Functionalismul

7/16/2019 Functionalismul

http://slidepdf.com/reader/full/functionalismul-56338617c1c92 1/23

Introducere

În functionalism de aceasta, unele societăţi sunt considerate "primitive", aflate la baza

unei scări ierarhice a dezvoltării. În cazul acestora, frica ar fi sentimentul dominant, şi

ea determină cooperarea. Frica faţă de cei vii determină apariţia "guvernământuluiceremonial şi politic", în timp ce frica de cei morţi determină "guvernământul religios".

Spencer a fost un gânditor care a influenţat masiv gândirea secolului XIX. Dacă nu este

foarte clar cum şi în ce măsură a influenţat antropologia incipientă, ştim în schimb cu

certitudine că a determinat ideile despre societate care vor alcătui la sfârşitul secolului

XIX corpusul sociologiei franceze. Spencer a pus în mişcare o paradigmă cea

evoluţionistă care a influenţat întreaga mişcare de idei europeană. În această paradigmăşi-a aflat suportul ideatic şi antropologia socială, care în Marea Britanie se va

instituţionaliza ca disciplină academică prin Edward Burnett Tylor şi James Frazer.

Înainte de a detalia contribuţia celor doi gânditori, o contextualizare, chiar dacă sumară,

a situaţiei globale si a locului ocupat în ea de civilizaţia occidentală se impune.

Trebuie subliniat că în momentul naşterii antropologiei ca ştiinţă epoca marilor

descoperiri geografice se încheiase iar lumea era pe cale de a deveni în întregime o

colonie europeană.

În termeni geografici, militari şi comerciali harta lumii nu mai prezenta "pete albe"

semnificative. Cu o notabilă excepţie însă: oamenii care locuiau aceste teritorii,

populaţii ce trebuiau integrate ordinii cosmice europene şi concepţiilor europene despre

om. Se cerea cu urgenţă o nouă concepţie care să înlocuiască mărturiile sporadice ale

călătorilor şi misionarilor, să elimine definitiv vechea convingere despre popoarele

primitive ca descendente din neamul lui Ham, fiul rătăcitor al lui Noe concepţie încă în

uz în secolul XIX şi care să ofere administraţiilor coloniale un instrument ştiinţific

pentru raţionalizarea coloniilor. Tot în seria schimbărilor pe plan european trebuie

amintită revoluţia industrială, care, declanşată în secolul XVIII, face vizibil, un secol

mai târziu, atât progresul material cât şi cu limitele ei de clasă socială - emanciparea de

masă, anunţată de functionalism.

1



Capitolul I. Teoria functionalismului

1.1 Functionalismul

Functionalismul ca scoala antropologica (antropologia sociala britanica), metodologie

etnografica, si ca teorie sociala. Functionalismul impunerea antropologiei ca stiinta.

Influenta lui Emile Durkheim: definirea faptului social. Bronislaw Malinowski (originar

din Polonia, emigreaza in Marea Britanie): metoda observatiei participative;

functionalismul biologic (nevoile biologice innascute impun constituirea institutiilor

sociale; problema traducerii; antropologia drept cunoastere practica (aplicata in reforme

sociale) (Argonauts of the Western Pacific, 1922, Sex and repression in savage society,

1927, Corsal Gardens and their Magic, 1935, A Scientific Theory of Culture, 1944, A

Diary in the Strict Sense of the Term, 1967). Structural-functionalismul lui Alfred

Radcliff-Brown: antropologia ca sociologie comparata si ca stiinta societatii. Structura

sociala (relatii, institutii, norme) si functia sa in perpetuarea ordinii sociale (“Structure

and Function in Primitive Society, 1952, A Natural Science of Society, 1957).

Metodologia functionalista: abordarea sincronica, prezentul etnografic, analiza functiei

religiei, relatiilor de inrudire, ritualurilor, miturilor in raport cu mentinerea ordinii

sociale, punctul de vedere al nativilor, metoda comparativa transculturala (modalitatile

in care instutiile si credintele analizate se manifesta in diverse societati). Alti

reprezentanti ai antropologiei britanice moderne: E. Evans-Pritchard, Abner Cohen,

Mary Douglas, Raymond Firth, Meyer Fortes, Edmund Leach, Ernest Gellner .

Impactul functionalismului asupra dezvoltarii ulterioare a antropologiei: directia

structuralista si poststructuralista (analiza “faptelor sociale” ireductibile la indivizi) sidirectia simbolica si postmoderna (analiza motivatiilor, precum si a sensurilor si

experientelor traite).

Un reprezentant al functionalismului Mark Cohen spunea: functionalismul este

teoria conform careia starile mentale sunt definite in termenii relatiilor lor cu input-urile

cauzale si output-urile comportamentale si cu alte stari mentale.

Teoria sustine ca aceiasi stare mentala poate fi realizata de mai multe stari sau procesefizicale diferite. Prin urmare starile mentale nu pot fi reduse la stari fizicale.

2



Starile mentale => stari functionale ale sistemelor fizicale care le realizeaza.

Din punct de vedere al reductionismului strict, o stare mentala data este strict

indentificabila cu o stare fizicala data a creaturii care are acea stare mentala.

In cadrul reductionismului strict se spune ca durerea este de indentificat strict cu

activarea asa numitelor fibre-C din creierul unei fiinte. O creatura are o durere daca si

numai daca fibrele C ale acelei creature sunt activate.

Daca o creatura nu are fibre C sau nu sunt activate => ca acea creatura nu are o

durere. A fost respins pe temeiuri empirice, ca nu exista vreun tip indentificabil de stare

fizicala care sa insoteasca tot timpul un eveniment mental de tip si nu acel eveniment.

Multe animale, care sunt diferite de oameni din punct de vedere neurologic, par sa aiba

unele stari mentale asemanatoare cu cele ale oamenilor.

Intrucat pare foarte plauzibil ca starile mentale pot fi prezente sau instantiale intr-o

diversitate de sistemele fizicale, functionalisti nu indentifica o stare mentala cu

realitatea sa fizicala, ci cu functia pe care o stare fizicala data o are in viata unui

organism.

Starile de durere pentru om pot sa aiba o instantiere fizicala diferita la un alt tip de

animal sau creatura.

Conform pozitiei functionaliste intrucat leii, extraterestrii, daca ar exista, si

computerele pot avea in principiu experienta unei stari mentale identice cu experienta

umana, aceea stare mentala nu poate fi indentificata cu proprietatile materiale ale…

Orice tipuri de creaturi ar avea o durere, deoarece starile mentale in discutie ar juca

acelasi rol functional.

Functionalismul este tot o pozitie materialista deoarece enunta ca nu exista o altasubstanta care sa explice fenomenele mentale decat substantele materiale.

Pe de alta parte, comportamentul constient nu poate fi explicat numai prin constituenti

materiali(atomi, molecule) ci este explicat prin aranjarea sau configuratia constituentilor

din care este alcatuita etitatea constienta.

Aranjarea functionala a partilor este ceea ce explica comportamentul constientului. Nu

este o substanta.

3



Aceasta organizare functionala poate fi realizata in mai multe tipuri diferite de

materie.

Functionalistii, sustin o pozitie generala materialista, dar neaga indentificarea stricta a

starilor mentale cu stari fizicale. Durearea este descrisa ca acea stare rezultata dintr-o

lezare fizicala a unui organism si care poate produce un comportament de evitare, date

fiind si alte stari mentale precum si opinia ca durerea este neplacuta.

Functionalismul defineste starile mentale in termenii rolurilor pe care le au aceste stari

ca efecte ale stimulilor externi sau ale altor stari mentale precum si in termenii rolurilor

acestor stari in calitate de cauze ale altor stari mentale sau ale altor comportamente.

Factorul reductiv are avantajul de a considera ca starile mentale sunt multiplu

realizabile sau sunt compozitional plastice. Sustine ca: starile mentale pot fi realizate in

orice fel de etnitate in masura in care realizarea acestor stari are relatii definite cu input-

urile , cu alte stari output-urile.

De notat ca, desi, functionalismul permite ca starile mentale sa fie realizate intr-o

varietate de multiple, sistemele de acest fel au anumite similaritati.

Pentru ca doua sisteme sa serveasca drept realizari ale aceleiasi stari mentale, ele

trebuie sa fie izomorfe functionale. Sistemul trebuie sa instantieze aceasi multime de

relatii functionale.

Daca un robot ar avea stari care ar indeplini aceasi functie ca si starile noastre

mentale, atunci computerele sau robotii ar avea starile mentale respective.

4



1.2 Structura functionalismului

Pozitia lui Radcliffe-Brown este structuralist functionalista.El a privit societatea ca pe

un organism,un tot integrat,a carui existenta depinde de buna functionare a partilor lui

constitutive.Atentia lui a fost indreptata in determinarea functiei diferitelor elemente alestructurii sociale(grupuri,institutii,actiuni)la mentinerea ordinii sociale,a echilibrului

social.Sarcina antropologului cultural,dupa parerea lui,este aceea de a studia caile prin

care obiceiurile si credintele(respectiv diferitele comportamente ale culturii)

functioneaza in sensul rezolvarii problemelor de care depinde mentinerea

sistemului.Sincronismul se refera la perspectiva teoretica din antropologia culturala ce

nu ia in considerare elementul timp si care prin urmare este neinteresata de

istorie.Diacronismul se refera la perspectiva ce considera ca timpul este fundamental in

studiile de antropologie culturala.Franz Boas nu a negat posibilitatea descoperirii unor

regularitati sincronice,dar a refuzat existenta unei regularitati diacronice.Radcliffe-

Brown a sustinut in schimb posibilitatea si necesitatea existentei si descoperirii unor

regularitati atat pe plan sincronic cat si pe plan diacronic. In timp ce Radcliffe-Brown a

pus accentul pe explicarea culturii,pe subordonarea functiilor pe diferite elemente ale

culturii unor structuri sociale si culturale,si functionalismul lui a devenit un

structuralism-functional,Bronislaw Malinowski a acordat atentie decisiva functiilor

diferitelor manifestari ale culturii din perspectiva satisfacerii nevoilor biologice si

antropologiei ale oamenlor,iar functionalismul lui s-a constituit ca un functionalism pur

si simplu.

După fragmentarea adusă de funcţionalism, Lévi-Strauss va încerca din nou depăşirea

particularismului, care blochează, inhibă prin colosala sa diversitate. Mai mult, cu Lvi-

Strauss se înregistrează ultimul mare moment al antropologiei înţeleasă ca "ştiinţă

universală a Omului".

Lévi-Strauss se naşte la Bruxelles, în 28 nov. 1908. Îşi ia licenţa în drept şi agregee-ul

în filozofie în 1931. A fost membru al misiunii universitare din Brazilia (experienţă ce a

rezultat într-una dintre cele mai citite cărţi scrise de către un antropolog: Tropice Triste)

şi ulterior profesor la Sao Paulo, din 1935 până în 1938, postură din care a efectuat maimulte cercetări etnografice în Matto Grosso şi în Amazonia. Este mobilizat în 1939,

5



reuşeşte însă să părăsească Franţa în 1940 cu destinaţia Statele Unite. Aici predă la New

York în mai multe universităţi, iar ulterior devine consilier cultural pe lângă ambasada

Franţei în SUA. Se întoarce în Franţa în 1948 când susţine teza de doctorat cu titlul

"Structura elementară a rudeniei/parentăţii". Din 1949 va fi director adjunct la Muzeul

Omului din Paris şi tot de atunci va fi director de studii la College de France. Până în

1982, când se pensionează va fi profesor la catedra de "religii comparate a popoarelor

fără scriere" de la aceeaşi universitate.

Cu structuralismul lui Lévi-Strauss antropologia iese din autarhia disciplinară în care se

instalase o dată cu funcţionalismul, şi aceasta în două sensuri: pe de-o parte sub

aspectul împrumuturilor din alte discipline, în special din lingvistică şi teoria

comunicaţiei şi, pe de altă parte, sub aspectul impactului pe care structuralismul îl va

avea asupra imaginarului ştiinţific şi mai general-cultural al epocii.

Începem prin enumerarea câtorva caracteristici punctuale ale structuralismului lévi-

straussian:

• piesa sa de rezistenţă este "analiza structurală";

• deşi este un curent universalist, nu se constituie în prelungirea celorlalte curente

universaliste evoluţionismul, difuzionismul - ci în opoziţie cu acestea; încearcă de

asemenea să depăşească particularismele antropologice (istorice, culturale,

psihologice);

• concepe antropologia ca ştiinţă riguroasă, fiind un curent esenţialmente raţionalist;

• îmbină ceva din romantismul călătorului, animat de nostalgia societăţii exotice

(Tropice Triste) cu pozitivismul analizelor precise;

• ţinta sistemului lui Lévi-Strauss este identificarea apriori-ului cultural a condiţiilor de posibilitate ale culturii care ar face cu putinţă o ştiinţă a culturii în sensul plin al

cuvântului; antropologia structurală ar fi calea ce permite constituirea unei astfel de

ştiinţe riguroase (i se opune lui Radcliffe-Brown care afirma că o ştiinţă a culturii nu

este posibilă, ci doar una a societăţii).

Demersul lévi-straussian poate fi mai bine înţeles prin acoperirea influenţelor care îl

determină:

6



Punctul de plecare al gândirii lui Lévi-Strauss poate fi identificat prin influenţa grupului

constituit în jurul revistei Anneé Sociologique, între care se remarcă, desigur, Émile

Durkheim şi Marcel Mauss. Una dintre temele principale de aici viza căile culturale

prin care ordinea socială este reprezentată simbolic. Accentul pe ordine, strategii de

ordonare, clasificări va fi o constantă la Lévi-Strauss. Preocuparea faţă de totemism ale

grupului una care rupe cu ideea totemismului ca "reprezentare falsă", specifică

evoluţionismului îl va influenţa de asemenea. Pentru Marcel Mauss totemismul

reprezenta

modalitatea de ordonare a experienţei după modelul vieţii sociale; gruparea oamenilor

după obiecte şi invers, dovedeşte nu numai o modalitate practică de ordonare, ci credea

Durkheim dă seama de o mai adâncă preocupare de logică.

Influenţa principală va veni însă dinspre ligvistică, în mod special dinspre

functionalismul structural promovată de Roman Jakobson, pe care Lévi-Strauss îl

întâlneşte în perioada sa newyorkeză. Prin dezvoltările lui Jakobson, Lévi-Strauss va

face cunoştinţă cu sistemul lingvistic al lui Ferdinand de Saussure.

Să amintim, pe scurt, principalele inovaţii aduse de Saussure lingvisticii moderne.

Sistemul său reprezintă o reacţie la abordarea istorică a lingvisticii care căuta

genealogic elementele de evoluţie a limbilor şi care se blocase în căutarea etimologiilor

şi a surselor. În schimb, Saussure concepe limbajul ca un sistem integrat de semne în

care fiecare element îşi derivă sensul din situaţia de contrast cu alte semne şi din poziţia

pe care o ocupă în întregul unei limbi. "Studiul limbii trebuie început de la întregul

limbajului; prin analiză se obţin elementele lui", afirmă Saussure. Lingvistica în

această perspectivă este parte a unei ştiinţe mai largi, "semiologia", care studiază "viaţasemnelor în societate". Studiul propus de Saussure este unul desfăşurat în perspectivă

sincronă, vizează un anumit moment al "vieţii" limbii, iar din punct de vedere filosofic

ţinteşte la ceea ce se află sub speciae aeternitas, iar nu în devenire. Accentul este pus pe

limbajul ca totalitate, în sensul înglobării limbajului scris, standard şi a celui vorbit

(language, parole). Importantă este susţinerea arbitrarietăţii semnului în raport cu

referentul: între cele două componente ale semnului semnificantul (cuvântul) şisemnificatul (conceptul) - nu există nici un fel de relaţie de sens "substanţială" ("ideea

7



de ´soră´ nu e legată prin nici un fel de relaţie internă de succesiunea de sunete "s-ö-r"

care îi serveşte ca semnificant în franceză"); sensul ca atare provine din procesul de

semioză prin care semnele se relaţionează unele faţă de altele în raport cu un întreg

lingvistic fundamentat pe convenţie socială.

Semnificaţia acestei dezvoltări pentru antropologie este următoarea: atenţia cercetării

trebuie să se deplaseze dinspre comportamentul social ca atare către căutarea unei

structuri de contraste logice care fundamentează şi generează expresia culturală.

Roman Jakobson, pe de altă parte, dezvoltă pe construcţia lui Saussure o teorie a

fonemelor. Fonemele sunt sunete elementare care se disting în orice limbă şi care fac cu

putinţă combinaţiile lexicale semnificante. Pentru a înţelege un mesaj, cineva trebuie să

înveţe să facă distincţia dintre anumite foneme şi să le ignore pe altele. Fonemele,

susţine Jakobson, sunt sunete arbitrare lipsite de sens care prin combinări şi recombinări

formează unităţile superioare purtătoare de sens, cum sunt morfemele şi, ulterior,

cuvintele. Ceea ce este important în această teorie este faptul că fonemele şi morfemele

sunt arbitrare, însă regulile după care se structurează ele nu sunt aşa; acestea din urmă

ţin de mecanismele logice universal-umane ale minţii/gândirii. Unităţile elementare

împreună cu structura formează potenţialul comunicării cu sens.

Întrevedem, deja, semnificaţia acestei teorii pentru antropologie: prin analiza structurală

se decelează, din condiţiile vieţii sociale, unităţile culturale elementare şi ulterior

structura functionalismului.

Ideea si cuvantul “structura” sunt foarte vechi. Succesul structuralismului este legat de

dezvoltarea diverselor discipline care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta

elementelor constitutive ale obiectului lor, au utilizat tocmai din acest motiv notiuneade structura.

In sociologie, se pare ca Marx a utilizat acest termen pentru prima oara si cam in

acelasi timp cu sociologul Spencer. Notiunea datoreaza succesul discutiilor pe care le-a

suscitat in randul etnologilor si faptului ca raspunde unui numar insemnat de preocupari

practice si teoretice comune tuturor stiintelor sociale. George Gurvitch a rezumat

motivele acestui succes astfel: dorinta de a se debarasa de opozitia dintre ordine si progres, static si dinamic si intre termenii de “institutie” si “organizare”, apoi, influenta

8



conceptiilor lui Marcel Mauss (fenomenele totale) si a “gestalt teoriei” si, in sfarsit,

necesitatea descoperirii unui instrument conceptual care ar permite progresul in

intelegerea fenomenelor sociale.

Definitia cea mai cunoscuta a fost data de J.Piaget “Intr-o prima aproximare, o

structura este un sistem (prin opozitie cu proprietatile elementelor), si in care se

conserva sau se imbogateste, prin insasi jocul transformarilor sale, fara ca acestea sa

ajunga in afara granitelor sale sau sa faca apel la elemente externe. Intr-un cuvant, o

structura contine asadar cele trei caractere de totalitate, de transformare si de autoreglaj.

Intr-o a doua aproximare,[..] structura trebuie sa poata face loc unei formalizari”.

Succesul structuralismului este de asemenea legat de dezvoltarea diverselor discipline

care, elaborand teorii fundamentate pe interdependenta elementelor constitutive ale

obiectului lor, au utilizat tocmai de aceea notiunea de structura in acelasi timp cu cea de

sistem.

9



Capitolul II.Metodele si reprezentantii functionalismului

2.1Metoda functionalista si reprezetanti functionalismului

Sistemul comunitar este o construcţie „sui generis“, un „hibrid“ între federal şiinterguvernamental posibil doar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionale, adică

integrarea progresivă prin realizări concrete în diferite sectoare şi funcţiuni.

În această metode sunt:

— „Funcţionalismul“ reprezenta, „drumul“, „metoda cea mai adecvată“, permiţând

„punerea în comun a unor sectoare“ şi creând, astfel, „obişnuinţa cooperării politice şi a

colaborării economice“ (Păun, Păun şi Ciceo, 2003, p. 46); — la rândul său, „Federalismul“ reprezenta „spiritul“, „atitudinea“, permiţând

apropierea de realitate şi anticipând un stil de organizare socială.

Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie şi acestea se regăseau

în Functiolismul; însă acesta metoda reclama, în acelaşi timp, acţiuni imediate şi pe

acestea le oferea Funcţionalismul.

„Federalismul“ reprezenta filozofia, „Funcţionalismul“ metoda.

Cel mai bun caz de aplicare a formulei de mai sus, se reliefează prin crearea CECO, în

urma „Declaraţie Schuman“, prezentată de către ministrul de externe francez, Robert

Schuman, la 9 mai 1950, însă concepută şi elaborată de către Jean Monnet, Comisar al

Planului de Modernizare şi Echipamente.

Unele fragmente ale acestei propuneri istorice se regăsesc în Preambulul Tratatului

CECO, exprimând practic esenţa complexului proces numit „integrare europeană“:

„Europa nu se va realize dintr-o dată şi nici nu va fi o construcţie completă; se va face

prin realizări concrete, creând la început o solidaritate de fapt“.

Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-germane a cărbunelui și

oţelului, dar şi acceptarea: „unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie

pentru Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera“.

Cum recunoştea chiar Schuman, scopul politic era acela de a pune capăt antagonismului

10



franco-german combinând acest obiectiv politic cu unul economic. Pentru el „unificarea

politică“ se realiza de o formă implicită derivând din obţinerea „solidarităţii de fapt“,

prin „fuziunea intereselor create între naţiunile europene“.

Dificultatea de a observa cauza a orientat o serie de antropologii catre

interpretatea faptelor antropologice prin notiunea de functie. Dupa Robert Merton,

“analiza functionala este in acelasi timp cea mai fecunda si, fara indoiala, cea mai putin

codificata dintre metodele de interpretare antropologica”.

Notiunea de functie este ambigua. In limbajul popular se retine aspectul social al

functiei si acesta este confundata cu profesia… Publicitatea, utilizeaza in mod constant

temenul in sensul sau util, adaptat scopului. In limbajul matematic, funcţia desemneaza

o variabila studiata in raport cu una sau mai multe variabile, in functie de care aceasta

poate fi exprimata sau de care depinde valoarea ei. Ambiguitatea notiunii implica

anumite niveluri in conceptiile functionaliste.

Reprezentanti. B. Malinowski.- estre considerat tatal functionalismului.

Postulatele conceptiei sale:

1. Funcţia este conceputa in raport cu intregul sistem social.

2. Toate elementele sociale si culturale indeplinesc functii sociologice.

3. Aceste elemente sunt indispensabile.

R.K. Merton- reprezentantul eminent al functionalismului. El a demonstrat contradictia

dintre postulate si realitate:

1. Obiceiurile si sentimentele sociale pot fi functionale pentru unele grupuri si nu

pentru altele din aceiasi societate.

2. Al doi-lea postulat are drept scop justificarea rolului ramasitelor sociale, aobiceiurilor ce aparent nu mai au nici o functie de indeplinit. Merton propune o

diferentiere intre functiile manifeste(dorite de catre participanti la sistem) si functiile

latente(care nu sunt nici intelese, nici dorite, dar despre care nu se poate spune ca exista

mai putin; acestea sunt uneori indeplinite de riturile stravechi care, precizandu-si rolul,

substituie scopului lor initial o alta functie, cel mai adesea de coeziune sociala).

3. Al trei-lea postulat- care noteaza necesitatea interpretarii functionaliste- este cel maiambiguu. Merton s-a intrebat ce anume trebuie recunoscut ca indispensabil: funcţia

11



insasi sau elementul acesteia sau ambele? (trebuie oare admis ca functiile religioase

sunt necesare sau doar anumite rituri constituind rezultatul functiilor religioase?).

Realitatea ne indica rezultatul: nevoi umane si sociale ce pot fi satisfacute in diferite

moduri, un element singular putand indeplini mai multe functii tot asa cum o singura

functie poate fi indeplinita de catre elementele permutabile, numite de Merton

”substitute sau echivalenti functionali”. R.Merton a mai distins, pe langa functii,

disfunctiile, care inhiba adaptarea la sistem.

Ideea de functie permite a analiza situatii, a furniza observatii, insa ea ramane totusi la

un nivel limitat de explicatie. Dupa cum afirma Emile Durkheim, “Cand incercam a

explica un fenomen social trebuie cautata separat cauza eficienta care il produce fata de

funcţia pe care acesta o indeplineste”. Faptul ca este utila cutare sau cutare institutie,

intr-un sens sau altul, nu ne arata neaparat motivul care a determinat-o. De multe ori,

funcţia consta in a “mentine cauza preexistenta de la care deriva faptele”. R. Bastide a

scris ca “Functionalismul explica foarte bine de ce subzista, dainuiesc lucrurile, insa el

nu explica de ce acestea se. schimba”.

12



2.2Ipostazele ale structuralismului functionalist

Asimilând novator aparatul conceptual propriu analizei funcţionale a structurii

sociale, R.K. Merton este autorul unei concepţii originale privind aportul

sociologiei la rezolvarea problemelor actuale ale societăţii contemporane.Premisele pe care îşi construieşte concepţia poartă numele de postulate şi pot fi

rezumate astfel:

I. Tendinţa internă a sistemelor către echilibrul structural are eficacitate maximă

doar la nivelul sistemelor primare. Odată cu creşterea gradului de diferenţiere

structurală, cerinţele funcţionale nu mai pot fi îndeplinite decât parţial. Apariţia

elementelor tensionale între componentele tuturor sistemelor relevă arii

potenţiale de acţiune a unor componente noi pe care R.K. Merton le numeşte

disfuncţii. Disfuncţiile nu trebuie calificate ca momente de patologie structurală,

ci ca secvenţe naturale ale procesului de schimbare prin care se realizează

reformele instituţionale.

II. Fiecare componentă a sistemului are o funcţie concret determinată, dar nu

toate elementele componente sunt funcţionale din punct de vedere al tuturor

cerinţelor structurale. Astfel, dacă pentru o structură un element este funcţional,

el poate apare ca afuncţional sau chiar disfuncţional pentru alte structuri ale

aceluiaşi sistem. 929g64j

III. Orice sistem conţine un set de alternative funcţionale: un element poate

îndeplini mai multe funcţii după locul pe care-l ocupă în structuri. Aceste

alternative funcţionale asigură coeziune şi longevitate structurală sistemelor.

Cunoaşterea şi utilizarea eficientă acestora defineşte domeniul de competenţă a

inginerului social care, ca profesionist în proiectarea şi întreţinerea structurilor

sociale trebuie să aibă în vedere, alături de funcţiile dominante şi funcţiile

latente, funcţiile manisfeste, disfuncţii, componentele anatomice şi stările de

dezechilibru temporar. Permanenta restructurare a raportului dintre teorie,

metodă şi structurile sociale, impusă de practica socială, necesită o foarte

riguroasă cunoaştere a corelaţiilor dintre componentele structurale şi cerinţelefuncţionale ale sistemelor instituţionale ce urmează a fi practicate. Pentru a

13



acoperi aria de semnificaţii a acestor corelaţii, R.K. Merton foloseşte un concept

care îi aparţine: paradigmă. Ca model formal de analiză a efectelor, posibile, în

spaţiul social grobal ale parametrilor funcţionali ai structurilor proiectate

paradigma îndeplineşte, în egală măsură, rolul de metodologie de cercetare a

gradului de integrare funcţională a structurilor existente, cât şi a metodologiei de

creare a unor noi structuri. %n această accepţiune, cu valenţe metodologice,

analiştii lui R.K. Merton au definit paradigma ca "nucleul central de concepte" şi

procedee de analiză funcţională care crează o logică operatorie şi un cod al

analizelor funcţionale prin care se ierarhizează faptele şi se clasifică structurile.

Prin intermediul paradigmei, stadiul actual al dezvoltării sociologice, ca ştiinţă,

ar permite depăşirea limitelor empiriste prin construirea, pe baza investigaţiilor

concrete, de teren, a unor teorii de rang mediu specifice fiecărui domeniu de

activitate umană.

Aspiraţia parsonisiană de a construi o teorie generală a acţiunii sociale nu poate

fi îndeplinită deoarece "sociologia n-a ajuns la Einsteinul ei pentru că nu l-a avut

niciodată pe Kepler", Compte, Spencer, şa, făcând parte din istoria sociologiei

nu pot oferi metode şi tehnici de abordare eficientă a fenomenalităţii sociale.

%n stadiul actual, cea mai mare performanţă ştiinţifică la care se poate accede

sociologia este elaborarea unor teorii de rang mediu validate ştiinţific pentru

toate subsistemele sistemului social global. "Noi putem conchide că sociologia

va avansa pe măsură ce preocuparea sa majoră va consta în dezvoltarea unor

teorii speciale, şi ea riscă, dimpotrivă, să bată pasul pe loc dacă se orientează

doar către teoria generală". Aceste construcţii teoretice “de rang mediu” suntsecvenţe, etape de trecere de la teorii “particulare asupra unor serii limitate de

date, la elaborarea unei scheme conceptuale mai generale, susceptibilă de a

consolida ansamblurile teoretice particulare”.

Cât priveşte raportul dintre cercetarea empirică şi fondul conceptual al

sociologiei, teoria vizează definirea:

1) metodelor, tehnicilor şi procedeelor adecvate cercetării de teren;

14



2) ipotezele de lucru, care definesc sistemul de referinţă al "universului

anchetei";

3) operaţionalizarea conceptelor cu care se va opera atât în teren, cât şi în

redactarea diagnozei (analizei conceptuală);

4) interpretările post-factum - constau în colecţionarea datelor, obţinute din teren

în funcţie de semnificaţia lor pentru tematica cercetării;

5) generalizările empirice - redau relaţiile descoperite, pe baza băncii generale

de date, între variabilele urmărite pe parcursul investigaţiei. Stabilitatea

corelaţiilor dintre variabile poate conduce la descoperirea repetiţiilor şi la

formularea unor constante, singurele care pot oferi şi conferi conţinutul legitim

unei teorii asupra vieţii sociale.

Pe aceste coordonate, paradigma face posibilă evitarea a două riscuri:

înregistrarea mecanică, de grefier, a datelor, pe de-o parte, pe de altă parte

evadarea din realitatea concretă în universul abstract şi speculativ al teoriei.

%n acest sens, paradigma conţine şi un însemnat potenţial explicativ prin

dezvăluirea legăturilor obiective dintre cauzele şi consecinţele fenomenelor.

Cercetarea empirică nu se limitează la rolul pasiv de a verifica şi controla teoria,

ci ea îndeplineşte cel puţin patru funcţii majore, care contribuie la dezvoltarea

teoriei:

1) teoria iniţiază;

2) reformulează;

3) reorientează;

4) clarifică teoria iniţială.%ntrucât în spaţiul social real funcţiile şi disfuncţiile sunt interdependente,

paradigma promovează ca existenţă metodologică, abordarea întregii

complexităţi a fenomenului supus investigaţiei.

15



Capitolul III.Functionalismul si evolutiile sale in cadrul altor

curente

3.1 Paradigma functionalista

Strans legat de ideile organicismului si evolutionismului, sustinute in sociologia

europeana de A. Comte, H. Spencer, E. Durkheim s.a., functionalismul cosidera ca

unitatea fundamentala de analiza a sociologului este societatea si nu individul, atat

structurile, cat si functiile societale fiind considerate sisteme a caror interdependenta

asigura echilibrul intregului ansamblu social.Spre deosebire de conceptiile traditionale asupra deviantei, cu caracter biologist si

psihologist, care localizau cauzele criminalitatii la nivelul indivizilor, paradigma

functionalista a elaborat o interpretare de tip holistic, care cauta sursele deviantei si

criminalitatii la nivelul structuriolor sociale deficitare. Holismul (de la engl. Whole)

sugereaza ideea ireductibilitatii intregului la suma partilor sale.

In domeniul sociologiei deviantei si criminalitatii, functionalismul cunoaste deplinasa dezvoltare in deceniile cinci si sase ale secolului al XX- lea, avand ca reprezentanti

principali pe Talcott Parsons, R. Merton si Kingsley Davis.

Lui Talcott Parsons ii apartine conceptia structural- functionalista ce pleaca de la

presupunerea fundamentala ca societatea este bazata pe o ordine normativa unanim

acceptata datorita consensului valoric stabilit intre toti membri societatii. Astfel, omul

este un individ conformist, suprasocializat, dominat de structuri care se supune atat presiunilor externe ale mecanismelor institutionalizate, cat si presiunilor interne

datorate socializarii. Aceste presiuni determina conformitatea indivizilor cu normele si

mijloacele institutionallizate , asa incat devianta apare doar ca o stare potentiala si nu ca

o realitate efectiva.

In aceasta concepttie este explicata mai degraba conformitatea decat devianta. In

interpretarea parsonsiana, numai boala este acceptata ca tip de devianta legitima,

16



intrucat individul bolnav este scutit de rolurile, obligatiile, responsabilitatile pe care ar

trebui sa le indeplineasca in mod normal in viata sociala.

Conceptia lui Parsons s-a constituit intr-o ideologie conservatoare, intr-o sociologie

a establishment-ului, a statu- quo-ului, care justifica structurile si functiile societatii si ,

prin urmare, cei care au continuat conceptia structural – functionalista au incercat sa

amelioreze caracterul conservator al acestei conceptii, propunand o serie de modificari.

R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare stiintifica a postulatelor

functionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei functionale”.

Cele trei postulate universale ale functionalismului l-au transformat dintr-o conceptie

stiintifica intr-una ideologica:

a) postulatul unitatii functionale – toate activitatile sociale si toate elementele culturale

sunt functionale in mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critica aceasta idee, intrucat

intr-o societate pluralista, postulatul unitatii functionale bazat pe consens deplin e

contrazis de marea diversitate a sistemelor normative, care apreciaza in mod diferit

caracterul functional sau disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific,

sustine Merton, notiunea de disfunctie nu este echivalenta cu imoralitatea, de unde se

intelege ca devianta poate avea caracter functional pentru anumite grupuri sociale si

caracter disfunctional pentru altele;

b) postulatul functionalismului universal – toate activitatile sociale si toate elementele

culturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul. Merton

subliniaza ca exista atat efecte functionale, benefice pentru sistem, cat si efecte

disfunctionale care ii ameninta echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest

orientat ca atare, sau un caracter latent, determinat de consecintele involuntare ale unor actiuni sociale, de unde rezulta ca actiunile deviante pot fi consecinta, fie a unor

disfunctii manifeste, fie a unor disfunctii latente;

c) postulatul indispensabilitatii functiilor – toate activitatile sociale si toate elementele

culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului. Merton apreciaza

ca pot exista activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o

serie de alternative functionale cu caracter echivalent numite “substitute functionale”.Devianta poate fi astfel un substitut functional pentru actiunile anumitor grupuri sociale

17



care nu pot accede la succes, bunastare economica sau pozitii privilegiate in societate,

pe cai obisnuite.

Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne si de amendamentele aduse de

Merton, paradigma functionalista este criticabila, intrucat pleaca de la premiza eronataca societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice

actiune devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social. In consecinta, devianta

este apreciata in mod exclusiv din punct de vedere al exigentelor de ordine si nu al

motivatiilor personale ale indivizilor.

In pofida criticilor, functionalismul sau structural- functionalismul are o permanenta

vitalitate, supravietuind in sociologia contemporana.

18



3.2 Perspectiva funcţionalistă si evolutionista

Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguate Comte, Herbert

Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a fost

perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus bazele funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe

un întreg compus din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o

anumită funcţiune. Conform acestei perspective societăţile tind spre echilibru, spre

menţinerea ordinii. Atingerea echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei

specifice de către fiecare parte a sistemului. Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se

dezechilibrează şi poată să moară. Funcţionalitatea sistemului se asigură prin controlul

social. Fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie socială clară. Dar instituţiile nu se

manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt părţi fundamentale ale societăţii care

se prezintă sub forma unui sistem complex şi relativ stabil. Schimbarea socială se

produce numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Nu sunt

acceptate mişcările sociale bruşte sau revoluţionare. Anumite părţi ale societăţi nu-şi

pot îndeplini funcţiile şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, diferite elemente

ale socialului pot fi funcţionale şi disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este ambivalent;

el poate fi funcţional prin încurajarea creşterii competenţei profesionale, a

performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă pentru cei ce se ocupă de

asistenţa şomerilor, dar poate fi , în acelaşi timp, disfuncţional prin problemele sociale

pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă, etc.

Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se asigure

un consens social, adică un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine,

drept şi moral. Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în

obţinerea consensului social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a

organizării sociale, a raporturilor dintre componentele sistemului şi rolul fiecărei

componente. Capacitatea explicativă a acestei perspective este redusă în ceea ce

priveşte analiza proceselor sociale şi a schimbărilor care au loc în societate.

Funcţionalismul insistă asupra consensului, integrării şi stabilităţii şi nu acordă

19



importanţa necesară conflictelor, instabilităţii şi neintegrării. Funcţionalismului i se

reproşează conservatorismul la care ajunge în cele din urmă.

Perspectiva evolutionista a fost prima formulata în sociologie, fiind fundamentata

în special pe lucrarile lui Auguste Comte si Herbert Spencer. Aceasta perspectiva

explica originea societatilor si cresterea lor din punct de vedere evolutionist.

Evolutionismul a avut o mare raspândire în a doua jumatate a secolului al XIX-lea,

dupa care a intrat într-o lunga perioada de ignorare. În ultimii ani se înregistreaza o

semnificativa reconsiderare a acestei perspective antropologica.

Evoluţionismul este primul curent prin care antropologia se va defini ca ştiinţă socială

în a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând momentul autonomizării discursului

antropologic ca discurs distinct ce are un obiect precis: "omul primitiv" şi societatea sa.

Înainte de a detalia asumpţiile evoluţionismului în antropologie, nu este, credem, lipsit

de interes, să aruncăm o privire asupra genealogiei conceptului.

Asemeni multora dintre conceptele pe care le utilizăm azi într-un mod neproblematic, şi

cel de "evoluţionism" îşi are originea în Iluminism, de unde provine caracterul lui

antireligios şi secularizant. Este enunţat pentru prima dată la Sorbona în 1749 de către

Jacques Turgot într-o conferinţă ce trata "stadiile dezvoltării socio-economice şi

intelectuale ale umanităţii". Turgot identifica trei stadii ale dezvoltării materiale

incipiente cele de vânător, păstor şi agricultor şi trei stadii spirituale stadiul religiei, al

metafizicii şi al ştiinţei. Sugestia "stadiilor de evoluţie" va face carieră ulterior prin

Auguste Comte, care o va transmite secolului XIX când este preluată de ştiinţele sociale

pe cale de a se naşte.

Problema "evoluţiei" cunoaşte însă un traseu remarcabil în ştiinţele naturii din prima jumătate a secolului XIX, în forma opoziţiei dintre "transformism" şi "fixism" (opoziţie

care este formulată şi azi ca "evoluţionism contra creaţionism"). Problema care anima

dezbaterea privea modul de clasificare a speciilor, iar opoziţia dintre grupurile de

gânditori exprima, fără îndoială, un exemplu clasic de schimbare de paradigmă, în

sensul lui Thomas Kuhn. Lamarck şi, ulterior, Darwin reprezentanţii noii paradigme

demit încrederea în conceptele finaliste, afirmate îndeosebi de Linné şi Cuvier,concepte care fundamentau clasificarea plantelor şi animalelor conform unui sens

20



anterior, prestabilit, al ordinii lumii. Până la Lamarck era un fapt general acceptat că în

fiecare organism acţionează o forţă vitală care este ghidată de un scop predeterminat.

Principiului finalităţii i se va opune cel al cauzalităţii (o răsturnare de accent a

moştenirii aristotelice dinspre cauza finală către cauza eficientă), respectiv un principiu

ce presupune o transformare continuă şi indefinită. În altă formă, controversa ia

următorul aspect: ce există în primul rând, specia sau individul? Lamarck adoptă faţă de

această întrebare poziţia unui realism gnoseologic: "speciile" sunt simple convenţii

umane; în fapt nu există în sens ontologic decât indivizi determinaţi, supuşi unor

transformări continue. Două dintre susţinerile transformismului au rupt însă decisiv cu

tradiţia metafizică din ştiinţele naturii:

1. Postularea genezei spontane a vieţii, prin transformarea materiei neînsufleţite în

materie vie un proces continuu, care se produce în permanenţă. Prin această teză se

rupe cu urmele revelaţiei creştine din ştiinţele naturii: procesul generării vieţii nu mai

este blocat cândva "la începutul lumii".

2. Noi specii se nasc mereu prin transformarea celor vechi sub acţiunea diferiţilor

factori de mediu şi ca adaptare la aceştia teză ce demite teoria "fixităţii", a creaţiei

originare a unui număr finit şi imobil de specii.

Charles Darwin va duce mai departe aceste susţineri, care devin explicit revoluţionare o

dată cu punerea problemei spinoase a descendenţei omului. Cu "Originea speciilor"

lucrare ce apare în 1859 Darwin aduce o modificare importantă în problema selecţiei

naturale. Preluând o idee din "Eseuri asupra principiilor populaţiei" (1798), lucrarea

economistului englez Thomas R. Malthus în care acesta inventaria "pericolele" creşterii

numerice a populaţiilor pentru supravieţuirea speciei umane (reiterând de fapt o viziunehobbsiană asupra societăţii), Darwin va considera că agentul principal al transformării

speciilor nu e adaptarea ci "lupta pentru supravieţuire" ( struggle for life). Pentru că în

fiecare generaţie supravieţuieşte cel mai apt, se creează de la sine grupuri de organisme

asemănătoare. Interesul nostru pentru această teză vizează utilizarea ei ulterioară în

teoriile rasiste de la sfârşitul secolului XIX.

21



Concluzia

Ca urmare a acestor meditaţii şi inovaţii din biologie va apare un curent filozofic

evoluţionist, reprezentat în special de Herbert Spencer. Acesta trece metodic tema

evoluţionismului prin întreg spectrul filozofic, plecând de la "primele principii" dinlucrarea cu acelaşi titlu, în care îşi propune să fundamenteze ontologic teoria,

continuând cu "Principiile biologiei", "Principiile sociologiei" şi încheind cu

"Principiile moralei, ştiinţei şi esteticii". De interes pentru antropologie rămân

consideraţiile din "Principiile sociologiei" (lucrare masivă publicată în 1860 în patru

volume, şi locul în care a dat cea mai extinsă dezvoltarea asupra evoluţionismului).

Fără îndoială, una dintre noutăţile semnificative propuse de Spencer este definiţiasocietăţii. Aceasta e văzută ca " grup de oameni în care indivizi diferiţi din punct de

vedere al descendenţei cooperează". Esenţial pentru Spencer este faptul că deşi este

alcătuită din unităţi independente, societatea presupune în acelaşi timp o existenţă

unitară, o entitate (idee preluată ulterior de Durkheim). Este o entitate în sensul că are o

"viaţă proprie", este asemenea unui organism viu şi presupune o creştere continuă. Pe

măsură ce se dezvoltă, aceasta îşi complică structura, iar elementele ei devin din ce în

ce mai solidare. Această mişcare este în acord cu principiul de maximă generalitate al

evoluţiei, formulat simplu ca "trecere de la omogen la eterogen". Pe seama acestui

principiu, Spencer caracterizează societatea primitivă ca fiind asemănătoare

organismelor simple, în care masa ce le alcătuieşte este nediferenţiată, omogenă.

Asemeni organismelor primare, continuă analogia, diviziunea ei nu i-ar pune în

primejdie viaţa.

Dacă prin aceste susţineri, ce situează societăţile primitive undeva jos pe scara evoluţiei

societăţii umane, Spencer deschide un orizont pentru evoluţionismul antropologic, tot

el, înţelegând societatea prin analogia organismului, va furniza modelul societal ce va fi

implicat în funcţionalism: "Ca şi la organismele vii - scrie Spencer - diferenţierea

progresivă a grupărilor sociale ce alcătuiesc societatea este însoţită de o diferenţiere

progresivă a funcţiilor sociale. Funcţiile sociale, ca şi cele organice, nu sunt numai

diferite, ci sunt unite în aşa chip încât să se facă reciproc posibile.

22



Bibliografia

1. Achim Mihu, Antropologie culturală, Ed. Napoca Star, Cluj, 2000

2. Mic tratat al marilor virtuţi, Ed. Univers, Bucureşti, 1998.

3. Anthony Giddens, The Nation-State and Violence, University of California Press,Berkeley, 1987.

4. Aurel Codoban, Sacru şi ontofanie , Ed. Polirom, Iaşi, 1998.

5. Benedict Anderson, Comunităţi imaginate.Reflecţii asupraoriginii şi răspîndirii

funcţionalismului ,Ed. Integral, Buc, 2000

6. Bhikhu Parekh, Religion and Public Life , în Church, State and Religious Minorities

, Edited by Tariq Modood, Policy Studies Institute, 1997.7. Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă şi religie , Ed. Moldova, Iaşi, 1993.

8. Charles Taylor, Multiculturalism and “The Politics of Recognition” , Princeton

University Press, Princeton, 1992.

9 Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures , FontanaPress, New York, 1993.

10. Critina Gavriluţă, Antropologia vizuală la început de mileniu III. Realităţi

româneşti şi perspective europene în Sorin Todor Maxim, Bogdan Popoveniuc

(coord.), Mileniul III. Dialogul umanismelor?, Suceava, Editura Universităţii Suceava,

2006.

11. Frank J. Lechner, Global Fundamentalism , în Frank J. Lechner and John Boli

(eds.),

The Globalization Reader , Blackwell Publishers, Malden, Massachusetts, 2000.

12. Georges Bataille, Partea Blestemată. Eseu de economie generală , Ed. Institutul

European, Iaşi, 1994.

13. Georgeta Marghescu, Introducere în antropologia culturală , Editura Fundaţiei

“România de Mâine”, Bucureşti, 1999.

14. Gilbert Durand, Aventurile imaginii, Ed, Nemira, Bucureşti, 1999.

15. J. Martin Velasco, Introducere în fenomenologia religiei , Ed. Polirom, Moldova,

2008

Functionalismul

Documents

Transcript of Functionalismul