume. Asta îl f ă cu să se oprească . Am continuat: — Am avut o alt ă înt â lnire în camera mea şi m-am gâ ndit, după cele deieri, că mai bine a ş că uta un sprijin. Tori şi Simon dormeau, dar tu erai treaz,a şa că te-am că utat pe tine. — Oh. Îşi trecu o mâ nă peste gur ă şi mormă i ceva ce ar fi putut fi o scuză . — Te Preschimbi? l-am întrebat. — Hm? Nuu. A ş fi venit să te iau şi pe tine dacă începea. — Bine. În zilele astea, sistemul tov ă r ăşiei e o idee deşteapt ă pentruamâ ndoi. M-am întors spre curte. Derek m-a urmat. Poteca era îngust ă , dar elmergea pe lâ ngă mine, at â t de aproape, încâ t mi-a atins de vreo câ teva oricotul, pâ nă să bolborosească şi să se dea înapoi, lă sâ ndu-mă s-o iau eu prima. — Deci ce f ă ceai? l-am întrebat. O plimbare în zori de zi?

— Mă uitam pe-aici. Pur şi simplu… n-aveam stare. M-am uitat peste umă r la el, observ â ndu-i încordarea de pe fa ţă şi modulcum îşi rotea rapid privirea în jur. Mai degrabă nelinişte decâ t neast â mpă r. Amieşit din pă dure în curte şi m-am întors cu fa ţ a la el. — Te fr ă mâ nt ă ceva? — Nu. După o pauză , spuse: Mda. Nu puteam dormi, a şa că m-am duspe acoperiş şi mi s-a pă rut că v ă d ceva aici, jos. O lumină printre copaci. Totuşin-am gă sit nimic. — Vrei să mai cauţ i? am întrebat. — Mda, poate. — Atunci, te las. Am luat-o spre uşă . — Nu, zise el repede şi întinse mâ na să mă apuce de bra ţ , dar se opri maiînainte de a mă atinge. Vreau să spun, dacă eşti obosit ă , e-n regulă . Dar nutrebuie să pleci. — Bine. Dă du din cap. Şi am r ă mas st â nd acolo. După câ teva clipe, îşi frecă apă sat ceafa şi îşi roti umerii.



— Deci, ăăă , ziceai ceva despre un spirit? — Da. I-am povestit ce se înt â mplase. — Eşti bine? întrebă , câ nd am terminat. — Speriat ă , dar, fireşte, sunt bine.

Continuă să se uite la mine, ca şi câ nd nu m-ar fi crezut, iar eu am turuit mai departe: — Deci ai gă sit ceva, asear ă , câ nd ai că utat prin casă ? Clă tină din cap. — Am încercat să ajung în pivniţă , dar era încuiat ă . Ar trebui să fie ocheie pe undeva. — O încuietoare de tip vechi, pentru care ar fi nevoie de o cheie de tip

vechi? — Da, dar de unde…? — Tu şi Simon ar trebui să comunica ţ i mai bine. El a gă sit-o deja. Adică ,o cheie, în orice caz. Ar trebui să verifică m dacă se potriveşte mai înainte să semai scoale careva. Ajunseser ă m aproape de uşă , câ nd aceasta se deschise. Andrew ieşi să seuite, încrunt â ndu-se. N-a spus nimic, dar privirea pe care ne-a aruncat-osemă na foarte tare cu aceea pe care o primiser ă m de la personalul dinSanatoriul Lyle câ nd Derek şi cu mine fuseser ă m surprinşi ieşind împreună dinspa ţ iul de intervenţ ie. Andrew pă rea ceva mai nesigur, de parcă spera că greşeşte. Amintindu-mi că mă v ă zuse ţ inâ ndu-mă de mâ nă cu Simon, noapteatrecut ă , nu l-am condamnat pentru asta. Ultima oar ă câ nd Derek şi cu mine fuseser ă m prinşi împreună , euîngă imasem nişte scuze. El nu spusese nimic, iar asta mă scosese din să rite.

Dar avusese dreptate să tacă – scuzele mele nu f ă cuser ă decâ t să înt ă rească impresia că f ă cuser ă m ceva pentru care trebuia să ne cerem scuze. Andrew nune prinsese f ă câ nd-o, nici ţ inâ ndu-ne de mâ nă , nici mă car ieşind din pă dure.Eram în curte împreună , la lumina zilei, plimbâ ndu-ne şi vorbind. Nimic r ă u înasta. Şi-atunci de ce continua să se uite la noi de parcă ar fi a şteptat oexplica ţ ie? — S-a mai încă lzit afar ă , am zis eu. S-ar putea să vedem soarele ast ă zi. Un lucru foarte cuviincios şi dezinvolt de spus. Derek chiar mormă i: — Sper. Expresia lui Andrew nu se schimbă . — Ceilalţ i s-au trezit? am întrebat. Dormeau duşi câ nd am plecat noi. — Nu încă . Voiam să pregă tesc micul dejun, câ nd am observat că uşa dinspate e deschisă . — M-am gâ ndit că n-ar trebui s-o închidem, am zis. Probabil că ai vrea să ştii pe unde suntem, nu? Încuviinţă din cap şi ne f ă cu semn să intr ă m, a ştept â nd pâ nă ce am fostînă untru, apoi întorcâ ndu-se să se uite afar ă , la pă dure, încrunt â ndu-se,înainte de a închide uşa şi a trage ză vorul.



Derek s-a dus sus, să facă un duş. Eu voiam să v ă d ce f ă cea Tori, dar Andrew avea nevoie de o mâ nă de ajutor la bucă t ă rie, şi mă rugă să a şez eumasa, pâ nă pr ă jea el şunca. — Eşti scriitoare, deci presupun că -ţ i place să citeşti, zise el. Care suntautorii t ă i prefera ţ i?

Am înşirat pe ner ă suflate câ teva nume. El r â se. — Simon a avut dreptate. Că r ţ ile cu prinţ ese pentru fete de societate nusunt de tine. Am ceva care s-ar putea să -ţ i placă , mult ă acţ iune şi aventur ă . Eîncă în formă de manuscris, dar dacă vrei să arunci o privire, te las să -miîmprumuţ i laptopul. Mi-ar plă cea să -ţ i aflu pă rerea – r â njii peste umă r spremine -, dacă nu te deranjează să fii publicul-test. — Nu, ar fi grozav. Despre ce e vorba? F ă r ă îndoială că a f ă cut-o să sune promiţă toare, după care am mai vorbit puţ in despre că r ţ i. Apoi m-a întrebat cum preferam ouă le şi în timp ce lespă rgea în tigaie, pentru noi, zise: — Câ te ştii tu despre v â rcolaci, Chloe? — Doar ce-am aflat de la Derek. — Ei, bine, nici eu nu sunt expert. Dar Tomas mi-a spus, cu ani în urmă ,că întotdeauna trebuie să ţ ii minte un lucru atunci câ nd ai de-a face cu un

v â rcolac. S-ar putea să arate ca tine sau ca mine, dar nu este. Este numai pe jumă tate om. M-am zbâ rlit. Auzisem destulă teorie din asta la laborator. — Şi jumă tate monstru? am zis, cu vocea mai rece. — Nu, jumă tate lup. M-am relaxat.

— Tat ă l lui Derek l-a educat ca să înţ eleagă lucrul ă sta. — Sunt sigur c-a f ă cut-o, dar… Pentru Kit, Derek este fiul lui, tot at â t câ t este şi Simon. Exist ă lucruri pe care pă rinţ ii le înfrumuseţ ează pentru copiii lor.Să fii jumă tate lup nu-l face pe Derek doar puţ in mai diferit. Jumă tate din eleste animal condus de instinct. Şi exist ă unele instincte… îşi drese glasul:Derek pare foarte ata şat de tine, Chloe. — Ata şat? Nu m-am putut abţ ine să r â d. Desigur, simte o oarecareresponsabilitate pentru mine. E cum ai spus dumneata despre a fi în parte lup.

Temporar sunt în haita lui, prin urmare trebuie să aibă grijă de mine, fie că vrea, fie că nu. Se simte obligat – din instinct. Pentru o clipă , Andrew nu spuse nimic, doar întoarse ouă le. — Vrei să încep să pr ă jesc pâ inea? am întrebat. Pot să … — Câ nd Grupul Edison a schiţ at prima oar ă proiectul Genesis, dr.Davidoff a vrut să -i includă şi pe v â rcolaci, şi pe vampiri. — V-vampiri? Existau vampiri? Abia mă obişnuisem cu ideea de v â rcolaci. — Ceilalţ i au votat împotriva lui la acest punct, dar a izbutit să -şiimpună opţ iunea pentru v â rcolaci. Cu voi toţ i noi ne-am amestecat în treburi



despre care habar n-aveam, dar mai ales cu v â rcolacii. Îmi dă du pâ inea şimif ă cu semn că tre toaster. V â rcolacii şi vampirii sunt diferiţ i de celelalte specii desupranaturali. Sunt mult, mult mai rari şi noi îi consider ă m – cum se consider ă şi ei înşişi – o rasă aparte. N-o să gă seşti nici mă car un v â rcolac sau un vampirîn grupul nostru sau în Grupul Edison. Cabalii nu i-ar angaja. Spitalele noastre

speciale nu i-ar trata. Ştiu că sună a discriminare, dar e reciproc acceptat ă .Doctorii noştri nu cunosc destule despre v â rcolaci ca să -i trateze. Iar ei nu sunt interesa ţ i să vină la doctorii noştri sau să lucreze împreună cu noi. Noi suntemla fel de str ă ini pentru ei cum sunt şi ei pentru noi. Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu ei. Doar că o duc mai bine şi sunt mai fericiţ i împreună cu ceiasemenea lor. Am clă tinat din cap: — Derek e fericit unde e acum. — Derek e un copil bun, Chloe. Întotdeauna a fost a şa. Responsabil,matur… Kit obişnuia să glumească spunâ nd că , în unele zile, prefera să aibă zeci de copii ca Derek decâ t unul ca Simon. Dar lupul din el iese la iveală acum

şi Derek se lupt ă cu asta. Îi spuneam mereu lui Kit… Oft ă prelung şi clă tină din cap. Ceea ce vreau să subliniez este că ştiu că Derek pare un bă iat normal. Normal? Mi-a venit să r â d. Nu cred că s-ar fi putut înşela cineva luâ ndu-lpe Derek drept un bă iat normal. — Dar trebuie să nu uiţ i că Derek este diferit. Trebuie să ai grijă . Mă să turasem să aud câ t de periculos era Derek. Diferit, da, însă nu maimult ca alţ i zece bă ieţ i pe care-i cunoscusem la şcoală , bă ieţ i care se deosebeaude restul, care nu acţ ionau ca toţ i ceilalţ i, care urmau propriile lor reguli. Elputea fi periculos, cu for ţ a lui supraomenească . Dar prin ce era el mai periculosdecâ t Tori, cu vr ă jile ei incontrolabile? Tori avea la activ o încercare de a-mi

face r ă u, dar nimeni, în afar ă de cei doi bă ieţ i, nu mă avertizase vreodat ă să stau departe de ea. Spre deosebire de Tori, Derek f ă cea eforturi să -şi controleze puterile. Darnimeni nu voia nici mă car să recunoască asta. Ei nu-l vedeau pe Derek. Tot ce

vedeau ei era v â rcolacul. Nouă . Gwen sosi pentru antrenament după micul dejun, iar Margaret eraa şteptat ă să apar ă dintr-o clipă într-alta. Simon şi cu mine eram pe hol, câ ndam v ă zut-o pe Gwen venind, cu telefonul mobil în mâ nă . — Tori e cu voi? întrebă ea. — Cred că e încă în pat, am zis eu. N-a vrut la micul dejun. Mă duc s-ochem… — E în regulă . Tocmai am primit un telefon de la serviciu. A sunat cineva să spună că e bolnav şi au nevoie de mine să mă ocup de galerie. Spuneţ i-i lui

Tori că o să mă întorc pe la patru. Dă du să plece, dar se opri şi se întoarsecă tre Simon: Ieri, câ nd Andrew a spus că sunt vr ă jitoare, ai pă rut surprins. Tunu ţ i-ai dat seama singur? — Mm, nu.



— Grozav. Bă nuiesc că partea asta din modificare a funcţ ionat. — Hm? Ea zâ mbi şi ne f ă cu semn să intr ă m în salon, unde se pr ă buşi într-unfotoliu uria ş, îşi zv â rli pantofii din picioare şi, r ă masă în ciorapi, îşi v â r î picioarele sub ea, în mod v ă dit f ă r ă nici o grabă de a se duce la serviciu.

— Eu pot să spun că eşti un vr ă jitor doar uit â ndu-mă la tine. E otr ă să tur ă ereditar ă . Vr ă jitorii pot recunoa şte vr ă jitoarele şi viceversa. Andrew aspus că au vrut să scape de asta câ nd v-au modificat genele. — De ce? — Nebunia cu corectarea deosebirilor de rasă . Ei spuneau că vr ă jitoareleşi vr ă jitorii şi-au dezvoltat aceast ă tr ă să tur ă ca pe un mecanism de apă rare.R â njii: Cunoa şte-ţ i duşmanul. — Duşmanul? m-am mirat eu. Ea se uit ă la Simon. — Ce ai auzit despre vr ă jitoare? — Mm, nu prea multe. — O, nu fi politicos. Ai auzit că suntem o specie inferioar ă de aruncă toarede vr ă ji, este? Şi noi am auzit acela şi lucru despre vr ă jitori. E o rivalitateprostească , început ă încă de pe vremea Inchiziţ iei. Ambele rase sunt bunearuncă toare de vr ă ji, cu specializă ri proprii, în orice caz, Andrew spune că Grupului Edison îi venise ideea că dacă ar fi putut anihila radarul intern, ne-am fi înţ eles cu toţ ii foarte bine. Îşi rostogoli în cap ochii alba ştri. Personal, credcă au f ă cut o mare greşeală . Recunoa şterea asta serveşte unui scop evolutivabsolut perfect – previne amestecul accidental de rase. — Între vr ă jitori şi vr ă jitoare? am întrebat eu. — Exact. E o mixtiune volatilă şi… Se opri scurt şi obrajii i se

împurpurar ă . Destul cu pă lă vr ă geala mea. Mă cheamă la serviciu, oricâ t demult mi-ar plă cea să evit convocă rile. Dă du să se ridice, dar se opri iar: Vouă ,copii, v ă place pizza? — Cum să nu. Ne întrebă de care voiam. — O să aduc şi desert, ne asigur ă ea şi se uit ă la Simon. Ai voie desert? — Pot să mă nâ nc puţ in din orice ai aduce tu. — Bine. Îşi cobor î vocea: Orice v-a ş putea aduce eu, să -mi spuneţ i. Astanu e o casă chiar prietenoasă pentru nişte adolescenţ i şi probabil simţ iţ i că înnebuniţ i f ă câ ndu-v ă griji despre tat ă l t ă u, Simon, şi despre mă tuşa ta, Chloe.Sper din toat ă inima… Încă o privire spre uşă , încă o mă sur ă cobor â t ă în voce: — Or să ajungă să vadă lucrurile a şa cum trebuie. Andrew o să -i îndreptepe calea cea bună , iar eu o să fac tot ce pot ca să v ă ajut. I-am mulţ umit. Ea ne-a întrebat ce reviste citeam, ca să ne poat ă aduce

vreo câ teva. Apoi Andrew l-a chemat pe Simon – era timpul pentru lecţ iile lui.Simon îi spuse lui Gwen că i-ar plă cea nişte reviste de benzi desenate, orice-arfi putut gă si, şi plecă . Eu am cerut un numă r din Entertainment Weekly,



despre care îmi închipuiam că va fi lesne de gă sit. Apoi, înainte să plece, amîntrebat-o: — Câ nd ai spus despre amestecul de sâ nge dintre vr ă jitoare şi vr ă jitori –e periculos? — Vrei să spui…?

— Cineva pe care-l cunosc s-ar putea să le aibă pe amâ ndouă . Ea zâ mbi. — Ceva îmi spune că amâ ndouă vorbim despre aceea şi persoană , darniciuna dintre noi nu vrea s-o numească , în caz că cealalt ă nu ştie. Este aceeacare poart ă numele unei regine defuncte? Am încuviinţ at din cap, iar Gwen s-a pref ă cut că r ă suflă exagerat deuşurat ă . — Andrew nu era sigur că voi, copii, ştia ţ i, iar eu nu voiam să fiu ceaprinsă r ă spâ ndind bâ rfe. Am încercat să -i spun că Tori nu ştia, dar ea a continuat f ă r ă oprire: — Da, amestecul de sâ nge prezint ă unele probleme. Aduce un plus deputere, iar voi, copii, din ceea ce am auzit, chiar nu aveţ i nevoie de asta. Însă grupul spune că nici Diane, nici Kit nu sunt nişte aruncă tori de vr ă ji deosebitde puternici, a şa că … — K-Kit? Ta-tat ă l lui Simon? Ne-am uitat speriate una la alta. Gwen slobozi o înjur ă tur ă f ă r ă voce,numai din buze, şi se f ă cu mică . — Cred că într-adev ă r r ă spâ ndesc bâ rfe. Tipic! Izbucni într-un r â s neconvingă tor şi-şi f ă cu de lucru verificâ nd apelurilede pe mobil. — Probabil că nu e adev ă rat. Nici mă car partea cu tat ă l ei care ar fi fost

un vr ă jitor s-ar putea să nu fie adev ă rat ă . Eu una nu ştiu – n-am lucratniciodat ă pentru Grupul Edison şi nu-i cunosc nici pe Kit, nici pe Diane.Oricum, cu sâ nge de vr ă jitor sau nu, sunt sigur ă că Tori va fi foarte bine. O să -ispun… — Nu! Adică , ea nu ştie de zvonuri. De niciunul dintre ele. Că tat ă l ei ar fiun vr ă jitor a fost ceva ce am auzit din înt â mplare, la laborator. — Bine, atunci n-am să -i spun. Nici tu n-ar trebui să -i spui. Să fi fost Kit Bae tat ă l lui Tori? Nu se putea. Kit Bae era coreean şi astaputeai observa cu uşurinţă la Simon. Dar nu şi la Tori. Ce-i drept, genetica f ă cuse nişte chestii nefireşti – cum ar fi pă rul blond-închis al lui Simon. Dar dacă Diane Enright r ă mă sese intenţ ionat însă rcinat ă cu copilul unui vr ă jitor – a şa cum susţ inuse semidemonul – alegâ ndu-l pe KitBae ar fi fost cum ai alege un tat ă roşcat câ nd nici tu, nici soţ ul t ă u nu sunteţ iroşca ţ i. Ar fi existat mari şanse ca tat ă l lui Tori să îşi dea seama că nu e copilullui. A şadar, nu, Tori şi Simon nu aveau un tat ă comun. Dar dacă toţ i ceilalţ icredeau asta, Tori şi Simon ar fi putut să audă pâ nă la urmă zvonurile, ceea cear fi fost o complica ţ ie de care niciunul nu avea nevoie.



Zece. Margaret sosi la scurt ă vreme după ce plecase Gwen. Tori cobor î şi auzicâ nd Margaret mă invita afar ă , pentru lecţ iile mele, şi se hot ă r î să neînsoţ ească . E drept că Tori îşi ascundea bine starea de spirit, dar eu ştiam că era la fel de îngrijorat ă şi de neliniştit ă ca noi, ceilalţ i. Ultimul lucru de care

avea nevoie era să -şi petreacă diminea ţ a singur ă , în camera noastr ă . Derek şiSimon cu siguranţă nu aveau s-o invite să participe la ceva din ceea ce f ă ceauei. Câ nd Margaret şov ă i, eu am declarat că a ş fi mult mai relaxat ă dacă o voiavea pe Tori lâ ngă mine. O minciună sfruntat ă , dar n-aveam ce face. Derek nuera singurul care suferea din pricina instinctelor de neînă buşit. Simţ eam omare dorinţă de a fi utilă , ceea ce de regulă se sf â r şea cu regret. Speram numaica de data asta să fie altfel. Înainte să plecă m, Andrew i-a dat lui Margaret o serie de sfaturi desprecum să ducă în vizit ă prin împrejurimi o fugar ă de o jumă tate de milion dedolari. Era clar că el n-ar fi vrut nicicum să ieşim, dar Margaret insista. Eramla mare depă rtare de Buffalo, zicea ea, şi cu pă rul meu negru nu mai ar ă tamdeloc ca fata din afiş. De altfel, ce victimă a unei r ă piri s-ar fi plimbat într-oma şină cu o femeie care ar fi putut trece drept bunica ei? Prin urmare, am plecat. Ma şina lui Margaret era unul dintre modeleleacelea de lux din Europa, asemă nă toare cu cele pe care le închiria mereu tata,ceea ce m-a f ă cut să mă gâ ndesc la el. Tata şi cu mine n-am fost niciodat ă foarte apropia ţ i. Eu eram copilul mamei şi, după moartea ei, ei bine, aintervenit iar ăşi chestia cu instinctul. Unii oameni au instinctul de a fi pă rinţ i,iar alţ ii, nu. Tata nu-l avea, deşi s-a str ă duit câ t a putut. Că lă torea mult, ceea ce nu ajuta. Totuşi, îi pă sa de mine. Mai mult decâ t

îmi dă deam eu seama. După criza mea, a luat primul avion din Berlin şi a statla că pă t â iul patului meu pâ nă ce am fost dusă la Sanatoriul Lyle. S-a întorsabia câ nd a fost silit s-o facă şi câ nd a crezut că eram pe mâ ini bune, în grijamă tuşii Lauren. — Acum, despre treaba asta cu necromanţ ia, zise Tori de pe bancheta dinspate, nici Chloe nu ştie mare lucru. Îmi f ă cu semn să încep să pun întrebă ri. Eu îmi mai închipuisem şiînainte cum ar fi să mă înt â lnesc cu un alt necromant, dar acum aveam unulîn fa ţ a mea şi nu-i pusesem încă nici o întrebare – faptul că mă fr ă mâ ntampentru tata nu mă ajuta să mă gâ ndesc la vreuna. Am început, de voie, de nevoie, s-o întreb pe Margaret despre scenelefantomatice repetitive pe care le v ă zusem. Reziduale, le numi ea, dar nu-mispuse nimic în plus fa ţă de ceea ce dedusesem deja şi singur ă . Erau r ă măşiţ ede energie de la un eveniment traumatic care se desf ăşura mereu şi mereu, ca o

buclă de film. Imagini nev ă t ă mă toare, nu spirite. Câ t despre cum să le blochez…



— Nu-i nevoie să -ţ i faci griji în privinţ a lor, în urmă torii câţ iva ani.Concentrează -te deocamdat ă asupra spiritelor. De reziduale o să te ocupi câ nd

vei fi destul de matur ă ca să le vezi. — Dar le v ă d de pe acum. Ea clă tină din cap.

— Bă nuiesc că ceea ce ai v ă zut tu este un spirit întors la forma lui de lamoarte – cum ar ă ta el în momentul mor ţ ii sale. Spiritele pot face asta, dinpă cate, iar unora le place s-o facă doar pentru a-i intimida pe necromanţ i. — Nu cred că asta a fost. Şi i-am povestit despre rezidualele v ă zute de mine – un bă rbat care să reaîn fer ă str ă ul mecanic dintr-o uzină şi o fat ă care era ucisă la popasulcamioanelor. — Dumnezeule, zise Tori. Asta… Câ nd am aruncat o privire spre ea, s-aalbit la fa ţă . Ai v ă zut a şa ceva? — Am auzit că -ţ i plac filmele, Chloe, interveni Margaret. Bă nuiesc că ai oimagina ţ ie foarte bogat ă . — Bine, dar puteţ i să -mi spuneţ i cum să le blochez câ nd într-adev ă r osă -ncep să le v ă d? Probabil lă sasem să se strecoare un strop de sarcasm în tonul meu,fiindcă Margaret întoarse brusc capul spre mine, privindu-mă foarte t ă ios. Eu i-am susţ inut privirea cu cea mai inocent ă expresie a ochilor mei alba ştri, largdeschişi, şi am adă ugat: — Ar fi de folos să ştiu la ce să mă a ştept. A ş putea astfel să mă simtpregă tit ă să le fac fa ţă . Ea încuviinţă : — Da, este din partea ta o atitudine recomandabilă , Chloe. Prea bine,

atunci. O să -ţ i dezv ă lui unul dintre secretele meseriei. Câ nd vezi o scenă reziduală , exist ă o metodă de a le face fa ţă care nu dă greş niciodat ă . Pleacă deacolo. — Nu le pot bloca? — Nu, dar nici nu-ţ i trebuie. Pur şi simplu îndepă rtează -te de loculrespectiv. Nu sunt spirite, deci nu te pot urmă ri. Asta a ş fi putut descoperi şi singur ă . Problema însă era: — De unde ştiu că e o scenă reziduală ? Dacă pare reală , cum îţ i daiseama că nu este? înainte să vezi… partea cu muritul. — Unul dintre semne este că rezidualele nu fac nici un zgomot. Asta ştiam. — Un altul este acela că nu poţ i interacţ iona cu ele. Şi asta ştiam. A şadar, dacă observam un individ gata să sar ă într-un fer ă str ă uindustrial, trebuia să mă opresc şi să ascult dacă exist ă sau nu zgomote? Să ţ ipla el şi să v ă d dacă -mi r ă spunde? Pâ nă atunci, dacă era un personaj dintr-oscenă reziduală , ar fi să rit deja, iar eu a ş fi v ă zut exact ceea ce încercasem să



evit. Iar dacă era real, l-a ş fi putut lă sa să moar ă , în vreme ce eu a ş fi încercatsă mă feresc de o privelişte neplă cut ă . Dacă mi-a ş fi putut da seama că era doar un spirit – rezidual sau nu – a şfi ştiut că nu era în pericol şi a ş fi putut să plec de acolo. Prin urmare, pe câ ndtrecea cu ma şina printr-un or ăşel, am întrebat-o cum să fac asta.

— Foarte bună întrebare, zise Margaret. Acum începe lecţ ia adev ă rat ă .Exist ă trei că i prin care poţ i de-osebi un spirit de o persoană vie. Mai înt â i,hainele. De pildă , dacă bă rbatul poart ă o pă lă rie şi bretele, atunci e un spirit,probabil de prin anii 60. — Eu am v ă zut tipi purt â nd pă lă rie şi bretele, zise Tori. Nişte tipi tinerichiar. E retro. — Bine, atunci o uniformă din timpul R ă zboiului de independenţă . Dacă poart ă a şa ceva, e un spirit. Nu, ză u! — În al doilea r â nd, după cum probabil ai observat, spiritele pot treceprin obiectele solide. A şadar, dacă trece printr-o uşă sau printr-un scaun, poţ ifi sigur ă că e spirit. Pâ nă şi cineva care nu era necromant ar fi putut şti asta. Margaret întoarse ma şina, luâ nd-o pe o şosea care ducea în afaraora şului. — Iar în al treilea r â nd… Ai vreo idee, Chloe? — Dacă nu fac nici un zgomot câ nd merg? — Excelent! Da. Acestea sunt cele trei caracteristici după care poţ ideosebi spiritele de cei vii. Grozav. Deci dacă vedeam un tip care st ă tea nemişcat, care nu purta ouniformă veche, trebuia doar să -i cer să treacă prin mobilă . Dacă se holba la

mine ca la o nebună , atunci ştiam că nu e un spirit. Speram că partea practică a lecţ iei avea să meargă mai bine. Însă câ ndam v ă zut unde ne ducea, şi speranţ a aceasta mi-a pierit cu iuţ eală . — Un ci-cimitir? am bâ iguit, câ nd a oprit ma şina în parcare. N-nu pot…nici n-ar trebui să mă aflu aici. — Fleacuri, Chloe. Sper sincer că nu ţ i-e frică de cimitire. — Hm, nu, zise Tori. Mor ţ ii îngropa ţ i în ele o îngrijorează . Margaret se uit ă de la mine la Tori. — Ăăă , cadavrele? zise Tori. Potenţ ialii zombi? — L ă sa ţ i prostiile. Nu se pot învia mor ţ ii accidental. — Chloe poate. Margaret îi întoarse un zâ mbet crispat. — Am auzit că micuţ a Chloe e într-adev ă r puternică , dar sunt sigur ă că nu trebuie să -şi facă probleme despre învierea mor ţ ilor, deocamdat ă . — Dar deja a f ă cut-o. Am fost de fa ţă . — A-adev ă rat, am zis. Am înviat nişte subiecţ i ai experimentului lui dr.Lyle, îngropa ţ i în pivniţ a de la Sanatoriul Lyle. Apoi am înviat nişte lilieci mor ţ i



dintr-un depozit şi un om al str ă zii, dintr-un adă post în care am încercat să nepetrecem noaptea. — Lilieci? zise Tori, str â mbâ nd din nas. — Tu dormeai. N-am vrut să te trezesc. — Şi-ţ i mulţ umesc pentru asta, zise ea şi se întoarse spre Margaret. Am

fost acolo, câ nd cu omul str ă zii. L-am v ă zut t â r â ndu-se peste Chloe… — Nu mă îndoiesc că l-ai v ă zut, dar mă tem că voi, fetelor, a ţ i fost

victimele unei crude pă că leli. Exist ă membri în Grupul Edison care au o miză enormă în experimentul acesta şi care s-ar da în v â nt să lase impresia că puterile subiecţ ilor au fost foarte mult sporite în urma modifică rii genetice.Unul dintre necromanţ ii din personalul lor a vrut, probabil, să -i convingă peceilalţ i membri că tu, Chloe, poţ i învia mor ţ ii. Asta-i absurd, fireşte. Nu numaipentru că ai avea nevoie de ani buni de antrenament, dar ţ i-ar trebui şiritualuri şi ingrediente pe care nu le posezi. — Dar eu am înviat omul str ă zii după ce am evadat. — Asta au vrut ei să crezi. Evident, erau pe urmele voastre, că ci tocmaide aceea v-au interceptat acasă la Andrew. Nu contează . Chiar dacă ai putea să învii mor ţ ii… – îşi arcui buzele, în mod clar r â zâ nd de mine – sunt eu aici şi osă am grijă să ne fi luat mă surile de precauţ ie cuvenite. Să înveţ i să tecontrolezi este cea mai bună cale să -ţ i depăşeşti frica. Am dat să protestez, dar Tori mi-a luat-o înainte, întrebâ nd dacă amputea sta puţ in de vorbă între patru ochi. Ne-am dat jos din ma şină şi m-acondus ceva mai departe, sub un ar ţ ar. Mi se f ă cea stomacul ghem ori de câ teori dă deam cu ochii de pietrele funerare, imaginâ ndu-mi c-a ş fi adus dinînt â mplare spiritele înapoi în r ă măşiţ ele lor pă mâ nteşti îngropate sub ele. Nu trebuia decâ t să mă uit la zidurile cimitirului şi puteam să v ă d în

minte încrunt ă tura lui Derek şi să -l aud r ă stindu-se: „Nici să nu te gâ ndeşti să te antrenezi înă untru, Chloe!” — E invidioasă , ştii, zise Tori. — Ce? — Tu poţ i învia mor ţ ii. Dacă recunoa şte asta, atunci va trebui să admit ă că eşti o necromant ă mai bună decâ t ea. — Eu nu cred că a fi în stare să învii mor ţ ii face pe cineva mai bun. — În lumea lor, da, pentru că asta înseamnă că eşti mai puternică . Toat ă lumea vrea să aibă mai mult ă putere. Se uit ă în jurul cimitirului, fix â ndu-şiprivirea undeva în zare: Nu contează dacă e o putere bună sau rea. Am tr ă itlâ ngă mama destul ca să v ă d asta. Margaret poate că nu-şi doreşte să înviemor ţ ii, dar sigur îşi doreşte să fie în stare s-o facă şi nu vrea ca o puştoaică să fie mai bună la treaba asta decâ t e ea. De aceea îşi spune ei însăşi că nu poţ i. — OK, dar mai degrabă nu i-a ş dovedi că se înşală . Tori îşi ţ uguie buzele. — De fapt… — Nu-nu. N-am să întorc nici un biet spirit în putreziciunea… — Doar temporar.



— Se spune… Se opri şi flutur ă din mâ nă . Prostii, superstiţ ii. Lumeanoastr ă e plină de ele, din pă cate. Acum, hai să începem. Primul lucru pe care

vreau să -l faci tu, Chloe, este să citeşti numele femeii şi să -l pă strezi în minte. Apoi, cu voce tare, o să repeţ i ceea ce noi numim implorarea. Spune numelespiritului şi cere-i, respectuos, să îţ i vorbească . Încearcă !

— Edith Parson, mi-ar plă cea să vorbesc cu tine, dacă nu te superi. — Asta-i. Apoi, aprindem… În timp ce Margaret îmi explica, o femeie grasă , într-o rochie albastr ă ,apă ru în spatele pietrei funerare, încrunt â ndu-şi fa ţ a zbâ rcit ă în timp ce se uita în jur cu ochii ei alba ştri, str ă lucitori. Câ nd ochii aceia poposir ă asupra mea,încruntarea îi dispă ru într-un zâ mbet larg. — Bună ziua, am zis. Margaret îmi urmă ri privirea şi tresă ri. Tori chicoti r ă ut ă cioasă : — Bă nuiesc că micuţ a Chloe n-are nevoie de echipament, totuşi. Margaret o salut ă pe femeie, care se uit ă puţ in spre ea, dar îşi întoarseprivirea şi zâ mbetul la mine. — Ei, ce micuţă dr ă gă la şă eşti tu, zise ea. Câţ i ani ai, pă puşa mea? — Cincisprezece. — Şi poţ i vedea spirite. Îmi dau seama după aura ta. N-am înt â lnit pâ nă acum pe nimeni dintre voi, ăştia, dar i-am auzit pe ceilalţ i povestind despre a şa ceva. Ei te numesc… o… Se chinui să -şi amintească . — Necromant ă , am zis eu. Fa ţ a i se str â mbă toat ă , de parcă muşcase dintr-o lă mâ ie. — Pe vremea mea, oamenii care vorbeau cu spiritele erau numiţ i spiritişti

sau mediumuri. Cuvinte mult mai dr ă guţ e, nu crezi? Am încuviinţ at. Ea se uit ă de la mine la Margaret şi r â se: — At âţ ia ani nu i-am crezut pe oamenii care vorbeau despre voi şi iat ă că acum înt â lnesc două într-o singur ă zi! Întinse mâ na şi pipă i aerul din jurulmeu, aura mea, bă nuiesc. Ce dr ă guţ , murmur ă ea. Îţ i ia ochii… A ta este at â tde str ă lucitoare, draga mea. Mult mai str ă lucitoare decâ t a ei. Pentru că eştimai t â nă r ă , presupun. Eu auzisem că aura e cu at â t mai str ă lucitoare cu câ t necromantul e maiputernic, şi probabil că era adev ă rat, că ci Margaret îşi str â nse buzele. — A-a ş putea să încerc ceva? am întrebat. — Bineînţ eles, pă puşă . Nu-i nevoie să fii sfioasă . Asta e o zi deosebit ă pentru mine. Îşi cobor î vocea: Poate deveni un pic cam plictisitor pe parteacealalt ă . Asta va fi o poveste minunat ă de spus prietenilor mei. — O să -mi scot medalionul şi mi-ar plă cea să ştiu dacă se schimbă cuceva aura mea. — Bună idee, murmur ă Tori.



— Pentru mine! — Pentru mine! M-am întors încet şi am descoperit că sunt înconjurat ă de spirite de toate

v â rstele, pe puţ in zece, care se înghesuiau să se apropie; ochi r ă t ă ciţ i; mâ inicare se întindeau spre mine; vocile se ridicau, strigau, cereau, mâ r â iau

ameninţă tor. Bă rbatul solid care îmi ar ă tase o clipă grimasa lui în momentulmor ţ ii se proţă pi în fa ţ a mea. — Nu sta ca moaca, puştoaico. Asta e meseria ta. Îndatorirea ta. Să ajuţ imor ţ ii. Îşi înfipse fa ţ a într-a mea, din nou vineţ ie şi umflat ă . A şa că începe să ajuţ i! — O s-o facem, zise o voce din st â nga mea. M-am întors. Mulţ imea spiritelor se dă du de-o parte şi de alta,deschizâ nd un culoar. Acolo st ă tea Margaret, cu o farfurioar ă plină cu ierburiuscate într-o mâ nă şi un chibrit aprins în cealalt ă . — Speria ţ i copila, zise ea, calmă . Veniţ i aici, mai bine, şi spuneţ i-mi mie.Eu pot să v ă ajut. Spiritele t ă bă r â r ă în jurul ei. Apoi ţ ipar ă . Urlar ă . Înjurar ă . Şi începur ă să se destrame, mai lupt â ndu-se, că znindu-se şi înjur â nd puţ in, dar continuâ ndsă dispar ă , pâ nă câ nd r ă mase numai Margaret, care împr ăştia fumul ierburilorarse din farfurie. — Ce-ce e aia? am întrebat. — Verbină . Alungă spiritele. Pe cele mai multe, în orice caz. Exist ă întotdeauna câ te unul încă păţâ nat. Trecu pe lâ ngă mine cu pa şi apă sa ţ i şi, câ nd m-am întors, am v ă zut un

bă tr â nel cu înf ăţ işare cumsecade, care se dă dea înapoi din fa ţ a ei. — Nu, v ă rog, zise el. Eu n-am supă rat copila. Eu doar a şteptam să -mi

vină r â ndul. Margaret continuă să înainteze. Tori se feri gr ă bit ă din calea ei, privind în

jur nedumerit ă , că ci nu putea să ne vadă şi să ne audă decâ t pe noi. — V ă rog, zise omul. Asta ar putea fi singura mea şansă . E vorba doar deun mesaj. Se uit ă peste Margaret la mine şi în ochi îi sclipir ă lacrimi. Te rog,draga mea. Doar o clipă din timpul t ă u. O senza ţ ie înfior ă toare, tulbur ă toare se furişă prin mine. Era at â t deanapoda – un v â rstnic să se milogească de mine pentru un favor. — Sta ţ i puţ in, i-am zis lui Margaret. A ş putea mă car să aud ce vrea să -mispună ? V ă rog? El n-a fost unul dintre cei care m-au speriat. Margaret şov ă i, apoi îi f ă cu semn bă tr â nului să continue repede. El st ă tu un moment să se adune, apoi spuse: — Am murit acum doi ani. Am adormit la volan şi m-am pr ă buşit într-or â pă . Nu m-au gă sit niciodat ă şi au spus… au spus că am plecat, că mi-ampă r ă sit soţ ia, copiii, nepoţ ii. Tot ce-a ş vrea să faci pentru mine este să le trimiţ io scrisoare. Doar să le spui unde pot gă si ma şina. — Trebuie să notez asta, am zis eu, întorcâ ndu-mă că tre Margaret.



Eram sigur ă că avea nişte hâ rtie în ma şină . Chiar şi cu un telefon mobilm-a ş fi descurcat – a ş fi putut scrie un mesaj -, dar ea clă tină din cap. — Stai! zise Tori şi scoase din buzunar câ teva bucăţ ele de hâ rtieîmpă turit ă şi un creion. Voiam să fac o list ă cu lucrurile de care avem noinevoie. Andrew a spus că se va duce cineva la cumpă r ă turi pentru noi, mai

t â rziu. Am notat adresa soţ iei lui şi locul unde se afla ma şina. Nu-mi spuneanimic – şosele şi puncte de reper de care n-auzisem -, dar spiritul a zis că soţ ialui o să înţ eleagă . Mi-a mai cerut să adaug un bilet din partea lui, că a iubit-oşi că n-ar fi pă r ă sit-o niciodat ă . — S-ar putea să nu creadă că îi trimit un mesaj din mormâ nt, dar o să mă caute, oricum. Nu-ţ i mai r ă pesc din timp. Îţ i mulţ umesc. Mai înainte de a putea eu rosti vreun cuv â nt, dispă ru. — Ei, asta chiar a fost mişto, zise Tori, luâ nd înapoi creionul şi hâ rtianefolosit ă de la mine. Câ nd am împă turit foaia cu informa ţ ia, Margaret întinse mâ na. I-am dat-o. — Bă nuiesc că va trebui pusă la poşt ă de undeva departe de aici, nu?Pentru orice eventualitate. — N-o să fie pusă la poşt ă . — Cum? strigar ă m la unison Tori şi cu mine. — Niciodat ă să nu promiţ i că vei transmite un mesaj de la un spirit,Chloe. Niciodat ă . — Dar… Mâ na ei mă apucă de cot şi vocea îi deveni blâ ndă : — Nu poţ i. Dacă o faci, atunci ce ai v ă zut ast ă zi o să fie numai începutul.

O să se r ă spâ ndească vestea că tu vrei să ajuţ i şi, dacă exist ă unele cereriabsolut de bine, ca aceasta, o să auzi însă şi din celelalte. Cele mai multe dintrespiritele acestea erau în limb. Osâ ndite să fie în limb. Nu le-ai putea ajuta petoate şi nici n-ai vrea s-o faci, dar asta nu le-ar împiedica să te hă r ţ uiască , zi şinoapte. De aceea trebuie să le ignori pe ambele: şi pe bune, şi pe rele. Mi-am ridicat ochii spre ea şi pentru o fracţ iune de secundă am v ă zut pealtcineva, o femeie mult mai t â nă r ă şi mai trist ă . Mi-am dat seama că ceea cemi se pă ruse eficienţă calculat ă era autoprotecţ ie – necromanta inflexibilă , carenu accepta orice prostie, cu inima împietrit ă la rugă minţ ile mor ţ ilor. Asta era şisoarta mea? Să mă înă spresc într-at â t încâ t să pot arunca biletul ă la la gunoişi să nu mă mai gâ ndesc nicicâ nd la el? N-a ş fi vrut să ajung a şa niciodat ă .Niciodat ă . — Te simţ i bine? şopti Tori. Margaret se îndepă rtase şi împr ăştia cenuşa de verbină din farfurioar ă .

Tori m-a bă tut uşurel pe bra ţ . Mi-am dat seama că tremuram. Mi-am petrecut bra ţ ele pe lâ ngă corp. — Ar fi trebuit să -mi iau o bluză de trening.



— E încă frig câ nd nu mai e soare, nu-i a şa? zise Margaret, întorcâ ndu-sespre noi. Îmi întinse o punguţă cu uscă turi. Verbină , zise ea. O să -ţ i mai dau,câ nd o să ajungem înapoi la tabă r ă . De bună seamă că o poţ i folosi. Încercă să zâ mbească , dar nu era obişnuit ă şi nu izbuti decâ t ostr â mbă tur ă a buzelor.

— Mulţ umesc, am r ă spuns şi m-a surprins că eram sincer ă . — Mai vrei să lucr ă m? întrebă ea. M-am uitat la punguţ a din mâ na ei, de parcă ar fi fost un premiu pentruo lecţ ie bine f ă cut ă şi, oricâ t a ş fi vrut să renunţ , acea parte dornică -de-a-face-pe-plac din mine a lă sat să -mi scape un: — Desigur. Doisprezece. E simplu să invoci spirite pe care vrei să le vezi, spuse Margaret, daruneori trebuie să îi vorbeşti unuia mai îndă r ă tnic. Deşi încercă m să respect ă mdorinţ ele mor ţ ilor, ai v ă zut şi tu adineauri importanţ a de a pă stra suprema ţ iaîn rela ţ ia necromant-spirit. Unele chiar cred că noi exist ă m doar pentru a leajuta pe ele, şi trebuie să le lă murim repede în privinţ a asta. Să fii fermă cuspiritul invocat este o metodă de a-ţ i stabili reputa ţ ia adecvat ă . Margaret porni în frunte, trecâ nd de la un mormâ nt la altul. Am vizitatpatru spirite, st â nd cam un minut de vorbă cu ele, apoi a gă sit unul care n-a

vrut să r ă spundă la invocarea ei. M-a lă sat pe mine să încerc. Spiritul nu mi-a r ă spuns nici mie. — Ştii cum să creşti puterea invoca ţ iei? mă întrebă Margaret. — Să mă concentrez mai tare? — Exact. Să -ţ i creşti încet concentrarea şi să intensifici punctul focal.Începe şi f ă asta acum. Treptat, treptat…

Am continuat a şa o vreme, Margaret devenind frustrat ă de câ t de încetcreşteam voltajul. În cele din urmă , am simţ it o coardă lă untrică zbâ rnâ ind„destul” şi am spus-o. Ea oft ă . — Înţ eleg că eşti crispat ă , Chloe. Oricine a înviat cadavrele acelea te-aînspă imâ ntat. — Eu le-am înviat… — Asta nu e cu putinţă . Da, în mod clar eşti o t â nă r ă necromant ă puternică , dar f ă r ă instrumentele adecvate şi ritualuri, pur şi simplu nu poţ i s-o faci. Nici eu n-am ingredientele la mine. — Şi dacă ă sta e unul dintre efectele modifică rii genetice pe care auf ă cut-o ei? Să -mi fie mai uşor să învii mor ţ ii? — Nu exist ă nici un motiv pentru care să … — De ce nu? exclamă Tori. Să învii mor ţ ii trebuie să aibă un rost. Armiile mor ţ ilor, am gâ ndit şi am încercat să nu-mi amintesc vechileilustrate pe care le v ă zusem, cu necromanţ i nebuni ridicâ nd hoarde întregi demor ţ i-vii.



— Bine, zise Margaret. Voi, fetelor, sunteţ i îngrijorate pentru că nu ştiţ ice v-au f ă cut. Dar singura cale de a depăşi spaima asta este să înţ elegeţ idimensiunea puterilor voastre şi să înv ăţ a ţ i cum să le controla ţ i. Nu-ţ i cer să faci tot ce poţ i, Chloe. Ci doar puţ in mai mult. Am ascultat-o şi am ză rit primul tremur al unui spirit care îşi f ă cea

apariţ ia. — Minunat. Acum, încă puţ in. Pă strează ritmul. Asta e. Încet, dar ferm. Alarma aceea lă untrică zbâ rnâ i mai tare acum. — Gata, nu mai mult, am spus eu. Nu pare a fi în regulă . — Dar faci progrese. — Poate, dar nu mă simt în largul meu să merg mai departe. — Dacă ea nu vrea să …, începu Tori. — Victoria? Margaret îi întinse cheile. Te rog, du-te şi a şteapt ă în ma şină . Tori se ridică : — Haide, Chloe. M-am ridicat şi eu în picioare. Margaret mă prinse cu o mâ nă de picior. — Nu poţ i să pleci şi să la şi un spirit în starea asta. Uit ă -te la el. Aerul tremur ă . Un bra ţ se ivi prin el. Un chip începu să prindă formă , dar se şterse mai înainte de a-i putea desluşi vreo tr ă să tur ă . — Acum e prins între limb şi lumea viilor, zise Margaret. Trebuie să închei procesul şi să -l aduci în întregime. — De ce n-o faci dumneata? zise Tori. — Pentru că asta este lecţ ia lui Chloe. Tori dă du să protesteze iar ăşi, dar i-am f ă cut semn din cap să nu insiste.Margaret avea dreptate. Trebuia să înv ăţ să rezolv aceast ă problemă . Nu voiamsă fiu responsabilă pentru că lă sasem un spirit prins între două dimensiuni.

— O să -l împing înapoi, am zis. — Să -l expulzezi? Asta nu merge cu spiritele prinse. Am clă tinat din cap. — Vreau să spun chiar să -l împing. Ca la invocare, numai că pe dos. Ammai f ă cut asta înainte. Privirea pe care mi-a aruncat-o mi-a adus aminte de câ nd aveam şapteani şi o informasem, cu mâ ndrie, pe menajera noastr ă că donasem, la şcoală ,

jumă tate din hainele mele unei asocia ţ ii caritabile ambulante. Mi se pă ruse ungest foarte înţ elept din partea mea – nu aveam nevoie de at â t de multe lucruri -,dar ea se uitase la mine cum se uita Margaret acum, pe jumă tate îngrozit ă , pe

jumă tate neîncreză toare. — Niciodat ă , niciodat ă nu împingi un spirit înapoi, Chloe. Am auzit că arfi posibil, dar… Înghiţ i în sec, de parcă şi-ar fi pierdut cuvintele. — Cred că e un lucru r ă u, şopti Tori. — Este un lucru oribil, foarte crud. Habar n-ai unde le împingi. Ar putear ă mâ ne pierdute în vreun… în vreun… Clă tină din cap. Nu vreau să te alarmez,dar nu trebuie să mai rişti să faci asta niciodat ă . Înţ elegi?



Am încuviinţ at: — Deci o să continui să trag de acesta… — Întocmai. Am îngenuncheat şi m-am concentrat pâ nă am simţ it broboanele desudoare curgâ ndu-mi în ochi. Am trecut peste alarmele mintale şi, în sf â r şit,

spiritul începu să se materializeze. — Asta e, Chloe. Aproape ai terminat. Mai dă -i o ultimă … Tori ţ ipă . Am deschis repede ochii. Se uita la un stejar din apropiere, cuochii holba ţ i. Ceva se mişca sub copacul acela – o rogojină informă de blană cenuşie întinsă peste oase. — Trimite-l înapoi, şopti Tori. Iute! — Nu lua asta în seamă şi termină invocarea spiritului, zise Margaret. M-am întors şi m-am uitat la ea, nevenindu-mi să cred. — Eşti ţ icnit ă ? izbucni Tori. Nu vezi că …? — Ba da, v ă d, zise Margaret cu vocea straniu de calmă . Se pare că m-amînşelat în ceea ce priveşte limita puterilor lui Chloe. — Crezi? f ă cu Tori. M-am uitat lung la Margaret. Fa ţ a ei era lipsit ă de orice expresie. Şocat ă ?De bună seamă . Deşi nu pă rea genul care să se piardă cu firea, tocmai mă

v ă zuse înviind un animal mort – f ă r ă ritualuri, f ă r ă ingrediente, f ă r ă nici mă carsă fi încercat. Să fi r ă mas cu gura că scat ă de groază , ca Tori, ar fi fost o reacţ iefoarte de înţ eles. Dar ea numai privea creatura care se t â ra spre noi, tr ă gâ ndu-şi după ea corpul st â lcit. Îşi înă lţă capul, de parcă ar fi simţ it că o privesc. Totuşi nu avea ochi,nici bot, nici urechi, doar un craniu acoperit cu petice de blană zdrenţ uit ă şi depiele. Capul îi juca în sus şi-n jos şi i se clă tina, ca şi cum încerca să vadă cine

o chemase din mor ţ i. — Chloe, zise Margaret t ă ios. Oricâ t de oribilă este creatura asta – mi s-apă rut sau vocea îi tremurase o clipă ? -, prioritatea ta este acest spirit uman.

Trage-l mai repede afar ă . — D-dar dacă … Mă apucă de bra ţ , cu panică în glas: — Trebuie să faci asta, Chloe. Repede! Creatura se apropia din ce în ce mai mult de noi. Era o veveriţă ; îiputeam vedea smocurile mai lungi de blană cenuşie r ă mase pe coada cesemă na acum cu a unui şobolan. Începu să sporov ă iască , scoţâ nd un oribil chiţă it sacadat. Îşi înă lţă capul,apoi îşi întoarse orbitele goale că tre mine şi continuă să se t â rască , lă sâ nd înurmă o dâ r ă de blană şi de bucăţ ele din corp, adierea v â ntului aducâ nd pâ nă la mine duhoarea că rnii în putrefacţ ie. Tori îşi lipi palma de gur ă . — F ă ceva, şopti ea.



Mi-am luat inima-n dinţ i, am închis ochii şi m-am av â ntat, aruncâ ndu-mi toate for ţ ele într-o smulgere de amploare, imaginâ ndu-mi cum îl scot pespirit… Pă mâ ntul de sub noi se cutremur ă . Tori ţ ipă . Margaret scoase oexclama ţ ie de spaimă . Am deschis ochii. Pă mâ ntul se mişca şi mugea, şi apoi,

cu un trosnet asurzitor, se despică înaintea noastr ă . Tori mă apucă de bra ţ şi mă să lt ă în picioare. Ne-am dat repede înapoi, întimp ce pă mâ ntul se că sca larg cu un bubuit ca de tunet, ţă r â na curgâ nd încrevasă şi-apoi ţâşnind în sus, odat ă cu duhoarea mucedă ce se rev ă rsa în

valuri din ea. Pr ă pastia se adâ ncea şi se lungea, o avalanşă de pă mâ nt curgâ nd în eade pe ambele laturi, pietrele funerare clă tinâ ndu-se şi duduind. Una ser ă sturnă şi că zu înă untru, dar pă mâ ntul continua să se despice, pâ nă câ ndapă ru capacul unui sicriu, zgâ lţâ indu-se şi troncă nind. — Oh, nu, zise Tori. Nu, nu, nu. Mă apucă din nou de bra ţ , încercâ nd să mă smucească înapoi. I-am datmâ na la o parte, m-am îndepă rtat pâ nă într-un loc în care să fiu în siguranţă ,apoi am închis ochii şi m-am concentrat să liberez spiritele. Şi dacă asta sună a calm incredibil din partea mea, să spunem doar că pă mâ ntul nu era singurulcare se cutremura. Am fost nevoit ă să mă las în genunchi, mai înainte să cedeze ei. Am str â ns din ochi şi am continuat să mă concentrez chiar şi atuncicâ nd Margaret m-a apucat de umeri. A strigat la mine să mă ridic, dar eu amr ă mas cu gâ ndul ţ intuit asupra eliber ă rii. Eliberează , eliberează , eliberează … Cineva a ţ ipat. Apoi altcineva. Am să rit în picioare şi m-am uitat în jur,dar nu era nimeni în apropierea cr ă pă turii, acum de peste cinci metri lungime,

cu jumă tate de duzină de sicrie dezgolite. Pă mâ ntul se potolise. Tot ce mai puteam auzi era foşnetul frunzelor. Mi-am ridicat privirea. Crengile copacului erau pline de muguri micuţ i, proaspă tapă ruţ i. Nu de aici venea şuierul acela. Am ciulit urechea în direcţ ia sicrielor. Nu era un foşnet de frunze, ci unr â câ it, unghii zgâ riind coşciugele pe dină untru. Apoi s-au auzit strigă tele slabe,înă buşite, ale spiritelor captive în acele cadavre, încercâ nd să -şi facă loc cughearele… Am că zut din nou în genunchi. Eliberează -le. Asta este datoria ta acum. Singurul lucru pe care-l ai def ă cut. Eliberează acele spirite mai înainte ca zombii… Un alt ţ ipă t, de data asta din spatele meu. Un alai de îndolia ţ i venea că trenoi, cioclii că r â nd sicriul că tre o groapă să pat ă la capă tul zonei vechi acimitirului. Se opriser ă şi se holbau în jos la sicriu. Am pornit că tre ei, încet, precaut,cu privirea a ţ intit ă asupra acelui sicriu, spunâ ndu-mi că se opriser ă din pricina zguduiturilor pă mâ ntului.



O exclama ţ ie de spaimă din partea mulţ imii. Apoi am auzit ce le-oprovocase – un bum-bum dină untrul coşciugului. Relaxează -te. Relaxează -te şi eliberează . Eliberează , eliberează , eli… Un geamă t surd veni din sicriu şi-am simţ it cum mi se ridică tot pă rul încap. Un alt geamă t, mai puternic, înă buşit. Apoi un strigă t sugrumat

dină untru. Doi dintre ciocli scă par ă mâ nerele. Capă tul sicriului dinspre ei se înclină şi ceilalţ i patru, speria ţ i, îi dă dur ă drumul. Sicriul se pr ă buşi abrupt, lovind opiatr ă funerar ă în că dere, iar capacul să ri cu un trosnet. Grupul îndolia ţ ilor îmi acoperi vederea, fiecare agăţâ ndu-se de persoanacea mai apropiat ă – unii pentru a se sprijini, ceilalţ i pentru a-i împinge dincalea lor şi-a o rupe la fugă . Câ nd mulţ imea se risipi, am v ă zut un bra ţ pe pă mâ nt, restul trupuluiîncă fiind ascuns în spatele pietrei funerare. St ă tea pur şi simplu acolo, cupalma în jos, şi bra ţ ul înf ăşurat în mâ neca unui costum. Apoi degetele semişcar ă , r ăşchir â ndu-se ca nişte gheare, înfigâ ndu-se în pă mâ nt, în timp cecadavrul se trase afar ă din groapă , întorcâ ndu-se că tre mine, că tre cea care-linvocase şi… Şi cea care avea să -l trimit ă înapoi. Acum! Mi-am închis ochii str â ns şi mi l-am închipuit pe bă rbatul acela, o siluet ă

vagă , în costum. Mi-am închipuit cum îi eliberez sufletul, trimiţâ nd şi o scuză odat ă cu el, eliber â ndu-l… — Bine, şopti Tori de lâ ngă mine. S-a oprit, nu mai mişcă . E… Nu, stai!Continuă , conţ i… Bine, s-a oprit. O pauză . — Tot nemişcat e.

Nici nu mai avea suflu, de uşurare. — Ai reuşit. Poate că da, însă nu mi-am deschis ochii să mă încredinţ ez. În timp ce

Tori s-a dus să verifice situa ţ ia, am continuat să eliberez spirite, închipuindu-mi persoane în costume, persoane în rochii, persoane de toate v â rstele, spiritede animale, spirite de tot felul. Şi în timp ce f ă ceam acestea, ciuleam urechea,nu doar la strigă tele şi ţ ipetele celor vii, dar şi la trosnetele şi r â câ iturilemor ţ ilor-vii. Câ nd am deschis ochii, Tori venea pe o alee că tre mine, ţ inâ ndu-se ladistanţă de marginea despică turii din pă mâ nt. Oamenii st ă teau acum înşira ţ ide ambele pă r ţ i, uit â ndu-se la crevasă cu îngrijorare, a ştept â nd să secutremure pă mâ ntul. Dar n-a f ă cut-o. — Mor ţ ii sunt iar ăşi mor ţ i, murmur ă Tori, câ nd ajunse lâ ngă mine. Totule liniştit. Margaret st ă tea în picioare, la marginea crevasei, laolalt ă cu ceilalţ i.Câ nd am strigat-o, s-a întors încet, ochii ei încrucişâ ndu-se cu ai mei, şi în eiam citit frică . Nu, nu frică . Groază şi repulsie.



Tu nu eşti ca ea. Acum vede şi ea asta, vede ce eşti tu, ce poţ i să faci şiasta o înspă imâ nt ă . O înspă imâ nt ă şi-o dezgust ă . Ne f ă cu semn să ne ducem înapoi la ma şină , dar ea nu se clinti, de parcă n-ar fi suportat să meargă ală turi de mine. — Hoa şcă proast ă , murmur ă Tori. Oh, hai să ducem necromanta cu

superputeri la cimitir! Bineînţ eles că n-o să învii tu mor ţ ii, fetiţă f ă r ă minte! — A ş zice că i-am ar ă tat eu ei, dar pe bune c-a ş fi preferat să nu. R â sul lui Tori ieşi tremurat. — Probabil ar trebui s-o ştergem de aici mai înainte să înceapă careva să pună întrebă ri. — Nu a şa de repede, am zis eu. Nu vrem să ar ă t ă m ca şi câ nd am fugi dela locul faptei. — Ai dreptate. Mergâ nd pe alee, ne holbam şi noi – ar fi pă rut ciudat să n-o fi f ă cut. Amcă scat gura la despică tura din pă mâ nt. Ne-am zgâ it în sus, la cer. Am f ă cutsemn că tre sicriul că zut şi am şuşotit, în tot timpul ă sta mergâ nd câ t de repedecutezam, încercâ nd să ar ă t ă m ca şi câ nd am fi fost la fel de şocate şi ză pă citeca toţ i ceilalţ i. — Fetelor! strigă cineva. Sta ţ i a şa! M-am întors încet şi am v ă zut un bă rbat de v â rst ă mijlocie venindhot ă r â t că tre noi. Am încercat să -i atrag atenţ ia lui Margaret, să -i spun că s-arputea să avem probleme, dar ea se uita în partea cealalt ă , lă sâ ndu-ne să nedescurcă m singure. Treisprezece. Suntem bine, fetelor? întrebă omul. Tori dă du din cap:

— Cred că da. — Ce-ce-a fost asta? am zis eu. Un cutremur? El încuviinţă . — A şa se pare. N-am mai avut nici un zv â c de două zeci de ani. O femeie t â nă r ă , într-o haină lungă de piele, se apropie în spatele lui. — Şi n-am fi avut nici acum dacă nu s-ar fi redeschis cariera, varatrecut ă . — Nu putem ar ă ta cu degetul pâ nă câ nd nu suntem siguri, zise omul. — O, eu sunt sigur ă . Exist ă un motiv pentru care cei de la protecţ iamediului voiau să r ă mâ nă închisă , iar un motiv a şi închis-o, în primul r â nd…după ultimul cutremur, de acum două zeci de ani. Credeţ i că e o coincidenţă ?

At â ta să pat, tot bă t â nd în plă cile teutonice? Acum, poftim… F ă cu semn că tredespică tura din pă mâ nt şi se încrunt ă mâ nioasă . Cariera va trebui să plă tească pentru asta. — E toat ă lumea în regulă ? am întrebat eu. Mi s-a pă rut c-am auzitţ ipete. — Oh, aia a fost doar…



Femeia ar ă t ă spre sicriu: încă mai st ă tea în picioare în groapă , înconjurat de îndolia ţ ii care sperau c-o să se ofere altcineva voluntar să pună mortulînapoi. — Bă tr â nul meu unchi; urma să fie înmormâ ntat ast ă zi, iar câ ndpă mâ ntul s-a cutremurat, a început să salte prin coşciug. Asta i-a speriat pe

bă ieţ i şi l-au scă pat din mâ ini. Bă rbatul îşi drese glasul, ca s-o prevină că nu aveam nevoie de amă nuntemacabre, dar ea a continuat: — Sicriul a plesnit şi s-a deschis, unchiul Al a că zut din el, pă mâ ntul s-acutremurat din nou şi… încercă să -şi înă buşe un chicotit: Au crezut că , ştiţ i

voi, se mişcă . — Uuuh, f ă cu Tori. Şi eu a ş fi ţ ipat. — Oricum, interveni bă rbatul, v ă d că bunica voastr ă vrea să v ă duceţ i lama şină , fetelor. N-o condamn. Se poate ca Mama Natur ă să nu fi terminat cunoi încă . I-am mulţ umit şi am luat-o că tre parcare, Margaret potrivindu-şi pasultot la cinci metri în urma noastr ă . — Plă ci teutonice? zise Tori. Îngroapă cumva ceramică germană odat ă cumor ţ ii pe aici? A trebuit să r â d la asta, deşi un pic cam tremurat. Ea continuă : — Ca să provoace un cutremur, plă cile tectonice au nevoie de o falie, careeste, se pare, în partea cealalt ă a ţă rii. — Dar suna bine şi asta-i tot ce contează . Derek şi Simon spun că ,atunci câ nd oamenii v ă d chestii supranaturale, improvizează o explica ţ ie logică .Dacă n-ai fi ştiut despre necromanţ i şi ai fi v ă zut ce s-a înt â mplat adineauri, tu

ce-ai fi gâ ndit? Un cutremur ciudat? Sau cineva care a înviat mor ţ ii? — Adev ă rat. Totuşi, plă ci teutonice? De data asta, m-am a şezat în spate, lâ ngă Tori. Abia câ nd am ajuns laautostradă , Margaret a vorbit, în sf â r şit. — Cine te-a înv ăţ at să faci asta, Chloe? întrebă ea. — Ce? Ochii ei îi că utar ă pe ai mei în oglinda retrovizoare. — Cine te-a înv ăţ at să învii mor ţ ii? — N-nimeni. E-eu n-am înt â lnit nici un alt necromant, înainte dedumneata. Nu era foarte adev ă rat. Înt â lnisem, scurt, spiritul unuia, dar nu-mifusese de prea mare ajutor. — Ţ i-a dat Grupul Edison că r ţ i? Manuale? — N-numai o carte de istorie, pe care a-am r ă sfoit-o un pic. D-dar nu eranimic despre ritualuri. O clipă de t ă cere, în care mă studie prin oglindă . — Ai încercat să -ţ i dai importanţă , nu-i a şa, Chloe? — Ce-ce?



— Eu am spus că nu puteai învia mor ţ ii; tu mi-ai dovedit că poţ i. Ai vizualizat în minte cum întorci un suflet… — Nu! Bâ lbâ iala mă pă r ă si. — Să întorc un spirit într-un cadavru putrezit ca să -mi dau importanţă ?

N-a ş face niciodat ă asta. Am f ă cut exact ceea ce mi-ai cerut dumneata – amîncercat să trag spiritul prin barier ă . Îl invocam. Dar dacă fac asta şi suntcadavre în jur, pot învia mor ţ ii. Asta am tot încercat să -ţ i spun. Ea conduse cam un minut într-o t ă cere apă să toare. Apoi îşi ridică dinnou privirea spre ochii mei. — Vrei să spui că tu poţ i învia mor ţ ii, doar dacă invoci? — Da. — Dumnezeule, şopti ea, holbâ ndu-se la mine. Ce au f ă cut? Câ nd i-am auzit cuvintele şi i-am v ă zut expresia chipului, am ştiut că Derek avusese dreptate, noaptea trecut ă . Tocmai f ă cusem ceva mai r ă u decâ tsă învii mor ţ ii – îi confirmasem cele mai rele temeri în privinţ a noastr ă . Câ nd am ajuns la casa din pă dure, Andrew era singurul prezent.Margaret l-a chemat în bucă t ă rie, închizâ nd uşa în urma lor. N-a prea avut rost închisul uşii ă leia. Margaret n-a ţ ipat, dar vocea ei aluat o not ă strident ă , al că rei ecou r ă suna în toat ă casa. Concluzia tiradei sale a fost că eu eram odrasla diavolului şi ar trebui să fiu închisă într-un turn mai înainte de a desfereca hoarde de mor ţ i-vii care să -imă celă rească pe ei toţ i, în somn. Ei bine, poate că exagera, dar nu cu mult. Tori deschise brusc uşa bucă t ă riei şi intr ă hot ă r â t ă , cu mine imediat înurma ei. — Scuza ţ i. Cine a luat necromanta modificat ă genetic în cimitir?

Andrew se întoarse că tre ea: — Tori, te rog. Nu avem nevoie… — Chloe n-a vrut să intre acolo. Ţ i-a spus cumva Margaret asta? Ţ i-aspus că am avertizat-o amâ ndouă că necromanta Chloe putea învia mor ţ ii? Că eu o v ă zusem cu ochii mei? Şi că ea nu ne-a crezut? Jur că puteam vedea scâ ntei zbur â nd din v â rful degetelor lui Tori câ nddă dea din mâ ini. — Ţ i-a spus cumva cum a insistat Chloe şi a tot insistat să se oprească ?Şi că Margaret a pus-o să continue? Şi după ce Chloe a înviat o veveriţă moart ă , Margaret a silit-o să continue invocarea. — N-am silit-o… — I-ai spus că prinsese un spirit între două dimensiuni. — În regulă , zise Andrew. E limpede că trebuie să discut ă m… — O, trebuie să discut ă m o mulţ ime de lucruri, zise Margaret. Andrew ne împinse binişor afar ă . De îndat ă ce am ieşit, cearta a izbucnitdin nou. Tori şi cu mine am ascultat, de dincolo de uşă . — Nu am fost pregă tiţ i, zise Margaret. Deloc, deloc. — Atunci trebuie să ne pregă tim.



— A despicat pă mâ ntul, Andrew! S-a că scat pă mâ ntul sub picioare ca să lase mor ţ ii să iasă . A… a… Margaret r ă suflă o dat ă adâ nc, enervat ă . A fost ceva ca în poveştile vechi pe care obişnuia să mi le spună bunicul. Poveşti de groază ,care-mi dă deau coşmaruri, despre necromanţ i at â t de puternici încâ t puteau să învie cimitire întregi de mor ţ i.

Mi-am amintit ce mi-a spus semidemonul. Tu ţ i-ai chemat prietena şispiritele a o mie de mor ţ i au r ă spuns, zbur â nd înapoi în carcasele lor putrezite.O mie de cadavre gata să devină o mie de zombi. O mare armat ă de mor ţ i laordinele tale. — Poate învia mor ţ i la cincisprezece ani, continuă Margaret. F ă r ă antrenament. F ă r ă ritual. F ă r ă intenţ ie. — Atunci va trebui să înveţ e cum să … — Ştii ce i-a spus Victoria lui Gwen? Că n-a înv ăţ at niciodat ă vreo vrajă ,dar că le poate arunca. Dacă vede una, o poate face şi ea. F ă r ă antrenament.F ă r ă incanta ţ ii. Fireşte, noi am crezut că ne spunea poveşti, dar acum… Trasezgomotos aer în piept. Nu putem face fa ţă la a şa ceva. Ştiu că sunt numai niştecopii şi ceea ce li s-a înt â mplat este groaznic şi tragic. Dar tragedia şi mai marear fi să le spunem că se pot a ştepta să ducă nişte vieţ i normale. — Vorbeşte mai încet, zise Andrew. — De ce? Ca să continui tu să -i asiguri că totul va fi bine? N-o să fie.Copiii ăştia vor trebui ţ inuţ i sub observa ţ ie câ t vor tr ă i. Şi lucrurile nu vor facedecâ t să se înr ă ut ăţ ească . Tori mă înghionti să plecă m. — Ştie că a fost vina ei pentru ceea ce s-a înt â mplat, a şa că încearcă să -şi scape pielea câ t de repede poate. Nu trebuie să ascult ă m chestia asta. Avea dreptate. Margaret o dă duse în bar ă şi se speriase. Nu era genul de

persoană care să recunoască prea uşor niciuna dintre acestea, a şa că trebuiasă arunce vina într-alt ă parte – să ne descrie că am fi fost at â t de rele, încâ t nus-ar fi putut cere din partea ei să controleze situa ţ ia. Şi totuşi… Aceştia erau alia ţ ii noştri. Singurii noştri alia ţ i. Ştiam că Margaret şiRussell deja îi criticaser ă hot ă r â rea lui Andrew de a ne aduce în grupul lor.

Acum eu le dă dusem exact muniţ ia de care aveau nevoie. Paisprezece. Tori şi cu mine ne îndreptam spre scă ri câ nd am auzit pe cinevacobor â nd cu pa şi grei. Speram să fie Simon. Mă rugam să fie el. Însă ştiam că nu avea cum să fie. M-am întors şi l-am v ă zut pe Derek venind spre noi,

încruntat. — Îl iau eu în primire, zise Tori. — Mă descurc. Mi-am ridicat vocea câ nd s-a apropiat: Am avut oproblemă … — Am auzit.



Se opri la un metru în fa ţ a mea, de parcă ar fi încercat să nu mă maidomine, dar n-a contat. Derek putea să te domine şi din capă tul celă lalt alcamerei. — Atunci ai auzit şi că n-a fost vina ei, zise Tori. Nici mă car o dat ă nu s-a uitat la ea, toat ă greutatea încrunt ă turii aceleia ţ intuindu-mă pe mine.

— Ai f ă cut o invocare într-un cimitir? — Da, am f ă cut. — Ştiai că asta era o problemă ? — Da, ştiam. — N-a avut de ales, zise Tori. — Întotdeauna are de ales. Poate să spună nu. — Am încercat, am zis. — Nu poţ i încerca să spui nu. Ori o faci, ori n-o faci. Îşi cobor î glasul,ceva din furie risipindu-se, însă accentele dure r ă mâ nâ nd: Nu e de-ajuns să rosteşti cuv â ntul, Chloe. Trebuie să te şi ţ ii de el, iar asta-i partea la care separe că nu te descurci. — Hei, zise Tori, te-ai abă tut de la subiect. — Are dreptate, am murmurat. — Ce? Tu…, se chinui ea să gă sească un cuv â nt. Nu înghiţ i una ca asta,Chloe. Nu-mi pasă câ t de mare sau câ t de deştept e el, n-are nici un drept să -ţ i

vorbească în felul ă sta. Tu ai f ă cut tot ce-ai putut. Mă lă sasem împinsă la ceva despre care ştiam că era greşit. — Despre ce crezi că vorbesc ei acum acolo? zise el. Cum să ne ajute să ne controlă m puterile? — Ştim despre ce vorbesc ei acum acolo, Derek. Şi ştiu şi ce am f ă cut.Exact ceea ce ne-ai prevenit tu, asear ă , să nu facem. I-am dat oricui nu voia să

ne ajute un motiv să n-o mai facă . Deschise gura. O închise la loc. Ai fi crezut că am câştigat ceva creditfiindcă -mi dă dusem seama de asta mai înainte să mi-o spună el. Dar aveatotuşi ceva de demonstrat şi tot ce f ă cusem fusese să arunc doar un obstacoltemporar în calea lui, unul care abia îi domoli din av â nt înainte de a se repezica vulturul asupra lui. — Cuv â ntul este nu, Chloe. Nu, n-am să fac asta. Nu, nu cred că estenepericulos. Şi dacă mă for ţ a ţ i, ei bine, îmi pare r ă u, dar nu mi se pare că potsă fac o invocare în clipa de fa ţă . — Eu… — Dacă mi-ar fi cerut să le ar ă t câ t de puternic sunt eu? Crezi că m-a ş fidus şi a ş fi ridicat canapeaua, doar ca să vadă ei? — Dar nu asta am încercat… — Însă asta ai f ă cut. Le-ai dat o demonstra ţ ie complet ă despre câ t deputernică eşti, iar acum ei or să se întrebe dacă nu cumva Grupul Edison aavut dreptate să ne ţ ină închişi, ba chiar să ne ucidă . — Ei, haide, zise Tori. N-ar face ei… — Eşti sigur ă ?



Eu am clă tinat din cap. — Dacă tu ai fi crezut asta, Derek, n-ai mai fi fost acum aici. Ai fi fostsus, cu Simon, f ă câ nd bagajele şi pentru tine, şi pentru el. — Da? Şi unde m-a ş fi dus? Grupul Edison ne-a descoperit pâ nă şi acasă la Andrew şi tot nu ştim cum au reuşit. Şi ce ne-au f ă cut atunci? Ne-au cerut

să venim cu ei, pa şnic? Au tras în noi vreo câ teva să geţ i cu tranchilizante? Nu,au tras cu arme adev ă rate. Cu gloanţ e. Suntem siliţ i să r ă mâ nem aici, Chloe. — Indiferent ce s-a înt â mplat azi, ea n-a f ă cut-o intenţ ionat, zise Tori. Derek îşi încleşt ă maxilarul, apoi se r ă suci spre Tori. — Tu cum de-o aperi deodat ă ? Încerci să -i câştigi încrederea cu vreunscop? — Asta ce mai vrea să însemne? — N-am încredere în tine, Tori. — Hm, mda, am primit mesajul ă sta, tare şi r ă spicat, mai demult. Simon îşi f ă cu apariţ ia în cadrul uşii, în spatele lui Tori şi Derek. Mă salut ă , f ă câ ndu-mi cu mâ na, şi îmi spuse, pe muteşte: „Fugi câ t mai poţ i.” Nu era o idee rea. M-am furişat pe lâ ngă ei şi-am tulit-o că tre uşă , undea ştepta Simon. Apoi m-am uitat înapoi, la Tori. — Nu-i purta ei de grijă , zise Simon. E probabil cea mai mare distracţ iepentru ea, după at â tea zile de armistiţ iu. Mă conduse în camera ală turat ă . Dinnefericire, nu pot spune acela şi lucru pentru Derek şi, de îndat ă ce-o să facă opauză în ciorov ă ială , destul câ t să observe că tu ai ieşit… — Hei! strigă Derek. Unde v ă duceţ i, voi doi? Simon mă luă de cot şi mă ghidă în pas alergă tor prin casă , în vreme cepa şii lui Derek bubuiau pe urmele noastre. Simon continuă să fugă , pâ nă amajuns afar ă .

Mă conduse că tre o bancă de gr ă dină , unde ne-am a şezat. Am aruncat oprivire spre casă . — Calmează -te. N-o să înceapă iar cu bruftuluiala, de fa ţă cu mine. Se lă să pe speteaza bă ncii, petrecâ ndu-şi bra ţ ul pe după umerii mei,privind oblic spre mine, ca să se asigure că gestul îi era binevenit. M-am datmai aproape de el, iar el zâ mbi. — OK, deci ce s-a înt â mplat cu lecţ ia ta? întrebă el. Ştiu că n-a fost de

bine, dar mi-au scă pat detaliile. I-am povestit, iar câ nd am terminat, a clă tinat din cap. — Ce-a fost în mintea ei? Să te ducă într-un cimitir pentru lecţ ii denecromanţ ie? Era exact ce voiam să aud, dar ştiam că asta era şi cea mai uşoar ă calede a mă spă la pe mâ ini. Să dau vina pe altcineva, cum f ă cuse Margaret. Edrept, avusese şi ea un rol, dar şi eu avusesem. Derek avea dreptate. Ar fi trebuit să refuz. Ar fi trebuit să mă portresponsabil, chiar dacă asta ar fi însemnat să spun „nu” unui personaj cuautoritate, pentru că eu eram autoritatea care decidea asupra mea. — Vrei îngheţ at ă ?



— Ce anume? Simon zâ mbi. — Asta ţ i-a atras atenţ ia. — Scuze, eram doar… — Îngâ ndurat ă . Şi tocmai de aceea te invit la o îngheţ at ă . Derek şi cu

mine am fost să alergă m, ieri, şi am v ă zut o sta ţ ie de benzină la mai puţ in deun kilometru, în partea aia, îmi ar ă t ă el. Aveau o reclamă de îngheţ at ă în

vitrină , a şa că acolo ne vom duce, după cină . — Nu cred c-or să mă mai lase să plec nică ieri, acum. — Mai vedem. Deci…? Da? Nu e exact ce visam eu pentru o primă înt â lnire romantică , dar suntem cumva siliţ i să st ă m aici şi eu sunt cumvasă tul să tot a ştept. — În-înt â lnire? Mă cercet ă atent. — E în regulă ? — Desigur. Da. Categoric. Obrajii îmi ardeau: — Bine, hai să mai încercă m asta o dat ă , cu ceva mai puţ in entuziasm. El r â nji: — Entuziasmul e de bine. Atunci, e o înt â lnire. O să vorbesc cu Andrew. Eram pe cale să ies la prima mea înt â lnire. Nu doar prima mea înt â lnirecu Simon. Prima mea înt â lnire de câ nd mă ştiam. N-aveam de gâ nd să -i spunlui asta, bineînţ eles. Desigur, el n-ar fi avut nici o problemă , probabil ar figlumit despre presiune. Să împlineşti cincisprezece ani şi să n-ai nici oînt â lnire la activ nu era a şa de ciudat, dar mă simţ eam ciudat, ca atunci câ ndîmplinisem cincisprezece ani înainte de primul ciclu şi în mod cert nu-i

vorbisem nimă nui despre asta. La înt â lnire, cu Simon. Acceptasem destul de repede, dar abia după ceam intrat în casă , pentru masa de pr â nz, mi-am dat seama ce f ă cusem. M-am simţ it de parcă st ă team iar ăşi la por ţ ile cimitirului aceluia: voceamea lă untrică îmi spunea că asta era o idee foarte, foarte proast ă . O înt â lnire,în timp ce noi fugeam să scă pă m cu via ţă ? o înt â lnire cu unul dintre bă ieţ iiîmpreună cu care fugeam? Şi dacă avea să iasă prost? După aceea, cum ammai fi…? Dar n-avea să iasă prost. Era vorba de Simon şi totul avea să fie bine. Trebuia doar să mă relaxez. Din nefericire, pr â nzul nu mi-a fost de ajutor în sensul acesta. Margaret plecase, dar probabil îi povestise lui Russell ce se înt â mplase,că ci el venise în picaj ca un vuulur, sper â nd să ne prindă în cine ştie ce oribilă etalare de puteri incontrolabile. Andrew ar fi trebuit să -i arate uşa. N-a f ă cut-o, probabil gâ ndindu-se că era mai bine să -l lase să vadă cu ochii lui că eram doar nişte copii normali. Dar asta ne-a f ă cut să ne simţ im groaznic, mai ales pe mine, care-i ştiam privirea



a ţ intit ă asupra mea, cu o expresie de uşor dezgust pe fa ţă , în timp ce mă chinuiam să mă nâ nc. Copila care putea învia mor ţ ii. Necromanta ciudat ă . După pr â nz, am zburat în camera mea. Simon a încercat să mă invite pe-afar ă , dar i-am spus că eram obosit ă şi am glumit că nu voiam să moţă i tocmaila înt â lnirea noastr ă . Pe la ora trei, Derek bă tu la uşă , spunâ nd aspru:

— Ar trebui să vii afar ă . Simon e îngrijorat. Câ nd i-am r ă spuns că tr ă geam un pui de somn, n-a mai zis nimic şi mis-a pă rut că -l aud oft â nd şi foindu-se în loc, de parcă ar fi vrut să spună altceva, a şa că m-am ridicat şi m-am dus la uşă , plă nuind să ies şi să exclam:„Oh, n-am ştiut că mai eşti încă aici.” Speram să aibă ceva de spus. Nu o scuză că -mi f ă cuse morală – ar fiînsemnat să a ştept prea mult din partea lui -, ci un pretext ca să stau de vorbă cu el despre ceea ce se înt â mplase la cimitir, despre opţ iunile noastre dacă lucrurile aveau să se înr ă ut ăţ ească … Şi mai ales voiam să -l fac să nu mai fie supă rat pe mine şi să redevină iar celă lalt Derek, acela cu care puteam discuta, că ruia mă puteam dest ă inui. Darcâ nd am deschis uşa, holul era gol. M-am întors iar în pat. Cincisprezece. Tori veni în camer ă pe la patru şi pă ru surprinsă să mă gă sească încă înpat. — Ai stat aici toat ă după -amiaza? zise ea. Am crezut că te-ai dus pe-afar ă , cu bă ieţ ii. — Ce-am pierdut? — Pe mine spă lâ nd podelele. Asta m-a f ă cut să zâ mbesc. — Crezi că glumesc? zise ea.

— Nu, bă nuiesc că vom avea cu toţ ii câ te o sarcină pe-aici. Nu putempretinde ca Andrew să str â ngă în urma noastr ă . Ea-şi dă du ochii peste cap. — Chiar îl vezi pe Andrew distribuindu-ne sarcini? Tipul şi-a cerut scuzecă nu era casa deja curat ă şi pregă tit ă pentru musafiri. M-am oferit să fac eucur ăţ enie în locul lui, doar ca să fiu amabilă . Cum eu n-am spus nimic, Tori aclă tinat din cap. Ultima parte era o glumă , Chloe. Andrew mă plă teşte, cuaceea şi sumă pe care i-ar da-o menajerei, deşi probabil mie îmi va lua de două ori mai mult timp. În primul r â nd, pentru că n-avem un program ultra încă rcat,mi-am închipuit eu, şi apoi pentru că a ş putea folosi banii. A şadar, acum eusunt menajera oficială şi dacă gă sesc prosoape ude pe podea, o să vi le v â r întrecear şafuri. Cu două să pt ă mâ ni în urmă , dacă mi-ar fi spus cineva că Tori va face dinproprie voinţă cur ăţ enie într-o casă – chiar şi pentru bani -, n-a ş fi crezut înruptul capului. Nu mi-o puteam imagina mâ nuind un mop. Dar v ă zusemdeopotriv ă câ t de greu fusese pentru ea, în timpul fugii noastre, că n-avusesenici un ban al ei. Deşi eram sigur ă că nu era asta pentru ea metoda ideală de a-i câştiga, se pă rea că mai degrabă freca toaletele decâ t să cer şească de la noi.



Iar asta m-a f ă cut să mă mai gâ ndesc la ceva. Ce avea să se înt â mple cu Tori câ nd se va termina povestea asta? Avea vreo rudă la care să locuiască ?Oare şi ea se întrebase acela şi lucru? De aceea era înnebunit ă să facă rost de

bani, pentru orice eventualitate? — S-a întors Gwen, zise ea. A vorbit mai înt â i cu Andrew. Trebuie să

admit, totuşi, că a şteptam mult mai ner ă bdă toare lecţ iile astea, pâ nă să le aveţ i voi pe ale voastre. — O să te descurci. Numai nu te înfuria pe ea. Ea zâ mbi şi am putut observa nervozitate, dar şi entuziasm. Voia să înveţ e cum să -şi folosească puterile corect. Ştiam cu toţ ii că suntem un pericolşi nu voisem noi să fim a şa. De ce nu mai vedea nimeni lucrurile în felulacesta? De ce ne tot tratau ca pe nişte copii f ă r ă minte şi nepă să tori? — Te simţ i bine? întrebă ea. — Desigur. V â r î mâ na în buzunarul de la spate şi scoase un petic de hâ rtieîmpă turit ă . — Asta s-ar putea să te facă să te simţ i mai bine. L-am desf ă cut. Hâ rtie albă , ce mai r ă mă sese de la cimitir după cenotasem mesajul spiritului. — Sunt sigur ă c-o să gă sim un creion pe undeva pe-aici, zise ea. — Un creion? — Pă i, da, cinefilo. Ce fac ă ia în filme câ nd cineva scrie un bilet pe unteanc de hâ rtii şi ia numai foaia de deasupra? Am zâ mbit: — Folosesc un creion ca să evidenţ ieze ce-a r ă mas întipă rit pe hâ rtia dededesubt.

— Mă îndoiesc c-or să ne ducă la vreun oficiu poştal prea cur â nd, dar veiputea trimite o scrisoare câ nd vom avea ocazia. — Mulţ umesc. Plecă . Puţ in mai t â rziu, câ nd am auzit pa şi pe hol, m-am gâ ndit că eraDerek, care venea înapoi, dar am v ă zut-o pe Tori deschizâ nd nervoasă uşa,mergâ nd pâ nă la patul ei şi aruncâ ndu-se bufnind pe el. — Nici o lecţ ie pentru mine, zise ea. — Ce s-a înt â mplat? — Versiunea lui Andrew? Membrii grupului au decis să amâ ne pregă tirea pâ nă vor înţ elege mai bine abilit ăţ ile noastre. Cu alte cuvinte, i-am speriat demoarte. Clă tină din cap: Andrew e de treabă , dar… prea de treabă , ştii? — A şa, ca mine? — De un alt tip. Ştiu că Andrew încearcă să ne ajute, dar serios a ş vreasă aibă mai mult ă … Că uta cuv â ntul. — Şira spină rii? am lă sat eu să -mi scape, apoi am simţ it că roşesc. N-nu

vreau să spun că …



— Vezi, asta e versiunea ta de „prea de treabă ”. Nu vrei să r ă neştisentimentele nimă nui, nici mă car în spatele individului. Şira spină rii este foartepotrivit. Se lă să pe spate, în pat. Oricum, destul cu asta. Simon te caut ă , ca deobicei. Du-te la joacă , Chloe. O să -ţ i pă strez eu cald locul de clocit. F ă r ă îndoială , Simon mă că uta. Se pă rea că bă ieţ ii nu prinseser ă prilejul

să încerce să intre în pivniţă în diminea ţ a aceea – Andrew st ă ruise să piardă vremea împreună cu ei, dâ nd cu şutul într-o minge, prin jurul casei. Acum, Andrew era închis în biroul lui, cu laptopul, a şa că Derek sestrecurase în pivniţă . Simon ţ inea de şase, ceea ce ar fi fost mai uşor de f ă cutf ă r ă a bate la ochi dacă ar fi avut pe cineva prin preajmă . Eram într-una dintrecamerele nefolosite, uit â ndu-ne la un perete cu fotografii, câ nd Andrew trecuprin dreptul uşii. Ne v ă zu studiind fotografiile. — Sunt ale fostului proprietar, zise el, intr â nd. Niciunul dintre noi, după cum vedeţ i. — Trebuie să zbori sub radar, zise Simon. Andrew încuviinţă cu un semn din cap. — Supranaturalii trebuie să se gâ ndească întotdeauna la asta, Chloe – latoate modurile în care ne-am putea expune din înt â mplare sau am putea atrageatenţ ia asupra noastr ă . Chiar şi tov ă r ăşia, în public, cu alţ i supranaturalipoate fi un pericol. Ceea ce nu înseamnă că nu veţ i avea supranaturali prieteni.Ba veţ i avea, şi asta o să v ă fie de ajutor. Dar noi suntem întotdeauna precauţ i. I-am spus c-am înţ eles. — Cum ziceam, acestea sunt fotografiile de familie ale proprietarului dedinainte al casei. Todd Banks. Fondatorul proiectului Genesis. Dr. Lyle a avutprimul ideea, dar a murit înainte ca modificarea genetică să fie posibilă . Apoi

Todd – dr. Banks – i-a preluat planurile şi a început experimentul. El a fost, de

asemenea, cel dint â i care a tras alarma în privinţ a potenţ ialelor capcane. Aavertizat Grupul Edison, însă membrii acestuia erau prea îndr ă gostiţ i deposibilit ăţ i ca să admit ă că ar face şi greşeli. Dr. Banks a pă r ă sit Grupul şi aîntemeiat grupul nostru, de foşti angaja ţ i îngrijora ţ i. La moartea lui, acumcâţ iva ani, ne-a lă sat nouă moştenire casa. În timp ce Andrew vorbea, am observat o fotografie a lui dr. Banks… cuun bă iat cu pă r negru ală turi. Bă iatul pă rea să aibă vreo treisprezece ani, înfotografie, dar tot i-am recunoscut fa ţ a. Era spiritul semidemon volo. — Acesta este fiul lui dr. Banks? am întrebat câ t mai dezinvolt am putut. — Nepotul. Îl chema… Andrew îşi încreţ i fruntea. Nu pot să -mi aducaminte numele lui. Nu l-am înt â lnit niciodat ă . Ştiu că a locuit şi el aici, o

vreme, împreună cu verişorul şi cu unchiul lui. Ă sta e bă iatul mai mare, pecare îl deosebesc numai pentru că ştiu că bă iatul mai mic era blond. Mi-am amintit de bă iatul din pat. Trupul oribil st â lcit în bă taie… al

bă iatului cu pă r blond şi doar cu vreo câţ iva ani mai mic decâ t semidemonul pecare îl înt â lnisem eu. — Dumneata ai spus că dr. Banks a lă sat moştenire casa asta grupului

vostru. Ce s-a înt â mplat cu copiii?



— Au plecat să locuiască la o alt ă rudă . Un bunic, mi se pare. Amâ ndoi bă ieţ ii erau mor ţ i şi o ştiam. Întrebarea era dacă o ştia şi

Andrew, sau asta era povestea care i se spusese şi lui? F ă cuser ă şi bă ieţ ii parte din proiectul Genesis? A şa se pă rea. Totuşi, celpe care îl v ă zusem eu fusese mai în v â rst ă decâ t mine. Chiar dacă îi

supravieţ uise unchiului să u, trebuie să fi murit cu vreo doi ani în urmă , dat ă fiind v â rsta pe care o avea în fotografie. Asta însemna că , dacă ar mai fi fost în

via ţă în zilele noastre, ar fi fost cu vreo câţ iva ani mai în v â rst ă decâ t Derek,despre care se presupunea că fusese printre primii subiecţ i ai experimentului. — Exista şi vreo femeie care locuia împreună cu ei? întrebă Simon. — Hm? f ă cu Andrew, chemâ ndu-ne printr-un semn afar ă din camer ă . — Chloe a auzit o voce de femeie, noaptea trecut ă , şi ne-am gâ ndit că s-ar putea să fi fost un spirit. A locuit şi vreo femeie împreună cu ei? — Nu, din câ te ştiu eu. S-ar putea să greşesc, totuşi. Ei, dar acumtrebuie să mă ocup de cină . Ştiu că tu ar trebui să mă nâ nci la ore regulate,Simon. Şi mai ştiu că voi doi aveţ i plă nuit ceva special după aceea. Îmi f ă cu şmechereşte cu ochiul şi sunt sigur ă că am roşit. Pe câ nd Andrew se îndrepta spre bucă t ă rie, Derek ieşi pe furiş dinpivniţă . Toţ i trei am urcat la etaj, ne-am pitit în camera bă ieţ ilor şi am închisuşa. — E depozit, zise Derek. Două încă peri mari pline cu lucruri şi o camer ă încuiat ă . — Încuiat ă ? se învior ă Simon. — Am for ţ at-o. E un atelier. Numai unelte, nimic altceva. — Şi-atunci de ce să fie încuiat ă ? am întrebat eu. — Mi-ar fi plă cut să spun că e suspect, zise Simon. Dar dacă tipul ă sta,

Banks, avea copii prin jur, atunci nu mă mir ă . Tata nu este chiar meşterul latoate, dar îşi ţ inea lada cu scule încuiat ă . Ştii cum sunt pă rinţ ii. Paranoici. — Mda, zise Derek. Mai ales după ce fiul lor îşi zdrobeşte degeteleîncercâ nd să bat ă în cuie un desen pe perete. — Hei, nu sunt eu geniul care a sugerat-o. Simon se uit ă la mine: Bandaadeziv ă n-ar fi prins, iar Savantul mi-a explicat că hâ rtia era prea grea pentrulipici. A şa că am luat nişte cuie. Derek îşi rostogoli ochii în cap. — Deci asta-i tot? am întrebat eu. Depozit şi o camer ă cu unelte? Nici unfel de indiciu? — N-am spus asta. Sunt cutii etichetate cu haine şi alte lucruri. Treinume: Todd, Austin şi Royce. Lucrurile lui Todd sunt de adult. — Dr. Banks, zise Simon. Fostul proprietar al casei ă steia. Şi, dă -mi voiesă ghicesc, celelalte cutii erau cu lucruri de adolescenţ i. Câ nd i-am spus ce ne povestise Andrew, Derek dă du din cap: — Atunci, Royce îl cheamă pe semidemonul t ă u. Hainele lui sunt maimari. Deci Andrew a spus că s-a mutat, după ce a murit Banks? Poate că a fost ucis mai t â rziu şi s-a întors după aceea.



— Nu cred. Sunt foarte sigur ă că asear ă am v ă zut trupul lui Austin. O familie întreagă , moart ă . Inclusiv doi adolescenţ i. Toţ i av â nd o legă tur ă cu Grupul Edison, poate chiar cu proiectul Genesis. Şi noi că utaser ă m refugiuîn aceea şi casă ! — Nu putem pleca nică ieri, zise Derek.

La asta ne gâ ndeam cu toţ ii, bineînţ eles. Să fugim. Dar unde? Niciunuldintre noi nu credea că Andrew era aliat în secret cu Grupul Edison şi ne ţ ineaaici, în timp ce el îşi juca rolul în aceast ă farsă complicat ă a plă nuirii unui atacîmpotriva lor. Dar ce se înt â mplase cu dr. Banks, Royce şi Austin? Avea vreolegă tur ă cu noi? — O să mai caut, zise Derek. Poate o să -l întreb câ teva lucruri pe

Andrew. Voi doi… — Noi o să fim pleca ţ i o vreme, după cină , zise Simon. — Oh. Da. A şa e. Derek îşi îndrept ă privirea spre mine, dar pâ nă să i-o prind, şi-o întorsesecă tre Simon. — Deci… Andrew n-a avut nimic împotriv ă ? — Îhm. Ai pierdut pariul ă sta, frate. Desigur, mi-a dat o gr ă madă desfaturi – să mergem prin pă dure, nu pe drum, să nu intre şi Chloe în magazin,

bla-bla-bla. Dar ne putem duce. — Hm. Derek se uit ă peste umă rul lui, de parcă ar fi sperat ca Andrew să fi spus că era periculos. După o clipă , dă du din cap şi zise: Bine, atunci. — Mai avem ceva timp de omor â t pâ nă la cină , îmi spuse Simon. Ce-aizice de luat lecţ iile alea de autoapă rare? — Cum să nu, am r ă spuns eu. O chem pe Tori… şi nu face mutra asta. Oaduc şi pe ea. Derek, vii şi tu?

— Nu, zise el, luâ nd-o spre capă tul holului. Duceţ i-v ă voi. Simon ne ţ inu lecţ ia de autoapă rare în curtea din spate, înv ăţâ ndu-necâ teva prize de bază , pe care Tori, cu vraja ei de legare, le socotea într-un felnefolositoare, însă mi-a şoptit numai mie asta, f ă r ă a se ciondă ni cu Simon. A fost un moment, în timpul lecţ iei aceleia, în care Simon încerca să -iarate lui Tori o prindere şi se aflau unul lâ ngă altul, iar eu îi urmă ream de peterasă , unde st ă team pe un scaun, câ nd… Pentru o secundă , m-am gâ ndit: S-ar putea să fie rude. Nu ştiu ce anume să fi fost, forma feţ elor, cred, ceva înpomeţ ii obrajilor, în linia gurii. Ochi negri, aceea şi înă lţ ime, aceea şi constituţ iezvelt ă . Apoi Simon s-a îndepă rtat şi acel ceva v ă zut de mine a pierit. Am hot ă r â tcă luasem câ teva asemă nă ri vagi şi îmi lă sasem imagina ţ ia să umple restul. A venit şi cina. A trecut. M-am dus în camer ă , să mă pregă tesc. Întotdeauna am considerat că nu sunt genul de fat ă care să se gâ ndească prea mult la chestii dintr-astea cum ar fi prima înt â lnire, primul să rut. Nu mă înţ elegeţ i greşit. Îmi doream lucrurile astea. Dar nu-mi lă sam fantezia să zboareneîngr ă dit ă în legă tur ă cu ziua cea mare, cu ce aveam să îmbrac şi ce aveam să fac. Sau cel puţ in a şa credeam.



Dar bă nuiesc că am purtat întotdeauna în minte imaginea asta, a primeimele înt â lniri. Cum aveam să -mi cumpă r ceva nou de îmbr ă cat şi poate să -mifac o tunsoare nouă . F ă r ă îndoială aveam să mă machiez şi probabil să -mi facunghiile. Pe scurt, aveam să ar ă t mai bine ca niciodat ă şi, în momentul în careîi deschideam uşa acelui prim bă iat, a ş fi v ă zut confirmarea în ochii lui, în

zâ mbetul lui. Câ nd Simon bă tu la uşa dormitorului meu, îmi piept ă nasem bine pă rul şigă sisem nişte vaselină , să -mi ţ ină loc de gloss de buze. Nici mă car nu reuşisemsă fac un duş, fiindcă Tori dă duse drumul la ma şina de spă lat. Câ t desprehaine, purtam aceia şi jeanşi şi aceea şi bluză în care eram de câ nd evadasem dela laborator, deşi izbutisem să scot pata de sos de pizza de pe mâ necă … înmare parte, în orice caz. Cu toate acestea, câ nd i-am deschis uşa şi el mi-a zâ mbit, a fost exacta şa cum visasem întotdeauna şi am ştiut că totul va fi bine. Şaisprezece. Nu f ă cuser ă m nici două zeci de metri în pă dure, câ nd Simon se opri în loc

şi înjur ă . — Ce-i? am zis eu. F ă cu semn cu mâ na spre pă dure. — Ar fi trebuit să te întreb înainte. E în regulă ? Să fii aici? L-am asigurat că îmi era bine. — Derek m-a prevenit că pă durea te face să fii încordat ă , că îţ i faci grijicu animalele înviate. Îmi aruncă o privire cercet ă toare. Iar tu nici nu te-ai figâ ndit la asta dacă n-a ş fi adus eu vorba, nu-i a şa? Înjur ă din nou, mai colorat de data asta. — E în regulă , am zis eu. Câ t ă vreme nu fac vreo invocare sau nu adorm,

o să fiu OK. — Şi dacă totuşi dai să adormi, trebuie să lucrez serios la abilit ăţ ile melede a întreţ ine o conversa ţ ie. Am mai f ă cut câţ iva pa şi. — Apropo de conversa ţ ie, cum… hm…? Se opri şi f ă cu o mutr ă lungă .Scuze, sunt un pic nervos. — Tu ai avut vreo lecţ ie cu Andrew ast ă zi? am spart eu ghea ţ a. Un teatral suspin de uşurare. — Mulţ umesc. Da, am avut. Plictisitoare, plictisitoare, plictisitoare. Nici oţâşnire nea şteptat ă de putere la mine. Sunt doar un tip ca oricare altul… F ă cuo pauză şi reluă : OK, asta a fost o remarcă incredibil de nesimţ itoare. Am maispus cumva că sunt nervos? Ar trebui să fiu fericit că am puteri normale. Şichiar sunt. — Totuşi, trebuie să fie supă r ă tor s-o vezi pe Tori aruncâ nd vr ă ji noiimediat, în vreme ce tu te-ai antrenat ani de-a r â ndul. — Mda. N-ar fi fost chiar at â t de r ă u, dacă nu era Tori. — Deci ce vr ă ji poţ i face tu?



— Niciuna folositoare. Trebuie să le st ă pâ neşti pe cele de bază . Asta amizbutit, dar în clipa de fa ţă , tot ce mă interesează sunt vr ă jile care ne-ar ajutape noi, iar perfecţ ionarea vr ă jii mele de cea ţă nu intr ă în categoria vizat ă . — Aceea cu dobor â tul adversarului este bună . El ridică din umeri.

— Poate o să te-nveţ e Andrew vraja aceea de legare pe care o aruncă Tori. Clă tină din cap: — Aceea e magie de vr ă jitoare. — Adică e diferit ă ? — Vrei r ă spunsul pe scurt sau un curs despre speciile aruncă torilor de

vr ă ji? — Varianta doi, te rog. Z â mbi, str â ngâ ndu-mi mai tare mâ na. — Exist ă două specii majore de aruncă tori de vr ă ji. Vr ă jitorii bă rba ţ i aufii la fel ca ei, cu puteri magice de aceea şi natur ă . Vr ă jitoarele au fiice – aceea şimoştenire, dar pe linie feminină . Magia vr ă jitorilor const ă în folosirea gesturilormâ inilor deopotriv ă cu incanta ţ iile, în greacă , latină sau ebraică . Şi, nu, eu nu

vorbesc nici greacă , nici latină , nici ebraică – pot doar recita formulele magice.Mi-ar folosi să ştiu limbile astea, dar deocamdat ă mi-e destul de greu şi să ţ inminte cuvintele formulelor. Magia vr ă jitorilor este ofensiv ă , adică folosit ă pentruatac. Vr ă jitoarele folosesc acelea şi limbi pentru incanta ţ ii, dar ajung să sar ă peste gesturi. Magia lor este defensiv ă . — Adică o folosesc pentru a opri un atac. — Sau pentru a scă pa de vreunul, ceea ce ar prinde bine, în zilele astea. — Voi, vr ă jitorii, nu puteţ i înv ăţ a magia de vr ă jitoare? — Putem, cu o gr ă madă de eforturi, pentru că nu este tipul nostru

natural. În momentul de fa ţă , eu trebuie să mă ţ in de ale mele, deşi mi-arplă cea să înv ăţ câ teva vr ă ji de-ale vr ă jitoarelor, câ ndva. Numai că nu de la Tori. Câ nd am ajuns la sta ţ ia de benzină , Simon a cumpă rat îngheţ ata, apoine-am dus iar în pă dure şi ne-am a şezat pe un buştean. — Mi-ar fi ajuns şi o singur ă cupă , am zis eu. — Cu at â t mai r ă u. — Dar… — Sunt diabetic de câ nd mă ştiu, Chloe. Niciodat ă n-am avut două cupede îngheţ at ă , a şa că nu le-am dus dorul. Dacă m-ar fi deranjat, n-a ş fi mâ ncatniciodat ă împreună cu Derek, nu-i a şa? Şi de vreme ce am terminat primul, pot să -ţ i fac o demonstra ţ ie de vrajă , ca divertisment la ora gust ă rii de sear ă . Şi o f ă cu, prostindu-se şi glumind, st â rnindu-mi r â sul. Apoi ne-amîntors, ţ inâ ndu-ne de mâ nă şi continuâ nd să vorbim. Se f ă cuse întuneric. Câ ndam ajuns să vedem luminile casei printre copaci, el se opri şi mă aduse în fa ţ alui. Inima îmi bă tea cu putere, în ceea ce eu am tradus a fi emoţ ia anticipă rii,dar care semă na mai mult a panică . — A fost bine? întrebă el. Am zâ mbit:



— Mai mult decâ t bine. — Deci mi-am câştigat dreptul la înt â lnirea numă rul doi? — Da. — Bine. Fa ţ a îi cobor î spre a mea şi am ştiut ce urma. Am ştiut-o. Dar câ nd

buzele lui le-au atins pe ale mele, tot am tresă rit. — S-scuze, e-eu… — Spă imoasă ca o pisică , murmur ă el. Îşi strecur ă mâ na în spatele capului meu şimi ridică fa ţ a spre el. — Dacă mă mişc prea repede… — N-nu. — Bine. De data asta, n-am mai tresă rit. Nici n-am dat înapoi. Nici nu mi-amţ inut respira ţ ia. N-am f ă cut nimic. Simon m-a să rutat şi eu am stat înlemnit ă ,de parcă -mi t ă iase cineva legă turile dintre creier şi muşchi. În cele din urmă , conexiunea s-a reluat şi l-am să rutat şi eu, darst â ngaci, o parte din mine încă neparticipâ nd, simţ ind cum mi se r ă sucescmă runtaiele de parcă f ă ceam ceva r ă u, comiteam o uria şă greşeală şi… Simon se opri. Pentru un moment, r ă mase aplecat a şa, cu fa ţ a deasupramea, pâ nă câ nd a trebuit să mă uit în alt ă parte. — Nu sunt eu acela, nu? zise el, cu o voce at â t de scă zut ă încâ t de-abia l-am putut auzi. — Ce-ce? Se îndrept ă de spate, iar ochii i se golir ă de expresie, devenind imposibilde citit. — E altcineva, zise el.

Nu era o întrebare, ci o afirma ţ ie. — Al-altcineva…? Vrei să spui un alt bă iat? De dinainte? Nu. Niciodat ă .N-a ş mai fi… — N-ai mai fi ieşit cu mine dacă ar fi fost vreunul, ştiu. F ă cu un pasînapoi şi nu i-am mai simţ it că ldura trupului, în locul ei nă v ă lind r ă cealanopţ ii. Nu mă refer la un bă iat de dinainte, Chloe. Ci la unul de acum. M-am uitat surprinsă la el. De acum? Cine altcineva…? Nu era decâ t unsingur alt bă iat… — D-Derek? C crezi că … N-am putut sf â r şi. A ş fi vrut să r â d: Crezi că -mi place Derek? Glumeşti?Dar r â sul n-a vrut să -mi iasă , urechile îmi vuiau şi respira ţ ia mi se t ă iase, ca şicum a ş fi primit o lovitur ă puternică în piept. — Derek şi cu mine nu suntem… — Nu, nu încă . Ştiu. — M-mie n-nu… S-o spun. Te rog, lasă -mă s-o spun. „Mie nu-mi place Derek.” Dar n-am spus-o. N-am putut.



Simon îşi îndesă mâ inile în buzunare şi am r ă mas a şa, amâ ndoi, în aceat ă cere oribilă , pâ nă am izbutit să îngă im: — Nu e a şa. — N-a fost. Nu de la început. Îşi întoarse privirea spre pă dure. S-aschimbat după episodul cu spa ţ iul de intervenţ ie. Voi doi, st â nd împreună … a ţ i

stabilit un câ mp de transfer emoţ ional. Mi-am spus că era doar în imagina ţ iamea. Câ nd tu şi Tori a ţ i evadat de la laborator, mi s-a pă rut că am avutdreptate în aceast ă privinţă . Dar apoi, după popasul camioanelor, câ nd voi doi

v-a ţ i întors… A t ă cut, apoi s-a uitat la mine. Am ghicit corect, nu? Era o not ă imploratoare în vocea lui. Spune-mi că mă înşel, Chloe. Terog. Şi totul din mine ar fi vrut s-o spun. El era Simon. Tot ce-a ş fi visat

vreodat ă ca prieten, şi era acolo, al meu, oferindu-se, doar să -l fi cules. Trebuiadoar să spun cuvintele… şi am încercat. Am încercat. Dar tot ce-am pututscoate a fost doar un alt neconvingă tor: — Nu-i a şa. — Ba da, este. Începu să se îndepă rteze, luâ nd-o înapoi, în direcţ ia din care veniser ă m.Se opri şi, f ă r ă să se întoarcă , scoase din buzunar o hâ rtie f ă cut ă sul,murmur â nd: — Asta-i pentru tine. Am luat-o, iar el a continuat să meargă . Cu degete tremur ă toare, am desf ă cut hâ rtia. Era portretul pe care mi-ldesenase el, acum colorat. Ar ă ta chiar mai bine decâ t fusese ca schiţă . Euar ă tam mai bine. Încreză toare, şi puternică , şi frumoasă . Portretul s-a înceţ oşat, că ci ochii mi s-au umplut de lacrimi. L-am str â nsrepede, mai înainte de a-l strica. Am f ă cut câţ iva pa şi după Simon şi l-am

strigat. Îi puteam vedea silueta în depă rtare, continuâ nd să meargă , şi-am ştiut că mă auzise, dar nu s-a oprit. L-am privit pe Simon îndepă rt â ndu-se, apoi mi-am şters ochii cu mâ neca şi m-am întors spre luminile casei. De îndat ă ce am ieşit de la margineapă durii, uşa din spatele casei s-a deschis şi lumina s-a rev ă rsat în curteaaproape întunecat ă . Apoi o siluet ă masiv ă a blocat lumina. Şaptesprezece — Nu, am şoptit. Nu acum. Intr ă , te rog, înapoi… Uşa se tr â nti, închizâ ndu-se r ă sună tor, iar Derek str ă bă tu glonţ curteacă tre ţ int ă . M-am uitat în jur, că ut â nd disperat ă o cale de a-l evita, dar nu eraniciuna. Să merg înainte şi să -l înfrunt pe Derek, sau să alerg înapoi spreSimon – şi atunci aveam să -i înfrunt pe amâ ndoi? Am continuat să merg. — Unde-i Simon? se r ă sti el. Am simţ it brusc un val de uşurare. Nu eram sigur ă că a ş fi putut vorbi,a şa că i-am ar ă tat doar cu mâ na îndă r ă t, spre pă dure. — Te-a lă sat singur ă ? Aici, afar ă ? Noaptea?



— A pierdut ceva, am bolborosit şi am încercat să trec pe lâ ngă el. Nu-iprea departe. F ă r ă nici un sunet, a fost iar în fa ţ a mea, t ă indu-mi calea. — Ai plâ ns? zise el. — Nu, am… Mi-am întors capul într-o parte. De la praf, am spus. De pe

drum. Simon e în direcţ ia aia. Am încercat să -l ocolesc, dar s-a aplecat peste mine, ca să -mi vadă mai

bine fa ţ a. Fiindcă nu l-am lă sat, m-a prins de bă rbie. Mi-am smucit capul,ferindu-mă de atingerea lui, cu inima bubuindu-mi în piept, totodat ă . Mi-am spus în clipa aceea că Simon se înşelase. N-a ş putea să fiuniciodat ă at â t de proast ă câ t să mă îndr ă gostesc de Derek. Dar o f ă cusem. Cuel at â t de aproape, stomacul meu continua să tresalte. Şi nu era frică . De maimult ă vreme nu era frică . — Ai plâ ns, zise el, cu glas mai blâ nd. Apoi îşi ţ inu respira ţ ia, mâ r â itul

venind înapoi, şi izbucni: Ce-a f ă cut Simon…? Sparse cuvintele în dinţ i şi obrajii i se înroşir ă , de parcă se simţ eastingherit numai la gâ ndul că Simon ar fi putut fi de vină . — Ce s-a înt â mplat? întrebă el. — Nimic. Doar că n-a mers. — N-a mers? repet ă el rar, de parcă procesa o limbă str ă ină . De ce? — Vorbeşte cu Simon. — Vorbesc cu tine. Ce i-ai f ă cut? Am încremenit. Dar avea dreptate. Eu îi f ă cusem ceva lui Simon. Îlr ă nisem. Şi pentru ce? Fiindcă simţ eam o atracţ ie stupidă pentru un tip careabia mă suporta, în cea mai mare parte a timpului? Fiindcă alegeam tică losulîn locul tipului dr ă guţ ?

— Am dat-o în bar ă . Din nou. Eşti surprins, sunt sigur ă . Acum, lasă -mă să intru în casă … Îmi ţ inu calea. — Ce-ai f ă cut, Chloe? Am f ă cut un pas în lă turi. A f ă cut şi el un pas în lă turi. — Îţ i place Simon, nu-i a şa? zise el. — Da, îmi place. Numai că nu… — Nu ce? — Întreabă -l pe Simon. El este cel care crede… — Crede ce? Pas. Blocaj. — Crede ce? — Că exist ă altcineva, am izbucnit eu, mai înainte să mă pot opri. Amtras adâ nc şi tremurat aer în piept: El crede că exist ă altcineva. — Cine? Îmi venea să zic: „Nu ştiu. Vreun tip de la şcoală , bă nuiesc.” Dar expresia lui Derek îmi ar ă t ă că deja ghicise r ă spunsul. Şi ceea ce era zugr ă vit pe fa ţ alui… Mă simţ isem umilit ă mai devreme, câ nd Simon mă acuzase că -l plă ceam



pe Derek, dar asta nu însemnase nimic fa ţă de cum m-am simţ it câ nd i-am v ă zut expresia lui Derek. Nu doar surprindere, ci şoc. Şoc şi groază . — Eu? zise el. A spus Simon că el crede că tu şi cu mine suntem… — Nu, nu asta. Ştie că nu suntem… — Bine. Şi-atunci ce crede?

— Că eu te plac pe tine. Din nou cuvintele mi-au zburat mai înainte să le pot opri. De data asta,nu-mi mai pă sa. Mă umilisem complet, iar acum eram doar golit ă şi ruşinat ă .

Tot ce voiam era să -l dau la o parte din calea mea şi dacă spunâ ndu-i asta îlf ă ceam s-o rupă la fugă îngrozit, atunci prea bine. Dar el n-a fugit. Doar s-a uitat lung la mine, ceea ce era mai r ă u. M-amsimţ it ca marea fraier ă de la şcoală , care admitea în fa ţ a celui mai mişto tip că ea îl plă cea pe el. Iar el înţ epenise acolo, amuţ it, ca şi cum n-ar fi auzit bine. — Dar nu te plac, am zis gr ă bit ă . Iar cuvintele mi-au venit mai uşor acum, pentru că în clipa aceea chiarera adev ă rat. — Nu te plac, am spus din nou, fiindcă el continua să se holbeze. — Ar fi bine să nu. Vocea îi era un tunet jos, iar încrunt ă tura i se a şternu la locul ei obişnuit pe chip, câ nd în sf â r şit îşi reveni. — Ar fi bine să nu, Chloe, pentru că Simon te place pe tine. — Ştiu. — Simon a avut fete care-l că utau în fiecare zi, de câ nd a împlinitdoisprezece ani. Îl urmă reau la şcoală . Ba chiar vorbeau cu mine, încercâ nd să ajungă la el. Fete dr ă guţ e. Admirate de toat ă lumea. — Adică ar trebui să fiu încâ ntat ă că un tip ca el s-a uitat mă car la mine,

nu-i a şa? — Bineînţ eles că nu. N-am vrut să spun… — Oh, ştiu ce-ai vrut să spui. C-ar trebui să -mi apreciez norocul că s-aînt â mplat să fiu eu în preajmă câ nd el, practic, nu avea de ales, pentru că altminteri n-a ş fi avut nici o şansă . — Nu asta… n-am spus niciodat ă … — Nu contează . M-am r ă sucit pe că lcâ ie şi am pornit în partea opusă . El îmi t ă ie din noucalea. — Simon te place, Chloe. Da, s-a înt â lnit cu o mulţ ime de fete. Dar teplace cu adev ă rat şi am crezut că îl placi şi tu. — Îl plac. Numai că nu… nu a şa, bă nuiesc. — Atunci n-ar fi trebuit să -l la şi să creadă că era a şa. — Ai impresia că eu l-am amă git? Pentru ce? Să -i dau peste nas? Nu amo via ţă destul de palpitant ă , a şa că ia să chinui eu un tip dr ă guţ , să -i dausperanţ e, ca apoi să r â d şi să -l las cu buza umflat ă ? De unde să ştiu ce şi cumsimt, pâ nă nu ieşim împreună şi…?



M-am oprit. Nu puteam câştiga bă t ă lia asta. Indiferent ce-a ş fi zis, tot a ş fi fost nemernica f ă r ă suflet care i-a f ă cut fratele să sufere. M-am întors şi-am pornit de-a lungul marginii pă durii. — Unde te duci? strigă el după mine. — Tu nu mă la şi să intru în casă . Sunt sigur ă că nici Simon nu mă vrea

pe lâ ngă el. Deci se pare că o să mă plimb la lumina lunii prin pă dure. — Oh, nu, n-ai s-o faci! şi să ri în fa ţ a mea. Nu poţ i să hoină reşti pe-aici,singur ă , noaptea. E periculos. Mi-am ridicat privirea spre el. Ochii lui verzi sclipeau în întuneric,reflect â nd lumina lunii ca ochii de pisică . Încrunt ă tura îi dispă ruse. Sfidareapierise şi ea, înlocuit ă de o fermitate în jurul gurii şi de o îngrijorare ce-iadumbrea ochii. Şi v ă zâ nd schimbarea aceea iute ca argintul viu, mi-a venit să -Nu ştiu ce-mi venea să fac. Să -i ard un şut în fluierul piciorului mi se pă rea cea mai nimerit ă opţ iune. Din nefericire, să izbucnesc în lacrimi pă rea cea maiprobabilă , pentru că acela era însuşi miezul problemei, contradicţ ia din Derekcă reia nu izbuteam să -i dau de cap, indiferent câ t de mult a ş fi încercat. Într-o clipă , era proţă pit în fa ţ a mea, f ă câ ndu-mă să mă simt stupidă şiinutilă . În clipa urmă toare, era a şa, ca acum: acoperindu-mă cu aripile,interesat, îngrijorat. Mi-am spus că era doar instinctul lui de lup, care-lîndemna să mă protejeze fie că voia sau nu, dar câ nd mă privea în felul ă sta, ca şi câ nd mă împinsese prea departe şi-i pă rea r ă u… Privirea aceea spunea că ţ inea sincer la mine. M-am întors spre pă dure şi am început să merg. — O să fiu precaut ă . Nici un mort n-o să învie în noaptea asta. Intr ă înapoi în casă , Derek. — Crezi că de-asta îmi fac eu griji? Grupul Edison…

— Ar putea să -şi aibă tabă ra prin apropiere, chiar în clipa asta,a ştept â nd să ne aventur ă m în întunecimea pă durii. Dacă asta ai fi crezut, nu l-ai fi lă sat niciodat ă pe Simon să plece din casă . — Nu mi-a plă cut ideea. Dar a promis că o să te aducă înapoi înainte de-a se întuneca şi tocmai de aceea st ă team la uşă , gata să vin să v ă caut peamâ ndoi. M-a prins de bra ţ , apoi mi-a dat repede drumul şi m-a apucat înschimb de mâ necă . Doar că … Se opri. M-am întors şi l-am v ă zut uit â ndu-se ţ int ă spre pă dure, cu

bă rbia ridicat ă , cu nă rile fremă t â nd şi fa ţ a încordat ă . — Nu for ţ a, am zis eu. — Ce să for ţ ez? — Să te prefaci că ai adulmecat ceva acolo, afar ă . Pe cineva. — Nu, mi s-a pă rut… Trase din nou aer pe nă ri, apoi scutur ă gr ă bit dincap. Nimic, cred. Doar… Îşi scă rpină ceafa, tresă rind uşor, şi am observat luciul sudorii pe fa ţ alui, sclipind în lumina lunii. Ochii îi erau mai str ă lucitori ca de obicei.Str ă lucirea febrei. Se apropia Preschimbarea.



Nu acum. Te rog, nu acum. Ă sta-i ultimul lucru de care am nevoie să mă ocup acum. Îmi dă du drumul la mâ necă . — Bine, plimbă -te. Am pornit, ţ inâ ndu-mă pe la marginea cur ţ ii. Nu eram într-at â t de ţ icnit ă

să intru în pă dure, doar ca să nu fac ce spune el. Am mers vreo cinci metri şim-am uitat înapoi, să v ă d unde se dusese. Era la cinci pa şi în spatele meu,urmâ ndu-mă f ă r ă zgomot. — Derek…, am oftat eu. — Am nevoie de puţ in aer proaspă t. Vezi-ţ i de plimbare. Am mai f ă cut vreo cinci metri. Continua să se ţ ină după mine. M-amîntors şi m-am uitat furioasă la el. S-a oprit şi m-a înfruntat, cu fa ţ a impasibilă . — Bine, am zis. O să mă duc în casă . Poţ i să -i iei urma lui Simon, pâ nă nu-l înha ţă Grupul Edison. Mă urmă pâ nă la uşă şi a ştept ă să intru, înainte de a pleca să -şi aducă fratele. Optsprezece. Tori era în camera noastr ă , citind dintr-o carte veche, legat ă în piele,luat ă din biblioteca de la parter. — Ei, cum a fost marea înt â lnire la o îngheţ at ă ? întrebă ea, f ă r ă să -şiridice ochii. — OK. Îşi lă să cartea în jos. Mi-am întors iute privirea în alt ă parte şi amdeschis o geant ă care se afla pe patul meu. — Oh, alea-s noile tale haine, zise ea. Margaret ţ i le-a cumpă rat. Se parecă Gwen ar fi vrut s-o facă , dar cucuveaua bă tr â nă a insistat. În contul celor

înt â mplate diminea ţă , cred. Era marf ă de la reduceri, de la un magazin universal. De la raionul decopii. Cel puţ in erau pentru fete, nu ca ur â tele bluze de trening de bă ieţ i pecare mi le cumpă rase Derek. Totuşi… am desf ă cut pijamaua. Flanelă roz cuimprimeuri de curcubeie şi inorogi. — Hei, crezi că aia e nasoală ? zise Tori. Pentru mine a cumpă ratîmbr ă că minte de la femei şi mi-a adus o că ma şă de noapte de babe, cu dantelă .Dantelă ! Fac schimb cu tine, dacă mă încape aia. O bufnitur ă , câ nd se dă du jos din pat. — Deci, cum a mers la înt â lnire? — N-a mers. Ea şov ă i. — Ei bine, mi-ar plă cea să spun că sunt surprinsă , dar nu uita că eusunt fata care a fost înnebunit ă după Simon pâ nă câ nd a fost silit ă să petreacă două zeci şi patru de ore, singur ă , cu el. Asta m-a vindecat rapid. — Simon e OK. — Desigur, e OK. Sau o să fie, câ nd o să mai crească niţ el. — Este OK. Eu am fost de vină . Am dat-o în bar ă . Eu…



N-am mai continuat. Mi-am şi închipuit reacţ ia lui Tori dacă i-a ş fi spuscă s-ar putea să fiu atrasă de Derek. Mi-a ş fi pierdut orice dram din respectulpe care mi-l câştigasem în ochii ei. Îmi doream să pot vorbi cu cineva, totuşi. O fat ă cu mai mult ă experienţă într-ale înt â lnirilor, preferabil una care n-ar fi crezut că eram o toant ă f ă r ă de

speranţă fiindcă îl plă ceam pe Derek. Rae ar fi fost bună . Ei nu-i pă sa deniciunul dintre bă ieţ i, dar m-ar fi ascultat şi mi-ar fi dat un sfat. Liz ar fi fost şimai bine – întotdeauna gata să ajute, niciodat ă judecâ nd. Câ t despre prietenelemele de la şcoală , parcă erau din alt ă via ţă , prietenele altei Chloe. — Ai plâ ns? se zgâ i Tori la fa ţ a mea. Ai plâ ns! — Nu… nu-i nimic. Eu… — Simon a întins coarda, este? Te-a luat la plimbare şi, nitam-nisam, te-ai trezit că nu de mâ nă te ţ inea. Fulger ă din ochi, mâ nioasă . — Bă ieţ ii! Pot fi a şa nişte… — N-a fost a şa. — Dacă a for ţ at nota, poţ i să -mi spui. Am avut câ teva surprize şi eu, laprimele înt â lniri. Mi-ar fi plă cut să fi avut vr ă jile mele atunci. Mai ales cea delegare. — N-a fost a şa. I-am susţ inut privirea. Pe bune. Simon a fost OK. Mă cercet ă neîncreză toare. — Eşti sigur ă ? — Singura îndr ă zneală din partea lui a fost să mă să rute şi a întrebat,înt â i. S-a purtat cum trebuie. Eu… am îngheţ at. — Ah. Se a şeză pe patul meu.

— Primul să rut? — N-nu. Bi-bineâ nţ eles că nu. — Ştii, e greu să fii convingă toare câ nd te bâ lbâ i, Chloe. Deci a fostprimul să rut. Ce mare scofală . Primul meu să rut a fost anul trecut, şi l-amf ă cut să a ştepte pâ nă la a treia înt â lnire. Eu nu las un tip să mă for ţ eze să facnimic dacă nu sunt pregă tit ă . Ei îşi închipuie că dacă sunt fata din centrulatenţ iei, trebuie să fiu şi uşuratică . Eu nu sunt, iar la sf â r şitul înt â lniriinoastre, o află şi ei. Se lă să într-o r â nă pe pat. Deci te-a să rutat şi tu aiîncremenit, iar el a crezut că asta însemna că nu-l plă ceai. Se înt â mplă . Ar fitrebuit să se a ştepte la asta – toat ă lumea ştie ce nervi ultrasensibili ai. M-am uitat mâ nioasă la ea. — Pă i, e adev ă rat Lasă , spune-i că te-a luat prin surprindere şi cere-i tu oînt â lnire. Mai încerca ţ i o dat ă . Şi dacă eu nu vreau să mai încercă m o dat ă ? Am terminat cu str â nsul lucrurilor. — R ă mâ i singur ă în camer ă , în noaptea asta. Se ridică în capul oaselor. — Ce?



Intr ă în lumina lunii. O f ă cu deliberat. Voia să -i v ă d ochii arzâ nd defebr ă , pielea înroşit ă , pă rul nă clă it de sudoare. Voia să -i spun „Oh, tePreschimbi!”, să sar jos din pat şi să insist să merg afar ă cu el, ca să -l ajut să treacă prin asta, a şa cum f ă cusem în ultimele două dăţ i. M-am uitat la el şi m-am întins la loc în pat.

El f ă cu un pas înainte: — Chloe… — Ce? — E… începe din nou. — V ă d. Mi-am dat picioarele jos din pat şi m-am ridicat. El r ă suflă uşurat. M-amdus pâ nă la fereastr ă . — Ia-o pe potecă şi, peste vreo zece metri, o să vezi un luminiş, în st â nga.

Acela o să fie locul potrivit. O scâ nteie de panică se aprinse în ochii lui. După cum se purtase cumine ast ă zi, ar fi trebuit să -mi spun „bine”. Dar n-am spus. N-am putut. Mi-atrebuit toat ă voinţ a ca să mă t â r ă sc din nou în pat. — Chloe… — Ce? Îşi scă rpină bra ţ ul. Îl scă rpină apă sat, în timp ce pielea i se umfla şimuşchii i se zv â rcoleau. Se uit ă la mine, iar privirea din ochii lui era at â t deabă tut ă , încâ t a trebuit să -mi silesc maxilarul să stea încleştat, ca să nu cedezpornirii de a-i spune: „Bine, o să vin cu tine.” — Ce? am zis, în schimb. — Eu… înghiţ i în sec. Îşi umezi buzele. Încercă din nou: Eu… Chiar şi să -mi cear ă să vin cu el era prea mult. Nu trebuise niciodat ă s-o

facă , înainte. — Am… am nevoie… înghiţ i din nou. Vreau… Vii şi tu cu mine? Mi-am ridicat privirea spre ochii lui. — Cum îndr ă zneşti să -mi ceri asta? De câ te ori m-ai f ă cut albie de porciazi? M-ai f ă cut să mă simt de parcă toate lucrurile mergeau prost şi asta numaidin cauza mea. F ă cu ochii mari, sincer surprins. — Nu asta am vrut. Îşi dă du pe spate moţ ul ud de sudoare de pe frunte.Dacă te-am supă rat… — Cum să nu mă superi? Azi-diminea ţă , după povestea cu cimitirul,aveam nevoie de ajutorul t ă u. De sfatul t ă u. Şi, câ nd colo, tu n-ai putut decâ tsă mă faci să mă simt şi mai r ă u decâ t mă simţ eam deja, ceea ce, crede-mă , n-a fost deloc uşor. Apoi, în seara asta, cu Simon, iar ăşi te-ai purtat de parcă n-ar fi fost decâ t vina mea, chiar dacă ai putut vedea câ t de necă jit ă eram, câ t deprost mă simţ eam. Am tras adâ nc aer în piept, apoi am adă ugat: După atunci,la popasul camioanelor şi că lă toria noastr ă înapoi… am crezut că eramprieteni. — Suntem.



— Nu. I-am că utat privirea. Evident că nu suntem. Expresia de pe chipul lui, ză pă cit ă şi îndurerat ă , m-a f ă cut să mă simtgroaznic şi asta m-a înfuriat şi mai r ă u. Ce drept avea el să vină aici şi să sea ştepte să -l ajut, apoi să mă facă să mă simt vinovat ă pentru că refuzam? — Chloe, te rog.

Îşi trecu apă sat mâ na peste gâ t. Venele şi tendoanele i se zbă teau.Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. — Vine mai repede de data asta. — Atunci ar trebui să te duci. — Nu… nu p… Înghiţ i cu greutate şi se uit ă la mine, iar febra îi f ă cea ochii at â t destr ă lucitori, încâ t pă reau să lumineze. — Te rog. Nu acel „te rog” m-a convins. Ci panica absolut ă din ochii lui. Era îngrozit de Preschimbare, de faptul că nu ştia dacă o putea încheia, dacă modificareagenetică nu-l influenţ ase cumva şi de aceea tot trecea prin aceast ă suferinţă ,f ă r ă să ajungă la capă tul procesului. N-ar fi mă rturisit niciodat ă lucrul ă sta şi poate că exageram eu, dar n-amputut să -l trimit afar ă să se descurce singur. A şa că mi-am înşf ă cat jacheta şiadida şii. — Îţ i mulţ …, începu el. Am trecut pe lâ ngă el, spre uşă : — Să mergem. Nouă sprezece. Am mers pe unde era umbra mai groasă în gr ă dină , în caz că se uitacareva pe fereastr ă , să nu ne vadă îndrept â ndu-ne spre pă dure. Odat ă ce-am

ajuns la potecă , Derek s-a ţ inut pe lâ ngă mine, aruncâ nd priviri în direcţ iamea, cu fa ţ a aceea nefericit ă care nu f ă cea decâ t să mă enerveze şi mai tare,pentru că nu voiam să mă simt vinovat ă şi totuşi mă simţ eam. A ş fi vrut să dă m toate acestea la o parte şi să revenim la normal. Darcâ nd se uita la mine, nu trebuia decâ t să -mi amintesc de cealalt ă privire –aceea oripilat ă câ nd îi spusesem că Simon credea că eu îl plă ceam pe Derek – şiasta-mi t ă ia orice pornire de-a face pace. — Ai vrut să vorbim despre ce s-a înt â mplat la cimitir, zise el, în cele dinurmă . Nu i-am r ă spuns. — Ar trebui să vorbim, zise el. Am clă tinat din cap. Ne-am croit drum mai departe, pe potecă . Am încercat să r ă mâ n mai înurmă şi să -l las pe el să mă conducă , fiindcă avea vederea nocturnă mai bună ,însă el a stat lâ ngă mine. — Despre ziua de ieri, câ nd am ţ ipat la tine fiindcă voiai să invoci f ă r ă medalion…, zise el. — E în regulă .



— Da, dar… voiam doar să spun că o încercare f ă r ă să -l por ţ i e o idee bună . Ar trebui să încercă m… M-am întors că tre el: — Nu face asta, Derek. — Ce anume?

— Vin cu tine pentru Preschimbarea ta, iar tu te simţ i obligat să mă ajuţ i, la schimb. Îşi scă rpină puternic bra ţ ul. — Nu… — Ba da. Acum hai să gă sim un loc, pâ nă nu începi să te Preschimbi înmijlocul potecii. Continuă să se scarpine şi îi dă du sâ ngele prin piele în dâ rele pe care şile lă sa pe bra ţ . — Eu voiam doar să … I-am prins mâ na. — Te umpli de sâ nge. Se uit ă la bra ţ , că znindu-se să se concentreze. — Oh. — Haide! Am ieşit de pe potecă , îndrept â ndu-mă spre luminişul pe care-l ză risemmai devreme. — Am auzit ce a spus Andrew, azi-diminea ţă , zise el. Despre mine. — Mi-am închipuit c-ai auzit, am zis eu, mai blâ nd decâ t a ş fi vrut, apoimi-am dres glasul, încercâ nd să -mi regă sesc mâ nia. — Are dreptate într-un fel. Eu nu sunt… — Eşti foarte bine. Andrew e un idiot, m-am r ă stit eu.

Splendid. Gă sisem mâ nia şi-o aruncasem în direcţ ie greşit ă . — N-are dreptate, bine? Tu ştii asta. Hai s-o lă să m balt ă . — Câ nd am urlat la tine, despre cele din cimitir, eu… n-am vrut. Suntdat peste cap şi… — Te rog, m-am r ă sucit eu spre el. Încetează , OK? A t ă cut, pentru vreo cinci pa şi. — Am fost dat peste cap de situa ţ ie. Să fiu silit să r ă mâ n aici. Şi, în pragde Preschimbare, m-a r ă v ăşit şi mai r ă u. Ştiu că asta nu e o scuză . M-am uitat în sus, la el. El mă privea, în expectativ ă . Ar fi vrut să spuncă asta probabil explica lucrurile. Să -i mai slă besc fr â ul. Problema era că voiams-o fac. Iar dacă o f ă ceam, atunci urmă toarea dat ă câ nd i-ar mai fi venit chefulsă -şi reverse nervii pe mine n-ar fi şov ă it. — Chloe? M-am oprit la marginea luminişului. — E bine aici? N-a zis nimic şi am crezut că verifica, dar câ nd m-am întors, el r ă mă sesenemişcat, cu bă rbia ridicat ă şi ochii a ţ intiţ i spre pă dure. — Ai auzit aia?



— Ce? Clă tină din cap. — Nimic, bă nuiesc. Intr ă în luminiş şi se uit ă în jur, murmur â nd: Bine,

bine. Apoi îşi scoase bluza de trening şi o a şeză pe pă mâ nt. Poţ i sta aici. Se uit ă spre mine: îţ i aminteşti de noaptea aceea, de la Andrew acasă ? Câ nd ai ieşit

afar ă să -mi ţ ii companie şi am încercat să facem un pic de antrenament cutine? Ar trebui să mai încercă m o dat ă . Am oftat. — N-ai de gâ nd s-o la şi balt ă , nu? Crezi că numai dacă poţ i spunelucrurilor pe nume, totul o să fie bine. Buzele i se str â mbar ă în ceva ca un zâ mbet. — Pot mă car spera, nu? — Sigur. Şi dacă -ţ i merge, ce rezult ă pentru mine? C-o să te poţ i purta cumine câ t vrei de ur â t şi, de îndat ă ce te hot ă r ăşti să te por ţ i dr ă guţ , totul îţ i esteiertat. — Dar îmi pare r ă u, Chloe. — Deocamdat ă . Mi-am întors capul. Las-o balt ă , bine? Hai să … Mă apucă de cot. Îi simţ eam pielea arzâ nd chiar şi prin jachet ă . — Vorbesc serios. Îmi pare cu adev ă rat r ă u. Câ nd mă înfurii a şa, nu e…nu e… Îmi dă du drumul şi îşi scă rpină ceafa. Pâ raie de sudoare îi şiroiau pefa ţă . Pielea de pe bra ţ ele lui goale fremă ta. — Trebuie să te pregă teşti. — Nu. Trebuie să spun ceva. Dă -mi numai o secundă . St ă tu o secundă . Apoi încă una. Apoi încă una, f ă r ă să facă altceva decâ tsă -şi scarpine bra ţ ul cu furie, uit â ndu-se fix la el.

— Derek, trebuie să … — Sunt bine. Doar dă -mi… Respir ă adâ nc. — Derek… — Doar o secundă . Începu iar să se scarpine. Câ nd m-am apropiat să -l apuc de mâ nă , seopri. — Da, da, murmur ă el. Îşi flect ă mâ na, apoi str â nse degetele în pumn,parcă să evite de a se mai scă rpina, îţ i spun să nu-ţ i fie frică de mine. Mă r ă stesc la tine câ nd te dai înapoi speriat ă . Dar uneori… Îşi duse mâ na la spate să -şi scarpine umerii, tresă rind câ nd îşi înfipseunghiile în carne. — Derek, trebuie să … — Uneori asta este exact ceea ce vreau, zise el. Asta încerc să fac, să tesperii. — Ca să nu-mi faci r ă u, din greşeală , am oftat eu. N-ai de gâ nd să … — Nu, nu de asta. Ci…



Mâ na i se întoarse spre antebra ţ , apoi se opri brusc. Pă rul negruîncepuse să -i crească prin piele. — Te Preschimbi, Derek. O să vorbim mai t â rziu. — Da. A şa-i. Mai t â rziu. Bine. Cuvintele i se rev ă rsar ă într-un oftat de uşurare.

Se uit ă înjur, clipind ca să vadă ceva prin sudoarea ce-i şiroia în ochi. — Trebuie să te a şezi, am zis eu blâ nd. Cum el nu se mişca, l-am luat de mâ nă şi l-am tras încetişor. Se lă să lapă mâ nt cu o oarecare greutate, apoi se a şeză în patru labe, gata să înceapă Preschimbarea. — Dacă Margaret nu ţ i-a cumpă rat un set de că măşi noi, poate c-ai vreas-o dai jos pe-aia, am zis eu. — Da, a şa-i. Apucă de poale, o trase în sus, dar bra ţ ele lui nu se mai r ă sucir ă cumtrebuia ca să -şi scoat ă că ma şa peste cap, de parcă încheieturile se fixaser ă deja în noua poziţ ie, sudâ ndu-se. Atunci l-am ajutat eu. Am tras linie la a-i scoatepantalonii, totuşi. Din fericire, îmbr ă case pantalonii de trening ca să doarmă înei şi a fost în stare să şi-i lase pâ nă la genunchi, de unde n-am mai avut nici oproblemă să îi trag. Pantalonii scur ţ i r ă maser ă pe el. Dacă aveau să se sf âşie întimpul Preschimbă rii, speram doar ca procesul transformă rii să fie destul deînaintat câ t să … ei bine, nu conta. Abia de-şi dă duse hainele jos şi tot trupul începu să i se scuture despasme, spinarea arcuindu-i-se într-o clipă , coloana încovoindu-se într-ununghi aproape imposibil, smulgâ ndu-i un scâ ncet gâ lgâ it, în timp ce fa ţ a i secontorsiona în agonie, strigă tul fiindu-i oprit scurt câ nd îşi împr ăştie cina întufişuri.

O ţ inu tot a şa, o vreme. Spasme, convulsii, pielea şi muşchiifr ă mâ nt â ndu-se ca într-un film de groază . Horcă ieli, gemete şi strigă teînă buşite de durere, printre icnete şi eforturi de vomă uscate. Duhoarea de

vomă şi de sudoare. Ai fi crezut că asta m-ar fi lecuit de orice idee romantică pe care a ş fiavut-o vizavi de tipul ă sta. Dar asta era a treia oar ă câ nd îl vedeam a şa, şi îlprivisem de fiecare dat ă , ştiind că , dacă mi-a ş fi întors capul sau m-a ş fiîndepă rtat, dacă i-a ş fi dat de înţ eles că eram îngrozit ă şi dezgustat ă , n-a ş fif ă cut decâ t să -i înr ă ut ăţ esc situa ţ ia. Nu eram îngrozit ă şi dezgustat ă . Ceea ce vedeam nu era vreun bă iat

bor â nd şi contorsionâ ndu-se grotesc. Eu îl vedeam pe Derek, într-o agonie denecrezut şi scos din minţ i de frică . De la primul lui spasm îmi trecuse şi ultimul strop de furie. Avea să fietimp şi pentru asta, mai t â rziu. În schimb, am îngenuncheat lâ ngă el,masâ ndu-i umerii, spunâ ndu-i că va fi bine, că se descurca şi încurajâ ndu-l să -i dea înainte. În cele din urmă , sfor ţă rile pentru a voma s-au oprit, iar el s-a a şezat pe

vine, cu capul în jos şi pă rul at â rnâ nd, ascunzâ ndu-şi fa ţ a, cu tot trupul



acoperit cu pă r scurt, negru, cu muşchii umerilor aduna ţ i într-o cocoa şă , cu bra ţ ele şi picioarele drepte, cu degete ca nişte gheare, înfipte pe jumă tate înpă mâ nt. Gâ f â ia, tr ă gâ nd aer în piept adâ nc şi sacadat. — Eşti în prag de încheiere, am zis eu. Se petrece mai repede de dataasta.

Adev ă rat sau nu, nu conta, important a fost că el a încuviinţ at, dâ nd dincap şi relax â ndu-se un pic. Un alt spasm l-a cuprins. Trupul i se zguduia în val după val. Picioareleşi bra ţ ele se schimbau mai departe, f ă câ ndu-se mai subţ iri şi mai scurte, la felşi mâ inile şi t ă lpile lui. Pă rul de pe cap i se retrase în piele, în timp ce pă rul depe corp crescu de la tuleie la blană deasă . Câ t despre fa ţă , ştiam că şi aceea sePreschimba, dar el şi-o ferea de ochii mei. Trupul a continuat să fie zgâ lţâ it de spasme pâ nă câ nd trebui să seoprească din nou, înă lţâ ndu-se în timp ce se lupta să respire. L-am mâ ngâ iatpe spate, iar el s-a sprijinit de mine. Îi puteam simţ i muşchii tremur â nd, deparcă abia se mai ţ inea în patru labe. M-am dat mai aproape de el, lă sâ ndu-l să se odihnească rezemat de mine, a şezâ ndu-mi capul pe umă rul lui, simţ indu-iinima bă t â ndu-i tare şi repede, şi astfel, treptat, tremuratul i se potoli. — Eşti aproape gata. Continuă . O să ajungi la capă t de data asta. Doar… Se încordă . Apoi spatele i se arcui brusc, azv â rlindu-mă într-o parte.Corpul îi deveni rigid, capul îi r ă mase at â rnâ nd, în timp ce spatele i se ridicadin ce în ce mai mult, de parcă îl tr ă gea cineva în sus, ceea ce îi f ă cea şi maişocant ă că derea capului, în timp ce blana neagr ă îi lucea în lumina lunii. Oasele trosnir ă . Derek scoase un geamă t profund care mă aduse iar ăşimai aproape de el, ca să -l mâ ngâ i pe spate şi să -i spun că va fi bine. Apoi, cu oultimă cutremur ă tur ă , s-a înt â mplat. Şi-a ridicat capul şi s-a întors să se uite

la mine – şi era lup. Două zeci. Ultima oar ă câ nd Derek încercase să se Preschimbe, mă pusese să -ipromit c-o să mă retrag într-un loc sigur de îndat ă ce va da semne că seapropie de încheierea procesului. Câ nd am v ă zut lupul acela înaintea mea, amsimţ it o povar ă de plumb în mine şi mi-am spus că ar fi trebuit să -i ascultsfatul. Dar de îndat ă ce ochii lui s-au încrucişat cu ai mei, groaza mi-adispă rut. Poate că ar ă ta ca un uria ş lup negru, dar în ochii aceia verzi îl maiputeam vedea încă pe Derek. Încercă să facă un pas, însă picioarele îi alunecar ă sub el şi se pr ă buşi cuo bufnitur ă de se cutremur ă pă mâ ntul. M-am t â r â t de-a buşilea pâ nă la el,cum ză cea acolo, cu ochii închişi, gâ f â ind, pe-o r â nă , cu limba at â rnâ ndu-i înafar ă . — Eşti bine? Ochii i s-au deschis şi a smucit nefiresc din bot, de parcă ar fi încercat să încuviinţ eze din cap, apoi pupilele i s-au dat peste cap şi a închis la loc ochii. Era bine, doar extenuat, ca şi ultima oar ă , câ nd fusese prea fr â nt deoboseală şi să se mai îmbrace înainte de a adormi. M-am ridicat în picioare şi



am pornit că tre potecă , vr â nd să -l las în pace. Am f ă cut numai doi pa şi şi l-amauzit for ă ind. M-am întors şi l-am v ă zut pe burt ă , gata să sar ă în picioare. Şi-ascuturat botul, f ă câ ndu-mi semn să mă întorc. — Mă gâ ndeam că ai vrea să fii… Îmi t ă ie vorba cu un pufnet. Era greu pentru un lup să se încrunte, dar i-

a reuşit o că ut ă tur ă mâ nioasă . Am scos cuţ itul din buzunar. — O să fiu în siguranţă . Sunt înarmat ă . Un alt pufnet. Nu-mi pasă . O smucitur ă din cap. Treci înapoi aici. Fiindcă şov ă iam, a mâ r â it. — Ei bine, partea cu mâ r â itul ţ i-a ieşit perfect. De la at âţ ia ani deexerciţ iu, de bună seamă . Începu să se ridice, nesigur pe picioare. — Bine, mă întorc. Doar că nu voiam să -ţ i stau în cale. Un mormă it. Nu-mi stai. Sau cel puţ in asta speram să însemne. — Mă poţ i înţ elege, nu? am întrebat, în timp ce mă întorceam să mă a şezpe bluza de trening pe care şi-o lepă dase. Ştii ce spun. Încercă iar ăşi să dea din cap, apoi îşi dezveli colţ ii, la câ t deneîndemâ natic era. — Nu-i prea uşor câ nd nu poţ i vorbi, este? am r â njit eu. Ei bine, ţ ie nu-ţ i

vine uşor. Eu m-a ş putea obişnui cu asta. Protest ă cu un mâ r â it, dar i-am putut vedea uşurarea din ochi, de parcă se bucura să mă vadă zâ mbind. — Deci am avut dreptate, nu? Eşti tot tu, chiar şi sub înf ăţ işarea de lup. El mâ r â i. — Nu simţ i nici o pornire subit ă şi incontrolabilă de a ucide ceva?

Îşi dă du ochii peste cap. — Hei, tu erai cel care-şi f ă cea griji. Şi am adă ugat, după o pauză : Iar eunu miros a cină , nu? Am primit o adev ă rat ă privire piezişă pentru asta. — Doar verificam toate posibilit ăţ ile. Scoase un mâ r â it prelung, ca un chicotit, şi se a şeză , punâ ndu-şi capulpe labele din fa ţă , cu privirea a ţ intit ă asupra mea. Am încercat să mă a şez şi eumai confortabil, dar simţ eam pă mâ ntul rece ca ghea ţ a prin bluza lui de trening,iar eu nu eram îmbr ă cat ă decâ t în pijamaua cea nouă , o jachet ă subţ ire şiadida şi. Observ â nd că tremur, întinse un picior din fa ţă că tre bluza de trening,dă du cu laba de vreo câ teva ori pe la marginea ei, mâ r â ind şi ar ă t â ndu-şi colţ iicâ nd n-o putu apuca. — O să -ţ i ia o vreme pâ nă să te obişnuieşti cu lipsa degetelor mariopozabile, hm? Îmi f ă cu semn cu botul să vin mai aproape. Câ nd m-am pref ă cut că nupricep, s-a r ă sucit şi a apucat binişor marginea bluzei de trening între dinţ i,întinzâ ndu-şi buzele cu dezgust câ nd trase de ea.



— Bine, bine, încercam doar să nu te înghesui. Nu era singurul motiv pentru care mă simţ eam stingherit ă să mă apropiiprea mult de el acum, dar el doar a mormă it, ca şi cum ar fi spus din nou că era în regulă . M-am dus lâ ngă el. S-a r ă sucit, f ă câ nd din torsul lui o pav ă ză de

v â nt par ţ ială , corpul înfierbâ ntat în timpul Preschimbă rii încă dogor â ndu-i ca

un cuptor. Mâ r â i scurt. — Da, a şa-i mai bine. Hai, acum, odihneşte-te puţ in. Habar n-aveam ce urma să se înt â mple mai departe. Mă îndoiesc că Derek era mai în temă . Se concentrase doar la cum să treacă prin procesul Preschimbă rii. Ştiam doar că acesta era numai jumă tatedin proces. Trebuia să se Preschimbe înapoi şi avea nevoie de timp şi de odihnă pentru asta. Şi cum avea să se înt â mple? Oare trebuia să a ştepte pâ nă câ nd corpul luiavea să fie gata, ca în cazul Preschimbă rii în lup? Şi câ t avea să însemne asta?Ore? Zile? Simţ indu-i privirea asupra mea, m-am silit să zâ mbesc şi să -mi înlă turneliniştea. Avea să fie bine. El se putuse Preschimba. Asta conta. Câ nd m-am relaxat, se dă du mai aproape, atingâ ndu-mi în trecere mâ nacu blana. I-am atins-o şi eu, şov ă itor, simţ indu-i stratul de deasupra mai aspruşi cel de dedesubt, mai moale. Se lă să spre mâ na mea, parcă spunâ ndu-mi că era OK, şi mi-am îngropat degetele în blana lui, simţ indu-i pielea at â t defierbinte de la Preschimbare, încâ t era de parcă mi-a ş fi pus mâ inile amor ţ ite peun calorifer. Probabil că şi lui îi f ă cea bine atingerea degetelor mele reci, pentrucă -şi închise ochii şi se r ă suci, pâ nă câ nd eu am ajuns să mă sprijin de el. Încâ teva minute, adormi.

Mi-am închis ochii, dorind să mă odihnesc doar câ teva clipe, darurmă torul lucru pe care-l ştiu a fost că m-am trezit întinsă pe o parte,ghemuit ă , folosindu-l pe Derek ca pe o pernă . Am să rit imediat. El şi-a întorscapul spre mine. — S-scuze, n-n-am vrut să … Îmi t ă ie vorba cu un mâ r â it, spunâ ndu-mi să încetez cu scuzele, apoi seciocni de piciorul meu, f ă câ ndu-mă să mă întind din nou lâ ngă el. Am stat a şaun moment, bucur â ndu-mă de că ldur ă . Că scă , mâ r â ind, iar caninii, lungi câ tdegetul meu mare, fulgerar ă alb. În cele din urmă , m-am ridicat în capul oaselor. — Deci, presupun că ar trebui să faci ceva lupesc. Să v â nezi, poate? Un mâ r â it, tonul spunâ nd nu. — Să alergi? Să faci oarece exerciţ ii fizice? Un alt mâ r â it, mai puţ in hot ă r â t, mai asemă nă tor cu un poate. Se ridică pe picioare, clă tinâ ndu-se, încă potrivindu-şi poziţ ia după noullui centru de greutate. Cu mare bă gare de seamă îşi mişcă o labă de dinainte înfa ţă , apoi şi pe cealalt ă , una de dinapoi, şi pe cealalt ă . Începu să meargă , darîncă încet, dâ nd ocol luminişului. Un fornă it, de parcă descoperise cum se



f ă cea, apoi porni într-o alergare uşoar ă , se împiedică şi că zu cu botul înainte înlă st ă riş. Mi-am înă buşit r â sul, dar nu foarte bine, şi se uit ă mâ nios la mine. — Lasă alergatul. O plimbare uşoar ă , în pas de voie, ar fi viteza care ţ i s-ar potrivi.

Pufni şi se întoarse brusc. Câ nd am că zut pe spate, el scoase un chicotit-mâ r â it. — Tot nu rezişti să nu te dai mare, nu-i a şa? Plonjă din nou. De data asta, m-am ţ inut pe poziţ ii, el şi-a oprit saltul înultima secundă … şi-a că zut gr ă madă pe-o parte. De data asta nu mi-am maireţ inut r â sul. El se r ă suci iute, mă apucă de cracul pantalonului de pijama şismuci, dâ ndu-mă jos. — Brut ă . Mâ r â i un chicotit. Mi-am pipă it o ruptur ă imaginar ă a pantalonului depijama. — Grozav. În sf â r şit aveam şi eu o pijama şi mi-ai rupt-o tu. Veni mai aproape ca să se uite. Am încercat să -i apuc laba din fa ţă , dar a ţâşnit, ferindu-se de mâ na mea, şi câ t ai clipi a fost în partea cealalt ă aluminişului. Se opri, uit â ndu-se înapoi, de parcă ar fi spus: cum am f ă cut asta?Se întoarse şi încercă să -l traverseze iar în fuga mare, dar i se împleticir ă picioarele şi că zu, mototol, lâ ngă mine. — Gâ ndeşti prea mult, ca de obicei, am zis eu. Un pufnet de protest şi se ridică în picioare. Încercă s-o rupă iar ăşi lafugă , şi nu că zu, dar se mişca mai mult pr ă v ă lindu-se decâ t f ă câ nd salturi,picioarele ameninţâ nd să i se încurce între ele la fiecare pas. — Cum asta se pare că va mai dura un timp, ce-ai zice ca tu să exersezi,

iar eu să mă întorc în casă …? Zbur ă ca să geata pe lâ ngă mine şi câ rmi, blocâ ndu-mi calea. Am zâ mbit. — Ştiam c-o să meargă . Deci am dreptate? E mai bine câ nd acţ ionezi, nucâ nd gâ ndeşti. Un oftat fluier ă uşor pe nă rile lui, aburii r ă suflă rii înt â rziind în aerulîngheţ at. — Nu-ţ i convine deloc, nu? Ar trebui să ţ inem un scor, ca să vedem cineare dreptate mai des, eu sau tu. Îşi dă du ochii peste cap. — Nici o şansă , hm? N-ai supravieţ ui nici o clipă dacă te-a ş învinge. Dar,de data asta, am dreptate. Corpul t ă u ştie cum să se mişte ca un lup. Ai nevoiedoar să -ţ i eliberezi creierul de cenzur ă şi să -ţ i la şi muşchii să -şi îndeplinească rolul. Se aruncă asupra mea. Pentru că nu m-am clintit, ţâşni pe lâ ngă mine,dâ ndu-mi ocol la distanţă , cu capul plecat, prinzâ nd din ce în ce mai mult ă

viteză , pâ nă câ nd n-am mai v ă zut din el decâ t o cea ţă de blană neagr ă . Şi amr â s. Nu m-am putut abţ ine. Era at â t de… uluitor. Să fie în alt ă formă . Să



cunoască lumea în felul acela. Mă bucuram pentru el. În cele din urmă , a pusfr â nă , oprindu-se prin alunecare, fiecare picior aruncâ ndu-se în alt ă direcţ ie. — Trebuie să mai lucrezi la partea asta, am zis eu. Mâ r â i şi scutur ă din cap într-un fel pe care nu l-am putut interpretapâ nă ce nu s-a ridicat în picioare, cu botul ridicat să adulmece în v â nt şi

urechile ciulite înainte. — Vine cineva? am şoptit. Mâ r â i scurt. Şşşt, ascult! Am ascultat şi eu, str ă duindu-mă să aud ce auzea el. Atunci a ajunspâ nă la mine un sunet pentru care nu aveam nevoie de urechea unui v â rcolacsă -l detecteze – un urlet prelung, sinistru. Blana de pe spinarea lui Derek sezbâ rli, crescâ ndu-i dimensiunile deja uria şe cu încă vreo câţ iva centimetri. — Câ ine? am şoptit, deşi auzisem destui câ ini la via ţ a mea ca să ştiu că nu asta era. Derek f ă cu un salt înapoia mea şi mă lovi în spatele genunchilor. Fugi! Am alergat spre potecă . Derek r ă mase în urma mea, bufniturile labelorsale abia tr ă dâ ndu-i prezenţ a, şi doar atunci am înţ eles de ce se mişca elîntotdeauna f ă r ă zgomot. Instinctul de pr ă dă tor. Un instinct – o abilitate – caremie îmi lipsea şi, în timp ce alergam, deosebirea aceasta a devenit dureros deevident ă . Deşi aveam cam jumă tate din talia lui Derek, pa şii mei sunau de parcă ofiar ă de o sut ă de kilograme se nă pustea prin pă dure. R ă suflarea îmi duduia ca o locomotiv ă . Picioarele-mi nu ratau nici un băţ de pe potecă , fiecare trosnindla fel de puternic ca o detună tur ă de puşcă . Am încercat să fac mai puţ inzgomot, dar asta însemna să mă mişc mai încet. Câ nd am scă zut viteza, Derekm-a împins din spate, spunâ ndu-mi să nu-mi bat capul cu asta, ci să mă mişc

câ t mai repede. Puteam deja ză ri luminile casei în fa ţ a noastr ă . Atunci, de undeva dintrecasă şi noi veni un fluierat asurzitor. M-am oprit. Derek se opri şi el, derapâ ndşi ciocnindu-mă în spatele genunchilor. Mâ r â i o scuză . Câ nd m-am ridicat, el deja se pusese pe picioare, st â ndacum în fa ţ a mea, cu botul ridicat, adulmecâ nd. V â ntul bă tea uşor, dintr-oparte, iar el f ă cu vreo câţ iva pa şi, încercâ nd să prindă câ t de câ t mirosul celuicare fluierase. Iar câ nd reuşi, tot corpul îi înţ epeni, cu urechile lă sate pe spate,mâ r â itul urcâ ndu-i involuntar din r ă runchi. Apoi se r ă suci, gata-gata să mă doboare. — Cine…? R ă spunse cu un clă nţă nit de falcă , apucâ ndu-mi marginea jachetei.Lasă , fugi! Şi am fugit. Două zeci şi unu. De cine fugeam? V ă zusem destule filme de groază ca să ştiu că urletulacela venise de la un lup şi că nu mai exista niciunul în libertate în statul New

York. Asta însemna v â rcolac.



Liam şi Ramon, cei doi care încercaser ă să -l înha ţ e pe Derek deună zi,spuseser ă că întreg statul era în st ă pâ nirea Haitei, care v â na şi ucidea orice

v â rcolac ce îi încă lca teritoriul. Evident, nu avuseser ă dreptate în totalitate, că ciDerek tr ă ise aici de câ nd se ştia. Oare să -l fi gă sit, în sf â r şit? Dacă nu erau cei din Hait ă , atunci cine fluierase? Andrew spusese că

Grupul Edison nu angajase v â rcolaci. Să se fi înşelat? Dacă ar fi vrut pe cinevacare să le ia urma subiecţ ilor dispă ruţ i, un v â rcolac ar fi fost cel mai nimeritcopoi supranatural. În clipa asta, nu conta. Derek ştia cine fluierase şi, chiar dacă nu-miputea spune şi mie, acţ iunile lui ar ă tau clar că eram în pericol şi tot ce puteamface era să sper ă m că vom scă pa cu fuga. — E un pâ r â u acolo, am zis, ar ă t â ndu-i cu mâ na. Dacă e un v â rcolac celde care încercă m să scă pă m, apa o să ne şteargă urmele, nu? Îmi r ă spunse câ rmind într-acolo. Pâ r â ul nu era decâ t un firişor de apă , dar destul ca să ne înghit ă urmele.Fugind de-a lungul lui, am v ă zut că t ă ia adâ nc solul, malurile ridicâ ndu-se canişte mici faleze de ambele pă r ţ i. Dacă am fi continuat, ne-am fi putut treziprinşi în capcană . Derek o luă înainte, urcâ nd pe malul pâ r â ului, cu mine după el, adida şiiuzi alunecâ ndu-mi pe noroi în timp ce mă apucam cu mâ inile de r ă dă cini ca să mă ca ţă r. M-am mişcat câ t am putut mai f ă r ă zgomot, ştiind că orice v â rcolacavea auzul la fel de bun ca al lui Derek. Am fugit de-a lungul malului apei pâ nă câ nd am ajuns la un desiş depă dure. Derek mă mâ nă că tre o poieniţă din mijlocul desişului. Se ghemui încentru, cu picioarele din fa ţă întinse, cu capul şi coada lipite de pă mâ nt.Încerca să se Preschimbe înapoi, la forma omenească . După vreo câ teva minute

de eforturi şi mâ r â ituri, renunţă . — Nu putem r ă mâ ne aici, am zis eu. Dacă e un v â rcolac… Mâ r â i, încuviinţâ nd. — Atunci, mai devreme sau mai t â rziu, o să ne gă sească urmele. Pă durea asta nu e at â t de mare… Un alt mâ r â it. Ştiu. — Casa cred că e în partea aia. Clă tină din cap şi îşi îndrept ă botul ceva mai la st â nga. — Bine, atunci, am zis eu. Deci trebuie doar să încremeni iar ăşi, cu botulridicat, şi îşi ciuli urechile. M-am ghemuit lâ ngă el. Continuă să adulmece, mâ r â ind adâ nc din gâ tlej,de parcă simţ ise un miros pe care nu-l mai putea gă si din nou. În cele dinurmă , mă înghionti că tre intrarea în luminiş cu un zgomot care am crezut că însemna fugi, dar câ nd am ţâşnit înainte, îmi prinse spatele jachetei în bot. — Să merg încet? am şoptit. În linişte? Un mâ r â it. Da. Se strecur ă în fa ţ a mea şi f ă cu un pas. Apoi un altul. Un nor se rostogolipeste lună şi pă durea se cufundă în beznă . Ne-am oprit. O crenguţă trosni în



dreapta noastr ă . Derek se întoarse, at â t de repede încâ t se izbi de mine, şi mă împinse înapoi, iar câ nd m-am împiedicat, s-a repezit la mine, fiindcă nu mă mişcam destul de iute. Câ nd mă retr ă geam în luminiş, am putut ză ri o siluet ă neagr ă lamargine. La urmă toarea crenguţă rupt ă , Derek s-a aruncat în picioarele mele,

împingâ ndu-mă şi înghiontindu-mă , pâ nă am ajuns în capă tul îndepă rtat,după care mă împinse că tre tufele dese. — Nu pot…, am şoptit. Se repezi furios şi mâ r â i la mine. Ba da, poţ i. M-am lă sat în patru labe şi am intrat cu for ţ a prin lă st ă riş, cu mâ inileînainte, ca să -mi fac drum. N-am f ă cut decâ t vreun metru şi ceva şi m-am lovitde un copac. De o parte şi de cealalt ă , tufe dese închideau trecerea. M-amr ă sucit ca să -i spun lui Derek că nu puteam continua, însă el se oprise lamarginea galeriei pe care mi-o croisem eu, blocâ nd intrarea, cu spatele la mine. Norul care acoperea luna se r ă ri şi o siluet ă se materializa pe potecă . Eraun alt lup, la fel de negru ca şi Derek. Pă rea să alunece spre noi, t ă cut precumcea ţ a, f ă r ă grabă , f ă r ă şov ă ire. Norii trecur ă în sf â r şit dincolo de lună , însă lupul r ă mase acolo, cu botulşi cu ochii la fel de negri ca noaptea. Am observat nişte dâ re mai palide pe oparte a corpului să u. Câ nd m-am uitat mai bine, am v ă zut că erau f âşii deunde blana lipsea, iar pielea era gola şă , rozalie şi încreţ it ă de la cicatricelerecente. Mai v ă zusem cicatricele acelea cu doar câ teva zile în urmă . — Ramon, am şoptit. Derek mâ r â i, ar ă t â ndu-şi colţ ii, blana i se zbâ rli, coada îi deveni stufoasă ,colţ ii îi sclipir ă . Dar celă lalt lup continua să vină că tre noi, neintimidat, f ă r ă să încetinească . În cele din urmă , cu un urlet, Derek se repezi la el.

Ramon se opri. Nu se dă du înapoi. Nici mă car nu mâ r â i. R ă mase doar peloc, pâ nă câ nd Derek ajunse lâ ngă el, apoi fent ă spre st â nga şi ţâşni drept spremine. Derek încercă să -l împiedice, dar îşi f ă cuse prea mare av â nt în asalt şidevie în desiş. Câ nd Ramon se nă pusti spre mine, m-am gr ă bit să mă dau la o parte,însă tufele erau prea dese. Spre norocul meu, erau prea dese şi pentru el, şi nureuşi să ajungă mai departe decâ t ajunsese Derek, doar câ t să -i pot mirosimiasma r ă suflă rii pe câ nd încerca să -şi croiască drum mai adâ nc în lă st ă riş. Apoi chelă lă i şi să ri înapoi, cu colţ ii lui Derek înfipţ i în coapsă . Ramon sesmuci, eliber â ndu-se, şi f ă cu un salt asupra lui. Derek se feri şi ţâşni pe lâ ngă Ramon ca să blocheze intrarea în ascunză toarea mea. Pentru câ teva clipe, tot ce-am putut vedea a fost coada lui Derek. Apoi l-am ză rit pe Ramon mai într-o parte, dâ ndu-se înapoi, uit â ndu-se în jurul luiDerek, de parcă evalua situa ţ ia. Plonjă în st â nga. Derek ţâşni în direcţ ia aceea, clă mpă nind din f ă lci şimâ r â ind. Ramon fent ă spre dreapta. Derek îl blocă . Din nou st â nga. Iar ăşi

blocaj. Era ca în seara aceea, pe terenul dejoacă , atunci câ nd Liam se tot



pref ă cea că vrea să mă înşface, sâ câ indu-l pe Derek, r â zâ nd câ nd îl vedeareacţ ionâ nd de fiecare dat ă . — Te tachinează , am şoptit, în încercarea de-a te obosi. Nu te lă sa dus denas. Derek mâ r â i. Se încordă , ca şi cum s-ar fi proptit bine pe picioare. Dar n-

a folosit la nimic. De fiecare dat ă câ nd Ramon f ă cea un gest înspre mine, Derek să rea, clă mpă nind şi mâ r â ind. În cele din urmă , Ramon se plictisi de joc şi şarjă asupra lui Derek. Seciocnir ă cu o bufnitur ă şi un pâ r â it de oase, că zur ă amâ ndoi, se muşcar ă şimâ r â ir ă , mormă ind şi chelă lă ind, câ nd colţ ii li se înfigeau în carne. Mâ na mi se încleşt ă pe cuţ it. Ştiam că trebuia să fac ceva. Să intru înîncă ierare. Să -l apă r pe Derek. Dar nu puteam. Deună zi, câ nd îi urmă risem peDerek şi pe Liam lupt â ndu-se în formele lor omeneşti, se mişcaser ă prea repedeca să pot interveni. Dar aceea fusese o lupt ă cu încetinitorul fa ţă de ceea ce sepetrecea acum, un t ă v ă lug turbat de blană , rostogolindu-se furios prin luminiş,o masă nedesluşit ă de blană neagr ă , colţ i sclipitori şi stropi de sâ nge. Trebuia să fac ceva, pentru că Derek avea un handicap serios: pe mine.Pă rea să nu poat ă uita că eram şi eu acolo şi, ori de câ te ori Ramon se pr ă v ă lea în direcţ ia mea, Derek se oprea din lupt ă pentru a intra iar ăşi între noi. Voiam să -i spun să nu se mai gâ ndească la mine. Eu eram în siguranţă ,ascunsă adâ nc în lă st ă riş şi înarmat ă , şi nu se vedea nici urmă de tovar ăşul luiRamon, Liam. Ştiam însă că n-ar fi folosit la nimic. Instinctul protector îiîntuneca ra ţ iunea. M-am ridicat câ t am putut şi m-am apucat de creanga cea mai de jos acopacului din spatele meu. Bra ţ ul meu r ă nit îmi r ă spunse cu înţ epă turidureroase, dar nu l-am luat în seamă . M-am căţă rat în copac. De urcat era

uşor. Cel mai greu era să nu mă uit în jos ori de câ te ori auzeam câ te un mâ r â it sau un chelă lă it. În cele din urmă , am fost destul de sus câ t să nu mă mai ajungă Ramon.I-am strigat lui Derek că sunt în siguranţă . El tot a ţ inut să verifice, bineînţ eles,aruncâ nd o privire în sus şi alegâ ndu-se cu un smoc de blană smulsă de pegâ t. Însă odat ă ce v ă zu unde mă aflam, se aruncă f ă r ă rezerve în lupt ă . Oricâ t de mare era Derek, nu se putea compara totuşi cu un v â rcolacadult şi experimentat. Câ nd se bă tuse cu Liam, Derek o rupsese la fugă ,recunoscâ nd că fusese depăşit. Poate că avea Derek o oarecare aroganţă , darnu şi bravadă . Dacă nu putea câştiga o lupt ă , n-avea nici o reţ inere să fugă . De data asta, însă , nu putea fugi. Ţ inâ nd str â ns cuţ itul în mâ nă , m-am t â r â t pe creangă pâ nă câ nd amajuns deasupra lupt ă torilor. Că tot vorbeam de bravadă … M-am oprit, simţ ind un fior de vinov ăţ ie şi pentru că numai îmi trecuseprin minte să fac ceva prostesc. Dacă îmi dă deam drumul peste ei, a ş fi fostnorocoasă dacă Derek n-ar fi fost ucis încercâ nd să mă apere.



Nu puteam suferi ideea de a sta fricoasă deoparte, ca o eroină de filmneajutorat ă . Totuşi eram neajutorat ă în fa ţ a lui Ramon. Nu aveam nici for ţă supraomenească , nici simţ uri supraomeneşti, nici colţ i sau gheare, nici puterimagice. Nu te mai v ă ică ri pentru ce nu ai. Mintea încă îţ i merge, nu?

În împrejur ă rile de fa ţă , nu eram prea sigur ă . Pune-o la contribuţ ie. Gâ ndeşte. Mă uitam în jos, la lupt ă , storcâ ndu-mi creierii după un plan. În timp cepriveam, mi-am dat seama că -l puteam identifica pe Ramon după cicatrice.Dacă a ş fi putut… Cicatricele. M-am aplecat pe creangă câ t mă ţ inea curajul. — Derek! Coastele! Unde are cicatricele… Mă fr ă mâ ntam să gă sesc un mijloc de a-i explica f ă r ă să dau în vileagplanul fa ţă de Ramon, dar n-a fost nevoie să mai spun ceva. Derek s-a r ă sucitşi şi-a înfipt colţ ii în coastele lui Ramon. Cum în partea aceea îi lipsea blanacare să -l protejeze, colţ ii lui Derek au pă truns adâ nc, f ă r ă greutate. Ramonurlă . Derek îşi smuci capul în partea opusă , smulgâ nd o halcă zdrav ă nă dinRamon. Sâ ngele curgea şiroaie. Derek se retrase, ţ anţ oş, din calea lui Ramon şilă să jos halca de carne. Ramon atacă , însă piciorul din spate nu-l ajut ă . Derekf ă cu o eschiv ă pe lâ ngă el şi îl muşcă din nou de coaste. Ramon urlă de durere şi de furie şi se r ă suci, smulgâ ndu-se singur dincolţ ii lui Derek. Sâ ngele ţâşni, în timp ce el se întoarse rapid şi-l apucă peDerek de ceaf ă . Se pr ă buşir ă , Derek zbă t â ndu-se şi dâ nd din gheare pâ nă câ nduna din ghearele acelea trecu adâ nd peste rana deschisă din flancul lui Ramon.

Un scheunat din partea lui Ramon şi Derek se eliber ă . Se dă du îndă r ă t că tremalul r â pos al pâ r â ului. În locul acela era de cel puţ in cinci metri adâ ncime şiam strigat la el, să -l avertizez, dar el a continuat să dea înapoi. Ramon porni la atac, zbâ rlindu-se şi mâ r â ind. Atunci, un fluierat îicurmă scurt asaltul. Liam. Ramon se opri, îşi lă să capul pe spate şi începu să urle. Derek să ri asupra lui. Ramon îşi opri urletul şi-l aruncă pe Derek la oparte, care se ridică şi continuă să înainteze spre el, f ă câ ndu-l să se retragă spre… — Derek! R â pa! De data asta, îşi înă lţă ochii spre mine. Dar nu se opri, ci merse maideparte spre Ramon, încrucişâ ndu-şi iar privirea cu a lui. În ultima secundă , Derek se abă tu spre st â nga, ocolindu-l şi lovindu-l peRamon drept în flancul r ă nit. Ramon că zu gr ă madă . Derek se nă pusti spre el.Colţ ii i se înfipser ă adâ nc în carnea ferfeniţ it ă . Ramon scoase un urletnepă mâ ntean de agonie. Reuşi să se ridice în picioare, cu spatele la malul r â pos. Derek f ă cu unsalt spre el. Ramon se dă du cu spatele îndă r ă t. În ultima secundă , v ă zu r â pa şi



dă du să se ferească din calea lui Derek, dar acesta îl izbi în flancul sf â rtecat,trimiţâ ndu-l în zbor peste marginea malului abrupt. M-am dat jos din copac şi am fugit lâ ngă Derek. St ă tea chiar pe marginea malului, uit â ndu-se în jos la Ramon, care nu-şi pierduse cunoştinţ a, ci secă znea să se ridice, cu unul dintre picioarele din fa ţă r ă sucit într-un unghi

nefiresc. Fluieratul se auzi din nou. Derek se întoarse alert, lovindu-mă pestepicioare, apoi împungâ ndu-mă cu botul, spunâ ndu-mi să mă urnesc. — E Liam? am întrebat. Îşi cobor î botul, într-o încuviinţ are. Nu m-am mai oprit să întreb dacă Liam se afla într-o înf ăţ işare umană .Reprezenta o ameninţ are de temut. Singurul nostru avantaj era că , dacă nu era lup, avea să ne ia urma ceva mai greu. — Vine de undeva de lâ ngă casă , am şoptit, în timp ce fugeam. Ar trebuisă ne îndrept ă m spre şosea. Ştii unde…? Îmi r ă spunse şarjâ nd pe lâ ngă mine. Alergar ă m vreo câ teva minute, dareu tot că deam. El se tot întorcea în goană , să aibă grijă de ariergardă . — Îmi pare r ă u, am şoptit. Nu v ă d mai nimic şi mă tot împiedic… Îmi t ă ie vorba cu un mormă it. Ştiu. Dar mişcă -te. Am luat-o eu înainte, lă sâ ndu-l pe Derek să mă bat ă peste că lcâ ie ori decâ te ori începeam să deviez de la direcţ ia cea bună . În sf â r şit, am putut ză riluminile printre copaci. Derek mă înghionti că tre ele şi… — Ai f ă cut t ă mbă lă ul naibii, nu-i a şa, căţ elandrule? se r ă spâ ndi în ecouprin pă dure vorba t ă r ă gă nat ă de texan a lui Liam. Derek mă tr â nti la pă mâ nt. M-am lovit amarnic, ar â nd cu bă rbia pe jos şiumplâ ndu-mi gura de ţă r â nă . Am încercat să mă ridic, dar Derek st ă tea

deasupra mea. Mi-am trecut limba peste dinţ i, verificâ nd să nu fi pierdut vreunul. Derek pufni şi mă împunse cu botul în ceaf ă . Trebuia să interpretez astaca pe o scuză , chiar dacă era sau nu. — Arat ă -te, arat ă -te, oriunde ai fi, câ nt ă Liam. Derek mă îmboldi că tre un desiş at â t de mic, că a trebuit să neînghesuim unul într-altul şi m-am trezit cu gura plină de blană . Câ nd amîncercat să -i fac mai mult loc, mâ r â i la mine să stau nemişcat ă . M-am a şezat,iar el s-a tot împins în mine, ca să -şi ascundă tot corpul în desiş, pâ nă câ nd aajuns, practic, în poala mea. Îşi ridică botul, adulmecâ nd v â ntul. Acesta bă tea din aceea şi direcţ ie dincare venise şi vocea lui Liam, ceea ce însemna că nu ne putea simţ i. Mi-am închis ochii, să ascult mai atent. Puteam simţ i inima lui Derek

bă t â nd accelerat. Şi a mea trebuie să fi bă tut la fel de tare, pentru că mă apă să pe bra ţ pâ nă câ nd am deschis ochii şi m-am uitat într-ai lui, întuneca ţ i deîngrijorare. — N-am nimic, am şoptit eu.



Se foi în loc, încercâ nd să nu mai stea cu toat ă greutatea pe picioarelemele. Câ nd se mişcă , i-am atins din înt â mplare un petic de blană udă . Mi-amtras mâ na şi mi-am v ă zut degetele mâ njite cu sâ nge. — Eşti… Mă opri cu un mormă it. Sunt bine. Acum, şşşt!

Am încercat să v ă d câ t de grav era r ă nit, dar îşi schimbă din nou poziţ ia,de data asta ţ inâ ndu-mă jos. Am stat acolo, ascult â nd în t ă cere. Urechile i se mişcau încolo şi-ncoace,şi din câ nd în câ nd tresă reau, ca şi cum ar fi prins vreun zgomot. Însă , în locsă se încordeze, începu să se destindă . — Se îndepă rtează ? am şoptit. Încuviinţă din cap. M-am a şezat mai bine. Era greu să te mai temi pentru via ţ a ta câ nd aveaiun lup de nouă zeci de kilograme în poală . Era ciudat de liniştitor. Cu că lduracorpului să u, cu moliciunea blă nii şi cu bă t ă ile inimii, m-am trezit că faceforturi să r ă mâ n trează . — A plecat? am şoptit. Derek scutur ă capul. — Câ t o să mai st ă m…? Derek încremeni. Am că utat să v ă d ceva prin beznă , dar câ nd m-am uitat la Derek, am descoperit că nu avea acea concentrare asupra unui miros simţ it.Capul îi era încă plecat. Ochii erau larg deschişi. St ă tea complet nemişcat. Apoi am simţ it. Muşchii i se zbă teau. — Eşti pe cale să te Preschimbi înapoi, am şoptit. Mâ r â i, încordat, îngrijorarea inundâ ndu-i ochii. — Nici o problemă . Întotdeauna mai durează puţ in, de la primele semne,

nu-i a şa? o să avem timp să te ducem înapoi în casă . Iar acolo te poţ iPreschimba. Se chirci în convulsii, picioarele din fa ţă întinzâ ndu-se brusc.Că zu pe-o r â nă , toate cele patru membre înţ epenindu-i, capul i se dă du bruscpe spate, ochii i se rotir ă nebuneşte în cap. — E în regulă . E mai bine, oricum. Las-o să se înt â mple. Nu că ar fi avut de ales. M-am t â r â t în patru labe peste el, dâ ndu-mă la oparte din calea acelor gheare ce se mişcau spasmodic. Ghemuindu-mă înspatele lui, l-am mâ ngâ iat pe umeri şi i-am spus că se descurca foarte bine, că totul era în regulă . Capul i se lă să în pă mâ nt, apoi se r ă sturnă pe spate cu un trosnet deoase rupte. Scoase un ţ ipă t scurt, sf â r şit într-un mâ r â it, că ci încercă să -lînă buşe, dar convulsiile continuau să vină una după alta şi scă pa câ te unscâ ncet la fiecare nouă repriză . Câ nd în sf â r şit s-a oprit, totul în jurul nostruera cufundat în t ă cere. Dar ştiam că Liam auzise. M-am aplecat spre Derek, şoptindu-i încurajă ri, nă dă jduind să acopă rorice zgomot din partea lui Liam, ca să -l feresc să nu intre în panică . Cur â nd,totuşi, capul lui Derek se ridică brusc şi mi-am dat seama că Liam se apropia.



Derek era în toiul Preschimbă rii acum, botul i se scurta, urechile sedeplasau din v â rful capului spre pă r ţ i, pă rul de pe ţ east ă îi creştea, în vreme ce

blana i se retr ă gea sub piele. M-am aplecat pâ nă la urechea lui. — Tu vezi-ţ i de treabă , da? Am eu grijă de el. Se încordă tot şi scoase un zgomot ce ştiam că însemna nu. M-am ridicat.

A încercat să facă şi el la fel, numai că a fost cuprins de o alt ă convulsie. — O să fiu bine, i-am spus eu, scoţâ nd cuţ itul. N-am să fac nici o prostie.Eşti aproape de final. O să -i distrag atenţ ia, pâ nă închei tu. — Nu, gâ f â i el, gutural. M-am întors să plec. M-a apucat de picior, numai că degetele îi erau încă scurte şi noduroase şi-am reuşit să mi-l desprind cu uşurinţă . F ă r ă să mă uitînapoi, m-am îndepă rtat în fugă de tufe. Două zeci şi doi. Am fugit, ca să mă îndepă rtez câ t mai mult cu putinţă de Derek. În celedin urmă , am v ă zut silueta unui bă rbat înalt, slă bă nog, cu pă r deschis laculoare, şchiopă t â nd prin pă dure, cu un baston într-o mâ nă . Liam.

Şchiopă tatul explica de ce nu se afla în forma de lup. Dacă Preschimbarea eraat â t de dureroasă pe câ t pă rea, nici nu-mi puteam închipui câ t de chinuitoarear fi fost în caz că erai r ă nit. R ă nirea aceea mai însemna şi că avea de plă tit opoliţă cuiva – mie. Am tras adâ nc aer în piept încercâ nd să -mi liniştesc bă t ă ile inimiigalopante. Nu mi-a reuşit. Asta e, n-aveam ce face. Nu-l puteam lă sa să seapropie câ t să -l vadă ori să -l audă pe Derek Preschimbâ ndu-se. M-am apropiat în fugă de el câ t m-a ţ inut curajul, apoi m-am opritdeodat ă pe potecă . Se oprise şi el şi zâ mbea. — Salutare, dr ă guţă , zise el, t ă r ă gă nat. Mi s-a pă rut mie că -ţ i simt

mirosul. — Ce-ţ i face piciorul? R â njetul îi deveni ceva mai puţ in prietenos, aducâ nd mai cur â nd adezvelit de colţ i decâ t a zâ mbet. — Doare ca un nemernic. — Îmi pare r ă u. — Nu mă îndoiesc. F ă cu un pas mai aproape. Eu m-am dat un pas înapoi. — Nu-ţ i fie teamă , zise el. O să te iert pentru picior, îmi plac iepşoareleun pic mai nă r ă va şe. Sub privirea lui, un fior mă str ă bă tu din cap pâ nă -n picioare. — E mai distractiv să le supui. Ei, dar unde e acel mare malac de prietenal t ă u? îşi ridică el vocea. Asta e o schemă de la ş, căţ elandrule, să trimiţ i fata înînt â mpinare, ca să -mi distragă atenţ ia. Ar cam fi trebuit să mă a ştept, totuşi,ţ inâ nd cont de câ t de repede ai şters-o ultima oar ă . Ascult ă , să vadă dacă ironia avea să -l scoat ă pe Derek din ascunză toare. — E ocupat, am zis eu, cu Ramon. Dar a considerat că eu a ş putea să mă descurc cu tine.



Liam îşi dă du capul pe spate şi r â se. — Tu chiar ai tupeu. O să ne distr ă m amâ ndoi, de îndat ă ce-o să -laranjez pe prietenul t ă u. Se îndrept ă spre mine. M-am ferit într-o parte, atr ă gâ ndu-l în pă dure. — Vrei să ne jucă m de-a prinselea, dr ă guţă ? Mă pricep la asta. Ce-ai zice

să -i lă să m pe prietenul t ă u şi pe Ramon să -şi vadă de distracţ ia lor, iar noi, de-a noastr ă , şi să …? Ceva bâ zâ i. Liam oft ă , bă gă mâ na în buzunar şi deschise un telefoncelular. — Am treabă acuma, zise el. F ă cu o pauză , ascult â nd. Am putut auzi o voce de bă rbat la celă lalt capă t şi mi s-a pă rut că desluşesc numele lui Derek. — Da, da. Dacă o să suni întruna, noi n-o să -l mai prindem niciodat ă pentru tine. Dacă Liam a spus „noi”, atunci nu cu Ramon vorbea. Să fi fost cineva dinHait ă ? Oare Liam le promisese deja să li-l dea pe Derek, iar acum trebuia să -llivreze? — Termină cu v ă ică reala, zise Liam. Ţ i-am spus c-o să -l avem pâ nă înzori. Am dat doar peste o micuţă complica ţ ie. Exist ă un motiv pentru care aieşit prin pă dure în noaptea asta şi anume să -şi facă de cap cu fata lui. Liam seuit ă la mine. Una micuţă şi dr ă guţă . Pă r vopsit negru. Ochi alba ştri mari. F ă cuo pauză . Chloe? Mda, arat ă ca o Chloe. Grupul Edison? De bună seamă că da. În clipa asta, însă , tot ce-midoream era ca interlocutorul lui Liam, oricine ar fi fost el, să -l ţ ină câ t mai mult ocupat, dâ ndu-i timp lui Derek să se Preschimbe. — Ei, vezi, asta-i problema, continuă Liam. Se pare că nu-i putem separa

pe ăştia doi. A şadar, să -I prindem pe el înseamnă s-o prindem şi pe eadeopotriv ă . Se opri, ascult â nd. Bineînţ eles, o să încercă m s-o lă să m în pace,dar… F ă cu o nouă pauză . Înţ eleg. Să scapi de căţ elandru – într-un fel sau înaltul – este grija ta principală . Deci accepţ i riscul victimelor colaterale? În timpce asculta r ă spunsul, îmi zâ mbi: Categoric. Dacă nu-i putem separa, nu vatrebui să -ţ i mai faci griji vreodat ă pentru fat ă . O să mă asigur de asta. Acuma,dacă nu mai ai altceva de zis, ce-ar fi să -mi scrii un mesaj? Sunt puţ in ocupat.Închise şi apoi, că tre mine: Se pare că unii oameni te consider ă neglijabilă ,Chloe. — Cine? Îşi cobori vocea, maimuţă rind o şoapt ă : — Oameni r ă i. E o lecţ ie dur ă , dar lumea-i plină de… Un strigă t îndepă rtat îl opri scurt. Se întoarse că tre desiş. — Apropo de oameni r ă i, se pare că mi-a turnat cineva nişte minciuni.Prietenul t ă u nu se joacă acum cu Ramon, nu-i a şa? I-am t ă iat calea. Dă du să treacă pe lâ ngă mine.



— Ştiu că eşti ner ă bdă toare să te hâ rjoneşti un pic, dar trebuie să -l scotmai înt â i pe tuşă pe prietenul t ă u. Însă nu-ţ i face griji. După cum sună , s-arzice că se Preschimbă şi, dacă -i pe-a şa, promit că n-o să dureze mult. I-am să rit din nou în cale. Z â mbetul i se schimbă în grimasă .

— Pă strează -ţ i tupeul ă la pentru mai t â rziu. În clipa asta, doar mă vascoate din să rite şi nu-ţ i doreşti asta. L-am lă sat să treacă , dar m-am ţ inut după el, str ă duindu-mă să mă gâ ndesc la un plan. Îl puteam auzi pe Derek gemâ nd. Schimbarea se petrecuserepede, dar procesul invers lua timp. Derek este lipsit de apă rare. Dacă Liam îl gă seşte a şa, o să -l ucidă . Ştiu, ştiu. Atunci f ă ceva! Mi-am scos cuţ itul, l-am deschis şi mi-am iuţ it pasul, micşor â nd distanţ a dintre noi, cu privirea fixat ă pe spatele lui Liam. El se uit ă peste umă r. Amascuns cuţ itul. Se opri. — Ce-ai zice să mergi în fa ţ a mea? propuse el. — Mi-e bine a şa. Chipul i se înă spri. — Treci în fa ţ a mea, ca să te pot vedea. Câ nd am trecut pe lâ ngă el, privirea îmi alunecă spre bastonul să u. Ca şiRamon, era r ă nit. Foloseşte-te de asta. — A-a ţ i spus că -l veţ i duce pe Derek la H-hait ă , m-a pref ă cut eu că mă

bâ lbâ i. Planul r ă mâ ne valabil, nu? Mi-a f ă cut doar semn să merg înainte, cu privirea a ţ intit ă spre locul din

depă rtare unde se afla Derek. — T-te rog, n-nu… Am plonjat şi-am înşf ă cat bastonul, dar el l-a smuls din mâ na mea, apoil-a repezit spre mine, lovindu-mă pe spinare at â t de tare, încâ t mi s-a t ă iatr ă suflarea şi mi s-au înmuiat picioarele. M-am pr ă buşit la pă mâ nt, gâ f â ind, cu arsuri în bra ţ ul r ă nit. Mi-amridicat capul, chinuindu-mă să -mi limpezesc vederea, în timp ce Liam continuasă se îndrepte spre desişul în care se afla Derek. La fiecare r ă suflare simţ eamun pumnal înroşit în foc înfigâ ndu-mi-se în plă mâ ni. F ă ceva. De pildă ? Eram lipsit ă de puteri. Eram… Ba nu. Nu eram lipsit ă de puteri. Exista ceva ce puteam face. La gâ ndulacesta, am simţ it cum mi se umple gura de fiere, dar asta era nimic pe lâ ngă ce-mi provoca gâ ndul că Liam îl va gă si pe Derek înainte să -şi terminePreschimbarea. Trebuia să -i dau mai mult timp.



Am închis ochii şi m-am concentrat, for ţâ nd trecerea printre semnalele dealarmă . Am pus tot ce-aveam în invocă ri… şi nu s-a înt â mplat nimic. Câ ndaveam nevoie de ele, toate acele puteri sporite genetic mă tr ă dau. Atunci va trebui s-o faci după metoda veche. Am încercat să mă ridic. Durerea m-a sf âşiat şi pă durea mi s-a pă rut că

se r ă stoarnă , iar stomacul mi s-a urcat iar ăşi în gâ t. Am str â ns din dinţ i şi m-am t â r â t pâ nă la cea mai apropiat ă creangă rupt ă . Am str â ns-o bine în mâ nă ,mi-am f ă cut curaj împotriva durerii şi m-am ridicat. De îndat ă ce am fost înpicioare, m-am nă pustit asupra lui. El se feri din calea mea, dar am izbutit să -llovesc, nimerindu-l în coapsă exact unde-l înjunghiasem în urmă cu trei nopţ i. El urlă şi se clă tină . L-am lovit din nou. Se pr ă buşi, în că dere, dă du să mă înşface, dar am f ă cut un salt înapoi, ridicâ nd băţ ul. Câ nd încercă să seridice, am dat din nou. De data asta, mi-a prins băţ ul şi m-a f ă cut să -mi pierdechilibrul. Am dat drumul băţ ului, dar deja zburam prin aer. Am aterizat la

vreun metru de el, dar, câ nd s-a r ă sucit să mă prindă , m-am t â r â t de-a buşileaceva mai departe de el. Am reuşit să mă ridic. Începuse şi el să se ridice, apoi se opri, holbâ ndu-se la ceva din spatele meu. Te rog, să fie Derek. M-am întors şi am v ă zut un iepure par ţ ial descompus t â r â ndu-şi corpulschilodit că tre mine. Urechile nu mai erau decâ t f âşii zdrenţ uite de pieleuscat ă . Nasul îi era un crater, buze nu mai avea, dinţ ii lungi din fa ţă îi ieşeauîn afar ă . Ochii erau stafidiţ i. Jumă tatea din spate a corpului era turtit ă şir ă sucit ă , cu ambele picioare dinapoi st â nd într-o parte, câ nd se t â ra spre mine. — Opreşte-te, i-am spus, cu o voce straniu de calmă . Iepurele se opri. M-am întors spre Liam. El se uit ă la mine, cu fa ţ a

r ă v ăşit ă . Încet, se ridică , f ă r ă să -şi mute privirea de la mine. — Înainte, am zis. Iepurele se smuci spre Liam. El se dă du împleticit înapoi. M-am ridicat în picioare. Iepurele st ă tea lâ ngă mine, clă nţă nind din dinţ i. I-am poruncit mintal să înainteze spre Liam. El şov ă i, apoi îşi întoarsecapul că tre Liam şi începu să se t â rască spre el. Liam slobozi un şuvoi de blesteme, dâ ndu-se înapoi, încet. Apoi unmâ r â it se auzi în spatele lui. Liam se întoarse. O siluet ă neagr ă se mişca printre copaci, ascunsă laumbra lor. Nu-i puteam vedea decâ t conturul – urechile ascuţ ite, coada zbâ rlit ă şi botul lung. Se pref ă cuse Derek iar ăşi în lup? Câ nd fiara veni mai aproape,mi-am dat totuşi seama că era pe jumă tate câ t Derek. Se opri sub un copac, aproape ascuns acolo, încâ t numai colţ ii i se

vedeau, cu buzele trase mult înapoi şi mâ r â it vibrant. Câ nd păşi în luminalunii, mi-am f ă cut curaj să privesc o să lbă ticiune înviat ă din mor ţ i. Dar eranumai un câ ine obişnuit, viu, probabil de la vreo casă învecinat ă . Câ inele înaint ă spre Liam, continuâ nd să mâ r â ie. V â rcolacii şi câ inii nuse suport ă – ştiam asta de la Derek.



Liam îşi încrucişă privirile cu el şi scoase şi el un mâ r â it. Câ inelecontinuă să vină spre el. — Mar ş, potaie! Liam îşi duse piciorul în spate, pregă tindu-se să -l lovească . Atunciatenţ ia îi fu atrasă de iepurele ce se t â r â se pâ nă la el. Se dă du înapoi. Desişul

din spatele lui erupse într-o explozie de crenguţ e rupte şi ţ ipete. N-am putut vedea ce anume era, dar Liam trase o înjur ă tur ă , dâ nd înapoi şi aproapeciocnindu-se de câ inele ce-şi ar ă ta colţ ii. Câ inele f ă cu un salt. Liam îl lovi cu şutul. În timp ce zbura prin aer,razele lunii că zur ă pe coastele câ inelui şi am v ă zut că avea o gaur ă câ t pumnulmeu de mare, colcă ind de viermi. O v ă zu şi Liam, care înjur ă şi se dă du cu spatele înapoi. Câ inele searuncă iar ăşi asupra lui. Liam se feri din calea lui. — Stai, am zis. Câ inele se opri. R ă mase acolo, dezvelindu-şi dinţ ii, cu ochii scă pă r ă tori şitot pă rul zbâ rlit, mâ r â ind la Liam. Iepurele se clă tină spre el. Îi trase un şut, aruncâ ndu-l în desiş, de undeieşi imediat, reluâ ndu-şi înaintarea. Odat ă cu el mai ieşi ceva, un soi deroză toare, mai mult un schelet, clă mpă nind şi clă nţă nind din dinţ ii lui micuţ i. — Stop, am zis. Se oprir ă . Liam se uit ă la mine. — Da, sunt mor ţ i, am zis eu. Da, îi controlez. Iar tu nu-i poţ i omor î. Poţ iîncerca, dar n-ai să poţ i. — Pă i, atunci, cred că va trebui să mă lupt cu aceea pe care o pot omor î. Se nă pusti asupra mea. I-am poruncit câ inelui să atace, dar creierul meu s-a bâ lbâ it, v ă zâ ndu-l

pe Liam repezindu-se la mine. M-am ferit într-o parte. El mă prinse depantalonii de pijama şi smucii. Am că zut pe burt ă , lupt â ndu-mă să mă ridic,înfigâ ndu-mi degetele în pă mâ nt, rupâ ndu-mi unghiile. M-am zv â rcolit şistr â nsoarea i-a alunecat spre piciorul meu. Am f ă cut o sfor ţ are şi m-amaruncat înainte, lă sâ ndu-l în mâ nă cu adidasul. Ridicâ ndu-mă în picioare, am auzit cum cineva e pocnit. M-am întors şi l-am v ă zut pe Derek, în forma lui de om, în spinarea lui Liam. Liam îşi adună puterile şi-l aruncă de pe el. Derek îl înşf ă că din nou şi se rostogolir ă lapă mâ nt, lupt â ndu-se. Câ inele alergă spre amâ ndoi. I-am poruncit să stea pe loc şi se opri,derapâ nd, mâ r â ind şi zbă t â ndu-se ca un câ ine turbat în lanţ . Am închis ochii şii-am dat încă o poruncă – să -şi pă r ă sească trupul. Am continuat să eliberez şi spiritul lui şi pe celelalte, f ă câ nd eforturidisperate să nu iau în seamă mormă iturile şi icnetele luptei. Câ nd am deschisiar ăşi ochii, animalele se pr ă buşiser ă , pă r ă site de suflete. Liam şi Derek se rostogoleau pe pă mâ nt, încleşta ţ i în lupt ă , Liam cumâ inile înfipte în pă rul lui Derek, încercâ nd să -i dea capul pe spate, iar Derek,



cu mâ inile la gâ tul lui Liam, niciunul nefiind în stare să -l apuce pe celă lalt câ tsă -l poat ă arunca de pe el, eliber â ndu-se din str â nsoare. Mi-am scos cuţ itul şi-am alergat că tre ei. Am apă sat pe buton… şi-amsimţ it lama intr â ndu-mi în palmă . L-am scă pat din mâ nă . Cuţ itul a că zut înlă st ă riş. M-am lă sat în genunchi, să pâ nd printre frunze după el.

Un trosnet ca o creangă rupt ă . Am să rit în picioare. Derek era întins pespate, cu Liam deasupra lui, mâ inile lui Derek fiind încă încleştate în jurulgâ tului să u. Derek se uita la el, cu ochi holba ţ i. Ochii lui Liam erau la fel de

bulbuca ţ i, dar nu mai vedeau nimic, încremeniţ i într-o privire goală a şoculuifinal. Două zeci şi trei — N-am vrut…, începu Derek. Ieşi repede de sub Liam. Leşul v â rcolacului că zu, moale, pe o r â nă , cucapul r ă sucit, cu gâ tul rupt. Derek înghiţ i nodul din gâ t. Sunetul r ă sună în t ă cerea din jur. — N-am vrut… eu doar… încercam să -l opresc. — Tu n-ai vrut, am zis eu blâ nd. Dar el a vrut. Se uit ă la mine, cu ochi r ă v ăşiţ i. — Te-ar fi ucis, am spus eu. Ne-ar fi ucis pe amâ ndoi dacă i-ar fi venit laîndemâ nă . Poate că tu n-ai vrut s-o faci, dar… N-am mai sf â r şit. A ş fi putut spune că lumea era mai bună f ă r ă Liam,dar amâ ndoi ştiam că problema nu era dacă Liam meritase să moar ă , ci dacă Derek meritase vina de-a fi ucis pe cineva. N-o merita. — Tu n-ai luptat ca să -ţ i ucizi adversarul. În schimb, el da. Derek dă du din cap şi îşi frecă ceafa, tresă rind de durere câ nd atinse cudegetele o rană .

— Eşti teaf ă r? l-am întrebat. — Mda. Numai câ teva zgâ rieturi şi v â nă t ă i. Mă vindec repede. Poate o să am nevoie de vreo copcă sau două pe aici… Se uit ă în jos, la t ă ietura plină de sâ nge de pe şoldul lui… şi îşi dă duseama că nu avea nici o haină pe el. A ş minţ i dacă a ş spune că nici eu nu-midă dusem seama pâ nă atunci. Era cumva evident. Nu avusese r ă gazul să înt â rzie puţ in ca să -şi gă sească hainele şi-apoi să vină să se ocupe de Liam. Din fericire, date fiind împrejur ă rile, nu avusesem timp să rumeg la lipsahainelor lui. Înt â i cu lupta, ca şi acum, câ nd st ă tea pe vine, nu v ă zusem maimult decâ t atunci câ nd fusese îmbr ă cat doar în chiloţ i. Asta nu-l împiedică să se facă roşu ca racul. Mi-am scos jacheta şi i-am întins-o, f ă r ă vorbe, iar el şi-a înnodat-o în

jurul taliei, bă lmă jind un: — Mersi. Apoi: Ar trebui să plecă m. Numai că n-am plecat. Ne-am cufundat în t ă cere, Derek încă st â nd pe

vine lâ ngă cadavrul lui Liam, cu capul în jos, şi pă rul at â rnâ ndu-i pe fa ţă , cuspinarea şi bra ţ ele lucind lac de sudoare. Se cutremur ă . — Mă duc să -ţ i aduc hainele, am zis eu, ridicâ ndu-mă în picioare.



Mă prinse de cot. — Ramon. — A, da. Am clipit des, simţ indu-mă ameţ it ă – din cauza şocului, bă nuiesc. Unuldintre noi trebuia să pornească motorul creierelor, iar Derek pă rea scos din

contact, incapabil să -şi ia ochii de la omul pe care-l ucisese. — Trebuie să -l luă m de aici, i-am spus eu. Cel puţ in, să -l ducem întufişuri, deocamdat ă , ca să ascundem cadavrul. Apoi va trebui să ne întoarcem,mâ ine, şi să -l îngropă m. Nu-mi puteam crede urechilor că spusesem asta. Ascunderea unuicadavru? A unui cadavru? Şi, mă rog, care e alternativa? Să -l lă sa ţ i să zacă pe potecă şi să spera ţ ică niciunul dintre vecini n-o să treacă vreodat ă pe-aici? Îngroparea de cadavre poate că era ceva ce nu mă a şteptasem vreodat ă să fac în afara unui scenariu de film, dar asta era via ţ a mea acum. Ori mă adaptam, ori mă dă deam bă tut ă . M-am ridicat şi am apucat de bra ţ ul lui Liam, f ă câ nd o încercare de a-lridica. — Am priceput, zise Derek şi se ridică . Îl duc eu. Nu putem lă sa urme det â r â re sau de altceva şi va trebui să -l îngropă m chiar acum, ca să nu-l gă sească nici un câ ine. — Pe cine să îngropa ţ i? se auzi o voce lâ ngă mine. Am tresă rit at â t de puternic, că mi-am simţ it inima proptit ă în gâ t. — Chloe? zise Derek. M-am întors şi l-am v ă zut pe Liam, venind spre noi. — Chloe? zise Derek din nou.

— E L-Liam. Stafia lui. Liam se opri. — Stafie? Se uit ă la mine, apoi la cadavrul lui, întins pe pă mâ nt, înjur ă . — Eşti mort, i-am spus. — Asta v ă d şi eu. Şi asta înseamnă că tu eşti una dintre persoanele aleacare pot vorbi cu mor ţ ii şi… Aruncă o privire spre leşurile câ inelui şi aliepurelui şi str â mbă din buze… Şi pot învia mor ţ ii. Privirea i se întoarse asupra propriului să u corp neînsufleţ it şi înjur ă dinnou. Mi-am dres glasul. — Dacă tot eşti aici, a ş avea nişte întrebă ri. Se uit ă la mine, ridicâ ndu-şi spr â ncenele. — Glumeşti, nu-i a şa? — Nu. Am îngenuncheat lâ ngă cadavru şi am scotocit în buzunarul lui. — Chloe? Derek veni mai aproape, încrunt â ndu-se.



Am scos celularul lui Liam. — L-a sunat cineva. Cineva care se pare că a pus la cale toat ă t ă r ăşenia,cineva care mă ştia pe mine, îmi ştia numele. M-am întors spre stafia lui Liam:Cine e acela? El îşi înă buşi un hohot de r â s.

— Nu, ză u? Tocmai am murit. Prietenul t ă u de colea m-a ucis. Chiarcrezi c-o să mai stau pe-aici, să mai schimb o vorbă ? Mi-ar face plă cere, dar înclipa asta sunt puţ in traumatizat. Poate mai t â rziu. Se întoarse să plece. Am alergat după el. — Eşti pe cale să pleci pe Lumea Cealalt ă , i-am spus eu. Asta e ultima taşansă să faci un lucru bun. — Hm, ei bine, dacă pui problema a şa… îşi dă du ochii peste cap. Nu mă interesează şansele de pe urmă . N-am f ă cut nici un lucru de care să mă că iesc.Dacă vrei r ă spunsuri… Se apropie de mine, dominâ ndu-mă de la înă lţ imea lui. Am rezistatimpulsului de-a mă da înapoi, dar probabil am înţ epenit fiindcă Derek venilâ ngă mine şi şopti: — Nu-l lă sa să te hă r ţ uiască . — Eu o hă r ţ uiesc pe ea? strigă Liam. Ea e cea care nu se mai satur ă decompania mea. Îşi cobori din nou ochii asupra mea. Cum spuneam, dacă vreir ă spunsuri, gă seşte-le singur ă . Şi încearcă să te distrezi niţ eluş câ t te maiocupi cu asta, fiindcă am senza ţ ia că o să te v ă d din nou, foarte cur â nd… departea ast ă lalt ă . Mâ na lui Derek str â nse mai tare de bra ţ ul meu. Câ nd am încercat să mi-ltrag, se aplecă şimi şopti: — Lasă -l să plece. Nu merit ă .

— Ascult ă -ţ i prietenul, dr ă guţă , strigă Liam peste umă r, îndepă rt â ndu-se. M-am adunat şi am stat dreapt ă . — Ce pă rere ai de zombii mei? Liam se opri şi se întoarse încet. I-am ar ă tat câ inele mort. — Ştii cum am f ă cut-o? — Îmi pasă ? — Ar trebui. Necromanţ ii învie mor ţ ii trimiţâ nd un spirit – o stafie, ca tine

– înapoi într-un cadavru, unde se află în st ă pâ nirea mea, după cum ai v ă zut.Funcţ ionează la fel şi pentru animale, şi pentru oameni. A şadar, ori îmir ă spunzi la întrebă ri, ori te împing înapoi în ă sta! şi i-am ar ă tat corpul luineînsufleţ it. El r â se. — A ş zice că dai dovadă de bă rbăţ ie, deşi-i cumva nepotrivit. — Crezi că glumesc? Îmi r ă spunse întorcâ ndu-mi spatele şi v ă zâ ndu-şi de drum. Am închisochii şi mi-am imaginat cum îl împing spre cadavrul lui, doar un br â nci uşor.



— Hei! strigă el. Hei! Am deschis ochii şi l-am v ă zut împotrivindu-se unei for ţ e nev ă zute. — Credeai că -i cacealma? Am crescut intensitatea cu o mă sur ă şi el s-a împiedicat. I-am dat un alt

br â nci. Stafia ţâşni, apropiindu-se cu vreo câţ iva pa şi de cadavrul să u.

— Bine, fie! se r ă sti el la mine. Ce vrei să ştii? — Cine te-a angajat? — Ai telefonul. Află . I-am spus lui Derek ce r ă spunsese Liam, apoi l-am întrebat din nou: — Cei de la Grupul Edison? Fa ţ a i se schimonosi. — Compania de electricitate? — Un bă rbat pe nume Marcel Davidoff? — Cine? — Diane Enright? — Are dreptate, şopti Derek. Ai telefonul. Întreabă -l altceva. — Câ nd ne-a ţ i gă sit prima oar ă , pe terenul dejoacă , ai spus că opriser ăţ ila marginea drumului şi îi simţ iser ăţ i mirosul lui Derek. Aia a fost o minciună ,nu-i a şa? — Toat ă lumea minte, iubire. Obişnuieşte-te cu gâ ndul. — Cineva v-a angajat ca să scă pa ţ i de Derek. — Ei, ai aflat. A şa că nu mai ai nevoie de mine… — De ce? — De ce – ce? — De ce îl vor scos din joc? am întrebat eu. — Pentru că sunt un v â rcolac, zise Derek. Cum spunea Andrew, nimeni

nu ne vrea prin preajmă . — Bingo, căţ elandrule! E o lecţ ie pe care e bine s-o ştii de mic. Tuturor lee frică de noi. Se îndrept ă agale că tre Derek. Tu încerci să fii copil cuminte, nu-ia şa? Crezi că asta o să le dovedească lor că greşesc. Bun, şi cu ce te-aranjează asta pe tine? Ştii ceva? Nu le pasă . Pentru ei, eşti un monstru şi nimic din cefaci – sau nu faci – n-o să le schimbe pă rerea despre tine. Vrei un sfat? Dă -le ce

vor. Via ţ a e scurt ă şi brutală . Z â mbi: Tr ă ieşte-o pâ nă la capă t! Derek se uita drept înainte, a ştept â nd r ă bdă tor. — Nu poate auzi nici un cuvinţ el din ce-i spun eu, este? întrebă Liam. — Nţţ ! Înjur ă . — Poftim, şi eu încerc aici să împă rt ăşesc câ teva perle finale deînţ elepciune genera ţ iei urmă t… Liam dispă ru. Am tresă rit, speriat ă , apoi m-am uitat în jur. — Chloe? — A dispă rut. — A plecat? — Nu, pur şi simplu a…



Continuam să mă uit după el, dar nu puteam ză ri nici un tremurfantomatic. — Vorbea şi deodat ă a dispă rut, de parcă l-a împins cineva în Lumea deDincolo. — Ce a spus? întrebă Derek.

— Nimic din ce nu ştiam deja… Derek se r ă suci. Un bă rbat apă ruse la mai puţ in de zece metri pe potecă .Ramon. Derek păşi în fa ţ a mea. Ramon ridică mâ na, cu palma în afar ă , ar ă t â nd că era neînarmat. Bra ţ ulrupt îi at â rna pe lâ ngă corp. Apropiindu-se de noi, i-am putut vedea r ă nile depe falcă şi sâ ngele care-i muiase că ma şa pe-o parte. La fiecare pas, se chirceade durere. — Nu sunt aici să mă lupt cu tine, bă iete, zise el. Dacă insişti, o să fac tot ce pot, dar pe bune că mai degrabă a ş declara-o remiză . Observ â nd cadavrul lui Liam, se opri şi clă tină din cap. — A fost un accident, am spus eu. — Mda, pă i, sunt sigur că el l-a provocat. Ramon clă tină iar din cap, darcu mâ hnire sincer ă în ochi. După o clipă , îşi dezlipi privirea de la cadavru şi seuit ă în sus, la Derek. Şi acum? zise el. — O declar ă m remiză , cum spuneai. Dar dacă mai vii vreodat ă după

vreunul dintre noi… Ramon izbucni într-un r â s for ţ at. — Ţ i se pare că ar ă t cum c-a ş mai fi în stare să v ă v â nez? Nuu, asta afost schema ţ icnitului de Liam. Pui de căţ ea… — Cineva v-a angajat pe amâ ndoi. Cine? — Întreabă -l pe el! şi aplecă degetul mare spre Liam. El a fost cu planul.

Întotdeauna el era cu planul. Eu doar îl însoţ eam în că lă torie. — Deci n-ai nici o idee cine l-a angajat? — Un supranatural. Un t ă mă duitor. — Vr ă jitor? am zis eu. Şaman? — Habar n-am. Nu sunt în temă cu chestiile astea. În orice caz, cineva l-a pus în legă tur ă pe Liam cu tipul ă sta, care avea nevoie de un v â rcolac ca să tedepisteze pe tine – îi f ă cu semn lui Derek – şi să te dea pe mâ na Haitei. Şi s-aînt â mplat că noi aveam deja probleme cu Haita, din pricina lui Liam, ca deobicei. — Iar asta pă rea soluţ ia perfect ă , am zis eu. Voi îl preda ţ i Haitei peDerek, dă dea ţ i vina pe el pentru canibalism şi v ă încasa ţ i r ă splata pentruosteneală . Dacă nu-l putea ţ i prinde de viu, mergea şi altminteri. — Nu la început. Tipul care voia să v ă dea pe mâ na Haitei pă rea să creadă că nu avea să fie nici o problemă . Sau a şa a pretins, oricum. — Şi dacă Haita se dovedea a fi uciga şă , asta nu mai era vina lui,complet ă Derek. — Te-ai prins. După ce v-am pierdut, prima oar ă , a început să devină nervos. Ţ inea mor ţ iş să dispari, într-un fel sau altul. Vrei un sfat de la mine?



Se uit ă la Derek. Ia-ţ i prietena şi fugi, nu mai sta. Indiferent ce încerci să facipe-aici – să tr ă ieşti împreună cu alţ i supranaturali, pretinzâ nd că eşti unul de-al lor – n-o să meargă . Întotdeauna te vor ţ ine sub observa ţ ie, a ştept â ndu-tepâ nă -ţ i vei pierde controlul. Ramon clă tină din cap. Ştii ceva despre lupi,

bă iete?

— Puţ in. — Exist ă un motiv temeinic pentru care tr ă iesc câ t mai departe cuputinţă de oameni. Secole de experienţă . Oamenilor nu le plac alţ i pr ă dă toriprin preajmă . Îi face nervoşi. Iar câ nd devin nervoşi, încearcă să elimineameninţ area. Ei, acuma o să v ă spun noapte bună şi-o să -mi iau amicul decolo. — Şi o să -l îngropi cum se cuvine? am zis eu. R â se aspru. — Noi nu ne permitem luxuri dintr-astea. O să mă duc să ridic platapentru misiune, apoi o să -i duc corpul la Hait ă , să fac pace cu ei. Şi, da, ar fiun lucru al naibii de bine de f ă cut pentru un prieten, dar acolo, în lumea aceea,supravieţ uieşte cel mai bine pregă tit. Îi că ut ă privirea lui Derek: La noi,întotdeauna supravieţ uieşte cel mai bine pregă tit. Cu ajutorul lui Derek, Ramon izbuti să -l ridice pe Liam pe-un umă r,scr âşnind din dinţ i la durerea provocat ă de surplusul de greutate. Apoi dispă ruîn noapte, şont â c-şont â c. Două zeci şi patru. Ne-am întors în locul unde îşi lă sase Derek hainele, înainte de prima fază a Preschimbă rii. În timp ce se îmbr ă ca, eu i-am verificat telefonul lui Liam.Derek se apropie şi se uit ă peste umă rul meu. — A folosit iniţ iale pentru nume. RRB. Dar numă rul are prefixul. Asta e

pentru New York City, deci ar putea fi totuşi Grupul Edison, care să fi folosit unlocalnic ca persoană de contact pentru misiunea asta. — Mda. — Nu pari convins. Se uit ă că tre casă . — Crezi că e unul dintre ei? am întrebat. Bine, dar noi l-am înt â lnit peLiam pe drum că tre casa lui Andrew. — Ar fi putut afla că eram pe drum şi atunci l-au trimis pe Liam să

verifice pe traseul autobuzului. — Cum? La vremea aceea, Andrew era ţ inut captiv de Grupul Edison. Elnu ştia că ne îndreptam spre el, ceea ce înseamnă că niciunul din Grup nu

ştia. — Poate că îi supravegheaser ă casa, îi v ă zuser ă pe Simon şi pe Tori, îşiînchipuiser ă că noi ne aflam pe drum şi urma să venim tot acolo, dă duser ă câ teva telefoane pe la companiile de transporturi şi aflaser ă că doi copiiplecaser ă din Albany, cu o noapte înainte. E un lanţ lung, dar… Dă du din umeri.



— E o posibilitate, am spus şi m-am uitat din nou la iniţ iale. Tu ai prinsnumele de familie al lui Russell? Ramon a spus că persoana de contact era unt ă mă duitor. Russell e şaman. Asta dacă Ramon nu se referea cumva la un

vr ă jitor. — Vr ă jitorii nu sunt t ă mă duitori. Vr ă jitoarele sunt, într-un fel, dar dacă e

vorba de un tip, atunci e şaman. — Avem nevoie de o dovadă . Şi cred că ştiu cum s-o obţ inem. Am ridicat telefonul celular. Derek clă tină din cap. — Prea riscant. Nu mă pricep să imit voci. — Nici nu va trebui. Liam i-a spus tipului că , dacă mai voia ceva, să -i dea mesaj scris. Prin urmare, se presupune că şi Liam ar fi putut să -i trimit ă lui unmesaj. — Bună idee! Derek întinse mâ na spre telefon. O să -i spun că … Am tras telefonul câ t să nu-l ajungă şi m-am uitat la el. A înţ eles, şi-afrecat bă rbia şi a încuviinţ at: — Dă -i bă taie. În timp ce scriam, el se dă du câţ iva pa şi mai în spate şi încercă să nuprivească peste umă rul meu. Nu-i era uşor – se tot legă na, aplecâ ndu-se în fa ţă să tragă cu ochiul. Dar izbuti să reziste tenta ţ iei de a prelua controlul şi amapreciat lucrul ă sta. Câ nd am terminat, i-am dat să citească mesajul compusde mine şi l-a aprobat. Potrivit celor scrise, Liam îi încolţ ise pe Derek şi pe fat ă . Ar fi putut să -iprindă de vii, dar, dacă încerca, ar fi putut şi să -i piardă iar ăşi. Ce voia şeful să facă Liam şi Ramon acum? Cel de la capă tul celă lalt trebuie să fi fost lipit de telefon, a ştept â nd,

pentru că r ă spunsul veni în câ teva secunde. Cinci cuvinte. Ocupa ţ i-v ă odat ă deei. I-am trimis un altul, ca să fie absolut clar, spunâ ndu-i că dacă voia să facem noi pierdute cadavrele, asta îl costa procente în plus. Din nou unr ă spuns rapid, un singur cuv â nt de data asta: Bine. Mi-am ridicat ochii şi l-am v ă zut pe Derek holbâ ndu-se la mesaj. Pur şisimplu se holba, de parcă tot mai crezuse că Liam şi Ramon încercaser ă doarsă ne sperie şi că ordinele lor fuseser ă , de fapt, să mă lase pe mine în pace şi peel să -l predea Haitei. — Te simţ i bine? l-am întrebat. Dă du din cap, dar nu ar ă ta deloc bine – fa ţ a albă ca varul, ochii a ţ intiţ ipe ecran. — Derek? Telefonul vibr ă . Un alt mesaj, de la acela şi expeditor, care ţ inea să specifice că plusul de procente însemna ascunderea ambelor cadavre. Şi că ,dacă Derek era prins de viu, eu trebuia să dispar. — Pentru că , dacă mă întorc, îi pot povesti lui Andrew ce s-a înt â mplat,am zis eu. E mai bine să dispă rem amâ ndoi şi să par ă că am fugit împreună .



M-am uitat la Derek. Că pă tase o nuanţă nesă nă toasă , verzuie, de parcă st ă tea să vomite. — Îmi pare at â t de r ă u, zise el, în cele din urmă , într-o şoapt ă pe careabia o auzeam. Au vrut să te omoare pentru că ai ieşit aici, afar ă , cu mine. Casă mă ajuţ i pe mine. Eu ţ i-am cerut să vii.

— Şi de ce e asta vina ta? N-am vrut să mă r ă stesc, dar mă înfuriasem. Nu pe Derek, ci pe ei – petoat ă lumea care îl f ă cuse să se simt ă astfel. Mai înainte să -mi pot cere scuze,el clipi des, ieşind din şoc, iar eu am înţ eles că furia mea acţ ionase mai eficientdecâ t orice cuvinte liniştitoare. — Ai devenit ţ inta lor pentru că eşti v â rcolac, am zis eu. At â ta tot. Nupentru că ai f ă cut tu ceva. Şi nu poţ i schimba nimic. E problema lor. — Dar dacă a ş fi ştiut că este o problemă , n-a ş fi pus în pericol pe nimenialtcineva. — Adică ai fi ieşit afar ă singur? Asta-i… — Nu doar at â t. V-am pus şi pe voi, pe tine şi pe Simon, în primejdie,prin… — Prin simpla ta prezenţă lâ ngă noi? Şi care era aulernativa? Să pleci?Să renunţ i la a-ţ i mai că uta tat ă l? Să -l la şi balt ă pe Simon? El clipi. — Nu, nu l-a ş fi lă sat… dar am senza ţ ia că … — Senza ţ ia că ? Clă tină din cap, întorcâ ndu-şi privirea. I-am dat ocol, post â ndu-mă înfa ţ a lui. — Senza ţ ia că – ce, Derek? Că ar fi trebuit să pleci? Că noi am fi fost maiferiţ i de primejdie dacă ai fi f ă cut-o?

Dă du să ridice din umeri, apoi îşi mut ă din nou privirea. Aveam dreptate.Numai că lui nu-i plă cea să -şi audă gâ ndurile exprimate cu voce tare; sunauprea aproape de autocompă timire. — Nimeni n-ar fi mai ferit de primejdie dacă ai pleca tu, am spus. — Mda, mormă i el, f ă r ă convingere. — Simon are nevoie de tine. Dă du din cap şi continuă să se uite la pă dure. Eu am nevoie de tine. N-am spus asta, bineînţ eles. Cum a ş fi putut, f ă r ă să fi sunat aiurea? Dar am simţ it-o, cu inima bă t â ndu-mi puternic în capulpieptului, şi n-avea nici o legă tur ă cu stupizeniile romantice de genul N-a ş îndura să r ă mâ n f ă r ă tine. Era ceva mai profund, mai disperat. Câ nd m-am gâ ndit la plecarea lui Derek, mi s-a pă rut că -mi fugepă mâ ntul de sub picioare. Aveam nevoie de ceva de care să mă agăţ , ceva solidşi real, câ nd totul în jurul meu se schimba at â t de repede. Chiar dacă fuseser ă momente câ nd mă gâ ndisem că ar fi fost mai simplu f ă r ă Derek de fa ţă , gata să smulgă o bucăţ ică din mine la fiecare pas greşit, într-un fel mă bizuiam pe asta

– cineva care să mă ţ ină în priză ca să gâ ndesc, ca să mă str ă duiesc să fac mai



bine şi să nu mă lase să -mi v â r capul în nisip ca struţ ul şi să mă rog să serezolve totul de la sine. Câ nd s-a întors spre mine, probabil că a citit asta pe fa ţ a mea. Oricâ t amîncercat să mi-o ascund, n-am fost destul de rapidă , iar câ nd s-a uitat la mine,felul în care m-a privit…

Panică . Am simţ it panică , de parcă brusc mi-a ş fi dorit să fiu oriunde înalt ă parte decâ t aici, şi nică ieri decâ t aici, şi mi-a ş fi dorit, mi-a ş fi dorit… Mi-am întors, cu un efort, privirea în lă turi şi-am deschis gura să zicceva, orice, dar mi-a r ă spuns mai înainte s-apuc: — Nu plec nică ieri, Chloe. Îşi frecă un omoplat, încrunt â ndu-se, de parcă încerca să rezolve oproblemă complicat ă . — Nu vreau să devin complet… — Angoasat? R â se scurt, strident. — Da, cred. Mult prea mare tendinţă spre angoasă , în ultima vreme.Chiar mă simt mai bine câ nd e vorba de acţ iune. — Te-am auzit. Am ridicat telefonul: Şi, cu ă sta, poate că vom reuşi să declanşă m acţ iunea aia. Eşti gata să mergem să st ă m de vorbă cu Andrew? Dă du din cap şi o luar ă m că tre casă . Abia câ nd am ajuns înapoi m-a lovit din plin groză via nopţ ii aceleia.Cineva îl voia pe Derek mort. Acela şi cineva voise să mă ştie şi pe mine moart ă ,pentru că … ei bine, cred că doar pentru că nu conta. Eu nu contam. Eram doar un obstacol în calea ţ intei. Cum se putea uita cineva la nişte copii care nu f ă cuser ă niciodat ă cevar ă u şi să vadă numai o ameninţ are care ar fi cel mai bine eliminat ă prin crimă ?

Oricine f ă cuse asta nu era cu nimic mai bun decâ t Grupul Edison. Cineva îl voia pe Derek mort pentru că el era un monstru. Dar câ ndDerek îl ucisese din înt â mplare pe Liam, suferise şi continua să sufere, oricâ tde justificabilă fusese fapta. A şadar, cine era adev ă ratul monstru? Casa era liniştit ă . Pă rea ciudat. Era ca şi cum ne treziser ă m dintr-uncoşmar şi puteam pur şi simplu să ne strecur ă m la loc în pat, de parcă nimicnu s-ar fi înt â mplat. L-am lă sat pe Derek să -l cheme el pe Andrew. Au venit împreună la masa din bucă t ă rie, unde-i a şteptam. — Trebuie să -ţ i spunem ceva, începu Derek. Iar după expresia de pe fa ţ a lui Andrew, cred că se a ştepta ca Derek să -ispună că mă lă sase gravidă . Mi s-a pă rut că simte un soi de uşurare să descopere că nu se înt â mplase altceva decâ t că fuseser ă m v â na ţ i de nişteasasini v â rcolaci – cel puţ in, pâ nă câ nd a înţ eles că nu Grupul Edison îitrimisese. Odat ă ce v ă zu textul mesajului şi ne confirmă că era numă rul luiRussell, lucrurile se schimbar ă , iar Andrew în sf â r şit deveni genul de individ decare aveam nevoie.



Era furios, plimbâ ndu-se cu pa şi mari prin bucă t ă rie, jur â nd să cear ă ,dacă nu r ă zbunare, mă car nişte r ă spunsuri. Şi siguranţă . Ne f ă gă dui că nu nise va mai înt â mpla nimic asemă nă tor, chiar dacă asta ar fi însemnat să fienevoit să ne ia şi să ne ducă departe de ceilalţ i şi să se ocupe singur de GrupulEdison.

O sună pe Margaret şi-i ceru să vină imediat. Nu-i pă sa că era ora patrudiminea ţ a, era o problemă ce nu suferea amâ nare pâ nă în zori. Nu reuşi s-oprindă pe Gwen, dar îi lă să acela şi mesaj. După aceea, i-am trezit şi pe Tori şi pe Simon, eu punâ nd-o la curent pe

Tori, Derek pe Simon. Chiar mă bucuram că nu fusese încă nevoie să dau ochiicu Simon. I-am povestit lui Tori ce se înt â mplase. Mă rog, o versiune a poveştii,pă str â nd echilibrul între a-i transmite exact câ t de serioasă era ameninţ area şia nu o speria de moarte. Derek şi cu mine, de asemenea, nu-i spusesem totullui Andrew, pentru că nu voisem să -l îngrozim din cale-afar ă . În versiuneanoastr ă , Derek nu reuşise să -şi încheie Preschimbarea. Toat ă lumea era dejadestul de îngrijorat ă în privinţ a lui, f ă r ă să mai fie nevoie să le mă rturisim că de-acum era un v â rcolac în toat ă puterea cuv â ntului. La fel, nu mă rturisiser ă mcă Liam murise, ci spusesem doar că Derek îl f ă cuse knockout şi atunci Ramonceruse încetarea luptei şi plecase, că r â ndu-şi prietenul în spinare. Derek voia să ne facem cu toţ ii bagajele şi să fugim. Eu ştiam că voia asta pentru că tot asta voiam şi eu. Însă nu era o soluţ ie. Nu încă . Altminteri, noaptea aceasta nu f ă cuse decâ t să deschidă o alt ă fereastr ă asupra primejdiei ce pâ ndea dincolo de zidurile castelului nostru. Presupun că e prea dramatic să spun că eram sub asediu, dar a şa ne simţ eam. Într-un film, am fi pornit imediat la lupt ă , înfrunt â ndu-i at â t pe Ramon şi

pe Russell, câ t şi pe asasinii Grupului Edison. Cei care ar fi refuzat să plece dincastel ar fi fost taxa ţ i drept nevolnici şi la şi. Dar exist ă un motiv pentru carepersonajele fac lucruri prosteşti prin filme – nimeni nu vrea să se uite la omâ nă de copii mergâ nd de colo-colo, cert â ndu-se şi fr ă mâ nt â ndu-se neliniştiţ i,în vreme ce a şteapt ă ca adulţ ii să vină cu un plan. Nici nouă nu ne plă cea delocrolul nostru, dar deocamdat ă nu aveam alte soluţ ii. Două zeci şi cinci. Numai Margaret a r ă spuns la convocare. Câ nd Andrew a spus că Gwense afla probabil la prietenul ei, cu telefonul mobil închis, mi-am dat seama că nu-i plă cea deloc treaba asta. Să fi fost şi ea amestecat ă în planul de eliminarea lui Derek? Nă dă jduiam că nu. Ne a şteptasem din partea lui Margaret la aceea şi revolt ă pe care o

v ă zuser ă m izbucnind la Andrew, dar am fost dezamă giţ i. Însă , ce-i drept, s-aar ă tat supă rat ă şi preocupat ă . Bine şi-a şa, deocamdat ă . Câ nd am ieşit de la duş, am gă sit un bilet v â r â t pe sub uşă . Era unmesaj-pictogramă de la Simon, ca acela pe care îl lă sase la depozit. Începea cuo stafie, drept formulă de adresare – însemnâ nd eu – şi se încheia cu un nor de



cea ţă şi un fulger – însemnâ nd el. Câ t despre cuprinsul mesajului, era ceva maicomplicat decâ t anteriorul şi mi-a luat ceva timp pâ nă să -l descifrez. Primul simbol era un bileţ el, în engleză , cu titlul „Las moştenire…”. Aldoilea era litera U. Apoi numă rul 4. Apoi două mâ ini, una punâ nd ceva înpalma celeilalte. Apoi nota muzicală mi. Am încercat să citesc: Will1 you for…

me? M-am uitat lung la cele două mâ ini, încercâ nd să descopă r cuv â ntul carelipsea, pâ nă câ nd un oftat zgomotos se auzi de dincolo de uşă . — Ori r ă spunsul este nu, ori desenul meu e nă t â ng. — Stai a şa! M-am îmbr ă cat repede şi am deschis uşa. Simon se sprijinea de perete. — Deci? zise el. — M-am încurcat aici, am zis eu şi i-am ar ă tat iconul celor două mâ ini. — Give2, traduse el. — Aha! Am citit iar ăşi pictograma: — Will you for… forgive me? Mă ier ţ i? Mi-am ridicat ochii spre el: Cred că asta ar fi trebuit să fie întrebarea mea. — Nu, tu ai procedat corect. Ţ i-ai dat seama că nu era ceea ce îţ i doreaişi ai spus-o. Eu sunt mizerabilul care a bă tut înciudat din picior şi te-a lă satsingur ă în pă dure. Îmi pare r ă u. Sincer. F ă cu o pauză : Deci… suntem prieteni? Uşurarea mi-a înmuiat genunchii. — Suntem prieteni. Dar mie îmi pare r… Ridică o mâ nă , t ă indu-mi vorba. — Nu pot să fiu supă rat pe tine pentru că mi-ai confirmat ceva pe care-l

bă nuiam deja. Am f ă cut o încercare. N-a mers. N-am să spun că nu mă

afectează , dar… Ridică din umeri: îmi placi, Chloe. Şi nu e ceva de genulprietena-mea-sau-nimic, a şa că sper că putem trece peste faza cu am-încercat-să -ne-dă m-înt â lnire-dar-am-ratat şi vom să ri înapoi la cum eram înainte, dacă

vrei. — Vreau. Câ nd am cobor â t, Andrew plecase. Ne-am imaginat că s-a dus să -i cear ă socoteală lui Russell, dar Margaret, pe care o lă sase să aibă grijă de noi, n-a

vrut să ne confirme supoziţ ia asta. Oare a şa avea să fie de acum încolo? Noi să fim lă sa ţ i pe tuşă , iar adulţ ii să se ocupe de acţ iune? Nă dă jduiam că nu. Simon şi cu mine l-am gă sit pe Derek în bucă t ă rie. Simon ar fi vrut să -şiia un mă r şi să mergem apoi într-un loc ferit, unde să ne putem pune la caleurmă toarea mişcare, în afara aranjamentelor adulţ ilor, însă Derek i-a întinsdispozitivul de testare a sâ ngelui şi punguţ a cu insulină , apoi a scos dinfrigider şuncă şi ouă . Simon oft ă . Derek îi aruncă o privire piezişă . — Sper că nu te-a ştepţ i să le gă tesc eu, am zis. A fost r â ndul meu să primesc o privire piezişă . — Voiam să zic că … — Nu toţ i am crescut cu bone şi menajere, zise Derek.



— N-am chef de mic dejun, zise Simon. Trebuie să vorbim. — Despre ce? întrebă Derek. — Hm, cum să scă pă m de aici? suger ă Simon. Cineva a încercat să v ă ucidă . Pe amâ ndoi. — Singura noutate e că n-a fost Grupul Edison, zise Derek, care probabil

are şi el oamenii pe urmele noastre, a ştept â nd să facem vreo prostie, cum ar fisă fugim iar ăşi. Puse şunca t ă iat ă f âşii în tigaie şi încheie: R ă mâ nem pe loc. Celpuţ in, pâ nă vom afla ce-au plă nuit ei să facă mai departe. — Vreau să -l invoc pe Royce, am zis eu. Derek îşi întoarse capul spre mine destul de repede câ t să şfichiuiască aerul. — Ce? — Vreau să -l contactez pe Royce. Dacă am noroc, o să mă trezesc cuunchiul sau cu v ă rul lui în loc, dar foarte probabil o să vină numai Royce.

Avem nevoie să ne lă murim cu povestea asta. Trebuie să ştim ce s-a înt â mplataici şi trebuie s-o află m repede. — Are dreptate. Simon îşi încrucişă privirea cu fratele lui. Ştii că aredreptate. Lui Derek îi zv â cnea falca, în timp ce rumega ideea. În cele din urmă ,spuse: — Cu o singur ă condiţ ie. F ă r ă Tori. Ultimul lucru de care avem nevoie esă azv â rle ea cu o bilă de foc în Royce. — S-a f ă cut. Am urcat la etaj ca s-o chem pe Tori la masă . I-am împă rt ăşit cepuseser ă m noi la cale şi i-am cerut să ne ajute ca s-o ţ ină pe Margaret ocupat ă şi să ne dea de veste dacă apă rea Andrew. Ar fi vrut mai degrabă să vină şi ea

la invocare, dar pă ru să accepte misiunea pe care i-o rezervaser ă m. După micul dejun, am hot ă r â t să mergem să facem invocarea în pivniţă – departe de ochii lui Andrew şi de primejdiile acoperişului. Şi, recunosc, at â tSimon, câ t şi eu eram ner ă bdă tori să aruncă m o privire prin lucrurile de acolo,de jos. Pentru prima oar ă în via ţ a mea, am intrat într-o pivniţă şi m-am înfioratnumai din pricina curentului real de aer rece. Era întocmai cum o descriseseDerek – două încă peri mari, pline cu lucruri depozitate, şi un mic ateliermecanic. Simon încercă să glumească despre pasaje secrete, dar Derek îi reteză ferm ipoteza. Eu am urmat procedura obişnuit ă – am închis ochii şi am îngenuncheat.Mi-l puteam închipui pe dr. Banks, fiindcă o v ă zusem în fotografie. Cu Austinar fi fost mai greu, pentru că îi tot vedeam în minte trupul însâ ngerat, iar astamă f ă cea destul de nervoasă . Prin urmare, am ales să mă gâ ndesc la dr. Banks,concentr â ndu-mă pâ nă câ nd am simţ it alarma lă untrică gata să se declanşeze,anunţâ ndu-mă că nu era bine să merg mai departe. — Nimic, am zis eu. — Eşti sigur ă ? întrebă Simon. Ai tresă rit.



— Mai încearcă o dat ă , zise Derek. Am încercat şi tot nu s-a înt â mplat nimic, dar Simon a zis: — Da, asta a fost f ă r ă îndoială o tresă rire. Ţ i s-au zbă tut pleoapele, deparcă ai fi v ă zut ceva. Urmă toarea tur ă câ nd am încercat, chiar am simţ it-o, o mică scâ nteie

care m-a f ă cut să bat în retragere. Am oftat şi m-am foit în loc. — Nu te gr ă bi, murmur ă Simon. Nu pleacă nimeni nică ieri. Am invocat, f ă câ nd eforturi să rezist tenta ţ iei de a creşte intensitatea. Era un spirit prezent. Simţ eam aceea şi supraconştientizare ca şi în cazulcadavrelor, de parcă mă încordam să aud o voce prea slabă pentru a fidetectat ă de urechile mele. Am simţ it cum mi se face pielea de gă ină pe bra ţ e. — Vreau să -mi scot medalionul. Mă a şteptam la o împotrivire vehement ă , însă Derek a dat doar din cap: — Ridică -l deasupra capului, încet, şi ţ ine mâ inile pe el, deocamdat ă .

Vezi dacă e vreo deosebire. Am închis ochii şi am apucat medalionul. — Nu! Am să rit speriat ă şi m-am uitat de la Simon la Derek, deşi ştiam că nu

vorbise niciunul dintre ei. — S-a întors, am zis. Femeia. Câ nd am invocat din nou, senza ţ ia a reapă rut, mai puternică acum, şimi-a trebuit toat ă puterea voinţ ei să nu cresc intensitatea şi să smulg spiritul,aducâ ndu-l la vedere. — Uşurel, şopti vocea. Pielea de gă ină mi s-a întins pe tot corpul. — P-pot să te v ă d, t-te rog?

Vocea îmi tremura ca frunza de plop. Mi-am dres glasul şi am încercatdin nou, dar m-am poticnit iar ăşi. — Chloe? zise Derek. I-am urmă rit privirea spre mâ inile mele. Tremurau. Am str â ns tare demedalion şi am respirat adâ nc. — E mă tuşa ta? întrebă Simon. Am clă tinat energic din cap. — Nu… Era câ t pe-aci să spun că nu ştiam cine era, dar cuvintele au refuzat să -mi iasă . Ştiam cine era. Numai că nu îndr ă zneam să cred. — Ascult ă , puiule… Trebuie să mă asculţ i… Ascult ă , puiule. Ştiam cine îmi spunea a şa. Cunoşteam vocea asta. — Mami? Două zeci şi şase — Ce? f ă cu Simon, dâ nd să se apropie. E mama ta aici? — Nu! am clă tinat energic din cap. Nu e ea. M-m-m… Am tras din nou aer în piept şi mi-am încleştat mâ inile tremur ă toare. — Nu ştiu de ce-am spus asta.



— Eşti fr â nt ă de oboseală , zise Derek. — Şi dacă e, totuşi? zise Simon. Am surprins privirea pe care i-a aruncat-o Derek, cer â ndu-i să tacă .

Totuşi mă întrebă şi el: — Dacă e un spirit aici, vrei să mai încerci? Adă ugă , privindu-mă în ochi:

Probabil că nu e ea. — Ştiu. Am închis ochii. Îmi doream să fie mama. Încă din ziua în care aflasem că puteam vorbi cu mor ţ ii, f ă cusem eforturi disperate să -mi scot din minteposibilitatea asta. Numai la gâ ndul că a ş putea vorbi cu ea, inima mi-o luarazna. Dar eram şi îngrozit ă , totodat ă . Mama era o amintire îndepă rtat ă , foartedragă . Era că ldura îmbr ăţ işă rii, r â sul şi tot ce fusese bun în copilă ria mea.Gâ ndindu-mă la ea, parcă eram din nou de trei ani, ghemuit ă în poala ei, înabsolut ă siguranţă şi iubit ă . Însă nu mai aveam trei ani şi ştiam că ea nu eramama perfect ă din amintirea mea. Mama fusese cea care mă introdusese în experiment. Ea îşi dorise uncopil at â t de tare, încâ t se înscrisese voluntar în studiul Grupului Edison. Edrept, ei îi spuseser ă că vor putea corecta efectele secundare din pricina că roramurise fratele ei. Şi totuşi trebuie să fi fost conştient ă că îşi asuma un risc. — Chloe? zise Simon. — S-scuze. Mai încerc o dat ă . Am închis ochii şi am uitat de toate acestea. Dacă era mama, voiam s-o

v ă d, indiferent cum fusese ea de fapt, indiferent ce f ă cuse. Prin urmare, câ nd am invocat, mi-am îngă duit să mi-o închipui pemama, s-o chem pe nume.

— … auzi? Vocea ei veni din nou, at â t de încet, că o puteam desluşi numai câ nd mă concentram. Am crescut puţ in intensitatea. — Nu! … Destul… E periculos. — Ce e periculos? Să te invoc pe tine? R ă spunsul ei a fost prea slab să -l pot înţ elege. Am deschis ochii şi m-amuitat în jur, că ut â nd un semn de vreun spirit. În st â nga mea am ză rit aerultremur â nd, de parcă din podea se înă lţ a că ldur ă . I-am întins medalionul meului Derek. — Nu! zise vocea… Pune-l… e periculos. — Dar vreau să te v ă d. — … nu se poate… îmi pare r ă u, puiule. Am simţ it o ghear ă în piept. — T-te rog. Vreau doar să te v ă d. — … ştiu… nu se poate… medalion… siguranţă . Derek mi-l dă du înapoi. Mi l-am trecut peste cap, dar am reînceput să invoc, mai puternic acum, insist â nd… — Chloe!



Vocea a fost at â t de aspr ă , încâ t am deschis ochii, speriat ă . — Nu at â t de tare… îl aduci pe el. — Royce? M-am mai ciocnit o dat ă cu el. Acum voiam să vorbesc cu tine. Am invocat din nou. — Chloe! … ţ ine… o să plec… n-ar trebui să fiu aici… nu e îngă duit.

— Ce nu e îngă duit? — Nu ai voie să vorbeşti cu ea, murmur ă Derek. Necromanţ ii n-ar trebuisă fie în stare să -şi contacteze propriile rude moarte. Am auzit de asta. N-am

vrut să -ţ i spun, pentru că nu eram sigur. Dar e limpede că nu poţ i s-ocontactezi… oricum, nu foarte bine. Iar ea nu vrea să încerci mai tare, ca să nu-l aduci cumva pe Royce. — Dar am nevoie să … Nici n-am apucat să termin fraza şi aerul începu să tremure, o siluet ă prinzâ nd formă . Silueta mamei mele, at â t de str ă vezie, că abia o puteam ză ri,dar destul câ t să ştiu. Ştiam. Mi-au dat lacrimile. Am clipit să mi le ţ in în fr â u,iar ea a dispă rut din nou. — Tu ai fost în noaptea aceea, la Andrew, în pă dure, am zis eu. Câ nd ne

v â nau. Ai încercat să mă ajuţ i. M-ai urmă rit. — Nu întotdeauna… nu pot… încercat să te previn… o, puiule… fugi… — Să fug? — … nu e sigur… nici un loc sigur… nu pentru tine… at â tea minciuni…să scapi… — Nu putem fugi, am zis eu. Grupul Edison ne-a gă sit în noaptea aceeala… — Nu… asta… încercat să -ţ i spun… Vocea începu să i se stingă . M-am chinuit s-o aud, dar continua să se

îndepă rteze. Mi-am scos medalionul. — Hm, Chloe? zise Simon. Dacă mama ta spune să -ţ i ţ ii ă la la gâ t… — Încerca să -mi spună ceva şi a dispă rut. — Cheam-o din nou, zise Derek, luâ nd medalionul de la mine. Dar cumare grijă ! Am crescut încet intensitatea, în timp ce-o chemam pe nume. Derekr ă mase lâ ngă mine, atent, ţ inâ nd panglica medalionului întinsă , gata să mi-otreacă pe după cap la cel mai mic semn de neregulă . — A plecat, am zis eu, la sf â r şit. Lacrimile mi-au usturat din nou ochii. Am clipit, alungâ ndu-le, şi mi-amdres glasul. — Ce a zis? întrebă Simon. — Că nică ieri nu e sigur pentru noi, ceea ce deja o ştiam. Dar mai eraceva. A mai dat să -mi spună ceva despre noaptea aceea, de la Andrew. — Dacă vrei să mai încerci, f ă -o, zise Derek. Pentru că , şi dac-o să -l aducipe Royce, poţ i să -l trimiţ i înapoi, nu-i a şa?



— Nu… Royce se r ă suci ca un atlet aruncă tor de greut ăţ i, zv â rlind ceva spre noi.M-am dat la o parte din calea obiectului. Derek l-a prins – o bilă de popice, apoia mâ r â it nervos la Simon: — Treci!

— Ooo, reflexe bune, putere supraomenească şi un foarte convingă tormâ r â it. Cred că avem aici un v â rcolac. Royce se proţă pi în fa ţ a lui Derek. Ce-aizice de un unu-la-unu, bă iete-lup? Bă t ă lia superputerilor? Am închis ochii şi mi l-am imaginat pe Royce zbur â nd înapoi. Însă elcontinuă să -l provoace zeflemitor pe Derek. — Poate c-ar trebui să mergem toţ i trei sus, zise Simon. Să plecă m delâ ngă ciudatul ă sta. — Ar veni după noi, zise Derek. — O, nu-l asculta pe-ă sta, îmi zise Royce. Sigur. Mergeţ i sus. Suntgr ă mezi de lucruri distractive cu care să ne jucă m acolo. Brice. Foarfeci. Cuţ ite.Îmi zâ mbi şimi şopti la ureche: Pe bune îmi plac cuţ itele. Poţ i să faci at â t demulte chestii cu ele! Am aruncat o privire spre Derek. Pă rea neliniştit, plimbâ ndu-şi privireade la mine la Simon, de parcă nu se putea hot ă r î ce să aleagă între a mă lă sasă termin expulzarea lui Royce şi a ne scoate pe amâ ndoi afar ă , mai înainte dea fii r ă niţ i. — Încerc, i-am zis eu. Chiar… — Ştiu. Nu te gr ă bi. Aruncă o privire arogant ă în direcţ ia spiritului: Nu epericulos. Cel puţ in dacă nu poţ i omor î pe cineva cu vorba. Spiritul se r ă suci şi aruncă o halter ă . Aceasta veni spre noi, dar deviat,de parcă el bâ jbâ ise aruncarea. Derek se mişcă încet, în bă taie de joc, şi o

prinse înainte să cadă la podea. Am continuat expulzarea lui Royce. Royce începu să umble din nou pe lâ ngă cutii. — Unde-i cealalt ă halter ă ? … O, a şa e. Am folosit-o deja. Veni din nou înfa ţ a lui Derek. Ca să -i zdrobesc creierii fratelui meu în timp ce dormea. Tudormi vreodat ă , bă iete-lup? Creierul mi se împotmoli, prin minte fulger â ndu-mi imagini cu Austinmort, cu sâ nge, sâ nge peste tot… — Chloe? zise Derek. — A-am controlul. — Ba nu are nimic, zise Royce. Mă tot împinge, dar nu mă duc înapoi. — Simon? şopti Derek. Sus! Acum! Eu trebuia să r ă mâ n ca să -l exilez pe Royce, iar Derek trebuia să r ă mâ nă ca să mă apere, dar Simon era simplu spectator, unul pe care Royce putea să -lia drept ţ int ă , la un moment dat. Simon plecă . L-am auzit oprindu-se pe scă ri, nevr â nd să se ducă preadeparte, în caz că aveam nevoie de el. Un pocnet. Am deschis imediat ochii şi l-am v ă zut pe Derek în picioare şipe Royce ridicâ nd un ciob dintr-o farfurie spart ă de pe podeaua de beton.



Derek îmi f ă cu semn să -i transmit mesajul. M-am str ă duit să i-l redau. — A spus: blana mea e pe dină untru, r ă spunse Derek. Royce r â se: — Vasă zică , nu sunt singurul că ruia îi plac poveştile sâ ngeroase vechi.Prea bine, atunci, spune-i micuţ ei necro cum se termină . Ce a f ă cut curtea?

Am şov ă it să -i transmit întrebarea, însă Derek a st ă ruit să afle mesajul,apoi a zis: — I-a t ă iat mâ inile şi picioarele şi le-a disecat, că ut â nd blana pedină untrul pielii. Royce se uit ă la mine: — Din pă cate, n-au gă sit nimic. Dar asta i-a scutit pe ei de agita ţ ia şiosteneala unui proces. Se r ă suci şi se nă pusti asupra lui Derek. Derek îşi ridică mâ inile,apă r â ndu-se. Ciobul îi spintecă dosul palmei şi sâ ngele ţâşni. Royce se dă du înapoi, ţ opă ind ca la box. — Eu nu v ă d nici o blană , tu vezi? Bă nuiesc că va trebui să continuă m,să ducem experimentul pâ nă la capă t. Am v ă zut sâ ngele şiroind din mâ na lui Derek, am închis ochii şi i-am datun br â nci plin de furie. Ciobul zomă i pe podea. Royce mai era încă prezent deşişters, cu dinţ ii str â nşi, tendoanele umflate, chinuindu-se să se ţ ină pe loc. M-am dus că tre el, împingâ ndu-l mintal, privindu-l cum dispare, pâ nă câ nd n-a mai fost decâ t o lică rire, şi atunci: — Ce-ai f ă cut? a urlat o voce din spatele meu. Două zeci şi şapte. M-am întors, a ştept â ndu-mă să -l v ă d pe Andrew, dar nu era nimeniacolo.

O stafie r ă să ri în fa ţ a mea, at â t de aproape că a fost câ t pe-aci să cad pespate. Derek m-a prins de bra ţ , să mă ţ ină . — Cred că s-a dus, a zis Derek. Ai auzit ceva? Mi-am ridicat privirea că tre fa ţ a bă rboasă a lui Todd Banks,schimonosit ă de furie, cu ochii r ă v ăşiţ i şi pleoapele roşii. — E-e dr. Banks. — Ai impresia că ă sta e un joc? r ă cni dr. Banks. Cine ţ i-a spus despreRoyce? Ai crezut că va fi amuzant? Să -l chemi în fa ţ a ta şi să vezi dacă e chiarat â t de nebun pe câ t se spune? Derek se aplecă la urechea mea. — Eliberează -l. Indiferent ce ar putea să ne spună , nu merit ă . Am clă tinat din cap. Lui Derek nu-i plă cu asta, dar se mulţ umi să seîncrunte şi să -mi ţ ină mai departe bra ţ ul str â ns, gata parcă să mă scoat ă afar ă din încă pere cu for ţ a dacă lucrurile aveau să ia o turnur ă proast ă . O parte din mâ nie se evapor ă din ochii lui dr. Banks, în timp ce mă studia. — Chloe Saunders, şopti el. Tu trebuie să fii Chloe Saunders. Se uit ă laDerek: Şi bă iatul v â rcolac.



— Da, am spus. Derek. El e Derek. Valul de furie îl cuprinse din nou şi ochii îi devenir ă să lbatici: — Nu trebuie să faci invocă ri aici, fato. Lasă -mi nepotul în pace. Ţ ine-lminte, totuşi, pentru că asta va fi şi soarta ta. Puterea o să -ţ i tot crească pâ nă câ nd o să te înghit ă cu totul şi-o să lase un monstru în locul t ă u. O să te mâ ne

să faci lucruri pe care nu ţ i le-ai fi închipuit vreodat ă , lucruri at â t de oribile,încâ t… Se clă tină , de parcă se lupta cu amintirile. Nişte mâ ini mă apucar ă deambele bra ţ e şi mi-am dat seama că Derek se mutase în spatele meu. Îl puteamsimţ i acolo, puternic şi solid, mâ inile lui calde netezindu-mi pielea ca de gă ină de pe bra ţ e. — Lasă -l să plece, Chloe, murmur ă Derek. Indiferent ce spune, nu-inevoie să -l asculţ i. — Ba da, zise dr. Banks. Ba da, ascult ă . Voi nu înţ elegeţ i. Totul a mersanapoda. Am f ă cut greşeli. O eroare de calcul… — În modificarea genetică ? — Da, da. Flutur ă din mâ nă , să nu-l mai întrerup. Eu le-am spus-o. Le-am spus-o. Dar ei au f ă cut testele şi totul a pă rut a fi în regulă . Numai că n-afost. Au manipulat datele. — Au manipulat datele? l-am îngâ nat eu. Asta îi atrase atenţ ia lui Derek: — Ce date? — În legă tur ă cu modifică rile, am zis eu. Ce înseamnă asta? — Au schimbat datele astfel încâ t să indice rezultate bune, zise Derek. — Da, zise dr. Banks. Corect. Vezi? Pâ nă şi un copil poate înţ elege.Numai ei n-au putut.

— A şadar, dr. Davidoff a manipulat datele…, am început eu. — Davidoff? pufni dispreţ uitor dr. Banks. Un căţ eluş care se gudur ă şicare face orice i se spune. — Şi atunci cine a manipulat datele? Dr. Banks continuă , ca şi câ nd nu mă auzise: — Experimentele. O, Doamne, experimentele. Testează asta, testează ailalt ă , for ţâ nd limitele ca să descopere ce putea să creeze el şi ce putea vinde.

Visuri dintr-astea. Visuri nebuneşti şi grandioase despre cunoa ştere, putere şifantezia unei vieţ i mai bune pentru cei ca noi. Şi noi, proşti ce-am fost, l-amcrezut şi i-am dat mâ nă liber ă . Lui nu-i pă sa de noi. Şi nu-i pasă nici de voi. Deaceea este extrem de important ca voi… începu să dispar ă . E o magie în locul

ă sta. Trebuie să mă aduci înapoi. Am încercat, la început uşor, dar el continuă să dispar ă . — Mai tare, Chloe. Trebuie să -ţ i spun… Se topi mai înainte să -i aud şi restul vorbelor. L-am invocat din nou.

Apă rea şi dispă rea, iar eu prindeam numai cuvinte disparate, f ă r ă nici unînţ eles, scoase din context. — Este absorbit afar ă , am spus eu.



— Lasă -l să se ducă , zise Derek. Ne-ajunge. — Încerca să -mi spună ceva. Derek pufni, ironic: — Nu asta fac toţ i? Trebuie să fie o regulă din manualul stafiilor – dacă sunteţ i în pericol să v ă evapora ţ i, asigura ţ i-v ă că sunteţ i în mijlocul unei

declara ţ ii cutremur ă toare. Mi-am scos medalionul de la gâ t. I l-am dat lui Derek, dar el mi-l îndesă în buzunar. — Ţ ine-l asupra ta, bine? Dr. Banks se ivi mai uşor acum, dar nu se fixa. Câ nd am crescutintensitatea, îmi zise: — Nu, Chloe. O să -l aduci pe Royce. Începu să dispar ă , vocea pulsâ nd câ nd înă untru, câ nd în afar ă : — … altceva… încearcă … Limpezeşte-ţ i mintea… concentrează -te asupramea… nu smuci… doar concentrează -te. I-am ascultat sfatul. A continuat să vorbească , spunâ ndu-mi să mă relaxez, să mă concentrez să nu-l scot cu for ţ a, ci să -l înt â mpin cu bună voinţă . Baza craniului a început să -mi zv â cnească . Am continuat să mă concentrez asupra lui, pâ nă câ nd o durere ascuţ it ă şi nea şteptat ă m-a f ă cut să mă cutremur. Mă a şteptam ca Derek să mă întrebe ce s-a înt â mplat, dar eldoar st ă tea lâ ngă mine, urmă rindu-mă . Un alt junghi în spatele capului. Apoi un val de apă rece ca ghea ţ a îmialergă prin vene şi am încercat să ţ ip, dar n-am putut. Nu mă puteam mişca.Nu puteam scoate un sunet. — Chloe? Îl auzeam pe Derek, dar nu-mi puteam mişca nici ochii în direcţ ia lui.

— Vrei ajutorul meu? şopti dr. Banks. Trebuie să mă primeşti cu bună voinţă . Să -l primesc? Unde? Abia îmi formulasem întrebarea în minte, câ nd mi-am dat seama de r ă spuns. Încerca să mă ia în st ă pâ nire. M-am împotrivit încercâ nd mintal să -l împing afar ă , mi-am scos creieruldin funcţ iune, l-am blocat, însă ghea ţ a aceea continua să mi se r ă spâ ndească prin trup. Mâ na lui Derek mă apucă de umă r, în timp ce încerca să -mi scoat ă medalionul din buzunar. M-am r ă sturnat, că zâ nd pe spate ca o statuie. Am surprins o mişcare fulgurant ă , de parcă Derek plonjase să mă prindă ,dar totul era înceţ oşat. Chiar şi vocea lui era îndepă rtat ă şi înă buşit ă . Singurelecuvinte pe care le puteam auzi erau ale lui dr. Banks, fredonâ nd în capul meu. — Relaxează -te, şoptea el. N-o să -ţ i fac nici un r ă u. O să -ţ i împrumutpuţ in trupul. Trebuie să repar ce-am stricat. Eu am ales calea uşoar ă de-a ieşidin toat ă povestea şi m-am sinucis mai înainte de a pune capă t ororilor pe carele începusem. Mama mă avertizase despre dr. Banks, că îşi pierduse minţ ile din pricinacrimei lui Royce şi a rolului să u în aceast ă nenorocire. Iar acum se afla în mine.



Am simţ it podeaua hâ rjâ indu-mi spatele, am v ă zut tavanul trecâ nd îngoană pe deasupra, de parcă Derek mă t â ra de glezne. Încă perea a pâ lpâ it şi s-a f ă cut întuneric. Câ nd a reapă rut la loc, mă holbam la tavan. — Ce-ce s-a înt â mplat? Mi-am simţ it buzele mişcâ ndu-se şi mi-am auzit vocea, dar nu mi-a

r ă spuns nimeni. M-am ridicat în picioare. — Chloe, haide, zise Derek, din spatele meu. Spune ceva. — Ce să spun? M-am întors. St ă tea ghemuit, în partea cealalt ă a încă perii. De dincolo deel, o pereche de picioare se întindeau pe podea, cu v â rful adida şilor îndreptatcă tre tavan. Adida şii mei. Picioarele mele. Am dat fuga. Şi iat ă -mă acolo, ză câ nd pe jos, în vreme ce Derek bâ jbâ iasă -mi petreacă panglica medalionului peste cap. Mi-am ridicat mâ na. Era mâ na mea – încă acoperit ă de juliturile din pă dure, de noaptea trecut ă . — Derek? Nu-mi r ă spunse. Am întins mâ na spre umă rul lui. Degetele mi-au trecut prin el. Eram stafie. Atunci ochii mi s-au deschis – ochii corpului meu ce ză cea pe podea.Buzele au schiţ at un zâ mbet care nu era deloc al meu. — Salutare. Vocea care a ieşit de pe buzele acelea era a mea, dar tonul şi inflexiuneaerau cu totul deformate. Derek se încrunt ă şi încercă din nou să -mi pună medalionul la gâ t. Cealalt ă eu; îi îndepă rt ă mâ na. — N-am nevoie de ă sta.

— Ba da, ai. — Ba nu, n-am. Derek îmi dă du peste mâ nă şi îmi trecu panglica medalionului peste cap.Medalionul îmi lovi pieptul şi l-am simţ it plesnindu-mă peste piele, fierbinte caun fier înroşit, şi am tresă rit – eu şi trupul meu am tresă rit la unison. Un fulger de întuneric. Apoi… mă uitam din nou la tavan. La marginea câ mpului vizual apă ru fa ţ a lui Derek, cu ochii lui verziadumbriţ i de îngrijorare. — Chloe? Am respirat. Asta era tot ce puteam face. Inspira ţ ie. Expira ţ ie. Am simţ itmâ inile lui Derek str â ngâ ndu-mi mâ na şi m-am concentrat asupra lor. — Ce s-a înt â mplat? întrebă el. — A-a-am… O voce din spatele lui Derek zise, r â zâ nd: — Crezi că nu pot intra din nou în tine? Am s-o fac. Şi apoi o să -i ajut peprietenii t ă i să oprească Grupul Edison. Dr. Banks se aplecă peste mine,uit â ndu-se în ochii mei, cu scă pă r ă ri de nebunie: O să -i v â nă m pâ nă la unul peceilalţ i subiecţ i şi o să le curm suferinţ a, după care o să le-o curm şi prietenilor



t ă i. Odat ă ce ei vor fi îndepă rta ţ i, o să urmezi tu, şi veţ i putea fi cu toţ iiîmpreună … în Via ţ a de Apoi. O să termin povestea asta. — Nu, n-ai s-o faci, am zis eu, ridicâ ndu-mă . El zâ mbi. — Poate că ai tu putere, Chloe, dar habar n-ai cum s-o foloseşti.

— O, ba da. Am întins mâ na şi l-am îmbr â ncit – cu mintea şi cu mâ inile, turnâ ndtoat ă furia mea în gestul ă sta şi, pentru o secundă , jur că l-am simţ it efectiv.

Apoi a zburat de pe picioare, ţâşnind înapoi, ţ ipâ nd în timp ce dispă rea. — Chloe? Derek îmi atinse umă rul şi-a ş fi vrut să mă întorc, să cad la pieptul lui şisă -i spun totul. M-am înt ă rit să rezist acestei porniri şi am tras adâ nc aer înpiept. — Trebuie să plecă m de aici, am zis eu. Câ t mai repede cu putinţă . După cum s-a dovedit, aveam să plecă m chiar mai repede decâ tîndr ă znisem noi să sper ă m. Andrew s-a întors, singur. Russell o ştersese. Îşistr â nsese lucrurile şi îşi pă r ă sise apartamentul mai înainte ca Andrew să ajungă acolo. I-am putut auzi pe Margaret şi pe Andrew discut â nd, cu telefonul dat pespeaker, cu ceilalţ i membri ai grupului. Era clar, a zis Margaret, că noi eramîntr-adev ă r mai mult decâ t puteau ei face fa ţă şi că , pentru a se uşura de oasemenea povar ă , cel mai bine era să ne predea altcuiva – mai precis, mă tuşiiLauren şi, dacă ar fi reuşit să -l gă sească , tat ă lui bă ieţ ilor, Simon şi Derek. Nu-mi pă sa că motiva ţ ia lui Margaret era pur egoist ă – îmi venea să dau

buzna în camer ă şi s-o îmbr ăţ işez. Urma să plecă m mâ ine şi să ne îndrept ă m spre Buffalo. Asta însemna că

era timpul să începem să ne facem planurile cu seriozitate. Andrew mi-a cerutsă -i dau detalii despre laborator. Am încercat – acesta era momentul la care

visasem at â ta -, dar fiecare cuv â nt era un efort uria ş. Parcă îmi retezase cinevafirul de alimentare cu energie. Eram complet secă tuit ă şi amor ţ it ă . M-au ajutat bă ieţ ii. Simon a desenat planul laboratorului, după indica ţ iile mele. Derek mi-a adus un pahar cu apă şi ghea ţă . Pâ nă şi Tori, într-o pauză de conversa ţ ie, m-a întrebat: — Te simţ i bine? Numai Margaret pă rea că nu observ ă , perpelindu-mă , pâ nă câ nd însf â r şit se să tur ă şi ne lă să pe toţ i să ne retragem. Am izbutit să ajung pâ nă însalon, mergâ nd pâ nă am dat de primul fotoliu, în care m-am cuibă rit imediat.

În secunda în care am închis ochii, am adormit. Câ nd m-am trezit, mă aflam tot în fotoliu, învelit ă bine cu o pă tur ă , iar pemasă mă a ştepta paharul meu cu apă . Derek st ă tea la câţ iva pa şi distanţă , pecanapea, pierdut în gâ nduri, evident f ă câ nd de pază . F ă câ nd de pază pentru ce,nu ştiam. Nici nu conta. Ameninţ are sau nu, era bine să mă trezesc şi să -l v ă dacolo.



Şi, în timp ce-l priveam, mi-am dat seama câ t de bine era. Toatet ă gă duirile mele erau doar at â t – t ă gă duiri -, pentru că ar fi fost mai uşor dacă am fi fost doar prieteni. Însă nu era a şa, nu pentru mine. Voiam să mă duc pâ nă la el. Voiam să mă ghemuiesc lâ ngă el, să mă sprijin de el, să -i vorbesc. Voiam să ştiu la ce se gâ ndea. Voiam să -i spun că

totul va fi bine. Şi voiam să -mi spună şi el mie acela şi lucru. Nu-mi pă sa dacă era sau nu adev ă rat – voiam doar să o spună , s-o aud, să -i simt bra ţ ele în jurulmeu, să -i aud tunetul îndepă rtat al vocii, acel chicotit profund care îmi accelera pulsul. Îşi întoarse capul spre mine, iar eu eram at â t de absorbit ă de gâ ndurilemele că , pentru o secundă , n-am observat. Apoi mi-am dat seama că mă uitamfix la el şi mi-am întors repede ochii, cu obrajii arzâ nd. I-am putut simţ iprivirea, încrunt â ndu-se uşor, de parcă încerca să înţ eleagă ceva. Mai înainte s-o poat ă face, mi-am înghiţ it apa încă lzit ă şi-am spus: — Trebuie să fie aproape ora pr â nzului – ceea ce era o remarcă stupidă ,dar singura la care am putut să mă gâ ndesc. I-a luat un moment pâ nă să -mi r ă spundă , ridicâ nd din umeri: — Poate. Te simţ i bine? Am dat din cap. — Vrei să vorbeşti despre ce s-a înt â mplat în pivniţă ? Cu Banks? Am dat iar ăşi din cap. — Ar trebui să -l aduc şi pe Simon, zise. O să vrea şi el să ştie. Am mai dat o dat ă din cap, dar el nu s-a urnit, ci doar m-a urmă rit cumtot beam din paharul cu apă clocit ă . — Chloe. Mi-a luat timp pâ nă să -mi ridic privirea, convinsă că el ghicise la ce mă

gâ ndeam şi se pregă tea să -mi reteze aripile cu blâ ndeţ e. N-avea să spună „îmipare r ă u, nu mă interesează ”, pentru că nu-i st ă tea în fire – ar fi fost preaarogant -, dar avea să gă sească o cale să transmit ă acela şi mesaj cum îitransmisesem eu lui Simon. Te plac. Numai că nu te plac în felul ă la. — Chloe? Atunci m-am uitat la el şi ceea ce am v ă zut în ochii lui… Mâ inile mi-au

bâ jbâ it după pahar şi l-am scă pat, apa m-a împroşcat şi mi-am f ă cut flea şcă jeanşii. M-am repezit să prind paharul înainte să atingă podeaua, abia reuşind,într-un genunchi, şi l-am ţ inut str â ns, ca pe un premiu. Mai eram încă înpoziţ ia aceea, câ nd am simţ it cum paharul îmi este luat dintre degete.Ridicâ ndu-mi privirea, l-am v ă zut pe Derek lă sâ ndu-se pe vine lâ ngă mine, cufa ţ a la doar câţ iva centimetri de a mea. Se aplecă şi… — Ce-a ţ i pierdut? Vocea lui Simon veni dinspre uşă şi atunci am să rit amâ ndoi în picioare,at â t de repede că ne-am ciocnit unul de altul. — Ce că uta ţ i? repet ă Simon, intr â nd. Nu medalionul t ă u, sper.



— N-nu. M-mi-am scă pat doar paharul, şi-am ar ă tat că tre jeanşii meiuzi. Apoi am aruncat o privire spre Derek, care st ă tea cu mâ inile afundate în

buzunare. Tocmai voiam să … Am dat să -i spun că mă pregă team să explic ce se înt â mplase cu dr.Banks. Numai că nu mai aveam chef. Nu acum. Voiam să derulez banda înapoi,

să mă întorc la momentul de pe podea, să mă rog ca Simon să -şi înt â rzieapariţ ia barem cu un minut, doar at â t câ t să aflu dacă ceea ce crezusem că avea să se înt â mple s-ar fi înt â mplat. Dar nu se înt â mplase. Nu acum. Iarmomentul deja trecuse. — A-ar trebui să -mi schimb pantalonii. — Sigur. Simon se tr â nti pe canapea. Am ajuns pâ nă la uşă , câ nd l-am auzit pe Derek: — Chloe? M-am întors şi mi s-a pă rut că încerca să se gâ ndească la ceva de spus,poate să nă scocească vreun pretext ca să vină cu mine, şi a ş fi vrut să -l ajut,să -i ofer eu unul, şi cred că , dacă a ş fi avut unul la îndemâ nă , el l-ar fiacceptat, dar n-am gă sit niciunul. Dumnezeu ştie câ t am încercat, însă pur şisimplu n-am putut, cum nici el n-a putut, a şa că doar a mormă it: — Vrei un mă r, ceva? Mă duc să aduc, câ t te schimbi tu. Iar eu am r ă spuns că da şi asta a fost tot. Două zeci şi opt. Câ t de neconvingă tor ar suna dacă a ş recunoa şte că am r ă mas sus, încamer ă , mai mult decâ t era nevoie – m-am piept ă nat, m-am spă lat pe fa ţă , amfolosit un uscă tor de pă r pentru jeanşi, moment în care mi-am dat seama că

jeanşii noi nu-mi veneau prea bine, apoi m-am spă lat pe dinţ i.

Ţ inâ nd cont că Derek mă v ă zuse în pijamaua mea ur â t ă , roz, cu noroi pefa ţă , cu pă rul plin de frunze şi crenguţ e, faptul că aveam acum o respira ţ ieproaspă t mentolat ă n-avea să -i schimbe atitudinea în „Uau, e chiar dr ă guţă ”.Dar avea să mă facă să mă simt mai bine. Câ nd am ieşit din camera noastr ă , m-am uitat după Tori. Îşi luase liber,după întrunirea cu planul, spunâ nd ceva despre f ă cut cur ăţ enie, a şa că nuavuseser ă m timp s-o punem la curent despre Royce şi dr. Banks. La parter, m-am luat după firul aspiratorului din hol şi am gă sit-o în bibliotecă , la rafturilecu că r ţ i, ştergâ nd de praf tomurile vechi, legate în piele. — Nu cred că va mai trebui să faci asta, am zis eu. Mâ ine plecă m. — Nu mă deranjează . Afişă un zâ mbet şi nu ştiu ce mă îndemnă să r ă mâ n, zâ mbetul acela saudeclara ţ ia ei că îi f ă cea plă cere să şteargă praful. Am intrat în încă pere şi m-amuitat în jur. O lumină pâ lpâ i şi imaginea caleidoscopică de screen-saver pornisă se rotească pe laptopul deschis. — Ă sta-i computerul lui Margaret, am zis eu, apropiindu-mă de el. Aiintrat pe el?



— Am încercat doar să trimit nişte e-mailuri unor prietene şi să le dau deştire că sunt bine, dar nu are internet. — Îhm. — Nu mă crezi? Verifică . N-are wireless şi n-am gă sit nici o priză deconectare, ceea ce nu-i de mirare, de vreme ce casa asta nu e legat ă nici mă car

la reţ eaua de telefonie. — Nu asta am vrut să spun. M-am întors că tre ea: Să ne pui în pericoltrimiţâ nd e-mailuri prietenelor tale? Exclus. Se a şeză pe marginea biroului. — Vezi, ă sta-i un progres, fiindcă acum o să pt ă mâ nă ai fi înghiţ it-o cuochii închişi. Am mişcat de mouse. Pe ecran apă ru o fereastr ă a sistemului de operare.M-am uitat la Tori. — Nu e ceea ce crezi, zise ea. — Şi ce cred? — Că sunt spion pentru Grupul Edison şi că adun informa ţ ii. Sau că încerc să -i contactez, ca să -i anunţ unde suntem. — Nu eşti spion. Un zâ mbet viclean. — Nu ştiu dacă ar trebui să -ţ i mulţ umesc pentru acest vot de încrederesau să te beştelesc pentru că eşti prea dr ă guţă ca să mă acuzi în fa ţă . Ştiu că asta cred bă ieţ ii. Mai ales Derek. Şi pariez că ştiu şi din ce cauză cred ei asta. — Din ce cauză ? — Pentru că am scă pat prea uşor, la Andrew acasă . Au dreptate. Amscă pat prea uşor. Se lă să pe spate, pe birou: La început, n-am gâ ndit a şa. Câ ndam scă pat, n-am avut în minte decâ t „Doamne, sunt bună . Idioţ ii ă ia n-au ştiut

cu cine au de-a face.” R â se, dar for ţ at. Un singur lucru mi-a mai r ă citentuziasmul. Mi-am spus: „Da, sunt bună , dar nu într-at â t de bună .” Ei ştiaucă am izbucniri de magie câ nd mă înfuriam. Prin urmare, ştiau că nu sunt oadolescent ă neajutorat ă oarecare. Dacă scă pasem at â t de uşor, poate că fusesepentru că mă lă saser ă ei. — De ce? — Aceasta e întrebarea, nu? La început, m-am gâ ndit că -mi plantaser ă ceva. Mi-am scuturat hainele, mi le-am spă lat. Ba chiar le-am că lcat cu fierul,ca să fiu sigur ă . — Asta a fost o idee bună . — Nu, sminteală . Am stat pe lâ ngă voi prea mult ă vreme. Dar m-amgâ ndit, de asemenea, că dacă Grupul Edison nu l-a putut prinde decâ t pe unuldintre noi, în noaptea aceea, să -mi planteze mie un GPS şi să mă elibereze ar fifost totuşi o idee bună . Iar eu n-aveam chef să fiu cea care-i conduce la tabă ranoastr ă . Prin urmare, am exagerat cu că ut ă rile ca să fiu sigur ă că nu era niciun transmiţă tor. — Şi n-a fost.



— Din câ te ştiu eu. Asta lă sa deschisă opţ iunea numă rul doi: m-aueliberat pentru că sunt peştele cel mic din balt ă . Nu meritam să fiu pă strat ă . — Nu pot să -mi închipui… — Gâ ndeşte-te! Au împr ăştiat vorba că bă iatul-lup e apucat de pandalii.

Apoi au auzit că Andrew a scă pat. Deodat ă , eu n-am mai meritat să fiu pă zit ă

de doi inşi. M-au lă sat cu unul şi-au sperat că ă la mă poate ţ ine. N-a putut. — Bine, deci… ce faci? şi i-am ar ă tat că tre computer. — Încerc să demonstrez că nu sunt spion. Spionâ nd, întoarse computerulspre ea. Să întreprind ceva culegere de informa ţ ii de una singur ă este cea mai

bună cale să ar ă t că nu ocup spa ţ iul absolut degeaba. Câ nd Andrew a spus că n-au putut s-o contacteze pe Gwen, asta mi-a dat de gâ ndit. În timp ce vorbea, degetele îi zburau pe tastatur ă . — Evident, Russell n-a acţ ionat de unul singur. Poate că era amestecat ă şi Gwen, dar nu prea credeam. Nu-l putea suferi. — Nu? — El o considera o blondină aiurit ă . Singura dat ă câ nd se apropiase deea fusese câ nd încercase să se uite în decolteul ei. Dar Russell nu este nicigeniul r ă u întrupat. Altcineva a fost creierul organizator în schema decapturare a lui Derek, şi tot acela a stat şi-n spatele planului de a sedescotorosi de noi toţ i. Mă refer la Margaret. I-am cercetat fişierele şi e-mailurile. Acum sap prin chestiile pe care le-a şters ea – sau a crezut că le-aşters. Chiar şi după ce-ţ i goleşti fişierul cu documentele şterse sau recycle bin,materialul r ă mâ ne încă în memoria calculatorului, dacă ştii cum să -l gă seşti. Începu să tasteze, trecâ nd prin fişiere at â t de repede încâ t am ameţ itnumai privind. — Tu chiar eşti…, am început eu.

— Spune „fanatic al calculatoarelor” şi o să te folosesc să -mi exersez vr ă jile pe tine. Sunt proiectant de software, însă , e-adev ă rat, ştiu şi câ te cevadespre hacking, mulţ umit ă unui ratat, fost prieten de-al meu, care şi-a folosittalentul să -şi modifice notele la şcoală ca să poat ă avea mai mult timp pentru

jocurile computerizate. De parcă World of Warcraft te-ar ajuta să ajungi lacolegiu! L-am f ă cut să mă înveţ e lucrurile de bază , totuşi, mai înainte de a-i dapapucii. Nu se ştie niciodat ă câ nd o să -ţ i prindă bine. Sunt sigur ă că -i prinsese bine şi înainte de ziua de azi. Mi-am amintitcum Tori îl şantajase pe dr. Davidoff ca s-o lase să plece din laborator. — Bun, am gă sit nişte e-mailuri şterse. Caut în toate numele noastre şial tat ă lui lui Simon. Cum îi chema pe v â rcolacii ă ia pe care i-a angajat Russell? — Liam şi Ramon, dar Liam era persoana de contact. Se scrie L-I… Îmi aruncă o privire. Mi-am ţ inut gura şi am lă sat-o să tasteze. Nu ieşinimic la iveală . — E vreun mesaj de la Russell? — Îhm, el este Medicguy. L-am gă sit în lista ei de contacte. O să arunc oprivire.



Derula un e-mail trimis lui Russell, câ nd mi-a atras privirea un cuv â nt şii-am cerut să se oprească . Syracuse. Sediul Haitei v â rcolacilor. Mesajul dă deainstrucţ iuni pentru a se gă si o casă în afara ora şului numit Bear Valley, delâ ngă Syracuse. Am citit mai departe.

Tomas spune să nu v ă duceţ i la acea casă . A ştepta ţ i şi aborda ţ i-i în afara propriet ăţ ii, preferabil într-un loc public, şi categoric câ nd nu sunt copiii defa ţă . Dacă este posibil, aborda ţ i-l pe Alpha sau pe femeie. Tomas spune că esteextra-ordinar de important. Nu v ă duceţ i direct la casă . Nu-i aborda ţ i câ nd sunt copiii acolo. — Alpha? se mir ă Tori. — E o denumire a lupilor. Înseamnă liderul haitei. Acestea au fostinstrucţ iunile pentru a-l duce pe Derek înapoi la Hait ă . — Bun, atunci, avem dovada că utat ă . — Vezi şi mai departe. Cu câ t mai multe, cu at â t mai bine. Caut ă după

Alpha, Hait ă , Bear Valley, Tomas… — S-a’nţ eles, doamnă ! Auzind un zgomot pe hol, m-am furişat pâ nă la uşă . Era Margaret, dar seîndrepta în partea cealalt ă . În spatele meu, Tori murmur ă : — Ei, asta-i… Nu continuă , dar după o clipă înjur ă cu voce scă zut ă . M-am întors în grabă lâ ngă ea. Se uita lung la un e-mail, doar câ tevar â nduri succinte, de la Margaret, care îl asigura pe expeditor că trimisese maideparte instrucţ iunile lui Tomas că tre „persoana pe care o angajase Russell casă rezolve situa ţ ia”. — Grozav, încă o dovadă , am zis eu. Deci care-i problema?

Tori îmi ar ă t ă adresa destinatarului e-mailului: [email protected]. — A-Andrew? Nu, nu se poate. Mai e vreun alt Carson? — E Andrew, Chloe! I-am verificat lista de contacte şi celelalte e-mailuri.Şi are chiar şi un r ă spuns. Deschise un al doilea e-mail. Tot unul scurt, practic un „bine,mulţ umesc” din partea lui Andrew. — Uit ă -te la dat ă , zise ea. Fusese trimis în ziua în care îi înt â lniser ă m noi prima oar ă pe Liam şi peRamon. O zi câ nd Andrew se presupunea că fusese prizonier în mâ inile celordin Grupul Edison. Două zeci şi nouă . Tori continua să caute. N-a mai gă sit mare lucru – doar at â t câ t să neconfirme ceea ce deja descoperiser ă m. Andrew f ă cuse parte din complotul de a-lpreda pe Derek în mâ inile Haitei. Şi nu fusese ostaticul nimă nui. — Deci Andrew face parte din Grupul Edison? zise Tori. N-are nici ologică . — Nu, n-are. Am dat laptopul deoparte şi m-am a şezat pe birou. Ai fost şitu cu mine la laborator. Împreună , am v ă zut o mulţ ime de membri ai



personalului. Ţ i-aduci aminte ca vreunul dintre ei să fi fost în noaptea aceea, la Andrew acasă ? — Aia era o echipă de pază şi protecţ ie. N-am avut niciodat ă prilejul să -ifi v ă zut mai înainte. — Ba da. Simon, Derek şi cu mine am v ă zut câţ iva în noaptea în care am

evadat de la Sanatoriul Lyle. Apoi, am mai v ă zut alţ ii şi noi două , după ce amscă pat de la Grupul Edison. Ceea ce am v ă zut, în ambele dăţ i, au fost membridin personal şi doar câţ iva gardieni. Dacă ar fi avut vreo echipă puternică depază şi protecţ ie, n-ar fi chemat-o pentru a se ocupa de treaba asta? — Poate că au fost doar membri ai personalului şi gardieni. De unde să ştim? Purtau cu toţ i… Se opri puţ in şi se uit ă la mine. Purtau cu toţ ii câ te cevapeste şepci care să le acopere feţ ele. N-au f ă cut asta şi la depozit, câ nd ne-auurmă rit pe noi. — Nici în noaptea în care Derek şi cu mine am evadat de la SanatoriulLyle. De ce să -şi mai fi ascuns feţ ele, câ nd îi v ă zuser ă m deja? Am încercat să -mi amintesc detalii din noaptea aceea. Iar tu n-ai fost singura care a scă patprea uşor, i-am spus lui Tori. — Te referi la Andrew. — Nu doar la el. Eu m-am ascuns într-un copac. Una dintre femei m-agă sit. Mi-am dat drumul în capul ei. O chestie prostească , dar a ţ inut – a r ă maslat ă , f ă r ă cunoştinţă . Sau cel puţ in a şa am crezut. — Vezi tu, suntem amâ ndouă date naibii. — Se pare că nu. Am încercat să schimbă m un zâ mbet. — Nu Grupul Edison ne-a urmă rit acasă la Andrew, am zis eu. Astaîncerca mama să -mi spună .

— Dacă aveţ i de gâ nd să discuta ţ i despre asta, poate c-a ţ i vrea totuşi să v ă urca ţ i pe acoperiş, r ă sună glasul gros al lui Derek din prag. Sau să vorbiţ iniţ el mai încet. V-am putut auzi din capă tul celă lalt al holului. — Pentru că tu ai auz bionic, zise Tori. Am dat să zic ceva, dar Derek mi-a luat-o înainte: — Simon trebuie să stea de vorbă cu Andrew. M-am gâ ndit că poate…

Aruncă o privire spre Tori, deranjat, de parcă ea tr ă gea cu urechea. M-amgâ ndit că ar putea fi nişte dosare vechi prin pod. Dacă vreţ i să veniţ i sus, să neuit ă m? Poate gă sim mai multe informa ţ ii despre dr. Banks. A trebuit să -mi înă buş dorinţ a arză toare de a r ă spunde „Cum să nu!” Şice dacă tocmai descoperiser ă m că oamenii care ne oferiser ă adă post erauaceia şi care încercaser ă să ne ucidă , în urmă cu trei nopţ i? Să descopă r dacă Derek mă plă cea era mult mai important. — Nu pot, am zis eu. Noi… — E-n regulă , zise el, dâ nd să plece. Am f ă cut un pas înainte, să -l opresc. — A ş vrea. Dar…



— Dar Chloe nu poate ieşi afar ă la joacă , în clipa asta, zise Tori. E înmijlocul acţ iunii de a mă ajuta pe mine să dă m în vileag o conspira ţ ie, ochestiune de via ţă sau de moarte. Via ţ a sau moartea noastr ă . — Nu Grupul Edison ne-a atacat acasă la Andrew, am zis eu. Ci el.

Andrew şi ceilalţ i.

I-am spus lui Derek ce gă siser ă m. Pentru prima oar ă , speram să spună că mă înşelasem, că logica mea scâ r ţâ ia şi că exista o alt ă explica ţ ie perfect

justificabilă . Dar câ nd am terminat, a înjurat. Apoi a început să mă soare camera cupasul, înjur â nd iar ăşi, pâ nă câ nd s-a oprit şi şi-a dat pă rul pe spate. — Ne-am înşelat noi, nu-i a şa? am zis eu. Am interpretat greşit datele. — Nu, nu v-a ţ i înşelat. Atunci a fost r â ndul meu să înjur, f ă câ nd-o pe Tori să -şi arcuiască spr â ncenele. — Sunt doar foarte supă rat pe mine, zise Derek. Am intuit posibilitateaasta. M-a intrigat că noi toţ i scă paser ă m prea uşor în noaptea aceea, la

Andrew. M-a nedumerit că tr ă seser ă în noi cu armele, câ nd mai devremefolosiser ă să geţ ile tranchilizante. M-am întrebat de ce îşi acoperiser ă feţ ele.Numai că nu m-am gâ ndit nici o clipă că ar putea avea vreo legă tur ă cu

Andrew. Totuşi mi-a trecut prin cap că ar putea să fie implicat în tentativa der ă pire de noaptea trecut ă . — Pă i, ai spus… — Că am avut încredere în Andrew. A şa e, am avut. Însă el crede că a ş duce-o mai bine dacă a ş sta printre cei asemenea mie, a şa că am vrut să -i v ă dreacţ ia. Iar după reacţ ia lui am ajuns la concluzia că n-a fost implicat. Celpuţ in, a şa mi s-a pă rut.

— A pă rut sincer surprins, am zis eu. Chiar furios. — Presupun că e un bun actor, zise Tori. OK, deci eu sunt singura caremă întreb de ce şi-au mai dat osteneala cu acel fals atac al Grupului Edison,câ nd noi deja veniser ă m la casa lui Andrew? — A veni nu înseamnă a sta, zise Derek. — Hm? — Am fi putut să nu r ă mâ nem cu Andrew, am explicat eu, dacă lucrurilen-ar fi ieşit cum voiam noi. Deja fugiser ă m de două ori. — A şadar, dacă ne convingeau că oamenii Grupului Edison ne luaser ă urma şi ne pâ ndeau, în jurul casei, gata să tragă cu gâ nd să ne omoare… — Asta ne-ar fi ţ inut prizonieri mai stra şnic decâ t câ inii de pază şi sâ rmaghimpat ă . Am aruncat iute o privire spre uşă : — Spuneai că Simon e cu… Derek înjur ă . — A şa-i. E cu Andrew. Sunt sigur că indiferent ce se petrece aici, în plannu intr ă şi a-i face r ă u lui Simon, dar o să mă duc să -l chem. O să -i aducaminte că a trecut ora câ nd ar fi trebuit să -şi ia gustarea. Are nevoie de câ te o



gustare între mese, diminea ţ a şi după -amiaza, ca să -şi echilibreze zahă rul dinsâ nge, a şa că n-o să bat ă la ochi că mă duc peste ei. Am dat din cap: — Trebuie să fim cu bă gare de seamă . — La naiba cu precauţ ia, zise Tori. Eu am şters-o de-aici.

Ne-am uitat lung la ea. — Pă i, chiar plec. Câ t ă vreme vine cineva cu mine. Am continuat să ne uit ă m la ea. Ea oft ă . — Bine, dar câ nd o să se ducă dracului tot, ţ ineţ i minte, o să ajung să dau vina pe voi, pentru că eu a ş fi vrut să plecă m imediat. — Plecă m imediat, zise Derek, de îndat ă ce vom afla câ t mai mult posibildespre planurile lor. Ai spus că ă la e laptopul lui Margaret, nu al lui Andrew,nu-i a şa? Eu am încuviinţ at din cap. — Dar ştiu o cale să punem mâ na pe al lui Andrew, am spus, dacă vreisă se uite Tori prin el. — Bine. Faceţ i-o. Vreau să ştiu exact ce au în minte. Treizeci — Andrew? am spus, v â r â nd capul pe uşa bucă t ă riei, unde lua o gustarecu bă ieţ ii. — Hmm? — Cartea aceea pe care ai zis că mă la şi s-o citesc… — A, da. Laptopul meu e în birou. Ar trebui să fie gata pornit. — Are vreo parolă ? Z â mbi:

— Nu. Oricâ t de valoroase cred eu că ar fi manuscrisele nepublicate, nuexist ă o pia ţă neagr ă pentru ele. Ai să vezi un link pentru carte chiar pedesktop. Îmi spuse titlul. — Şi Tori ar fi vrut să arunce o privire, dacă e în regulă ? — Bineînţ eles. Cu câ t mai mult feedback obţ in de la publicul-ţ int ă , cuat â t mai bine. Dacă vi se pare ceva suspect – probleme cu personajele,acţ iunea, limbajul – anunţ a ţ i-mă . Tori îşi dă du ochii peste cap v ă zâ nd lipsa de securitate de pe laptopul lui

Andrew. Ca majoritatea oamenilor care nu erau exper ţ i într-ale calculatoarelor,presupunea că dacă a şters o chestie, ştearsă e. Sau poate că ştia că mair ă mâ n urme, dar socotise că noi n-o să ştim să le gă sim. Şi ar fi avut dreptate…dacă noi n-am fi avut-o pe Tori. Am început cu o că utare de e-mailuri şi le-am gă sit pe cele schimbate cuMargaret, ceea ce a alungat orice îndoială cum că n-ar fi fost el corespondentullui Margaret. Mai erau, de asemenea, câ teva schimbate între el şi Tomas, încare Andrew pă rea hot ă r â t să asigure un transfer în siguranţă al lui Derek laHait ă . Oare chiar at â t de preocupat fusese de siguranţ a lui Derek? Liam



primise ordine clare să ucidă , dacă era nevoie. Oare asta să fi fost o decizieluat ă f ă r ă ştirea lui Andrew? A şa s-ar fi explicat cum de pă ruse sincer şocatcâ nd aflase ce ni se înt â mplase lui Derek şi mie. Sau poate că nu eram eu pregă tit ă să -l v ă d pe Andrew ca unul dintre

bă ieţ ii r ă i. Îmi plă cuse. Cu adev ă rat îmi plă cuse. Totuşi, n-a fost nevoie decâ t

de încă un e-mail pentru ca aceste sentimente să se evaporeze, unul care n-avea nici o legă tur ă cu Liam şi Russell sau cu Grupul Edison. Câ nd Tori l-agă sit, l-am citit amâ ndouă de vreo câ teva ori, niciuna dintre noi nefiind în staresă spună vreun cuv â nt, pâ nă câ nd eu am izbutit să scot un tremur ă tor: — M-m-mai bine îi chem pe bă ieţ i. — O să mă uit să v ă d dacă mai sunt şi altele, zise ea, iar eu am ieşit înfugă . În sf â r şit, am dat de Derek. Era singur, în bibliotecă , r ă sfoind o carte. — Te-am gă sit, am zis, cu un oftat de uşurare. El se întoarse. Buzele i se arcuir ă într-un sfert de zâ mbet, iar privirea i seîmblâ nzi într-un fel care îmi r ă v ăşi cumva tot trupul pe dină untru, încâ t am

încremenit brusc, uit â nd, pe moment, de ce mă aflam acolo. — S-Simon e pe-aici? El clipi, apoi se întoarse înapoi la raftul de că r ţ i. — E sus, în camer ă . E foarte supă rat pe Andrew, a şa că acela esteprobabil cel mai sigur loc pentru el, pâ nă câ nd vom fi gata de plecare,altminteri o să se scape să -i spună ceva pe care n-am vrea să i-l spunem. Ainevoie de el? — De fapt, p-poate ar trebui să -ţ i ar ă t ţ ie mai înt â i. Se uit ă peste umă r, încrunt â ndu-se. — Am gă sit ceva.

— Oh. F ă cu o pauză , de parcă schimba vitezele mintal, apoi dă du din cap şi mă urmă afar ă din bibliotecă . Tori se r ă suci în scaun câ nd am intrat noi. — Mai sunt şi altele, zise. A trimis unul la fiecare două să pt ă mâ ni.Ultimul e de acum câ teva zile. — Bine, am spus. Te superi dacă ţ ii de şase, să nu vină Andrew? — Deloc. Tori ieşi. — Stai, l-am apucat eu pe Derek de mâ necă , în momentul în care a datsă se ducă la scaunul pe care îl eliberase Tori. Voiam să -i spun ceva. Nu ştiam ce. Dar mi-era imposibil să -i spun cevacare să nu fi fost a şa de şocant, a şa că am sf â r şit murmur â nd prosteşte: — Lasă . Câ nd a citit ce era pe ecran, a r ă mas absolut încremenit, de parcă nicimă car nu mai respira. După vreo câ teva secunde, a tras brusc laptopul maiaproape, aplecâ ndu-se să mai citească o dat ă . Şi încă o dat ă . În cele din urmă ,se lă să pe speteaza scaunului şi r ă suflă lung.



— E în via ţă , am zis eu. Tat ă l vostru e în via ţă . Îşi ridică privirea spre mine şi atunci nu m-am putut abţ ine, mi-amaruncat bra ţ ele pe după gâ tul lui şi l-am îmbr ăţ işat. Apoi mi-am dat seama cef ă ceam. I-am dat drumul, am f ă cut un pas înapoi, împleticindu-mă pe picioare,şi am bâ lbâ it:

— Î-îmi cer scuze. Sunt doar… mă bucur pentru tine. — Ştiu. F ă r ă să se ridice, întinse mâ na şi mă trase că tre el. Am stat a şa, uit â ndu-ne unul la altul, cu mâ na lui încă înf ăşurat ă în poalele bluzei mele, în timp cemie îmi bă tea inima at â t de tare, că eram sigur ă că el o putea auzi. — Mai sunt şi altele, am zis eu, după vreo câ teva secunde. Mai multe e-mailuri, a zis Tori. A dat din cap, rotindu-şi scaunul înapoi spre computer, f ă câ ndu-mi şimie loc. Câ nd m-am apropiat câţ iva centimetri, fiindcă nu voiam să -lincomodez, m-a adus în fa ţ a lui şi m-am împiedicat, că zâ nd pe jumă tate înpoala lui. Am încercat să mă ridic, cu obrajii în flă că ri, dar el m-a tras pegenunchiul lui, petrecâ ndu-şi un bra ţ pe după mijlocul meu, şov ă ind, de parcă ar fi întrebat: E în regulă dacă te ţ in a şa? Era, chiar dacă sâ ngele îmi vuia înurechi at â t de nă valnic încâ t nu mai puteam gâ ndi. Din fericire, st ă team cuspatele la el, fiindcă eram sigur ă că obrajii mei se f ă cuser ă stacojii. Nu înţ elesesem greşit privirea lui de mai devreme. Asta era ceva. Sau arputea deveni ceva, speram. Doamne, speram. Deocamdat ă , totuşi, se petreceauprea multe alte lucruri. Mă exaspera treaba asta, dar eram cumva şi

bucuroasă , că ci îi dă dea creierului meu timp să nu se mai înv â rt ă . După o secundă , cocoţ at ă încă pe genunchiul lui Derek, am f ă cut osfor ţ are să -mi concentrez atenţ ia asupra ecranului.

Am citit din nou primul e-mail. Datat cu două luni în urmă , era de fapt oserie de trei mesaje, cel dint â i scurt şi la obiect. Sunt Kit. Am intrat în nişte necazuri. Ştii cumva unde sunt bă ieţ ii? Andrew i-a r ă spuns: Nu, nu ştiu. Ce fel de necazuri? Cum pot să te ajut? R ă spunsul lui Kit era mai lung. Nastii m-au prins din urmă . Au v ă zut un articol pe D. M-au capturatînainte să pot fugi. Am mers cu ei, ca să le distrag atenţ ia de la bă ieţ i. M-auţ inut câ teva luni, pâ nă câ nd în sf â r şit le-am dat ce voiau. Bă ieţ ii au dispă rut demult. Am crezut că -s la GE, dar nici urmă de ei la laborator. Poate la Na şti? LaServiciile de protecţ ie a copilului? Habar n-am. Am nevoie de ajutor, prietene.Orice poţ i face. Te rog. Semna, lă sâ nd şi un numă r de telefon şi spunâ nd că at â t numă rul, câ t şiadresa de e-mail erau temporare, însă avea să -l mai contacteze din nou, peste

vreo două să pt ă mâ ni. Am deschis e-mailul urmă tor, iar Derek l-a citit peste umă rul meu. Maiexistau alte trei, foarte asemă nă toare – domnul Bae îl ruga să afle veşti, Andrew



spunea că îi că utase pe Simon şi pe Derek, dar că legă turile lui de la GrupulEdison se jurau că bă ieţ ii nu erau acolo. Ultimul de la domnul Bae era datat acum trei zile, câ nd Andrew sepresupunea că fusese luat ostatic de Grupul Edison. Asta însemna că -l primisedupă ce aflase unde erau Simon şi Derek.

— Mai e încă unul pe list ă , zise Derek. Trebuie să fie un r ă spuns. Într-adev ă r, era unul trimis în noaptea în care Andrew şi ceilalţ iînconjuraser ă casa, a ştept â nd să -şi facă descinderea de false trupe speciale şisă ne captureze. Tot nimic. S-ar putea să fi dat de un fir, totuşi. Un tip care lucrează pentru Cortezi zice că circulă un zvon că ei ar avea prizonieri doi bă ieţ iadolescenţ i. Te sun îndat ă ce aflu mai multe. — Cortezi? am întrebat. — Un clan de Cabali, ca şi Nastii. Corpora ţ ii conduse de vr ă jitori. Boga ţ işi puternici. Mai cur â nd Mafia decâ t Wall Street, totuşi. — Deci Andrew a minţ it. — Nu doar a minţ it. A încercat să -l pună pe tata pe o pist ă falsă , câ nd elştia foarte bine unde eram. — Asta schimbă totul. Dă du din cap. — Trebuie să plecă m de-aici. Dă du iar ăşi din cap, dar nu se mişcă . M-am aplecat ca să iau un creionşi o hâ rtie de pe biroul lui Andrew şi am notat adresa şi numă rul de telefon dinultimul e-mail. Câ nd i-am dat hâ rtia lui Derek, i-a luat aproape o secundă să -mi observe mâ na întinsă . — Te simţ i bine? am zis eu, r ă sucindu-mă să -l v ă d la fa ţă .

— Mda, e doar… cu Andrew. Să scape de mine, mai înţ eleg. Dar să -l ţ ină pe tata la distanţă … Tata a avut încredere în el. — Iar acum noi nu mai putem avea, am zis eu. Ceea ce e ur â t, darprincipalul lucru e că tat ă l vostru e în via ţă . A zâ mbit, şov ă itor la început, apoi un r â njet luminos îi inundă toat ă fa ţ a,care a f ă cut să mi se oprească inima în loc. M-am adunat şi i-am r â njit şi eu,apoi am dat să -mi arunc bra ţ ele de gâ tul lui, dar m-am oprit, roşind. Maiînainte să mi le pot retrage, îmi prinse coatele şi îmi împinse bra ţ ele în jurulgâ tului să u, str â ngâ ndu-mă într-o îmbr ăţ işare. Apoi a tresă rit, scaunul rotindu-se at â t de repede că aproape m-aaruncat câ t colo. Am auzit pa şi pe hol şi m-am dat repede jos din poala lui,chiar în clipa în care Simon dă du buzna înă untru, gâ f â ind, de parcă venise îngoana mare. — A zis Tori că voia ţ i să mă vedeţ i. Ceva despre tata. M-am dat la o parte, ca Derek să -i poat ă ar ă ta e-mailurile, apoi am ieşitpe hol, ca să stau de pază să nu vină Andrew şi ca să -i las singuri. Astea erau

veştile pe care le a şteptaser ă at â ta şi trecuser ă prin chinurile iadului gâ ndindu-



— E cea mai bună alegere. Altminteri, odat ă ce va descoperi că am plecat,o să … în clipa aceea se auzi soneria de la intrare. N-am fost singura care amtresă rit. Derek a înfipt mâ na în bagajele noastre, gata să ţâşnească . — Bă ieţ i? strigă Andrew. Poate să deschidă careva? E Margaret. — Asta complică puţ in lucrurile, murmur ă Tori. Dar nu cu mult. E

bă tr â nă şi e doar o necromant ă . Aruncă o privire spre mine şi adă ugă repede:Scuze. — Bă ieţ i? Pa şii lui Andrew se auzir ă de-a lungul holului. — Deschid eu! strigă Simon. — Ne ocupă m mai înt â i de Margaret, murmur ă Derek. Tori o poateimobiliza. Simon o poate lega. Eu mă duc la Andrew. Chloe? Mut ă hainele şi

bagajele în debara, pentru orice eventualitate. Să mut hainele şi bagajele? Uneori, chiar îmi doream ca puterile mele să fi fost ceva mai, mă rog, mai puternice. Am înfipt viguros mâ na în două rucsacuri, în timp ce Derek o luase că tre bucă t ă rie, iar Tori şi Simon seduseser ă la uşa de la intrare. Tocmai mă întorceam după a doua tranşă de bagaje, câ nd am auzit vocea lui Margaret. Să fi ratat Tori vraja de legare? — El e Gordon, zicea Margaret. Iar ea e Roxanne. De vreme ce Russell şiGwen sunt pleca ţ i, ne-am gâ ndit că e mai sigur să chemă m alţ i câţ iva membride-ai grupului nostru, ca să faceţ i cunoştinţă . Acum, hai să st ă m de vorbă şi să revedem planurile noastre. Tori ar fi vrut să -i imobiliză m pe toţ i patru, dar suger ă asta cu jumă tatede gur ă . Patru adulţ i împotriva a patru copii însemnau şanse puţ ine pentrunoi, mai ales câ nd n-aveam nici o idee ce tipuri de supranaturali erau Gordon

şi Roxanne. Prin urmare, planul nostru s-a modificat: trebuia să ieşim din casă pe furiş, de îndat ă ce ei începeau discuţ iile. În afar ă de cazul în care ar fi vrutsă fim şi noi de fa ţă . Simon opt ă pentru neparticipare – nu voia să dea ochii cu

Andrew -, a şa că Derek şi cu mine trebuia să -l acoperim. De altfel, cu mine îşidoreau ei cel mai mult să discute, ca să -mi pună întrebă ri suplimentare desprelaboratorul Grupului Edison şi despre personalul de acolo. A trebuit să -mi amintesc toţ i anii de pregă tire la art ă dramatică , pentru a putea interpreta acest rol. Asta şi să nu mă uit spre Andrew mai mult decâ t era absolut necesar. Am clocotit la foc mic tot timpul, ştiind că lor nu le pă sa ce lespun, că nu aveau de gâ nd să se ducă acolo. Habar n-aveam ce anume aveaude gâ nd, ştiam doar că noi n-aveam să mai r ă mâ nem aici câ t să află m. În cele din urmă , ne-au dat drumul. — Adu-l pe Simon, îi şopti Derek lui Tori, în timp ce str ă bă team gr ă biţ iholul. Eu mă duc să scot bagajele în pă dure. Chloe? Acoper ă -mă . După pă rerea mea, ar fi avut mai mult sens ca Tori să se ocupe deacoperire – ea fiind fata cu vr ă jile -, dar n-am spus nimic. Derek încă nu aveadestulă încredere în ea pentru o asemenea sarcină . Tori nu ajunsese nici la jumă tatea scă rii, câ nd o voce a strigat:



— Copii? Sunteţ i acolo, în spate? Derek înjur ă . Era vocea lui Gordon, tipul cel nou. — Aici! am r ă spuns eu, pornind că tre locul în care se afla el, pe hol. Derek mă urmă . Gordon era cam de v â rsta lui Andrew, de înă lţ ime medie, cu burt ă

proeminent ă şi barbă că runt ă , tipul de individ pe care l-ai alege să -l joace peMoş Cr ă ciun. — Au nevoie iar ăşi de noi? am întrebat. — Nu, sunt ocupa ţ i cu punerea la punct a planurilor, a şa că m-amgâ ndit să vin să v ă salut. N-am prea avut ocazia să vorbim cum trebuie,înă untru. Se duse la Derek, cu un zâ mbet radios, şi îi str â nse mâ na, apoi îispuse: Nu-ţ i mai aduci aminte de mine, nu-i a şa? Nu mă mir ă . Erai doar un

bă ieţ el ultima oar ă câ nd ne-am înt â lnit. Am lucrat pe vremuri cu tat ă l t ă u. Jucam poker, mar ţ ea. Puse o mâ nă pe umă rul lui Derek şi-l conduse în camera de zi. Andrew îmi spune că eşti un copilminune în materie de ştiinţ e. Eu ampredat fizică la… Gordon a continuat să vorbească , ducâ ndu-l pe Derek în cameraurmă toare. Derek mi-a aruncat o privire rapidă , cu un amestec de enervare şiciudă . Câ nd am deschis gura, totuşi, a clă tinat din cap. Eram bloca ţ i. Din nou. — Plecă m? şopti Tori, care se întorsese cu Simon. — Nu încă . Gordon ne chemă , în cele din urmă , pe toţ i înă untru. Le cunoscuse şi pemă tuşa mea, şi pe mama lui Tori, a şa că acum voia să ne cunoască şi pe noiceva mai bine. Deună zi, cu toţ ii abia a şteptam şansa de a face impresie bună şide a dovedi că eram nişte puşti normali. Acum, ni se pă rea doar alarmant să -iîmpă rt ăşim povestea vieţ ii noastre unui individ care era probabil gata să ne

ucidă dacă puterile noastre s-ar fi dovedit chiar at â t de incontrolabile pe câ t setemea. După întrunire, cei mari hot ă r â ser ă să r ă mâ nă cu toţ ii la cină , ceea ceînsemna că noi n-aveam nici o şansă să mai ieşim din casă , în orice caz nu toţ ideodat ă , cu rucsacurile în spinare. — N-am putea pleca f ă r ă ele? am întrebat eu. Avem bani. Ce-ar fi dacă …? — Tori? strigă Andrew. Poţ i să -mi dai o mâ nă de ajutor să pregă tesccina? — Hm, sincer ă să fiu…, începu ea. Andrew scoase capul pe după colţ . V ă zâ ndu-ne pe toţ i patru str â nşi pehol, se încrunt ă , apoi se sili să zâ mbească . — Am întrerupt ceva? — Nu, doar plă nuiam să evadă m, zise Tori. Am simţ it că mi se taie respira ţ ia şi-am f ă cut ochii mari. — Speram s-o ştergem la o îngheţ at ă , după cină , explică ea. — Ah! Andrew îşi trecu o mâ nă prin pă r, cu o expresie de stinghereală .Ştiu că voi, copii, v-a ţ i să turat să sta ţ i închişi aici…



— Suferim din ce în ce mai acut de claustrofobie, zise Tori. În plus, mă ard palmele să -mi cheltui simbria de menajer ă . O să fim atenţ i şi o să neîntoarcem înainte de a se întuneca. — Eu ştiu, dar… Nu, copii. Îmi pare r ă u. F ă r ă ieşiri pe-afar ă . Încercă să schiţ eze un zâ mbet, apoi adă ugă :

O să plecă m la Buffalo, mâ ine, şi v ă promit c-o să oprim la îngheţ at ă , pedrum. Acum, dacă vrei să mă ajuţ i, Tori… O conduse spre bucă t ă rie. — Ştie, zise Simon, în timp ce st ă team în camera cu jocuri, pref ă câ ndu-ne că jucam iams. — F ă r ă îndoială că a şa pare, am zis eu. Dar poate suntem noi un picparanoici? Amâ ndoi ne-am uitat la Derek. El aruncă zarurile pe masă de vreo câ teva ori, adâ ncit în gâ nduri, apoispuse: — Cred că n-avem motiv de îngrijorare. Suntem doar nervoşi. — Pentru că voiam noi să ieşim, ni se pare acum că ei ne blochează , ziseSimon, oft â nd prelung şi încercâ nd să se a şeze mai comod în fotoliu, bă t â nddarabana pe picior. — Ar trebui să a ştept ă m pâ nă se înnoptează , zise Derek. Să ne ducem laculcare, apoi să ne ocupă m de Andrew câ nd doarme. Ceilalţ i vor fi pleca ţ i demult ă vreme pâ nă atunci, şi astfel vom câştiga ceva mai mult timp – pâ nă diminea ţă , nimeni n-o să -şi dea seama că el are necazuri. — Pare logic, zise Simon. Întrebarea e dacă o să rezist ă m pâ nă atuncif ă r ă să ne urcă m pe pereţ i… Se opri, că ci Derek îşi înă lţă capul, apoi pivot ă spre uşă .

— Probleme? şopti Simon. — Telefon celular. — Mm, da, toţ i au câ te unul. A şa că … — Ei sunt în partea aia, ar ă t ă Derek spre st â nga. Eu aud un telefonsunâ nd înă buşit la uşa din fa ţă , unde şi-au lă sat ei hainele. — OK, dar tot nu… Apoi lui Simon îi pică fisa. Telefon celular. Tata. Segr ă bi să se ridice în picioare. Unde e numă rul? Derek ridică hâ rtia cu numă rul, ţ inâ nd-o câ t să n-o ajungă Simon. — Calmează -te. — Bine, bine. Simon trase aer în piept, for ţâ ndu-se să se liniştească .

Acuma sunt calm? Derek i-o întinse. Am vrut să r ă mâ n pe loc, av â nd încă o dat ă reţ ineri să mă amestec, darDerek îmi f ă cu semn să vin cu ei. Câ nd ne-am apropiat de uşa de la intrare, îiindică lui Simon s-o ia înainte, şoptindu-i că noi o să ţ inem de şase pâ nă sună el. — Deci ce pă rere ai de cartea pe care o redactează Andrew? mă întrebă Derek.



Am r ă mas cu gura că scat ă la el. Foarte atr ă gă toare, sunt sigur ă . — Vorbeşte cu mine, şopti Derek. — A şa e. Pardon. E… interesant ă , pâ nă acum. Eu… — N-are semnal, şuier ă Simon, scoţâ nd capul de după colţ . — Plimbă -te, îi r ă spunse Derek, tot în şoapt ă . Andrew l-a folosit pe al lui.

În timp ce Simon că uta un loc unde să aibă semnal, eu m-am pref ă cut că vorbesc despre carte, ceea ce nu-mi venea uşor, av â nd în vedere că nu citisemnici un r â nd. Prin urmare, am turuit comentarii generale despre tempo şi stil,pâ nă câ nd Simon a scos din nou capul, dâ nd înnebunit din mâ nă , cu telefonulla ureche, mimâ nd din buze: „Sună !” Derek i-a f ă cut semn să se ducă înapoi după colţ , iar mie îmi spuse să

vorbesc mai departe. Am continuat, deşi n-am putut să nu-l ascult pe Simon. — Tat ă ? Eu sunt, Simon. Vocea i se gâ tui brusc şi îşi drese glasul. — Bine. Pă i, OK. Pauză . — E aici. Cu mine. Suntem la Andrew. Pauză . — Ştiu. Am încercat să -Pauză . — Nu. Nu la Andrew acasă . La o casă sigur ă . Care a apar ţ inut unui tippe nume Todd Banks. Mare, veche… Tat ă ? Tat ă ? Derek porni spre el cu pa şi mari, f ă câ ndu-mi semn să r ă mâ n eu de pază . — Semnalul, şopti Simon. Derek începuse să spună ceva, apoi ieşi iute de după colţ , cu privireaa ţ intit ă în lungul holului. Într-adev ă r, o secundă mai t â rziu, am auzit pa şi. — Bă ieţ i?

Andrew. — La masă ! — Venim! i-am strigat eu. — Stai să încerc-, începu Simon. — Nu, spuse Derek. Trebuie să şterg apelul. Du-te în bucă t ă rie cu Chloe.O să -l sună m din nou de la sta ţ ia de benzină , disear ă . Toat ă lumea a ciugulit mâ ncarea la cină , silindu-ne să înghiţ im doar câ tsă salv ă m aparenţ ele. Derek ne tot şoptea să mâ ncă m, să ne umplem bur ţ ile,dar nici el n-a terminat ce avea în fa ţă , prea preocupat să tragă cu urecheapâ ndind telefonul celular, îngrijorat că tat ă l lui ar fii putut să sune şi să ne deade gol. N-a sunat. Din ceea ce auzisem despre tat ă l bă ieţ ilor, Derek îi moşteniseînclina ţ ia spre precauţ ie. Dacă o persoană obişnuit ă ar fi sunat imediat înapoidupă ce i s-ar fi întrerupt convorbirea, am bă nuit că tat ă l lor s-a uitat mai înt â ila numă r şi ceva în legă tur ă cu acesta – de pildă , numele lui Gordon figur â ndpe lista de contact – îl oprise.



N-a încercat să -l sune nici pe Andrew. Faptul că Andrew nu-i spuseseunde ne aflam i-a aprins beculeţ ul de alarmă . Nu avea să mai încercecontactarea. Avea să vină pur şi simplu să -şi caute bă ieţ ii. Auzise oare partea cu noi care ne gă seam în casa lui dr. Banks? Ştiaunde se afla? Dacă da, oare avea să vină prea t â rziu după noi şi avea să fie

capturat încercâ nd să -şi salveze fiii după ce aceştia plecaser ă ? Mi-am reamintit că sta ţ ia de benzină era la numai cincisprezece minutede mers pe jos. L-am fi putut preveni pe domnul Bae mai înainte ca el să încerce orice intervenţ ie. Asta dacă nu se afla destul de aproape de casă câ t să

vină după noi mai înainte să plecă m… Un gâ nd plă cut, dar ştiam că nu se baza pe nimic şi probabil nici n-ar fi trebuit să sper. Ne f ă cuser ă m un plan. Urma să pă r ă sim casa aceasta în siguranţă , să -l gă sim pe domnul Bae şi, cu ajutorullui, să le salv ă m pe mă tuşa Lauren şi pe Rae. Treizeci şi doi. M-am retras în camera mea pe la nouă . Tori era înă -untru, adâ ncit ă înContele de Monte-Cristo. Abia mi-a f ă cut cu mâ na, pâ nă a terminat capitolul.

Am mai stat de vorbă o vreme. Nimic important. Doar am vorbit, f ă câ nd eforturisă ne pă str ă m calmul şi rugâ ndu-ne să treacă mai repede timpul. Eramaproape, totuşi, de marele moment. Doar câ teva ore… Derek spusese că Andrew nu se ducea niciodat ă la culcare mai înainte demiezul nopţ ii. Dacă voiam să -l prindem dormind buştean, asta însemna să a ştept ă m pâ nă pe la două . Spre surprinderea mea, am adormit eu, at â t de profund, încâ t n-am auzit soneria ceasului pe care mi-l dă duse Derek mai devreme. M-am trezit doarcâ nd Tori mă zgâ lţâ ia cu o mâ nă , în timp ce încerca să oprească soneriaceasului cu cealalt ă .

Am că scat şi am clipit îndelung. — Să fugim câ nd tu abia de-ai pus geană pe geană toat ă să pt ă mâ na nu ea şa o idee grozav ă , zise ea. Din fericire, am prev ă zut asta. Deschise o cutie decola şi mi-o întinse. Nu-i la fel de eficient ă ca o cafea, zise, dar pariez că tu nu

bei cafea, este? Am clă tinat din cap şi am bă ut cu înghiţ ituri mari. — Copiii! zise ea, dâ ndu-şi ochii peste cap. Uşa se deschise brusc, iar Simon dă du buzna înă untru. — Pardon? îl apostrof ă Tori. — Derek, îmi zise el mie. Nu pot să -l trezesc. Am ieşit în fugă din camer ă . Derek era în continuare în patul lui, ză câ ndlat, cu cear şafurile că zute pe podea. Era întins pe burt ă , îmbr ă cat numai cu

boxerii. I-am pus mâ na pe umă r. Aveam degetele reci de la cutia de cola, dar elnici n-a tresă rit. — Respir ă , şopti Simon. Numai că nu se poate trezi. Tori se apropie de pat. Cu colţ ul ochiului, am v ă zut-o examinâ ndu-l rapidpe Derek.



— Ştii, privit din unghiul ă sta, nu arat ă prea r ă u, zise ea. M-am uitat ur â t la ea. — Spuneam şi eu… M-am aplecat peste Derek, strigâ ndu-l pe nume câ t de tare am îndr ă znit. — Personal, sunt mai degrabă tipul de fat ă care joacă pe linia mediană a

terenului, zise Tori, dar dacă ţ ie-ţ i plac funda şii, el este… Încrunt ă tura mea o reduse la t ă cere. — Îmi stai în lumină , am zis eu, f ă câ ndu-i semn să se dea la o parte. — Ştii să dai primul ajutor, Chloe? Am clă tinat din cap. — Atunci tu îmi stai în lumină . Dă -te! Am lă sat-o pe ea. I-a cercetat pulsul şi respira ţ ia, spunâ nd că ambelepă reau în regulă , apoi se aplecă să -i vadă fa ţ a. — Nimic ciudat în r ă suflare. Miroase a… past ă de dinţ i. Ochii lui Derek se deschiser ă şi primul lucru pe care l-a v ă zut a fost fa ţ alui Tori la câţ iva centimetri de a lui. Să ri în capul oaselor şi trase o înjur ă tur ă .Simon începu să r â dă . Eu i-am f ă cut semne disperate să lase gă lă gia. — Te simţ i bine? l-am întrebat pe Derek. — Acum, da, zise Simon. După ce Tori l-a f ă cut să -i sar ă inima din piept. — Nu puteam să te trezim, i-am spus eu. Tori voia să se asigure că totule în regulă . El continuă să clipească , dezorientat. — Am o cola în…, am început eu. — O aduc eu, zise Tori. M-am întors la Derek. Continua să clipească buimac. — Derek?

— Mda. Bă lmă ji ceva de parcă avea prune în gur ă , apoi se str â mbă şi îşi dreseglasul. — Cum te simţ i? l-am întrebat. — Obosit. Trebuie să fi dormit adâ nc. — Ca valiză -n gar ă , zise Simon. — Te simţ i ameţ it? l-am întrebat. — Mda, se str â mbă el din nou. Ce-am mâ ncat asear ă ? Am simţ it un fior rece. — Îţ i simţ i gura uscat ă şi amor ţ it ă ? — Mda. Înjur ă şi se ridică . Câ nd Tori a venit înapoi, i-am smuls din mâ nă cutia de cola. — S-au dat somnifere. — Somnifere? Simon se opri doar o secundă , apoi zise: Andrew! — Mă duc să aduc bagajele noastre, zise Tori. Le că raser ă m înapoi în camere, seara, de teamă că , în debaraua de laparter, ar fi putut să dea cineva peste ele.



Eu l-am adus pe-al lui Derek, în vreme ce el pompa şi restul de cola. — Andrew ne-a adus nişte cutii de cola asear ă , înainte de culcare, ziseSimon, luâ nd rucsacul să u. — Şi a precizat care era a lui Derek? — N-a fost nevoie. A mea e întotdeauna dietetică .

M-am uitat la Derek, care se şterse cu mâ na la gur ă . — Crezi c-o să poţ i merge? — Mda. Numai să mă îmbrac. De ce l-ar fi drogat Andrew pe Derek? Oare veneau după el, în noapteaasta? Sau paranoia noastr ă fusese foarte întemeiat ă şi grupul ştia exact cepuseser ă m la cale? în orice caz, cel mai bun lupt ă tor al nostru era scos din joc. — O să r ă mâ n eu cu Derek, am zis. Simon, poţ i s-o acoperi pe Tori şi să

v ă duceţ i în camera lui Andrew? El se uit ă la Derek, pentru confirmare. Derek clipi insistent, încercâ nd să se concentreze, apoi izbuti un cleios: — Mda. Faceţ i a şa. — Dar fiţ i cu bă gare de seamă , am zis. Sunt mari şanse ca Andrew să nufie în pat. Se întoarser ă , zece minute mai t â rziu. — Nu e aici, şopti Simon. — Ce? — Nu e nici urmă de el pe nică ieri, zise Tori. Camioneta e afar ă , dar încasă nu e nici o lumină aprinsă . — Iar pantofii lui au dispă rut, zise Simon. — S-a dus la înt â lnire cu cineva, am şoptit eu. Cineva trebuie să fi venitaici ca să -l ia pe Derek, iar Andrew e afar ă , cu acela, încercâ nd să stabilească

modul de operare. — Sau a fost r ă pit, zise Tori. Derek îşi frecă fa ţ a, apoi scutur ă energic din cap. — L ă sa ţ i-l pe Andrew. Hai să mergem şi să fim atenţ i. Simon aruncă un bra ţ de-al lui Derek peste umerii lui, în pofidaprotestelor fratelui să u. Eu că ram bagajele lui Derek, în plus pe-ale mele, iar

Tori, pe ale lui Simon. Ne-am uitat bine de-a lungul holului întunecat. Derek adulmecă . Ultimaurmă a lui Andrew era veche, ceea ce însemna că nu mai trecuse pe la etaj decâ nd adusese cutiile de cola. Derek se opri în capul scă rii principale şi trase cuurechea, apoi clă tină din cap. Nici un sunet nu venea de jos. Ne-am îndreptat că tre scă rile ce duceau în spatele casei, acelea înguste,pe care le descoperiser ă m mai devreme, probabil scă rile servitorilor deodinioar ă . Asta era una dintre aripile în care Tori nu f ă cuse cur ăţ enie – şi,aparent, nu f ă cuse nimeni de foarte mulţ i ani, iar eu a trebuit să -mi acopă rnasul şi gura ca să nu str ă nut de la praf. Câ nd am ajuns la parter, eu eram prima, Tori imediat în spatele meu, iarSimon, sprijinindu-l pe Derek, veneau la urmă . Scă rile se terminau la o uşă .



Am apă sat pe clanţă încet, încercâ nd să nu fac zgomot. A cobor â t puţ in, apoi s-a înţ epenit. Am împins. Uşa nu se clintea. Tori se strecur ă pe lâ ngă mine şi încercă şi ea. — Încuiat ă , şopti ea. Am crezut că voi… — Am verificat toate uşile asear ă , zise Simon. Pe bune. Era descuiat ă .

— La o parte, mormă i Derek, încă vorbind greoi. Ne-am înghesuit în perete, să -i facem loc. For ţă clanţ a şi încuietoareaplesni, f ă câ ndu-mă să mă chircesc la zgomot. Scă rile se deschideau într-o încă pere întunecat ă , cu tavan scund. O fost ă că mar ă , sau cam a şa ceva. Tori aprinse lanterna. Încă perea era murdar ă şigoală – încă o dovadă că nimeni nu mai folosea de mult scă rile astea. De dataasta, ea ajunse prima la uşă . Ştiam ce avea să gă sească înainte să ne anunţ e. — Încuiat ă . — Serios? şopti Simon. Derek trecu ferm pe lâ ngă noi, treaz de-acum. Apă să pe clanţă şi, dinnou, încuietoarea trosni. Smuci de uşă . Aceasta nu se clinti. Trase mai tare,f ă câ nd balamalele să geamă . — E încuiat ă cu o vrajă , zise un glas din spatele nostru. Ne-am întors şi l-am v ă zut pe Andrew intr â nd pe uşa scă rii. Degetele luiSimon zburar ă în sus, pentru o vrajă de respingere. Derek se r ă suci, gata deatac. Andrew îşi zv â rli mâ na în direcţ ia mea. Din v â rful degetelor lui zburar ă scâ ntei. Şi Simon, şi Derek se oprir ă . Andrew afişă un zâ mbet viclean. — M-am gâ ndit eu că asta ar putea să ţ ină . Simon, ştii cum funcţ ionează treaba asta. Am o vrajă gata de lansare. Nu trebuie decâ t să rostesc un cuv â ntca s-o termin.

— Ce-ce fel de vrajă ? am şoptit eu, hipnotizat ă de scâ nteile acelea cesă reau spre mine. — Letală , zise Andrew. Derek mâ r â i. Un mâ r â it adev ă rat, at â t de să lbatic, încâ t am simţ it fiori laceaf ă . Mai într-o parte, Tori îmi spuse ceva numai cu buzele. N-am putut să -midau seama ce zicea, dar am bă nuit că mă avertiza că avea să arunce o vrajă . — Nu, zise Derek, cuv â ntul sunâ nd tot ca un mâ r â it. Privirea lui era fixat ă pe Andrew şi am crezut că lui îi vorbeşte, însă ochiiîi alunecar ă iute spre Tori: — Nu. — Ascult ă -l pe Derek, zise Andrew. Dacă ar fi considerat că exist ă vreoşansă ca să ajungă la mine mai înainte să lansez vraja asta, ar fi f ă cut-o elînsuşi. Tori, treci în fa ţ a mea, te rog, ca să -ţ i pot vedea buzele. Simon, lasă mâ inile jos. Derek? M-am uitat la Derek. Ochii lui erau a ţ intiţ i asupra lui Andrew,fulger â ndu-l cu privirea, iar muşchii obrazului erau str â ns încorda ţ i. Andrew îi



rosti din nou numele, dar el nu pă ru să -l audă , închizâ nd şi deschizâ nd pumniipe lâ ngă corp. — Derek! repet ă Andrew, mai t ă ios. — Ce? Un alt mâ r â it în chip de cuv â nt.

Andrew tresă ri, apoi se adună şi îşi îndrept ă umerii. — Întoarce-te cu spatele. — Nu. — Derek! Derek doar îl ţ intuia cu privirea. Apoi îşi plecă puţ in capul şi nu i-amputut vedea expresia, dar ceva din ea îl f ă cu pe Andrew să se dea înapoi, doarpuţ in. Mă rul lui Adam îi să lt ă vizibil. Încercă să -şi recapete st ă pâ nirea, încercă să -i înfrunte privirea lui Derek, dar nu reuşi întru totul. Îşi îndoi degetele,scâ nteile să rind câ nd se apropiar ă unele de altele. — Derek? am şoptit eu. Te rog. Nu face asta. El tresă ri la auzul vocii mele, rupâ nd contactul vizual cu Andrew, iar însecunda în care o f ă cu, expresia i se schimbă , lupul tr ă gâ ndu-se înapoi şiDerek revenind. — F ă cum spune el, am zis. Te rog. El încuviinţă şi se întoarse încet, cu fa ţ a la perete. — Mulţ umesc, zise Andrew. Speram să evit asta, dar bă nuiesc că amsubestimat doza. Nu vreau să -ţ i fac r ă u, Derek. De aceea ţ i-am dat somnifere.Nu vreau să -i fac r ă u nici unuia dintre voi. Sunt aici să v ă protejez. Cum amf ă cut-o întotdeauna. Simon pufni dispreţ uitor. — Mda, cu siguranţă nu vrei să -i faci r ă u lui Derek. Le-ai cerut

v â rcolacilor ă lora să -l ucidă f ă r ă să sufere, nu? — N-am încercat să -l ucid pe Derek. — Nu, ai plă tit pe cineva s-o facă . Tu eşti prea la ş ca să -l priveşti în fa ţă şi să apeşi pe tr ă gaci. Sau poate că n-ai vrut să te murdă reşti. Ştiu câ t de multîţ i plac hainele tale. Petele de sâ nge sunt o nenorocire pâ nă le scoţ i. — Eu n-am… — Ţ i-am gă sit e-mailurile! să ri Simon, apoi, după o privire de la Derek, seopri şi îşi lă să iar ăşi mâ inile pe lâ ngă corp. Ştim că ai fost şi tu implicat. — Da, am participat la planul de a-l duce pe Derek şi a-l preda Haitei.

Asta a ţ i gă sit, nu-i a şa? Dar nică ieri n-a ţ i v ă zut că eu mi-a ş fi dat acordul să fieucis. Asta a fost în întregime fapta lui Russell. Planul nostru era să -l ducem laHait ă . Tomas şi cu mine am adunat toate informa ţ iile pe care le-am pututobţ ine despre ei, pâ nă câ nd ne-am asigurat că n-ar fi ucis un v â rcolac deşaisprezece ani. Şi la ei este ca la orice alt grup organizat de supranaturali – unloc pentru cei din specia lor ca să înveţ e cum să -şi controleze puterile şi să tr ă iască în lumea oamenilor. Un loc în care ei pot tr ă i împreună cu ceiasemenea lor.



Mi-am f ă cut curaj să arunc o privire spre Derek, a ştept â ndu-mă să v ă dun lică r care să spună că într-adev ă r asta îşi dorea. Dar el doar se uita lung laperete, cu ochi goi, f ă r ă nici o emoţ ie. — M-am gâ ndit că a şa e cel mai bine pentru tine, Derek, continuă

Andrew. V â rcolacii se cuvine să fie împreună cu v â rcolacii.

— Şi fiii cu ta ţ ii, am zis eu, liniştit. Andrew înţ epeni. Privirea lui fulger ă spre mine, circumspect ă . — Am gă sit şi e-mailurile acelea, am zis eu. L-ai ţ inut pe tat ă l lor departede ei. O pauză . Apoi: — Da, e-adev ă rat. Dar exist ă un motiv întemeiat. — Nu mă îndoiesc, zise Simon, cu vocea înecat ă de sarcasm. Dă -mi voiesă ghicesc. Tata este cu adev ă rat un vr ă jitor Cabal malefic. Sau un agent dublude-al Grupului Edison. Alege tu. Este un tip r ă u, foarte r ă u, care ne-ar fi ucisdacă ar fi avut ocazia. — Nu, Simon, zise Andrew şi vocea i se îmblâ nzi Tat ă l vostru este cel mai

bun tat ă pe care-l cunosc. A renunţ at la tot – carier ă , prieteni, via ţă personală – ca să devină fugar şi să v ă protejeze pe voi. A refuzat să se ală ture grupuluinostru, pentru că ar fi putut să v ă pună în pericol. Prioritatea lui sunteţ i voidoi, nu desfiinţ area Grupului Edison. Nu m-ar fi lă sat în veci să v ă duc înapoila laborator ca să mă ajuta ţ i să -i opresc. Dacă îl chemam, v-ar fi luat – pe toţ ipatru – şi ar fi fugit. Mi-ar fi spus să anihilez Grupul Edison f ă r ă voi. — Nu-i o idee rea, zise Tori. Andrew clă tină din cap. — Dacă v ă ia Kit, copii, atunci sunteţ i în siguranţă . Dacă sunteţ i însiguranţă , atunci oamenii mei nu mai au nici o motiva ţ ie să desfiinţ eze Grupul

Edison. De ani de zile încerc să -i conving să facă asta, iar acum par gata deacţ iune, însă numai dacă exist ă o ameninţ are imediat ă . Dacă voi a ţ i pleca, ei s-ar întoarce la monitorizare. Dar şi asta numai dacă s-ar hot ă r î să v ă lase să pleca ţ i cu el. — De ce s-ar opune? zise Simon. A şa nu mai trebuie să aibă ei grijă denoi. — Pentru mulţ i dintre ei, asta este cea mai mică dintre neplă ceri, cu mult sub îngrijorarea referitoare la ameninţ area pe care o reprezenta ţ i voi pentrulumea supranaturalilor pe ansamblu. Dacă tat ă l vostru vine… Îşi schimbă poziţ ia, mişcâ ndu-şi mâ inile, iar vraja tremur ă pentru ofracţ iune de secundă , înainte de a-şi relua intensitatea. — Sper ca Russell să fi acţ ionat singur câ nd le-a cerut acelor v â rcolacisă -i ucidă pe Derek şi Chloe, dar să fiu sincer… nu ştiu. — Dr ă guţ i prieteni ai pe-aici. — Da, unii dintre ei sunt prietenii mei, Simon, dar cei mai mulţ i sunt camembrii unui club oarecare.



Împă rt ăşim un interes, nimic mai mult. Interesul acela este de a protejalumea noastr ă . Pentru mine, asta înseamnă anihilarea Grupului Edison.Pentru unii dintre ei… — Înseamnă anihilarea noastr ă , am murmurat eu. — Nu-l asculta, Chloe, zise Simon. E un mincinos şi-un tr ă dă tor. Dacă

oamenii ăştia ar fi at â t de îngrijora ţ i din cauza noastr ă , de ce ne-ar lă sa singurinumai cu el care să ne supravegheze? — Nu v-au lă sat. Tocmai de aceea a trebuit să v ă opresc mai înainte să puneţ i piciorul dincolo de pragul ă la. Simon r â se. Nu era deloc un r â s plă cut. — Desigur, pentru că pâ ndesc în întuneric, a ştept â nd să ne doboare cu

vr ă ji de descă rcare electrică . Nu, stai, ă sta eşti tu, nu-i a şa? Andrew îşi cobor î degetele doar o fracţ iune de secundă , ca şi cum ar fi

vrut să -şi retragă ameninţ area. — Ei, da, sunt acolo, Simon. Nu chiar în fa ţ a uşii, dar destul de aproape,pă zind toate că ile de scă pare. Pentru că exact de asta se tem cel mai mult. Că

veţ i scă pa. Că veţ i da fuga la oamenii obişnuiţ i şi ne veţ i expune pe noi. Sau că v ă veţ i pierde controlul şi ne veţ i expune. A ţ i fugit de la Sanatoriul Lyle şi a ţ ifugit de la Grupul Edison. Care e primul lucru pe care îl veţ i face câ nd veţ i avea cel mai mic necaz? Veţ i fugi şi… Derek plonjă . Mă lovi în umă r şi mă dobor î la podea, aterizâ nd deasupramea. Trupul lui tresă lt ă de parcă ar fi fost lovit cu vraja, iar eu am scos unţ ipă t, lupt â ndu-mă să mă ridic, dar el m-a ţ inut la podea, şoptind: „Sunt bine.E în regulă ”, pâ nă câ nd în sf â r şit cuvintele lui au că pă tat sens. Mi-am ridicat capul ca să -l v ă d pe Andrew ţ intuit într-o vrajă de legare, întimp ce Simon se repezea la picioarele lui. Simon îl legă şi îi r ă suci mâ inile la

spate. Derek se ridică să -l ajute. Îl ţ inu pe Andrew să nu mişte. — E-eşti bine? Nu te-a lovit cu vraja? l-am întrebat eu, apropiindu-mă ,cu genunchii nesiguri. — Ba da, m-a lovit. Andrew îşi ridică privirea: — Şi, după cum vezi, a fost o descă rcare electrică neletală . Am spus că nu vreau să -ţ i fac r ă u, Derek. Nu i-a ş fi f ă cut r ă u nici lui Chloe. Voiam doar să mă asculta ţ i. — Am ascultat, zise Derek. Simon? Cred că am v ă zut nişte sfoar ă prinatelier. Chloe? R ă mâ i aici. Tori? Acoper ă -l pe Simon, în caz că mai e cineva încasă . Treizeci şi trei. Derek avea mai multe întrebă ri pentru Andrew. L-a descusut despre ce seînt â mplase de fapt în acea noapte acasă la el. Andrew a recunoscut că participase la plan, înscenâ ndu-şi r ă pirea şi interpret â nd rolul GrupuluiEdison. Totul fusese o înscenare – chiar şi câ nd avuseser ă m prilejul de acaptura o sta ţ ie de emisie-recepţ ie ca să putem auzi despre „scă parea” lui. Se



dă duser ă apoi drept salvatorii noştri, ca să ne poat ă lua în custodia lorprotectoare. Simon veni în fugă şi aruncă la podea un colac de sfoar ă . — Telefonul lui mobil. Putem să -l sună m pe tata. Caut ă -l prin buzunare. — Este în noptiera de la capul patului meu, zise Andrew. Şi este inutil.

Au fost anulate apelurile şi de trimis şi de primit, şi a fost închis toat ă noaptea.Cred că e cineva care foloseşte un sistem de blocaj asupra casei. — N-am să cred ce spui, zise Simon. — Nici nu mă a ştept s-o faci. F ă r ă îndoială , nu aveam semnal. Nici câ nd ne-am furişat pe acoperiş n-amers. A şadar, Andrew spusese adev ă rul în privinţ a asta. Dar cum r ă mâ nea cucelelalte? Chiar erau oamenii lui afar ă , a ştept â nd şi pâ ndind? Sau era doar oalt ă minciună de-a lui care să ne împiedice să fugim? L-am legat pe Andrew, i-am pus că luş şi l-am dus în pivniţă . Apoi ne-amsf ă tuit. Deloc surprinză tor, Tori voia să for ţă m ieşirea. Simon o susţ inu. Niciunuldintre noi nu voia să r ă mâ nă aici nici o clipă mai mult decâ t era necesar.

Aveam să fugim şi, dacă ne prindeau, după cum spusese Tori, „Ce-or să facă ?Or să ne împuşte?” Problema era că , foarte probabil, exact asta aveau să facă . Nu credeam că Russell acţ ionase singur. Să fi fost ajutat de Gwen? Saude mai mulţ i? Câţ i oameni din acest grup s-ar fi bucurat, în secret, să ne vadă mor ţ i – o soluţ ie convenabilă la dilema existenţ ei noastre incomode? Chiar dacă nu ne voiau mor ţ i, în caz că toţ i patru am fi fost prinşifurişâ ndu-ne prin pă dure cu rucsacurile în spinare, n-ar mai fi încă put nici oîndoială asupra intenţ iilor noastre. Ne-am fi pierdut şansa de a mai scă pa

vreodat ă . A şadar, n-ar fi trebuit să se ducă decâ t unul dintre noi. Dar cine? Derekera cel mai susceptibil de a fi ucis dacă ar fi fost prins. Tori poate că -şirostogolea ochii în cap la sugestia că ne aflam în primejdie de moarte, dar niciea nu se oferi voluntar. Iar lui Derek nu-i plă cea deloc ideea să plece Simon sausă plec eu. Ne-am certat. Apoi ne-am despă r ţ it, Derek şi Simon cobor â nd în pivniţă ca să obţ ină mai multe informa ţ ii de la Andrew, iar Tori hot ă r â nd să mai cautepe laptopul lui Andrew, ca să vadă dacă nu gă sea ceva ce ne scă pase, ceva cear putea sprijini sau desfiinţ a afirma ţ iile lui. În timp ce ea că uta, eu am îngenuncheat şi am încercat s-o invoc pe Liz.Ea ar fi fost soluţ ia perfect ă în problema aceasta – ar fi putut să se strecoareafar ă ne-observat ă şi să vadă dacă supraveghea cineva casa. Am avut grijă să mi-o imaginez foarte clar şi s-o chem pe nume, ca să nu îi aduc din înt â mplarepe Royce sau pe dr. Banks. Mai era cineva pe care mi-ar fi plă cut s-o contactez

– mama -, dar nu mă puteam gâ ndi la varianta asta. Chiar dacă o aduceam, mă îndoiam că a ş fi putut s-o ţ in aici destul câ t să întreprindă că ut ă ri pentru noi.



Prin urmare, am chemat-o pe Liz. Am chemat-o şi-am chemat-o, dar n-am simţ it nici mă car o tresă rire. — Derek e cu voi, fetelor? Am să rit speriat ă . Simon intr ă în camer ă . M-am ridicat. — Eu credeam că e cu tine, am zis.

— Nu. M-a pus să -mi fac testul de sâ nge şi a trebuit să mă nâ nc ceva, dar câ nd m-am întors, Andrew era singur. — Te ajut să -l cauţ i. L-am gă sit pe Derek pe acoperiş, uit â ndu-se, ciulind urechea şiadulmecâ nd după vreun semn că cineva ar fi ţ inut casa sub supraveghere. — Oh, asta-i o idee grozav ă , am spus eu. Bă iatul pe care e cel maiprobabil că l-ar împuşca st ă pe acoperiş, oferindu-le o ţ int ă perfect ă . — Nu mă v ă d ei aici, sus. Câ nd i-am aruncat o privire dojenitoare, a oftat, de parcă f ă ceam dinţâ nţ ar armă sar, apoi s-a a şezat şi a zis: — OK? — Nu cred că e lipsit de pericol pentru tine să te afli aici. — Doar vreo câ teva minute. Îşi scoase haina şi o întinse în lă turi. Stai josaici, între mine şi horn. E un loc sigur. — Nu pentru mine îmi fac eu griji. — Eu sunt bine. — De unde ştii? Ar putea avea ochelari cu infraroşii, puşti cu lunete… Colţ urile gurii îi zv â cnir ă şi m-am a şteptat să -mi tr â ntească un „Ai v ă zutprea multe filme”. N-a spus-o, dar ştiam că asta gâ ndea. — Nu vii înă untru, nu-i a şa? — O să vin. Stai jos. Vreau să vorbesc cu tine.

— Iar eu vreau să intri în casă . Putem vorbi înă untru. — Nu adulmec pe nimeni aici. Cred că Andrew minte. — Te rog, Derek. Vii înă untru? — Într-un minut. M-am întors şi am plecat. — Chloe… Am sperat că mă va urma. Ştiam că n-o va face. Şi n-a f ă cut-o. — L-am gă sit, i-am zis lui Simon, câ nd l-am înt â lnit pe holul de la etaj.Pe acoperiş. — Pe acoperiş? Bă nuiesc că i-ai spus că e t â mpit. — L-am rugat să vină jos. N-a vrut. — Pentru că e convins că ă sta e cel mai bun lucru de f ă cut. Cel mai bunlucru pentru toat ă lumea, adică , într-o zi o s-ajungă să se… Simon îşi trecumâ inile prin pă r. Pot să -i vorbesc. Pot să ţ ip la el. Pur şi simplu nu pricepe. Nue înclinat spre sinucidere. Nu că nu i-ar pă sa dacă tr ă ieşte sau moare. Doarcă … — Nu e o prioritate.



— Nu câ nd intervine problema de a ne apă ra pe noi. El poate susţ ine că asta-i tr ă să tura lui de lup, dar v â rcolacii ă ia doi pe care i-a ţ i înt â lnit nu searuncau singuri în bă taia puştii ca să se salveze unul pe altul, nu-i a şa? — Nu. Oft ă prelung.

— S-ar putea să ştiu eu o metodă de a-l aduce jos, spuse. Dar nu spera. — Nu sper. După plecarea lui Simon, am înţ eles ce trebuia f ă cut. Mai erau doarcâ teva ore pâ nă se lumina de ziuă şi noi st ă team pe loc ca nişte că prioarenă ucite de lumina farurilor, a ştept â nd să ne lovească ma şina. Trebuia să ştimdacă într-adev ă r era cineva afar ă , supraveghind casa şi împrejurimile şi existadoar o singur ă cale de a face asta cum trebuie. Treizeci şi patru. Am ieşit afar ă pe uşa din spate şi am luat-o pe lâ ngă casă , unde Dereknu mă putea ză ri de pe acoperiş. V â ntul sufla din spate, însemnâ nd că nici mirosul meu n-avea să fiepurtat pâ nă la el. Bine. M-am strecurat în pă dure. Cea mai bună cale de a afla dacă ne pă zea cineva casa era să trimitemafar ă o momeală . Dintre noi patru, eu eram cea mai potrivit ă alegere. Nu aveamnici puterea lui Derek, nici vr ă jile lui Tori sau ale lui Simon. Eu eram cea maimică şi cea mai puţ in capabilă de a mă apă ra; şi, oricâ t nu mi-ar fi plă cut asta,în clipa de fa ţă neajutorarea mea era un avantaj, pentru că reprezentam ceamai mică ameninţ are. Exista doar o singur ă problemă . Proprietatea era uria şă . Asta însemna că era ditamai perimetrul de acoperit. Deci, cum ar fi procedat ei? Câ nd Derek îipusese întrebarea asta lui Andrew, el r ă spunsese că foloseau vr ă ji. Simon nu

era convins că ar fi fost posibil, dar recunoscuse că nu ştia sigur. Câ t despre noaptea trecut ă , câ nd fuseser ă m eu şi Derek afar ă , pă rea deînţ eles că nu pă ziser ă proprietatea – îi avuseser ă pe Liam şi pe Ramonînsă rcina ţ i cu asta. Dar mai devreme, câ nd Simon şi cu mine fuseser ă m laîngheţ at ă ? Andrew spusese că ne urmă riser ă şi nu-şi f ă cuser ă griji c-am puteasă plecă m, ştiind că Simon nu l-ar fi lă sat pe Derek în urmă . Totuşi… Eu chiar credeam că eram supraveghea ţ i? Nu. Andrew nă scocisepovestea asta cu baubau ca să ne ţ ină în casă pâ nă câ nd prietenii lui aveau să -şi facă apariţ ia, diminea ţ a, şi să -l salveze. Prin urmare, tot ce trebuia să fac erasă dovedesc că am putut ajunge la sta ţ ia de benzină . Pâ nă acolo, trebuia să trec prin pă dure. Mergâ nd a şa, luminile casei au

început să dispar ă şi m-am trezit în beznă – un întuneric de-ţ i bă gai degetele înochi. Luasem cu mine o lanternă , dar de îndat ă ce intrasem în pă dure, îmidă dusem seama că nu fusese deloc cea mai str ă lucit ă idee a mea din toatetimpurile. A ş fi putut la fel de bine să -mi pun o să geat ă fluorescent ă deasupracapului.



Dar chiar şi f ă r ă lanternă puteam să atrag atenţ ia cuiva, fiindcă ,orbecă ind, mă împiedicam şi mă ciocneam de toate lucrurile din jur. Prinurmare, am aprins-o – acoperind totuşi fasciculul cu palma, lă sâ nd să iasă doar câ teva raze slabe. Pă durea era cufundat ă în beznă , dar nici pe departe în linişte. Crenguţ ele

trosneau, frunzele foşneau. Un şoarece a chiţă it, iar ţ ipă tul i-a fost curmat brusc de un cr ă nţă nit de oase care mi-a f ă cut r ă u. V â ntul şoptea şi se t â nguiape deasupra capului. Chiar şi picioarele mele f ă ceau zgomot la fiecare pas. Amîncercat să mă concentrez asupra lor, dar cu câ t mai cu grijă păşeam, cu at â tmai mult sunau ca bă t ă ile unei inimi, buf-buf, buf-buf, buf-buf. Am înghiţ it însec şi am str â ns mai tare lanterna în mâ nă , plasticul alunecâ ndu-mi întredegetele umede de sudoare. Continuă să mergi. R ă mâ i pe potecă . Un pas şi-apoi celă lalt. O bufniţă buhă i. Am să rit speriat ă . Un for ă it, ca un r â s înfundat, şi m-am întors, degetele alunecâ ndu-mi de pe geamul lanternei, iar raza de lumină s-a r ă sucit într-un arc de cerc, f ă r ă să dezv ă luie nimic vederii. Cine credeai că era? Vreunul din grupul lui Andrew? R â zâ nd de tine? Mi-am slă bit str â nsoarea mortală de pe tubul lanternei şi am trecut-o înmâ na cealalt ă , ştergâ ndu-mi palma umedă de jeanşi, apoi am acoperit din noufasciculul. Am tras adâ nc aer în piept, respir â nd aerul ce mirosea a ploaie. Aploaie şi a pă mâ nt reav ă n, cu o slabă miasmă de putreziciune. Corpuri moarte.Creaturi putrezinde. O alt ă respira ţ ie şi am început să merg din nou, t â r â ndu-mi pa şii, cuumerii aduşi, v â r â t ă câ t puteam mai adâ nc în jacheta de schi, cu v â ntul t ă iosîngheţâ ndu-mi nasul şi urechile. Mi-am ridicat privirile, sper â nd să ză resc lumina lunii, dar n-am v ă zut

decâ t petice de cer cenuşiu printre copacii deşi, cu crengile împletite deasupracreştetului meu ca nişte lungi şi încovoiate… M-am uitat în jos, dar nici aici priveliştea nu era mai plă cut ă . Copacii seîntindeau la nesf â r şit de jur împrejur, zeci de trunchiuri groase, oricare dintreele put â nd fi o stafie care st ă tea acolo, urmă rindu-mă , pâ ndind… Pă mâ ntul pe care că lcam acum era mai moale, iar fiecare pas f ă cea unzgomot înfior ă tor, clef ă it. L ă st ă rişul f âşâ i în st â nga mea şi la nă ri mi-a ajuns uniz de carne în descompunere. O imagine îmi fulger ă prin minte – câ inele zombi,iepurele zombi şi ce altceva mai fusese acela pe care îl înviasem noapteatrecut ă . Oare chiar îi eliberasem pe toţ i? Sau mai erau încă aici, a ştept â ndu-mă ? Am gr ă bit pasul. O şoapt ă nearticulat ă se auzi în spatele meu. M-am r ă sucit, încleşt â ndu-mi degetele pe lanternă . Glasul continua să şoptească , sunetul susur â nd în

jurul meu. L-am urmă rit cu raza tremur ă toare a lanternei, dar n-am v ă zutnimic. Ceva îmi lovi bra ţ ul bandajat. Am ţ ipat şi-am tresă rit. Lanterna mi-azburat din mâ nă , a lovit pă mâ ntul şi s-a stins.



M-am lă sat în genunchi şi-am bâ jbâ it gr ă bit ă după ea, pâ nă câ nd amgă sit-o. Am apă sat întrerupă torul. Nimic. Am bă tut lanterna de genunchi, dar a r ă mas moart ă . Am clipit des şi,treptat, am început să desluşesc gr ă mezile tufelor gheboşate şi trunchiurilenoduroase ale copacilor.

— Ţ i-e frică de întuneric? şopti o voce. Am bă tut din nou lanterna. Mai tare. Nimic. — Dr ă guţă haina ta roşie. Scufiţ a Roşie, singur ă -singurică , noaptea înpă dure. Unde ţ i-e lupul cel mare şi r ă u? Un fior rece mă str ă bă tu. — Royce. — Istea ţă fat ă . Ce pă cat că nu eşti destul de istea ţă ca să ştii ce li seînt â mplă fetiţ elor singure în pă dure, noaptea. Mi-am amintit imaginea reziduală pe care o v ă zusem la popasulcamioanelor, cu fata însâ ngerat ă şi bă tut ă , care se t â ra printre tufele de subcopaci, încercâ nd disperat ă să scape de atacatorul ei, dar care sf â r şise cu gâ tult ă iat, sâ nger â nd şi murind în pă dure, îngropat ă acolo. Royce r â se, un hohot plin, debordâ nd de plă cere. Se bucura de frica mea.O savura. Mi-am înă buşit-o, am v â r â t lanterna în buzunar şi am început să merg iar ăşi. — Ştii a cui haină o por ţ i? A lui Austin. Jacheta lui de schi. Culoareasâ ngelui. Foarte nimerit, nu? A murit într-o haină roşie. De sâ nge, creieri şisf ă r â mă turi micuţ e de os. Am gr ă bit pasul. — Câ nd te-am v ă zut venind, pentru o secundă am avut impresia că e

Austin. Dar tu nu semeni cu el. Nici pe departe. Tu eşti o fat ă micuţă şi

dr ă guţă , ştiai? Am încercat să nu-i mai ascult vocea, concentr â ndu-mă în schimb lazgomotul pa şilor mei, dar pa şii f ă ceau mult mai puţ in zgomot acum, preapuţ in, şi parcă nu mai exista nimic decâ t pă durea asta întunecat ă şi t ă cut ă şi

vocea lui Royce. Se materializase acum, mergâ nd pe lâ ngă mine. Simţ eamfurnică turi pe sub piele, dar am rezistat pornirii de a-mi freca bra ţ ele. — Îmi plac fetele dr ă guţ e, zise el. Şi ele mă plac pe mine. Trebuie doar să ştii cum să le iei. R â njetul lui sclipi în întuneric. — Ţ i-ar plă cea s-o înt â lneşti pe una din fetele mele? Nu-i departe de aici.Doarme adâ nc sub un a şternut de frunze şi pă mâ nt. Poţ i s-o trezeşti, să sporov ă iţ i frumuşel ca între fete, şi s-o întrebi ce i-am f ă cut. Se aplecă ,şoptindu-mi la ureche: Sau vrei să -ţ i spun eu? Am că lcat puţ in greşit, iar el a r â s. M-am uitat în jur, după nişte repere,dar tot ce-am putut vedea a fost nesf â r şita pă dure întunecat ă . Ceva îmi t ă iecalea în goană . Royce r â se din nou. — Eşti sperioasă , nu? Asta-i bine pentru o necromant ă . Or să -ţ i cedezenervii cu mult înainte de-a se înst ă pâ ni nebunia.



Am continuat să merg. — Te-au avertizat despre nebunie? — Da, unchiul t ă u mi-a spus că o să ajungem toţ i nebuni ca tine. La auzul propriei voci, mi s-au potolit bă t ă ile inimii. — Ca mine? Eu nu sunt nebun. Doar îmi place să r ă nesc fiinţ ele.

Întotdeauna mi-a plă cut. Numai unchiul Todd n-a putut să vadă asta. Şi-aspus că micul căţ el al lui Austin a avut un accident, că pisica vecinilor a fostucisă de coioţ i… Ştii cum sunt adulţ ii. Mi-am gr ă bit pasul. Gr ă bi şi el pasul şi se ţ inu pe lâ ngă mine. — Câ nd am spus nebunie, mă refeream la blestemul necromanţ iei. Ţ i-au

vorbit despre asta, nu-i a şa? Sau poate că le-a fost frică s-o facă . Eşti a şa of ă ptur ă delicat ă . N-am zis nimic. — Ştii, după o via ţă întreagă de v ă zut stafii, necromanţ ii… — Nu mă interesează . — Nu mă întrerupe! Vocea lui deveni rece. — Ştiu totul despre nebunie, am minţ it eu, deci nu mai trebuie să -mispui tu. — OK, atunci o să vorbim despre fat ă . Vrei să auzi ce s-a înt â mplat cuea? Am cotit la st â nga. — Îmi întorci mie spatele? Tonul acela îngheţ at i se strecur ă din nou în voce. Am f ă cut trei pa şi,apoi ceva îmi lovi t â mpla. M-am clă tinat. O piatr ă câ t un ou să ri pe pă mâ nt şise rostogoli înaintea mea.

— Nu mă ignora, zise Royce. Nu mă întrerupe. Nu-mi întoarce spatele. M-am oprit şi m-am întors. El a zâ mbit. — A şa-i mai bine. Acuma, despre ce vrei să -ţ i vorbesc? Despre ce i-amf ă cut fetei ă leia? Sau despre blestemul necromanţ iei? Alege! I-am dat un br â nci mintal. Imaginea lui pâ lpâ i, apoi reveni brusc, cu fa ţ aschimonosit ă de furie. — Încerci cumva să mă scoţ i din să rite? Pentru că asta ar fi o idee cu-adev ă rat proast ă . Dispă ru. M-am r ă sucit, încercâ nd să -l gă sesc. O piatr ă mă izbi în spatelecapului, at â t de tare că , pentru câ teva clipe, mi-am pierdut cunoştinţ a, că zâ ndîn genunchi, cu sâ ngele şiroindu-mi pe gâ t în jos. Am să rit în picioare şi-am rupt-o la fugă . Piatra urmă toare m-a nimerit înumă r. Am continuat să fug, încercâ nd să -l vizualizez zbur â nd în cealalt ă dimensiune, dar nu mă puteam concentra, nu îndr ă zneam să închid ochii nicimă car pentru o secundă , picioarele mi se încurcau în lă st ă rişul de sub copaci,crengile îmi biciuiau fa ţ a, poteca r ă mă sese mult în urmă . O piatr ă m-a lovit în spatele genunchiului şi m-am împiedicat. Am izbutit să mă ţ in pe picioare, f ă câ nd câţ iva pa şi poticniţ i, apoi am luat-o din nou la



Am izbucnit în r â s, un r â s tremur ă tor, gata-gata să dea în plâ ns, iargenunchii mi s-au înmuiat de uşurare. Ea se apropie. — A şadar, o să ghicesc că nenorocitul ă la e un semidemon telechinetic ca şi mine. Tot din experiment?

Am încuviinţ at din cap. — Ceea ce nu înseamnă că sunt rudă cu el, nu-i a şa? — Nu prea cred. — Pfiii, ce bine! Pentru că am deja destui ţ icniţ i în arborele meugenealogic. Că tot vorbeam de ţ icniţ i, tu ai un soi de radar pentru ei, nu-i a şa? — A şa se pare. — La mine a funcţ ionat, deşi coeficientul meu de nebuneală nu e prearidicat, deocamdat ă , întrucâ t mi-a luat o veşnicie să te gă sesc. Te puteam auzichemâ ndu-mă , dar să -ţ i r ă spund era alt ă mâ ncare de peşte. — Îţ i mulţ umesc. Glasul mi se gâ tui. Liz se gr ă bi spre mine, petrecâ ndu-şi bra ţ ul pesteumerii mei. Nu i-am putut simţ i îmbr ăţ işarea, dar mi-am putut imaginasenza ţ ia. — Bodyguardul t ă u poltergeist s-a întors la datorie. Împreună , noi două putem să ne descurcă m cu toate stafiile mari şi înfricoşă toare. Eu le bat şi tu ledai afar ă . R â njii şi adă ugă : Hei, asta-i o treabă destul de bună . — Este, am zâ mbit eu. — Că tot vorbeam despre mare şi înfricoşă tor, o să ghicesc că eşti afar ă ,acum, cu Derek, ajut â ndu-l să se Preschimbe în lup. Mai bine l-ai lua repede,pentru că prin pă durea asta sunt mai multe pericole decâ t nişte nenorociţ iaruncă tori cu pietre şi bâ te. Mai sunt şi nenorociţ i cu vr ă ji şi arme. Mă cercet ă

atent. Şi de ce am sentimentul că asta nu e o surpriză ? I-am povestit, câ t mai pe scurt şi mai liniştit am putut. — Tipul ă la, Andrew, spune adev ă rul, zise ea. Sunt patru inşi aici, înpă dure, îmbr ă ca ţ i în negru, că r â nd sta ţ ii radio şi puşti. Nu sunt mulţ i, dar aunişte gadgeturi hightech de partea lor – normale şi supranormale. Au întinssâ rme-capcană şi chestii dintr-alea de lasere infraroşii, iar eu i-am auzit

vorbind şi despre ceva numit vr ă ji de perimetru. — Atunci trebuie să ne întoarcem şi… — Şşşt! Vine cineva. M-am ghemuit. Liz îmi şopti la ureche: — Nu cred că e amicul nostru poltergeist, dar a şteapt ă aici. Mă duc să

verific. Plecă . M-am f ă cut câ t am putut eu de mică la pă mâ nt. Câ nd o siluet ă uria şă a r ă să rit în fa ţ a mea, am ţ ipat. S-a repezit la mine. — Eu sunt, şopti o voce cunoscut ă . — Der… Jap! Se împiedică . Liz, în spatele lui, ţ inea ridicat ă o creangă groasă .



— Liz, e… Îl pă li din nou, o lovitur ă bine aplicat ă între omopla ţ i, iar el că zu lapă mâ nt cu un uuuh şi o înjur ă tur ă . Ea recunoscu vocea – sau înjur ă tura – şise aplecă să se uite mai bine la el. — Hait.

— A ş zice c-a meritat-o, pentru că se furişează mereu pe lâ ngă oameni!zise Simon, apă r â nd din aceea şi direcţ ie din care venise Derek. Se uit ă în jur: — Bună , Liz… I-am ar ă tat unde era şi se întoarse că tre ea. — Bună , Simon. I-am transmis salutul, în timp ce Derek se ridica, bombă nind. — A spus careva că e Liz aici? apă ru şi Tori, împiedicâ ndu-se, din negura pă durii. Câ nd i-am ar ă tat spre Liz, Tori zâ mbi cu cel mai radios zâ mbet al ei, pecare nu i-l mai v ă zusem de… ei, bine, nici nu mai ştiu de câ nd. Liz fuseseprietena lui Tori la Sanatoriul Lyle, şi s-au salutat, eu jucâ nd rolul de interpret. — Voi ce că uta ţ i aici? i-am întrebat eu. — Noi suntem trupa oficială de recuperare a ta, zise Tori. Completat ă cuun câ ine de v â nă toare. F ă cu semn spre Derek, care-şi scutura jeanşii. — Ţ i-am lă sat un bilet, i-am zis eu lui Derek. Îţ i spuneam unde mă duc şice fac. — L-a gă sit, zise Simon. N-a contat. Derek se uit ă furios la mine: — Îţ i închipui că dacă la şi un bilet ai toate scuzele să faci ceva…

— Nu spune „stupid”, l-am avertizat eu. — De ce nu? Chiar a fost stupid. Simon tresă ri şi murmur ă : — Mai uşor, frate. — E în regulă , am zis eu. M-am obişnuit. Mi-am ridicat ochii spre Derek. El şov ă i o secundă , apoi îşi încrucişă

bra ţ ele, str â ngâ nd din f ă lci. — A fost stupid, repet ă el. Riscant şi periculos. Indivizii ă ia ar putea fiaici, cu arme… — Sunt. M-am întors spre Simon şi Tori: I-a v ă zut Liz. Andrew spuneaadev ă rul. Trebuie să ne întoarcem înapoi în casă , pâ nă nu ne aud cert â ndu-ne. A fost o întoarcere în linişte. La uşa din spate, Liz se opri. Întinse mâ na,cu palma deschisă , şi parcă o apă sa de un panou de sticlă . — Cred că aici e o vrajă ca să ţ ină spiritele la distanţă , cum era laSanatoriul Lyle, am zis eu. Ai putea să intri în pivniţă sau în pod, cum ai f ă cutşi acolo. Alte spirite au izbutit. O să mă duc… — Sunt în regulă , aici, afar ă , Chloe. Voi duceţ i-v ă şi vedeţ i-v ă de treabă . Am şov ă it.



Ea a zâ mbit. — Serios. Nu plec nică ieri. Câ nd ai nevoie de mine, o să fiu aici, bine? Nici n-am intrat bine şi mi-am dorit să fi r ă mas afar ă , cu Liz. — Te-ai enervat pe mine că st ă team pe acoperiş, zise Derek, venind spremine cu un aer ameninţă tor.

— Adică am şters-o ca să -ţ i fac ţ ie în ciudă ? — Bineînţ eles că nu. Dar tu te-ai enervat pe mine că mi-am asumat unrisc. A şa că ai f ă cut şi tu acela şi lucru, ca să ar ăţ i ce-ai vrut să spui. — Nici o ceart ă cu tine nu merit ă vreodat ă să -mi risc via ţ a, Derek. Şi n-am fost nervoasă . Supă rat ă , da. Îngrijorat ă , f ă r ă îndoială . Dar dacă am crezutcă opinia mea câ nt ă reşte mai mult în ochii t ă i acum, e un lucru bun că mă readuci prompt cu picioarele pe pă mâ nt. Se albi la acest reproş. — N… — M-am dus afar ă exact pentru motivul pe care l-am scris în bilet.Pentru că trebuia să ştim cum st ă m, iar eu eram cea mai potrivit ă să obţ in unr ă spuns. — Cum? Ai vedere nocturnă ? For ţă supraomenească ? Simţ urisupraomeneşti? — Nu, dar tipul care le avea nu voia să se dea jos de pe acoperiş, a şa că urmă toarea alegere potrivit ă era persoana lipsit ă de toate acestea, despre carecei de afar ă ştiau că nu e o ameninţ are. — Are dreptate, murmur ă Simon, apă r â nd în spatele nostru. Nu-ţ i placece-a f ă cut ea, dar ştii că trebuia să fie f ă cut. — Atunci ar fi trebuit să hot ă r â m asta împreună . — Ai fi ascultat? l-am întrebat.

N-a r ă spuns. Am continuat: — Nu puteam sta de vorbă cu tine, pentru că m-ai fi oprit. Nu puteam

vorbi cu Tori, pentru că ai fi dat vina pe ea că m-a lă sat să plec. Nu puteam vorbi cu Simon, pentru că el ar fi ştiut că ai fi dat vina pe el, a şa că m-ar fi oprit şi el. Nu-mi place să fac lucrurile pe ascuns, dar nu mi-ai fi dat nici o şansă .Pentru tine e întotdeauna o extremă . Dacă Simon sau eu ne asumă m un risc,suntem stupizi şi nechibzuiţ i. Dacă o faci tu, tot noi suntem stupizi că ne facemgriji. — N-am spus niciodat ă asta. — M-ai ascultat cumva sus, pe acoperiş? — Am spus că o să cobor. — Câ nd? Am plecat două zeci de minute mai t â rziu, iar Simon era încă acolo, încercâ nd să te convingă să cobori. Am clă tinat din cap. Destul. N-avemtimp să ne cert ă m. Trebuie să ne facem un plan. Treizeci şi şase. Ne-am gâ ndit dacă puteam s-o folosim pe Liz drept cerceta ş, să necă lă uzească pe o cale sigur ă , dar aveam de-a face cu vr ă ji şi alarme hightech –



lucruri pe care o stafie nu le-ar fi declanşat. Trebuia să socotim că zona erastr â ns încercuit ă . De asemenea, trebuia să socotim că nu va fi închisă cu aceea şi stricteţ eîn timpul zilei, câ nd existau Andrew, Margaret şi cei doi noi membri care să nesupravegheze. A şadar, acela era momentul câ nd trebuia să evadă m.

Pâ nă atunci, trebuia să jucă m conform planului lor. Andrew se folosisede noi, acum ne foloseam noi de el. Asta însemna, totuşi, să -i dă m drumul. Ne-am stors creierii să gă sim alt ă soluţ ie, dar asta era singura. Ca să evadă m,trebuia să -i convingem că totul era în regulă . Pentru asta, Andrew trebuia să fieexact în postura în care se a şteptau ei să fie. Nu puteam să -i împă rt ăşim şi lui complotul nostru, fireşte. Aveam să -llă să m în pivniţă pâ nă diminea ţ a, apoi să -l anunţă m că ajunseser ă m laconcluzia că singura cale pentru a lua cu asalt Grupul Edison era să urmă mplanul lui. Diminea ţ a, câ nd Margaret şi ceilalţ i şi-ar fi f ă cut apariţ ia, ne-ar fi gă sitdornici să pornim la acţ iune. Astfel, speram noi, ei aveau să lase garda jos şiabia atunci eu a ş fi rugat-o pe Liz să se ducă în cercetare, ca să se asigure că nu existau pericole pe calea de ieşire. Dacă schema eşua, aveam să ne croim drum cu for ţ a. Apoi l-am fi sunatpe domnul Bae. Era aproape şase diminea ţ a câ nd am terminat de f ă cut planul, astaînsemnâ nd că mai aveam cel puţ in două ore pâ nă la sosirea lui Margaret. Torilucra mai departe pe computerul lui Andrew. De acum nu ne mai a şteptam să mai gă sească nimic prin el, dar îi dă duse o preocupare. Bă ieţ ii îl pă zeau pe

Andrew. Asta le dă dea lor o preocupare. Şi eu? Eram pierdut ă . Speriat ă ,pierdut ă şi nemulţ umit ă . Şi r ă nit ă în sentimentele mele. Oricâ t încercam să nu

mă mai gâ ndesc la Derek, nu mă puteam abţ ine. Am gă sit un blocnotes şi un creion şi m-am dus în salon pentru atransforma mersul din noaptea aceea prin pă dure într-o scenă de film. Nu maiscrisesem nici un r â nd din ziua în care fusesem internat ă la Sanatoriul Lyle. Înclipa asta, aveam nevoie disperat ă de aceast ă scă pare. Tocmai schiţ am scena, câ nd se deschise uşa. Mi-am ridicat ochii şi l-am

v ă zut pe Derek în prag. Mi-am pă strat expresia neutr ă : — Hmm? — Am ceva pentru tine. Îmi întinse o camer ă video veche, de optmilimetri. Am gă sit-o jos. Nu funcţ ionează , dar cred c-o pot repara. O camer ă video? La ce s-o folosesc? Să înregistrez marea noastr ă evadare? N-am spus asta, pentru ştiam că nu asta îi era intenţ ia. Era un dar,un mijloc de a-mi spune: „Ştiu că am dat-o în bar ă şi îmi pare r ă u.” Ochii lui mă implorau să accept camera. S-o iau şi gata. Să -l iert. Să uitce s-a înt â mplat. S-o luă m de la capă t. Şi exact asta îmi doream şi eu să fac –să -i accept darul şi să -i zâ mbesc, şi să -i v ă d lică rul din ochi şi-Am luat cameraşi am pus-o pe masă .



— E frig aici, zise Derek. Merge caloriferul ă la? Se duse pâ nă acolo şi îşilipi mâ na de ţ evi. Nu prea. O să -ţ i aduc o pă tur ă . — Nu-mi trebuie… — Doar o secundă . Ieşi. Un minut mai t â rziu, venea înapoi şimi întindea o pă tur ă împă turit ă .

Am a şezat-o în poală . El se uit ă în jur, apoi traversă camera şi se a şeză pecanapea. După câ teva clipe de t ă cere, spuse: — De ce nu vii aici? E mai comod decâ t pe fotoliul ă la. E şi mai cald, că emai aproape de calorifer. — Mi-e bine a şa. — Dar e mai greu să vorbesc cu tine dacă stai acolo, peste camer ă . Se trase mult spre capă tul canapelei, deşi era deja destul loc pe ea. Îşiridică un bra ţ pe spetează . Încercă să zâ mbească şi, cu toate că nu-i prea ieşi,inima mea tresă lt ă niţ el. Îi pare r ă u, Chloe. E într-adev ă r un bă iat simpatic. Nu fi nesuferit ă . Şi nustrica totul. Doar du-te acolo. Dă -i o şansă şi o să vezi că nici n-ai să ştii câ nd osă uiţ i de orice altceva. Şi tocmai de aceea am r ă mas pe fotoliul meu. Nu voiam să uit de oricealtceva şi, imediat după aceea, să mă trezesc iar cu el pe acoperişul ă la,punâ ndu-şi via ţ a în pericol. — N-ai să reuşeşti să faci asta, am spus eu, în cele din urmă . — Să fac ce? Întrebarea sunase destul de nevinovat, dar privirea i se întunecă uşor. — Îmi pare r ă u. Asta încerc să -ţ i spun, Chloe. Că îmi pare r ă u. — Pentru ce?

Îşi ridică ochii, nedumerit. — Că te-am supă rat. N-am r ă spuns, ci doar m-am ridicat să plec. N-am ajuns decâ t pâ nă lauşă . În clipa aceea, el era acolo, în spatele meu, cu mâ na pe cotul meu. Nu m-am întors să mă uit la el. N-am îndr ă znit. Dar m-am oprit şi am ascultat. — Câ nd m-am înfuriat fiindcă ai plecat, zise el, n-a fost pentru că amconsiderat că f ă cuseşi o prostie sau pentru că m-am gâ ndit că n-o să fiiprecaut ă . — Ai fost doar îngrijorat pentru mine. R ă suflă uşurat că am înţ eles. — Mda. M-am întors. — Pentru că tu crezi că eu contez. Îşi puse degetele sub bă rbia mea. — Categoric cred că tu contezi. — Însă nu crezi că tu contezi. Deschise gura. O închise.



— Asta-i toat ă problema, Derek. Nu vrei să ne la şi pe noi să ne facem grijipentru tine, fiindcă nu crezi că meriţ i asta. Însă eu cred că da. Categoric credcă da. M-am ridicat pe v â rfuri, mi-am petrecut bra ţ ele pe după gâ tul lui şi l-amaplecat spre mine. Câ nd buzele ni s-au înt â lnit, acel prim şoc… A fost exact

ceea ce nu simţ isem cu Simon şi tot ce a ş fi vrut să simt. Mâ inile lui îmi cuprinser ă talia, tr ă gâ ndu-mă mai aproape… Pa şii lui Simon bocă nir ă pe hol. Ne-am desprins unul de altul, tresă rind. — Şi mai zice de mine că apar la momentul nepotrivit, bodogă ni Derek.

Apoi îi strigă : Ce s-a înt â mplat? — Andrew zice că are nevoie la toalet ă , spuse Simon, intr â nd. Eu înclinsă spun că e ghinionul lui, dar… — Bine. Mă ocup eu, zise Derek. Chloe? Vrei să vii… — Trebuie să vorbesc cu Simon. Îmi aruncă o privire ciudat ă , dar numai pentru o secundă , nu ca şi cumar fi fost gelos, ci poate doar puţ in mâ hnit că nu să risem să mă duc cu el. — E important, am adă ugat eu. Ia-o pe Tori, totuşi. Ea te poate ajuta cu

Andrew. Dă du din cap şi ieşi. Treizeci şi şapte. Deci a şa, zise Simon. Se pare că tu şi Derek v-a ţ i împă cat din nou. Ce s-a înt â mplat? Ţ i-a aruncat privirea. — Privirea? — Ştii tu. Aceea care pe el îl face să arate ca un căţ el bă tut, iar pe tine teface să te simţ i o tică loasă f ă r ă suflet pentru că l-ai bă tut. — Ah, aceea. Adică te înduioşează şi pe tine?

Pufni: — Îl înduioşa pâ nă şi pe tata! Cedezi, îi spui că e totul în regulă , iarimediat după aceea te trezeşti cu el că -ţ i roade iar papucul. Am r â s. Simon se lă să să cadă într-un fotoliu. — Problema e că ştim că încearcă să facă lucrurile bine. Şi ce dacă nu segâ ndeşte destul la el însuşi? Oare am vrea ca el să fi fost mai degrabă untică los egocentric? Clă tină din cap, apoi spuse: Voiai să vorbim? — Trebuie să propun ceva, dar… lui Derek n-o să -i placă . — S-aud. I-am povestit la ce mă gâ ndisem. Câ nd am terminat, el înjur ă . — O idee proast ă ? am întrebat. — Nu, o idee bună . Dar ai dreptate, el n-o să accepte niciodat ă . Şi dacă i-o sugerezi pe departe, o să creadă că e un test şi ori o să se înfurie, ori o s-oaccepte doar ca să -ţ i facă ţ ie pe plac, ceea ce n-o să ne ajute cu nimic, pentrucă dacă -i vorba doar să ne facă nouă pe plac, n-o să stea acolo. — Să stea unde? întrebă o voce. Ne-am ridicat privirile spre uşă câ nd Tori intr ă .



— Mi s-a pă rut că îl aud pe Derek strigâ ndu-mă , zise ea. Care-iproblema? I-am spus şi ei la ce mă gâ ndisem. — Ar fi trebuit să facem asta din clipa în care am aflat că îl v â nează cupuştile, zise ea. Nu v ă d ce-ar avea împotriv ă . Că nu e ca şi cum i-a ţ i spune s-o

şteargă – ci doar să se ascundă vreo câ teva ore, ca să -i facă pe ei să creadă că a plecat. Se a şeză pe canapea. Aveţ i votul meu, nu că ar conta la ceva. — Ba contează , am spus eu. Faci şi tu parte din echipa noastr ă . E cazulsă începem să ne purt ă m ca atare. M-am uitat la Simon. El ridică din umeri: — Cred că da. — Drace, nu m-am simţ it niciodat ă at â t de dorit ă , zise Tori. — Sper că n-ai să mă înjunghii pe la spate, doar de amuzament, zise el.Şi dacă exact asta ar fi în interesul t ă u, atunci n-o să mă întorc cu spatele latine. Pentru orice eventualitate. — Vasă zică , am evoluat din întruparea r ă ului în nesuferit ă de r â nd. Mă pot resemna cu asta. Tori îşi întinse picioarele: Deci cine îi spune lui Derek? — Nimeni, am zis eu. Asta-i problema. El n-o s-o facă şi chiar numai să i-o sugerezi şi tot… — Vreţ i să mă dau la fund? Glasul ca un bubuit de tunet îndepă rtat ne f ă cu pe toţ i să ne întoarcemprivirile spre uşă . Derek intr ă în camer ă . — Să mă prefac că am plecat? Se întoarse că tre Simon: Asta vrei? — Da, zise Simon. — Chloe?

— Nu-i vorba despre ce vrem noi, am zis. Cine este cel pe care Andrew l-a imobilizat, noaptea trecut ă ? Cine este cel pe care îl urmă reşte toat ă lumea? Ei

vor să te ştie plecat, Derek, şi, pe cinstite, nu cred că vor face vreo mişcarepâ nă atunci. Se uit ă în ochii mei, cercet â ndu-i, de parcă ar fi că utat ceva anume în ei.Probabil c-a gă sit ce că uta, pentru că dă du din cap. — Bine. Aveţ i dreptate. Pentru noi e necesar ca ei să se relaxeze şi n-or s-o facă at â ta timp câ t mă ştiu prin preajmă . Nu era întocmai concluzia ra ţ ională la care sperasem, dar m-ammulţ umit cu ea. Am hot ă r â t că ascunză toarea cea mai bună pentru Derek era mansarda.

Avea ferestre pe care Derek putea să sar ă pe acoperiş cu uşurinţă , a şadar eraun loc mai sigur decâ t pivniţ a. Mai murdar, dar mai sigur. În vreme ce Simon îl ajuta pe Derek să -şi ducă sus nişte mâ ncare şipă turi, eu am ieşit afar ă şi am chemat-o pe Liz. — Vreau să ştiu dacă poţ i ajunge în mansardă , am spus eu. — Ţ i-am luat-o înainte. Pot să ajung pe acoperiş, în mansardă şi, într-unfel, şi în pivniţă , dar nu prea bine.



I-am povestit de planul nostru în privinţ a lui Derek. — Vrei să -i ţ in companie? r â njii ea. Putem să jucă m X şi O în praf. Apoiîmi v ă zu expresia şi zâ mbetul îi pieri. Nu de asta ai nevoie, nu? — Sunt neliniştit ă pentru el. Nu se prea pricepe să aibă grijă de el însuşi. — Şi ar putea să -i fie de folos un bodyguard poltergeist?

Am dat din cap: — Ai tu grijă de el, pentru mine. Te rog. — S-a f ă cut. După aceea, l-am eliberat pe Andrew. I-am spus că Derek decisese că toat ă lumea ar fi fost mai în siguranţă dacă el ar fi plecat. Noi încercaser ă m să -loprim, dar el se furişase în pă dure, unde probabil voia să se ascundă pâ nă câ nd avea să gă sească o cale de-a ieşi de pe proprietate. Nu i-am spus lui Andrew că şi noi plă nuiser ă m să gă sim o cale de a ieşide pe proprietate. Îi era de ajuns să ştie că noi aveam să -i urmă m planurile. Margaret îşi f ă cu apariţ ia câ nd eram la micul dejun şi am descoperit încă un avantaj al dispariţ iei lui Derek – ne dă dea o scuză ca să fim neliniştiţ i şit ă cuţ i. Câ nd eram pe sf â r şite, se auzi soneria de la intrare. Toţ i trei am tresă rit,Simon scă pâ nd lingura în castron cu un zdroncă nit. — Bă nuiesc că Derek n-ar suna la uşă , nu? am zis eu. — Ba ar putea, replică Simon şi îşi împinse scaunul de la masă . R ă spundeu. Ştiam la ce se gâ ndea – ce spera. Că era tat ă l lui. Şansele ca domnul Baesă sune la uşa unei case în care fiii lui ar putea fi captivi pă reau destul deslabe, dar m-am dus şi eu la uşă , fie şi ca pretext să scap de prezenţ a lui

Andrew şi a lui Margaret.

Am ajuns la uşă tocmai câ nd Simon o deschidea larg. În fa ţ a lui eraGwen. — Salut, copii, zise ea, cu un zâ mbet for ţ at. Întinse o cutie: F ă r ă gogoşi,de data asta – mi-am însuşit lecţ ia -, dar am adus nişte brioşe delicioase. Dintr-astea poţ i mâ nca, nu? — Hm, sigur, zise Simon. Simon f ă cu un pas înapoi, ca s-o lase să intre, îmi aruncă o privire, ca unfoarte clar „Ea ce caut ă aici?”. — Andrew a-a-a încercat să te contacteze, i-am spus eu. — Ştiu. Serviciul. Ştiţ i cum e! R â se silit: Ba nu, bă nuiesc că nu ştiţ i,norocoşi copii. Bucura ţ i-v ă câ t mai puteţ i, pentru că adev ă rul este că … – seaplecă spre noi şi şopti – … via ţ a adulţ ilor e-o porcă rie. Însă acum sunt aici şigata de acţ iune. Mesajul lui Andrew spunea că plecă m la Buffalo, ast ă zi. Am încuviinţ at din cap. — Grozav. Atunci, am sosit la timp. Hai înă untru şi să înfulecă m brioşeleastea. Sunt nemaipomenite. Câ nd i-am f ă cut loc lui Gwen să intre în bucă t ă rie, am încercat să evaluez reacţ ia lui Andrew şi-a lui Margaret. Amâ ndoi pă reau surprinşi. Pentru



— Eu te-am rugat pe tine, Simon. — Bine, zise Simon, ridicâ nd vocea, ca să fie sigur că am auzit. O să aducscaunele din pivniţă . Totuşi n-a ş deranja-o pe Chloe pentru asta. Scaunele alea sunt mai mari decâ t ea. Margaret îl trimise să -şi vadă de drum, spunâ nd că va cobor î şi ea

imediat să supervizeze acţ iunea. Adida şii lui Simon bufnir ă pe trepte în jos. Apoi Margaret o strigă , pe casa scă rii, pe Gwen, care-i r ă spunse de la parter. — Trebuie să vorbesc cu Chloe, zise Margaret, câ nd Gwen ajunse acolo.

Am adus o carte de necromanţ ie pentru ea. Simon zice că e aici, sus. Tu caut-oîn partea aia a holului, iar eu o caut în capă tul ă sta. Simon spusese că eram probabil în veranda închisă … de la parter. M-am uitat în jos, la clanţ a uşii. Avea o încuietoare, cu o cheie de modă

veche, pe dină untru. Am r ă sucit-o câ t de încet am putut. Am aruncat o privire în jur. Eram într-unul dintre dormitoarelenefolosite. Nu exista nici o toalet ă , dar şifonierul din partea cealalt ă a camereipă rea destul de mare câ t să încap în el. Câ nd am pornit într-acolo, adida şii meiscâ r ţâ ir ă . M-am gâ ndit că a ş putea să mi-i scot, dar podeaua era jegoasă şi, cunorocul meu, a ş fi fost în stare să calc într-o piuneză ruginit ă şi să -mi scape unţ ipă t destul de tare câ t să dea fuga toat ă lumea încoace. Am început să traversez încet camera. Eram pe la jumă tatea distanţ eică tre şifonier câ nd o bufnitur ă m-a oprit în loc. Am înă lţ at capul. Derek? Am ciulit urechea. Linişte. Am mai f ă cut un pas, încet. Apoi încă unul. — Chloe? Era vocea lui Gwen, într-o şoapt ă ca de scenă , chiar de dincolo de uşă . Am încremenit.

— Chloe? Eşti aici, sus? Apoi, ca pentru ea, adă ugă : Te rog, fii aici, sus. Te rog. M-am uitat spre şifonier. Era prea departe pentru a ajunge repede şi înlinişte pâ nă la el. — Chloe? Ştiu că eşti aici. Am privit în jur. L â ngă mine era o comodă uria şă , acoperit ă cu uncear şaf. M-am dus în capă tul celă lalt al ei şi m-am ghemuit. Uşa e încuiat ă , toanto. Nu poate intra. Nu-mi pă sa. Dacă eram gă sit ă ascunzâ ndu-mă într-o camer ă încuiat ă ,amâ ndouă ar fi intrat la bă nuieli şi nu ne puteam permite una ca asta. Ar fitrebuit să mă duc cu Simon. — Te rog, Chloe. Vocea ei suna de parcă ar fi fost în camer ă . Imagina ţ ia îţ i joacă feste. — De ce m-oi fi întors? şopti Gwen. Ce-o fi fost în capul meu? Apoi, cu

voce tare: Aici erai. Slav ă Domnului.



Inima îmi bă tea să -mi spargă pieptul. M-am uitat la comodă , dar eramcomplet adă postit ă , cear şaful ajungea pâ nă la podea, ascunzâ ndu-mi pâ nă şiadida şii. E o cacealma. N-are cum să te vadă . Nu-i cu putinţă … Gwen păşi în fa ţ a mea, cu pă rul ei scurt în dezordine în jurul feţ ei palide,

cu machiajul întins şi ochii imenşi. — Haide, Chloe. Repede! M-am ridicat. — E-eu c-că utam… — Nu contează . Trebuie să -i gă seşti pe Simon şi pe Tori. Ştii unde sunt? — În pivniţă , dar… — Repede! întinse mâ na spre mine, dar se opri scurt şi se dă du înapoi.

Trebuie să -i avertizezi. — Despre ce? Ea clă tină din cap. — Hai odat ă ! Îmi f ă cu semn spre uşă . Am apucat de clanţă şi am apă sat. S-a oprit. Încuiat ă . Uşa era încă încuiat ă . — Deschide-o, Chloe. Te rog. Am întins mâ na spre Gwen. Ea se dă du îndă r ă t, dar nu destul de repede.Degetele mele îi atinser ă bra ţ ul… şi trecur ă prin el. Mi-am lipit mâ na pestegur ă . — Nu ţ ipa, Chloe. OK? Te rog, te rog, nu ţ ipa. Am încuviinţ at din cap. O, Doamne! E stafie. A murit. Nu era cu putinţă . Tocmai o auzisem acum un minut, îi auzisem pa şii

câ nd venise pe hol să mă caute. Şi atunci fusese ultima oar ă câ nd îi auzisem. Mi-am amintit cuvintele lui Margaret: „Simon zice că e aici, sus. Tu caut-o în partea aia a holului, iar eu o caut în capă tul ă sta.” Apoi o bufnitur ă . Zgomotul unui corp pr ă buşindu-se. Margaret o ucisese pe Gwen? Asta era o nebunie. Imposibil. Cum să nu, s-a înt â mplat să cadă şi să -şi rupă gâ tul câ nd te că uta petine. Am înghiţ it nodul din gâ t. — Margaret, am şoptit eu. — Se pare că hoa şca asta e mult mai tică loasă decâ t m-a ş fi a şteptat

vreodat ă , murmur ă Gwen. Nu mi-a plă cut cum se desf ăşurau lucrurile. Am…am auzit nişte chestii. Margaret şi Russell. De-aceea am şters-o câ nd a sunat

Andrew. N-am vrut să fiu implicat ă . Dar n-am putut să plec. A trebuit să vinînapoi, m-am gâ ndit să -l avertizez pe Andrew, să -l ajut să facă de pază pentru

voi, copii. O idee proast ă , evident. Nici n-am avut şansa să ajung la partea cuavertizarea. M-am r ă sucit că tre uşă : — Derek.



Gwen f ă cu un pas în fa ţ a mea. — El e undeva la loc sigur? Am trecut prin ea. — Chloe, e undeva la loc sigur? Pentru că , dacă e, atunci va trebui să -lla şi acolo. Trebuie să -i avertizezi pe Simon şi pe Tori. Ai spus că Margaret i-a

trimis… — În pivniţă , după scaune. Pentru ceilalţ i membri care vin în după -amiaza asta. — Nu mai vine nimeni, Chloe. Am dat fuga la uşă . Câ nd am descuiat-o, Gwen se strecur ă prin perete. — Ai grijă , i-am şoptit eu. Margaret… — Mă poate vedea. Ştiu. Gwen veni înapoi şimi f ă cu semn să ies repede, să mă duc în încă pereaală turat ă şi să a ştept din nou. Am continuat astfel – eu trecâ nd dintr-o camer ă într-alta, îndrept â ndu-mă că tre scă rile din partea din spate, în vreme ce Gwenmergea înainte, cercet â nd dacă aveam cale liber ă . Am f ă cut cum mi-a spus ea, dar în mine panica f ă cea ravagii. Tot ceputeam gâ ndi era: Gwen e moart ă , iar acum, câ nd Simon şi Tori sunt în pivniţă şi Derek e la mansardă , oare eu fac alegerea corect ă , şi o să ajung la timp, şi, o,Doamne, ce se petrece? Aproape ajunsesem la scă rile de serviciu, câ nd Gwen îmi f ă cu semn să mă ascund. M-am v â r â t iute sub un pat, acoperindu-mi gura să nu-mi intrepraf pe nas. Tocurile lui Margaret ţă că nir ă pe hol. Pă reau să se îndepă rteze. Te rog. Te rog, te rog… Da! Margaret cobor î scă rile principale, strigâ nd un nume – Russell. Russell

era aici? O, Doamne, trebuia să -l previn pe Derek. Trebuia să urc pâ nă lamansardă … Şi dacă el află că Simon e în pericol, o să se nă pustească acolo, jos, şi-osă fie ucis. E mai bine să r ă mâ nă deoparte, unde e acum, crezâ nd că totul e înregulă . Am închis ochii şi am respirat de vreo câ teva ori, pâ nă câ nd bă t ă ile inimiis-au mai potolit, câ t de câ t. Gwen verifică pe-afar ă , să se asigure că drumul eliber, apoi m-am gr ă bit că tre scara de serviciu. Cu Gwen f ă câ nd de pază , am reuşit să ajung la baza scă rii. De acolo,puteam vedea uşa de la pivniţă , larg deschisă . Am ciulit urechea după Simon şi

Tori – de data asta mi-ar fi plă cut să -i aud ciorov ă indu-se -, în schimb am auzit vocile înă buşite ale lui Margaret şi Russell venind din spatele unei uşi închise…o uşă aflat ă între locul în care mă gă seam şi pivniţă . Gwen mă conduse înainte, cu grijă , pas cu pas. Ascultam încordat ă după

vreo pauză în conversa ţ ia lor, însă ei au continuat să vorbească . Mai aveam trei pa şi pâ nă la pivniţă , câ nd pantofii cu toc ai lui Margaretţă că nir ă pe podeaua de lemn.



M-am uitat spre pivniţă , dar mi se pă ru prea departe. M-am r ă sucit în locşi am dat să deschid cea mai apropiat ă uşă . — Nu! şopti Gwen. M-am întors. Ea-mi f ă cea disperat ă semne să mă îndepă rtez. Apoi, întoiul gesticula ţ iei, dispă ru. Am încremenit, o secundă – destul însă câ t s-o aud

pe Margaret apă sâ nd pe clanţă – şi-apoi m-am r ă sucit ca să gă sesc oascunză toare. M-am oprit scurt. Andrew st ă tea în partea cealalt ă a uneimă suţ e de cafea. Se uita la mine, încruntat. — Chloe? zise el, rostindu-mi numele încet, cu grijă , de parcă n-ar fi fosttocmai sigur. — Stai, zise Margaret, în timp ce uşa scâ r ţâ i, deschizâ ndu-se. Mi s-apă rut că aud pe cineva. Ochii lui Andrew se deschiser ă larg. Îmi f ă cu semn să mă apropii,ar ă t â ndu-mi să mă ascund în spatele mesei – era lungă şi solidă , a şa că n-aveam să fiu v ă zut ă . Am şov ă it doar o fracţ iune de secundă , apoi m-am repezit

într-acolo. Talpa mi-a alunecat pe ceva şi am încercat să -mi menţ in echilibrul,dar mi-a alunecat şi celă lalt picior pe podeaua lucioasă şi m-am pr ă buşit pestemă suţ a de cafea, lovind cu mâ inile t ă blia şi cu genunchii muchia. — Am gă sit-o pe Chloe, zise Margaret din dreptul uşii deschise, cu o voceperfect netulburat ă . Câ nd mi-am ridicat ochii, l-am v ă zut pe Russell venind spre mine, cu oseringă în mâ nă . M-am dat înapoi, adă postindu-mă în partea cealalt ă a mesei. — Andrew? am zis, uit â ndu-mă în sus. Ajut ă … Andrew nu mai era acolo. Un ac mi se înfipse în pulpă . L-am lovit cu piciorul pe Russell şi l-am

auzit grohă ind câ nd l-am nimerit. Camera s-a clă tinat. Am clipit des, lupt â ndu-mă să r ă mâ n conştient ă . Am încercat să mă ridic, să mă dau jos de pe masă ,dar bra ţ ele mi-au cedat şi m-am r ă sturnat de partea cealalt ă a mesei. Am că zut peste ceva moale şi apoi m-am rostogolit dincolo de el,aterizâ nd într-o balt ă că lduţă . M-am chinuit să -mi fixez imaginea şi mi-amridicat palmele. Sâ nge. Z ă ceam într-o balt ă de sâ nge. Am încercat iar să mă ridic, dar muşchii au refuzat să mă asculte şi amr ă mas lat ă la podea. Ultimul lucru pe care l-am v ă zut a fost fa ţ a lui Andrew, lacâţ iva centimetri, iar ochii lui sticloşi se holbau f ă r ă via ţă într-ai mei. Treizeci şi nouă . Pe obraz îmi vibra un metal rece. O ma şină trecu mugind. — Cum e nivelul de zahă r în sâ ngele lui? O voce îndepă rtat ă de femeie. Margaret. — Scă zut. O voce de bă rbat, mai apropiat ă . Russell. — Foarte scă zut. Pot să -i fac o injecţ ie cu glucoză , dar chiar ar trebuisă … — F ă -i-o.



— Derek… Glasul lui Simon acum, numele ieşindu-i din gur ă ca un geamă t. Pleoapele mi s-au zbă tut şi s-au deschis. Z ă ceam pe podeaua unei dube.Simon se afla la câţ iva centimetri de mine, încă adormit, cu fa ţ a schimonosit ă de parcă avea dureri.

— Şi dă -i mai mult sedativ, strigă Margaret în spate, de pe scaunulşoferului. Nu vreau să se trezească vreunul dintre ei. — El chiar n-ar trebui să primească prea mult… — F ă -o! Mi-am închis ochii, uit â ndu-mă printre gene, ca să nu-şi dea seama că m-am trezit. Am încercat să privesc în jur f ă r ă să -mi mişc capul, dar tot ce-amputut vedea era Simon şi, mai sus de capul lui, adidasul lui Tori. Derek. Unde e…? Pleoapele mi se închiser ă din nou. Duba se oprise. Aerul rece nă v ă li peste mine, aducâ nd cu el fum deeşapament. Motorul hâ r â i puţ in, apoi amuţ i. Un alt huruit, ca o uşă de garajcare se închidea. V â ntul pieri şi totul se cufundă în întuneric. Apoi se aprinse olumină . Simon vomă lâ ngă mine. Izul de vomă umplu duba. M-am chinuit să deschid ochii şi l-am v ă zut, st â nd în capul oaselor, sprijinit de Russell, care-iţ inea o pungă de plastic. — Simon. Vocea mea se auzi înfundat ă . El se întoarse. Îşi încrucişă privirea cu amea, f ă câ nd eforturi să şi-o fixeze. Buzele i se deschiser ă şi spuse, r ă guşit: — Eşti OK… După care icni şi se încovoie din nou peste punga în care voma.

— Ce i-ai dat? se r ă sti o voce de bă rbat. Cunoşteam vocea aceea. Degetereci se înf ăşurar ă pe bra ţ ul meu gol. Mi-am ridicat ochii. Fa ţ a lui dr. Davidoffst ă tea aplecat ă peste mine. — E în regulă , Chloe, îmi zâ mbi el. Eşti acasă . Un gardian mă purta pe culoare într-un scaun cu rotile. Aveam mâ inile şipicioarele legate. Tori era dusă lâ ngă mine, legat ă la fel, împinsă de un altgardian. — Este o mă sur ă temporar ă , mă asigurase dr. Davidoff câ nd gardianulmă legase de scaun. Nu vrem să te sedă m din nou, a şa că asta e singuranoastr ă alternativ ă pâ nă ce vei avea timp să te readaptezi. Dr. Davidoff mergea între cei doi gardieni. În spatele lor, veneau Margaret

şi Russell, vorbind cu mama lui Tori, care nu-i adresase nici un cuv â nt fiiceisale de câ nd sosiser ă m. — Am hot ă r â t că ă sta e cel mai bun loc pentru ei, spunea Margaret. Aunevoie de un nivel de control şi de supraveghere pe care noi nu suntem în staresă le asigur ă m. — Compasiunea şi considera ţ ia ta sunt copleşitoare, zise Diane Enright.Şi unde vrei să -ţ i depunem iar ăşi onorariul pentru că i-ai gă sit?



Am putut simţ i r ă ceala din tonul lui Margaret câ nd îi r ă spunse: — Aveţ i numă rul de cont. — Nu plecă m pâ nă nu avem confirmarea intr ă rii banilor în cont, interveniRussell. Şi dacă v ă trece cumva prin cap să nu ne plă tiţ i… — Sunt convinsă că v-a ţ i luat mă suri de precauţ ie împotriva unei

asemenea posibilit ăţ i, zise doamna Enright sec. O scrisoare, care să fiedeschisă în eventualitatea în care voi a ţ i dispă rea subit, dâ ndu-ne pe toţ i în

vileag? — Nu, zise Margaret. Doar cineva care a şteapt ă să -l sună m. Un colegcare deţ ine o linie direct ă spre Cabalii; Nast şi toate detaliile despre unitatea

voastr ă . Sunt sigur ă că domnul St. Cloud n-ar vrea asta. Dr. Davidoff doar chicoti. — Să ameninţ i un Cabal cu un Cabal? Deşteapt ă treabă . Dar nu va finecesar. Buna dispoziţ ie îi pieri brusc din glas şi adă ugă : — Oricare ar fi interesul domnului St. Cloud pentru organiza ţ ia noastr ă ,noi r ă mâ nem o unitate independent ă , ceea ce înseamnă că nu vom lucra subauspiciile clanului să u Cabal. A ţ i f ă cut o înţ elegere cu noi – o sumă consistent ă în schimbul predă rii subiecţ ilor noştri şi dezmembr ă rii micului vostru grup derebeli. V-a ţ i câştigat r ă splata asta şi o s-o primiţ i f ă r ă tr ă dare sau ameninţ arecu violenţ a. Se uit ă scurt înapoi, spre ei: Cu toate acestea, ţ inâ nd cont că , încele din urmă , din banii domnului St. Cloud sunteţ i plă tiţ i, v-a ş sugera ca,atunci câ nd pă r ă siţ i siguranţ a zidurilor noastre, să v ă duceţ i câ t mai departeputeţ i şi câ t mai repede puteţ i. În timp ce mama lui Tori îi conducea pe Margaret şi pe Russell în alt ă parte, l-am întrebat pe dr. Davidoff despre Simon. Nu-mi plă cea deloc că

trebuia să -i dau satisfacţ ia de a auzi tremurul din vocea mea, dar trebuia să ştiu. — La el te duc acum să -l vezi, Chloe, zise el pe acel ton îngă duitor şipref ă cut vesel pe care i-l cunoşteam prea bine. Uite ce buni suntem noi cu voi, spunea acest ton. Şi uite cum ne trata ţ i

voi. Noi nu vrem decâ t să v ă ajut ă m. Mi-am înfipt degetele în bra ţ ele scaunului meu cu rotile. Dr. Davidoff o luă înainte şi deschise o uşă . Am urcat pe o rampă şi ne-am trezit într-o camer ă de observa ţ ie cu vedere într-o sală de opera ţ ii. M-amuitat în jos, la masa de opera ţ ii de metal str ă lucitor şi la t ă vile cu instrumentemetalice sclipitoare şi am str â ns şi mai tare de bra ţ ele scaunului. În camera aceea era o femeie, aproape ieşit ă din cadrul ferestrei camereide observa ţ ie, încâ t nu-i puteam vedea decâ t bra ţ ul subţ ire într-o salopet ă delaborator. Uşa să lii de opera ţ ie se deschise şi intr ă o femeie cu pă rul că runt. EraSue, asistenta pe care o cunoscusem ultima oar ă câ nd mă aflasem aici. Eaîmpingea o targă , pe care ză cea Simon, imobilizat cu curele. — Nu! m-am smucit în legă turile mele.



Dr. Davidoff chicoti. — Nici nu vreau să ştiu ce crezi tu că avem de gâ nd să facem, Chloe. L-am adus pe Simon în sală ca să -l punem la un perfuzor. Fiind diabetic, sedeshidratează foarte uşor dacă vomit ă . Nu vrem să riscă m nimic, nu at â ta

vreme câ t sedativul îi r ă scoleşte încă stomacul.

N-am spus nimic, doar m-am uitat speriat ă la Simon, cu inima bubuindu-mi în piept. — E o mă sur ă de precauţ ie, Chloe. Iar tu te uiţ i acum la sala noastr ă deintervenţ ii medicale. Da, este echipat ă pentru opera ţ ii, dar asta numai pentrucă este o sală multifuncţ ională . Se aplecă şi şopti: Dacă te uiţ i mai bine, pariezcă o să vezi praf pe instrumentele alea. Îmi f ă cu şmechereşte cu ochiul, unchiul simpatic care o binedispune pefata mică şi prostuţă , iar mie-mi venea să … nu ştiu ce-mi venea să fac, darceva din expresia mea îl f ă cu să tresar ă şi, pentru doar o secundă , unchiulsimpatic dispă ru. Eu nu mai eram Chloe cea docilă pe care şi-o amintea el. Ar fifost mai lipsit de riscuri dacă a ş fi r ă mas aceea de atunci, dar nu mă maiputeam preface. Se îndrept ă şi îşi drese glasul: — Acum, dacă te uiţ i din nou în sală , acolo, Chloe, cred că o să mai vezi opersoană pe care o s-o recunoşti. M-am întors că tre Simon, încă ză câ nd pe targă , alb ca cear şaful cu careera acoperit. Asculta ce îi spunea femeia în salopet ă de laborator, pe care însă n-o puteam vedea decâ c din spate. Era zvelt ă , de înă lţ ime sub medie, cu pă r

blond. Şi pă rul acela, modul în care şi-l dă du pe spate dintr-o mişcare acapului câ nd se aplecă peste Simon, mă f ă cu să -mi ţ in respira ţ ia. Dr. Davidoff ciocă ni în geam. Doctoriţ a îşi ridică ochii.

Era mă tuşa Lauren. Îşi puse mâ na strea şină la ochi, de parcă nu putea vedea pe nimeni prinsticla fumurie. Apoi se întoarse iar ăşi la Simon, vorbindu-i, iar el dă du din cap. — Mă tuşa ta a f ă cut o greşeală , zise dr. Davidoff. Tu ai fost at â t desupă rat ă câ nd te-am adus aici, încâ t ea a intrat în panică . A fost sub un marestres şi a luat nişte hot ă r â ri proaste. Acum îşi dă seama că a greşit. Noi amînţ eles-o şi am iertat-o. Este din nou un membru binevenit al echipei noastre.După cum vezi, s-a întors la muncă , este fericit ă şi să nă toasă , şi nu înlă nţ uit ă în vreo temniţă sau lovit ă de mai ştiu eu ce soart ă oribilă ţ i-ai imaginat tu. Seuit ă în jos la mine şi adă ugă : Nu suntem monştri, Chloe. Şi unde e Rachelle? Vocea lui Tori mă f ă cu să tresar puternic. Scaunul ei era lâ ngă al meu,dar uitasem că se afla şi ea de fa ţă . — Ea e urmă toarea pe lista vizitelor din turul reînt â lnirii prietenilorfericiţ i, presupun, adă ugă Tori. Câ nd dr. Davidoff nu-i r ă spunse nimic, sur â sul batjocoritor dispă ru depe fa ţ a lui Tori. — U-unde-i Rae? am întrebat eu. E-e aici, nu?



— A fost transferat ă , zise el. — T-transferat ă ? El se sili să pună o not ă jovială în glasul să u: — Da. Laboratorul acesta nu e nicidecum locul potrivit în care să stea ofat ă de şaisprezece ani. Era doar o gă zduire temporar ă , ceea ce v-am explicat şi

vouă , dacă a ţ i fi r ă mas aici destul câ t să avem posibilitatea asta. Rachelle a fost mutat ă la… Chicoti. Ei, n-am să -i spun un azil, pentru că , v ă asigur, nuseamă nă nici pe departe cu Sanatoriul Lyle. E mai cur â nd o şcoală cu internat.O foarte specială şcoală cu internat, doar pentru supranaturali. — Dă -mi voie să ghicesc, zise Tori. Nu se poate ajunge acolo decâ t printr-o pregă tire magică . Hei, câ t de bă tute-n cap ne crezi? — Noi nu v ă credem deloc bă tute în cap. Credem că sunteţ i speciale.Exist ă oameni, a şa cum a ţ i descoperit şi voi, care sunt de pă rere că specialînseamnă periculos, şi tocmai de aceea am înfiinţ at o şcoală pentru educa ţ ia şiprotecţ ia voastr ă . — Şcoala lui Xavier pentru tinerii supradota ţ i3, am zis eu. El îmi zâ mbi, scă pâ nd cu desă v â r şire iritarea din glasul meu. — Exact, Chloe. Tori se r ă suci ca să se uite la el: — Şi dacă suntem toţ i foarte, foarte cuminţ i, o să ajungem şi noi acolo şisă tr ă im ală turi de Rae, şi de Liz, şi de Brady. E şi Amber pe-acolo, apropo? — Adev ă rul este că … — Mincinosule! Veninul din glasul lui Tori îl f ă cu să tresar ă . Scaunele goale zdroncă nir ă şi gardienii îşi îndreptar ă atenţ ia spre ele şi mâ inile spre pistoale. Eu abia de-am observat asta. Singurul lucru pe care-l aveam în minte era: Rae. Nu, te rog,

nu Rae. — Liz e moart ă , zise Tori. Ne-am înt â lnit cu stafia ei – am v ă zut-oaruncâ nd obiecte, folosindu-şi puterile. Pâ nă şi mama a v ă zut-o. Ştia că eraLiz. Sau n-a pomenit despre asta? Dr. Davidoff îşi desprinse pagerul de la br â u şi apă să pe un buton, f ă r ă îndoială chemâ nd-o pe mama lui Tori, în vreme ce se folosi de r ă gaz ca să -şigă sească expresia potrivit ă – regret şi tristeţ e. — Nu mi-am dat seama că voi ştia ţ i adev ă rul despre Liz, zise el, cuprecauţ ie. Da, recunosc. A fost un accident în noaptea în care am adus-o de laSanatoriul Lyle. Nu v-am spus nici unuia dintre voi, pentru că era ţ i cu toţ iiîntr-o stare foarte fragilă … — Ar ă t eu fragilă ? zise Tori. — Da, Victoria. Ar ăţ i mâ nioasă , şi dezorientat ă , şi foarte vulnerabilă , şiasta este întru totul de înţ eles dacă eşti convinsă că noi ţ i-am ucis prietena.Dar n-am ucis-o noi. — Dar pe Brady? am întrebat eu.



— Chloe a v ă zut şi stafia lui, zise Tori. Aici. În laborator. A spus că a fostadus aici ca să discute cu dumneata, a v ă zut-o pe mă tuşa ei, Lauren, şi apoipuff! Game over. Privirea lui trecea repede de la mine la Tori, calculâ nd şansele ca Tori să aibă cumva şi dovada despre moartea lui Brady.

— Chloe încă sufer ă de efecte înt â rziate de la sedativele sale, zise el. Amai suportat, în plus, şi un tratament medicamentos care s-o ajute să nu mai

vadă stafii. Una dintre aceste cauze se poate să -i fi provocat halucina ţ ii. — Cum ar putea avea halucina ţ ii despre un bă iat pe care nu l-a cunoscut niciodat ă ? Vrei să ţ i-l descrie, pentru că mie mi s-a pă rut că seamă nă teribil detare cu Brady. — Sunt sigur ă că a v ă zut o fotografie de-a lui, indiferent dacă îşi maiaduce aminte sau nu. Brady a fost apropiat de Rachelle. Ea probabil i l-adescris lui Chloe… — Ai o explica ţ ie pentru orice, nu-i a şa? zise Tori. Bine. Brady, Rae şi

Amber tr ă iesc încă fericiţ i în şcoala voastr ă internat pentru superspeciali. Vreţ isă ne calmă m? Chema ţ i-l pe unul dintre ei la telefon. Sau, mai bine, organiza ţ io videoconferinţă . Nu-mi spuneţ i că nu puteţ i face asta, pentru că ştiu că mama are echipamentul necesar. — Da, avem, şi o să v ă lă să m să vorbiţ i cu ei, de îndat ă ce… — Acum! r ă cni Tori. Scâ nteile sf â r â ir ă în v â rful degetelor ei. Scaunele goale se clă tinar ă . Unulse pr ă buşi cu zgomot pe spate. Gardianul ei îşi scoase pistolul. — Vreau să -i v ă d acum! Pe Rae, pe Brady şi pe Amber… — Poţ i să vrei tot ce ai poft ă , domnişoar ă Victoria, spuse mama lui Tori,intr â nd pe uşa deschisă . Dar dorinţ ele tale nu mai contează . Ţ i-ai pierdut acest

drept câ nd ai fugit. — Deci încă mă mai recunoşti, mamă ? Uau. Am crezut că poate m-amschimbat at â t de mult că ai uitat cine eram. — O, te recunosc, Victoria. Eşti aceea şi prinţ esă r ă sf ăţ at ă care a fugit deresponsabilit ăţ ile ei să pt ă mâ na trecut ă . — Responsabilit ăţ i? Tori îşi încleşt ă pumnii, iar legă turile ei plesnir ă brusc. Gardianul meu serepezi înainte, dar dr. Davidoff îi f ă cu semn să se dea înapoi, iar tovar ăşuluiacestuia să -şi v â re pistolul la loc în teacă . Tori se ridică în picioare. Pă rul i se zbâ rli, pocnind şi scoţâ nd scâ ntei. — Seda ţ i-o, se r ă sti doamna Enright. Dacă nu se poate purta cumtrebuie… — Nu, Diane, zise dr. Davidoff. Trebuie să înv ăţă m cum să ne descurcă mcu izbucnirile de mâ nie ale Victoriei f ă r ă să recurgem la medicamente. Acuma,

Tori, eu înţ eleg că eşti supă rat ă … — Înţ elegi? se r ă suci ea. Chiar înţ elegi? M-a ţ i închis în Sanatoriul Lyle şimi-a ţ i spus că eram bolnav ă mintal. Mi-a ţ i îndesat pastile pe gâ t. Mi-a ţ i ucis



prietena. Voi m-a ţ i transformat în monstrul modificat genetic ce sunt acum şi,cu toate acestea, voi îmi spuneţ i că e vina mea! Îşi plesni pumnii de coapse. Fulgere micuţ e să rir ă din ei, f ă câ ndu-l pegardianul din spatele ei să iasă un pas în fa ţă . — Asta te face nervos? zise ea. Încă -i nimic.

Îşi ridică mâ inile. O sfer ă de energie începu să se rotească între ele, laînceput cu puţ in mai mare decâ t un bob de mază re, apoi crescâ nd şicrescâ nd… — Destul, Victoria, zise dr. Davidoff. Ştim că eşti foarte puternică … — Habar n-aveţ i voi câ t de puternică sunt, r ă spunse ea, aruncâ nd sferade energie în aer, unde continuă să se rotească , azv â rlind scâ ntei. Dar v ă potar ă ta. În spatele lui Tori, mama ei se dă du înapoi, câ t să iasă din vedereatuturor, în timp ce ei se holbau la Tori. Buzele doamnei Enright se mişcar ă ,rostind o vrajă . Câ nd am deschis gura s-o previn pe Tori, un fulger ţâşni din

v â rful degetelor mamei sale, şuier â nd pe lâ ngă Tori şi izbindu-l drept în pieptpe gardianul care ieşise în fa ţă . Gardianul că zu. Dr. Davidoff, doamna Enright şi celă lalt gardian serepezir ă la el. — Nu respir ă , zise gardianul şi se uit ă la dr. Davidoff, cu ochi speria ţ i.Nu respir ă . — O, Doamne! Doamna Enright se întoarse încet că tre Tori. Ce-ai f ă cut? Tori tresă ri, speriat ă : — Eu n-am… — Cheam-o pe dr. Fellows! se r ă sti dr. Davidoff la celă lalt gardian.Repede!

— N-am f ă cut eu asta, zise Tori. N-am f ă cut-o. — A fost un accident, murmur ă mama ei. — Nu, n-am f ă cut-o eu. Jur pe ce-am mai sf â nt… — Are dreptate. Toat ă lumea îşi ridică brusc capul la sunetul vocii mele. M-am r ă sucit cas-o privesc pe doamna Enright. — Nu Tori a aruncat vraja asta. Ci dumneata. Te-am v ă zut câ nd aiaruncat-o… O izbitur ă subit ă în pieptul meu, ca o palmă invizibilă dat ă cu at â ta for ţă încâ t scaunul meu cu rotile se duse v â jâ ind în spate. Sâ ngele îmi ţâşni din nas. — Tori! zise doamna Enright. Încetează ! — Nu eu… Tori îngheţă , prinsă într-o vrajă de legare. Doamna Enright se întoarse că tre dr. Davidoff. — Acum vezi ce voiam să spun? Este complet scă pat ă de sub control. Sedescă tuşează şi asupra duşmanilor, şi asupra prietenilor, f ă r ă deosebire, şi nicimă car nu-şi dă seama c-o face. — Imobiliza ţ i-o, zise el. Eu o duc pe Chloe în camera ei.



Patruzeci. Şi a şa, după o să pt ă mâ nă de fugă , am sf â r şit exact acolo de undeîncepusem. În aceea şi celulă . Întinsă pe acela şi pat. Singur ă . Dr. Davidoff mă scosese din camer ă mai înainte ca mă tuşa Lauren să

vină pentru gardian. M-am gâ ndit că poate ar vrea s-o trimit ă să -mi controleze

puţ in nasul însâ ngerat, însă el doar mi-a adus un prosop ud şi o bluză curat ă din vestiarul meu de la Sanatoriul Lyle, spunâ ndu-mi că voi putea s-o v ă d pemă tuşa mea de îndat ă ce mă voi calma şi voi fi gata să ascult. Cum se v ă zuseîn cazul recompenselor trecute, să petrec un timp valoros cu mă tuşa mea caresă se dovedească tr ă dă toare – din nou – nu era chiar stimulentul la care segâ ndea el. În ultima să pt ă mâ nă , visasem la ziua în care aveam să mă întorc aici şisă le salvez pe mă tuşa Lauren şi pe Rae. Acum mă aflam aici şi nu era nimenide salvat. Mă tuşa Lauren se întorsese la matcă . Rae murise. Am str â ns tare pleoapele, dar lacrimile mi s-au rostogolit oricum peobraji. Ar fi trebuit să insist s-o conving pe Rae să vină cu mine. Ar fi trebuit să mă întorc după ea mai repede. Rae murise. Iar Tori era urmă toarea pe list ă . Mama ei îi înscenaseuciderea gardianului ca să scape de ea. Nu puteam înţ elege sursa acesteir ă ut ăţ i, dar înţ elegeam scopul. Diane Enright voia ca fiica ei să moar ă . Ar fidevenit o responsabilitate prea mare, o ameninţ are. Tori avea să moar ă şi nici eu n-aveam să fiu prea departe de ea. Şi ce-avea să se înt â mple cu Simon? Şi cu Derek? Mi-am şters lacrimile şi m-amridicat în capul oaselor. Aveam o alternativ ă : fie să evadez, fie să -mi acceptsoarta. N-o acceptam. Nici acum, nici altcâ ndva.

Am f ă cut inventarul în jurul meu şi m-am gâ ndit ce a ş fi putut folosi. Înceea ce priveşte camera, nu se schimbase nimic. În ceea ce mă privea pe mine,tot ce aveam erau hainele de pe mine – noua bluză şi noii jeanşi, încă pă ta ţ i desâ ngele lui Andrew. Am încercat să nu mă gâ ndesc la asta. Mi-am pipă it buzunarele, sper â nd să mai am nedespă r ţ itul meu cuţ it.Nu-l mai aveam. Un buzunar foşni, totuşi. Hâ rtie. Am scos-o şi am despă turit-o. Câ nd mi-am amintit că era desenul pe care Simon îl f ă cuse pentru Derek, am dat să -lîmpă turesc la loc, dar deja v ă zusem ce desenase – o schiţă de-a mea, ghemuit ă lâ ngă un lup negru, cu un bra ţ în jurul gâ tului să u, şi mi-am amintit că Simonspusese: „Dă -i asta. Şi spune-i că e în regulă .” Mi-au dat lacrimile. Am împă turit cu mâ ini tremur ă toare mesajul şi l-am

v â r â t înapoi în buzunar. Apoi mi-am adunat puterile şi am scuturat energic dincap. Încă mai aveam un mare as în mâ necă . Mi-am ridicat picioarele în pat, amînchis ochii şi am invocat semidemonul. Nici n-am terminat bine de invocat câ nd aerul ei cald m-a gâ dilat încreştet.



neînsufleţ it, în clipa de fa ţă , totuşi, era singura cale pe care o vedeam să mă apă r de a deveni eu însă mi un trup neînsufleţ it. M-am fixat mintea pe chipul lui, a şa cum mi-l aminteam, poruncindu-isă se întoarcă . — Încă puţ in, murmur ă semidemonul. Da, asta e. Acum cheamă -l la tine.

L-am chemat. Şi m-am pregă tit să aud ţ ipetele. — Sunt cu toţ ii în sala de şedinţ e, zise semidemonul, de parcă mi-ar ficitit gâ ndurile. Tu adu-l repede încoace. Un minut mai t â rziu, încuietoarea cu cartelă scoase un clinchet. Uşa sedeschise de perete. Iar în prag apă ru gardianul pe care-l omor â se doamnaEnright. Mai devreme, fusese doar „gardianul”. Nu-i ştiam numele. Nu mă interesase. A trebuit să fac eforturi să -mi amintesc cum ar ă ta la fa ţă ca să -l pot invoca. Fusese doar un subordonat anonim la dispoziţ ia Grupului Edison. Iaracum, câ nd am vrut cu disperare să -l depersonalizez din nou, am v ă zut înschimb un bă rbat. T â nă r. Cu pă r şaten, scurt. Pistruiat Cu urme de acnee peobraji. Oare era cu mult mai în v â rst ă decâ t mine? Am înghiţ it un nod din gâ tşi am f ă cut greşeala să mă uit în ochii lui. Ochi că prui, întuneca ţ i de furie şiur ă . Mi-am lă sat repede ochii în jos. Încă mai avea cardul de acces în mâ nă , ridicat, şi mi-am fixat privireaasupra cardului. Alt ă greşeală . O verighet ă a sclipit pe degetul lui. O, Doamne, avea o soţ ie. Copii? Un nou-nă scut, poate. Unul care n-aveasă -şi vadă niciodat ă … Am închis str â ns ochii. N-ai avut nici o vină pentru moartea lui. Dar f ă cusem ceva care pă rea la fel de r ă u. Îl adusesem înapoi la via ţă . Iar

câ nd îl privisem în fa ţă , v ă zusem zugr ă vit pe ea câ t de groaznic era – ura, furia,dezgustul. — Închide uşa, şopti semidemonul. Am închis-o. Gardianul mă urmă ri, cu ochii mijiţ i, ţ inâ nd cardul încă ridicat, de parcă i-ar fi plă cut să mi-l îndese pe gâ t. Să mă privească sufocâ ndu-mă cu el. Câ nd vorbi, cuvintele lui sunar ă deformat: — Indiferent ce-ai vrea să fac, n-am să fac. Femeia semidemon chicoti. — Atunci nu ştii prea multe despre necromante şi în particular despreaceasta de aici, zise ea, deşi el n-o putea auzi. — Nu vreau nimic, am zis eu. Îmi cer iertare… — Iertare? Scuipă cuv â ntul şi f ă cu un pas că tre mine. Haina i se deschise, lă sâ nd să se vadă o arsur ă carbonizat ă în pieptul lui. Mirosul de carne arsă ajunse pâ nă la mine. Mi se sui stomacul în gâ t şi mi-am simţ it gura umplâ ndu-se de fiere.El mai f ă cu un pas spre mine. — Stai, am zis eu, cu vocea tremur ă toare.



Se opri şi r ă mase acolo, să get â ndu-mă cu ochii aceia pă trunză tori. — Ţ i-a ş putea sugera să -i iei pistolul, zise semidemonul. Pentrusiguranţă . M-am uitat în jos. Degetele lui se sprijineau pe patul pistolului. — Nu mişca, am zis eu.

I-am scos arma. — O să te foloseşti de mine ca să evadezi, nu-i a şa? N-ai să evadezi. Aici elocul t ă u. Aveau dreptate ei. Sunteţ i nişte monştri. Nă dă jduiesc să v ă st â rpească pe toţ i. R â njii dispreţ uitor spre mine: Nu, de fapt, nă dă jduiesc ca petine să nu te omoare, ci să te închidă şi să facă experimente pe tine. Să teînţ epe, să te împungă şi să te testeze pâ nă ce-o să -ţ i doreşti să fi fost moart ă . Cu o să pt ă mâ nă în urmă , m-a ş fi cutremurat la aceste cuvinte. Ast ă zi,însă , n-aveam să mă pierd cu firea la astfel de ameninţă ri şi ocă ri şi n-aveamsă mă sfiesc să continui ceea ce aveam de f ă cut. I-am spus să stea jos. S-a a şezat. N-avea de ales. Apoi i-am eliberatsufletul, imaginâ ndu-mi nu o eliberare, ci un schimb. Cu ochii închişi, st ă teamcu picioarele încrucişate, cu medalionul pe podea, la câţ iva centimetri de mâ namea. Voiam mult să -mi reuşească . Te rog să -mi reuşească . Numai… — Ei, a şa-i mai bine, zise gardianul, mormă itul lui fiind înlocuit de unstraniu ritm vioi şi muzical. Îşi drese glasul. Nu, a şa e mai bine, zise el, cu

vocea lui dintotdeauna. Am înşf ă cat înapoi medalionul. Gardianul scoase un hohot de r â sfeciorelnic. Ochii lui luminau portocaliu. Clipi şi îşi roti umerii, apoi îşi dreseiar glasul şi r â sul i se îngroşă . Ochii îi devenir ă negri, apoi că prui. — Am trecut testul? întrebă semidemonul dină untrul gardianului. Am ridicat pistolul de pe podea.

Semidemonul r â se: — Chiar crezi că te-a ş împuşca şi m-a ş osâ ndi veşnic să r ă mâ n închisă înnişte r ă măşiţ e pă mâ nteşti putrezinde? Sunt tot at â ta sclava ta câ t şi muritorulă sta, şi f ă gă duiesc că o să -ţ i dau ascultare cu mult mai puţ ine v ă ică relinecuviincioase. M-am ridicat, cu pistolul tot în mâ nă . — Ţ i-a ş sugera să pă strezi jucă ria aia, zise ea. Dar va trebui să gă seştiun loc în care să -l ascunzi. L-am v â r â t sub betelia pantalonilor, la spate. Ori de câ te ori v ă zusemfigura asta pe marele ecran, îmi dă dusem ochii peste cap, spunâ ndu-mi îngâ nd: „o mişcare greşit ă şi-o să te împuşti singur în fund.” Dar, în clipa asta, afost singurul loc la care m-am putut gâ ndi. Mi-am aranjat bluza peste el, cu degete tremur ă toare. Am tras adâ nc aerîn piept. — Da, ştiu, zise femeia semidemon. Experienţ a asta nu a fost nici pedeparte plă cut ă , dar cel puţ in gardianul era mâ nios din pricina asta. Câ nd m-am uitat spre ea, îşi arcui spr â ncenele: Te-ai fi a şteptat să -ţ i fie mai degrabă



recunoscă tor? Fericit că a fost readus la via ţă ? Implor â ndu-te să -l mai la şicâ teva minute cu familia lui? Avea dreptate. Mi-am mai tras o dat ă de bluză în jos, apoi mi-am trecutdegetele prin pă r. — Ar ăţ i nemaipomenit, draga mea, zise ea şimi f ă cu semn spre uşă .

Mergem? F ă cu o pauză . Hai să mai încercă m o dat ă . Vocea îi deveni aspr ă : — Eşti gata, copilă ? Eram. Patruzeci şi unu. A şa cum spusese semidemonul, toţ i jucă torii principali erau într-oşedinţă . Av â nd în vedere câ t de puţ in dispuşi erau să admit ă că aveauprobleme, noi speram că nu se gr ă biser ă să -i înştiinţ eze pe toţ i ceilalţ i gardienide moartea colegului lor, a şadar oricine ne-ar fi înt â lnit, n-ar fi gă sit nimicsuspect în faptul că el escorta prizonieri prin clă dire. După cum am descoperit, holurile erau pustii. Am ajuns pâ nă în biroulde securitate f ă r ă să vedem sau să auzim pe nimeni. Uşa nu era încuiat ă .Semidemonul o deschise. Înă untru, un paznic st ă tea, cu spatele la noi,supraveghind monitoarele. M-am ţ inut ascunsă după semidemon, dar câ ndpaznicul se întoarse, l-am ză rit îndeajuns ca să mi se facă inima câ t un purice.Era cel care fusese cu noi mai devreme. M-am tras brusc înapoi şi m-am lipit de peretele holului. — Salut, Rob, zise semidemonul. — Nick? exclamă paznicul. Scaunul lui hâ rjâ i pe podea, în timp ce f ă cea eforturi să se ridice din el. — Am crezut că ai…

— A şa a fost, zise semidemonul. Se pare că e nevoie de mai mult decâ t o vrajă de vr ă jitoare ca să mă ucidă . Indiferent ce farmec foloseşte şamanul ă laPhelps, e valabil. — L-au chemat pe Phelps? Paznicul r ă suflă uşurat. Nu credeam c-or s-ofacă . Dr. Fellows e priceput ă , dar… — Dar nu e un şaman t ă mă duitor. Totuşi e mult mai uşor să te uiţ i înochii ei decâ t într-ai bă tr â nului Phelps. R â ser ă amâ ndoi. — Oricum, sunt înapoi pe baricade şi se pare că nici faptul că aproapeam murit nu m-a scutit de restul turei. Vor să te duci în fa ţă , să dublezi paza la intrare. Trudy e nervoasă , cu copiii ăştia înapoi. — N-o acuz. Personal, nu ştiu de ce tot încearcă să -i reabiliteze. După ceţ i-a f ă cut puştoaica aia ţ ie, eu sunt gata să încui şi să arunc cheia. Mă duc să -iţ in companie lui Trudy, atunci. Scâ r ţâ itul pantofilor, apoi un adulmecat zgomotos: — Ce pute a şa? — Pute? — A ceva ars.



— Mda. Cred că Trudy a ars iar floricelele în microunde. — Nu, nu-i miros de floricele. Alt scâ r ţâ it de pantofi. — Vine de la… Un icnet. Apoi bufnetul unui corp că zut. Am dat buzna în camer ă .

Femeia semidemon îl t â ra pe paznic în colţ . — Vezi vreo stafie, copilă ? întrebă ea, f ă r ă să se întoarcă . — N-nu. — Atunci nu e mort, nu-i a şa? Îl aranjă , ascunzâ ndu-l în parte după scaune. Apoi mă luă de mâ ini şi mile lipi de gâ tul paznicului, acolo unde pulsul i se simţ ea puternic. — Tu îmi dai prima şansă de eliberare după at â ta timp. Crezi c-a ş da cupiciorul la a şa ceva? Se uit ă la paznic, apoi strecur ă o privire piezişă spre mine:

Totuşi, asta ar fi o excelent ă oportunitate să obţ in un corp mult mai potrivitpentru mine, unul despre care nimeni să nu creadă că e mort. M-am uitat mâ nioasă la ea. Ea suspină . — Bine, atunci. Gă seşte-ţ i prietenii. Am cercetat iute monitoarele, în timp ce ea f ă cea de pază la uşă . Nu

vedeam nici urmă de Tori, dar mă a şteptasem la asta – nu însemna decâ t că seafla într-o celulă f ă r ă camer ă de supraveghere. L-am descoperit pe Simon, încă la chirurgie, încă legat de targă , cu perfuzia în bra ţ , dar nici picior de vreungardian. Am cercetat şi celelalte monitoare. Dr. Davidoff era într-o sală de şedinţ ecu doamna Enright, Sue, şeful echipei de securitate, Mike, şi ceilalţ i doi.Discutau aprins.

Celelalte încă peri erau întunecate, toate mai puţ in una care nu era maimare ca debaraua mea de acasă , în care erau înghesuite un pat dublu, un

birou mic şi un scaun. Cineva st ă tea la biroul acela, scriind, cu scaunul tras înapoi câ t permitea spa ţ iul din odaie. Nu-i puteam vedea decâ t un umă r şi un bra ţ , dar amrecunoscut bluza violet-închis. Fusesem şi eu cu mă tuşa Lauren în ora ş câ ndşi-o cumpă rase, ast ă iarnă . Femeia se ridică şi n-a mai fost nici o îndoială . Era mă tuşa Lauren. L-am adus înă untru pe semidemon şi i-am ar ă tat spre monitor: — Ce camer ă este aceea şi de ce se află mă tuşa mea acolo? — Pentru că n-a fost cuminte. Aparent, aversiunea de spa ţ ii închise e otr ă să tur ă de familie. N-a fost închisă decâ t o zi într-o celulă obişnuit ă şi a şiîncercat să evadeze. A şa că ei au decis că ar avea nevoie de o supraveghere ceva mai direct ă . — Adică e prizonier ă ? — Te-a ajutat să evadezi. Ce credeai, că or să dea o petrecere în cinsteaei? Sacrificâ nd un ţ ap sau doi?



— Dar au zis că ea şi-a schimbat pă rerea şi că a recunoscut că f ă cuse ogreşeală . Semidemonul r â se: — Şi tu i-ai crezut? Bineînţ eles că i-ai crezut, pentru că ei n-au fostniciodat ă decâ t absolut sinceri cu tine.

Fa ţ a mi se aprinse. — Da, au încercat s-o facă să înţ eleagă câ t de greşit ă era perspectiva ei,continuă semidemonul. I-au oferit imunitate, iertare şi perne de puf. Ea este un

valoros membru al echipei. Numai că a refuzat. Se uit ă la mine şi suspină :Presupun că vrei s-o eliberezi şi pe ea. Am încuviinţ at din cap. — Atunci hai să trecem la treabă . Am apucat-o de bra ţ , înainte să plece: — Rae. Fata semidemon cu focul. Ei au spus că a fost transferat ă . Este şiea aici? Semidemonul şov ă i, iar câ nd vorbi, avu un soi de înduioşare în glas: — Nu, copilă . Nu e aici. Şi nu ştiu ce s-a înt â mplat cu ea, a şa că nu mă întreba. Era aici seara, iar pâ nă diminea ţ a nu mai era. — Au ucis-o… — Nu-i timp pentru asta. Prietenii t ă i a şteapt ă şi – îmi f ă cu semn spreşedinţ a Grupului Edison – ăştia n-or să stea acolo o veşnicie. Am eliberat-o mai înt â i pe Tori. Am încercat s-o pregă tesc pentru şocul de a vedea un om mort viu,intr â nd eu prima la ea în camer ă , dar l-a ză rit peste umă rul meu şi, după ofracţ iune de secundă de stupoare, zise: — Bună idee.

Voiam să -i explic că nu creasem un sclav zombi pă zitor, darsemidemonul era deja la uşa urmă toare, verificâ nd a treia celulă , cu Toriimediat în spatele lui. A şadar mi-am spus că , dacă Tori n-avea nimic împotriv ă că eu înviam mor ţ i pentru folosul personal, atunci nu aveam nici un motiv să -ispun că , de fapt, f ă cusem un pact cu un demon. Lucrurile n-au mers la fel de simplu cu Simon, care ştia că eu n-a ş ficontrolat cu inima uşoar ă oameni mor ţ i. Şi n-am putut să mă folosesc de scuza că n-avem-timp-de-asta-acum, pentru că am avut timp – pâ nă i-am desf ă cutlegă turile, pâ nă i-am scos acul de perfuzie, pâ nă l-am pansat şi i-am că utatîncă lţă rile, în vreme ce semidemonul f ă cea de pază la uşă . A şa că i-am spus adev ă rul. Tori l-a ascultat netulburat ă . Începusem să cred că Tori ar fi r ă mas netulburat ă indiferent ce i-ai fi spus. Simon n-a zis nimic pe moment şi mi-am f ă cut curaj s-aud replica Aiînnebunit?. Dar el era Simon. S-a dat doar jos din pat, s-a ghemuit lâ ngă mine,câ nd îi că utam pantofii pe sub masă , şi mi-a şoptit: — Eşti OK? Şi am înţ eles că se referea la partea cu înviatul mor ţ ilor, iar câ nd amîncuviinţ at din cap, mi-a că utat ochii şi a spus:



— Bine. L-am asigurat că fusesem precaut ă cu semidemonul, iar el a zis: — Ştiu şi-o să fim mai departe precauţ i. Şi-asta a fost tot. Patruzeci şi doi.

Urmă toarea oprire la scumpa mă tuşică Lauren, zise semidemonul printre vocalize şi triluri. Apoi, drept spre cea mai apropiat ă ieşire şi – zâ mbi ea –libertate pentru toţ i. — Nu chiar toţ i, replică Tori, aruncâ nd o privire spre mine, în timp cemergeam. Trebuie să descă rcă m fişierele proiectului. Mai sunt şi alţ i copii,acolo, la ei, care cred că sunt bolnavi mintal, ca Peter şi Mila. Plus alţ ii care s-ar putea să nu fi ajuns încă la maturitatea puterilor lor. Peter era internat în Sanatoriul Lyle câ nd sosisem eu şi fusese eliberatmai înainte să evadă m noi. N-o cunoscusem pe Mila, ştiam doar că fusese acoloînaintea mea şi reuşise să fie „reabilitat ă ” şi trimisă înapoi în lume. — Mi-ar plă cea mult să punem mâ na pe fişierele alea, am zis eu. Dar n-avem timp să le deschidem şi să le print ă m… Tori scoase un stick de memorie din buzunar. Nici nu voiam s-o întreb deunde f ă cuse rost de ă la. — Ştii parola lui dr. Davidoff, zise ea. Avem acces la biroul lui. Pot să descarc eu fişierele pâ nă te duci tu s-o iei pe mă tuşa ta. — Şi-n birou trebuie să fie şi un telefon, zise Simon. A ş putea să încercdin nou să -l sun pe tata. Aveau dreptate. Mi-ar fi pă rut tare r ă u să plecă m f ă r ă numele celorlalţ i.Şi mi-ar fi pă rut încă şi mai r ă u dacă am fi fost din nou prinşi şi închişi,scă pâ nd prilejul de a-l fi anunţ at mai înainte pe domnul Bae unde ne aflam.

Am ajuns la birou. Era nevoie de un cod adiţ ional, dar îl ştiasemidemonul. Apoi am spus că semidemonul şi cu mine o vom lua pe mă tuşamea şi ne vom întoarce. — Deci vr ă jitorul r ă mâ ne aici cu sor ă -sa? întrebă semidemonul. — Sor ă ? zise Simon. Ea nu-i… — Sor ă într-ale vr ă jilor, am adă ugat eu repede. A şa vorbeşte ea. Câ nd amfost destul de departe de birou, i-am şoptit semidemonului: A şadar, tat ă l luiSimon chiar este şi tat ă l lui Tori? — Cel mai prost pă strat secret din clă direa asta. Glasul ei câ ntat deveni bolov ă nos, că pă t â nd accentele vocii groase şir ă guşite ale gardianului: — Iar asta, copilă , spune multe. — Bă nuiesc că a şa se explică de ce mama ei şi-a ieşit din minţ i câ nd Toria recunoscut că -i plă cea de Simon. — Ooo, ar fi fost o situa ţ ie foarte delicat ă . O lecţ ie pentru tine, câ nd ţ iisecretele. Or să se întoarcă să te bâ ntuie în cele mai neplă cute feluri. Dacă femeia aceea simte vreo vină , totuşi, este chiar o alt ă mâ ncare de peşte. Aremoralitatea unui sucub. Trebuie să recunosc, a fost chiar amuzant s-o privesc



în str ă dania ei de a-l seduce pe vr ă jitor. O palmă serioasă dat ă egoului să ucâ nd a eşuat. — A eşuat? am zis eu, câ nd am dat un colţ . Pă i, dacă Tori e fiica lui,atunci e clar că … — E clar că nimic. Ce-i înva ţă pe copiii ăştia la şcoală , ast ă zi? Sexul nu

este nicidecum singura metodă de reproducere. E, deşi nu sunt foarteconvinsă , cea mai plă cut ă , dar dacă asta eşuează şi tu ai acces la un laboratorcomplet, cu toate scuzele de a-ţ i procura fluidele corporale necesare… — Brrr. Asta-i… O alarmă porni să sune chiar deasupra capului meu. — Timpul a expirat, se pare, murmur ă semidemonul. Deschise cu cardul cea mai apropiat ă uşă şi mă împinse înă untru,strecur â ndu-se după mine. — Mă tuşa… — E în regulă . E la numai câ teva uşi distanţă de aici, în siguranţă ,deocamdat ă . Tu eşti porumbiţ a care lipseşte din colivia ei. Semidemonul mă conduse în capă tul celă lalt al camerei, că tre o a douauşă , care se deschidea într-o debara mare. Îmi f ă cu v â nt înă untru. — Simon şi Tori… — Sunt, presupun, în posesia unor urechi funcţ ionale şi a unor creiere.Or să audă alarma şi-or să se pună la adă post, ceea ce trebuie să facem şi noi. Câ nd am păşit în debara, trupul gardianului se pr ă buşi. M-am lă sat îngenunchi lâ ngă el. — Cred c-o să descoperi că este încă mort de-a binelea, se auzi voceasemidemonului de deasupra capului meu. Oricâ t de folositoare a fost formaomenească , aceasta de acum e mai bine adaptat ă pentru furişatul pe-aici.

— Parcă ai spus că nu puteai ieşi din ea f ă r ă ajutorul meu. — Am sugerat, n-am spus. Sunt un demon. Noi cunoa ştem toatesubterfugiile. Acum, o să dau o rait ă ca să arunc o privire. Mai ai pistolul ă la,da? — Da, dar… — Scoate-l şi nă dă jduieşte că nu va trebui să -l foloseşti. Mă întorcimediat. O pală de aer cald. Apoi m-am trezit singur ă , cu trupul neînsufleţ it algardianului. Alarma continua să ţ ipe. Oare am auzit tropotul unor picioare fugind? Un strigă t? o împuşcă tur ă ? Ia-o uşor. Nu poţ i face nimic. Tocmai asta era problema. Eram silit ă să stau aici, înfricoşat ă , înascunză toarea mea, ţ inâ nd str â ns în mâ inile mele tremur ă toare un pistol cucare nu ştiam cum să trag, ştiind că nu puteam face nimic, nimic ce să nu fifost at â t de nechibzuit încâ t Derek să fi avut toate motivele să ţ ipe la mine,dacă ar fi fost aici, şi numai Dumnezeu ştie câ t mi-a ş fi dorit să fie aici. A ş firiscat să -mi primesc perdaful numai să ştiu că era în siguranţă …



Este în siguranţă . Mai în siguranţă decâ t atunci câ nd era cu tine. Dacă r ă mă sese în casa conspirativ ă , atunci, da, era în siguranţă . O aveape Liz care să facă de pază pentru el şi, cum habar n-avea unde plecaser ă m, n-avea cum să vină după noi. Era probabil furios, dar în siguranţă . Am aruncat o privire spre gardian. Z ă cea gr ă madă , cu ochii mor ţ i a ţ intiţ i

în sus, la mine. M-am gâ ndit la el, întrebâ ndu-mă … Nu te gâ ndi la el. Nu te întreba nimic. Altminteri o să ţ i se împlinească dorinţ a şi n-o să mai fii singur ă în debaraua asta. M-am uitat repede în alt ă parte şi mi-am şters imaginea lui din minte. Înschimb, m-am apucat să cercetez pistolul. Scrisesem despre împuşcă turi prinscenariile mele, dar, spre ruşinea mea, n-aveam nici o idee dacă pistolul ă staera încă rcat sau dacă avea piedica pusă . Chestii dintr-astea nu câ nt ă resc într-un scenariu. Spui doar „Chloe trase” şi la şi restul în seama actorului şi adepartamentului de recuzit ă . Ar ă ta ca un Glock, totuşi, iar din câ te îmi aduceam aminte, acestea n-aveau piedică de siguranţă . Doar ocheai şi tr ă geai. Asta a ş fi putut să fac dacă a ş fi fost nevoit ă . Vezi, nu eşti neajutorat ă . Ai o armă . Două arme. Două ? Privirea mi-a alunecat spre gardian şi am înghiţ it anevoie noduldin gâ t. Nu, niciodat ă n-a ş mai fi… Ba sigur că ai face-o dacă s-ar ajunge pâ nă acolo. Nu, e-eu… Nici mă car nu-ţ i poţ i duce t ă gă duirea pâ nă la capă t, nu? Ai face-o dacă asta ar fi ultima soluţ ie. Să porunceşti mor ţ ilor. Asta e puterea ta. Cea maimare dintre puterile tale. Am închis str â ns ochii.

— Dacă stai a şa, nu poţ i vedea pe nimeni venind. Mi-a trebuit un moment să -mi dau seama că vocea nu venise din capulmeu. Semidemonul se întorsese. — Ce-a declanşat alarma? am întrebat. — N-am idee, dar prietenii t ă i sunt în siguranţă . S-au retras în camera delectur ă a lui dr. Davidoff. Grupul s-a prins că a ţ i fugit, dar, să vezi şi să nucrezi, a presupus că a ţ i încercat efectiv să ieşiţ i din clă dire. Din fericire, nu v ă afla ţ i aproape de nici o ieşire. Din nefericire… — Nu ne află m aproape de nici o ieşire. — Pe tine te pot scoate. S-ar putea să fiu în stare s-o salvez chiar şi pemă tuşa ta, în trecere. Dar prietenii t ă i sunt în direcţ ia opusă şi nu-mi e cuputinţă … — Atunci, nu plec nici eu. Nu pâ nă câ nd nu este sigur pentru toţ i. — Nobilă alegere. Cu toate astea, exist ă o singur ă alternativ ă şi mă temc-o să -ţ i placă şi mai puţ in decâ t ultima mea sugestie. — Să te eliberez. Cum am mai spus, vocea mea lă untrică ţ ipa că ar fi o înşelă ciune. Darputeam auzi strigă tele membrilor Grupului Edison. Într-adev ă r, fuseser ă



alerta ţ i şi semi-demonul n-ar fi avut nici un motiv s-o facă , nu câ nd ne-ar fiputut cu uşurinţă escorta pâ nă la ieşire şi-apoi să -şi revendice r ă splata. — Eliberează -mă şi o să ză dă rniceşti vr ă jile aruncate asupra clă diriiă steia. — Grozav. Asta ar ajuta la stoparea experimentelor, dar cum ne-ar lă sa

să ieşim? Nu de vrajă îmi fac eu griji, ci de alarme şi de tipii cu arme. A ş aveanevoie… — De o diversiune. Şi asta îţ i ofer eu. Magia mea îmbibă clă direa asta.Întreruperea ar afecta cu mult mai multe decâ t vr ă jile lor. Iar tu vei aveadiversiunea care-ţ i trebuie. Planul nostru că zuse şi avea toate motivele să mă mint ă acum şi să mă convingă s-o eliberez, mai înainte să -mi dau seama că picasem în cursă . — Am f ă cut un t â rg, zise ea. Câ nd un demon încheie un t â rg, e legat demâ ini şi de picioare. Eliberează -mă , că ci sunt legat ă să -mi ţ in cuv â ntul dat lafel de str â ns cum sunt legat ă acum de clă direa asta. Aveam încredere în ea? Bineînţ eles că nu. Aveam alt ă opţ iune? Niciuna,din câ te vedeam. — Spune-mi ce să fac. Patruzeci şi trei. Să eliberezi un semidemon nu se deosebea prea mult de eliberarea unuispirit. Presupun că era logic, de vreme ce ea ajunsese aici printr-o formă deinvocare. — Aproape ai reuşit, copilă , zise ea şi r ă suflarea sa caldă se înv â rtea înfuioare în jurul meu. Pot simţ i că tuşele că zâ nd. Un sfert de secol de sclavie şi,în sf â r şit, voi fi liber ă . Se vor zgâ lţâ i zidurile astea din temelii la plecarea mea,iar ei or s-alerge înnebuniţ i ca nişte şoareci speria ţ i. Încă puţ in. O poţ i simţ i?

Nu puteam simţ i nimic şi tot ce voiam era să tacă şi să mă lase să mă concentrez. Scoase un strigă t care mă f ă cu să sar speriat ă , iar debaraua se umplu cuun v â rtej de aer fierbinte. Mi-am adunat curajul. V â ntul şuiera în jurul meu,apoi, treptat, s-a domolit, devenind o adiere plă cut ă , pâ nă câ nd şi aceasta adispă rut. T ă cere. — Asta… e tot? am întrebat. — Hmm. Nu simţ i nimic altceva? o vibra ţ ie, probabil? — Nu. M-am uitat mâ nioasă în direcţ ia vocii ei. Ai promis o divers… Debaraua se cutremur ă . Un tunet sumbru bubui deasupra capului meu,ca un tren care trecea duduind pe acoperiş. Câ nd m-am uitat în sus, ozdruncină tur ă subit ă mă dobor î din picioare. O bucat ă de tencuială din tavan mă lovi în umă r. Apoi o alta. Micuţ aîncă pere trosnea, gemea şi pâ r â ia, zidurile cr ă pau şi bucăţ ile de rigips plouau. — Afar ă , copilă ! strigă semidemonul, ca să se audă prin tot acel vuiet.

Trebuie să ieşi afar ă !



Am încercat să mă ridic în picioare, dar am că zut înapoi în patru labe.Camera continua să se cutremure şi să trosnească , pereţ ii gemeau şi sedespicau. Praful de moloz îmi intra în nă ri şimi înţ epa ochii. M-am t â r â t de-a

buşilea, orbeşte, luâ ndu-mă după glasul semidemonului care mă conducea. Am ieşit din debara în camera principală . Şi aceasta se cutremura la fel

de tare, gresia podelei ondulâ ndu-se sub picioarele mele. O bucat ă mare detencuială desprinsă mi-a că zut în spinare. O alta, de mă rimea unui pumn, mi-a lovit bra ţ ul r ă nit, spă rgâ ndu-se câ nd a atins podeaua, bucăţ ele din eazbur â ndu-mi în gur ă . În timp ce scuipam molozul din gur ă , mi-a ajuns la nă ri un alt mirosdecâ t al rigipsului f ă r â mat. O miasmă dulceagă , ciudat de cunoscut ă . — Mai repede, zise semidemonul. Nu sta! În timp ce mă t â r â m, zgâ lţâ iturile se oprir ă . Mugetul încet ă . Camera secufundă într-o linişte şi-o nemişcare complet ă . Am privit în jur. Mai aveam încă praf în ochi, care mă f ă cea să lă crimez.Camera era a şternut ă cu moloz. Pereţ ii erau cr ă pa ţ i ca o coajă de ou spart, iarici-colo încă mai at â rnau de ei bucăţ i de rigips. Camera gemu iar, mai încet acum, de parcă se a şeza din nou, şi tot cemai r ă mase era acel miros dulceag. Semidemonul continua să mă gr ă bească să ies. M-am ridicat în picioare.De afar ă puteam auzi chemă rile îndepă rtate şi strigă tele Grupului Edison.Lumina din tavan pâ lpâ ia ca un stroboscop, aruncâ nd cu intermitenţ e în beznă camera f ă r ă ferestre. — Ai avut diversiunea dorit ă , zise semidemonul. Acum profit ă de ea. Câ nd m-am îndreptat că tre uşă , ceva mi-a atins piciorul. Am să rit înlă turi şi m-am uitat în jos. Nu era nimic acolo. Încă un pas. Degete calde îmi

mâ ngâ iar ă obrazul. Şoapte fierbinţ i susurau f ă r ă cuvinte la urechea mea, îmifluturau şuviţ ele de pă r, mă gâ dilau pe gâ t. — T-tu eşti? am întrebat. — Bineînţ eles, zise semidemonul… din partea cealalt ă a camerei. M-am uitat în jur. Nu puteam vedea nimic, în afar ă de moloz. Luminacontinua să pâ lpâ ie. Glasuri îndepă rtate strigau că gă siser ă tehnicianul decomputere. — Nu le mai merge reţ eaua, zise semidemonul. Perfect. Acum, hai! Am dat să înaintez. Un r â s înfundat în st â nga mea; m-am întors. Unmâ r â it r ă sună în spatele meu şi m-am întors iar. — Uşa, repet ă semidemonul. Du-te la uşă . O pală de aer fierbinte m-a dobor â t din picioare şi am că zut lat ă pe spate. Un hohot de r â s explodă deasupra mea. Apoi o voce groasă , vorbind într-o limbă str ă ină . M-am ridicat. Un alt suflu m-a tr â ntit iar la podea. Aerulfierbinte se înv â rtejea pe lâ ngă mine, praful de rigips zbur â nd ca într-o furtună de nisip, intr â ndu-mi în ochi, în nă ri, în gur ă . M-am t â r â t de-a buşilea pâ nă la uşă . V â ntul mă izbea din toate pă r ţ ile.Mirosul acela dulceag – îngreţ oşă tor de dulceag acum – îmi întorcea ma ţ ele pe



dos. Mâ ini invizibile îmi mâ ngâ iau pă rul, spatele, fa ţ a. Degete mi se agăţ au de bluză , mă tr ă geau de pă r, mă ciupeau de bra ţ e. Glasuri şopteau şi mâ r â iau şiţ ipau în urechile mele. Dar singurul care conta era cel al semidemonului, caremă îndemna să merg, că lă uzindu-mă că tre uşă . M-am izbit cu capul de perete. Am pipă it înjur pâ nă am gă sit clanţ a, m-

am ridicat în picioare şi am apă sat pe ea. Am smucit. Am apă sat. Am smucit. — Nu, am şoptit eu. Te rog, nu. Se pare că defecţ iunile sistemului electric nu sunt chiar at â t deconvenabile, la urma urmelor. Degete mi-au trecut prin pă r. R ă suflă ri calde mi-au înv ă luit obrazul.

V â ntul fierbinte v â jâ i în jurul meu. Lumina pâ lpâ i. — Dulce copilă , şopti o voce. — Ce e ea? întrebă o alta. — Necromant ă . Un chicotit: — Eşti sigur? — Ce i-au f ă cut? — Ceva minunat. — Da ţ i-v ă la o parte de lâ ngă ea, zise semidemonul. Ea nu e a voastr ă .Pleca ţ i de-aici! Toţ i. — Ce-ce se înt â mplă ? am întrebat. — Nimic pentru care să -ţ i faci griji, copilă . E doar un pic de r ă zleţâ re dinritualul de eliberare. De regulă , se iau nişte mă suri de protecţ ie împotriva unuiastfel de efect, dar noi n-am avut timp. Nici echipamentul necesar. — Protecţ ie împotriva a ce? — Pă i, câ nd eliberezi un demon, deschizi un…

— Un portal în lumea demonilor? — Portal e un cuv â nt prea generos. Mai degrabă o cr ă pă turică , mică detot. — Ăştia sunt demoni? am întrebat. — Mult spus, zise ea, pufnind dispreţ uitoare. Spirite minore demonice.Ceva mai mult decâ t nişte insecte dă ună toare. Îşi ridică vocea: Care or să aibă mari necazuri dacă nu se supun poruncilor mele. Spiritele şuierar ă , scuipar ă şi ricanar ă . Şi r ă maser ă pe loc. — Nu le bă ga în seamă , zise ea. Nu pot face mai mult decâ t să te atingă şinici asta cine ştie ce. Gâ ndeşte-te la ele ca la nişte paraziţ i şi alte insecte de peLumea Cealalt ă . Care te sâ câ ie şi te încurcă , dar aproape nepericuloase. Nu sepot manifesta în lumea asta f ă r ă un corp mort… Se opri scurt. Amâ ndouă ne-am uitat spre uşa debaralei. — Repede, zise ea. Trimite-mă înapoi în gardianul ă la. Dacă gă sesccadavrul ocupat, ei nu mai pot… O bufnitur ă r ă sună din debara. Apoi un şuierat gros. M-am r ă sucit şi amtras cu putere de uşa de ieşire. Mâ r â ituri erupser ă din debara. În timp ce mă luptam cu uşa, am auzit un r â câ it, ca de unghii zgâ riind lemnul. Clinchetul



unei clanţ e. Scâ r ţâ itul balamalelor unei uşi. M-am întors că tre debara. Luminas-a stins. Patruzeci şi patru. Degete îmi trecur ă uşor peste fa ţă , f ă câ ndu-mă să sar la o parte de lâ ngă uşă . În capă tul celă lalt al camerei, unghiile r â câ iau podeaua, înaint â nd.

— Vine, şopti o voce. Vine st ă pâ nul. — S-st ă pâ nuI? am îngă imat. — Mint, zise semidemonul. E doar un alt… Un vaiet la urechea mea îi acoperi spusele. Am să rit înapoi, ciocnindu-mă de un scaun şi că zâ nd destul de r ă u. O rafală de v â nt ca din deşert mă plesnicu pă rul meu peste fa ţă , r ă sucindu-mi hainele şi imobilizâ ndu-mă . Am auzitzgomotele unei lupte, blestemele semidemonului abia desluşindu-se înflecă relile, mormă ielile şi ţ ipetele spiritelor. Apoi, la fel de subit cum începuse, lupta se opri. V â ntul încet ă , camera secufundă în linişte. Într-o linişte desă v â r şit ă şi într-o beznă desă v â r şit ă . — E-eşti aici? am întrebat eu. Semidemonul nu-mi r ă spunse. În schimb, am auzit r â câ itul unghiilor,apoi f âşâ itul ţ esă turii alunecâ nd pe podea. Am să rit în picioare, dar m-amîmpiedicat de scaunul că zut şi m-am pr ă buşit peste el, izbindu-mă de o alt ă piesă de mobilier. Baza craniului meu trosni lovindu-se de ceva şi rana dedinainte se deschise din nou, cu sâ ngele şiroindu-mi pe ceaf ă . R â câ itul se opri şi am auzit o adulmecare. O adulmecare şi un plescă it de

buze. Mi-am şters sâ ngele şi m-am tras repede îndă r ă t, izbindu-mă de perete.O sporov ă ială , apoi un şuierat, şi totul se linişti din nou. Am desluşit glasurile

îndepă rtate ale membrilor Grupului Edison şi m-am agăţ at de asta, ca să -miamintesc de locul unde mă aflam, în laborator, nu încuiat ă într-un spa ţ iu deintervenţ ie al unei pivniţ e, cu mor ţ i t â r â ndu-se spre mine. Hmm, de fapt, da, exist ă corpul unui mort… Dar nu era un cadavru în putrefacţ ie. Ce-i drept, este unul foarte proaspă t… posedat de un spirit demonic. R â câ itul se auzi din nou. Mi-am cuprins trupul în bra ţ e şi am închisstr â ns ochii. O, asta o să -ţ i fie de ajutor. Nu, dar ast ă lalt ă , da. M-am concentrat la eliberarea acelui spirit. Amcrescut intensitatea câ t am îndr ă znit, dar f âşâ itul stofei şi r â câ itul unghiilorcontinuau să vină spre mine, at â t de aproape acum, încâ t puteam auzihâ rjâ itul nasturilor pe podea. M-am mutat în alt loc, dâ nd peste un alt scaun,şi m-am pr ă buşit peste el. Eliberează -l şi gata. Nu te mai gâ ndi cum să scapi de aici. Eliberează -l. Am închis ochii. Nu că ar fi contat. În camer ă era a şa o beznă că nuputeam vedea absolut nimic, nici cadavrul gardianului t â r â ndu-se pe podea,nici câ t de aproape era, nu-l puteam vedea…



Adună -te! Am încercat să -l eliberez, şi încă o dat ă , şi încă o dat ă , dar el tot venea,iar f âşâ itul şi r â câ itul, şuieratul şi şopocă itul continuau. Acum puteam auzi şialtceva – dinţ ii clă nţă nind şi scr âşnind. Şi puteam simţ i mirosul, miasmadulceagă a demonului amestecat ă cu duhoarea de carne arsă , care-mi r ă scolea

stomacul. Concentrează -te. M-am concentrat, dar oricâ t de tare a ş fi încercat, cadavrul nu se oprea,cum nici mâ r â itul şi şuieratul nu dă deau vreun semn că ar fi suferit vreoinfluenţă . O r ă suflare fierbinte îmi arse gleznele. Mi-am ridicat genunchii la gur ă şii-am str â ns cu bra ţ ele, clipind des, încercâ nd disperat ă să ză resc mă car oformă , însă încă perea era complet în întuneric. Apoi, r â câ itul, şoaptele şipă lă vr ă gitul se oprir ă deodat ă şi am ştiut că ajunsese drept în fa ţ a mea. Un zgomot de rupere, ca de pâ nză sf âşiat ă . Apoi un alt fel de rupere, maiînfundat ă , umedă , care-mi f ă cu scâ ncetul să mi se stingă în gâ tlej. Şi am statghemuit ă acolo, ţ inâ ndu-mi str â ns genunchii la piept, ascult â nd acel oribilzgomot de sf âşiere umedă , punctat de pocnete, ca de oase trosnite şi rupte. Am închis ochii str â ns. Pleacă , pleacă … Ceva umed şi rece îmi atinse glezna. Mi-am tras piciorul spre mine,astupâ ndu-mi gura cu palmele, înă buşindu-mi ţ ipă tul. Am să rit în sus, darnişte degete de ghea ţă m-au apucat de picioare şi m-au smucit în jos. M-auţ inut str â ns, agăţâ ndu-se de picioarele mele din ce în ce mai sus, în timp ce else t â ra peste mine. Mi-am ieşit din minţ i, lovindu-l cu picioarele şi cu pumnii, dar mă ţ ineala podea cu o for ţă supraomenească şi cur â nd a fost pe mine, ghemuit peste

mine, pironindu-mă la podea, şuier â nd, r ă suflarea lui îngreţ oşă tor de dulceagă înv ă luindu-mi fa ţ a. Am simţ it ceva rece şi umed pe gâ t. Mă lingea, îmi lingeasâ ngele. Am lovit din nou cu pumnii şi cu picioarele, închipuindu-mi cum îleliberam şi, pentru o secundă , am simţ it că str â nsoarea aceea ca de fier slă bea.L-am împins de pe mine şi m-am rostogolit, izbutind să scap, şi m-am datrepede îndă r ă t pâ nă m-am lovit de perete. M-am ridicat şi-am încercat să fug, dar m-am împiedicat de scaunul pecare-l dă r â masem mai devreme. Mi-am recă pă tat echilibrul înainte să cad şi m-am tras repede înapoi, a ştept â ndu-mă din clipă în clipă ca leşul să facă un saltşi să mă doboare la podea. Dar n-a atacat, iar câ nd am ascultat, am putut auziun hâ rjâ it umed în locul unde îl lă sasem. M-am dat înapoi, încet. Cu un declic, luminile se aprinser ă din nou şi l-am v ă zut pe gardian înpatru labe, cu bra ţ ele şi picioarele îndoite… nefiresc, îndoite cum n-ar trebui să se îndoaie bra ţ ele şi picioarele. Ar ă ta ca un soi de insect ă monstruoasă , cumembrele rupte şi sucite, oasele ieşindu-i în afar ă prin haine. Capul îi eraplecat şi continua să scoat ă hâ rjâ itul acela umed.



Am f ă cut un pas în lă turi şi am v ă zut ce f ă cea – lingea sâ ngele meu de pepodea. M-am gr ă bit să mă dau în spatele lui şi el şi-a întors capul – şi l-a întorsde tot, pielea i s-a sucit pe gâ t, craniul înv â rtindu-se liber. Şi-a întins buzele,dezvelindu-şi dinţ ii, şi a şuierat. Apoi a păşit iute că tre mine, membrele acelearupte şi r ă sucite mişcâ ndu-se at â t de repede că pă reau să nici nu atingă

podeaua, ţ inâ nd trupul la numai câţ iva centimetri deasupra ei. Am alergat la uşa debaralei. Cu viteza fulgerului, îmi t ă ie calea. Apoi secabr ă , şuier â nd şi scuipâ nd. — Eliberează -l, copilă , şopti o voce cunoscut ă la urechea mea. — T-te-ai întors. M-am uitat înjur, a ştept â ndu-mă la împunsă turi şighionturi. Ce-ceilalţ i… — Au plecat şi n-or să mai vină . Numai ă sta a mai r ă mas. Eliberează -l şi-o să termini. — Am încercat. — Acum sunt eu aici ca să -i distrag atenţ ia, câ t ai să încerci din nou. O rafală de aer fierbinte v â jâ i printre mine şi creatur ă , care se cabr ă dinnou, urmă rind cu privirea v â ntul câ nd semidemonul trecu rapid pe lâ ngă ea. Am închis ochii. — Medalionul t ă u, zise femeia semidemon. — A-a şa-i. L-am scos dintr-o mişcare şi m-am uitat la el, şov ă ind să -l las jos. Creatura se întoarse din nou spre mine. Semidemonul spuse ceva în alt ă limbă , atr ă gâ ndu-i atenţ ia. Am a şezat medalionul pe un scaun, câ t să -l potajunge cu mâ na, la nevoie, şi am închis ochii, concentr â ndu-mă să expulzezspiritul. L-am simţ it alunecâ nd şi îndepă rt â ndu-se, mâ r â ind. Auzind un declic,

am deschis brusc ochii, îndrept â ndu-i în direcţ ia zgomotului, spre uşă . — Da, e deschisă , zise semidemonul. Şi la marele ţ anc. Acum, termină expulzarea. Faptul că ştiam uşa deschisă mi-a dat plusul de energie de care aveamnevoie, iar urmă torul sunet pe care l-am auzit a fost o bufnitur ă , câ nd trupulf ă cut zob al gardianului a că zut la podea. — Excelent, zise semidemonul. Acum ia-ţ i înapoi flecuşteţ ul şi… O v ă paie ca de cuptor încins mă izbi în plin, cu at â ta for ţă că toate celede dinainte mi se pă rur ă blâ nde adieri. — Ce-ce e asta? am zis. — Nimic, copilă , zise ea repede. Acum, gr ă beşte-te! Patruzeci şi cinci. Mi-am înşf ă cat medalionul şi l-am pus la gâ t, alergâ nd că tre uşă . Mă pregă team să ocolesc cadavrul gardianului, câ nd s-a ridicat să rind în picioarede parcă n-ar fi avut oasele rupte în zeci de locuri. Am încercat să -i dau ocol. — Stai! tună el. Am stat. Habar n-am de ce. Pur şi simplu era genul acela de voce.



M-am întors şi am v ă zut cadavrul gardianului st â nd drept, cu bă rbiaridicat ă şi ochii arzâ nd nepă mâ ntean de verde. Am putut simţ i că lduradogor â nd din el chiar şi de la şase pa şi distanţă . — Diriel! urlă el, uit â ndu-se prin încă pere. — Hm, aici, st ă pâ ne! zise semidemonul. Şi a ş putea spune că -i o plă cere

să te v ă d… Se r ă suci în direcţ ia ei şi, câ nd vorbi, vocea lui sună straniu de melodic.Ca a semidemonului, numai că mai profundă , masculină , ba chiar hipnotică .

Am r ă mas acolo, de parcă prinsesem r ă dă cini, ascult â nd. — De mai bine de două decenii nu mi-ai r ă spuns la invocă ri. Unde aifost? — Pă i, ştii, e o poveste amuzant ă . Şi mă voi bucura să ţ i-o spun, deîndat ă ce… — Îmi ceri cumva să a ştept bunul t ă u plac? Vorbi cu glas scă zut, dar am simţ it cum mă înfior, cu toat ă dogoarea lui. — Cu siguranţă că nu, st ă pâ ne, dar am f ă cut un t â rg cu aceast ă … — Muritoare? şi se întoarse de parcă atunci mă vedea prima oar ă . Aif ă cut un t â rg cu o muritoare copilă ? — Cum spuneam, o poveste amuzant ă , şi o să -ţ i placă la nebunie… — Este o necromant ă . F ă cu un pas că tre mine. Aura aceea… — Nu-i a şa că e dr ă guţă ? Exist ă a şa o încâ nt ă toare varia ţ ie printresupranaturalii aceştia muritori. Chiar şi cel mai nevolnic dintre ei a obţ inutceva, precum aura aceasta fermecă toare. — Aura unei necromante îi indică puterea. — Foarte adev ă rat, şi este un lucru bun, de asemenea, întrucâ t, fiind onecromant ă a şa de slabă , are nevoie de o foarte puternică aur ă ca să atragă

vreun spirit. El pufni dispreţ uitor şi veni pâ nă la mine. N-am tresă rit – dar asta doarpentru că eram încremenit ă de groază . Acesta era un demon. Un demon plin. Ştiam asta cu o certitudine care-miînmuia genunchii. Se opri în fa ţ a mea şi-şi lă să capul într-o parte, mă sur â ndu-mă de suspâ nă jos. Apoi zâ mbi. — Şi a şa, zise semidemonul – Diriel -, sunt pe cale s-o ajut pe aceast ă să rmană şi lipsit ă de apă rare necromant ă copilă … — Din bună tatea inimii tale, presupun. — Pă i, nu, se pare că puştoaica asta prostuţă m-a eliberat. Absolutaccidental. Ştii cum sunt copiii, întotdeauna vor să se joace cu for ţ eleîntunericului. Deci se pare că ea mi-a f ă cut mie un favor şi dacă mă vei lă sa să -mi îndeplinesc partea mea din înţ elegere, st ă pâ ne, mă întorc imediat înapoi latine… — Câ t de puternică trebuie să fie o copilă necromant ă ca să elibereze unsemidemon? cuget ă el. Pot să -ţ i simt puterea, micuţ o. Ţ i-au f ă cut ceva, nu-ia şa? N-am idee ce, dar e minunat.



Ochii îi lucir ă şi i-am simţ it croindu-şi drum prin mine de parcă se uitaudrept în inima puterii mele, iar câ nd o f ă cu, zâ mbi din nou, ceea ce-mi trimiseiar fiori în tot corpul. — Probabil, dar e doar o copilă , st ă pâ ne. Ştii ce spune Tratatul Berithiandespre ademenirea tinerilor. Destul de nedrept, de acord, dar o să fie ea adult ă

destul de cur â nd, iar dacă îmi îngă dui să educ copila prin îndeplinirea pă r ţ iimele de învoială … El aruncă o privire în direcţ ia ei. — Indiferent ce pact ai f ă cut cu aceast ă copilă , poate fi îndeplinit şi alt ă dat ă . N-o să te las să -mi scapi at â t de uşor. Ai o înclina ţ ie de a dispă rea. — Dar ea… — E destul de puternică să te invoce oricâ nd doreşte. Se r ă suci iar ăşi că tre mine şi, înainte să mă pot feri, mâ na lui se află sub

bă rbia mea, ţ inâ ndu-mi-o, cu degetele gardianului mort straniu de calde. Îmiîntoarse fa ţ a în sus, să mă vadă mai bine, şi murmur ă : — Să te faci mare şi puternică , micuţ o. O rafală de aer fierbinte. Diriel şopti: — Îmi pare r ă u, copilă . Şi-n clipa urmă toare dispă ruser ă . Am să rit peste corpul că zut al gardianului şi am alergat la uşă . Clanţ acobor î înainte s-o ating. M-am uitat în jur, gata să fug, dar nu era nici un loc încare să pot fugi. Am scos pistolul şi m-am lipit cu spatele de perete. Uşa sedeschise. Apă ru un cap care se uit ă înă untru. — M-mă tuşă Lauren, am şoptit. Am simţ it că mi se taie genunchii. Fusese o vreme în care mă să turasemde că ldura constantei griji materne a mă tuşii Lauren, dar după două

să pt ă mâ ni în care fusesem silit ă să mă bizui doar pe mine însă mi şi pe ceilalţ icopii, care erau la fel de speria ţ i şi de pierduţ i ca şi mine, privirea ei îngrijorat ă a fost ca o pă tur ă că lduroasă într-o noapte geroasă şi mi-a venit să mă arunc în

bra ţ ele ei şi să -i spun: Ai tu grijă de mine. Rezolv ă asta. Dar n-am f ă cut-o. Ea a fost cea care a venit fuga şi m-a îmbr ăţ işat. Oricâ t de minunat fusese, imboldul acela de a vrea să fiu salvat ă a trecut şi m-amtrezit desprinzâ ndu-mă din bra ţ ele ei şi spunâ nd: — Haide. Ştiu drumul. Câ nd ne gr ă bir ă m să ieşim, ea aruncă o privire înapoi, în camer ă , v ă zucadavrul gardianului şi tresă ri: — Nu e cel…? F ă r ă nici o şov ă ire, i-am t ă iat vorba, bâ lbâ indu-mă : — N-nu ştiu ce s-a înt â mplat. M-m-am speriat şi el pur şi simplu a intrataici şi… M-a îmbr ăţ işat, şoptindu-mi: — E în regulă , scumpo. M-a crezut, bineînţ eles. Eram încă micuţ a Chloe, care nici nu se gâ ndea

vreodat ă să învie mor ţ ii.



Câ nd ne-am strecurat pe hol, a v ă zut pistolul şi mi l-a luat mai înaintesă -mi dau seama ce f ă cea. Câ nd am protestat, mi-a spus: — Dacă va trebui să -l folosim, eu voi fi cea care va apă sa pe tr ă gaci. Ştiam că încerca să mă protejeze, să nu cumva să împuşc pe cineva. Eunu voiam să împuşc pe nimeni, dar era ceva în legă tur ă cu cedarea pistolului

care mă irita, senza ţ ia că eram împinsă înapoi într-un rol care nu mi se maipotrivea. — Simon şi Tori sunt în biroul lui dr. Davidoff, am şoptit eu. — O s-o luă m pe aici. E o cale mai lungă , dar sunt mai puţ ine şanse să dă m peste cineva. După o cotitur ă , un gardian chel ieşi dintr-o camer ă . Am încercat s-osmucesc pe mă tuşa Lauren înapoi, dar el deja ne v ă zuse. — Nu mişca, Alan, zise mă tuşa Lauren, ridicâ nd pistolul. Intr ă înapoi încamera aia şi închide… — Alan, zise o voce din spatele lui. Omul se întoarse. O împuşcă tur ă . Gardianul că zu. Dincolo de el, doamna Enright lă să pistolul în jos. — Chiar nu-mi plac lucrurile astea, zise ea, ridicâ nd pistolul. At â t deprimitiv. Dar m-am gâ ndit că s-ar putea să -mi fie mai comod. Am aruncat o privire spre mă tuşa Lauren. Îngheţ ase într-o vrajă delegare. — Uite ce-a f ă cut mă tuşa ta, Chloe. Doamna Enright îmi ar ă t ă cu mâ nacă tre gardian, care ză cea nemişcat, la podea. Ce ruşine. De data asta n-or s-omai lase să scape doar cu domiciliu for ţ at. M-am uitat de la mă tuşa Lauren la gardianul mort. Doamna Enright r â se:

— Te gâ ndeşti să -l învii, nu? A şa o fat ă plină de resurse. Presupun că ţ ietrebuie să -ţ i mulţ umim pentru toate astea. Ar ă t ă cu mâ na liber ă că trecr ă pă turile din perete. Asta-mi place mie la tine. Plină de resurse, istea ţă şi,aparent – f ă cu din nou semn spre gardian -, devenind din ce în ce maiîncreză toare în puterile tale, de fiecare dat ă câ nd ne înt â lnim. Aproape că mi-ar plă cea să te las să -l învii, doar ca să v ă d cum o faci. — Lasă -ne să plecă m sau… — Eu sunt cea cu arma, Chloe. Arma ta durează prea mult pâ nă seactivează . Dacă -l v ă d că face o singur ă mişcare, câ t de mică , ţ i-ai luat adio dela mă tuşa Lauren. Orice învoială de la mine porneşte şi încă mai sunt dornică să închei o înţ elegere cu tine. Mă gâ ndesc că am putea… O umbr ă neagr ă îi să ri în spate. În că dere, se întoarse şi v ă zu un uria ş lup negru ţ intuind-o la podea. Deschise gura să rostească o vrajă , dar Derek oapucă de spatele bluzei şi-o azv â rli în perete. Ea îşi reveni, rostogolindu-se înlă turi şi recit â nd cuvinte într-o limbă str ă ină . El o apucă şi-o aruncă din nou.Lovi peretele cu un trosnet şi r ă mase nemişcat ă . Am alergat înainte. — Chloe! strigă mă tuşa Lauren, eliberat ă din vraja de legare.



— E Derek, am spus eu. — Ştiu. Nu… Ajunsesem deja, şi m-am lă sat în genunchi lâ ngă el, pe câ nd gâ f â ia dingreu, lupt â ndu-se să -şi recapete suflul. Mi-am afundat mâ inile în blana lui şimi-am lipit fa ţ a de a lui, simţ ind că îmi dau lacrimile.

— Eşti teaf ă r, am spus eu. Am fost at â t de îngrijorat ă . — N-ai fost singura, zise o voce. M-am uitat în sus, am v ă zut-o pe Liz şi i-am zâ mbit: — Mulţ umesc. — Eu am fost acolo doar ca spectator. După cele înt â mplate… F ă cu unsemn că tre Derek. Ştii cum au nevoie orbii de câ ini care să vadă în locul lor? Ei

bine, aparent v â rcolacii chiar pot folosi un poltergeist ca să deschidă uşile înlocul lor. Derek mâ r â i gros din str ă fundul pieptului şi se împinse în mine. — Trebuie să plecă m. Ştiu. Am dat să mă ridic în picioare, dar el se sprijini de mine. Îi puteam simţ iinima gonind nebuneşte. Îşi apă să botul pe gâ tul meu, r ă suflă adâ nc, secutremur ă şi inima începu să -şi domolească bă t ă ile. Câ nd pufni din nou, nasulîi urcă spre ceafa mea, gă sind sâ ngele şi mâ r â ind îngrijorat. — E doar un cucui, am zis eu. N-am nimic. Mi-am îngropat mâ inile în blana lui încă o dat ă , str â ngâ ndu-l tare, apoim-am ridicat. M-am întors spre mă tuşa Lauren. Ea se uita lung, nemişcat ă .Doar se uita lung. — Trebuie să mergem, am zis eu. Privirea ei se ridică spre mine şi se uit ă în continuare lung, de parcă ar fi

v ă zut pe cineva pe care nu-l recunoştea.

— E şi Liz aici, am spus eu. O să se asigure ea că avem cale liber ă . — Liz… înghiţ i un nod din gâ t, apoi dă du din cap: Bine. I-am f ă cut semn că tre mama lui Tori. — Ea…? — E încă în via ţă , dar a fost o izbitur ă zdrav ă nă . Va mai fi inconştient ă o

vreme. — Bine. Derek? Trebuie să -i luă m pe Tori şi pe Simon. Vino după mine.Liz, poţ i s-o iei înainte şi să vezi dacă -i liber? Ea zâ mbi: — Da, şefa. Am f ă cut câţ iva pa şi, apoi mi-am dat seama că mă tuşa Lauren nu veneadupă noi. M-am întors. Ea continua să se uite lung. — Sunt bine, am zis eu. — Eşti, zise ea, încetişor. Apoi, mai ferm: într-adev ă r eşti. Am pornit. Patruzeci şi şase. I-am recuperat pe Tori şi pe Simon chiar în clipa în care ieşeau din birouca să mă salveze pe mine. După o foarte scurt ă explica ţ ie despre cutremur şi



despre lupul de lâ ngă mine, l-am întrebat pe Simon dacă reuşise să dea de tat ă lsă u. Fa ţ a i se întunecă , şi am dedus că r ă spunsul nu era încurajator. — A intrat robotul, zise el. — Serios? — A spus că nu era disponibil şi, dacă voiam să -i las un mesaj… I-am

lă sat. Poate că nu era acasă , ori vorbea la mobil, ori… N-a terminat, dar am înţ eles cu toţ ii ce voia să spună . Indisponibil puteaînsemna o mulţ ime de lucruri, nu toate at â t de nevinovate câ t să fi fost bruiatîntre două antene de telefonie mobilă . — Poţ i să -l suni din nou câ nd o să ajungem afar ă , zise mă tuşa Lauren.Ceea ce ar trebui să facem cur â nd. Ne-am îndreptat că tre cea mai apropiat ă ieşire. Nici nu f ă cuser ă mdouă zeci de pa şi, câ nd Liz veni în fugă înapoi. — Trei, zise ea. Vin din partea asta. — Arme? am întrebat. Ea confirmă , dâ nd din cap. Dacă ar fi fost trei oameni neînarma ţ i – chiar şi cu puteri supranaturale-, a ş fi fost de acord să -i înfrunt ă m. Dar armele erau altceva. Le-am spus şicelorlalţ i. — Exist ă o aripă scoasă din uz, în partea de vest, zise mă tuşa Lauren. N-or să pă zească ieşirea aceea, pentru că acolo se ajunge printr-o uşă securizat ă . Am urmat-o şi ne-am folosit de cardul ei de acces ca să intr ă m în aceaaripă . De îndat ă ce am fost înă untru, Derek se opri scurt, cu pă rul de pespinare zbâ rlit, dezvelindu-şi colţ ii într-un mâ r â it mut. — Simţ i mirosul cuiva? l-am întrebat, în şoapt ă . Îşi scutur ă capul energic, cu un mormă it, de parcă ar fi spus scuze, şi

am pornit din nou pe culoar, însă el r ă mase în alert ă , aruncâ ndu-şi rapid ochiidintr-o parte într-alta. — Cunosc locul ă sta, murmur ă Simon. Am fost aici. — Câ nd era ţ i voi mici, tat ă l vostru obişnuia să v ă aducă , uneori, şi pe voicâ nd venea la muncă , zise mă tuşa Lauren. — Mda, ştiu, dar locul ă sta… Se uit ă în jur, apoi îşi frecă ceafa: îmi dă fiori, orice-ar fi. — Ieşirea e după colţ şi la capă tul culoarului, zise mă tuşa Lauren,conducâ ndu-ne. Dă într-o curte. Va trebui să să rim zidul, dar ă sta e încă unmotiv pentru care nu va fi pă zit ă . Am continuat să mergem. Simon şi Derek nu erau singurii care se simţ ea

înfiora ţ i. Era at â t de linişte. Un loc pustiu, mort. Umbre se pitulau de-a lungulpereţ ilor, în afara luminilor de securitate. În plus, mirosea respingă tor, tr ă sninda antiseptic, turnat direct pe podea, ca un spital abandonat. Am aruncat o privire pe prima uşă deschisă şi m-am oprit brusc. Bă ncide şcoală . Patru bă nci micuţ e. Un perete cu afişe decolorate cu animaleilustr â nd literele alfabetului. O tablă de scris, pe care încă se ză reau fantomede numere. Am clipit, încredinţ at ă că nu vedeam bine.



Derek împinse cu botul în picioarele mele, indicâ ndu-mi să merg maideparte. M-am uitat la el şi m-am uitat şi la sala de clasă . Aici crescuse Derek. Patru bă nci micuţ e. Patru bă ieţ i mici. Patru

v â rcolaci tineri. Pentru o secundă , i-am putut vedea, trei bă ieţ i scriind în caietele lor,

st â nd în trei bă nci lipite una de alta, iar Derek, singur în cea de-a patra,împinsă puţ in mai la o parte, aplecat deasupra temei lui, încercâ nd să nu-i

bage în seamă pe ceilalţ i. Derek mă împunse din nou cu botul, scâ ncind uşurel, iar câ nd m-amuitat la el, l-am v ă zut cercet â nd camera cu ochii, cu tot pă rul de pe gâ t ridicatdrept în sus, ner ă bdă tor să plece de-acolo. Am murmurat o scuză şi i-am ajunsdin urmă pe ceilalţ i. Am trecut pe lâ ngă încă două uşi, apoi Liz a venit în fugă înapoi. — Vine cineva. — Ce? se mir ă mă tuşa Lauren câ nd am transmis avertismentul. Dinpartea aia? Nu se poate. E… Zgomotul unor pa şi îi t ă ie vorba. Se uit ă într-o parte şi-n alta, apoi f ă cusemn că tre uşa cea mai apropiat ă . — Cardul de acces, Chloe, repede! Am deschis-o şi ne-am rostogolit cu toţ ii înă untru. Câ nd am împins uşaîn urma noastr ă , încuietoarea a bâ zâ it şi s-a armat. M-am uitat în jur, mijindochii să desluşesc ceva, f ă r ă să v ă d decâ t lică rul palid al luminii de urgenţă . Ne aflam într-o uria şă camer ă de depozitare, plină de cutii. — O mulţ ime de locuri în care să te ascunzi, am şoptit eu. Propun să negă sim unul. Ne-am despă r ţ it, în timp ce ecoul pa şilor a continuat în lungul holului.

M-am întors, aproape să mă împiedic de Derek. El nu se clintise, ci doar se uita fix în încă pere, cu blana zbâ rlit ă . Am privit în jur. Am v ă zut cutii, multe cutii, dar de-a lungul pereteluiîndepă rtat, am v ă zut şi altceva – patru paturi. — Ă -ă sta a fost…, am început eu. — Unde e toat ă lumea? bubui o voce de pe hol. Derek tresă ri la auzul acesteia, îmi apucă mâ neca în bot şi mă smuci maiadâ nc în marea de cutii. Am gă sit un loc în colţ ul îndepă rtat, unde cutiile eraustivuite pe trei laturi, lă sâ nd între ele un mic spa ţ iu în care ne puteamascunde. Derek mă împinse cu botul într-acolo. I-am şoptit „ceilalţ i”, iar el s-adus înapoi să -i adune. Într-un minut, eram cu toţ ii înghesuiţ i în spa ţ iul acela, unii st â nd pe

vine, alţ ii st â nd pe jos. Derek r ă mase la intrare, pă zind-o, cu urechilemişcâ ndu-se înainte şi-napoi. Câ nd pa şii se apropiar ă , n-am avut nevoie deauzul lui ca să desluşesc vocile. — Savanţ ii! pufni cu dispreţ un bă rbat. Îşi închipuie că pot angaja vreocâţ iva gardieni semidemoni şi sunt pregă tiţ i pentru o treabă ca asta. Tică loşiaroganţ i…



Bombă neala i se stinse, apoi întrebă : — Câ t de aproape e domnul St. Cloud? — Avionul lui soseşte în şaptezeci şi cinci de minute, domnule. — Atunci avem o or ă să cur ăţă m mizeria asta. Câţ i copii au fost iar?Patru?

— Trei au fost prinşi din nou. Al patrulea, v â rcolacul, n-a fost încă , dar s-a raportat că ar fi intrat în clă dire. — Grozav. De-a dreptul grozav. Pa şii r ă sunar ă în dreptul uşii. — Bine, uite care-i planul. Am nevoie de doi mici supravieţ uitori. Dacă poţ i să -mi obţ ii doi, domnul St. Cloud va fi fericit. Şi asta nu include v â rcolacul. — Fireşte, domnule. — Avem nevoie de un loc unde să ne stabilim un centru de comandă .Echipa va fi aici în cinci minute. — Nu arat ă ca şi cum ar folosi aripa asta, domnule. O uşă scâ r ţâ i. — Camera asta are chiar bă nci de şcoală şi o tablă de scris. — Bine. Începe să faci pregă tirile şi cheamă -l pe Davidoff prin sta ţ ie.

Vreau să -l v ă d aici, în clipa asta. I-am f ă cut semn lui Liz să se ducă să spioneze. Cu toţ ii st ă team cu urechile ciulite, rugâ ndu-ne să gă sească onemulţ umire în privinţ a camerei sau să li se ofere una mai bună . Nu s-aînt â mplat. — Cel puţ in, sunt în partea cealalt ă a direcţ iei noastre de evadare, zise

Tori. — Nu contează , spuse Simon. Avem o echipă de SWAT Cabali care-şi

instalează centrul de comandă pe holul ă sta. Am încurcat-o. Liz veni în fugă înapoi. — Sunt doi tipi la costum şi unul îmbr ă cat în ceea ce seamă nă cu ouniformă de soldat. Plus alţ i patru ca el care vin spre hol. Tropă itul bocancilor se auzi de îndat ă ce spuse acestea. — O să ne ţ inem tare, am zis eu. O să -i trimit ă pe tipii ăştia să ne caute – să sper ă m că în alt ă parte. Câ nd o să prindem ocazia, o să fugim. Derek se întoarse încet şi se strecur ă în spatele meu, lă sâ ndu-mă să mă sprijin de el. Şi era at â t de cald şi de confortabil, că am început să mă relaxez,iar după mine, şi el, destinzâ ndu-şi muşchii, ritmul inimii domolindu-i-se. — Deci voi doi a ţ i venit singuri? am întrebat-o pe Liz. Cum? — Cu ma şina. — Dar Derek nu are carnet. Simon r â se. — Asta nu înseamnă că nu ştim să conducem o ma şină . Tata ne-a lă satsă începem de anul trecut, cu ma şini vechi prin parcă rile goale. — Asta înseamnă câ teva minute la moll, nu opt ore pe autostradă .



Derek mormă i, parcă spunâ nd că n-a fost mare scofală , deşi sunt sigur ă că nu fusese deloc uşor. — Am luat camioneta lui Andrew, zise Liz. După ce am gă sit… După ceDerek i-a gă sit… Ei, ştiţ i voi. Probabil n-am fost prea departe în urma voastr ă .Eu l-am ajutat să se orienteze cu harta.

— Cum a ţ i comunicat? — Hâ rtie şi creion. Uluitoare invenţ ii. Oricum, odat ă ce am intrat înBuffalo, l-am condus aici. Nu reuşeam să gă sim o cale de a intra, şi el a devenit foarte stresat, şi se pare că asta – f ă cu semn că tre el – se înt â mplă câ nd un

v â rcolac e stresat. Pâ nă a terminat, uşa garajului se deschisese şi un tip dinpersonal aducea o ma şină . S-a uitat o dat ă la Derek şi a hot ă r â t că venisemomentul să -şi caute alt ă slujbă . Zgomote r ă sunar ă pe hol. Liz se duse să verifice. În spatele meu, coapsalui Derek tresă lt ă . L-am mâ ngâ iat absent ă , simţ ind muşchiul zbă t â ndu-se subdegetele mele. Apoi am rostit întrebarea pe care mă temeam s-o pun încă decâ nd mă gă sise mă tuşa Lauren prima dat ă . — Rae e moart ă , nu-i a şa? Dr. Davidoff a spus că a fost transferat ă , dareu ştiu ce înseamnă asta. Acela şi lucru ca şi în cazul lui Liz şi al lui Brady. Expresia de pe chipul mă tuşii Lauren în momentul acela… n-o potdescrie, dar dacă mai aveam vreun dubiu despre câ t de mult regreta rolul pecare îl jucase ea în toat ă povestea asta, am v ă zut-o limpede câ nd am pomenitde numele lor. Pentru o secundă , n-a zis nimic. Apoi a tresă rit, de parcă sesperiase. — Rae? Nu. Rae nu e moart ă . Cineva a dat buzna aici şi a luat-o. Cred că a fost mama ei. — Mama ei adoptiv ă ?

Mă tuşa Lauren clă tină din cap: — Mama ei naturală . Jacinda. — Dar dr. Davidoff a spus că a murit. — Noi am spus o mulţ ime de lucruri, Chloe. Am nă scocit o mulţ ime deminciuni, amă gindu-ne că era mai bine pentru voi toţ i, dar, în realitate, numaipentru că era mai uşor a şa. Dacă Rae ar fi crezut că mama ei era moart ă , nule-ar fi cerut să o aducă . Din câ te am auzit, totuşi, ei cred că ea este cea care… Coapsa lui Derek tresă lt ă din nou. M-am uitat în jos şi i-am v ă zutspasmul muscular. Un altul începu în umă rul lui. Câ nd a v ă zut că mă uitam, a mâ r â it, spunâ ndu-mi că nu era nimic, doar să -l ignor şi să fiu atent ă ladiscuţ ie. În timp ce mă tuşa Lauren vorbea, i-am masat lui Derek muşchiul de peumă r şi el se lă să pe mâ na mea, relax â ndu-se. Ştiam că asta nu-i era de ajutor.Era gata să se Preschimbe înapoi. — Trebuie să plecă m, am zis eu. O s-o chem pe Liz. Ea veni în fugă , trecâ nd prin cutii mai înainte să fi terminat eu invocarea.Mama lui Tori se ală turase echipei SWAT, în camera vecină . Din câ te se pă rea,Derek n-o r ă nise at â t de tare pe câ t a ş fi putut eu spera. Iar acum avea o



cumplit ă durere de cap… şi o cumplit ă ranchiună . Derek avea să fie împuşcatde cum ar fi fost v ă zut – împuşcat să moar ă , nu cu tranchilizante. Înt ă riri de la un birou Cabal satelit erau pe drum, ca să ajute lapercheziţ ionarea clă dirii cu for ţ e umane şi cu for ţ e magice. Erau hot ă r âţ i să negă sească mai înainte de sosirea tipului aceluia, St. Cloud.

— Va trebui să încercă m să fugim spre ieşire, am zis eu. De îndat ă ce seliniştesc lucrurile… Derek fu apucat de convulsii, aproape aruncâ ndu-mă de pe el. — Cuiva nu-i place planul t ă u, zise Tori. Şi tocmai câ nd mă gâ ndeam ceplă cut e câ nd el n-are voce. Se pare că nici forma asta nu-l poate împiedica să se certe. — Nu-i vorba de asta, am zis eu, câ nd Derek fu zgâ lţâ it de o alt ă serie deconvulsii. Se Preschimbă înapoi. — Nu poate a ştepta, pentru că …? Întregul corp al lui Derek era acum cuprins de spasme. Toate patrupicioarele se întinser ă brusc în afar ă , o ghear ă neagr ă crest â ndu-l pe Simon, olabă din fa ţă strivind-o pe Tori. Amâ ndoi să rir ă în lă turi. — Cred că ă sta e un nu, zise Simon. — Trebuie să ne dă m la o parte, am zis. După cum puteţ i să v ă da ţ iseama, treaba asta are nevoie de spa ţ iu. Şi s-ar putea să fie ceva ce n-a ţ i vreasă vedeţ i. — Spune-le că susţ in sugestia ta, zise Liz. Am prins o imagine şi mi-afost de ajuns. Se str â mbă şi se înfior ă . I-am împins pe toţ i afar ă din ascunză toarea dintre lă zi, apoi m-am întorsla Derek, care ză cea pe-o parte, gâ f â ind.

— Ai f ă cut Preschimbarea singur, prin urmare, bă nuiesc că acum nu ainevoie… Îmi prinse jeanşii între dinţ i, tr ă gâ nd uşurel, rugâ ndu-mă din ochi să r ă mâ n. Le-am spus celorlalţ i că stau cu el şi am hot ă r â t că , dacă aveau cumvasă audă că echipa SWAT percheziţ iona holul, trebuiau să iasă afar ă – toţ i. — N-o să v ă pă r ă sim pe voi doi, zise Simon. Derek mâ r â i. — E de acord cu mine, am zis eu, pentru prima oar ă ! Trebuie să pleca ţ i.Cu un pic de noroc, or să presupună că asta înseamnă că Derek şi cu minesuntem în alt ă parte. Lui Simon nu-i plă cea ideea, dar a mormă it doar că tre Derek să segr ă bească . Mă tuşa Lauren a r ă mas ultima, după ce plecaser ă ceilalţ i. — Dacă se înt â mplă ceva, tu vii cu noi, Chloe. Derek îşi poate vedeasingur de… — Nu, nu poate. Nu câ nd e a şa. Are nevoie de mine. — Nu-mi pasă . — Mie îmi pasă . Are nevoie de mine. A şadar, o să r ă mâ n.



Ne-am încrucişat privirile. Din nou, un nor îi întunecă ochii, desurprindere şi poate şi un strop de mâ hnire. Nu mai eram micuţ a ei Chloe.Niciodat ă nu aveam să mai fiu. M-am dus pâ nă la ea şi am îmbr ăţ işat-o: — Sunt bine.

— Ştiu. Mă îmbr ăţ işă şi ea, foarte tare şi înfocat ă , apoi plecă să se ală turecelorlalţ i. Patruzeci şi şapte. Preschimbarea lui Derek se producea mai rapid acum şi poate puţ in maiuşor – n-a mai vomitat de data asta. În cele din urmă , se sf â r şi, iar el că zu pe-oparte, gâ f â ind, tremur â nd de epuizare şi de frig. Apoi îmi că ut ă mâ na, ţ inâ nd-ostr â ns, iar eu mi-am împletit degetele cu ale lui, tr ă gâ ndu-mă mai aproape deel şi folosindu-mă de mâ na liber ă ca să -i dau la o parte pă rul de pe fa ţă . — Hei! se auzi o voce care ne f ă cu pe amâ ndoi să tresă rim. Simon st ă tea la intrarea în colţ ul nostru, cu un vraf de haine în bra ţ e. — Chiar ar trebui să te îmbraci înainte să începi asta. — Eu nu încep nimic, zise Derek. — Totuşi… îi întinse hainele din bra ţ e. Dr. Fellows a scotocit şi ţ i-a gă sitnişte uniforme verzi de spital. Îmbracă -te şi apoi… mă rog. — Noi nu…, am început eu. — Mai ai încă biletul meu? Am încuviinţ at din cap. — Dă -i-l. Am scos foaia împă turit ă din buzunar şi i-am întins-o lui Derek. Câ t seocupă el de bilet, Simon îşi lă să zâ mbetul să i se stingă de pe chip, studiindu-şi

fratele. — E-n regulă ? mă întrebă din buze. Am dat din cap. I-am întins lui Derek uniforma de spital în timp ce elîmpă turea la loc biletul, apoi m-am întors, ca să -l las să se îmbrace. — Noi doi suntem în regulă ? întrebă Simon. — Mda. Derek îşi cobor â se vocea. Un scâ r ţâ it de adidas, câ nd Simon se întoarse să plece. Derek îl chemă înapoi, mormă ind de efort câ nd se ridică , t ă lpile lui goale lipă ind că tre Simon.O conversa ţ ie scurt ă , murmurat ă . Apoi pocnetul palmei pe care Simon i-o lipide spinare lui Derek, iar pa şii se retraser ă . Un foşnet de pâ nză , câ nd Derek se îmbr ă că . Apoi o mâ nă pe mijloculmeu, o atingere uşoar ă , o tentativ ă . M-am întors şi Derek era chiar acolo, cufa ţ a aplecat ă peste a mea, şi mâ inile i-au alunecat în jurul meu, câ nd eu mi-amridicat fa ţ a în sus… — Ce na…? Am tresă rit amâ ndoi – din nou. Tori r ă mase la intrarea în ascunză toare,holbâ ndu-se la noi, iar Simon, din spate, o prinse de bra ţ .



— Ţ i-am spus să nu…, începu Simon. — Da, dar n-ai spus de ce. Pe bune că nu mă a şteptam… Clă tină din cap.Eu sunt ultima care află toate lucrurile pe aici? Liz dă du buzna înă untru. — Ce se înt â mplă ?

— Derek e gata, am spus eu. Trebuie să pornim. Aveam un pistol, un v â rcolac, un poltergeist, o aruncă toare de vr ă jisupra încă rcat ă cu energie, un aruncă tor de vr ă ji nu-at â t-de-supra â ncă rcat, şi onecromant ă perfect inutilă , deşi Liz se gr ă bi să -mi atragă atenţ ia că avea nevoiede mine ca să -i pot transmite cuvintele. Planul nostru, totuşi, presupunea ceva mult mai simplu decâ t oconfruntare de supranaturali. Ne hot ă r â ser ă m să urmă m sfatul pe care i-ldă duse lui Derek tat ă l să u, în cazul în care avea de-a face cu un adversarsemnificativ mai puternic: să fugim mâ ncâ nd pă mâ ntul. În vreme ce Liz supraveghea camera centrului de comandă , noi aveam să încercă m să ajungem la uşa de ieşire. Iar dacă dă deam greş? Atunci ar fi intrat

în acţ iune pistolul, v â rcolacul, poltergeistul şi aruncă torii de vr ă ji. Potrivit spuselor lui Liz, erau cinci persoane în camera aceea – doamnaEnright, dr. Davidoff, comandantul în costum, asistentul lui şi un gardianSWAT. Pă reau să stea pe loc, echipâ nd cartierul general, în timp ce angaja ţ iică utau. Din câ nd în câ nd, unul dintre aceşti angaja ţ i îşi mai f ă cea apariţ iapentru a raporta sau pentru a primi ordine. Nu puteam decâ t să ne rugă m că n-avea să se înt â mple a şa ceva în timpul celor câ torva minute care ne-ar fitrebuit nouă ca să ajungem pâ nă la uşă . În timp ce puneam la punct un plan de atac „şi dacă ”, Derek st ă tea lâ ngă mine. Mă tuşa Lauren nu înceta să ne arunce priviri ciudate. Nu f ă cuser ă m

nimic să le merit ă m, dar ea tot se uita că tre noi şi se încrunta. În cele din urmă , zise: — Derek? Pot să stau de vorbă cu tine? El se încordă şi se uit ă iute la mine, parcă întrebâ ndu-mă : Ce vrea? — N-nu avem timp de…, am început eu. — N-o să dureze decâ t o secundă . Derek? Te rog? Îi f ă cu semn să meargă în partea cealalt ă a camerei. Tori şi Simon seciondă neau despre vr ă ji, iar Liz era pe hol, deci nimeni altcineva nu observ ă .Mă tuşa Lauren îi spunea ceva lui Derek. Indiferent ce era, lui nu-i plă cea deloc,privirea lui fulger â nd spre mine, încrunt â ndu-se şi clă tinâ nd din cap. Oare îi spunea să stea departe de mine? Sperasem că ast ă zi, câ nd v ă zusecă nu era periculos, poate v ă zuse şi ce simţ eam fa ţă de el, dar bă nuiesc că asta însemna să sper la prea mult. Am vrut să mă duc peste ei şi să -i întrerup, însă mai înainte de-a apucas-o fac, Derek opri discuţ ia. Se trase uşor înapoi, cu capul plecat, cu pă rulat â rnâ ndu-i pe fa ţă , adâ ncit brusc în gâ nduri. Apoi încuviinţă încet din cap. Ea întinse mâ na şi-l apucă de bra ţ , aplecâ ndu-se că tre el să -i mai spună ceva, cufa ţ a încordat ă de importanţ a lucrurilor. El îşi pă str ă privirea în podea, dâ nd din



cap. Mi-am spus că el doar confirma ceea ce voia ea să audă , numai să scapede acolo, dar o să recunosc că m-am simţ it mult mai bine câ nd a venit dreptspre mine, întrebâ nd cu vocea lui grav ă , profundă : — Eşti gata? Ne-am dat deoparte, în timp ce mă tuşa Lauren se duse la Simon şi Tori.

— Ţ i-a spus cumva să stai departe de mine? l-am întrebat eu. El r ă spunse, după o pauză : — Mda. Îmi str â nse mâ na, ferit de vederea mă tuşii Lauren: E în regulă .Suntem bine. Am pornit spre hol. Cea mai mare grijă a noastr ă fusese declicul puternic al încuietorii uşii,dar Derek trase cu urechea şi îmi f ă cu semn s-o deschid în timp ce oamenii

vorbeau. Apoi Derek preluă conducerea, în caz că apă rea cineva pe uşa deieşire. Eu eram chiar în spatele lui, Simon după mine, Tori şi mă tuşa Laurenîncheind şirul. Acei zece metri au pă rut lungi câ t zece kilometri, îmi venea să ţâşnescspre uşă , s-o deschid larg şi să mă tot duc; dar trebuia să ne mişcă m f ă r ă zgomot, ceea ce însemna insuportabil de încet. F ă cuser ă m aproape trei metri, câ nd cineva din camera de comandă zise: — Avem o breşă , domnule. O vrajă de perimetru. — Unde? Derek lungi pasul, doar puţ in. — Sta ţ i a şa, zise omul. Pare să fie chiar afar ă … — Chloe? Şoapta puternică a mă tuşii Lauren pluti pe holuri. M-am întors şi-am v ă zut-o alergâ nd uşor în partea cealalt ă – că tre

camera în care se aflau echipa celor din Grupul Edison şi solda ţ ii Cabal. Ea îmistrigă din nou numele, de parcă m-ar fi că utat. Am deschis gura. O mâ nă mi se lipi deasupra, un bra ţ mă cuprinse depiept, ţ inâ ndu-mă nemişcat ă , iar Derek îmi şopti la ureche: — Îmi pare r ă u. — Cred că -i aud, zise dr. Davidoff. — Chloe? Mă tuşa Lauren fugea de-a binelea acum, pantofii ei tocă nind pe linoleum. — Chloe? Câ rmi în camera lor şi dă du un ţ ipă t scurt. — Salut, Lauren, zise mama lui Tori. Iar ţ i-ai pierdut nepoata? Aruncă o vrajă de legare, imobilizâ nd-o pe mă tuşa mea. — V ă d că încă mai ai pistolul. Dă -mi voie să -l iau eu, înainte să maiomori şi pe altcineva. În timp ce eu mă zbă team, Derek le f ă cu semn celorlalţ i să meargă maideparte. I-am v ă zut vag, pe Simon şi pe Tori trecâ nd pe lâ ngă mine. Derek mă ridică în bra ţ e şi porni că tre ieşire. Şi am înţ eles că asta fusese ceea ce îi cerusemă tuşa Lauren să facă , ceea ce el se str ă duise s-o convingă să renunţ e. Dacă



energie. Am r ă mas pe loc, ştiind că oricâ t de tare îmi doream să ajut, n-a ş fif ă cut decâ t să -l pun pe oricare dintre ei în pericol, silindu-l să mă protejeze. Clă direa continua să se cutremure, zidurile slă bind şi tavanul plesnind.Praful alb ploua de sus, înv ă luindu-i pe toţ i, şi prin el nu mai puteam ză ridecâ t fr â nturi din lupt ă , instantanee de acţ iune.

Tori fa ţă în fa ţă cu mama ei. Liz alergâ nd spre doamna Enright, cu o scâ ndur ă rupt ă în mâ nă . Gardianul ză câ nd f ă r ă cunoştinţă , că lcat în picioare de toţ i ceilalţ i. Derek repezindu-se la şeful în costum, tat ă l lui şi Simon ocupâ ndu-se decelă lalt bă rbat în costum. Mă tuşa Lauren aplecat ă deasupra doctorului Davidoff, cu un pistol laceafa lui. Atunci, cu un trosnet asurzitor, tavanul cedă . Uria şe bucăţ i de tencuială şi de lemn spart se pr ă buşir ă . Cutiile, lă zile şi fişetele din pod se rostogolir ă prin spă rtur ă . Tavanul continua să se f ă r â me şi să se crape şi, câ nd m-amuitat în sus, l-am v ă zut despicâ ndu-se chiar deasupra capului meu. Derekstrigă . Mă lovi, dobor â ndu-mă la podea şi ţ intuindu-mă sub el, în timp ce şirestul tavanului se nă ruia. Câ nd holul încet ă , în sf â r şit, să se mai clatine, l-am auzit pe domnul Baestrigâ ndu-l pe Derek. — Aici! r ă spunse Derek. Cu Chloe. Se dă du la o parte de pe mine şi mă ajut ă să mă ridic, în vreme ce eutuşeam şi clipeam des. I-am putut vedea pe Simon şi pe domnul Bae însiguranţă , în camera unde ne ascunseser ă m noi mai devreme. — Tori? am auzit-o pe Liz strigâ nd. Tori! Mi-am mijit ochii şi m-am îndreptat că tre vocea ei, cu Derek după mine,

încă ţ inâ ndu-mă str â ns de bra ţ . Liz se ghemuise, aplecat ă peste Tori. — Tori! am ţ ipat. Ea îşi ridică puţ in capul, trecâ ndu-şi o mâ nă peste fa ţă . — S-sunt teaf ă r ă . Câ nd ea se ridică , m-am uitat înnebunit ă după mă tuşa Lauren. Apoi am

v ă zut-o, agit â ndu-se sub un maldă r de moloz dintre mine şi Tori. Am dat să mă reped într-acolo, dar Derek m-a tras înapoi. — Sta ţ i acolo, copii, zise domnul Bae. Tori… F ă cu o pauză şi, câ nd m-am uitat spre ei, el se holba la ea, de parcă de-abia acum o vedea, o vedea cu adev ă rat. — Tat ă ? zise Simon. Domnul Bae îşi alungă surpriza şi spuse, încet: — Tori? Vino spre mine. Tavanul ă la nu arat ă prea bine. Mi-am ridicat privirile în sus. Grinzile rupte şi uria şe bucăţ i de tencuială se legă nau deasupra capetelor noastre. Cutiile se clă tinau pe margineaspă rturii. Tori se uit ă în jur. Gardianul şi cei doi tipi în costume erau aproapeîngropa ţ i sub dă r â mă turi. Dr. Davidoff st ă tea întins pe burt ă , f ă r ă să mişte.



L â ngă el ză cea un alt trup neînsufleţ it – mama ei, cu ochii deschişi, privindţ int ă în sus. — Ding-dong-ding, vr ă jitoarea a murit, zise Tori. Se clă tină . Apoi scoaseun zgomot ciudat, strangulat, ca un sughiţ , încovoindu-şi umerii: Mamă … — Tori? Scumpo? o strigă domnul Bae. Vreau să vii pâ nă aici, bine?

— Mă tuşa Lauren, am spus eu. E prinsă … — Am gă sit-o, zise Tori, ştergâ ndu-şi fa ţ a cu mâ neca. Se aplecă şi începu să tragă dă r â mă turile la o parte de pe mă tuşa mea. O scâ ndur ă zbur ă din gr ă mada din spatele lui Tori. Ochii lui dr. Davidofferau deschişi, mâ nuind-o mintal. Am deschis gura să ţ ip ca s-o previn, iar Lizdă du fuga s-o apuce, dar scâ ndura se repezi în jos, lovind-o pe Tori în spatelecapului. Ea că zu cu fa ţ a în jos în moloz. Mă tuşa Lauren se t â r î la suprafa ţă ,împingâ nd ultimele bucăţ i de moloz la o parte. Apoi se opri. Dr. Davidoff seridică în spatele ei, ţ inâ ndu-i ţ eava pistolului lipit ă de ceaf ă . Liz înşf ă că scâ ndura cu care el o lovise pe Tori, dar el v ă zu mişcarea şispuse: — Nu, Elizabeth! şi îşi îndrept ă repede pistolul spre Tori. Cel puţ in, dacă nu ţ i-ar plă cea să ai companie în Via ţ a de Apoi. Liz scă pă lemnul din mâ nă . Dr. Davidoff îndrept ă pistolul din nou spre mă tuşa Lauren. — Ia din nou scâ ndura de jos, te rog, Elizabeth, şi vino în fa ţ a mea, ca să pot vedea unde eşti. Ea îi dă du ascultare. — Acuma, Kit, o să -ţ i dau cinci minute să -ţ i iei bă ieţ ii şi să pleci.Modifică rile se pare că au reuşit în cazul lui Simon. Oricâ t de puternic esteDerek, pare să fie normal pentru un v â rcolac. Un alt succes. Chloe şi Victoria

sunt nişte probleme, dar te asigur că vor fi bine îngrijite. Ia-ţ i bă ieţ ii şi… — Nu plec nică ieri, zise Derek. Nu f ă r ă Chloe. Se încordă , de parcă se a ştepta la proteste din partea mea, dar eu de-abia îl auzisem vorbind. Sâ ngele îmi vuia în urechi, stomacul mi se fr ă mâ nta – ştiamce am de f ă cut şi mă luptam să trec peste toate instinctele care-mi ţ ipauîmpotriv ă . Ochii lui dr. Davidoff se ridicar ă spre Derek. Se încrunt ă , câ nt ă riproblema, apoi dă du din cap. — Fie! N-o să refuz ocazia de a pă stra singurul nostru subiect v â rcolac.

Atunci, ia-ţ i fiul, Kit. — O să -mi iau amâ ndoi fiii, zise domnul Bae. Şi pe Victoria, şi pe Chloe,

şi pe Lauren. Dr. Davidoff chicoti: — Tot n-ai înv ăţ at câ nd să te retragi de pe un vas ce se scufundă , nu-ia şa? A ş fi zis că zece ani de surghiun te-au înv ăţ at o lecţ ie. Gâ ndeşte-te la totce ai renunţ at, numai pentru că eu l-am vrut pe Derek înapoi. Sunt sigur că Simon ar fi fost mult mai fericit dacă n-ai fi fost at â t de încă păţâ nat.



— Încă păţâ narea e bună , zise Simon. Şi e-o tr ă să tur ă de familie. Nu plecpâ nă nu ni-i dai şi pe ei. Derek îmi mâ ngâ ie umerii, în spate, luâ ndu-mi încordarea drept frică , nuconcentrare. Simon aruncă o privire neliniştit ă spre mine, v ă zâ nd nă duşealaşiroindu-mi pe fa ţă . Am închis ochii şi am focalizat energia.

— Du-te, Chloe, zise mă tuşa Lauren. Du-te. — Nu merge a şa, zise dr. Davidoff. Pot să v ă împuşc şi pe tine şi pe Torimai înainte ca Derek sau Kit să mă poat ă pune la pă mâ nt. Hot ă r ăşte-te, Kit. Oechipă de Cabali e pe drum, dacă nu cumva a sosit deja. Taie legă turile,renunţă la balast şi pleacă . O siluet ă se ridică în spatele lui dr. Davidoff. Derek îşi ţ inu respira ţ ia,apoi dă du încet drumul aerului din piept şimi şopti abia auzit, încurajâ ndu-mă .Simon şi domnul Bae se uitar ă repede în alt ă parte, astfel încâ t dr. Davidoff să nu se întoarcă . — Mai ai doar câ teva minute, Kit, zise dr. Davidoff. — Ridică pistolul, am zis eu. El r â se. — Mă tuşa ta are mai mult ă minte decâ t să se arunce după un pistol aflat la trei metri depă rtare, Chloe. — Dr. Davidoff, am zis eu. — Da? — Împuşcă -l. El se încrunt ă , deschizâ nd gura. Corpul neînsufleţ it al doamnei Enrightse clă tină . Ochii ei se încrucişar ă cu ai mei, ochi plini de furie. — Am spus… Trase. Dr. Davidoff r ă mase în picioare, dâ nd din gur ă f ă r ă sunet, cu o

gaur ă în piept. Apoi se pr ă buşi. Am închis str â ns ochii şi i-am eliberat sufletuldoamnei Enright. Câ nd i-am deschis, mă tuşa Lauren era ghemuit ă lâ ngă dr.Davidoff, cu degetele lipite de gâ tul lui. Spiritul lui st ă tea în picioare lâ ngă ea,uit â ndu-se lung, confuz. — A murit, am zis eu. Î-îi v ă d spiritul. Cineva strigă . Bocanci tropă ir ă în depă rtare. — Trebuie să plecă m, zise domnul Bae. Lauren… — Sunt bine. — Derek, ia-o pe Tori şi vino după mine. Am ieşit în fugă pe uşă , chiar în clipa în care ecoul strigă telor r ă suna înspatele nostru. Domnul Bae a ţ ipat la Simon şi la mă tuşa Lauren să sar ă pestezid, în timp ce ne ajuta pe mine şi pe Derek s-o ducem pe Tori. Am ajuns pecoama zidului, apoi m-am ghemuit lâ ngă Simon, amâ ndoi ajut â ndu-l pe Derek,în timp ce Liz fugea înainte, strigâ ndu-ne că aveam cale liber ă . În timp ce coboram, domnul Bae a stat în picioare pe zid, gata să arunce

vr ă ji în oricine ar fi ieşit după noi. Dar n-a ieşit nimeni – dă r â mă turile şicadavrele le încetiniser ă destul înaintarea câ t să ne facem noi nev ă zuţ i. Cam pe



atunci şi Tori îşi recă pă tase cunoştinţ a, şi am fugit, cu toţ ii, câ t de departe şicâ t de repede am putut. Patruzeci şi nouă . Camioneta domnului Bae se afla la o milă depă rtare, în parcarea unuimoll. O cumpă rase cu o lună înainte, folosind acte false, ca să nu-i poat ă fi

luat ă urma, şi ar ă ta de parcă ar fi locuit în ea. Aruncă sacul de dormit şi unr ă citor în spate, şi ne-am urcat cu toţ ii în ma şină . Nu ştiu care era destina ţ ia. Pennsylvania, cred. N-a întrebat nimeni. Nu-ipă sa nimă nui. A fost o că lă torie foarte lungă şi foarte liniştit ă . Eu eram înspate, cu mă tuşa Lauren, şi chiar dacă am observat că Derek arunca, din câ ndîn câ nd, priviri îngrijorate că tre mine, cur â nd am adormit, în murmurul vocilorlui Simon şi a tat ă lui să u, a şeza ţ i pe scaunele din fa ţă . M-am trezit câ nd domnul Bae a oprit la un motel de la margineadrumului. A luat două camere şi ne-am despă r ţ it, bă ieţ ii într-una, fetele încealalt ă . Domnul Bae a spus c-o să comande pizza pentru toţ i şi atunci vom sta de vorbă . Mă tuşa Lauren a spus că nu-i nici o grabă . Nimă nui nu-i era foame şieu eram sigur ă că bă ieţ ii voiau să stea un timp, singuri, de vorbă cu tat ă l lor. Liz şi Tori se pare că şi-au închipuit că şi eu aveam nevoie să stau untimp singur ă cu mă tuşa Lauren. Liz plecă , spunâ nd că se ducea să se plimbe şică se va întoarce diminea ţă . Tori a spus că stomacul ei era zdruncinat după lunga că lă torie cu ma şina, a şa că avea să stea o vreme afar ă , la aer curat.Mă tuşa Lauren a sf ă tuit-o să se ducă în spatele camerelor noastre, ca să nupoat ă fi v ă zut ă de nici o ma şină ce trecea pe şosea. Abia atunci mi-am dat seama că nu ne duceam acasă , nu deocamdat ă , înorice caz. Şi că va trebui să ne obişnuim ca întotdeauna să ne gâ ndim la astfelde lucruri, cum ar fi cine ne-ar putea urmă ri.

M-am a şezat lâ ngă mă tuşa Lauren pe pat, iar ea m-a luat pe după umeri. — Cum îţ i e? întrebă ea. — Bine. — Ce s-a înt â mplat acolo… La laborator… N-a terminat întrebarea. Ştiam la ce se referea – la cum îl ucisesem pe dr.Davidoff. Şi ştiam că dacă i-a ş fi povestit, ea mi-ar fi spus că nu eu îl ucisesemde fapt. Dar eu fusesem aceea. Nu eram sigur ă ce simţ eam în legă tur ă cu asta,ci doar că mă tuşa Lauren nu era persoana cu care să vorbesc, pentru că ea n-ar fi încercat decâ t să mă facă să mă simt mai bine, nu să mă ajute să trec prinasta. Pentru a şa ceva aveam nevoie de Derek, a şa că i-am r ă spuns doar: — Sunt bine. Apoi: Ştiu că nu mă pot întoarce acasă chiar în clipa asta,dar vreau ca tata să afle că sunt bine. — Nu ştiu dacă asta e… — Trebuie să ştie. Chiar dacă nu poate afla despre chestiile cunecromanţ ia şi Grupul Edison, trebuie să ştie că sunt teaf ă r ă . Şov ă i un moment, dar v ă zâ ndu-mi expresia, în cele din urmă încuviinţă : — O să gă sim o cale.



Câ nd m-am dus după Tori afar ă , în spate, ea st ă tea pur şi simplu acolo,ca în noaptea aceea de la depozitul uzinei, câ nd o tr ă dase tat ă l ei. St ă tea acoloşi se uita în gol, ţ inâ ndu-şi genunchii în bra ţ e. Trebuie să fi fost un moment foarte greu pentru ea. Bă ieţ ii îşi regă siser ă tat ă l, eu îmi regă sisem mă tuşa. Şi Tori? Ea îşi privise mama murind. Nu

contează câ t de groaznică fusese doamna Enright, nu contează câ t de multajunsese Tori s-o urască , ea fusese totuşi mama ei. Tori nu era singur ă aici. Mai avea încă un pă rinte, unul biologic, în oricecaz, dar eram sigur ă că domnul Bae nu se va gr ă bi să -i dezv ă luie adev ă rul. Ar fifost prea ciudat să -i spună ceva de genul: „îmi pare r ă u că ţ i-ai pierdut unpă rinte, dar iat ă un înlocuitor.” M-am a şezat lâ ngă ea. — Îmi pare r ă u pentru mama ta, i-am zis. Un hohot de r â s scurt şi amar. — De ce? A fost o nemernică rea şi uciga şă . — Dar a fost nemernica ta rea şi uciga şă . Tori r â se gâ tuit, apoi dă du din cap. O lacrimă îi alunecă pe obraz. A ş fi

vrut să o iau pe după umeri, dar ştiam că nu putea suferi asta, a şa că m-amdat doar mai aproape, atingâ nd-o. Ea se încordă şi am crezut că avea să se deamai încolo, dar apoi se relax ă , lă sâ ndu-se să se sprijine de mine. Îi puteamsimţ i corpul tremur â nd, în timp ce plâ ngea. N-a scos totuşi nici un sunet, nicimă car un smiorcă it. De după colţ apă ru o umbr ă uria şă . Derek f ă cu un pas mai în afar ă decasă , cu capul înclinat într-o parte, să prindă v â ntul. Buzele îi tresă rir ă câ ndmă v ă zu şi i se arcuir ă într-un zâ mbet str â mb. — Hei, spuse el. Am crezut că …

Tori îşi ridică fruntea şi se şterse la ochi cu mâ neca, iar Derek t ă cu. — Pardon, zise el r ă guşit, dâ nd să se retragă . — E în regulă , zise ea, ridicâ ndu-se în picioare. Şedinţ a mea decompă timire s-a sf â r şit. Acum poţ i s-o preiei tu. Câ nd ea se îndepă rt ă de noi, întorcâ ndu-se în camer ă , Derek r ă mase peloc, ar ă t â nd din nou nesigur. Din nou neliniştit. I-am f ă cut semn să se a şezelâ ngă mine, dar el clă tină din cap. — Nu pot, chiar acum, zise el. Tata m-a trimis să te caut. Am dat să mă ridic, dar piciorul îmi era amor ţ it şi m-am clă tinat puţ in.Derek m-a prins şi nu mi-a mai dat drumul. Se aplecă , de parcă ar fi vrut să mă să rute, apoi se opri. Oare avea să facă întotdeauna a şa? Aproape că l-a ş fi tachinat pe temaasta, dar ar ă ta at â t de serios că n-am îndr ă znit. — Mă tuşa ta, zise el. A pomenit ceva despre planurile voastre? — Nu. Încă o dat ă , se aplecă spre mine, apoi se opri. — Dar n-a spus nimic? De pildă , dacă o să v ă duceţ i acasă sau nu?



— Eu, nu. Câ t ă vreme mai exist ă un Cabal acolo, la pâ ndă , putempresupune că o să st ă m cu voi, bă ieţ i, dacă la asta se gâ ndeşte şi tat ă l vostru.Probabil e cel mai sigur. R ă suflă , de parcă îşi ţ inuse respira ţ ia, şi în sf â r şit am înţ eles de ce eraneliniştit. Acum, că scă paser ă m de Grupul Edison şi eram din nou împreună

cu familiile noastre, se gâ ndise că asta avea să însemne că vom porni fiecare pedrumul nostru. — Categoric sper că vom r ă mâ ne cu voi, bă ieţ i, am spus eu. — Şi eu. M-am strecurat mai aproape, simţ indu-i bra ţ ele cuprinzâ ndu-mă şistr â ngâ ndu-se în jurul meu. Buzele ni s-au atins… — Derek? strigă tat ă l lui. Chloe? Derek scoase un mâ r â it. Eu am r â s şi m-am dat înapoi. — Se pare că avem parte de o mulţ ime de din astea, nu-i a şa? am zis eu. — Prea multe. După ce mâ ncă m, o să mergem la o plimbare. O plimbarelungă . Departe de orice întrerupere cu putinţă . Am r â njit în sus, că tre el. — Sună ca un plan. Apropo de planuri, domnul Bae avea o gr ă madă . La pizza, ne-a confirmatceea ce a şteptam eu – trebuia să fugim din nou, de data asta de clanul Cabal. — Deci tot ce-am f ă cut acolo, la laborator… n-a folosit la nimic? amîntrebat eu. — Probabil că doar i-a scos din să rite pe Cabali, murmur ă Tori. — Nu, a ajutat, zise domnul Bae. Grupul Edison n-o să -şi revină preacur â nd şi o să ia un timp şi Cabalilor să aranjeze totul şi să plă nuiască ocă utare. Din fericire, fiind Cabali, au o mulţ ime de urgenţ e pe lista lor cu

lucruri de f ă cut, iar noi n-o să fim în capul ei. Voi sunteţ i valoroşi şi ei or să v ă vrea înapoi, dar o să avem un moment de respiro. Aruncă o privire spre mă tuşa mea: Lauren? Să tr ă ieşti fugind dintr-un loc într-altul s-ar putea să nu fie ceeace ai tu în minte, dar o să -ţ i propun, şi-o să insist, ca tu şi Chloe să veniţ i cunoi. Ar trebui să r ă mâ nem împreună . Derek se uit ă la mine, încordâ ndu-se, de parcă ar fi fost gata să sar ă cuargumente dacă mă tuşa Lauren n-ar fi fost de acord. Câ nd ea spuse: „A şa ar ficel mai bine”, se relax ă . La fel şi eu. Simon r â njii şi ridică spre mine o mâ nă cudegetul mare în sus. Eu m-am uitat la Tori. Pă rea să se abţ ină să facă vreomişcare, st â nd câ t mai ţ eapă nă putea, cu fa ţ a rigidă , f ă r ă să lase să r ă zbat ă nimic în afar ă . — Iar Tori o să vină cu noi, nu? am spus eu. — Bineînţ eles. Domnul Bae îi zâ mbi. Presupun că ar trebui s-o întrebă mdacă şi ei îi convine aranjamentul, totuşi. Vrei să stai cu noi, Tori? Ea dă du din cap şi strecur ă o jumă tate de zâ mbet spre mine. — Va trebui să facem câ t mai puţ ine valuri o vreme, zise domnul Bae. Amcâ teva idei de locuri în care am putea merge. Simon spune că Tori are o list ă cuceilalţ i subiecţ i. O să -i contact ă m. Trebuie să ştie şi ei ce se desf ăşura acolo…



şi ce s-a înt â mplat. O s-o că ut ă m şi pe Rae. Dacă este cu mama ei, asta-i bine,dar am vrea să ne asigur ă m că a şa e. Nu vrem să lă să m pe nimeni deoparte. Era copleşitor, dar era deopotriv ă şi o senza ţ ie de bine, ciudat de plă cut ă ,să ştim că nu eram singuri, să ştim că am putea să -i ajut ă m pe ceilalţ i. Nea ştepta mult ă muncă , dar şi mult ă aventur ă . Eu, una, eram sigur ă de asta.

Derek şi cu mine am ieşit pe afar ă , pentru plimbarea noastr ă , după cină .Singuri. Exista un câ mp deschis în spatele motelului şi ne-am îndreptat într-acolo. În sf â r şit, câ nd am fost destul de departe de motel, Derek mă conduseîntr-o mică dumbrav ă . Şov ă i atunci, nesigur, încă ţ inâ ndu-mă doar de mâ nă .Câ nd am păşit în fa ţ a lui, totuşi, mâ na lui liber ă mi se încolă ci pe după mijloc. — Deci, am zis eu, se pare că n-o să scapi de mine o vreme. El zâ mbi. Un zâ mbet adev ă rat care-i lumină tot chipul. — Bine, zise el. Mă lipi de el. Apoi se aplecă , r ă suflarea lui încă lzindu-mi buzele. Pulsulmi-o luase razna în asemenea hal, încâ t abia mai puteam respira. Eramconvinsă că Derek o să se oprească şi de data asta şi m-am încordat,a ştept â ndu-i ezitarea, cu stomacul r ă scolindu-mi-se. Buzele lui le atinser ă peale mele, iar eu tot îl a şteptam să se dea înapoi. Buzele lui se lipir ă apă sat de ale mele, apoi se întredeschiser ă . Şi mă să rut ă . Mă să rut ă de-adev ă ratelea – cu bra ţ ele str â ngâ ndu-se în jurul meu, cugura mişcâ ndu-se lipit ă de a mea, ferm, ca şi cum ajunsese la concluzia că asta

voia şi nu avea să mai dea vreodat ă înapoi. Mi-am strecurat mâ inile în jurul gâ tului să u. El mă str â nse şi mai tare în

bra ţ e şi mă ridică de la pă mâ nt, să rut â ndu-mă de parcă n-avea de gâ nd să semai oprească niciodat ă , iar eu i-am r ă spuns, să rut â ndu-l la fel, de parcă nu

mai voiam ca el să se oprească vreodat ă . A fost un moment perfect, unul în care nimic altceva n-a mai contat. Totce puteam simţ i era el. Tot ce puteam gusta era să rutul lui. Tot ce puteam auziera bă taia puternică a inimii lui. Tot ce puteam gâ ndi era despre el, despre câ tde mult îmi doream asta, câ t de incredibil de norocoasă eram că o obţ inusem şicâ t de str â ns aveam să mă ţ in de ea. Asta era ceea ce voiam. Bă iatul ă sta. Via ţ a asta. Acest eu. N-aveam să -miregă sesc niciodat ă via ţ a de dinainte, dar nu-mi pă sa. Eram fericit ă . Eram însiguranţă . Eram exact acolo unde voisem să fiu.

SF Â R ŞIT

1 Joc de cuvinte: will (engl.) este şi verb, „a vrea”, şi substantiv,însemnâ nd „testament” 2 Verbul give (engl.) înseamnă „a da”.



3 Şcoala înfiinţ at ă de profesorul Charles Xavier, personaj fictiv de film şi benzi desenate, conducă torul şi creatorul mutanţ ilor Xmen, pe care îi înva ţă cum să -şi ţ ină sub control puterea.

Kelly Armstrong - Fortele Raului Absolut V3 Rafuiala

Documents

Transcript of Kelly Armstrong - Fortele Raului Absolut V3 Rafuiala