Diana Alzner

Fereastra din spate

— Andu, trebuie schimbată fereastra asta, e atât de stricată, încât o să

ne cadă în cap! — Îşi amintea perfect, aşa începuse totul. Acestea au fost cuvintele care au produs acea modificare infimă, dar care, din aproape în aproape, i-a adus

unde se aflau acum. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme; era ceva ce ar fi fost interesant de ascultat în legătură cu alţii, dar niciodată cu tine şi ai tăi. Totul pornise de la o chestie atât de banală, un fleac! Fereastra băii fusese

prost montată; echipa aceea de muncitori merita să fie arsă pe rug pentru toate dezastrele comise când au construit casa… În fine, era de domeniul trecutului.

Canatul din lemn vopsit se desprinsese de zidărie la două luni după ce s-au mutat. L-au suportat mult timp în starea aceea incertă, nici fix, nici cu totul căzut. Ba uitau, ba nu aveau timp de el. Până în ziua când ea se enervase cu

adevărat: bucăţi mari de tencuială i-au căzut în chiuvetă când a vrut să deschidă geamul. Atunci a rostit acele cuvinte ultimative care l-au determinat

pe el să ia problema în mână. Câteva zile la rând a căutat un canat potrivit cu dimensiunea de acasă, dar nu l-a găsit. La târg, un tâmplar s-a oferit să i-l facă pe comandă, dacă

plăteşte în avans. Era şi scump şi nici nu putea să aibă încredere că săptămâna viitoare îl va mai găsi pe meseriaş. Îi expuse dilema nevestei, riscând s-o vadă iarăşi dând ochii peste cap în semn de exasperare faţă de

„neputinţa” lui. — Păi, îl avem pe Nelu. Îşi aminti ea.

— Care Nelu? — Vecinul de dincolo de pădurice, băiatul lui Titel pe care mi-ai povestit că l-ai luat la ocazie… E tâmplar de meserie. Cum de-am uitat? E drept că am

auzit că lucrează cam scump, dar ne rezolvă. — Şi cum îl găsim?

— Facem o plimbare până acolo, ca-n reclamă. „Plimbare! Plimbare!” maimuţări ea vocea căţelului de la televizor. Nelu s-a arătat dispus să execute comanda, deşi se vedea de la poartă cât

are de lucru. Andu îl consideră generos, dar ea pufni: — S-o crezi tu! E atât de lacom, încât nu refuză pe nimeni. N-ai observat cum pâlpâie seara toate becurile?

Nu, el nu băgase de seamă, se mutase aici doar de-un an, de când se

căsătoriseră şi iar îşi aminti că stă în casa nevestei şi se indispuse. — Şi care-i treaba cu becurile? Întrebă pe un ton superior, ca un om

căruia nu-i place să pălăvrăgească fără rost. — Pune abrigtul în funcţiune, ce să fie? — Şi-l foloseşte numai seara?

— Ei, na! Lucrează toată ziua, dar seara observăm noi, când aprindem luminile. Câteodată, noaptea, se şi aude. — N-are serviciu? De ce munceşte noaptea?

— Cred c-a renunţat la serviciu, lucra la un patron. Câştigă mai mult aşa. Nu vezi ce casă şi ce maşină are?

Ba da, văzuse. Şi simţise şi aluzia. Femeile astea! Bani, bani şi iar bani. O să câştige şi el atâţia bani, încât va transforma complet amărâta aia de casă şi va schimba maşina hârbuită şi o să-i cumpere haine şi bijuterii şi…

— He! La ce te gândeşti? — Ai spus ceva?

— Cu cât îţi face fereastra? — Unde erai când m-am tocmit cu el? — Maică-sa m-a dus în magazie să-mi arate ce mobilă de bucătărie face

Nelu. „Şi mobilă.” continuă el lista de realizări pe care şi-o propusese. După două zile, Nelu a adus canatul, cu geamul gata fixat; era un bonus.

Andu ar fi vrut să li-l şi monteze, dar vecinul n-a dorit nici măcar o cafea: era prea grăbit, avea de lucru.

— Aş fi fost foarte încântat dacă nu l-ai fi privit aşa de fascinată. — Ei, bravo! Am copilărit împreună, la ce te gândeşti? — Îmi închipui că atunci încep marile pasiuni.

— Decât să te prosteşti, mai bine ai pune fereastra. — N-am făcut facultatea împreună cu Nelu, aşa că nu mă pricep să pun

ferestre; trebuie adus un meseriaş, replică el ofuscat. — O. K. Găseşte un exemplar din specia asta şi termină treaba; până aici am cam făcut-o eu.

Nu era bine să intre în dispute verbale cu Mia; niciodată nu ieşea învingător în faţa logicii ei alunecoase, a cuvintelor cu mai multe şi neaşteptate înţelesuri pe care ea le stăpânea cu perfecţiunea caracteristică femeilor. În

consecinţă, va căuta un zidar? Sau cine montează ferestre? În fine, un muncitor, nu putea fi mare lucru să pui o fereastră; ar încerca şi singur dacă

nu s-ar teme de ironiile ei drăgăstoase şi totuşi înţepătoare. „Eşti tu prea sensibil!” se îmbufna ea, dar el gândea că puţină indulgenţă din partea ei l-ar fi ajutat să înveţe mai repede anumite chestii.

O săptămână, atât i-a trebuit să convingă un tip de la oraş să se lase adus până în sătucul lor şi să le facă imensul serviciu de a le fixa fereastra; pentru asta l-a plătit regeşte, l-au ospătat şi l-au dus cu maşina înapoi în

centrul oraşului, după cum s-au înţeles. Bine că reuşise! Săptămâna aceea fără geam la baie părea s-o fi îmbolnăvit pe Mia, care prezenta o simptomatologie O.

R. L. De speriat, plus nişte junghiuri ciudate în regiunea inimii şi la şale; el o

rugase să renunţe la băile zilnice, dat fiind că era atât de fragilă, dar nu

avusese cu cine să se înţeleagă. Bătuse – în gaura mustrătoare unde ar fi trebuit să fie fereastra – o pătură groasă şi absolut opacă, deşi nu aveau vecini

care să-i fi putut vedea, şi-şi luă băiţa de fiecare seară, după care se plângea de dureri şi bineînţeles că nu mai puteau face nimic toată seara, decât el s-o compătimească şi să-şi pună cenuşă în cap pentru incapacitatea evidentă de a

rezolva o problemă minoră, iar ea să se victimizeze… Dar iată că s-a terminat! S-a terminat! Acum rămânea de văzut ce altă sarcină îi va găsi nevasta, probabil se va inspira din muncile lui Hercule, fără să ţină cont că el nu era

decât un biet expert IT. Au trecut câteva zile fără să se întâmple nimic. Sau aproape nimic; o

pană pe spate dreapta, tocmai în dimineaţa când era de serviciu şi se grăbea; pisica rămasă într-o stare de cvasi-imponderabilitate în vârful teiului şi nevrând să mai coboare; (s-a urcat el, a convins-o pe Mia, deşi isterizată, să nu

cheme pompierii creând astfel un precedent periculos în sat); butelia goală – fix când trebuia introdusă în cuptor „prăjitura pe care o făcea mama”… Adică

flecuşteţe. Prima problemă curioasă s-a ivit tot din zona băii. Nu putea pricepe cum simţise imediat că va fi „o problemă”. Fapt e că în seara când a auzit-o pe Mia ţipând uşor la duş, s-a alarmat inexplicabil.

— Eşti bine, dragă? Întrebă îndatoritor cu obrazul lipit de uşă. — M-am speriat groaznic, stai că ies acum. Mia întotdeauna se speria „groaznic”, nu acesta a fost elementul care l-a alertat. Dar atunci ce? Se strădui

el să-şi amintească. Poate că avusese şi ea puţină dreptate, poate că fusese ceva… Nu, nu găsea cuvântul potrivit. În clipa următoare Mia ieşise în capot,

cu prosopul înfăşurat în jurul capului cum îi stătea ei atât de bine, înmiresmată şi ispititoare, încât nu mai prea ascultă atent povestea despre „cineva care s-a uitat la mine pe fereastră”. La etajul întâi, fără pomi în jur, cine

te-ar putea privi pe fereastră? Eventual un ins izgonit de tehnologia în dezvoltare tocmai pe satelit. Dar oricât de simţitoare ar fi femeile şi Mia în

special, nu credea că ar fi fost capabile să simtă o privire din satelit, indiferent cât de pofticioasă ar fi fost! Iar el nu se afla pe satelit, era aşa de aproape de ea, încât nu va lăsa nici o poveste stupidă să-l încurce în seara asta!

Exact în ziua următoare, da, îşi amintea perfect, Mia îl aştepta în prag când s-a întors de la serviciu; aşa îl aştepta când nu era supărată pe el sau când era foarte nerăbdătoare să-i spună ori să-l întrebe ceva. Îşi tot propusese

să-i găsească o ocupaţie nevesti-sii, că nu-i făcea bine să stea atâta vreme acasă fără altă treabă decât să clocească o sumedenie de gânduri năstruşnice;

din orele acelea de singurătate se năşteau acute crize de gelozie, idei de genul „hai s-o luăm pe mama la noi şi să vindem casa de la Arad”, sau lacrimi pentru garderoba prea săracă… În ziua aceea însă, Mia avea obrazul cu adevărat

răvăşit! Se întrebă ce-o mai fi de data asta, pe când aduna pachetele de cumpărături de prin portbagaj şi încerca totodată să-şi compună o mină senină. Ea nu mai avu răbdare:

— Auzi, dragă! — S-a întâmplat ceva? Se interesă cu politicoasă îngrijorare.

— A murit Nelu!

— Nelu? Care Nelu?

— Vecinul cu fereastra. — Păi, cum aşa? Era tânăr. A avut un accident?

— Da. Un accident cerebral. Mormăi ea începând să plângă. Îţi dai seama? Avea vârsta mea! Am copilărit împreună! — Da’ era bolnav? Avea tensiune?

— Nu ştiu toate amănuntele, mi-a spus tanti Anişoara când a venit cu laptele; a murit de ieri de la prânz. — Dumnezeu să-l ierte, ce să zic. Şi mie mi-a murit un coleg în liceu şi-

am fost foarte afectat, te înţeleg. — E groaznic! Groaznic! Şi Mia începu să suspine din nou.

S-au dus într-o seară la priveghi, doar erau vecini şi, plus de asta, Mia „copilărise” cu defunctul. Ba a pretins că el să-şi ia liber ca să poată participa şi la înmormântare, dar a refuzat-o în termeni foarte clari: era la sfârşit de lună şi

trebuia să-şi termine lucrările, oricum era în urmă din cauza alergăturii după meseriaşul specializat în ferestre. Nu, se bosumflă ea, singură nu putea să se

ducă, fiindcă era prea deprimată, avea nevoie de un suport moral, dar, dacă el nu putea face atâta lucru, va renunţa; vecinii n-aveau decât să bârfească! Abia weekend-ul următor s-au topit de tot tensiunile; avusese el grijă să

vină acasă cu un Recaş demidulce pe care-l savurară în tihnă, iar ea se arătă conciliantă; a început chiar să schiţeze vag unele dintre ideile ei despre viaţă şi moarte, despre vremelnicia omului în lume… Tocmai se pregătea să se întrebe a

nu ştiu câta oară dacă există sau nu reîncarnare, când Andu se făcu vinovat din nou de acel grav păcat: lipsa de sensibilitate! Îndrăznise să se intereseze la

ce oră începe meciul. Când înţelese că ea nu era dispusă să meargă cu îngăduinţa chiar până acolo, declară cu seninătate că el nu e interesat de meci, c-a întrebat doar aşa, într-o doară, că-şi va petrece seară cum vrea iubiţica lui,

însă fără supărare, îi era cam foame. Mia se potoli şi începu să pună masa, deşi pe undeva încă îl mai suspecta că nu fusese dornic să asculte părerile ei despre

migraţia sufletelor. Dar, din fericire, grătarul de mânzat cu garnitură de legume şi tortul de îngheţată (vanilie şi caramel) au aplanat toate animozităţile. Nici măcar la baia din acea seară nu s-a mai petrecut nimic. Abia marţi s-a

declanşat într-adevăr furtuna… De data asta nu s-au auzit ţipete, dar Mia a venit cu prosopul în jurul capului şi capotul descheiat, până în dreptul fotoliului din care Andu se

străduia să se uite la televizor fără să adoarmă (nu era frumos să-şi aştepte nevasta sforăind); zise pe un ton alb, total descumpănit:

— Andu, dincolo de fereastra băii nu mai este nimic! — Ce-i drept, la banii pe care i-am plătit ca să ne-o pună, ar fi trebuit să ne asigure şi peisajul. Mormăi el, dar privi îndată spre nevastă-sa, mirat că ea

tace. Mia avea un tremur. — Iubito, ţie ţi-e frig! Încercă el să se indigneze; de fapt nu era sigur că înţelesese ce-a vrut ea să spună.

— Andu, ai auzit ce ţi-am spus? — Ceva de fereastră; nu se închide bine?

Mia se aplecă spre el şi-i repetă privindu-l în ochi:

— Dincolo de fereastra băii nu mai este nimic.

— Păi ce să fie? Nu înţeleg ce vrei să spui. Mai bine ne-am culca; e târziu şi mâine… Mia îi întoarse spatele tăcută şi cercetă cu privirea holul dinspre

camera de baie. Andu izbucni exasperat: — Doamne, când te văd aşa, îmi vine să-mi iau câmpii! Ce s-a mai întâmplat, ce-are blestemata aia de fereastră?

În loc să dea drumul bogatului ei repertoriu de reproşuri, Mia sări să-l apuce de mânecă: — Fii atent, nu intra aşa!

— Ei pe naiba, o să am grijă să nu mă pape baubau. În baie era într-adevăr foarte cald; poate de aceea deschisese ea geamul…

Pe geam se contura dreptunghiul de întuneric corespunzător – doar era noapte – ceea ce dovedea clar că Mia nu dorea decât puţină atenţie. — Uite, dragă, o chemă el înăuntru, e totul în regulă, nu ştiu ce-ai văzut.

Mia îi arătă fereastră: — Tu nu vezi că ăla nu e întunericul normal, obişnuit?

— O să dau comanda să ne furnizeze nuanţa clasică, O. K.? — Andu, te rog uită-te atent, lasă circul. Cu o expresie de imens plictis, Andu se apropie de fereastră. Se înălţă pe

vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Era întuneric, probabil era şi ceaţă, nu se vedea nimic afară. Tocmai deschidea gura să emită un raţionament logic, dar Mia îl trase de mână la fereastra bucătăriei. Dădu perdeaua la o parte şi îi

arătă curtea scăldată în clarul de lună: — Cum îţi explici asta?

— Simplu: în partea cealaltă cade umbra casei, asta-i tot. — Ai văzut ceva când te-ai uitat pe fereastră? Ai auzit vreun greier, vreun sunet oarecare?

— Hai, vino afară, chiar cu riscul de-a răci după băile tale permanente. Am să-ţi demonstrez că toate sunt la locul lor.

Afară era totul în regulă, desigur, ba chestia cu umbra era perfect valabilă. Mia nu mai zise nimic şi se întinse în pat înfrigurată. Andu se culcă alături cu gesturi precise, de om conştient de dreptatea pe care o are. Mia

începea să devină iritantă, te pomeneşti că va face o depresie, după cum a mai ameninţat… Asta îi mai lipsea: halucinaţii! El mâine mergea la lucru şi-şi pierduse un sfert din noapte bâjbâind prin curte. Femeia are nevoie de-o

ocupaţie; sau de-un copil. El era fraier că se lăsa înduioşat… Andu adormi şi sforăi toată noaptea pe un ton declamativ retoric, dar

dimineaţa se trezi uimit când Mia îl scutură de umăr: — Andu, vino puţin. — E devreme, mai stau un pic. E gata cafeaua?

— Vino când îţi spun! — Nu se poate! Iar te-a apucat. Se ridică somnoros şi se opri în balcon. Se anunţa o zi splendidă, soarele

deja răsărise şi inunda valea râului cu o lumină aurie. — Vii odată?

Mia era în pragul băii. Îi arătă spre fereastră. Privi docil în direcţia

indicată. Atunci îl luă ameţeala: dreptunghiul ferestrei era tot întunecat. — Nu se poate! Tu ai vopsit geamul, dar e o glumă proastă, să ştii.

Ar fi vrut ca ea să fi vopsit geamul, dar ştia că n-o făcuse. Bine, dar ce altă explicaţie raţională ar fi putut exista? Se apropie să privească mai bine; Mia îl opri cu un ţipăt ascuţit

— Nu! Nu-ţi dau voie să te apropii! — Păi atunci cum dracu vrei să înţeleg ce se întâmplă? Văzu după uşă mopul; băţul cu pămătuf umed i se păru tocmai bun

pentru o încercare; era suficient de lung ca să-i asigure o operaţiune în deplină siguranţă. Întâi îndepărtă foraibărul care închidea fereastra, apoi propti băţul

în perete şi împinse în canat ca să se deschidă. Era atât de concentrat la ceea ce făcea, încât nu mai auzi ţipătul nevesti-sii în spate. Fereastra se deschise lin şi dureros: sticla geamului era transparentă, dar dreptunghiul negru persista.

Simţi un junghi trecându-i din inimă până în stomac; privea absolut fascinat acea oază de haos căscată în geamul băii lor… Întunericul acela morbid părea

să fi căpătat o tentă cumva cenuşie prin care se putea desluşi la distanţă siluetă a ceva ce semăna cu nişte copaci. Mia îl atinse trecând pe lângă el; o apucă de mână:

— Era vorba că nu ne apropiem. — Tu nu vezi? E magazia noastră pe care am dărâmat-o anul trecut. Vreau să mă uit!

— Unde? — Se vede acolo.

— Hopa! Mia, fii atentă! Când un lucru te atrage atât de mult, încât curiozitatea îţi învinge teama, trebuie să te smulgi de acolo şi să fugi, fiindcă înseamnă că e foarte periculos.

— De unde ştii că e periculos? — După reacţia pe care amândoi am avut-o: am vrut să ne apropiem în

ciuda… — Hai să vedem ce se întâmplă! Scoate mopul pe fereastră. Da, la asta nu se gândise. Probabil că i-a părut ridicol cu teoriile lui,

când ea avea la îndemână o soluţie practică. Scoase prudent capătul mopului în întunericul sinistru şi-şi spuse că nu şi-ar dori cu nici un preţ să fie acum în locul vreunui acarian amărât atârnat

de şireturile umede şi scos brusc undeva în afara existenţei… Deodată percepu o vibraţie în palme şi trase băţul înapoi: capătul cu şireturi lipsea cu

desăvârşire. — Pentru Dumnezeu! Îi scăpă printre dinţii pe care oricum şi-i simţea dârdâindu-i într-un mod destul de lipsit de demnitate.

— Închide! Închide repede! Articulă Mia cu greutate de undeva din spatele lui. Ar fi vrut să se întoarcă s-o privească, să vadă de ce are vocea aceea moartă, dar înţelese şi el imediat: printr-un colţ al ferestrei, probabil mai

înclinat din construcţie, întunericul începea să se prelingă în baie. Cu capătul ciuntit al mopului trânti fereastra peste ceea ce părea să se afle dincolo.

Scursură neagră se retrase subit şi el avu senzaţia că o făcuse cumva cu

indignare răutăcioasă. Răsuflară fără să fie cu adevărat uşuraţi; se întoarseră

în bucătărie. Mia se sprijini de bufet strângându-şi capotul la piept; el se încăpăţâna să privească undeva în podea, ca şi cum acolo ar fi găsit ceva ce-i

absorbea toată atenţia. Îşi aprinse cu gesturi mecanice o ţigară. Mia îi puse o cană cu cafea în faţă. Îi era recunoscător că putea să tacă, să-l lase câteva minute să rumege în tăcere ceea ce văzuse în baie. Toată viaţa avusese

probleme, constatase că persoana lui avea un inexplicabil magnetism faţă de ghinioane, neşanse şi pierderea ocaziilor favorabile. Niciodată nu trecuse însă prin aşa ceva. Astea erau chestii de citit în revistele de paranormal ale nevestei,

sau de ascultat în legătură cu alţii, dar nu cu tine şi ai tăi. Sorbi din cafea şi-şi prinse tâmplele în palme. Se simţea atras de gaura aceea neagră, îi venea să

meargă din nou acolo s-o privească. Brusc înţelese că viaţa i s-a schimbat iremediabil şi definitiv din dimineaţa asta. — Astăzi vii cu mine. N-ai cum să rămâi aici.

— Trebuie să mă duc la toaletă; cum să fac? — În pădure, doar n-ai de gând să mai intri în baie.

— Da’ nu m-am spălat pe dinţi. — Atunci intră şi spală-te, la naiba. Îţi lipseşte chiar de tot instinctul de conservare?

Abia în maşină, la doi kilometri de casă, ea îl întrebă ce aveau să facă. — Ştiu exact ce-o să facem. Vindem tot şi ne mutăm cât mai curând posibil.

— Fii serios, nu plec din casa mea pentru o porcărie pe care nu mi-o pot explica. Nu mă dau bătută aşa uşor.

— Eşti proastă. Nu-ţi dai seama că e ceva ce ne depăşeşte? — Tu eşti laş! De fapt cred că abia aşteptai să găseşti un motiv ca să plecăm din casa făcută de mine. Orgoliul tău masculin sângera.

— Tacă-ţi gura aia spurcată; n-am văzut femeie mai proastă ca tine! Du-te şi stai în casa ta cu toţi drăcii pe care i-ai înmagazinat în pereţi la

construcţie. — Nu intra în depăşire acum! Andu, te rog, stai că-mi vine rău! Maşina depăşi tirul ce mergea cu viteză exact în ultima secundă rămasă

înainte de-a se ciocni de un alt camion ce venea din sens opus. — Gata, gata, nu mai fac! Am luat-o la mustaţă, recunosc. — Fii atent, câinele!

Andu nu mai putu evita impactul şi maidanezul a fost aruncat ca o treanţă dincolo de şanţul de pe marginea drumului. Preţ de câteva clipe îl

auziră schelălăind. — Ai lovit câinele, idiotule! Te-am rugat să mergi încet, unde dracu goneşti? Ce e cu tine? Ţi-e frică să nu te ajungă din urmă?

— Termină sau te dau jos chiar aici! Era atât de nervos, încât îi venea s-o strângă de gât. Se săturase de istericale. Câţiva şoferi care veneau din faţă îi făcură semne concludente cu un

deget îndreptat spre tâmple, spre obraz, sau ridicat vertical în sus. Cretini. Bineînţeles că nu vrusese să lovească bietul câine Acum Mia începuse să

plângă! Se abţinu de la orice comentariu şi în oraş se despărţiră cu câteva

cuvinte vagi în legătură cu ora şi locul de întâlnire. A urmat o zi ciudată: la birou totul era că întotdeauna – muncă şi un şef

cicălitor – doar că în plus, îşi mai amintea din când în când, ca prin vis, de camera de baie în care clipea un ochi al iadului… În pauza de masă s-au întâlnit la Pizza O. K.; ea părea gânditoare şi mult

mai liniştită, ceea ce îl calmă şi pe el. Tăcură. Apoi el întinse mâna peste masă şi îi mângâie umărul. Ea îi zâmbi: — Am fost la biserică. Mă simt mult mai bine, cred că până la urmă n-ar

fi rău să vorbim cu un preot. — Dacă simţi că te ajută, n-am nimic împotrivă. Declară el sec. Înghiţi

ultima picătură din sticla de Schlossgold şi zise pe un ton alb: — Dar insist în continuare să te gândeşti serios la un compromis; cel mai bine ar fi să ne mutăm.

— Bineînţeles că ne vom muta, dacă nu se poate altfel. Admise ea împăciuitoare. Însă trebuie să fim convinşi că nu există altă soluţie.

— Sunt sigur că plănuieşti niscai exorcisme; eşti însetată de senzaţii tari, nu? E un bun prilej de-a simţi că trăieşti. — O, nu! Efectiv n-aş vrea să capitulez fără luptă, e casa noastră…

— Te-ai gândit cu ce te lupţi? — Chiar aşa, cu CE mă lupt? Tu ce crezi că este? Privi pe lângă ea spre strada animată, la oamenii care treceau în sus şi-n

jos fiecare cu grijile lor, cu vieţile lor în spate, sub forma unei nevăzute poveşti pe care o purtau în propria aură. Ce era negreaţa din baie? Poate era un

reziduu de viaţă, de trăire, un fel de gaze nearse; lucruri pe care ar fi putut, ar fi trebuit să le facă şi nu le-a făcut. Un fel de… — Nu ştiu ce este, declară el învins. Şi nu vreau să aflu.

— Efectiv nu te înţeleg! Nu eşti dornic să cunoşti? Credeam că eşti altfel…

Întoarse capul spre ea şi-o privi adânc, încât Mia se intimidă. — Tot timpul eşti nemulţumită de ceva; niciodată eu n-am fost suficient de bun pentru tine. Acum nu pricep ce doreşti. Ai vrea să fiu un fel de Indiana

Jones şi să te târăsc într-o fantastică aventură pe tărâmuri necunoscute în ţara umbrelor? Hai, zi! Nu eşti capabilă să apreciezi faptul că sunt responsabil şi am grijă să nu păţim ceva?

— Ce-am putea să păţim? Oftă Mia cu nedisimulat dispreţ. Spune tu de ce ţi-e teamă că ar putea să ţi se întâmple?

— Atunci ne-am înţeles! Mergem acasă şi ne comportăm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat — Nu vreau aventuri şi nici nu cred că sunt iresponsabilă dacă încerc să

descopăr ce se petrece. — E-n regulă. Dă-i drumul, baby, apucă-te de descoperiri ştiinţifice. Fă un contract de colaborare cu revista de paranormal, vezi ce scoţi din subiectul

ăsta. —

— Andu, ce e cu noi de nu ne mai înţelegem?

— Ţi s-a părut că ne înţelegem; de fapt am cedat eu mereu.

— Oh, martirule! Nu o mai asculta; îşi adună ţigările de pe masă şi strigă chelnerul.

Când au ajuns acasă, toate păreau la locul lor prin curte. Înăuntru era un uşor iz de aer închis, dar de dimineaţă nu aerisise nimeni, deci era normal. Au înaintat prudent, Mia păşind în spatele soţului şi privind în toate părţile.

Nimic. În bucătărie au lăsat pungile de cumpărături nedesfăcute şi s-au îndreptat spre baie. La uşă, s-au postat de-o parte şi de alta, cum văzuseră prin filme că fac agenţii FBI. Pe Mia o umflă râsul:

— Intră, că te acopăr eu. Îi şuieră bărbatului palid care stătea cu mâna pe clanţă fără s-o apese.

Andu deschise uşa, care scârţâi exact cum era de aşteptat într-un astfel de moment, şi cercetă cu prudenţă, din prag, interiorul camerei de baie. Mia observă înaintea lui:

— Fereastra e deschisă! Ai lăsat-o tu deschisă? Nu, n-o lăsase deschisă, îşi amintea perfect; era ultimul lucru pe care l-ar

fi făcut! Mia însă deja începuse să-i bage de vină că nu e atent, că el e întotdeauna cu capul în nori, că de când îl ştie nu închide geamuri sau uşi în urma lui…

Şi, ca să fie treaba treabă, deodată s-a auzit un mieunat jalnic. — Missi! Asta e Missi! Unde eşti iubire mică? Se îngrijoră Mia. Din păcate, iubirea mică părea să miaune de dincolo de fereastră, din

întunericul cel fără de întoarcere. Cu o remarcabilă intuiţie maternă, Mia detectă direcţia şi începu să se agite.

— Ai lăsat geamul deschis şi-a ieşit pisica! Ştii cât de mult o iubesc şi-ai făcut-o înadins! De ce nu poţi şi tu o dată să fii atent? Nici în astfel de împrejurări limită nu ţi-a dat în minte să închizi fereastra? Acum să-mi spui

cum o recuperăm? Andu încercă să se gândească la o soluţie, deşi se simţea răscolit de o

furie neagră: nu era vinovat, iar femeia de lângă el nu mai tăcea! Cum să ajute pisica? Cu mopul? După uşă. Acolo însă nu era mopul, ci toporul cu care se străduia uneori să spargă lemne pentru încălzirea cazanului de la baie. Ce

naiba căuta acolo? Niciodată nu-l aducea în baie, locul lui era în magazia de lemne; în plus, putea să jure că azi dimineaţă nu era acolo. — Fii atent unde-ai lăsat toporul! Îl surprinse Mia din nou. Şi mai spui că

ştii ce faci! Andu apucă obiectul acela de uz gospodăresc, un obiect paşnic. Paşnic?

Apoi îl privi cu mirare în propriile mâini. Pisica, sărmana de ea, încă se auzea mieunând, dar parcă tot mai îndepărtat, iar Mia întreba ţipând pe un ton din ce în ce mai înalt şi mai îngrozit ce are de gând cu toporul?

Casa de la marginea pădurii. Se mutaseră de-o săptămână şi nu reuşise să pună ordine în lucruri. E adevărat că avea spaţiu mai mult decât la bloc, dar în unele momente asta

părea s-o încurce. Cele trei camere mari erau de-a dreptul goale, covoarele erau ridicol de mici şi nici nu lăsau la vedere parchet laminat, ci o banală duşumea

de stejar. Foştii proprietari închiseseră balconul în termopan, dar se limitaseră

la atât şi uşile din interior arătau vechi. Bineînţeles că ar fi fost normal să

înceapă cu zugrăvitul, dar Roni a zis că n-are chef de tămbălău şi că e mult mai important să se mute cât mai repede. De ce grabă asta?

Ha, ha! Bănuia ea ceva, dar mergea pe nisipuri mişcătoare. Roni era un tip impulsiv şi nu ar fi dat dovadă de înţelepciune dacă-l zgândărea; avea să prindă ea clipa favorabilă şi va descoperi tot adevărul. Oricum, ştia cu

siguranţă că banii lui nu proveneau din surse ortodoxe. Până una, alta, bine că era dispus să-i cheltuiască cu ea. Nu erau căsătoriţi, însă pentru el acesta era un amănunt lipsit de importanţă; dacă afacerile ar cere-o, ar părăsi-o fără să

pregete, fie că ar fi existat acte, fie că nu. „Şi eu atunci ce m-aş face?” se întrebă ea aruncând nişte prosoape în

fundul dulapului. Ar ajunge din nou pe internet la vânătoare de bărbaţi dispuşi s-o întreţină. Iar timpul curgea în defavoarea ei. Avea 32 de ani, ce naiba! Venise momentul unei chestii stabile. Nu mai erau rude sau părinţi să-i poarte

de grijă, trebuia să facă singură acest lucru; şi-l va face cât poate ea de bine. Roni, cu sumele ameţitoare de bani pe care le învârtea, era desigur un dar de la

Dumnezeu. Se cunoşteau de mult timp, dar numai de doi ani o luase el cu adevărat în seamă. Da, chiar aşa, dintr-o dată! Prea târziu ca să mai poată spune că ar fi fost un „coup de foudre”. El s-a justificat dând vina pe timiditatea

născută din dragoste. Era plăcut să audă asta, dar nu credea o iotă! Aşa s-au cuplat, după care ea s-a întors în ţară, la cererea lui. „Pregăteşte cuibul nostru” a spus el. Dar când să-l pregătească, nu i-a mai dat voie. Nu, că e mai bine să

fie împreună când cumpără casa visurilor. Ea să pună toţi banii care vin în bancă, într-un cont. L-a ascultat. Nici la telefon nu-i dădea voie să vorbească

despre bani. Ştia ea de ce! Erau sume ce n-ar fi putut fi câştigate prin muncă cinstită, că a fost şi ea pe-afară şi ştie. Iar el nu era vreun doctor ori vreun inginer. Astea erau şmecherii ce făcea el. Ba mai mult; infracţiuni. Dar ce-i

păsa? Va profita cât poate. Şi nu era floare la ureche, dat fiind că Roni o ţinea din scurt cu orice sumă cheltuită. Nu mai departe decât casa asta; nu fusese

alegerea ei. Ea visase o casă mai mare, în oraş sau, cel puţin, mai aproape de oraş, cu toate facilităţile. Iar el a cumpărat această gospodărie ţărănească într-un sat la treizeci de kM. De oraş, fără drum asfaltat şi dosită la marginea unei

păduri bătrâne. Îi dau fiori stejarii aceia înalţi şi foşnitori care menţin o umbră deasă şi în cele mai luminoase zile! Era cât se poate de clar: Roni a vrut să se dea la fund! L-a întrebat o dată; nu i-a răspuns. Nu avea rost să-l mai

descoase; ce nu dorea el să-i spună trebuia să afle singură. Doamne! O îmbolnăveau pereţii aceştia albi şi goi pe care se desluşea

urma unde fuseseră tablouri. Ce mare lucru ar fi fost să dea cu var? Şi baia! Cum putuseră trăi oamenii aceia într-un asemenea hal de mizerie? Igrasia acoperise tavanul complet şi până şi rosturile dintre plăcile de faianţă erau

înnegrite de mucegai gros. O să stea o sută de ani să le frece. Măcar bine că exista faianţă. De la ţăranii ăştia proşti te puteai aştepta la orice! Noroc că venea apă la robinet, că veceul era funcţional. Cada trebuia schimbată chiar şi

cu riscul unei despărţiri. Şi, în ciuda uşii deschise în permanenţă, aerul din baie era mai rece şi

avea un miros nedefinit.

— Doamna Angelică!

„Baba Anişoara cu laptele.” — Da, tanti, sunt aici. Intraţi!

— Bună ziua, bună ziua! Ce frumos v-aţi aranjat! — Vai, tanti Anişoara, e o mizerie că nu ştiu ce să mai fac. Nu putem găsi o fată să mă ajute şi pe mine?

— Găsim, mamă, cum să nu? Ce-aţi vrea să facă? — Păi şi pe-afară bălăriile astea din jurul casei… — Lasă, fata mea, că aicea, dacă vrei, intru eu cu vaca, nu mai da banii.

Uite, ţi-adusei lapte. — O, mulţumesc! Hai să beţi o cafea.

— De-mi dai o cafea îţi zic săru’ mâna, că am prins şi eu năravu’. Şi ce să mai muncească fata de vreţi s-o luaţi? — Aici în casă… Ştiu şi eu… Aş fi dat cu var măcar jos în bucătărie, da’

numai când nu e bărbatu-meu acasă, că nu suportă deranjul… Şi să mă ajute la curăţenie în baie; e mult de frecat.

— De, mamă, ce să zic… ca să lucreze aici în casă, mai ales în baie, nu prea cred c-or vrea. — De ce? Că plătesc!

— E proaste, maică. Că ce-a fost a trecut, o făcut şi popa agheasmă de-o stropit… S-o dus răul. — Ce rău? La ce vă referiţi?

Baba Anişoara sorbi din cafeaua fierbinte strângând din pleoape: — Eu ziceam că ştiţi.

— Ce să ştiu? — Poate ştie domnu’. Da’ nu trebe să luaţi în seamă… — Hai că sunt curioasă! Ziceţi, tanti, de ce e vorba?

— De stăpânii dintâi ai casei. — Ce-i cu ei?

— Cum au găsit-o pe doamna moartă în baie. — A murit cineva în baie? Atunci cine era femeia de la care am cumpărat casa?

— Aia era nepoata doamnei. Nepoată de frate. A înmormântat ce-au mai găsit poliţaii, a luat câteva lucruri şi-a dat la vânzare. — Stai puţin, că nu pricep. Ia-o de la început. Cine a făcut casa? Că pare

destul de nouă. — Moarta. Taică-său se trăgea de prin părţile noastre; au avut aici, chiar

sub poala pădurii, o casă bătrânească, da’ au dărâmat-o când au făcut-o pe-asta. Au venit de la oraş că nu mai puteau plăti la bloc, ştiţi dumneavoastră… — Bine, şi?

— Ăl bătrân, de era profesor o murit după trei ani. Domnişoara o rămas singurică şi până la urmă s-o măritat cu un domn de la oraş, bun băiat, săracu’, numa’ că l-o înnebunit nevastă-sa. Că şi ea era profesoară…

— Tanti, nu mai înţeleg. Nu-mi povesti toată viaţa lor, zi cum a murit femeia.

— Nu ştie nimeni, mamă. Se căsătorise de câţiva ani, patru sau cinci să fi

fost. Au drişcuit casa, or pus ferestre de-astea de se poartă acum, au adus apa în casă… Mergeau înainte, că nu aveau copii.

— Şi ce s-a întâmplat? — Păi am venit eu cu laptele de vreo două ori şi nu mi-a răspuns nimeni. Atunci l-am trimis pe Vasilică – îl văzurăţi – să intre în casă, să vadă ce-i. A

găsit uşa deschisă, da’ n-a avut curaj să se bage în casa omului. Că ştii cum e lumea… A zis că s-a uitat aşa, hoţeşte prin gaura cheii şi-a văzut că ardea o lumină în baie. A strigat, a bătut la uşă, n-a răspuns nimeni, deşi se auzea

cineva parcă umblând prin-năuntru. — Şi ce-aţi făcut?

— După câteva zile ne-am dus la poliţai şi i-am povestit. A zis c-or fi plecaţi în concediu. A promis că trece pe la ei când are treabă prin sat pe la noi. După o săptămână, ne-a chemat să fim martori când intră în casă. Io n-am

vrut, da’ Vasilică s-o dus. Şi numai’ ce l-am auzit odată răcnind. Doamne, Maica Domnului, că şi acum-mi încreţeşte pielea pe mine, doamnă dragă!

— De ce? Ce era? — Or ieşit afară amândoi val vârtej, şi Vasilică şi dom’ poliţai. Io, cu gura pă ei, că ce-or văzut? N-aveam cu cine mă-nţălege, că poliţaiu’ vorbea la mobil,

iar Vasilică al meu îşi vomita maţele, scuzaţi de expresie… Aşa că m-am uitat un pic din uşă, de la intrare şi mi-o fost de-ajuns! Doamnă dragă, cu mâna pă inimă vă spui, era numa’ sânge şi bucăţi de carne. Şi-o duhoare…

— Unde? — Cum unde, ia acilea în baie.

— Şi ce s-a mai întâmplat? — O vinit poliţaii de la oraş, or încercuit tăt locu’ cu o bandă galbină şi n-o mai dat voie la nimini să treacă. Ştii cum e oamenii: se-adunaseră ciopor.

— Şi? — Pe-urmă or apărut nişte domni îmbrăcaţi în costume de hârtie şi tot

adunau în plicuri fel de fel de lucruşoare; după ei o sosit o dubă de la morgă şi-o băgat-o pă doamna în cutie şi-or dus-o. — Doamne fereşte!

— Da, mamă, da. Să ferească Ăl de sus, că dacă-şi bagă necuratu’ coada… Că şi pe noi ne-o canonit poliţaii, măiculiţa mea! Pe toţi ne-o luat la cercetări. Că cum de n-am auzit nimic, că de ce n-am anunţat mai devreme,

unde eram în ziua aia şi ce-am făcut la nu ştiu ce oră. Păi zi şi dumneata, doamnă, că eşti femeie cu carte, poci eu la anii mei să mai am aşa ţinere de

minte? De! Întreabă-mă ce mâncai azi dimineaţă şi nu mai mi-aduc aminte, apăi acu’ o lună! — Şi-au găsit vinovatul?

— E cu cântec, maică. După ce-or purtat jumate din sat pe la post pentru diclaraţii, s-o auzit că domnu’ ar fi cremenalu’. — Bărbatul moartei?

— Da, da. Da’ io am altă părere şi, de n-o fi ca mine, capu’ mi-l pui! Ei or zis că domnu’ o fugit după ce-o săvârşit fapta. Îl caută încă, da’ n-o să-l

găsească. Domnu’ era şi el fărâme fărâmiţe lângă nevastă-sa.

— Tati Anişoara, criminaliştii fac tot felul de analize complexe. Îşi dădeau

seama dacă erau două cadavre; în primul rând ar fi trebuit să găsească două capete, patru mâni, patru…

— Aoleo, domniţa mea, taci, mamă că mă ia cu friguri, numa’ când mă gândesc! Io zisăi că pricepuşi cuvintele mele: fărâme, fărâmiţe! Ce mâini, ce picere… Poliţaiu’ o zis în bar la Titircă – unde-şi trag sufletu’ bărbaţii noştri – că

nici nu s-o găsit vreo căpăţână. — Vai de mine! — De-aia spun: iera şi domnu’ acolo, Dumnezeu să-l ierte!

— E groaznic! — Crezui că ştiţi.

— De-unde era să ştiu? — Amu’ să nu vă supăraţi cu domnu’… Cum îl cheamă? Că uitai. — Roni.

— Aşa. Nu vă faceţi păreri, că doamna Loredana o făcut sfeştanie şi-o pus cântăreţu’ de-o citit şi din psaltire. O trecut ce-o fost, aveţi încredere.

— Lasă tanti, că nu credem noi în de-astea, nu suntem superstiţioşi, dar este neplăcut să afli că… — Ştiu, mamă, ştiu. Săru’mâna de cafea. Foarte bună! Noi o bem ca

ţăranii din căni mari, să ne-ajungă, da’ nu e bună ca asta de-o servirăţi dumneavoastră. Când să mai viu cu lapte? — Tanti, când aveţi. Uite banii.

— Fără bani, dacă mă primiţi cu vaca. — Bine, atunci.

— Hai pa! Şi spor la lucru, să nu vă fie urât, că unde ceteşte Mitică al nostru piere necuratu’. E înfiorător ce limbute pot fi babele astea de la ţară! Auzi! Încă mai

bodogăneşte pe lângă gard despre virtuţile preotului. Rele, bârfitoare şi superstiţioase. Oricum, asta era prea de tot! Asta a fost picătura care a revărsat

paharul. Anişoara poate că le-a mai înflorit, dar e destul de sigur că în mare aşa s-au petrecut faptele. Iar Roni a tăcut. Deşi, această casă probabil că se bucură acum de o anumită publicitate… Nu, Roni n-a ştiut nici el, altfel n-o

alegea. A picat ca prostu’. Să vezi când o să-i spună! În sfârşit, un motiv ca să plece de aici. Pentru că de plecat trebuia să plece. Cum să locuiască în asemenea condiţii? Totul are impregnat un soi de… Voinţă; uşile se deschid cu

greutate, geamurile rămân pe jumătate opace în ciuda celor mai grozavi detergenţi, pragurile îţi pun piedică… Iar baia, dumnezeule! Baia! Îi fusese

scârbă de la bun început, dar acum era imposibil să frece pereţii, faianţa şi gresia. Mucegaiul acela gras s-a hrănit din foştii locatari. Ce se mai auzea? A! Maşina lui Roni. S-a şi întors, iar ea nu gătise nimic.

A uitat; ei nu-i trebuia mereu mâncare, numai el voia să mănânce ciorbă de trei ori pe zi că ţăranii. Şi plus de asta îi era urât, abia acum a realizat, îi era urât să întoarcă spatele unei camere şi să iasă, la fel cum nu-i plăcea să deschidă o

uşă şi să intre în altă încăpere. Bine că l-au adus pe Pichi! E un căţeluş viteaz şi-o să aibă grijă de mămica lui!

— Angelă, unde eşti, fată? Hai, vino de ia plasa, că ţi-am luat nişte

cumpărături; dacă e ceva ce nu-ţi place, să te duci tu altă dată. — L-ai adus pe Pichişor?

— E la maşină, fi-ţi-ar javra a dracu’. A lătrat toate cotarlele de pe drumuri. Nu pui şi tu să mâncăm? — O pun pe mama! Ce să pun? Că toată ziua am făcut la curăţenie.

Mâncăm nişte salam, uite, văd c-ai luat şi brânză… — O să mă îmbolnăvesc de stomac cu tine. — Te-a îmbolnăvit nevastă-ta cu cartofi prăjiţi. Am auzit una…

— Lasă, nu te mai lua tu de nevastă-mea, că nu eşti mai vrednică. — Eşti sigur că ştii tot în legătură cu casa asta? Pichi! Pichişor! Hai la

mama, pui mic! Cine e inima de leu a lui mami? Ce faci puişorul meu, de ce nu vrei să intri? — A făcut jigodie, ce să aibă!

— Roni, uită-te la el, nu vrea să intre în casă. Fii atent ce poate să facă. Cred că are legătură cu… Pichi! Pichi! Vino înapoi!

— Lasă-l morţii şi hai să mâncăm, că n-are unde se duce. Parc-ai fi aia cu căţelu’ din tren de ne tot punea profa de română s-o citim. O isterică cu un câine ca al tău.

— Gata, gata. Stai să-ţi spăl şi câteva roşii. — Bagă şi-o manea să-mi meargă la inimă. Dă drumul la aparat. — Roni, a fost aicea Anişoara să ne-aducă lapte.

— Las-o să cotizeze! — Ni-l dă fără bani, dac-o primesc cu vaca pe-aicea. Eu am zis da, că mai

toacă bălăriile. — Aşa. Bine. Ia auzi Angelico! „De-aş fi bunul Dumnezeu, Numai pentru-oră eu, Aş da bani la toţi săracii, Să se bucure fârtaţii!” Ce suflet are omu’ ăsta!

Cum le cântă el de-ţi merg fix la inimă! Dă mai tare. — Roni, Anişoara a zis că tu ştii. Că ştiai de casă.

— Ce să ştiu, mă? — Că fostu’ proprietar a omorât-o pe nevastă-sa în baie. — I-auzi! Şi l-or prins pe amărât?

— Nu. Da’ Anişoara zice c-o fost urât de tot, cu sânge pe toţi pereţii. — O fi fost gelos, săracu’. — Roni, în baia noastră, înţelegi?

— Atunci nu iera baia noastră. Lasă prostiile, măi femeie. Mai e ceva de mâncare?

Era ceva tipic pentru Roni. Fapte care ar fi cutremurat pe oricine, pe el îl făceau să chicotească. Când toţi erau scuturaţi de fiori, el se scărpina în cap. Încă nu ajunsese la o concluzie clară în ce-l priveşte: era prea prost sau era

nesimţit? Până şi căţeluşul se dovedise mai receptiv. N-a intrat în casă şi pace bună! S-a aşezat în fund la zece metri şi-a început să urle. Deci era adevărat ce-i povestise Anişoara. Instinctul câinelui nu putea să mintă.

Ar fi trebuit să se gândescă mai mult la acest aspect, chiar şi după ce Pichi, ademenit cu o felie de salam, a acceptat să treacă pragul locuinţei. A

mâncat-o mârâind înfundat, mai-mai să se înece, cu ochişorii bulbucaţi de

pechinez rostogolindu-i-se în orbite, după care a început o temeinică examinare

a incintei. Era ceva ce-l indigna încontinuu, astfel că lătra printre dinţi. În mijlocul sufrageriei, pe cel mai bun covor, a marcat kM. Zero printr-o discretă

ridicare a piciorului din spate. Din fericire, Roni era deja în dormitor, cu telecomanda în mână, încercând să descopere pe ce canal e Taraful. Aşa că a reuşit ea să muşamalizeze incidentul cu multă hârtie igienică. Pichi părea să

nu recunoască nici un obiect adus din apartamentul de la oraş. A refuzat să ocupe locul din fotoliul care-i fusese consacrat, a pufnit dezgustat sub pat şi, în final, de parcă anume ar fi lăsat-o la urmă, s-a aşezat în faţa băii. Mârâitul

gutural a devenit brusc un urlet lugubru. — Angelă! Aruncă potaia că dacă mă scol eu, e ca şi mort. Cântă Guţă, n-

auzi?! Auzea, auzea. Roni era genul de om căruia nu-i plăcea să fie deranjat în tabieturile lui; plus de asta se arăta gata în orice clipă să asculte „muzică”, să

petreacă, să joace, să se distreze. Oricine se împotrivea acestei tendinţe naturale, devenea duşmanul său. Acesta era numai unul din motivele pentru

care ea îl bănuia de origini rrome. N-avea decât să plece puţin cu Pichi afară, până se mai calmă bietul sufleţel.

— Hai, îngeraşul mamii. Uite, stăm aici, pe buturuga asta, iar tu o să-mi spui ce te necăjeşte în casă. Cel puţin Pichi, dac-ar fi vrut, avea cui să se plângă. Ea trebuia să tacă

întotdeauna. Încă o dată, era cazul să-şi mărturisească, Roni se dovedea sub aşteptări. Nu mai visa ea de mult la Făt-Frumos pe cal alb; renunţase să mai ia

în considerare aspectul fizic la bărbaţi; nu mai conta nici vârsta. Apoi şi-a zis că nu e neapărat să fie om cu şcoală, că ajunge să fie Om. Ei, Roni nu era nici măcar atât. N-o iubea, n-o respecta, se pare că nici nu intenţiona să se însoare

cu ea. Dar avea bani, dumnezeule! O sută cincizeci de mii de euro, atâta avea în cont. Aşa o sumă ar fi putut-o scăpa de griji. S-ar fi angajat din nou

asistentă la spital, pentru că o astfel de zestre ar fi convins un doctor să observe că e drăguţă, în ciuda celor treizeci şi doi de ani şi că e citită, chiar dacă n-are facultate. S-ar fi îndrăgostit de ea şi ar fi trăit fericiţi. Fiindcă ea

avea multă, foarte multă dragoste de dăruit. Păcat că acum o primea numai acest căţel. — Tu eşti leul cel viteaz al lui mami. Dar ar fi grozav dacă n-ai mai lătra

în casă. „Pentru că-l superi pe nenea cel rău.”

Chiar şi ea învăţase să se ferească de nenea cel rău. De când se întorsese din străinătate, Roni nu mai era bărbatul necioplit, dar tandru, cu care se obişnuise.

Violenţa lui trăda ceva de fiară încolţită, iar ea ştia ce era: banii. Banii aceia nu erau de drept ai lui. Acum se simţea un băiat de băiat. Aspiraţiile lui nu erau înalte, de aceea se mulţumea cu asemenea casă. Încă nu se considera

în siguranţă, altfel primul lucru pe care l-ar fi cumpărat, ar fi fost o maşină cu care să rupă gura târgului, nu ca Nova asta ruginită, chiar dacă noaptea s-ar fi

dus să doarmă într-un boschet.

S-a mulţumit cu un lanţ gros de aur pe care îl asortează la maieurile

colorate şi la pantalonii încheiaţi sub burtă. A uitat că-i promisese şi ei un inel. De fapt a început să uite de ea aşa, în general. Ea e bună la gătit, la curăţenie

şi pe post de amantă. Nu, lucrurile nu pot continua în acest mod. Se va gândi la posibilităţi de schimbare. Până la urmă, era păcat să furi de la un hoţ?

— Ia zi tu, Pichi, o fi voie cu căţei în avion? Ţârâitul lăcustelor amuţi pentru o clipă. Cel puţin aşa i se păru. Ideea ca un fulger luminos îi aprinse imaginaţia. Chiar… De ce nu? Era în stare să facă

asta! Roni nu va fi aşa deştept încât s-o găsească. În ziua următoare se trezi mai bine dispusă. Roni plecase ca întotdeauna,

fără nici o explicaţie, dar astăzi faptul o făcu să zâmbească. De ieri mintea ei nu încetase să întoarcă pe toate feţele gândul că ar putea cu adevărat să-şi ia viaţa în mâini. Succesul e al celor care au curaj să rişte, să lupte, să-şi croiască

singuri destinul. De câte ori nu auzise acest slogan şi-l considerase o simplă figură de stil! Acum avea o hotărâre luată. În fond era o ocazie ce n-avea să se

mai ivească a doua oară. Ştia ce are de făcut. Important era să n-o cuprindă mila. — Ce zici, Pichi, mergem să uzi copacii din Hyde Park?

Va fi o doamnă ce călătoreşte singură, discretă, dar nu săracă; fără extravaganţe, însă cu dâre de mână. Are să vadă Egiptul şi, de ce nu? America! Îşi va găsi un soţ, iar problemele de acum vor fi uitate. Ca-n melodia aceea din

ABBA: „find me a wealthy man”. — Money, money, money!

Perspectivă aceasta îi dădea curaj, o făcea să prindă aripi. Nici nu-şi dăduse seama ce nefericită fusese lângă ţiganul de Roni! Maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, probabil că se răsucea în groapă văzând ce mezalianţă era să facă.

Numai că… — Doamna Angelică!

Iarăşi! Baba asta era insistentă nu glumă. Dacă-i va vizita în fiecare zi, avea să devină în scurt timp o problemă. — Da tanti.

— Hai bună ziua! — Bună. — Venii cu vaca cum vorbirăm. Iacă pe cine ţi-o adusăi.

—… — E Leana lu’ Ionică Broscaru. Surdo-mută, săraca… Ziceaţi că vreţi

ajutor… — A, da. — E surdă, ea n-a auzit poveştile de le spunea lumea cu casa matale.

Face curat unde-o pui tălică. — Atunci să mergem în baie. — Ce bine miroase a cafea!

— Poftiţi, hai să beţi şi dumneavoastră. — Vai, nu vrem să facem deranj, da’ dacă ne invitaţi aşa frumos…

— Şi doamna Leana… E surdă de tot, de tot?

— E surdo-mută de când a trăsnit-o la Gherghina, în deal.

— A trăsnit-o? — E poveste lungă, ţi-oi spune-o într-o zi. He, he, omu’ ia ce merită…

— Cum o să mă înţeleg cu ea? — Las’ pe mine, maică! Hai, Leană, gata cu cafelile, că te domneşti prea rău. Ietă baia lu’ doamna: o faci lună-bec, ai priceput? Daţi-i o cârpă ceva,

neşte prafuri să cureţe ca lumea… Auzi, Leano, ăi căpăta o ţuică de la doamna când termini, dacă nu faci de mântuială… Aşa, doamna Angelică, noi hai înapoi la cafea, că ea îşi vede de treabă.

— Şi cum s-a-ntâmplat necazul doamnei Leana? — A bătut-o Dumnezeu că n-a vrut să crează minunea ce se petrecea la

geamu’ preutesii. — Minunea… — Apărea sfântu’ Nicolae, mamă, se uita fix în ochii tăi!

— Iar ea nu l-a văzut. — Cine nu-l vedea, zicea popa că are păcate ascunse… Iar ăi de-l vedeau,

ierau binecuvântaţi şi-i învăţa numai de bine, să dea bani la biserică, să ajute… Începuse să vie oamenii de prin prejurimi. Pe-ormă moş Miluţă o vorbit cu Domnu Dumnezeu, mare minune!

— Cu Dumnezeu în persoană… — Da, pe când iera la praşilă, la porumbi, o ieşit o pală de foc din pământ, de-o căzut moşu cu obrazu-n ţărână. Da’ iera foc de-ăl de nu arde…

Porumbii ăia o făcut câte şase ştiuleţi şi-or rămas verzi trei ani de zile; iar moş Miluţă o căpătat daru’ tămăduirii şi-apăi o-nceput să vie lumea puhoi, pe toţi îi

blagoslovea moşu, de-i aduceau de toate: mâncare, bani, păsări, iar el se rugă pentru ei. Numa că s-o supărat dom’ părinte, de… — Părintele de care îmi spuneaţi ieri c-a citit?

— Nu, mamă, nu! Ăsta-i popa ăl tânăr, eu zic de cel ce-o murit… — A murit preotul?

— Şi popa şi moş Miluţă, da’ se zice că de vină ar fi fost părintele, că prea se înverşunase. Aoleo! Ce făcuşi, Leană, ce-ai spart? — Vai de mine, tanti, haideţi că îi este rău!

— A! Vai de sufletu’ ei, sărăcuţa de ea, are şi boala copiilor, vedeţi? Ia s-o apucăm să nu se mai zbată. Da’ a făcut curat repide! Lună-bec, c-aşa i-am zis. Într-adevăr, Roni avusese dreptate şi el măcar o dată: la ţară nu avea

cum să se plictisească. La bloc putea să nu interacţioneze cu vecinii luni întregi; aici nu era posibil să evite vizitele Anişoarei, privirile furişate ale

femeilor ce-şi făceau de lucru pe uliţa din vale sau caprele ce urcau îndrăzneţe prin livadă până la uşa bucătăriei. Iar dimineţi ca cea de azi, mai rar! După povestirea exasperantă de la

cafea, criza de epilepsie a Leanei garnisită cu urlete, mârâieli şi scheunături din toată gama, marca Pichi. Bietul de el, nu i-a ajuns stresul mutării, trebuia să mai vadă şi pe Leana… Nici acum n-a ieşit de sub pat. Mai scapă câte-un lătrat

însoţit de suspine, mai mârâie, se mai scarpină sonor în clipele de linişte. Baia îl enervează la culme. Femeile au plecat de mult, tanti Anişoara probabil că a

croşetat deja doi metri de dantelă stând la coada vacii. Baia e problema lui

Pichişor, cu toate că mămica lui i-a explicat de mai multe ori că e totul în

regulă. Plus de asta, acum e curat, nu mai arată că înainte. Foarte eficientă Leana! Pichi ar face bine să inspecteze, eventual să marcheze un colţ, până nu

vine Roni. I-auzi, maşina! — Angelă, treci fă să iei plasele!

— Ai venit devreme. — Erai cu amantu’? — De obicei am un singur amant.

— Vezi că poate păţeşti ca aia din baie… Ţi-oi crăpa capu’. — Cred că e mai simplu pentru tine decât să mă iei de nevastă.

— Pune masa, că la patru mă duc înapoi. — Stai să pun ceva la prăjit, e de-abia unşpe jumate, n-am ştiut că vii. — Când ţi-oi arde-un dos de palmă, te dau cu roţile-n sus! Ce mama mă-

tii ai făcut toată ziua? Iar pierzi vremea cu babele? Mă duc să ascult caseta asta. Dacă n-ai nimic de mâncare când e gata, te scot în şuturi pe poartă să te

duci dracu’ unde ştii. Vezi că ţi-am spus cu frumosu’. Şi dă javra aia afară. — Hai, Pichi, vino cu mama! — Angelă! Vin’ putoareo şi zi ce-i în patu’ ăsta!

Dacă n-ar fi fost pata aceea mare şi mişcătoare întinsă pe toată suprafaţa dormezei şi pe o parte din perete, n-ar mai fi putut să tacă şi ar fi răspuns şi ea urât lui Roni. Cu riscul unei palme grele, că tot nu era prima, l-ar fi împuns în

legătură cu diferenţa socială dintre ei doi, că asta îl enerva cel mai tare. Dar având în faţa ochilor acele mii de miliarde de furnici cârcâind, călcându-se în

picioare cu un sunet terifiant, se simţi cuprinsă de friguri. — Când scuturaşi, fă, ultima oară aşternuturile? — Roni, doar am dormit aici astă-noapte şi nu era nimic!

— Te-am întrebat altceva: când ai scuturat patu’? Toată ziua stai degeaba, vin acasă şi nu e de mâncare, ceşti de cafea peste tot şi muerea cu

gust de harţă. — Dă-mi drumu’! Furnicile astea vin de undeva, n-aveam cum să le opresc chiar dacă scuturam patul. Roni, Roni, te rog! Au! Mă doare!

— Numa’ jigodia aia de câine mă inervează mai rău ca tine. Ori scapi de el, ori dispari cu el. La ce latră fir-ar al dracu cu mă-sa! Marş, potaie, nu te stropşi la mine că-ţi dau una de zbori până-n Sicilia. Na! Acu’ ai adus şi-o mâţă

şi-a trântit toate sprayurile de pe etajeră din baie. Ia-ţi, fă, animalele că asta-i casă de om, nu coteţ. Ce tot stai cu fereastra asta deschisă, faci pe fiţoasa, îţi

pute, ai? — Bună, Roni. Stai liniştit, e abia doişpe fără un sfert. Noaptea. Ştii, trebuie să plec devreme de tot, că avionul decolează la nouă. Cu rabla ta de

maşină fac mai mult de două ore până la Bucureşti. Ai vrut să zici ceva? Da, am biletele rezervate, gândeşte-te la o destinaţie exotică… Nu, nu te agita. Va trebui să mă asculţi, doream să-ţi spun nişte lucruri… În primul rând, să te

lămuresc: plasturele ăsta de pe gură e pentru că ai înjurat-o pe mama; cătuşele de la mâini, nu se desfac, ai încredere în mine, sunt pentru toate palmele

încasate de la tine. Cătuşele de la picioare sunt pentru şutul cu care l-ai

schilodit pe bietul Pichi. Acum că am stabilit o egalitate de forţe, îţi spun

ultimele cuvinte din viaţă. Cum adică de unde am cătuşele? Ar fi cazul să ştii mai bine. Hm? Lăcrămioara? Ce-ţi spune acest nume? Fetişcana pe care ai tot

vizitat-o în ultimul timp, pentru care erai mereu grăbit. Hai, nu mai face pe inocentu’, că ştiu. Lucrează la sexshop, în Lenin-Sud. Vezi că-ţi aminteşti? Păi cum de unde am aflat? Uite-aşa bine: probabil i-

ai spus că n-ai pe nimeni, i-ai spus şi numele exact şi-a sunat acasă, mititica. M-am dat drept soră-ta. I-am spus ce mult mă bucur că Roni a cunoscut o fată cuminte ca ea. Şi bineînţeles că mi-a povestit tot ce-am dorit. O scumpă! Zicea

c-ai cerut-o. Oh, nebunaticule! Ce repede a mers! De-asta începuse să te agaseze

prezenţa mea. Acum, gândeşte-te şi tu: mie ce-mi mai rămânea de făcut? Am o vârstă, Roni. Trebuie să-mi iau viaţa în mâini; tu n-ai avut niciodată intenţii serioase. O, nu protestă, e prea târziu. Vezi tu, eu am priceput imediat că banii

tăi sunt furaţi; aşa mi-a venit ideea. Care mafiot italian te-o fi căutând? Ha, ha! Te-ngălbeneşti! Duşmanul tău cel mai mare e nivelul de inteligenţă, dragule. Şi

faptul că mereu m-ai subapreciat. Dac-ai văzut că poţi să scoţi bani din bancă, n-ai mai verificat cine e titularul contului. O greşeală e-le-men-ta-ră. Acestea fiind zise, trebuie să ne despărţim. A! Era să uit. Acum poţi vedea cât ţine la

tine Lăcrămioara, după timpul care va trece până se va interesa serios despre dispariţia ta. Anişoarei i-am spus că sunt plecată la nişte rude, iar tu te-ai întors în străinătate. Ştiu, ştiu c-o să fie un pic greu. Uite îţi aprind televizorul

pe canalul acesta pentru adulţi, ca să se asorteze cu cătuşele. Deşi nu ai cum să ajungi la ea, pe capul patului e o farfurie cu frişcă şi căpşuni, c-aşa se face;

sunt convinsă: şi după mult timp criminaliştii vor stabili la analiză ce era acolo. Ai înţeles! O seară romantică. Ultimele apeluri de pe mobilul tău sunt spre Lăcrămioara, e perfect. Deşi nu cred că se va merge atât de departe. Şi ştii de

ce? Pentru că furnicilor le place dulcele. Dar mai mult decât dulcele, le place carnea; am testat. De frica ta, tot scuturând şi încercând să le stârpesc, am

reuşit să le studiez temeinic. Crede-mă, am găsit exemplare de doi centimetri! Şi pişcă rău. În ciuda tuturor prafurilor, revin în două ore. Prizează furnitel şi se simt bine. Acum ai

să te convingi că vin dracu ştie de unde şi nu e neglijenţa mea, aşa cum cu fineţe ai sugerat. Dacă stai liniştit s-ar putea să te elibereze din cătuşe. Bine, vor fi şi unele pierderi… Nu, nu mă privi aşa, Roni. Mi se rupe inima! Dacă te

purtai frumos, îţi organizam o sinucidere liniştită, în cadă, cu lumânări, cu muzică în surdină. Ai uitat că sunt asistentă medicală. Sau te lăsam cu butelia

deschisă… Dar ai fost execrabil. Degeaba clipeşti în felul ăsta disperat, nu mai pot da înapoi… Ce-i? Ce truc ieftin, crezi că dacă mă uit în spate, ai să te poţi elibera? Na! Ce e?

Dar Angela n-a mai avut timp să înţeleagă ce se petrece, fiindcă Întunericul s-a rostogolit peste ei. Proprietate cu casă şi pădure.

Ia să vedem: era totul în regulă? Masa aranjată cu două tacâmuri, vază de flori amplasată pe pata de vin care n-a ieşit la spălat, farfuriile din setul de

zestre al nevestei – Dumnezeu s-o ierte – sfeşnicul de argint lustruit cu

lumânarea aprinsă, numai de n-ar mai întârzia Mioara că se arde toată,

şerveţelele, da, şerveţelele şi sub şerveţelul ei… Casetuţa de pluş roşu în care îi oferă cerceii cu diamante.

Violeta va face scandal, desigur, dar îşi asumase orice riscuri. Unde scrie că trebuie să laşi totul copiilor? Îi va spune că i-a amanetat astă-iarnă ca să plătească întreţinerea şi n-a mai avut bani la timp ca să-i recupereze. Erau

cerceii defunctei, ca şi celelalte bijuterii, dar asta nu presupune că Adrian şi Violeta le moştenesc pur şi simplu. În fond, el se chinuise cu nevastă-sa şapte ani de zile cât a stat paralizată. Acum vrea şi el să se bucure de viaţă. Îi vor face

scandal şi cu apartamentul. Numai că s-au trezit prea târziu. Nu doar că e vândut bine-merci, dar banii obţinuţi şi-au şi găsit destinaţia. Poate aşa va

reuşi s-o înduplece pe Mioara… Mititica de ea, era o mamă devotată, dorea să-şi ajute fata măritată cu un individ cam băutor de spirtoase şi băiatul care trebuia să-şi plătească restanţele, că-n ziua de azi te pică la examen doar ca să

mai plăteşti o dată. Ei, dacă-i oferă el sumele necesare… Poate va accepta în sfârşit să se mărite cu el. Fostul ei soţ s-a recăsătorit, nu mai are ce aştepta de

la el. O va face doamna Mândrea! Oho, dac-ar şti ea ce rezonanţă istorică are numele ăsta… Şi când o s-o ducă şi la ţară… Aoleu! Apa de gură! Şi şampania! Uitase să bage şampania la frigider. Nu putea să creadă că are asemenea

emoţii! Parc-ar fi de douăzeci de ani! Hm, dar dacă se uită bine, nu arată rău deloc! E un bărbat încă verde, cu spatele drept, înalt şi falnic. Nu se cunoaşte

că asta-i o proteză; dinţii strălucesc. Cine poate spune cu mâna pe inimă că-i dă şaptezeci de ani? Se vede, bineînţeles, că e mai în vârstă decât Mioara, aşa

cât să se simtă ea protejată, dar nicidecum nu sunt ridicoli, Adrian, când a spus treaba aia, era plin de venin. Bun, şampania e la rece, fripturica e la cald, în cuptor, de ce întârzie

Mioriţa lui? Ha! Ăştia sunt paşii ei, îi cunoaşte picioruşul micuţ dintr-o mie.

— Intră, păsărelu’ meu, bine-ai venit! — Ia uite le el, ce s-a mai împopoţonat! Cu ce ocazie? — Nu mă săruţi, mieluşeaua mea?

— Hai, vino să te pup, că mi-a fost dor de tine, măcar că nu meriţi. — Ba da, merit. Nu mai am răbdare, îţi spun vestea cea bună. He, he, ai făcut ochii mari!

— Păi cine ştie ce ţi-a mai trecut prin cap! Ca atunci când ai luat bilete la băi cu toţi boşorogii, de parcă eu am chef să mă întind pe prosop lângă babele

alea descărnate! — Nu, scumpa mea, nu. E o veste mare. — Atunci zi odată că-mi dai palpitaţii la inimă!

— Am vândut apartamentu’! — Vai de mine, Iulică, te-o fi păcălit careva! — Măi Mioaro, asta e părerea ta de mine?

— Nu, da’ Violeta şi Adrian de mult timp au de gând să-ţi ceară partea lor de moştenire după mamă şi mi-e să nu te fi silit să vinzi în pierdere.

— Stai liniştită, păsărico, eu sunt mai deştept ca ei. Nici nu ştiu că am

vândut. Nici nu visează că am cumpăr… — Ce-ai făcut?

— Nu aşa am vrut să-ţi comunic. Hai să desfacem şampania, mai am o surpriză. Rămâi aici peste noapte, da? — Nu ştiu. I-am promis fie-mii că stau cu a mică.

— A! A pocnit ca la sărbătoare! Ţine cupa repede! — Fii atent, Iulică! Mi-ai pătat fusta nouă. — Şampania nu pătează!

— Dă şervetu’. Ce naiba ai pus aici? Vezi c-a căzut ceva pe jos. — Mioara, te rog să primeşti din partea mea, odată cu sentimentele mele

cele mai profunde şi pe deplin sincere, această mică atenţie. — Mama mia, da’ mult vorbeşti şi nici n-ai apucat să bei! Ce-i în cutie? — Deschide-o.

— A, sunt nişte cercei. Aur, nu? — Vai de mine, n-aş îndrăzni să-ţi ofer tinichele. Sunt cercei de aur cu

diamante; priveşte montura, azi nu se mai lucrează aşa. — Ai, mă! Sunt faini, l-am rugat şi eu pe Nini să-mi aducă o pereche din Turcia… Şi mai ai şi alte lucruşoare de-astea?

— Dacă regina inimii mele doreşte sunt gata să-i aduc orice. — M-ai dat cu roţile-n sus, ce să spun! Regina inimii! — Da Mioara, sufleţelul meu, tu eşti tot ce mai am pe lume şi de aceea

doresc să… — Da’ nu mai pui nimic pe lângă beutură? O sărăţea, ceva?

— Cum să nu! Am uitat, iartă-mă. Aduc friptura. Trebuia să bem şampania la sfârşit, cu pişcoturi, numai că am dorit să fie un moment festiv… — Lasă, că tai eu carnea, cine ştie ce boacănă mai faci.

— Mioara, înainte să ne aşezăm, vreau să-mi spui dacă te-ai mai gândit şi ai luat o hotărâre, dat fiind că sentimentele mele pentru tine…

— Vrei să mă mărit cu tine, hm? Păi e nevoie de bani pentru asta, scumpule. Eu am greutăţi cu copiii, că ştii şi tu… Aşa că deocamdată… — Nu pomeni de bani! N-am să las un lucru derizoriu să stea în calea

fericirii noastre. Cu banii se rezolvă. — Da, dar nu e vorba doar de bani de nuntă. Lili a mea nu face faţă cu nebunu’ ei, că bea de stinge, găsi-l-ar boalele; Bebiţă vrea să-şi ia şi el

permisu’… — Încă n-are maşină.

— Lasă, că maşina vine şi ea că e băiat de băiat şi face bani. Apoi datoria mea este să-l ajut; că nu pot fi fericită până nu-l ştiu şi pe el căpătuit… — Da, dar trebuie să te mai gândeşti şi la tine.

— Tu poţi să te gândeşti numai la tine că copiii tăi e sănătoşi la casele lor fiecare, aranjaţi şi cu de toate. Bebiţă al meu se luptă să termine şi el anu’ întâi de doi ani, c-a prins ciudă pe el un profesor şi-l pică mereu, ba l-a vorbit de rău

şi la alţii, de l-au luat la ochi şi-i dă numa’ note mici. Din cauza asta n-a putut să înveţe nici pentru permis de l-a picat de patru ori; cum să nu-l lase moralu’

pe bietu’ băiat? Da’ am auzit eu de unii din Piteşti care-ţi dă permis într-o

săptămână. Ăia-s oameni corecţi, da trebuie şi tu să fii finuţ, mă înţelegi… Aşa

că dacă fac socoteală cu restanţele şi cu permisu’, mă apucă ameţeala! De nuntă-mi arde mie? Eu sunt femeie amărâtă, nu-mi vine să visez.

— Păi dacă problemele de care spui s-ar rezolva, ai vrea să te căsătoreşti cu mine? — Sigur că da, iubiricelu’ meu! Da’ cum să facem?

— Mioara, te rog să n-o iei ca pe un afront, ca pe o jicnire adusă virtuţii tale. Uite ce îţi propun: dă-mi voie să te ajut eu cu sumele de care ai nevoie. — Vai, crezi că poţi? Cât ai luat pe apartament?

— Am primit suficient ca să rezolvăm totul. — Stai! Tu unde vei locui? Cât te mai lasă aici?

— Noi. Noi vom locui… Surpriză! — Zi odată, că mă inervezi! — Ţi-am povestit că ai mei se trag din neamu’ lui Mândrea, boierul. M-am

dus în comună şi am cerut să mi se retrocedeze proprietăţile preluate în mod abuziv de statul comunist. Din păcate, actele cele mai multe s-au pierdut. N-am

putut să fac dovada pentru tot pământul, martorii care îşi aduceau aminte au cam murit între timp. Dar primarul a fost cumsecade şi mi-a dat la schimb teren în suprafaţă de douăzeci şi cinci de hectare. Conacul n-aveam cum să-l

mai obţin, că e muzeu şi s-a investit mult în el. Însă mi s-a propus o variantă pe care am acceptat-o: primăria ne cedează o casă nouă, situată la marginea pădurii.

— Nu-nţeleg de ce nu ceri conacul. E mare? — Scumpa mea, asta ar însemna procese peste procese, iar afacerea ar

trena ani de zile; lasă cum zic eu şi-o să vezi că vei fi mulţumită. Am văzut casa. Are trei camere, baie, bucătărie şi un balcon închis. E suficient pentru noi. Şi gândeşte-te că-n felul ăsta ne rămân banii.

— Ştiu şi eu… E locuinţă socială? Cum de are primăria aşa fleoşc! O casă?

— Habar n-am. A zis ceva primarul… Că au cumpărat-o de la moştenitorul ultimului proprietar ca să facă în ea casă de oaspeţi… N-am înţeles prea bine, dar nu mai e locuită de doi ani.

— Deci nu e nouă. — Ştii ce? Ai s-o vezi. Te vei simţi o adevărată cucoană când vei locui pe dealul acela care domină tot satul, înconjurată de grădină, livadă şi pădure,

toate ale tale. — Bine, bine, aşa să fie.

— A! Înseamnă că ai răspuns cu „da” cererii mele? Vrei să fii soţia mea? — Da, vreau, mai ales că tu eşti deosebit de toţi bărbaţii şi eşti generos că mă ajuţi şi pe mine.

— Nu, nu e ajutor. Efectiv doresc să te fac fericită. Uite ce bine-ţi stau cerceii! — Draga mea, vino şi stai pe bancheta din spate cu mine; aici e locul de

onoare. — Lasă-mă Iulică, că văd mai bine din faţă şi mai schimb şi eu o vorbă

cu Genu că nu ne-am mai văzut de mult.

N-avea ce face. La insistenţele Mioarei cumpărase un Ford; până la urmă

era mulţumit de asta, dar ar fi fost şi mai fericit dacă l-ar fi putut conduce chiar el. Mioara însă nici nu vrusese să audă. Ce! La vârsta lui să conducă! Să pună

în pericol viaţa lor… Era ceva nou şi nu prea măgulitor în tonul ei. Niciodată nu-i mai spusese că e bătrân; dimpotrivă. Şi în loc să-şi ia şi ea carnetul la Piteşti împreună cu Bebiţă, că tot se deplasaseră până acolo, preferase să

angajeze „un vechi prieten” care acceptase rolul de şofer. Nu prea înţelegea de ce trebuie plătit, dacă e un vechi prieten. În fine. Omul părea de bună credinţă, fiindcă se ocupa şi de partea mecanică. Una peste alta, maşina cheltuia destul

de mult. Consumul era departe de a fi atât de mic pe cât se spunea în cartea tehnică…

Toate astea păleau însă pe lângă bucuria şi împlinirea pe care o simţea ducând-o acasă pe Mioara. Doamna Mândrea! Satul avea s-o respecte şi s-o preţuiască, iar el o va impune ca pe continuatoarea spiţei lor de boieri.

— I-auzi, mă Iulică, ce zice şoferu’ nostru: că pe drumurile astea desfundate ne trebuia un jep.

— Vrei să spui o maşină de teren? Da, n-ar fi fost rău, numai că sunt scumpe tare. Priveşte, draga mea, în dreapta este biserica, iar un pic mai sus e vechiul

conac. Apare imediat şi casa noastră, e pe prima uliţă ce urcă în sus de la troiţă. — Aoleu, domnu’ Iulică, în ce fundătură aţi adus-o pe doamna!

— Nu-ţi face griji, domnu Eugen, că aducem cu noi confortul şi civilizaţia, iar Mioara va fi mai doamnă decât multe de la oraş. N-are decât să se plimbe pe

moşie şi să supravegheze muncitorii, asta când vom fi acasă, că-n rest vom petrece mai mult prin staţiuni. — Ştii ce Iulică? Nu-mi face tu mie programu’, te rog adu-ţi aminte ce ne-

am înţeles. Că acuma, nu-nseamnă că dacă sunt nevastă-ta, fac tot ce zici. E clar?

— Stai, scumpa mea, nu te ambală. Vei face ce vrei, bineînţeles, eu doar credeam… — E, nu mai crede nimic. Aia-i casa?

— Da. Îţi place, sufleţelule? — Pe din-afară n-arată rău, da’ ce-o fi înuntru? — E bine, e curat, că mi-a promis domnu primar că trimite nişte ziliere s-

o măture. Tu, Mioriţa mea, mai trebuie să decizi ce mobilă cumpărăm. — Văd că nu mai sunt alte case în jur. M-aş plictisi să stau aici toată

ziua. Hai, Genule, trage maşina mai aproape, că ne murdărim pe pantofi. Scoate cheile, Iulică! — Doamnă Mândrea, binevoiţi să vă luaţi în stăpânire proprietatea.

Iubita mea, ar trebui să te trec pragul în braţe… — Măi omule, lasă şi tu măcar odată gargara. Râde Genu de noi. — Am spus ceva rău? De ce nu eşti mai blajină, Mioara?

— Intră, dragă, şi mai scuteşte-mă. Am venit să vedem casa, iar tu te porţi ca un motan în călduri. Fă bine şi nu te mai bosumfla. Uite, în colţul

acela mi se pare că e tencuiala un pic căzută. Ce zici, Genule, ce părere ai?

— Nu e rău. Se vede că e casă nouă. Nici foarte mare, da’ nici mică.

— Gata, Iulică? Ai reuşit să găseşti cheia? Hai să intrăm. Pfui! Ce aer închis!

— Doamna Mioara, casa n-arată rău, numa’ că e-n pustietatea asta… Holu’ e mare, e cu gresie, prin camere văd că e parchet, pe balcon e termopane… Merge.

— Bine că-ţi place dumitale, domnu Eugen, că stăpâna e nemulţumită. — Grozavă curăţenie au făcut zilierele primăriei! Uită-te şi tu: parchetu’ are pete, nu e văruit, iar asta… Cred că e baia, nu? Mucegai în floare! Mi se

pare mie Iulică mamă, că desfacem patu’ de campanie din portbagaj şi rămâi aicea să faci curat până viu eu cu mobilă.

— Scumpita mea, dar n-am de nici unele. — Noroc că m-am gândit eu din timp. Genule, adu ălea două sacoşe din spate. Ţi-am pus pijamale, haine de lucru, o pătură şi nişte mâncare. Ia uite, ai

şi două beri. În sacoşa astalaltă e cârpe, detergenţi, perii şi terpinol. Aia e soluţia de spălat geamuri. În pungă e văr, vezi să nu se verse! Genule, ai uitat

găleata şi trafaletele. — Da’ văd că te-ai gândit la toate. — Vezi ce nevestică bună ţi-ai luat? Hai, dezbracă-te şi instalează-te să

văd că e totul bine ca să pot pleca liniştită. — Păi tu te descurci singură la oraş cu mobilă? — Mă ajută Bebiţă, e şi Eugen, nu-mi purta mie de grijă.

— Nici n-ai văzut toată casa. — Chiar aşa! Unde-i bucătăria? Şi uşile astea închise…

— Bucătăria e la parter, către livadă. Uşa aceea dă spre dormitorul mare, iar cealaltă spre sufragerie. — Da’ ce naiba are de nu se deschide? Haide, Genule, pune umăru’, că e-

nţepenită. Aoleu! Mama mea, ce e aicea, vino Iulică să vezi pe necuratu’. — Sper că nu chiar pe… Extraordinar… De când sunt n-am văzut atâţia

fluturi la un loc. — Nu sunt fluturi, dragă, e molii, uită-te bine. Cum dracu scăpăm de ele? Deschideţi un geam, să se aerisească. Iulică, când mă întorc să nu le mai

găsesc. Faci ce-oi şti, le afumi, ceri naftalină prin vecini, e treaba ta. Eu nu şed în casă cu insecte. Hai să vedem şi bucătăria, că cine ştie ce-o mai fi şi acolo. — Uite cheia de jos.

— Doamna Mioara, e cam naşpa cu bucătăria la parter; păi trebuie să ocoliţi pe afară de câte ori vreţi să staţi la masă. Dacă plouă, aproape că te

lipseşti! — Ei, asta da! Bucătăria îmi place. Mă auzi, Iulică? E mare, nu ca la bloc. Are gresie, faianţă şi geamu’ ăsta imens bagă lumină, nu glumă. Da-n colţul ăla

o fi fost sobă sau ce naiba, de n-au pus gresie? — Ietă, doamna Mioara, e trapa de la beci. — Beci? Primarul nu mi-a spus că ar fi şi beci la casă.

— Să vedem. Genule, coboară tu primu’. De unde s-o fi aprinzând lumina? A! Bravo, Iulică, fii şi tu folositor. Ai ars becu’. Şi nici măcar nu e ăla

întrerupătoru’. De-aci se-aprinde jos, vezi? Putem coborî, Genule?

— Haide, cucoană! Grijă la scăriţă că e cam abruptă. E loc de depozitare

aicea, să luaţi marfă câtă vreţi, că ziceaţi că n-aveţi unde… — Ia uite domne ce pivniţă şi-au tras ăştia! Ce de rafturi! Ce zici, Iulică,

cramă sau ce-o fi fost aci? — Nu ştiu ce puteau ţine, că e peste mână să vii până jos. Despre ce mărfuri ziceaţi?

— Ei, ce! Ziceam să iau marfă de la Metro şi s-o vând la piaţă, să mai câştig şi eu… Mă mai ajută şi Genu, că nici el n-are servici. — Dar dragă mea, n-o să te mai pretezi la astfel de activităţi… Acum ai şi

tu alt statut social… Vei fi în fruntea comunei… — Lasă-mă omule, că nu e ruşine să munceşti! Boierii ăia au fost nişte

putori, nu făcea nimica, aveau sclavi, c-am citit şi eu. Munca nobilează pe om, deci nu te opune pornirilor mele. — Doamnă, ştii la ce mă gândii? În beciu’ ăsta ar merge grozav o

ciupercărie; e cald, nu e nevoie de lumină, da’ trebuie investiţie, că ăla… Cum îi zice… na! Sămânţa din care creşte ciupercile…

— Spori, domnu Eugen, dar mai degrabă în crescătorie se foloseşte micelium. — Aşa, tataie! Scuzaţi, vreau să zic domnu Mândrea, aşa îi zice.

Micelumu e scump, că ştiu de la cineva care se ocupă. Da’ se câştigă bani buni; să mergeţi la supermarket să vedeţi cât costă un kil de ciuperci. — E muncă multă, sunt şi riscuri, nu ne ocupăm noi cu afaceri de

acestea. — Ba de ce nu? Măi Iulică, aşa se face banii în ziua de azi, he, he, ce ştii

tu! Da, o să mai discutăm, Genule, e interesant. Gata! Am văzut tot, noi plecăm, Iulică. Vezi ai grijă să termini, că-n două, trei zile vin cu mobilă. De la tine din apartament iau numa’ ce-mi place, iar restul o duc la Lili să-şi mai

completeze şi ea, că are o cameră goală… Nu spuneai că ai şi tu nevoie, Genule?

— Mioara, îngeraşul meu, în casă mai sunt şi lucruri de valoare, altele cu încărcătură sentimentală, totuşi n-ar fi mai bine să vin şi eu să te ajut să le selectezi?

— Ştiu c-ai vrea să scapi de-acilea, da’ n-am ce-ţi face. Rămâi la curăţenie dacă n-ai fost în stare să te impui în faţa primarului. Atenţie la scări! Genule, întoarce maşina. Iulică, dacă e probleme, mă suni pe mobil. Da’ nu

fără motiv. — O să-mi fie dor de tine.

— Şi mie. Hai pa! — La revedere, sărut-mâna, iubita mea! Ce femeie voluntară! Şi descurcăreaţă… Necazurile au învăţat-o, că

poliţistu’ de bărbatu-său dădea prea rar pe acasă; pe-urmă, a părăsit-o pentru alta. Cum a putut să lase o astfel de femeie? Eh, dac-ar fi fost şi el mai tânăr, ce avere ar fi strâns cu ea! Şi ce s-ar mai fi distrat! Acum, despre morţi numai

de bine, dar defuncta, nevastă-sa, era prea sobră; cultă, nimic de zis, de familie, adevărat, însă prea părea nefericită tot timpul. Iar ultimii ani, cu ea

paralizată la pat, au fost un coşmar! Din ce s-o fi supărat aşa de rău, încât să

facă un atac cerebral? Fiu-său, Adrian, suferea de complexul lui Oedip: dintotdeauna vrusese

să-şi omoare tatăl; sau, cel puţin, să-l minimalizeze. De-aceea a fost în stare să susţină că maică-sa suferise atacul când a auzit că el a lipsit trei zile de acasă nu pentru că ar fi fost în delegaţie, ci pentru că era la o petrecere organizată de

subalterni de ziua lui… Acesta nu era un motiv ca să paralizezi. Fusese la petrecerea aceea, da, a fost şi secretara directorului adjunct… Însă nu se întâmplase nimic. Astea erau legături pasagere. Biata Eliza! N-avusese

niciodată prea multă imaginaţie. Pe când Mioara… O adevărată leoaică, domnule, ceva de speriat!

Aşa… Acum era gata echipat, se putea apuca de lucru. Întâi trebuia să scape de molii. Într-adevăr, mai ieşiseră din ele pe geam. Dar tot mai erau foarte multe. O lumânare aprinsă? N-avea lumânare. Să-nceapă din altă

cameră. Na! S-a ars şi becul din sufragerie. Mai bine spală geamurile mâine de dimineaţă. De fapt, nu ar fi mai indicat să văruiască întâi? Poftim! Ceva tot îi

scăpase şi Mioarei. O scară; de unde ia el o scară? I se păruse sau a văzut un scaun în dormitor? Aha! Iată scaunul. Dar ce atârnă aici? Nu se poate! O pereche de cătuşe! Hai că asta-i bună. Când o să-i povestească primarului…

Cine să le fi uitat? — Domnu Mândrea! Alo! E cineva? — Da, pofteşte înăuntru care eşti acolo.

— Domnu Mândrea, vă rog eu, veniţi un pic. — Ia uite comedie! Care eşti şi nu vrei să intri?

— Bună ziua! Vă salut cu tot respectul. Vă mai amintiţi de mine? — He, he, tu trebuie să fii Vasile! — Eu sunt, boierule. Da’ ce vă aduce la noi?

— M-am mutat în satul meu de suflet, vatra spirituală a neamului meu. — Să trăiţi, să vă bucuraţi, da’ eu ziceam ce faceţi în casa asta?

— Am donat conacul strămoşesc primăriei, ca să-şi păstreze destinaţia de muzeu, iar eu am luat în schimb această căsuţă. — De, conaşule, taman pe-asta?

— E mai mică, evident, însă uneori trebuie să mai sacrificăm interesul personal pentru binele comunităţii. Măi Vasile, aş avea nevoie de-o scară. — Se face! V-o aduc imediat! La ce vă trebuie?

— Trebuie văruite camerele, e cam prăfuit. — Şi zugravu’ de ce n-a venit cu scara lui?

— Eu zugrăvesc, Vasile; puţină mişcare nu strică. — Cum doriţi, eu mă gândeam să vă ajut. — Asta-i altceva! Mi-ar place să mai vorbesc cu cineva.

— Ehe, domnu Mândrea, e grea singurătatea şi văduvia e grea. Că acuma ştiu şi eu cum îi să n-ai muiere. — Cum aşa? Parcă o ţineai pe Ana a lui Tarcău.

— Anişoara, c-aşa-i ziceam. Până anu’ trecut, conaşule, până anu’ trecut. O fi ruşine, dă-mi tot vine să plâng. Noroc cu Mărioara, fie-mea, că are grijă de

mine şi nu mă lasă.

— Să nu te încrezi prea mult în copii. Sunt mânaţi de interese materiale,

uită cât ne-am chinuit să-i creştem. Şi ce-a păţit Anişoara? Că sunteţi mai tineri ca mine.

— O lovit-o Leana cu sapa în cap. — Care Leana? — A lu’ Broscaru, surdo-mută, hai c-o ştiţi. Erau la sapă la Melente mai

multe muieri şi dracu le ştie ce vorbeau, că numa’ odată sare nebuna şi-i dă femeii mele cu latu’ sapii în moalele capului. O murit pe loc. Acuma ce să-i faci? Prinde orbu’, scoate-i ochii! Că Leana e nebună cu dungă pe buletin.

— Condoleanţele mele, Vasile. O regret din tot sufletul. Dar dă-mi voie să-ţi spun ceva aşa că de la inimă la inimă: refă-ţi viaţa. Nu te chinui. Uite, eu m-

am recăsătorit şi sunt foarte fericit. Parcă-aş fi mai tânăr cu treizeci de ani. Nu lua în seamă opinia lumii şi mai ales a odraslelor, care ar vrea să scape de noi ca să ne moştenească.

— Să vă fie de bine, să trăiţi mulţi ani! Şi unde e doamna? — A, doamna mea e femeie de afaceri. Scoate bani din piatră seacă. Noi

n-o ducem prost, îţi dai seama, dar ea o face din pasiune. A rămas la oraş să încheie nişte angajamente. Va veni peste câteva zile şi atunci te voi prezenta. — Păi să mă iertaţi că îndrăznesc, da’ la vârsta dumneaei mai poate

învârti afaceri? — Ce vârstă, Vasile, ce vârstă? Doamna Mioara are patruzeci şi cinci de ani.

— Aoleo! Da ştiu că sunteţi curajos, boierule! — Ce vrei să spui? Hai, fugi după scară, că se face târziu.

Fenomenal! Chiar dispăruseră toate moliile? E miraculos ce poate să facă un geam deschis! Nu şi pentru el, însă. Îl cam trăsese curentul. Sau junghiul se datora nopţilor petrecute pe patul de campanie? Ar fi fost minunată o cafea, dar

Mioara uitase să-i pună. Va începe ziua ca un băiat rău, cu o duşcă de ţuică din sticla adusă de Vasile. Noroc cu Vasile! Se dovedise un ajutor nepreţuit.

Datorită lui putea s-o sune pe mieluţa lui, să-i comunice că a terminat. Ferestrele păreau cam înceţoşate, însă fără oţet, n-avea cum să le limpezească. Şi cu toate acestea, ce peisaj minunat oferea valea Topologului! În luncă, jos,

casele aveau dimensiunea unor cutii de chibrituri, iar un atelaj trezit de dimineaţă nu era mai mare decât o jucărioară de copil. Până la urmă această frumuseţe o va cuceri şi pe Mioara. Dar ce vede? Camionul acela urcă pe

drumeagul ce duce spre casa lor. Ce coincidenţă! Tocmai când se gândea la ea… Vine! Iubita lui vine acasă. Repede! Să strângă patul şi să dosească ţuica.

Deja maşina e în curte. — Mioara, păpuşa mea, bine-ai venit! — Calmează-te, dragă, că ne vede oamenii. Te guduri ca un căţel.

— Nu mă săruţi? Mi-a fost aşa de dor de tine! — Mai spală-te pe dinţi dacă vrei de-astea. Hei, băieţi, începem cum v-am spus; întâi mobilă de bucătărie, pe care o căraţi acolo jos. Genule, du-te tu

înainte, că ştii locu’. — Mioara, să iei trusa de scule din cabină. Vezi să nu deşerţi sacii de

rumeguş, că se sprijineau pe uşă.

— Iubito, de ce-i permiţi să te tutuiască?

— Ei, asta-i! Suntem de-o vârstă, ce-ai vrea? Toată ziua doamnă-n sus şi doamnă-n jos? Nu e toţi demodaţi ca tine, cu pălărie, cravată şi politeţuri fără

rost. — Dacă nu te deranjează, eu n-am nimic împotrivă. Dar aceasta nu e mobilă veche?

— Nu e veche, are numa’ trei ani. E mobila lui Lili, na. Nu te umfla. Că ei sunt tineri şi au nevoie de schimbări. — Nu pricep. Ea a rămas cu casa goală?

— Mă, da’ prost eşti! I-am cumpărat altă mobilă; cum era s-o las cu casa goală.

— Din banii mei? — Banii mei! Banii noştri. Nu mai fi aşa de egoist, mai gândeşte-te şi la copii.

— Bine, bine îngeraşule! Întrebam şi eu numai într-o doară. Mă bucur c-o ajuţi pe Lili. Când am văzut cu ce camion vii, mi-am zis că eşti o foarte bună

organizatoare; în ce alt vehicul ar fi încăput toate cărţile din biblioteca noastră? — Pe dracu cărţi! Crezi că mai aduceam terfeloagele alea încoace? — Mioara…

— Nu-mi face scene, că n-am chef acum. Ai zis că mă laşi să aranjez casa cum îmi place. Ei, mie nu-mi place cu hârţogăria aia plină de praf în casă. Punct.

— Atunci aş putea să le duc la Violeta, ca să nu te mai încurce… — Nu mai duci nimica. E la Lili în beciul blocului, iar Bebiţă încarcă un

portbagaj de cărţi în fiecare marţi şi le vinde la târg. Ţi-am spus că e băiat descurcăreţ. Le întinde pe botul Fordului şi le dă după mărime: alea mai groase cincizeci de mii, iar alea mai subţirele treizeci de mii. Că se plimbă destui

nebuni prin târg care să le cumpere. A zis:” Mămico, îmi plătesc singur restanţele.”

— Mioara, nu înţelegi. Erau cărţi de mare valoare. Erau şi ediţii princeps. Cărţi rare, valorează o avere. — Valorează pe naiba! Zgârcitule! Ţi-e ciudă că face şi Bebiţă un ban.

Aşa, dă-i drumu’ şi boceşte, fă-te de râs faţă de muncitori. — Tablourile le-ai luat, da? — Tablourile sunt la Lili în bucătărie. Erau prea întunecate pentru

gusturile mele. Da’ ea a zis să i le dau ei că se asortează cu mobilă maro pe care i-am cumpărat-o. Ăla cu strămoaşă-ta, Zoe, l-a pus gineri-miu în dormitor,

deşi nu mă duce capu’ ce-o văzut la ea, că era ca o paţachină. — Tablourile cele mici sunt un Piliuţă şi un Baba. Costă cât o viaţă de om.

— Las’ că are Lili grijă. Ţie la ce-ţi mai trebuiau? Şi nu te mai ţine de inimă că nu impresionezi pe nimeni! — Mioarăă! Hai, fată, cu trusa aia de scule, că trebe să scoatem uşa!

— Alo! Ilie, tu eşti? Bună. Aici tata socru. Poţi să mi-o dai pe Violeta la aparat? Să trăieşti, fata mea. Ei, nu, că nu te-am uitat nici o clipă… Doar că

am fost teribil de ocupat… Da, da. Nu te supăra, eu nu mai puteam plăti

întreţinerea la bloc şi plus de asta mi-era dor să locuiesc la ţară, ca în copilărie.

Banii? N-au fost chiar aşa de mulţi cum crezi. Piaţa imobiliară a scăzut… Ştiu, tată, ştiu, dar am şi eu nevoi… Eu din ce să trăiesc? Să merg la colţul străzii să

cer milă? Nu exagerez, pensia mea nu era enormă cum spui… Ce mai faci azi cu douăzeci de milioane? Doream să vă invit pe la mine… Mioara nu e o femeie atât de rea pe cât insinuezi… E adevărat că se omoară cu munca, e gospodină,

ştii… Dar nu o laud… Poftim? Ai cumpărat-o din piaţă? Hm… Cred că era alt exemplar… Nu vrea nimeni să mă jupoaie, stai liniştită. Tablourile sunt într-o consignaţie la Bucureşti, sigur că voi împărţi beneficiul… Violeta, latră câinele,

cred c-a venit cineva. Mă scuzi, da? Te mai sun eu. Cu bine! Dragă Adrian, Îţi scriu în loc să-ţi dau un simplu telefon, deoarece mă

tem că vei reacţiona şi tu ca sora ta Violeta, iar eu nu voi reuşi să spun ce doresc. Cred că ţi-a spus Violeta că am vândut apartamentul şi m-am mutat la

ţară. După cum probabil c-ai aflat, m-am recăsătorit şi, ca la orice nou început, e nevoie de bani. Acesta este motivul pentru care am păstrat suma integral,

fără să vă dau ţie şi Violetei partea care consideraţi că aveaţi dreptul s-o moşteniţi. Plus de asta, dacă eşti corect, trebuie să admiţi că eu am fost cel care a avut grijă de maică-ta când a fost bolnavă, mi-am sacrificat cu ea şapte

ani, drept urmare consider că e normal să încerc să-mi refac viaţa. Poate acum, că eşti mai matur, sau poate mai târziu, vei înţelege punctul meu de vedere şi aşa zisul meu egoism. Regret că lucrurile au luat o turnură

dramatică între noi şi aş dori să revenim la sentimente mai bune. După cum vezi, nu sunt mândru şi sper că vei renunţa şi tu la cerbicia ce te

caracterizează. Ceea ce doream să-ţi comunic ţine de o sferă foarte intimă, de aceea te-aş ruga să nu divulgi cele ce-ţi voi scrie.

Am o problemă cu soţia mea, cu Mioara. Adevărul, cu toate că-mi displace s-o recunosc, este că trăiesc cu senzaţia că ea nu mă mai suportă.

După căsătorie, relaţia noastră s-a depreciat cu fiecare zi. M-am străduit să mă port ca un gentleman, am scuzat-o în sinea mea de nenumărate ori, socotind că nu e obişnuită cu blândeţea din cauza traiului chinuit alături de fostul ei soţ.

Cu toate acestea, o coardă dură a sufletului ei vibrează întruna. Mai ales de când ne-am mutat aici la ţară, parcă lucrurile au scăpat de sub control. Se petrec lucruri ciudate, pe care mă tem să le mărturisesc; ce-ar zice Mioara? Ce-

ar zice lumea? Că sunt nebun, că m-am senilizat. E ceva în neregulă cu locul acesta; când vine aici, Mioara e alt om. Şi nu e doar atât. Tu ce vei crede despre

mine dacă-ţi voi spune că-mi dispar obiecte banale de pe masă? La început mi-am zis că intră un om în casă şi le fură, deşi era puţin probabil să dorească cineva cana de apă, lanterna sau mosorul de sfoară. Apoi am găsit toate

lucruşoarele încâlcite într-un ghem compact sub cadă, în baie. De atunci stau mereu cu uşa încuiată, dar fenomenul se repetă din când în când. Se întâmplă în unele dimineţi să-mi găsesc cămaşa ori pantalonii aşezaţi pe speteaza

scaunului, unde i-am lăsat de cu seară, dar sfâşiaţi şofile-şofile. Asta însă a fost doar de două ori. Seara se ard becurile. Cu predilecţie seara. Nu-mi place

să rămân pe întuneric aici, nu e ca la oraş unde luminile din stradă

compensează. Ce zici, mă crezi sau mă pui sub interdicţie, Adrian? Cât despre

Mioara, cred că e influenţată de un individ cu care face tot felul de afaceri. Îţi mărturisesc cu toată sinceritatea, Adrian, plânge sufletul în mine, dar am

acceptat inclusiv ipoteza că acest Eugen îi este mai mult decât un asociat. Nu pot să zic nimic, pentru că mi-e teamă să nu mă părăsească. M-a ameninţat de câteva ori. Aş prefera să-mi dea în cap, aşa cum a promis, decât să divorţeze. O

iubesc, Adrian. O iubesc cu toată disperarea vârstei mele de care-mi place să uit, cu conştiinţa faptului că e ultima rază de lumină a vieţii mele. În ciuda acestui sentiment puternic, instinctul de conservare mă

avertizează că trebuie cumva să mă salvez. Eugen a făcut o ciupercărie în pivniţă şi a hotărât împreună cu Mioara că eu trebuie să mă ocup de creşterea,

întreţinerea şi recoltarea ciupercilor, iar ei le livrează. Mi-am dat toată silinţa, dar nu mai fac faţă. Mi-e tare greu să cobor scările acelea de atâtea ori, să verific în permanenţă temperatura, umiditatea, să tai ciupercile, miile de

ciuperci cu cuţitaşul, să le ambalez, apoi să duc sus pungile după ce le-am cântărit. E o muncă nesfârşită. Iar pivniţa… E copilăresc ce-ţi spun… Îmi

inspiră groază, pare un loc rupt de tot ce e real. Mereu am senzaţia că mai e cineva cu mine acolo. Ei vor să se extindă. Le-am spus că nu mai pot şi s-au supărat. Mioara

nu ştie, dar Eugen m-a înghiontit de câteva ori. În concluzie, Adrian, te rog din suflet, vino şi ia-mă de aici măcar pentru o vreme. Cred că Mioarei îi va părea rău şi, când o să vadă cum e fără mine, îşi

va da seama că a greşit. Vreau să-mi salvez căsnicia. Te rog, ajută-mă. Te aştept cu nerăbdare.

— Poliţia, deschideţi! — Să trăiţi, dom’ comisar! — Cizmaru Eugen?

— Da, să trăiţi! — Avem informaţii că ţineţi în spaţiu pe numita Mândrea Mioara. Este

aici? — Mioară! Vină, fato, că te cheamă şefu’! Da’ poftiţi înăuntru. Aoleo, şefule, de ce-aţi adus mascaţii?

— Dumneavoastră sunteţi Mândrea Mioara? — Da, domnule. Ce s-a întâmplat? — Ştiţi unde se află soţul dumneavoastră?

— E acasă, avem o casă la ţară. — De când nu l-aţi mai văzut?

— Cred că s-a făcut o săptămână… Eu am afaceri aici în oraş. Da’ de ce? A păţit ceva, vai de mine! — Doamnă, va trebui să ne urmaţi la secţie.

— Vin eu mai târziu, acum avem o negociere… — Doamnă, sunteţi arestată sub acuzaţia de omor. — Ce tot spuneţi acolo? Pe cine-am omorât eu? Trebuie să fie o greşeală.

— Domnul Mândrea Adrian a reclamat dispariţia de la domiciliu a tatălui său.

— Şi-o fi luat lumea-n cap, că era cam zurliu moşu’.

— Doamnă, vă rog să înţelegeţi că sunteţi arestată, ca principal suspect.

Există o scrisoare a soţului dumneavoastră către fiul său, prin care vă incriminează. Vă rog să vă calmaţi. Băieţi, cătuşele.

Hora Ielelor, Pensiune. I — E minunat, e cu adevărat magnific locul acesta!

Veneau cu maşina mică, era ultimul drum de la oraş la ţară; de-aici înainte, aveau să locuiască în acest peisaj de-o frumuseţe sălbatică. — Auzi, Claudiu, asta e casa morţii mele.

— Ei, na! Ce vrei să spui? — Că nu mai plec de-aici niciodată. Nu vreau să ne mai mutăm.

— Nu cred c-o să se mai ivească astfel de ocazii. Am băgat toţi banii în pensiunea asta, plus nişte fonduri europene. — Am emoţii în privinţa clienţilor. Oare vor veni? Nu se vor speria văzând

pagina de internet? — Tocmai pe sperietură am mizat, aminteşte-ţi. Sunt oameni care simt

nevoia să se sperie. Senzaţii tari, brrr! — Oare s-a auzit în România de pensiuni tematice? — Hai, dragă, îţi faci prea multe griji. Bineînţeles că se ştie. Tu gândeşte-

te la nişte meniuri adecvate. Va trebui să pui la bătaie toată măiestria ta, ca să avem succes. — Mamă, mi-i foame.

— Te-ai trezit, Andreiaş? — Ăsta e feciorul tatei, face ochi când aude de mâncare.

— Mai avem mult de mers? — Nu, puişorul meu, acum ajungem. Vezi ce frumos e pe aici? Ia uită-te în dreapta! Ai văzut mânzul?

— Mamă, o să avem şi noi un cal? — Nu m-am gândit la asta, nu ştiu. Priveşte sus, pe deal. Aceea e

pensiunea; îţi place? — Seamănă cu un castel. Acolo o să stăm? — Nu. Noi vom locui în casa de alături. O vezi? Căsuţa albă cu ferestre…

* * * Aseară se culcase cu un nod în gât, dar astăzi se vor certa. De-abia se aşezaseră lucrurile, de-abia intraseră în normal, trecuseră doar două zile de la

plecarea primului grup de turişti, iar Claudiu a şi început să aducă vorba de fiică-sa. Nu era suficient că i-a plătit cincisprezece ani pensie alimentară? Că i-

a lăsat fostei neveste apartamentul din centru cu tot ce era în el, fără să ceară partajul? Cât timp considera că mai e nevoie s-o ducă de mână? Fata avea nouăsprezece ani, terminase liceul şi n-avea chef să mai înveţe. Nu ştia să facă

nimic, singurul lucru la care părea să se priceapă cu adevărat, era cheltuitul banilor. Maică-sa se recăsătorise în Germania şi îi trimitea bani, desigur, însă nu-i ajungeau. Claudiu contribuia şi el, deşi se jura că nu, dar ştia ea mai bine!

Fătuţei nu-i plăcea nici un serviciu. Mami şi tati, daţi-mi bani. Ăsta era refrenul zilnic. Slavă Domnului, după îndelungi şi descurajante încercări, acum

opt ani se născuse Andrei, altfel ar fi fost posibil ca bărbatu-so să dorească să-

şi crească fiica. Dar cum de ce ţi-e frică nu scapi, aseară, înainte de culcare,

când ea se plângea de oboseală, el zise cu seninătate: — Ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute? În felul acesta nu mi-

aş mai face griji că stă singură în apartament, ar avea şi ea de lucru, iar tu te-ai descurca mult mai uşor. Cuvintele lui îi urcară la cap ca o maree cu ardei iute. Venise momentul

să pună capăt acestei situaţii enervante, să taie monstruosul cordon ombilical care încă o mai ţinea pe Miruna în preajma lor, gravitând la oarecare distanţă, dar suficient de aproape încât să fie vizibilă tot timpul…

Dar, în loc să izbucnească, trase adânc aer în piept, numără în gând de mai multe ori până la zece şi mormăi ceva neînţeles, amânând răspunsul. Nu

voia să se certe. Învăţase din experienţă că certurile pe această temă îl făceau pe Claudiu să fie rece şi distant mai mult timp. Dar el se părea că nu înţelege jocul: mai las şi eu, mai lasă şi tu, până cădem la un acord. Depăşise limita. Ea

n-avea deloc intenţia s-o includă pe fiică-sa în familia lor. Asta a fost aseară; acum trebuia să apuce taurul de coarne.

— Andrei, scumpule, n-ai ce căuta în pijama la masă. Hai, du-te şi îmbracă-te. Vrei ochiuri sau crenvurşti? — Şi şi.

— Super! Un mic dejun sănătos. Chiar nu vrei nici măcar să încerci cerealele cu lapte? — Mamă, alea-s pentru slăbănoage.

— Mi-am făcut datoria. Dacă-s pentru slăbănoage, am să mănânc eu. Încet, încet, trebuie să mă învăţ să renunţ la plăcerile vieţii.

— Cu cine te cerţi, iubito? — Cu inventatorii cerealelor şi probabil în curând şi cu tine. — Cronica unei morţi anunţate, nu? Ce te supără?

— Nu acum, că ne aude Andrei. — E la baie, n-aude nimic. Ce-i?

— Claudiu, ai vorbit serios când ai spus că vrei s-o aduci pe Miruna? — Eşti de acord, iubire? — Nu cred că e cel mai potrivit lucru.

— De ce nu? Ne ajută. Te ajută pe tine. Să nu vă prind că sunteţi geloase una pe alta! Aşa se întâmpla întotdeauna cu Claudiu. Se prefăcea că nu pricepe

aluziile; sau chiar nu le pricepea?! Avea de ales între a fi bădăran de tranşantă, ori a accepta ceea ce dorea el. Asta era o manipulare lipsită de delicateţe din

partea lui. — Claudiu, fă cum vrei. Dar s-ar putea ca două femei în aceeaşi casă să scoată scântei. Şi din capul locului vreau să reţii că mamă-sa n-are ce căuta la

noi… Să-ţi iasă din cap imaginile idilice din filmele americane în care soţii divorţaţi se vizitează sau asistă prietenoşi la recăsătoria celuilalt. La mine nu merge aşa.

— O, ce dragă-mi eşti! Stai liniştită, o să fie bine. Mă duc chiar azi să-i spun Mirunei.

Nu mai suferea amânare! Doamne! Cum de acceptase?

— Claudiu, încă ceva. Dacă treaba nu merge, dacă nu ne înţelegem, cade

tot. — Va fi totul perfect.

Optimismul ăsta al lui era enervant. Nu putea să admită c-ar fi posibile şi neînţelegeri? Până după-amiază terminase cu ştersul prafului şi împrospătarea florilor

din camerele pensiunii; putea în sfârşit să se ocupe de grădină, cu toate că o cam durea spatele. Ce bine ar fi fost să-şi poată permite un angajat permanent! N-ar mai fi stat ea aplecată peste straturile de flori, aleile ar fi fost impecabile

tot timpul… Claudiu mai avea o jumătate de normă la serviciu, o ajuta cu aprovizionarea, cu contabilitatea, nu-i putea cere mai mult.

— Mamă, hai c-a venit tata cu o fată. — Asta-i prea de tot! Nu fusese vorba nici o clipă s-o aducă taman azi. Mai erau multe lucruri

de stabilit. În primul rând, ce-i vor spune lui Andrei; nu ştia că are o soră. Soră vitregă, e altceva. E posibil să aibă un şoc când va descoperi că tatăl său nu e

doar al lui, aşa cum crezuse, că a mai avut o nevastă înainte ca mama să-i fie soţie… ba chiar că mai are un copil. Claudiu trecea în mod repetat peste voinţa ei. Ar fi fost normal să discute mai întâi împreună toate aceste detalii, să cadă

de acord în privinţa unor aspecte, să stabilească ce vor răspunde la anumite întrebări. Ce-i va spune lui Andrei, că-n mai bine de zece ani nu dorise s-o cunoască pe fiica soţului ei?! Ah, cum reuşea Claudiu să le încurce

întotdeauna! — Bună ziua, doamna Irina!

— Bună, Miruna, nu credeam c-o să vii chiar azi. Ce idee pe tine, Claudiu! — Să nu vă supăraţi pe tati, eu am insistat să vin imediat. Mi se pare

extraordinar ceea ce faceţi aici şi sunt gata să mă implic. — Nu e nimic fantastic, e doar o pensiune.

— Dar e plină de fantome, aşa am citit pe net. — Miruna, asta e publicitate. Haideţi să intrăm; Andrei, tu du-te puţin să te joci.

— Vai, dar lăsaţi-mă să-l cunosc! Andrei, noi suntem fraţi, ştiai? Hai, ajută-mă să despachetez şi prezintă-mă fantomelor de serviciu. — Ha! Ia uite-i ce bine se înţeleg, Irina!

— Nu cred că există posibilităţi de comunicare între o domnişoară de nouăsprezece ani şi un băieţel de clasa a cincea… Plus de asta consider că mai

erau de clarificat nişte lucruri… După masă, pe când pregătea cafeaua, inspiră adânc şi încercă să facă ordine în propria-i minte. Trebuia să admită că nu Andrei, ci ea era cea

derutată. Ia uite-i cum se plimbă fericiţi prin livadă! Parcă s-ar cunoaşte de când lumea! După cum dă din mâini, Andrei se pare că-i explică Mirunei ultima lui invenţie, iar ea reuşeşte să pară foarte interesată. Cât despre Claudiu, se

vede de la o poştă că este în pragul euforiei. Nu, din păcate, nu avea cum s-o placă pe Miruna. Tânăra asta era mult prea sigură pe ea, iar această siguranţă

friza impertinenţa. Fusese impertinentă de când venise şi până în acel moment?

Ei, nu chiar, ca să fie sinceră cu ea însăşi, dar nici nu va mai trece mult timp

până să se confirme opinia sa. Apoi, felul cum se purta cu Claudiu o scotea efectiv din sărite. La vârsta ei se mai alinta ca… O pisică sau… ca o iubită,

oricum ea personal nu vorbise niciodată pe nota aceea cu bărbatu-so. Ca o femeie fatală căreia nu-i poţi refuza nimic! Păi dacă pe tonul acela îi cerea bani, nici nu-l vedea capabil pe bietul om s-o refuze. Şi uite-o cum e îmbrăcată.

Rochie neagră pe căldura asta, rimel şi tuş negru din belşug, cât despre colierul cu capete de mort de la gât, exista un singur cuvânt: dezgustător. O fi emo? Claudiu n-o vede, ce dracu, e fie-sa.

— Mami, mami, i-am arătat Mirunei capcana mea. A zis că-i marfă! — Vai, doamna Irina, Andrei a construit o capcană de prins particule…

Cum ziceai că se numesc, Andrei? — Tahioni. — Ca să construiască o maşină a timpului. N-am crezut că un băiat de

vârsta lui ştie asemenea noţiuni… — A văzut filmul de curând şi de atunci nu i-a mai ieşit din cap chestia

asta. Claudiu, ce facem? Te uiţi acum peste registrul de cheltuieli, sau mai târziu? Vreţi să bem o cafea? — Da, uite aici, pe terasă.

— Doamna Irina, pot să-mi aduc şi eu şevaletul? Tati, dacă vrei, te las şi pe tine să mai pictezi. Ţii minte că pictai când eram mică? — Da, te murdăreai toată cu vopselele mele…

— Şi mama ne certa, dar o convingeai tu să ne ierte… Ea mi-a trimis şevaletul din Germania. Mă duc să-l aduc!

— Claudiu, e mai rău decât am sperat. Acum evocaţi figura luminoasă a mamei… — Hai lasă şi tu. E maică-sa. Pentru mine nu mai înseamnă nimic.

— Mamă, vreau şi eu să desenez maşina timpului! — Aşa, dragă, apucaţi-vă toţi.

— Doamna Irina, pot să pun şevaletul aici? Se vede perfect, lumina e cea mai potrivită acum. — Poţi, dar stai cu spatele spre peisaj; ce vrei să pictezi?

— Părul din centrul curţii. E foarte expresiv. Aţi observat ce furnici mari ies de sub rădăcinile lui? Cred că-i foarte bătrân; are un aer ciudat. Ce zici, tăticule?

— Să fii atentă la gros-plan. Direcţia din care îl priveşti nu mi se pare cea mai indicată.

— Andrei, te rog să te speli pe mâini. Nu pune mâna pe prăjituri. Hai, fuga la baie! — Auziţi, doamna Irina, tata e de părere să pictez pensiunea în spatele

părului. Pomul îi dă un aer aşa… Medieval. — Mamă! Mamă! — Ce e dragă, ce-ai mai făcut?

— În baie a ieşit o apă neagră de sub vană. — Nu se poate!

II

— Te rog, nu-i mai ţine partea! Nu încerca s-o scuzi. Uită-te puţin în jur:

se vede clar c-a fost ea. — Eu nu ştiu de unde se vede aşa de bine; vrei să dai vina pe Miruna,

fiindcă n-o suporţi. De când a venit îi cauţi nod în papură. — Eram sigură c-aşa o să zici. Când e vorba de fie-ta tu nu vezi nici ce-ţi atârnă la un metru în faţă. Păi la baie, ea a înfundat toaleta.

— Cum naiba poţi să faci asemenea afirmaţii? Cu ce să înfunde ea canalizarea? — Ei, bravo! Cu ce-aruncă fetele, inocentule!

— Dragă, e înfundat sifonul de scurgere de sub chiuvetă, nu veceul. Aşa că revizuieşte-ţi acuzaţiile.

— Da? Şi praful acesta de cărbune de pe tavan şi pereţi e de origine cosmică, desigur; nici vorbă c-ar fi din trusa ei de desen. Ai tăcut? — Probabil nu l-am observat până acum.

— Bună încercare. N-am observat nici aceste simpatice urme de pisică pe care ni le-a pictat cu trei degete unite.

— O fi intrat mâţa din vecini, mare scofală. — Întocmai! Şi s-a plimbat cu capul în jos pe tavan din pur amuzament. — Ştii ce? Gata. Mă duc să-l sun pe Dinu să vedem dacă ne poate trimite

un instalator. Cum se face că întotdeauna când îşi spune că problemele s-au terminat, se iveşte ceva care să-i dea de lucru? Ce simplu e pentru Claudiu! Cheamă un

instalator; cine o să facă ordine şi curăţenie după aceea, se ştie. Ei, acum era momentul să vadă dacă Miruna este dispusă să ajute cu

ceva; că în afară de nenumărate talente nu le-a arătat nimic până acum. Unde putea fi fata asta? Uite cum şi-a lăsat şevaletul în soare! N-a strâns şi ea o ceaşcă, a lăsat vraişte totul. Şi unde-o fi Andrei?

— Irina! Am rezolvat. Dinu a spus că trimite doi băieţi mâine la prima oră. Ştii ce mă bucură?

— Sunt foarte curioasă. — Dincolo, în pensiune n-a ieşit nimic; fosa fiind comună, ne puteam aştepta şi la asta. Aşa! Verifică-ţi mesajele; am auzit când a intrat unul nou. Mă

uit şi eu un pic la meci, te superi? — Doamne fereşte! Cum aş putea să fac una ca asta? Care a intrat încălţat la mine în birou?

— Eu, nu; sunt în papuci, mă vezi… Mă duc, c-a marcat Argeşu’. — Claudiu! Uite ce zice mailul ăsta: Avem o rezervare! Trei familii, zece

persoane, de joi până luni. — Poftim, ziceai că n-o să vină. Trebuie să ne mişcăm rapid, să terminăm cu baia în patru zile. Aoleu, cât am de lucru!

— Da, iar eu am şi mai mult de atât. În consecinţă, te rog demonstrează-mi că Miruna e aici ca să ne ajute. — Stai liniştită, că-i spun. N-ai decât s-o transformi în Cenuşăreasa,

dacă vrei. Unde-or fi copiii ăştia? Că eu nu mai apuc să văd nici un meci… — Miruna, tu eşti?

— Ce faci aici, Andrei?

— Nimic.

— De ce plângi? Ai păţit ceva? — Mi-a murit iepuraşul.

— De ce? — Nu ştiu. Poate a mâncat lucernă udă. — I-ai spus lui tata?

— Da, s-a dus să-l îngroape. — Şi nu te-ai dus cu el? — Nu.

— Trebuie să te obişnuieşti cu moartea, Andrei. Nu te întrista când cineva moare. Sufletul său intră în Sinele Universal.

— În ce? — Eşti prea mic, nu pricepi. Am să-ţi spun altfel. Moartea nu e rea. Ai crezut că e rău să mori, dar nu e adevărat; sau ţi s-a spus că moartea e ca

somnul. Nici asta nu e adevărat. Moartea e o altă parte a vieţii, e împlinirea ei. Prin moarte accedem la adevărata cunoaştere prin sufletul zeiţei.

— Ce zeiţă? — Zeiţa Mamă. — N-am auzit de ea.

— Când mori, te duci în braţele ei ca un copil în braţele mamei. Îţi mai este teamă de moarte acum? Ţi-e frică să mori? — Eu n-o să mor. Când vine la mine, îi dau una!

— Toţi murim, Andrei. Chiar şi tu, doar că nu poţi înţelege deocamdată. Dacă ai şti ce bine e în braţele Zeiţei, ai vrea să mori.

— Mi-ar place să văd cum e pe acolo, adică să explorez, înţelegi, dar să mă întorc înapoi. — E posibil şi acest lucru, dar numai pentru iniţiaţi.

— Ce sunt ăia? — Nişte oameni deosebiţi care ştiu lucruri deosebite.

— Tu eşti aşa? — Aproape. — Mă înveţi şi pe mine?

— Vrei? Să nu spui la nimeni, auzi? Sst! Vine tata. — Hai, copii, hai s-o ajutăm pe mama. Joi ne vin musafiri. Miruna, fă-te şi tu utilă.

— Iar s-a luat nevastă-ta de mine? — Ai grijă la exprimare, domnişoară. Să păstrăm relaţiile amiabile, da?

Implică-te şi tu puţin pe la bucătărie sau la curăţenie; oricum nu e mulţumită decât de ceea ce face ea însăşi şi te va da la o parte în scurt timp, aşa că n-o să ai ocazia să te speteşti.

— Claudiu! Claudiu! — Ne-a reperat. — Haideţi acasă!

— Mami, a murit iepuraşul! — Vai, sărăcuţul, ce-o fi avut? Auzi, Andrei, am o treabă pentru tine.

— Stai, mami, să văd şi eu scorurile.

— Of, că şi tu eşti sămânţă de microb ca taică-tău. Dă-le-ncolo de

meciuri şi du-te cu bicicleta până la tanti Lenuţa. — Mă laşi cu bicicleta?

— Da. Du-te şi spune-i să păstreze ăia doi curcani, că-i cumpărăm noi, că ne vin turişti. Are baba telefon mobil şi pleacă cu el la sapă, da’ nu-l aude când îi sună în buzunar, „din cauza zgomotului de fond”.

— Mamă, pot să-mi iau o îngheţată? — Da, mai ai bani? — Are, că m-a bătut la ultima partidă de şah. Tu Irina, ce-o fi avut

iepurele? Nu cumva e gripă aviară? — Gripă aviară la iepuri?

— De ce nu? I se înnegriseră ochii complet. Nici nu l-am lăsat pe Andrei să-l vadă. — Doamna Irina, pot să vă ajut cu ceva?

— Acum nu mai ai cu ce, că am strâns eu masa, am făcut curat în baia pe care a vizitat-o pisica imponderabilă, iar cina e deja gata.

— V-aţi gândit la un meniu pentru musafiri? — Păi… Ştiu şi eu… Ciorbă de burtă, că mai am un pachet în congelator, fripturi, trebuie să fac nişte prăjituri de casă… Aperitive multe…

— N-ar fi bine să gătiţi ceva în ton cu tema pensiunii? Ceva… Mai special. De exemplu măduvioară prăjită cu sos roşu… ca sângele, fructe de mare cu pepene roşu, supă din ochi, limbi de gâscă cu sos tartar…

— Păianjeni pane şi greieri traşi în ciocolată. Foarte amuzant, Miruna, ce să-ţi spun. Doar că eu vreau ca vizitatorii să revină.

— Mamă! Nu-mi găsesc bicicleta! — Cum aşa? Am văzut-o ieri lângă fântână. Claudiu! Doamne! Iarăşi e la meci. N-au mai trecut ălea nouăzeci de minute?

— Ce e? — Unde-i bicicleta lui Andrei?

— Trebuie să fie în şopru. — Tati, acolo m-am dus de prima oară. — Bine. Hai s-o căutăm. O să aflu rezultatele la jurnal deseară.

— Ştiţi, doamna Irina, eu cred că cei care vin aici, o fac tocmai pentru că vor ceva inedit. Dacă-i primiţi cu ciorbă de burtă ca la toate motelurile din drum, se vor simţi frustraţi, îşi vor zice c-au dat banii degeaba.

— Şi ce-ai vrea, Miruna? Să mă îmbrac în negru ca tine, să-mi machiez nişte cearcăne emo şi să le gătesc sepie cu ananas? O să avem succes atunci?

Sau poate ar fi interesant să-l deghizăm pe Claudiu în stafie? — Eu nu sunt emo, dacă asta aţi vrut să sugeraţi. Eu port stilul gotic. — O. K. Mâine să vii să mă ajuţi la sarmale. Apoi să vedem ce mai este de

făcut prin pensiune. — Dragă, nu găsesc bicicleta băiatului. — Cine putea să o ia de ieri până azi? Ieri am văzut-o eu la poartă, lângă

fântână. — Nu-mi amintesc să fii venit cineva la noi de ieri până azi.

— Ba da. Poştaşul.

— Mamă, poştaşul mi-a luat bicicleta?

— Nu ştiu, dragă. Te-ai jucat ieri cu vreun băiat? Eram în balcon şi te-am auzit vorbind cu cineva.

— A! Daa, era un băieţel… Nu l-am mai întâlnit până acum. M-a întrebat dacă am văzut-o pe maică-sa. Cred că n-a avut ocazia să se dea vreodată pe o bicicletă, că se uită foarte curios la a mea.

— Păi el o fi luat-o. Nu te mai duce nicăieri, încerc iar la telefon. — Doamna Irina, era să uit! Am adus de la vecină din vale nişte tuberoze. Le-am scos cu mult pământ, sunt în roabă; pot să le plantez în grădină?

— Ce repede te-ai împrietenit cu vecinii! Pune-le la umbră şi nu pe gazon. Găseşti hârleţul în magazie. Claudiu! Iar ai dispărut?

— Fii liniştită, că nu stau degeaba! Am vorbit cu Stelică a lu’ Speriatu să aducă încă doi lăutari pentru vineri. Pentru sâmbătă dimineaţa am tocmit şareta ca să plimbe oamenii pe la muzeu, măcar că nu ştiu cum îi înghesuie pe

toţi… — Bine, dragule, văd că funcţionezi. Ar fi frumos şi-un foc de tabără. Eu

mă duc la bucătărie să încep. Poţi să-i comunici Mirunei că aceste momente nu sunt cele mai potrivite pentru grădinărit şi că i-aş fi recunoscătoare dacă s-ar ocupa cu alesul frunzelor de viţă pentru sărmăluţe?

— Sigur, iubito. Nimic nu se compara cu o dimineaţă de iunie la ţară. Ea, Irina, era năsută şi educată la oraş; iubea asfaltul, sesiunile de shopping şi animaţia. Nu

crezuse niciodată că se va îndrăgosti atât de repede şi de iremediabil de natură. Iată ce răsărit măreţ! Ce aer curat! Mii de păsări cântătoare s-au trezit în

pădure. Iar ea trebuia să intre în bucătărie. Îşi va face o cafea mare, pentru curaj. Astăzi veneau instalatorii; apoi Claudiu va merge în oraş pentru aprovizionare

(să nu uite de sucul de fructe!); va merge la oraş fără Miruna… Mai avea de copt două tăvi de prăjituri, timp în care fata va şterge praful în camerele

pensiunii. Să vedem, o să facă şi treaba asta tot în rochie neagră? — Claudiu, hai, sus! Că imediat apar băieţii. În caz că e nevoie, tu mai ai ceva soluţie de lipit ţevile?

— Poxilină. Este cafea făcută? Copiii s-au trezit? — Andrei se uită la televizor, dar nu ştiu nimic despre Miruna. Poate e prea devreme pentru ea.

— Tati! Pe Discovery am văzut un ligru. Ştii ce e ăla? — Nici nu vreau să aflu, Andrei.

— Mamă, azi-noapte mieuna o pisică în baie. — E pisica din imaginaţia lui taică-tău. — Mami, da’ ce face Miruna pe pajişte?

— Claudiu, vino un pic s-o vezi pe fiică-ta; instalatorii ar putea intra la idei dac-ar vedea-o în cămaşă de noapte practicând yoga. — Miruna, vino, tată, în casă! Ce faci acolo dezbrăcată?

— Nu te-aude, tati. — E-n transă, Claudiu, las-o. Dac-o vede, poate se hotărăşte vecina

Mărioara să se mute la bloc.

— Miruna, vino sus, n-auzi?!

— Uu! Acum cred c-ai supărat-o. Vine. Sper să nu trântească uşa la intrare.

— Ce e, tată? M-ai întrerupt exact când rosteam cele nouă mantre ale marii invocări. — Miruna, cred că ţi-am explicat ce înseamnă pericolul sectelor.

— Nu e nici o sectă, eu sunt adeptă a religiei wicca. — A! În cazul ăsta, m-am liniştit! Maică-ta ştie? — Ea a trecut prima la wicca, convertită de Hans. Apoi m-au iluminat şi

pe mine. — Hans…

— E soţul lui mama. — Practicaţi sacrificii umane? — Nu fi absurd! Noi suntem protectorii Pământului.

— Iertaţi-mă că întrerup o discuţie de asemenea profunzime spirituală, dar n-aţi vrea să trăim aceste revelaţii mai târziu, că tocmai au intrat

instalatorii pe poartă… Poate că în sfârşit Claudiu va deschide ochii! Atâta încredere avea în fetiţa asta a lui! Cine ştie ce alte secretuţe bine păzite mai are…

A! Oare chiar era necesar să mai intre muncitorii în baie? Ea făcuse curat. Cum pot muncitorii să găsească noroi când n-a mai plouat de-o săptămână? Mai exista o lege a lui Murphy neînregistrată: cei cărora nu le poţi

cere să se descalţe, au întotdeauna încălţămintea plină de noroi. E axiomă. A trebuit să vină să constate singur ceea ce oricum i se spusese: şi anume că cea

mai timidă picătură de apă face sifonul să se reverse. O fi mulţumit acum? Bineînţeles că la căminul de jos trebuie săpat, dar nu puteau începe fără să facă puţină mizerie şi aici, nu?

— Miruna, azi mizez pe ajutorul tău. Dacă mantrele pot să aştepte, aş vrea să verifici în pensiune cameră cu cameră, să fie totul perfect, băile să

strălucească, să fie flori în camere, să funcţioneze toate televizoarele, să… — Irina, ne mai trebuie un târnăcop. Pământul e tare ca piatra. — Şefule! Cereţi şi o bere la doamna! Că ne-am uscat aici.

— Berea la sfârşit, că nici n-a dat căldura ca lumea. Şi săpaţi mai cu nădejde. — Aoleo! Cucoană, e tare ca sarcofagu’ de la Cernobâl, zău!

— Daţi-ne o bere să ne întărim, că dacă nu, eu nu mai pot, aşa pe uscat. — Cred că Dinu ne-a trimis două lehuze din concediu de maternitate, nu

doi bărbaţi. Săpaţi de jumătate de oră şi nu se cunoaşte. — Auzi, doamnă, dacă nevastă-mea m-ar canoni atâta până să beau o bere…

— Claudiu, am spus nu. — Lasă dragă! Hai băieţi dintr-o sorbitură, că e bere scumpă. Şi arătaţi-mi ce puteţi, că dacă se face cald…

— Ce trozni aşa, măi frate-mio? Parcă se lovi târnăcopu’ în ceva. — Claudiu, dacă ăştia sparg ţeava…

— Ştiu care sunt consecinţele. Vezi, Ionele, peste ce ai dat.

— Pfui! Da ce pute!

— E ţeava, bă, că iote ce mâzgă neagră curge. — Ce-ai, bre, că tu dăduşi în partea aia.

— Staţi, nu vă certaţi, măi băieţi. Luaţi lopeţile acum şi daţi uşor… — Ţeava e şefule, ietă capătu’. — Bă, Vasile, eşti prost. Îndoitura aia n-are cum să fie ţeava de scurgere.

— E o ţeavă de metal, dar e prea mică. Trageţi-o afară dacă se poate, că vă încurcă. Bine că nu e ţeava! — Ce noroi negru iasă! Ne facem ca porcii, şefule. Să ne lase şi pe noi

doamnă la baie să ne spălăm la urmă. — Ce naiba e asta? Ce e aşa de mare?

— Bă, Ioane, să n-am noroc! Găsişi o bicicletă! — Şefule, ce gaură e acolo de încăpu troleu ăsta în ea? — O bicicletă?

III — Ruginitura asta vreţi să spuneţi că e o bicicletă?

— Ietă, şefule ghidonu’ cu sonericiu… Erea o bicicletă mică, fără bară, da’ are lanţ, ietă, bă! Are şi pompă, fir-aş al naibii! — Nu-mi vine să cred. De câţi ani o fi în pământ de s-a construit casa pe

ea? Da acolo, în groapă ce mai e? — Ălea e spiţele, să mor io! — Claudiu! A pornit apa! S-a desfundat!

— Irina, băieţii ar vrea să se spele… — Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat aici? Aţi găsit petrol? Şi ce e mizeria

aia pe care aţi scos-o afară? — O bicicletă veche. Zici că s-a desfundat canalu’? Foarte curios! Noi n-am găsit racordurile. Auzi, se pot spăla şi ei puţin la baie?

— Nu. Dă drumu’ la furtun şi curăţaţi şi aleea, dar mai înainte sper că astupaţi la loc, da?

— Doamnă, ce-aveţi aicea? Groapa asta-i mai adâncă de doi metri! — Nu ştiu şi nu-mi place. Astupaţi-o la loc. Aici ni s-a spus că este căminul de apă.

— Andrei, tată, desfăşoară furtunul şi dă drumu’ la robinet când îţi zic eu. — Gata, tati!

— Poţi să deschizi apa. Hai să vedem ce-am descoperit aici. O fi bicicleta lui Hamurabi.

— Bine, Claudiu, astea sunt priorităţile tale; stai să cureţi mizeria aia în loc să faci ordine pe alee! — Lasă-mă, dragă. Până nu astupă băieţii gaură, n-are rost să fac curat.

Chestia asta e interesantă. Cum a ajuns sub casă? Îţi dai seama ce veche trebuie să fie? — Tăticule, ce e ăsta?

— Nu mai pune mâna, Andrei. Mai bine vino cu mine la bucătărie să vedem dacă s-a copt prăjitura.

— Mama are dreptate, nu pune mâna, e murdar. E un cauciuc. Vezi ce

tocit este? — E o bicicletă la fel cu a mea.

— Seamănă, dar pe vremea când a fost asta îngropată aici, nu prea cred că exista marca ta de bicicletă. — Uite că are şi buzunăraş pentru scule în spatele şeii, vezi tati?

— Şefule, or fi cocoşei de aur acolo, ia caută! — Da, parcă e ceva. Fantastic! O cheie şi… Cred că-s nişte acte. Nu înţeleg… E numele meu.

— Of, Claudiu, dă-mi să văd eu! Ăsta e permisul tău de pescuit. Ce naiba!

— Tată, asta-i bicicleta mea! Tu ai pus permisu’ acolo când am fost la Topolog, mai ştii? — E imposibil. Cum să ajungă aici?

— Vrei să spui că asta-i bicicleta copilului după ce am dat atâţia bani pe ea?

— Irina, în ce fel putea să ajungă sub pământ? E bicicleta lui Andrei, acum o recunosc. Zici c-ai văzut-o ieri. De ieri până azi a fost îngropată şi-a ruginit cât în cincizeci de ani!

— Şi cineva s-a dat cu ea, până i-a tocit cauciucurile, da’ de ce i-a rupt lanţul? Mamă, îmi cumperi altă bicicletă? — Măi băieţaş, dă furtunu’ ăla încoace să ne spălăm, că pierdem

autobuzu’. — Irina, mai adu câte o bere. Ioane, Vasile cât vă datorez?

— Andrei, vino imediat la bucătărie! Lasă-l pe taică-tău să se minuneze, că ştiu eu mai bine! Stai aici şi mă ajuţi, iar pe Miruna te rog s-o ocoleşti. Ia uite! Era să ardă ultima tavă de blat pentru glumele prostovanei ăleia.

Dacă astea se mai puteau numi „glume”. Auzi tu! Să îngroape bicicleta băiatului. Nu, acum să nu îndrăznească să-i mai ţină partea, că iasă urât. Cel

mai bine ar fi s-o trimită acasă. — Irina! Unde sunteţi? — La cratiţă, acolo-i locul femeii!

— Ce s-a mai întâmplat? De ce nu eşti şi tu mai bine dispusă? — Bine dispusă, ce să-ţi spun! Aş avea toate motivele, aşa-i? Ce dacă s-a dus pe apa sâmbetei o bicicletă nou-nouţă şi cam scumpă…

— Sincer, chestia cu bicicleta am încercat s-o dau la spate, simt că mă apucă piticii când mă gândesc! Este inexplicabil cum s-a putut să ajungă

acolo… Iar groapa aia de sub casă îmi dă fiori. — Ştii ceva? Mie-mi dă fiori fiică-ta. — Nu văd că legătură are Miruna cu…

— Nici nu speram să vezi. Pentru cultura ta generală, ţin să te informez că ieri s-a ocupat de grădinărit; îţi aminteşti? — Bine, şi?

— Şi! E destul de clar c-a mai făcut una din micile ei glume. — Fata mea, tu crezi că Miruna ar fi fost în stare să spargă pământul

acela bătătorit, să facă o groapă atât de adâncă încât să încapă bicicletă, iar

apoi să cureţe totul fără ca cineva dintre noi să observe? Zău, Irina, mă

dezamăgeşti! — Te dezamăgesc sau nu, e singura explicaţie logică. Şi mă bucur că

fiică-ta nu te poate dezamăgi niciodată. — Miruna. O cheamă Miruna; încearcă măcar să-i spui pe nume. — Ops! Mi se pare că am nimerit într-o discuţie conjugală. Era vorba de

mine sau mi s-a părut? — Miruna, tatăl tău îţi subestimează simţul umorului şi contestă faptul că tu ai fi îngropat bicicleta.

— Ce să fac? — Hai, că n-aveai cum să uiţi de ieri până azi! Ai îngropat bicicleta lui

Andrei. Constat că ai şi talente de actriţă… — Dacă aş deveni vreodată actriţă, sper să am un public mai inteligent. — O! Dăm şi replici spontane. Auzi, Claudiu?

— Miruna, tată, spune frumos, ştii ce s-a întâmplat de-a ajuns bicicleta în groapă?

— Nu, tată, ai cuvântul meu, nu am habar. Nici nu ştiu despre ce vorbiţi. — Doamna Irinaaa! Doamna Irinaaa! — Vezi c-a venit tanti Lenuţa cu păsările, Claudiu. Adu-mi nişte bani din

dulap şi pleacă şi tu odată să cumperi ce mai trebuie, că te-apucă noaptea. Poftiţi, tanti, intraţi! — Bună ziua la toată lumea. Ce faceţi, vin musafiri?

— Sâmbătă avem un grup, ne pregătim. Serviţi o prăjitură să-mi spuneţi dacă sunt bune.

— Mamă, asta puteam să-ţi zic şi eu… — Tu primeşti după prânz, Andrei. — Mersi, maică. Păi, de vin sâmbăta, se cheamă că munciţi şi de

sărbători. — Ce sărbătoare mai e?

— E Sânzienele. Da’ nu ştiam că aveţi aşa fată mare. Că n-am văzut-o pe la discotecă… — Îmi pare bine. Mă numesc Miruna. Mergeţi la discotecă?

— Mă duc să am grije de nepoate, maică… E tinere şi nu ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă. Bună cocă aţi frământat. Merge cu un vin, chiar şi cu o tărie.

— Vă dau un păhărel? — Nu, că s-au dus zilele tinereţii când puteam să mă întăresc de

dimineaţă cu o bere pân-a pleca la sapă, la ceape… Acu’ junghiu’, tusea şi tensiunea, iar mai târziu, pardesiu de scânduri. — Lasă, tanti, că mai e până la aia cu coasă. Uite banii şi mulţumesc că

aţi adus curcanii gata jumuliţi. — Maică, sfârşitu’ niminea nu şi-l poate şti. Când vine moartea, ia prunc sau unchiaş sau fată ca bobocu’ de floare, făr’ s-aleagă, aşa zice la psaltire.

Gata, plecai, că se pune vipia. Hai, pa! — La revedere!

— Doamna Irina, ştiţi că mi-a dat o idee bătrâna asta?

— De ce simt că mă tem de ideile tale?

— Am aflat de la bunici că pe 24 iunie se aprind focuri pe comori; am putea să organizăm o surpriză pentru oaspeţi, hm?

— Avem program artistic, dacă la asta te referi; vin nişte lăutari, Stelică Speriatu îi plimbă cu şareta, iar dacă au copii cuminţi, doamna Mărioara, vecină din vale, le spune poveşti până pleacă la culcare.

— Am putea obţine ceva de efect fără nici un ban, bănuiesc că nimeni nu vă ajută gratis… Gândiţi-vă că numele pensiunii e tocmai Hora Ielelor… Ielele sunt nişte spirite câmpeneşti, un soi de zâne puţin mai rele puse pe şotii care

se leagă de oamenii prea curioşi… Oho! Sâmbătă e chiar 24 iunie, Sânzienele! Îi putem plimba noaptea prin pădure, până găsesc un rotocol de iarbă pârjolită

unde au jucat ielele… — Miruna, mi-ai făcut capul calendar. Păstrează-ţi fanteziile pentru tine. Şi nu cred că zânele astea acceptă să ne facă reclamă lăsând prin apropiere

rotocoale de iarbă arsă… Da’ ştiu că ai închipuiri, nu glumă! — Vreau să mă implic, să ajut pensiunea asta a noastră să prospere,

însă… — Cum ai spus? A noastră? În ce fel eşti tu coproprietară aici? — Tata a spus că e a lui Andrei şi-a mea…

— Claudiu face afirmaţii deplasate, pe care insist să nu le iei în considerare. Nu mai doresc ajutorul tău, poţi să faci ce pofteşti, du-te şi pictează.

— Am terminat tabloul, îmi pare rău că… — Auzi motorul? E Claudiu. Din acest moment am încheiat orice

discuţie. — Irina! Veniţi să mă ajutaţi la sacoşe. Am portbagajul plin. — Andrei, mamă, vezi că sună telefonul! Răspunde tu, vrei? Claudiu,

iubirea mea, mai sunt ceva bani pe card? — Mamă, vino repede! E un nene de la Bucureşti, vrea cu tine.

— Numai cu ea vrea să vorbească, i-auzi. Ce faci tu, Miruna, tată? — Nu reuşesc să intru în graţiile lui nevastă-ta; a rămas la părerea că eu sunt inamicul public.

— Până se obişnuieşte şi ea cu tine, că nu e rea, da’ n-o mai lua şi tu de sus. Vezi că-n aia sunt sticle de vin, să nu se spargă! — Pe loc repaus. Au contramandat venirea. Toţi. Măcar să fi avut bunul

simţ s-o facă mai din timp! Ce dracu facem cu atâta mâncare? O să se strice tot.

— Ţi-am spus, măi femeie, că nu merge aşa? Trebuia să mă asculţi, să cerem un acont. — Tată, am eu o propunere.

IV — Nu te răţoi la mine, Claudiu, că nu sunt eu vinovată pentru proasta creştere a unor şmecheraşi de Bucureşti!

— Dar ţi-am spus că nu se procedează aşa. De la cei care vor rezervări se iau bani în avans, tocmai pentru a se evita astfel de situaţii. Însă că de obicei,

tu eşti mai deşteaptă şi faci cum te taie capu’; zi tu ce facem acum? Avem o

tonă de mâncare, iar bani, ioc! — Tată…

— Lasă-mă, Miruna! Încă n-am întâlnit o femeie cu simţ practic măcar la fel de dezvoltat cât al unei găini. Cum mai recuperăm cheltuielile? O să mă duc la muzeu să înjunghii toate patru roţile unui autocar, poate le va da prin minte

excursioniştilor să se cazeze la noi… — Tată, doamna Irina, am o soluţie. — Ce e, dragă?

— Foştii mei colegi de liceu, de când au auzit că am o pensiune, doresc foarte mult să o viziteze, să facem un fel de întâlnire cu toată clasa, mai ales că

e vorba de o pensiune horror… — O auzi, Claudiu? Ea susţine că are o pensiune. De ce i-ai băgat în cap…

— Mă fata tatii, copiii de care spui, crezi că pot veni înainte să se strice sarmalele?

— Sigur. Dau nişte telefoane, trimit mail-uri, se rezolvă. Chiar dacă nu vin toţi douăzeci şi şapte, vor fi suficienţi ca să ne scoatem investiţia. * * *

Ce mai putea să-i facă Mirunei? De ieri seară de când Claudiu îi dăduse mână liberă, preluase frâiele întregii afaceri: dădea telefoane şi aştepta confirmări, hotăra că la desert e nevoie neapărat de o salată de fructe cu frişcă,

nu, muzică ambientală nu se potrivea atmosferei generale sau că trebuia o lumină mai intimă pe terasă în timpul nopţii…

A! Cum era să uite! Colegii ei nici măcar nu aveau să stea în camerele pensiunii, doreau terapie cu fân! Era fânarul măturat? Există suficient fân? Ce i-ar mai fi spus ea despre colegii ăştia ai ei care au poftă de dormit în fân… Dar

ce poţi să zici? Nu e Miruna salvatoarea tuturor? Claudiu leagă coceni de porumb sub formă de… Păpuşi? Momâi? Nu, n-au nici o formă, dar par nişte

arătări după ce Andrei le înveleşte în cearşafuri albe. Sunt amplasate din loc în loc prin pădure, pe ea s-o scutească, e doar o prostie adolescentină! Aveau gaz lampant? La ce era necesar? Ca să ardă un cerc de iarbă unde

au jucat ielele… Până la urmă, mai ştii? Tinerii ăştia infantili din ziua de azi, s-ar putea să guste toate farafastâcurile astea… — Doamna Irina, am văzut că aveţi levănţică… Înveliţi câteva bucheţele

în tifon ca să le ducă tati în fânar, ştiţi, pentru parfum. Eu dau o fugă până la biserică…

— E nevoie de ajutor divin? — Întotdeauna este. Acum însă vreau lumânări. Ne trebuie multe lumânări. Aţi putea vorbi cu lăutarii să vină un piculeţ mai târziu? La început

vom asculta altceva; băieţilor încă le mai place heavy-metal. Totuşi, la recepţie îi primim cu November Rain… Sau… Where the wild roses grow? — O să te rog să fii atentă cu lumânările, mai ales după ce băieţii mai

beau ceva. Iar cu muzică, heavy-metal o să-mi pară o simfonie, nu mă sperie nimic în afară de manele.

Uite-o cum zboară pe drum în jos cu rochia neagră fluturând. Punctele

info din sat erau cu siguranţă deja la curent în legătură cu apariţia în zonă a acestei domnişoare mereu în negru, cu ochii învineţiţi şi cu zdrăngănele la gât.

Doar trecuseră douăzeci şi patru de ore de când o cunoscuse tanti Lenuţa… Timp suficient pentru ca ştirea să rezoneze. Ce zi era azi? Vineri? Precis erau câteva babe pioase la biserică; Domnul să le apere, că subiectele fierbinţi nu

aveau să le lipsească. Levănţică. Aha! Vinul trebuia pus la rece. Ce mai era? Ce mai era? — Andrei, puiule, vrei tu s-o ajuţi pe mami?

— Tata a terminat de ascuns ielele prin pădure! Ce-o să mai râd când o să se sperie musafirii!

— Nu. N-o să râzi, pentru că nu vei fi acolo. După părerea mea, treaba asta e o tâmpenie. Ne vom trezi că avem de plătit daune vreunei babe care face infarct.

— E o glumă, mamă, de ce nu poţi şi tu să te distrezi? — De-aia. Vreau să cobori în pivniţă; vei găsi pe masă mai multe sticle de

vin; le iei cu grijă şi le bagi în frigiderul pentru băuturi. Ai înţeles? Pot avea încredere în tine? — O. K.

— Irina! Eu sunt gata. Miruna zicea că s-ar putea să nu mai fie nevoie de Stelică. Ce e, de ce nu vorbeşti cu mine? — Miruna în sus, Miruna în jos, m-am săturat. Când pleacă seria asta de

turişti, o să avem o discuţie în urma căreia vă trebui să te decizi. — M-am întors! Doamna Irina, nu ştiam că aveţi aşa biserică mare în sat.

— Eu nu sunt de aici, deci nu mă simt măgulită. — M-a sunat Darius, zice c-au plecat din Vâlcea de zece minute. Tată, nu ne-am gândit unde îşi lasă maşinile, unii vin pe motociclete.

— Am presentimentul unei invazii barbare… Darius! Ce zici, Claudiu, de ce numele ăsta îmi evocă tancuri?

— Era bine să le fi spus să lase vehiculele trase pe dreapta de-a lungul aleii, aici e loc doar pentru patru maşini şi dacă urcă nu mai pot întoarce… — Mamă!

— Ai terminat? — Vino, că băiatul ăla care se uita la bicicleta mea e în pivniţă. — Bravo! Ce să caute acolo? Cum a intrat?

— Ce zici, fecioraş? — Andrei, nu mai coborî şi tu pe scările astea. Du-te, Claudiu şi vezi

despre ce este vorba. O fi intrat la furat. — Doamna Irina, pivniţa asta îmi dă un sentiment ciudat. Am coborât într-o zi după o sticlă de apă minerală şi am avut înăuntru un sentiment

apăsător, era ca un urlet îngheţat. — Nu e nimeni jos. Ce zici, Andrei, c-ai văzut? — Un copil. Un băiat un pic mai mic decât mine, cu părul galben,

îmbrăcat în ceva murdar… Era speriat. — Păi cum să nu vadă bietul de el bazaconii, după ce ascultă descrieri

atât de plastice ca cea de adineauri… Urlet îngheţat.

— Se aud claxoane afară!

— Tot urlete îngheţate. Înseamnă c-au sosit. Haideţi. — Vă rog, lăsaţi-mă pe mine! Eu voi fi gazda, sunt prietenii mei.

— Irina, încă patru porţii de fleică şi trei cârnăciori. — Claudiu, le-ai explicat că aceste consumaţii se plătesc separat, da? — Stai liniştită, că ăştia au venit să spargă sume mari.

— Copii de bani gata, fir-ar mama lor! — Nu neapărat. Uită-te bine la ei: asta-i toată floarea hackerilor din Vâlcea. Ce i-ar mai culege acum!

— Du-te nu mai sta că se sleieşte carnea. Andrei, fugi în cămară şi mai adu-mi un borcan de castraveciori.

— Doamna Irina, câtă şampanie avem? — Vor şampanie deja? — E ziua Indirei, face douăzeci de ani.

— Avem destulă, da’ o să-i coste. Care-i Indira? — Fata înaltă cu păr şaten, lung.

— Aia nu e prietena băiatului blond? — Da, e logodnica lui Lucian. Sunt drăguţi, nu-i aşa? — Ea-i mai înaltă cu un cap decât el, nu se simt jenaţi?

— E la modă. Indira e fericită oricum, pentru că Lucian, care seamănă atât de bine cu Leonardo di Caprio, i-a acordat atenţie. — Di Caprio? Cu nasul ăla borcănat?! S-avem pardon! Dar cine este

lunganul brunet şi tălâmb? — Oho! Cristi. Bunică-său e fost colonel de securitate. Nici eu nu-l

suport, e un sadic, a vrut să dea cu maşina peste o pisică. — Pui de nemernic… Iar cel drăguţ? Cel cu tricou verde? — Acela este Vicenţiu. Vi se pare simpatic? Să ştiţi că el este adevăratul

hacker, el i-a învăţat pe ceilalţi cum să procedeze, iar pentru asta, primeşte un procent… Îi plătesc inteligenţa; el nu se riscă.

— Mi se pare că-ţi place. — A, nu! Dar îl comparam cu prostuţii aceştia care se cred cine ştie ce… — Aşa se cred toţi bărbaţii, fii sigură, chiar dacă n-o mărturisesc sau nu

se vede… Secretul e să le cultivi acest orgoliu şi atunci ei vor face tot ce pofteşti… — Irina, haideţi dragă cu şampania, e ziua fetii!

— Doamna Irina, caviar? — Era să zic ceva! Suntem pensiune, nu restaurant. Daţi-le nişte

pişcoturi, că merg cu şampanie. Andrei, ţi-am spus să-i laşi în pace pe invitaţi, nu-i deranja. Plus de asta au un vocabular… Că-mi vine să fac biip, biip. — Mamă, domnul acela bătrân, cu pălărie, a întrebat de ciuperci.

— Care domn? Claudiu, a mai venit cineva? — Nu. N-am văzut pe nimeni. O fi cineva din sat. — Nu, tată, era îmbrăcat frumos, nu că ţăranii; şi vorbea altfel. A mai zis

ceva de-un conac, nu mai ştiu… Zicea că e cu una Mioara… — Du-te Claudiu, o fi vreun turist care a venit la muzeu şi s-a rătăcit.

Miruna! Cupele de şampanie!

— Miruna! Hai, fată, să ciocneşti cu mine! Las-o pe maică-ta că se

descurcă, o ajută şi-ăla micu’. — Ţi-am spus că nu e mama.

— Care-i diferenţa? Nişte babaci cu ochelari de cal. Ţi-am zis ce mi-a povestit Andra? Oau! Trebuie să-i dai în cărţile de tarot. — Indira, la mulţi ani! Eu nu mă ocup cu tarotul.

— Ce-ai dragă, nu te lăudai că eşti vrăjitoare? — Bodi, să declari tu de faţă cu toată lumea, care din noi a reuşit mişcarea cea mai tare pe luna asta!

— Dă-te, bă-n puii mei şi mai slăbeşte-mă. — Indira, ia-l pe Lucian deoparte că până la urmă se bate cu Adi.

— Băi, gealaţilor, potoliţi-vă că vă babardesc! — Lucian, vino cu mine, e ziua mea şi nu-mi dai nici o atenţie. — Liviu, nu mai încinge şi tu spiritele, te rog.

— Miruna, domniţa inimii mele, de ce nu vrei tu deloc să mă iubeşti? — Deci Bodi şi cu ceilalţi care nu recunoaşteţi asul să vă păziţi. Vă sparg,

vă-ndoi, auziţi, mă? — Vicenţiu, te rog mult, vrei să-l duci tu pe Adi la culcare? De tine ascultă întotdeauna. Gata, prieteni! Dacă vreţi să ştiţi ceva despre locurile unde

sunteţi acum, veniţi lângă foc. Nea Florea ne va spune nişte întâmplări ciudate petrecute pe-aici. — Miruna, sper că nu ţine mult programu’ moşului, că am alergie la

chestii naşparlii. — Lili, dacă eşti dornică exclusiv de mondenităţi, îţi garantez c-o să te

plictisească. — Fato! Nu mai fi aşa ţepoasă, ce naiba! Ţie-ţi place chestiile astea de groază, da ştii că eu mă sperii… Şi dacă mă sperii, fac urât, da?

— Lili, n-o mai freca pe Miruna. Dacă nu-ţi place, du-te la Adi sus şi vezi de ce mai e în stare.

— Hop şi tu! E ziua ta şi trebuie să mă port frumos cu tine, da’ mâine… — Hei, maimuţelor, linişte că n-aud prelegerea. — Zi, nea Floreo!

— De, taică, e multe de zis cu ziua de azi. Că Sânzienele e sărbătoare mare, naşterea Botezătorului; numa’ că tot la data de azi se petrec lucrături sataniceşti. Întâi că lucesc flăcări pe comori. Unde e aur, joacă văpaia s-atragă

lăcomia din om. Cine se duce cu dorinţa să să-nbogăţască, îi ia necuratu’ sufletu’. Ş-apăi se zice că pe-acilea pe la noi zace scufundată o comoară veche.

Bănet mult, galbini blestemaţi că cine i-o căutat, şi-o râs Ăl cu coarne de el. Bătrânii povesteau că-n locurile noastre, pe-unde e acu lunca erea mlaştini înşelătoare şi numa’ însoţiţi de călăuză se putea trece din splai în

splai. Drumu’ târgoveţilor şerpuia mai pe la deal o ţârică şi o ţinea până la Vărzaru, de unde la dreapta apucai spre Curtea de Argeş şi la stânga spre Râmnic.

— Miruna, sunt aşa de speriat că-mi tremură chiloţii! — Nea Floreo, zi-ne de comoară.

— De, cu comoara povesteau bătrânii pe la clăci cum că un boier ar fi

aruncat-o în mlaştină ca să n-o apuce turcii… Veniseră năvălitorii pe văi în sus, da’ ai noştri aflaseră de la iscoade şi-au apucat să aburce sipetele în

rădvane; au luat pământu’ în copitele cailor, însă turcu’ nu-i slăbea. Au ajuns pe aci prin părţile nostre şi simţeau răsuflarea păgânilor în ceafă. Ereau răi ca hienile, taică, că ereau ai lui paşa Pazvante, poate aţi auzit de iel. Ş-atunci,

boier Negoescu o aruncat în mlaştină greutatea, tot bănetu’, toate giuvaericalile, cu gând că le-o scoate când s-o ogoi năpasta… N-avea a le mai găsi vreodată… Şalvaragiii, când or ginit că auru’ o rămas pe loc, s-au aruncat

în ape să-l scape. Nu ştiau că sunt smârcuri adânci şi flămânde… Au pierit înghiţiţi cu cai cu tot.

Multă lume o încercat să afle comoara ani la rând; or vinit domni de la capitală şi-or secat mlaştinile, da’ o fost degeaba. Doi muncitori au dat ortu’ popii atunci, unu înecat, altul strivit de-o maşinărie.

În tinereţile mele, unu Petre s-o lăudat la cârciumă c-a găsit aur şi-a descoperit unde-i locu’ de taină. Nu l-o luat nimini în samă, da’ nebunu’ o scos

de la brâu câţiva galbini, ştiţi dumneavoastră, scuzi împărăteşti, taleri vechi. Pă loc s-or holbat ochii la tăţi şi parcă s-or trezit din beţie. S-au rugat de Petre cu ceru şi pământu’ să le spuie unde e locu’ ieczact unde i-o aflat, de iel s-o ţinut

tare. Până nu l-or îmbătat bine, n-o zis. Apăi şi-o dat drumu’ la limbă. Au plecat, taică, beţivanii cu hârleţe şi sape la râu. Ce să facă pe-ntunericimea aia? Or aşteptat să s-arate zorile, numai că la lumina zilei l-or văzut pe Niţă

înecat mai la vale, căzuse în bulboană, iară Petre amuţise, nu mai putea agrăi neam. De-atunci îi rămase numele Mutu.

— Miruna, dă-l forward pe moş, că astea-s poveşti de-adormit copiii. — Nea Florea, care-i treaba cu ielele? — Ehe, drăguţa mea, ielile pocesc bărbaţii de se uită la ele. Sunt arătări

cu trup de muiere tineră şi cam goluţă, să mă iertaţi. Zboară prin văzduh şi cântă, de-aia le mai zice împărătesele văzduhului; le place să joace hora prin

grădini, şi lasă iarba pârjolită, că aia-i hora morţii. Beau apă din fântâni şi zboară pe poieni. Zicea unu Culaie al popii c-a zburat cu ielele, că l-au purtat prin păduri nevăzute de om, da’ asta-i minciună, că nu scapă nimeni întreg din

mâinile lor dac-apucă a le zări. — Dacă spunea poveşti de-astea, probabil nici nu era întreg… — Darius!

— Ielelor le place aci, în locurile noastre, că tare-i adânc codru Gruilor; şi Ceauşescu venea aci la vânătore, eream mândri că oprea la noi… Da’ au o uşă

care dă p-ailaltă lume şi dacă trece careva prin ea făr’ să vreie, nu se mai întoarce în veci. Erea o muiere, una Leana, care doar c-o văst uşa deschisă ş-o rămas surdo-mută pentru tăt restu’ vieţii; Leana aia de i-o dat cu sapa în cap

lu’ Anişoara lu’ Vasile, poate c-o ştiţi domnişoara Miruna… — Nea Florea, mulţumim pentru poveste, serviţi o cupă de şampanie… — Taică, un vinişor de-mi-i da, l-oi bea, da’ nu şampanie, că-mi face

dureri de cap. Hai, sănătate la tata lumea! — M-am plictisit de moarte!

— Mihăiţă, Dariuse, ia-ncălziţi, mă, damele că s-au plictisit, auzi?

— Miruna, daţi drumu la muzică, mai dansăm.

— Dragilor, nu preferaţi să ascultaţi cântecul ielelor? Ce-aţi zice de o mică drumeţie pe întuneric, prin pădure? Hm? Apoi ne întoarcem şi tăiem

tortul. — Super extra tare! — Tu fată, vrei să fac infarct, tu?

— Lili, n-ai decât să stai aici. — Haideţi, despărţiţi-vă pe perechi, că e mai palpitant, măi fraţilor! — Mama mea, ce beznă!

— Miruna, tu nu vii? — Nu, rămân cu Lili; vreau să văd dacă mai au nevoie de mine la

bucătărie. — Miruna, mai este apă caldă la ora asta? Aş face un duş… — Nu e decât unu noaptea, de ce n-ar fi? Du-te liniştită. Andrei, nu te-ai

culcat? — Taci, că mama nu ştie, am sărit pe fereastră.

— Vai de mine, eşti tare năzdrăvan! — Îi auzi cum ţipă? Se sperie de ielele făcute de noi… — Se joacă, nu sunt speriaţi cu adevărat, Andrei. Fuga la culcare!

Doamna Irina o să se supere pe mine dacă află că ţi-am ţinut partea. — Hâi! Acum chiar s-a speriat o fată. Şi-au dat seama şi ceilalţi. Auzi cum o caută?

— Andrei, te rog du-te sus. Eu iau o lanternă să le ies înainte. Ţipătul ăsta sigur l-a auzit şi maică-ta. Vrei să te găsească aici?

— Miruna! Aici, Miruna! — Ce s-a întâmplat? Indira, de ce plângi? — Vreau să plec de aici. Nu mi-a plăcut de la bun început locul acesta.

— Termină, dragă, ne strici cheful la toţi. — Nu mai stau aici. Lucian, vreau să mă duci acasă.

— Ce-ai, fă, ai căpiat? Am venit să ne distrăm şi tu te isterizezi? A fost o joacă, ce dracu! — Nu pricepeţi că am văzut…

— Ce-ai putut să vezi? Nişte coceni înveliţi în pânză albă. Foarte mişto, Miruna. — Nu! Am văzut ceva rău, foarte rău.

— Ai văzut-o pe mă-ta. — Lucian, nu vorbi aşa cu ea, este îngrozită, e clar.

— Ce, bă Dariuse, crezi că e prima oară când se isterizează? Asta are sindromu’ ăla… Ştii tu. — De ce plânge domnişoara?

— S-a speriat. Doamna Irina, nouă ne-a plăcut, a fost distractiv, dar ea… Să nu fi băut un pic mai mult… — Aşa, deşteptule, acum mă faci şi beţivă.

— Indira, stai jos aici pe şezlong. Îţi aduc un ceai de tei. — Nu doamna Irina, nu vă deranjaţi. Eu plec acasă. Lucian, vreau acum.

— Bă, vede c-am deschis o bere, nu că acum pe loc.

— Ce, ce e pe mine? Ia-le de pe mine!

— Ho, şezi blând, nebuno! Sunt furnici. Te-ai aşezat fix într-un muşuroi, ce naiba.

— Fiţi atenţi ce de furnici! Sunt enorme! — Ia-le de pe mine! — S-au urcat pe tine de pe tulpina părului.

— Lucian, e ziua ei, nu-i vorbi urât. — Dă-o, mă-ncolo, că prea e nu ştiu cum! Mor când văd atâtea fiţe! — Luaţi-le de pe mine odată!

— Gata, fato, le omor, uite. În loc să beau o bere liniştit, le-o dau lor. Na, beţi fir-aţi ale dracu! Le calc şi-n picioare, eşti mulţumită?

— Vreau să plec acasă! — Te duc, da’ e ultima dată când mai dai ochii cu mine. Miruna, pe unde o iau să ajung mai repede la oraş?

— Stai să-l întreb pe tata. — Cine pleacă atât de curând? Nu v-a plăcut la noi?

— Domnu Claudiu, îmi pare rău, trebuie s-o duc acasă pe Indira, ea e o fată mai specială şi îi place să se afle în centrul atenţiei… — Păi… Bine. Sunteţi cu motocicleta? Atunci o puteţi lua peste deal, pe

la Gâltofani, treceţi prin pădure şi ieşiţi direct la Budeşti, la doi kilometri de oraş. Da’ să plecaţi aşa, noaptea… Domnişoara Indira, sunteţi sigură că n-aţi prefera să vă culcaţi acum?

— Vreau acasă şi-ar fi bine să plecaţi toţi cât mai puteţi. V.

În sfârşit, linişte! Deşi fuseseră doar trei zile la mijloc, ajunsese să creadă că n-o să mai scape niciodată de „încă trei porţii, te rog”, hard rock şi fiţe. E adevărat că încasările erau şi ele pe măsura efortului, însă acum urma

curăţenia; n-avea rost să mai comenteze despre ceea ce găsise prin fânar… Sau că în camerele pensiunii se fumase, iar dozele goale de bere îşi aflaseră un loc

discret după un dulap… Bine că maşinile plecaseră, motocicletele cu motoare ca de avion nu mai împrăştiau aşchii de sunete iritante şi pacea coborâse din nou peste sat.

— Hei! Răspundeţi careva la telefon! Claudiu! Miruna! Nu e nimeni pe aici? Sunteţi fantastici! Trebuie să mă cobor eu de sus ca să răspund. Vin, uite că vin! Alo! Da, pensiunea Hora Ielelor suntem. Bună ziua. Da, sigur, doar eu

sunt gazda. Indira? Mi se pare că a plecat un pic mai devreme… De fapt, a plecat din prima seară… Era ziua ei de naştere, ştiu. Da, cu un băiat pe nume

Lucian. Spuneau că vor să ajungă la oraş… Eu am zis că pleacă, pentru că se ciondăniseră aşa, în glumă, nu, nu era nimic serios! Şi ei ca tinerii, doamnă, se ceartă ca să se împace după aceea. Probabil s-au oprit undeva. Dacă aflu ceva

vă sunăm, da mi-am notat numărul. Numai bine vă doresc! — Doamna Irina, m-aţi chemat? — Da. Era mama Indirei la telefon. Fata aia şi cu Lucian n-au ajuns încă

acasă, iar biata maică-sa îşi face griji. Poate tu ai fi ştiut să-i spui mai bine decât mine ce e cu ei…

— Habar nu am ce poate fi cu ei! Ştiu cât ştiţi şi dumneavoastră. Dacă

stau să mă gândesc, Indira s-a purtat ciudat în seara aceea. Vreau să spun că dacă Lili ar fi avut asemenea toane, n-ar fi mirat pe nimeni, dar Indira e

serioasă… Nu ştiu ce să zic. Voiam de mai mult timp să vă întreb: cum v-a venit ideea asta cu pensiunea horror? — Foarte simplu: ne-am gândit la bani.

— Adică aţi prins-o efectiv din aer? — Când am vrut să cumpărăm casa, nişte vecine binevoitoare ne-au ţinut calea ca să ne informeze că nu e bine să ne investim banii aici; că e loc

blestemat, că s-au petrecut nişte lucruri urâte, chestii băbeşti, înţelegi. Lor le convenea să rămână locul pustiu ca să-şi pască vacile în voie. Claudiu a mirosit

ce potenţial are zona, a tot făcut la calcule, după care am hotărât să profităm de fondurile europene şi să dezvoltăm o afacere de familie. Şi cum n-aveam de gând să creştem animale, am ales o pensiune. Muzeul memorial Nicolae

Bălcescu mai atrage turişti în comună, locurile sunt frumoase, te-ai convins singură, deci nu ne rămânea decât să exploatăm filonul.

— Nu v-aţi închipuit că babele acelea ar fi putut avea dreptate? — Sigur că da! Frankenstein doarme în fânar când nu e plin cu turişti, vampirul Lestat mai ia uneori masa cu noi, iar fantoma unui preot voo-doo e

văzută adesea în nopţile fără lună. Ce zici, Miruna, nu ţi-e dor de mămica ta? Nu vrei să mai mergi puţin şi prin Germania? Că eu una m-am săturat de poveştile tale!

— Ba da. Văd că nu sunt dorită aici, cu toate că am visat să fim o familie. — De ce n-ai vrea să formezi o familie fericită cu mămicuţa ta şi soţiorul

ei? De ce neapărat cu noi? — Nu ştiu. Îmi semănaţi mai mult. — Îţi închipui că-ţi semănăm. Noi suntem oameni normali, Miruna. N-

avem nici un chef de incursiunile tale în paranormal. Ori pe tine tocmai asta te atrage aici. Te-ai înşelat însă.

— Da. Am să mă întorc la Vâlcea. Să nu uitaţi ce vă spun acum: în locul acesta este un puternic curent energetic negativ. Poate poveştile lui nea Florea nu sunt simple invenţii…

— Hai, lasă-mă. Iarăşi sună telefonul! Du-te tu şi răspunde. Sper să nu fie alţi turişti, că înnebunesc! * * *

Doamne, ce insistentă putea fi fata asta! Se ţinea ca scaiul de ei, nu mai pomenise aşa ceva! Vroia cu orice preţ să moştenească pensiunea! Claudiu, el îi

băgase în cap toate prostiile. Chiar! Unde era scumpul ei soţ? Se transmitea vreun meci astăzi? — Cine era la telefon?

— Părinţii lui Lucian. Sunt foarte supăraţi, l-au dat dispărut. Au trecut mai mult de patruzeci şi opt de ore, poliţia îi caută. — Eh, îşi fac de cap într-un motel, pe-undeva, asta-i tot. Mă duc să-l

caut pe Claudiu. Am certitudinea că scumpul de el se eschivează de la curăţenie…

— Miruna, a plecat mama?

— Unde eşti, Andrei?

— Aici! — Aoleu, dac-ar şti maică-ta că-i mototoleşti hainele prin dulap…

— M-am ascuns să văd ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni; pe-urmă o intrat mami şi n-am mai putut ieşi. — Cum adică ce se întâmplă în cameră când nu e nimeni?

— Ştii, am auzit de mai multe ori un zgomot aici. — Aici, în camera ta? — Da.

— Ce fel de zgomot? — Nu ştiu cum să-ţi zic… ca şi cum cineva ar fi vorbit singur, în şoaptă.

Într-o noapte, maşinuţa albastră se plimba pe parchet. De parcă s-ar fi jucat un copil cu ea. — Copilul! Dacă băieţelul pe care zici că l-ai observat privindu-ţi bicicleta

e de fapt… — Ce?

— Hai să ieşim afară, Andrei. Mă tem că aici ne depistează maică-ta. — Mergem la stejarul cel gros din pădure? — Nu. Tata e în pădure, adună ielele. Nu stă degeaba săracu, aşa cum

credea nevastă-sa. Mai bine hai în livadă. Ia zi, Andrei, ce e cu băiatul pe care l-ai văzut în pivniţă? — Nu ştiu. Ce să fie?

— Ţi se pare real? — Vrei să spui că este extraterestru?

— Nu. Încearcă să-mi răspunzi la ce te întreb. Deci acest copil, are consistenţă, arată normal? — Da. Însă eu simt că e speriat.

— Cum simţi? — Am încercat să vorbesc cu el şi de fiecare dată pleacă. Dar înţeleg

cumva în capul meu că el ar vrea să ne jucăm împreună. Atunci, în pivniţă, l-am întrebat ce face, iar el s-a retras într-un colţ întunecat. Mie mi s-a făcut urât şi-am urcat sus.

— L-ai atins vreodată? Ţi-a răspuns? — Nu. Auzi, Miruna, povesteşte-mi şi mie despre uşile de care a pomenit nea Florea.

— De aceste uşi mă tem. Nu cumva copilul să fi venit pe acolo… — Ce uşi pot fi astea?

— Uşi care se deschid spre alte dimensiuni. Spre alte lumi. Sau poate tot spre lumea noastră, dar în alt timp… Sunt portaluri… — Oau! Călătorie în timp! Cum am putea găsi o uşă, Miruna?

— Nu cred că are un loc fix. Eu aş zice că se mută… Este o singură uşă. E prinsă în amprenta acestui loc şi nu se pot deplasa prea mult. S-ar putea ca toate anomaliile de aici să provină.

— Explică-mi. — De când am venit am simţit în curte un fel de energie.

— În curtea noastră?

— Da. Venea dinspre păr. Ai văzut ce furnici mari se plimbă pe tulpina

lui? Apoi, ceea ce s-a întâmplat în baie şi cu bicicleta… — Mama spune că tu ai făcut…

— Nu, Andrei, n-am fost eu. — Te cred. Hai să căutăm uşa! Crezi că este periculos? — Nu, dacă ne luăm nişte măsuri de prevedere. Trebuie să mă gândesc.

Doar că nu mai am timp. Maică-ta vrea să plec. — Eu vreau să stai! — Uite-l pe tata!

— Miruna, haideţi acasă! — Tată, ce s-a întâmplat?

— A sunat un coleg de-al tău, nu te prindea pe mobil. Indira şi Lucian au fost găsiţi. Au avut un accident de circulaţie la Gâltofani, în pădure. Au murit amândoi, nu-mi vine să cred! Le-am spus să nu plece, de ce nu m-au ascultat?

— Doamne! Ce s-a putut întâmpla? Îl sun pe Vicenţiu, poate ştie mai mult; tată mă iei şi pe mine la Vâlcea? Simt că ceva nu e în regulă.

VI — Mamă, s-a întors Miruna! — Da, a venit să-şi ia lucrurile…

— Şi să-mi iau rămas bun de la tine, Andrei. Doamna Irina, pot să împrumut până la Vâlcea o valiză de-a dumneavoastră? — Cea cu care ai venit unde este?

— A luat-o mămica în excursie. Înainte să plec, m-a sunat să mă întrebe de ea şi a trebuit să i-o duc.

— A venit mămica? — Da, s-a dus cu Hans în deltă. — Şi la înmormântare cum a fost?

— Dacă vă interesează elementele de senzaţional, v-am adus ziarul de Vâlcea.

— Ia te uită! „Moarte misterioasă la Gâltofani”. I-auzi, Claudiu: „Satul cunoscut până acum numai din cauza alunecărilor de teren, devine cadrul sumbru al unei tragedii încă neelucidate.

În dimineaţa zilei de 26 iunie, anul curent, Zamfirescu Daniel, domiciliat în localitate, a anunţat la numărul de urgenţă 112, că pe drumul judeţean 6, la kilometrul 8, în mijlocul pădurii Grui, se află două cadavre întinse în afara

părţii carosabile, la lizieră. Echipajul Poliţiei Rurale sosit la faţa locului a constatat adevărul celor relatate, iar medicii de pe ambulanţă au confirmat

decesul celor doi tineri, care, după verificări, s-au dovedit a fi Indira M., studentă, şi Lucian D., fără ocupaţie. Vehiculul cu care se deplasau tinerii, o motocicletă Harley-Davidson, se

afla parcată alături, ceea ce exclude ideea unui jaf. De asemenea, nu existau urmele unei posibile coliziuni, cele două corpuri neprezentând traume vizibile. În speranţa că organele în drept îşi vor face datoria şi vor dezlega

misterul, pedepsind pe eventualii vinovaţi, ne exprimăm regretul pentru cele întâmplate şi transmitem pe această cale condoleanţe îndoliatelor familii.”

— Ei, Dumnezeu să-i ierte! Miruna, tată, cred c-a fost jale mare la cimitir.

— Nu se poate spune în cuvinte.

— Şi asta-i tot? Nu s-a aflat care a fost cauza decesului? — Doamna Irina, dacă încep să povestesc ce-am aflat, mă veţi învinui

iarăşi de elucubraţii. — Zi, dragă, ce ştii? Vrem să auzim, în fond bieţii copii au fost la noi în casă, i-am cunoscut…

— Autopsia a descoperit cauza decesului: Indira şi Lucian au murit înecaţi. — Înecaţi? Mâncau pe motocicletă, s-au oprit să mănânce?!

— Nu. Înecaţi cu apă. Aveau plămânii plini cu apă. — Cum e posibil? Cu cine erau ei certaţi? Asta e o reglare de conturi!

— Irina, baţi câmpii rău de tot! — Ce, crezi că nu e posibil? Am văzut într-un film. — Excluzând amănuntul că nu văd nici un criminal autohton să meargă

cu imaginaţia până într-acolo, notează că au plecat inopinat; cu o oră mai devreme nu ştiau nici ei înşişi că vor pleca. Cine să stea pe marginea drumului

să-i aştepte ca să-i oprească şi să-i înece. — Irina, Lucian nu e cumva cel care a înecat cu bere furnicile de la rădăcina părului?

— Ba da, tată, n-am încercat eu să vă spun că locul acesta nu e bun? — Miruna, îmi pare bine că pleci! Du-te şi fă-ţi bagajele. — Am dispărut.

— Irina, te-ai gândit vreodată că eu aş dori s-o am pe Miruna lângă mine? Ţi-ai pus, măcar în treacăt, problema că deciziile tale unilaterale sunt

de-un egoism feroce? — Nu fi patetic, dragă. Din păcate, o poţi vedea la orice oră. Cât despre egoism, am altă părere: de ce ai avea tu dreptate cerându-mi mie să accept

prezenţa unui copil al tău dintr-o căsnicie ratată? — Bun, încă o discuţie încheiată ca de obicei.

— Ştii ce, Claudiu? Te rog să nu mă stresezi! Se ocupă turiştii cu asta, fii liniştit! Că dacă erai bărbat, ai fi avut un serviciu suficient de bănos ca să-ţi permiţi să mă ţii pe mine acasă, nu să mă faci sluga oricărui prost cu ceva

bani. Tu însă nu mă mai iubeşti! — Era o replică frumoasă într-o piesă de teatru: te iubesc şi lasă-mă dracului în pace!

— Sigur că da. Mă duc să pregătesc masa pentru domnii istorici. Tu relaxează-te.

* * * Aşa stăteau lucrurile cu Claudiu: dacă făceai un singur compromis mititel, imediat el se pregătea de pasul următor, până te trezeai acceptând

lucruri la care nici nu te gândisei; de la un simplu „ce-ar fi s-o luăm pe Miruna la noi ca să te ajute?”, ajunseseră la probleme de succesiune şi coabitare! Fir-ar să fie! În bucătăria asta era mereu aer închis! De câte ori nu-i spusese lui

Claudiu de-un ventilator… Degeaba. Iar ideea de a-i vedea în jurul mesei pe cei şase turişti îi evoca scoaterea unei măsele. Era vară şi până la urmă era firesc

că pensiunea să fie plină, dar sperase măcar la câteva zile de respiro după

plecarea rockerilor. Bătrâneii aceştia pensionaţi, a căror medie de vârstă

depăşea sută, erau liniştiţi, nimic de zis, dar la masă aveau tot felul de pretenţii. Ar fi fost indicat să mănânce Andrei înainte, că până mestecau

centenarii, murea de foame copilul. — Andrei! Andreeei! Treaba lui. Dacă umbla brambura prin livadă, n-avea decât să aştepte.

Spera să mai aibă o faţă de masă călcată… — Doamna Irina, am venit să vă spun la revedere. — Miruna, în ciuda părerii pe care presupun că ţi-ai format-o, să ştii că

poţi să mai vii pe aici, chiar dacă nu vei sta prea mult. — Am înţeles. Mi-am luat tabloul de pe hol. Deşi aş fi preferat să n-o

faceţi, până la urmă îmi place băieţelul pe care l-aţi adăugat sub păr. — Ce-am făcut? — Tata a spus că dumneavoastră…

— Eu nu pictez. N-am asemenea talente. — Tata nu, dumneavoastră nu, atunci cine?

— Pe Andrei l-ai întrebat? — Nu ştiu unde este Andrei; l-am chemat să-mi iau rămas bun, dar nu e de găsit. Oricum, asta nu poate fi mâna lui. E pictat cu mare fineţe, aproape ca

un colaj… Vroiam să vă întreb ce vopsele aţi folosit de au efectul acesta. — Miruna, te rog să mă scuzi, îmi vin bătrâneii la masă şi eu nu sunt gata. Dacă nu e totul perfect, comentează ca ieri, când un şniţel li s-a părut

cam tare şi m-au întrebat dacă vaca respectivă nu cumva păscuse pe păşunile Indiei pe vremea când se scria Mahabharata… Sunt istorici, ţi-am spus?

— Atunci rămâneţi cu bine, aveţi grijă… — La revedere, Miruna. * * *

Doamne, ce zi plină! Istoricii nu au măsura timpului. Au stat la masă două ore şi jumătate ţinând-o pe ea în stand-by fără milă. Şi pe deasupra, le-a

plăcut atât de mult, încât şi-au mai făcut o programare pentru un week-end peste o lună. Dacă pensiunea lor avea să intre în circuitul turistic al caselor de ajutor reciproc ale pensionarilor, ea, Irina, era gata să declare cu mâna pe

inimă că se va lăsa de meserie. Ce pretenţii poţi avea de la oameni ale căror diviziuni temporale erau evul, era, secolul? Da’ unde putea fi băiatul acela? Şi-a făcut prostul obicei de-a hoinări fără

rost. Şi se plimba cu burta goală… A! Se făcuse cinci după-amiază. Întrecuse orice măsură! De data asta, avea să vadă el! I-auzi! S-a întors şi Claudiu de la

oraş. Pune-te masă din nou! — Irina, vezi că am mai luat două torturi de îngheţată. Pune-le repede în congelator. Am o ladă de bere; o duc în pivniţă toată sau îţi mai las şi sus

câteva? — Du-le jos, că domnii mei n-au liber de la neveste pentru băuturi… Cum pun mâna pe-o sticlă, ele încep un necrolog.

— Mda. Andrei?

— Sunt foarte supărată pe el! A plecat de dimineaţă şi nu s-a mai întors.

N-a mâncat nimic pe ziua de azi. Va trebui să ai o discuţie serioasă cu el. Sper să nu mă contrazici când îl voi pedepsi.

— De pe partea mea, îl poţi pedepsi, dar explică-i şi de ce. Mă duc să-l strig din spatele casei; precis se joacă în pădure. — Irina, băiatul nu este în pădure. Am găsit însă şepcuţa de soare şi

săndăluţele lui la tulpina unui stejar. Sun-o pe tanti Lenuţa să vezi dacă nu cumva s-o fi dus pe la ea… Eu mă duc în grădină de vale să-l caut prin vecini. S-o fi jucat cu vreun copil şi-a uitat să mai vină.

— Andrei! Andrei! De ce simţea un junghi rece în dreptul inimii? Sună la toate numerele de

telefon pe care le ştia prin sat, deşi avea sentimentul indefinibil că o face în zadar. Apoi formă numărul de telefon al şefului de post. Somnoros, acesta îi promise că va trece pe la ei mai târziu, că nu trebuia să se alarmeze inutil, că

probabil băiatul era la scăldat, la râu… Acolo dispăreau copiii din zonă vara… Puse receptorul în furcă exact în momentul când intră Claudiu.

— Irina, telefonează la poliţie! — Tocmai cu şeful de post am vorbit. Zice să stăm liniştiţi, că precis e la baie, la Topolog. Atunci de ce simt eu că mi-e rău?

— Lasă-l dracu’ de tâmpit! Sun la 112. — Ce ţi-au spus? — Au luat notă.

— Claudiu, mi-e atât de frică! El n-a făcut niciodată aşa ceva. Ştii că ţi-am şi spus că-mi place pentru că era responsabil?

— Mă mai duc o dată în pădure. Poate s-o fi dus înspre Grui, pe la fântâniţă… — Doamne! Vreau să vin şi eu, dar n-are cine le da de mâncare

boşorogilor. Bine că pleacă mâine! — A venit o maşină!

— Poate l-a adus cineva. — Bună seara, la dumneavoastră! Şi? A apărut boţogaşul ăla de băiat? — Domnu’ şef, mă bucur că, în sfârşit, v-aţi hotărât să veniţi.

— Haideţi, doamnă, că nu ierea căzu să daţi alarmă la 112… Eu ziceam să mai aşteptăm să vedem dacă n-o apărea… Ştiţi cum sunt băieţii… pe căldura asta s-o fi dus la râu cu alţi hăndrălăi.

— Domnu’ Ghiorsilă, poate nu ştiţi, dar în cazul dispariţiei copiilor, primele ore sunt hotărâtoare; nu se aşteaptă ca în situaţia adulţilor.

— Gata, păi eu ce ziceam? Ietă, chemai nişte voluntari de la bar să-ncepem căutările. Da’, dacă se întunericeşte prea tare, lăsăm pe mâine dimineaţă, că e meci şi oamenii se duce pe la casele cui le are… He, he.

— Domnule, dumitale îţi arde de râs? Duhneşti a bere în timpul programului şi… — Ascultă, doamnă, măsoară-ţi vorbele, că de nu îţi dau un

advertisment, auzi? Nu ie cazu’ să-nveţi d-ta organele ce tre’ să facă. Imediat vă scriu un proces verbal dă constatare… Un’ mi-o fi picsu?

— Dă-te-ncolo de beţiv ordinar cu pixu mamii tale! Mie mi-a dispărut

băiatul şi tu îţi cauţi pixu! — Ascultă, domle… Pentru injurie…

— Irina, am plecat. Uite că mai vin nişte băieţi. Periem toată pădurea cât mai avem lumină. — Nici nu-mi vine să vă dau ziua bună, doamna Irina, când vă văz aşa de

amărâtă. Că numa’ Ăl de Sus o şti câte lacrimi vărsarăţi până amu de-aţi albit şi la păr! — Ce să fac, Mărioaro, nu mă pot împăca fără Andrei.

— Cât să fie de când a dispărut? — Au trecut două săptămâni.

— Tare greu vă este! C-o venit răul aşa neaşteptat, întocmai ca la noi când o murit maica mea, Dumnezeu s-o pomenească. De-o omorât-o Leana surdo-mută.

— E greu, Mărioară, atât de greu, că eu nu mai pot îndura. Îmi amintesc cum vorbea cu mine, cum zicea c-o să se facă om de ştiinţă când va fi mare… Îi

cumpărasem un microscop… Îl ţineam ascuns ca să i-l dau de ziua lui… Acum cine ştie cine mi-l chinuieşte, cine-şi bate joc de sufleţelul lui… Că de l-aş găsi pe omul care mi l-a luat, i-aş scoate ochii cu un cui înroşit în foc; i-aş…

— Irinucă, fata mea, nu vorbi, mamă, cu păcat. Poate e voia Domnului. — Dacă Dumnezeu vrea să sufere copilul meu nevinovat, atunci… — Taci! Taci! Nu huli, că Dumnezeu e singura ta nădejde. Da’ unde e

domnu Claudiu? — S-a dus la oraş să lipească afişe pe stâlpi. Poate l-a văzut cineva pe

puiul meu. — Nu mai plânge, că mori. Zici c-aţi căutat peste tot? — Peste tot. E dat în urmărire.

— De, mamă, vi s-a spus că nu e bun locu’, n-aţi vrut să ascultaţi. — Nu începe şi dumneata Mărioaro, cu poveştile nebunei ăleia de

Miruna. C-a venit şi-şi dădea ochii peste cap pe aicea ca să-l impresioneze pe bărbatu-meu că vezi Doamne, ce mult îşi iubeşte ea frăţiorul! Am dat-o afară în şuturi pe mătrăguna naibii, că am auzit-o eu odată când îi spunea lui Andrei

tot felul de prostii despre nu ştiu ce zeiţă. Acum venise că e dracu ştie ce lângă părul din curte, că acolo a simţit ea o energie, că de-aia a apărut imaginea lui Andrei în tablou…

— Gata, gata, doamnă dragă. Nu vă mai inervaţi. Eu ziceam să vă spui ceva, da’ nu ştiu de nu vă fac mai mult rău…

— Zi! — De ce nu încercaţi să vorbiţi cu baba Mitra? — Cu ce mă poate ajuta o babă?

— A uitat-o Dumnezeu, doamna Irina. E afară din timpu’ iei, că aşa mai glumeşte Ăl de Sus. Da’ e văzătoare cu duhu’, află lucrurile cele pierdute şi ştie înainte ce-a să fie.

— Prostii. — O fi cum zici dumneata, da’ ea l-o găst pe Ionuţ al Oacăi mort în puţ şi

ştie gându’ omului măcar că n-o mai ieşit din curte de cincizeci de ani. Poate te

îndrumă încotro s-o iei după copilu’ matale. Sau poate nu crezi… Noi aici ştim

de farmece şi descântece şi ştim a ne feri de rău, cât de cât, că puterea răului e mare, iar noi fiinţe slabe… Ehe! Dac-ai fi auzit tălică de Licuricioaia!

Fermecătoare ca ea nu mai găseai. — Merg, Mărioaro, merg şi-n iad pentru băiatul meu. Du-mă la babă. VII

— Înc-un pic şi-am ajuns, doamna Irina. Văz că v-a fost greu să urcaţi pân-aici. — Nu, mă gândeam că sunt caraghioasă; ce-aştept eu să-mi spună o

babă? — Poate n-a avea nimic a vă spune, da’ dacă are? Apoi nu vreţi s-aflaţi?

— Ba da, Mărioară. Cum trăieşte bătrâna asta aici în mijlocul pustietăţii? Cine are grijă de ea? — Domnu Dumnezeu o are în pază, că ai ei au murit toţi. Mai urcăm şi

noi, Onela şi cu mine, da’ mai rar. Vine mai des Măria lu’ Nae. Ne e urât, ce să facem? Că n-o fi uşor de cea care-a găsi-o ţapănă.

— Bine, dar are nevoie de mâncare, de-un spălat, de-o curăţenie… — Mitra trăieşte cu poame şi apă. N-a mai băgat în gura ei carne de zeci de ani. O duce tot într-un post şi-o rugăciune. O cămaşă curată îi aduce Măria

şi-o primeneşte sâmbătă seara, duminica după leturghie vine părintele s-o cuminece, că i-a intrat babii în cap să nu moară neîmpărtăşită. O mai boscorodeşte părintele că-l pune să urce coasta în loc să plece la masă la

doamna preuteasă, da’ n-are ce-i face, că de-o află moartea nepregătită, de la el va cere Domnu preţul sufletului. Şi-apoi vin cei ce au nevoie de-un cuvânt de la

ea. Ietă casa! — Acolo… — Vă miraţi, doamna Irina? Vi se pare mică, ai? S-a mai derăpănat în

atâţia ani, ce-i drept, da’ să ştiţi că aşa trăiau moşii noştri: o cameră şi-o tindă, în care ereau toţi de-a valma. Vara dormeau afară, iarna se înghesuiau să

scape de ger. Hai înuntru, cu curaj! — Bună ziua, lele Mitră! Ietă, pe cine ţi-adusăi! Dânsa e doamna noastră, care e patroană.

— Bună ziua, tanti Mitra. — Mulţămim dumneavoastră, da şedeţi. Tu iaşti, Mărioară, ai? — Eu, eu. O adusăi pe doamna Irina că are un necaz mare.

— Îmi zăceam io că no-ţi vinitără icişi degeaba. — Tanti, ţi-am adus nişte lapte.

— Mulţam, da’ be-l tălică, poate ţ-o topi verinu’ ce-l ai la irimă. — Ce zice? — Lasă, n-o luaţi în seamă, că mai ie şi ea scorţoasă câteodată. Lele

Mitră, doamnă are casă la Linia Hanului, ştii mata. Are loc de primire pentru oaspeţi, pricepi? Acu’ e supărată că i-a dispărut băietu’. Ziceam că poate deschizi psaltirea pentru dumneaiei să afle ce are de făcut.

— Desluşesc năcazu’ în ochii muierii, maică. Irina te cheamă? — Da, mamae. Trăieşte copilu’ meu? Unde e? Plătesc oricât ca să aflu

ceva.

— Leapădă-te de Satan!

— Hai, Mărioaro, că-i nebună, bate câmpii… — Ascultaţi ce vă zice, fără supărare.

— Văzuşi, fata mea, că tălică te îngreunezi la suflet aflând adevărul? Satan sălăşluieşte-n irima tălică, Irino. Văz mândrie, şicană şi pizmă în adâncu sufletului. Şi n-o fi icişi tata-l minciunii? Leapădă-l!

— Ce să fac, ce vrea? — Zi că te lepezi. — Bine, mă lepăd, mamae, dar…

— Geaba agrăieşti din limbă, fata mea. Deştidă-ţi irima de vreai a pricepere ce ţi-oi spune.

— Tanti Mitra, trec printr-o nenorocire. Mărioara crede că mă poţi ajuta să-mi găsesc copilul. Andrei al meu trăieşte? — Şazi şi m-ascultă. Nu vrusăi a te ocărî. Doar a-ţi încropi început bun

în cuget pentru ce-ai afla. Văz că veni vremea ce-o aştept, vremea să desluşăsc taina cu carea trăii în cuget de prin tinereţă. Că vreme iaste să ţeşi şi vreme să

deşiri, vreme iaste să taci şi vreme să grăieşti… — Nu te întinde, mamae, că doamna e nerăbdătoare să afle. — D-apoi icişi prin părţile noaste o fost loc de popas la care şi cruciş de

drumuri. Că pi-cilea trecea tot omu’ când apuca spre târg la Vărzaru, ori cari vineau dinspre răsărit scurtau pe la noi ca s-ajungă la mânăstiri la Surpatele, Govora şi Dintr-un Lemn… S-o fost ridicat on han pentru drumeţi, unde să

cinstească on pahar şi s-adape dobitoacele. Şi s-o dus buhu locului, şi tăţi zicea că fac popas la Linia Hanului, de-o rămas numele şi până azi. Şopteau ăi

bătrâni că şi haiducii lu’ Jianu s-or fost perindat pe la han, da’ asta-i altă vorbă. Destul că-n timpu’ când coptilăream io, ierea stăpână peste han o femeie

tineră şi frumoasă de i se dusese vestea. Mulţi ogoiau goana cailor şi intrau a da bineţe cerând on urcior de vin anume ca s-o vază. Îi zicea Ileana iei şi pe

drept se minuna lumea, că ierea tare frumoasă. Poci a spune şi io, carea o zăream des, cum aveam bordeiu’ o ţârică mai la deal. Aprigă muiere o fost Ileana. Niminea nu-i sta-n cale şi mâna slugile cu gârbaciu’ şi cu mână de fier.

Zicea babele că strânsesă mult bănet, da’ ce folos dacă n-avea om lângă ea s-o-ncălzască? Io ieream coptilă, nu mai ştiu cum s-a ivit Ileana la noi, sau cum s-a făcut de-avea ia on prunc făr’ s-aibă bărbat… S-a fi săturat muierili s-o tăt

ocărască, ori că ie nu le punea la irimă… Ş-o crescut măricel băietu’ iei şi-erea leat cu mine. Ionuţ îi zicea. Mă mai jucăm cu iel când mergeam cu vacile la

imaş; mi-aducea subt cămeşuţă colăcel cu brânză dulce furat din cămările mă-sii… „Na, Dumitră, zicea, că io mi-s sătul de-ăstea. Da’ mi-i cânta un cântecel sau mi-i spune o poveste cu vântoasele”. Mânam vitele la umbră să pască la

răcoare, iar noi ne aşezam sub sălciile cele pletoase de pe prundu’ Topologului. Îi cântam şi povesteam cu drag, iar seara nu ne-nduram a plecare. Toate până-ntr-o zi când s-o auzit că Ileana de la han ş-a găst on drăguţ.

Venisă la conac, la boieri on neamţ să dreagă otomobilu. Boier Mândrea l-o fost oprit să mai zăbovească, de teamă să nu se strice maşinăria din nou. Avea

nume ciudat, săracu, pocit, că noi nu-l puteam rosti, dară iel ierea tare mândru

bărbat: nalt, cu păr ca paiu’, cu boiu chipeş, lat în umere. Înturnau capu’ după

iel fetili de măritat şi chiar şi nevestili. Neamţu’ n-avea ochi decât pentru Ileana. Ierea de-ajuns să-i vezi laolaltă şi sâmţeai în aer scântei, atâta foc mocnea în

irimile lor. Patima din iei o cântau lăutarii sâmbătă seara când se încingea joc la han, de sărea arcuşu’ pe cordile viorii şi zbârnâiau cobzili, iar ţambalu’ n-avea hodihnă…

He, he ce veselie, ce voie bună! Şi mustăcea lăutaru’ ăl bătrân când Ileana mai turnă o cană de vin la oaspeţi… Se cugetau muierili că-l împământenim pe neamţ şi-l facem de-al nost, i-om spune Gheorghe.

Păsemne aşa cugeta şi Ileana carea se cutremura întâiaşi dată de fioru’ dragostei. Dară n-o fost scris a fi învoială curată între cei doi. Că neamţu’, în

loc a o cere de nevastă după lege, se mulţămea s-o strângă-n braţă la horă, încalte că videa că moare muierea de dor. Aşa o deprins Ileana drumu sus în deal la Licuricioaia, care sălăşluia colea, lângă on păru bătrân, într-on bordei

de chirpici. Vestită fermecătoare ierea ţiganca, de vineau la ie oameni de la depărări să-şi spuie oful. Ierea meşteră la ghicit, că-ţi afla ursita în bobi, în

cărţi sau în palmă. Tăt ie scotea argintu’ viu, blestema doru’ de măsele şi vindecă arsurili. Pe-nserat se iţeau în pragul iei fetili fără noroc la măritiş să le facă de dragoste. Aduceau neapărat o găină neagră pe care o tăia ţiganca sub

păru din bătătură şi lăsa sângili să să scurgă în timpu’ ce mormăia on descântec vechi. Apăi făcea on benghi în fruntea fetii cu tină pe care se lăţise sângili jertfei. Negreşit, la câşlegi, fata se mărita, că ierea săracă, sau de ierea

slută, îşi găsea soarta iei. S-o fi socotit în sineşi Ileana ăst feliu să facă şi ie. Ce-o fi fost, ce nu, o

întorcea mereu ţiganca, vezi ierea vrajă grea, că Ileana vrea de soţ on bărbat anume, nu pe oareşcine. O scos hangiţa taleri de supt saltea, o dus mai multe găini negre, dară focu’ ce-o mistuia pi-năuntru n-avea astâmpăr şi

fermecătoarea nu-i găsea leac. Ce s-or fi vorovit, ce lucru groaznic i-a fi strecurat ţiganca Ilenii, nimini nu poate a ştire. Drăcuşoru’ de-mplinea

poruncile fermecătoarei cerea preţ mare. Galbină la faţă o îmblat Ileana câteva săptămâni şi cu muta-n gură. Nu-i mai intra niminea-n voie. Apăi s-o zvonit că pleacă neamţu’, după boieri, la

capitală. Atunci o trecut on trăsnet prin sufletu’ Ilenii şi s-o zbuciumat fără somn o noapte întreagă. A doua zi or aflat-o zorili cu hotărârea luată şi cu toate fereştile hanului înnegrite ca de fum.

Seara ceea mă trimeasă maica să târguiesc gaz de doi bani, că nu se mai afla nimic pe fundu’ lămpii. Se făcuse târziu, da’ nu mi-erea urât, că vă spusăi,

aveam bordeiu’ la o zvârlitură de băţ de han. La han, închis. Obloanele lăsate, zăvoru’ tras. Io, fiind de-a casii, am luat-o pe potecuţă la deal, unde ştiam că mai are coana Ileana neşte ostreţe cu orătănii. Aveam să-i zic frumos seară

bună şi s-o rog să deştidă să mi-i dea gaz, că nu se cădea să stăm făr’ de feştilă. Pe când m-apropiam de păru din deal, auz aşa, on bocet plin de

deznădejde. Mi se făcu irima cât on purice, da’ mă dădui în lături din cărare să nu fiu ginită la lumina lunii. Plângea on coptil, on glas cunoscut, apoi mă

dumirii în sinemi că tre’ să fie Ionuţ, băietu’ Ilenii. M-am adunat niţel cu firea şi

am mai făcut doi-tri paşi. De după on rug des videam bine de tot ce se petrecea.

Faptă groaznică şi urâciune înaintea lui Dumnezeu! Şi azi mă căiesc că n-am dat glas să vină sătenii să le descopere pe nelegiuite! Dară îngheţasem stană

că-mi părea că s-o fost deştis borta iadului înainte-mi. Licuricioaia şi Ileana legaseră fedeleş băietu’, pă Ionuţ, şi se luptau să-l înghiză într-o ladă ca cele de zestre. Plângea sărăcuţu’ şi zicea: „Măicuţă, măicuţă, aibi milă, c-oi fi cuminte,

nu te-oi mai amărî, da’ numa’ nu mă băga colea!” Ileana tăcea şi nici nu privi ultima oară chipu’ băietului când ţiganca trânti capacu’ deasupra. Atunci desluşi io că pată întunecată de la picerili lor nu ierea o umbră, ci o groapă

săpată pe măsura cufărului, în carea şi sloboziră lada cu funii. Nu puteam să-mi cred ochilor o atare mârşăvie şi aşteptam din clipită-n clipită să scoaţă

băietu. Da’ iele apucară douauă lopeţi şi porniră cu nădejde s-acopere borta. Glasul lu’ Ionuţ s-auzea tot mai înfundat. Mă îmbărbătam a strigare, când am văst aievea în spatele celor muieri o măgăoaie neagră cu ochii roşi ca făcliile.

Rânjea şi ţopăia şi făcea tăt felu’ de semne deşuchete. M-a fi vrăjit Satan, că nu am mai mişcat de teamă, iar limba mi s-a-ncleiat în ceriu gurii. Le-am văst cum

or tras pământu’ pă loc, cum or preserat frunză şi năsip să nu să cunoască şi-or plecat care-ncotro. Abia atunci, m-am ţinut după paşii Ilenii la vale să nu rămâi singură-n cel loc lângă păru’ blestemat. Am ajuns acasă fără gaz şi

tremurând din toate mădularili, de biata maică o fost crezut că m-or luată frigurili. A doua zi s-o vestit c-o dispărut băietu’ Ilenii. Hangiţa cea spurcată

povestea cui vrea s-o auză c-a plecat ficioraşu la scăldat şi n-a mai vinit. Jăndaru l-o cătat pe prundiş la Topolog, da’ neaflându-l, o zis să se facă slujbe

s-aducă apele trupu’ la mal. Aistea mi le-o povestit maică, că io zăceam beteagă. După şase săptămâni i-o făcut lu’ Ionuţ slujbă de îngropăciune şi-o bocit mă-sa cu trei rânduri de lacrămi. S-o muiet irima neamţului de atâta

suferinţă şi n-o mai plecat cu boierii; o mas la han, iar după alte patruzeci de zile o cerut-o de soaţă pe Ileana. S-or luat şi-or trăit unu cu altu’ până la

moarte. Or avut on coptil cam negricios ce le-o scos sufletu’ de neastâmpărat ce ierea. Cum ieream măricică pe vremea ceea, or dorit a mă plătire să am grijă de iel, da’ io nici n-am vrut să auz, de m-o făcut maică în feliu şi chip, ocărându-

mă că nu muncesc pentru on ban câştigat lesne. Urmaşii băietului ăla, de-i ziseseră Sebi, trăiesc şi azi la Linia Hanului. Unul din iei a murit de vreo şase-şapte ani, Nelu îl chema, ierea tâmplar, îl ştii,

Mărioară… Licuricioaia se povesteşte că şi-a aflat sfârşitu’ înecată în lacu’ de pe dealul celălalt, de-i zice Lacu Dracului. Io însă crez că ia îi tăt pi icişi, cătând să

prinză şi alte suflete vinovate în năvodu’ lu’ Satan al iei. Aiasta o fost taina ce mi-o întunecat viaţa şi căinţa c-am tăcut mă urmării pân-acu.

Iar tălică, doamna Irina, dă-ţi drumu şi spală-ţi irima cu lacrămi, deprinzând bunătatea şi răbdarea. Băietu matale nu li-i mai videa între hotarele ăstei lumi. Mângâie-te cu gându’ că iel n-a suferit, că nu e în loc rău şi

că dincolo de viaţa d-icişi l-ăi afla cum l-ai perdut. Unde-i iel amu, i s-a părea c-a trecut o zi sau două fără tălică, că se joacă cu Ionuţ. Că pentru cei

nevinovaţi rânduieşte Domnu căi de scăpare, iară pe cei mânjiţi într-ale răului

i-a arde în foc. Atât avusăi a vă spune şi tălică Mărioaro, potriveşte să vină părintele

vineri să-mi facă maslu şi să mă cuminece, c-am să moriu şi mai mult n-am a-l supăra. * * *

EPILOG — Iubitule, stai mai încet, uite ce frumos e pe-aici! Mie mi se pare superb locul, la Vlădeşti, după ce că s-au înghesuit casă lângă casă, mai este şi scump

terenul. — A! Mia cara, eu spus la tine nu e bani de caza…

— Ba da, vreau o căsuţă pitorească de vacanţă, unde să putem veni doar noi doi. Să ne giugiulim departe de ochii scorpiei de nevastă-ta. Uite! Sus pe deal! Vezi căsuţa albă?

Talent. Prima oară s-a întâmplat anul trecut prin aprilie. Veneam de la şcoală cu

maşina, într-o zi călduţă, plină de zumzet de albine şi nori leneşi. Îmi spuneam că aş putea parcurge şi pe jos distanţa de doi kilometri, mai ales că vremea se îndreptase şi era atât de frumos. Ştiam totuşi că n-o voi face. Mergeam cu

maşina, aşa eram scutită să dau ochii cu lumea… Întotdeauna am fost puţin sălbatică, puţin prea sensibilă la opinia celor din jur… nu că mi-ar fi păsat efectiv de părerea ţăranilor de aici, dar… Mă sâcâiau. De când murise tata şi

rămăsesem singură în casa dintre dealuri, am simţit multe priviri atârnând prelung de umerii mei. Ce mă făceam singurică, sărăcuţa de mine? Şi de ce nu

mă căsătoream? Astea erau întrebări pe care nu le îndrăznea oricine, e drept. Dar îmi fuseseră puse măcar o dată… Cabina strălucitoare a Fordului era ca o capsulă protectoare ce mă ajuta

să glisez nestingherită de acasă la serviciu şi înapoi. În acea zi, aproape ajunsesem şi mai aveam de urcat doar drumeagul ce

se termina în curte la mine. Brusc, am frânat, întâmpinând un obstacol perfid: un lanţ întins de-a curmezişul, barând trecerea. Iar la capătul lanţului, un cal. Cine priponise animalul pe carosabil? Şi mai ales pe pământul meu? Ştiind că

voi trece pe acolo cu maşina la întoarcere? Eram blocată. Ori coborâm şi abandonam maşina pornind pe jos, ori aşteptam ca posesorul celuilalt mijloc de locomoţie să vină să-l recupereze pe al lui. La prima variantă am renunţat de la

bun început: mi-era frică de cal. Am preferat să dau automobilul în spate, ieşind din zona de acţiune a copitelor, după care mi-am fixat palma apăsat pe

claxon. Iar şi iar şi iar. Vroiam să ajung acasă. După zece minute tensiunea mea arterială era foarte mare. Furie neputincioasă. Asta simţeam clocotind în toţi neuronii mei sau în alte organe

responsabile cu propagarea nervilor. La cotitură uliţei şi-a făcut apariţia mergând agale un moş din zonă; mi-era vag cunoscut sub numele de Finu Gheorghe. Apropiindu-se, a început să-şi exprime din plin indignarea pentru

atitudinea mea ofensatoare: — Ce-ai, taică, de şcoli şi morţii? De la tălică aşteaptă lumea o ţâră de

bun simţ.

— Bine, nea Gheorghe, dar ce caută calu-n drum? Eu cum să trec cu

maşina? — Ei, domnişoară, o luai uşor pe lângă el.

— Calul se sperie, îmi putea sări pe capotă. Aveai bani dumneata să-mi plăteşti reparaţiile? Şi plus de asta, eşti cu cal cu tot pe pământul meu! — Iacă, ce-ţi făcu că păscu o ţârică iarbă? Neagră mai eşti la inimă,

cuconiţo! — Ia-ţi animalul şi pleacă sau chem poliţistul. — Cu doi pumni de pământ se astupă orice gură, să ştii, domnişorico!

Hai, că nu-ţi luai pământu-n picioare, ho, că plec! Am ambalat motorul şi-am demarat scrâşnind. Acasă, am încercat să mă

calmez: masa de prânz, o cafea, cartea începută de două zile. Dar seara, înainte să adorm, scena mi-a revenit în minte. M-am enervat din nou. Dimineaţa uitasem totul, de aceea am fost uimită când am văzut la

răscruce un cal mort. Semăna foarte bine cu calul de ieri, putea fi chiar acelaşi. Abia când m-am întors de la şcoală, o vecină mi-a confirmat: era calul lui nea

Gheorghe. Mi-a părut rău. Bietul animal, nu se făcuse vinovat de nimic… Stăpânul însă…

În ziua următoare, fiind sâmbătă, am stat acasă. Spre seară, aud goarna. E obiceiul satului ca atunci când moare cineva, clopotarul să meargă pe uliţe suflând în trompetă. Mă rog, e treaba lor dacă nu sesizează cât de grotesc e acel

sunet… Duminică, pe la amiază, mă strigă la poartă tanti Ioana: — Domnişoară, auzirăţi?

— Ce să aud? — Muri Finu Gheorghe. — Ce-a păţit?

— Ei, Dumnezeu să-l ierte, nu trebe să puneţi la inimă ce vorbeşte oamenii…

— Tanti, nu înţeleg. Ziceţi odată care-i problema! — De, maică, zice nevastă-sa că-l inervaşi tălică, muri de inimă rea. Grozav! Nu eram sigură cine enervase pe cine. Şi, trebuie să recunosc,

am simţit o satisfacţie. Nu, n-a fost bucurie! Însă mi-am amintit de enunţul acela cu cei doi pumni de ţărână. Nici măcar atunci nu mi-am dat seama.

N-am priceput nici când, rămasă fără benzină, m-am dus pe jos la şcoală şi era să fiu muşcată de un câine. Care n-a mai apucat să-mi sfâşie pulpa,

fiindcă a căzut la pământ zbătându-se. Am înţeles cum stau lucrurile, în noaptea când cineva a încercat să intre peste mine în casă. Ştiau toţi că locuiesc singură de aproape un an. Îmi era

frică, dar n-o mărturisisem, aveam oroare să fiu compătimită. Undeva, în sufletul meu, prevăzusem că până la noaptea fatidică nu era decât o simplă problemă de timp.

Întâi am auzit paşi în curte. Am stins toate luminile şi-am dibuit în sertarul de la bucătărie toporişca de spart oase. Telefonul mobil n-avea semnal

din casă, din păcate. Ar fi fost o variantă care nu mi-ar fi murdărit mâinile…

Aşteptam după uşa dormitorului cu respiraţia şuierătoare şi inima

bătând să-mi sară din piept. M-am gândit c-o va auzi. Mi s-a părut că broasca uşii de la intrare scârţâie. Am strâns pleoapele. Începuse să mă doară capul

rău de tot, cu pulsaţii de intensitate. Respirăm şuierând. Mă va auzi, mi-am spus. Dar era linişte. Mă rugam să nu intre. Am aşteptat. Timpul părea că nu se mai termină. Linişte. Tremuram. M-a acoperit o transpiraţie rece. Poate că

totuşi nu fusese decât un hoţ. A luat ceva şi-a plecat. M-am sprijinit de perete. Am aşteptat şi-am aşteptat strângând în palmă coada de metal a toporiştii. Se-auzeau doar greierii. O pasăre nocturnă scotea un ţipăt ascuţit. Încet, am

reuşit să-mi domolesc inima. Dacă intrase şi era în casă, aşteptând la fel ca mine? Un nou junghi prin tâmple. Am ascultat. Întunericul pălea. Afară au

început să cânte zeci de păsări de pădure. Aerul din cameră devenise cenuşiu. Se lumina de ziuă. Am întors capul, am privit. Nimeni. Am cutezat să mă mişc. Nu eram decât eu în casă. Uşa era încuiată. Abia în acea clipă m-a năpădit

oboseala. Cămaşa de noapte îmi atârna udă pe spate. Am plâns. Am plâns până am hotărât că trebuia să-mi fac o cafea, să-mi revin. Nu mai puteam trăi aşa.

Locul pustiu unde mă aflam nu era bun pentru o femeie singură. Dar eram puternică, şi acest fapt m-a umplut de mândrie. Nu ţipasem, că oricum nu m-ar fi auzit nimeni, ci apucasem toporul. Dar oare aş fi reuşit să-l lovesc? Sau,

mai probabil, m-ar fi lovit el primul? Şi dacă mi s-a părut? M-am întrebat în timp ce mă îmbrăcam să plec. Dacă am devenit isterică şi totul n-a fost decât o închipuire? Atunci era şi mai

grav, am stabilit; însemna că înnebuneam. Eram gata de plecare şi am descuiat uşa să ies. Ceva greu se sprijinea în

ea şi, spre oroarea mea, s-a prăvălit peste mine în casă: un om, un bărbat. Aparent mort. Am fugit afară, de data asta chiar pe punctul de a face o criză; m-am

împleticit până la stâlp şi-am format numărul poliţistului. Era o dimineaţă strălucitoare…

După-amiaza târziu, stând pe banca din grădină, am dedus că e ceva cu mine. Am încercat să omor cu puterea gândului o muscă. N-a mers. Nu mi-a ieşit nici cu porcul nu ştiu cui, care se plimbă nestingherit pe uliţă. Da.

Probabil funcţiona altfel. Aveam nevoie de exerciţiu. Peste trei săptămâni ne-am trezit la şcoală cu o inspecţie neanunţată. Un inspector de teren între două vârste, copleşit de propria-i personalitate şi

convins din start că va găsi abateri. A pus ochii pe mine. Nu l-a impresionat dosarul meu doldora de toate documentele posibile, nici revista şcolară la al

zecelea număr, nici lecţia de română despre gradele de comparaţie ale adjectivului. Nu utilizasem cretă colorată la tablă. Pe elevul de etnie minoritară din ultima bancă îl ascultasem mai puţin. Avea să noteze aceste abateri în

dosarul meu. Aveam să fiu sancţionată. M-a discutat şi în consiliul profesoral. Dar înainte de vot, domnul inspector a suferit o intensă hemoragie nazală. Care nu se mai oprea. A trebuit să plece la dispensar, de unde nu s-a mai întors în

ziua respectivă. Apoi am aflat că inspectorul venise în urma unei reclamaţii: o colegă mă

iubea atât de mult, încât dorea să mă zboare de pe post. Ea era educatoare, dar

îi plăcea mult specialitatea mea, m-ar fi putut suplini cu succes. La pilele pe

care le avea, ar fi reuşit să mă înlăture până la urmă, doar că a avut un accident bizar: ţipând la un elev, i s-au rupt coardele vocale. Nu mai poate vorbi

decât în şoaptă. Şi şi-a pierdut şi pofta de-a preda materia mea. Pentru că e destul de greu să fiu înlocuită. Am talent… Ziua în care a dispărut Mircea.

Îmi amintesc de ziua aceea. Eram în vacanţa de vară, după ce trecusem de examenul de treaptă. Pe-acasă situaţia se prezenta bine, nu mi se mai ţineau predici despre învăţătură său viitor, despre profesia potrivită şi

necesitatea de-a munci susţinut. Mă trezeam dimineaţa când aveam chef şi îmi stabileam singur programul. Desigur, mai intra la socoteală şi frate-meu, dar el

nu era, în general, un impediment, cu toate că scria versuri sau mai picta când îl apucau pandaliile, uitând de obligaţiile ce îi reveneau faţă de mine. În dimineaţa acelei zile m-am trezit cu gândul la Zoe. Era cea mai tare

gagică din liceu, arăta trăsnet şi se îmbrăca la modă. Mergea la toate aniversările şi părinţii îi promiseseră o maşină la majorat. Toţi băieţii mureau

după ea, dar ei îi plăcea de mine. Îmi făcusem o mulţime de duşmani, ba chiar Biţă a zis că sunt prost în atac. La fotbal. Că în echipa de rugby eram de departe cel mai bun. Zoe spusese că vine la meciul din şanţurile cetăţii, dacă

reuşeşte să mai convingă câteva fete, că doar nu putea veni singură… De-asta simţeam un curent electric în stomac în acea dimineaţă. Zoe avea să mă vadă. Jucăm un fotbal cu băieţii de la Liceul Militar. De obicei, asemenea dispute se

încheiau cu bătaie, iar eu ziceam că e o bună şansă de-a arăta ce pot. M-am ridicat din pat agale şi-am ascultat zgomotele casei. Doamne, ce

bună ar fi fost o ţigară! Aveam câteva dosite în magazia de unelte pentru grădină şi mă gândeam ce pretext aş fi putut invoca să merg acolo aşa, din zori. Bunică-mea măcina cafeaua venită la pachet de la rudele din America, bunicul

plecase deja să vadă ce se mai dă pe la alimentări, iar babacii erau la serviciu. Difuzorul cânta pe coridor melodia mea preferată: floricele de porumb. Mi-am

tras un tricou şi-o pereche de pantaloni scurţi şi-am ieşit tiptil. — Mihai, vino să mănânci! — Mulţumesc, bunico, prefer mai târziu. Mă duc să-mi repar lanţul de la

bicicletă. Noroc că bătrâna era sedusă de aromă cafelei, altfel nu scăpam uşor! M-am strecurat printre aracii de fasole şi straturile de zarzavaturi până în fundul

grădinii; am intrat în cămăruţa plină de unelte; într-un colţ, cu roţile în sus, bicicleta aştepta de vreo două luni să fie reparată. Era o chestie de câteva

minute, dar îmi furniza un pretext credibil. Am luat o ţigară din cutia veche de metal şi-am constatat că lipseau două; să le fi tras şi am uitat? Am căutat chibriturile în colţul pervazului. Dispăruseră. Care dracu o fi umblat cu ele? N-

aveam decât să mai fac un drum sau să iau ţigara cu mine şi s-o pip în budă. După aia trebuia să aerisesc o juma’ de ceas, că bătrânii aveau nas de copoi. Că pătrunjel, oricum trebuia să mestec… În curte am dat peste Daniel. Se şi

instalase la umbră, în şezlong, cu Cireşarii în mână. — Mi-ai spălat echipamentul? L-am întrebat puţin suspicios din cauza

dispariţiei ţigărilor.

— Ce, bă Mihai, te zic la mama!

— Ciocu’ mic şi joc de gleznă, că dacă mă supăr… — Nu sunt eu sluga ta!

— Da, băieţaş? Bineee. De câte ori foloseam tonul ăsta avea efect. — Ai meci astăzi? Mă întrebă împăciuitor. Eu nu ziceam că nu-ţi spăl

tricoul, dar am rămas fără bani şi vreau să merg la film cu Mircea. — Mircea vine la meci. Dacă te-a băgat în seamă o dată, acuma crezi că are chef mereu să meargă la filme cu grupa mică… Şi chiar nu văd care este

legătura între spălatul echipamentului şi faptul c-ai rămas fără bani. — Vrei să-ţi spăl şi teneşii? Nu cred c-o să se usuce…

M-am gândit că avea să vină Zoe: — Spală-i. I-auzi: ce ştii despre chibriturile din magazie? — Care?

Dialogul cobora pe panta cunoscută. Probabil nu ştia nici măcar la ce magazie mă refer. Dar după grabă cu care a venit să-mi adune lucrurile din

cameră, am dedus cine subtilizase trusa mea de fumat. De fapt, dacă-mi aduc bine aminte, nici n-am apucat să mai fumez în dimineaţa aia. Se întorsese bunicul de la piaţă şi m-a rugat să-i car apă să ude

florile. N-am zis nu, fiindcă aveam la rândul meu nevoie de o mică finanţare… După ce se termină meciul, poate mergeam cu Zoe la un suc. Tot cărând la stropitori pline, mă bucuram că nu plouă; atunci s-ar fi

amânat totul. Pe la doişpe, când era căldură la maxim, Mircea a ieşit la plajă pe terasă. În curtea lor locuiau mai multe familii şi ştiam că face ăsta special ca s-

o enerveze pe domnişoara Florica. Ea era o tipă de patruşcinci de ani, virgină şi foarte mimoză. Nu suferea să vadă corpuri goale. Nu suferea să stăm la taclale pe scările ei, că le murdărim. Nu suferea să jucăm badminton în curte, că

stârnim praful etc., lista era nesfârşită, pentru că tot ce-o înconjura pe domnişoara Florica trebuia să fie moral şi antiseptic. Nu se mai gândea însă la

morală când otrăvea câinii şi pisicile din cartier: erau purtătoare de microbi, pe care dânsa îi vedea chiar şi cu ochiul liber. Atunci, probabil că trebuia să se întoarcă de la serviciu, (era asistentă

medicală la oftalmologie, lucra cu organe cât se poate de cuviincioase), de aceea o aştepta Mirciulică aşa de expus: — Mirceo! Te zice, mă, baba la maică-ta!

— Hi, hi, hi! Să vadă şi ea cum arată un bărbat. — Vii după masă la meci?

— Păi cum? Eu să lipsesc? Bine că nu plouă! Da, bine că nu plouă, mi-am zis din nou, turnând apa la rădăcinile unei tufe de trandafiri în timp ce priveam cu nerăbdare spre gara mică.

Peste drum de casa noastră, de cealaltă parte a şoselei, începeau şanţurile cetăţii, locul unde din copilărie nu aveam voie să ne jucăm. În ciuda tuturor interdicţiilor, acolo îşi făcea veacul toată băieţimea din cartier. În

spatele gării unde oprea mocăniţa, începea un teritoriu de vis. Terenul mare, acoperit cu iarbă şi înconjurat de sălcii imense, era locul unde se disputau

meciuri. În dreapta „stadionului” era pârtia naturală de pe care ne avântam

iarna cu săniile. (Eu, nu, că depăşisem vârsta.) În stânga, în peretele de

apărare al cetăţii, erau cele trei intrări în subterane. Catacombele erau straşnice! Făcusem o regulă cu băieţii în privinţa lor: cea din dreapta, pentru

pipi; cea de la mijloc, pentru explorări, cea din stânga dacă venim cu vreo gagică… Primele două îşi arătaseră utilitatea; a treia, nu. M-am gândit că în acea zi, lucrurile vor sta altfel… Şi totuşi, nu se cade! Mi-am zis hotărât, nu mi-

o puteam închipui pe Zoe în catacombă, era prea infect pentru ea. Pereţii din cărămidă roşie păreau căptuşiţi cu imense plase de păianjeni peste care se aşternuse praful; praf gros era şi pe sub tălpi, iar lumina de la intrare se

estompa treptat, cedând întunericului. Dinspre adâncurile catacombelor venea un aer călduţ şi stătut ca respiraţia înceată a unui animal adormit. Se

organizaseră câteva misiuni de explorare a acestor tuneluri, dar toţi se lăsaseră păgubaşi, mai devreme sau mai târziu. Curiozitatea, dorinţa de-a găsi comori aduseseră mai multe echipe în decursul timpului. N-au descoperit niciunii

nimic. Kilometrii întregi de tuneluri fără ieşire. Fuseseră atribuite romanilor, dacilor, călugărilor franciscani şi, mai nou, extratereştrilor. S-a încercat

desenarea unor hărţi, dar imposibilitatea celor de jos de-a comunica în vreun fel cu cei de deasupra, n-a dus decât la nişte mâzgălituri fără sens. Fără sens păreau şi tunelurile, mi-am continuat gândul adăpând stratul

de crini imperiali. Unde duceau? Cine intra, trebuia să iasă prin acelaşi loc. Era un adevărat labirint! Nu se găsise vreo cale de comunicare între tunelurile de la noi de la stadion şi gurile de intrare de la crama cetăţii, asta ca să nu mai

pomenesc despre celebra catacombă din pădurea de pe Mamut, de la Fântâna Hoţilor. Se auziseră zvonuri că ar exista intrări şi din curtea catedralei catolice,

ba chiar Iancsi ne şoptise cum a văzut el preotul coborând nişte scări ciudate după ce ridicase o trapă din spatele confesionalului… Păi, da! Poate de aceea ni s-a părut că auzim sunet de orgă când am înaintat cu lanternele aprinse în

catacomba cu numărul doi… Doamne! Ce ne-am mai distrat şi atunci! Tibi luase un ghem de sfoară să-l deşire ca să nu ne rătăcim, c-aşa citise el despre o

tipă, Ariadna, probabil era greşeală de tipar, Normal că era Adriana. Ideea nu era rea, doar că după o sută de metri sfoara s-a terminat şi ne-am întors. După modesta mea părere, nu doar catedrala catolică avea de-a face cu treaba asta.

Fratele Arsenie de la catedrala ortodoxă a Reîntregirii zâmbea subţire când se vorbea de subterane… Sau cel puţin aşa susţinea o colegă de clasă care avea mult curaj şi mai intra să se închine.

Eu însă ştiam despre tuneluri ceva în plus. Bine, ştia şi Daniel… Într-o vară ne alergam prin curte ca să ne stropim cu furtunul, iar frate-meu şi-a

căutat scăpare în pivniţă. L-am urmărit şi l-am prins, evident. Apoi ne-am făcut de lucru pe acolo. Trebuie să spun că pivniţa era foarte mare, altfel compartimentată decât casa. Mi-am adus aminte că aveam nevoie de o cheie la

bicicletă şi-am căutat-o pe bancul de scule. Daniel, că nu ştiu ce aude în camera alăturată. Ne-am dus să vedem. De după un raft se auzeau voci, dar foarte îndepărtat. Ni s-a părut ciudat, pentru că până la beciurile vecinilor erau

cel puţin treizeci de metri. Probabil vocile veneau de sus, din sufragerie, ne-am zis. Atunci am observat arcada din spatele raftului. Când ne uităm mai bine,

era o trecere închisă cu scânduri. Am dat totul la o parte, am smuls bariera, şi-

am descoperit un tunel. Tare mult doream să-l explorăm! Am făcut câţiva paşi:

parcă zăream o lumină. Tunelul cotea brusc, iar după colţ, surpriză! Lumina creştea treptat, terenul cobora spre adânc. Vocile se desluşeau, dar fără să

sporească în intensitate şi se mai auzeau, foarte straniu, valuri. Ne-am întors înfioraţi. Bunicul ştia despre catacomba din pivniţă, dar a râs de noi şi-a spus că ducea direct în conducta magistrală de canalizare a oraşului. Am stabilit că

ăsta era doar un pretext şi ne-am amintit de zvonul înfiorător că unele capete de tunel ies în Tăuşor, lacul fără fund de la marginea urbei. Acum îmi dau seama ce ciudat este că tocmai în ziua aceea m-am gândit

la tuneluri… Cu mintea dusă la adâncimile Tăuşorului am constatat că apa de ploaie

strânsă în butoiul de la colţul casei s-a terminat. Terminată era şi munca mea pe ziua respectivă! M-am dus pe lângă bunicul care îi citea bunică-mii ştirile din ziar. I-am anunţat că terminasem şi-am început să laud frumuseţea florilor

şi a grădinii în general, până când bătrânii, înduioşaţi, mi-au dat douăzeci de lei. Bani de film şi de cofetărie! Zoe avea să fie tratată ca o regină, aşa cum

merită de altfel, viitoarea mea soţie. Da, pe vremea aceea eram sigur c-aveam să mă însor cu Zoe. Îmi şi făcusem planuri în cap despre cum aveau să decurgă lucrurile: terminăm liceul, intrăm la facultate şi ne căsătorim imediat, că ar fi

fost mai rentabil să luăm o cameră în căminul de familişti… Cel puţin auzisem asta de la nişte băieţi mai mari. Restul timpului până la meci mi l-am petrecut supraveghindu-l pe Daniel

care îmi călca echipamentul şi nu s-a ars decât de două ori… Apoi s-au întors ai mei de la muncă şi-am mâncat, iar eu le-am dat de înţeles că voi lipsi restul

zilei. Mama mi-a zâmbit şi mi-a strecurat zece lei, tata a făcut câteva referiri generale la iresponsabilitatea tinerilor, dar m-a chemat în dormitor şi mi-a dat şi el un pol, aşa, fără să ştie mama… Supergeneroşi babacii, mi-am zis şi chiar

atunci am auzit ţipătul indignat al domnişoarei Florica ce dăduse cu ochii de slipul lui Mircea. Îmi părea rău că ratasem fază, dar când mi-am numărat

fondurile am constatat că pot s-o duc pe Zoe la Roşu şi Negru, cea mai mişto cofetărie din oraş. Se făcuse patru şi-am tulit-o în viteză spre gara mică. Daniel îmi căra o sacoşă cu haine de schimb, că doar nu se făcea să plec cu Zoe în

echipamentul transpirat! Acolo, băieţii se adunaseră deja. Erau Ţică, Dorin, Iancsi, Mircea şi Csobi; restul echipei ajungea mai târziu, că locuiau toţi în cetate. Priveam în jur

cu speranţă: când avea să apară Zoe? N-am aşteptat prea mult. Şi-a făcut apariţia într-un grup de cinci fete, spre deliciul băieţilor care le-au primit cu

aplauze. Meciul începea să aibă miză! Imediat au început să coboare în şanţuri, venind în şir indian, malacii de la Militar, adică militaurii. Dorin, fiind căpitanul nostru, a dat mâna cu al lor; au inventariat

formaţiile: eram toţi în păr. S-au fixat porţile, s-a dat cu banu, am picat bine, că lor le venea soarele în ochi, când, deodată, pe poteca abruptă, coborând şontâc, îşi face apariţia bunica lui Mircea.

Era de groază baba! La ora cinci, în mod invariabil, Mirciulică trebuia să soarbă o ceaşcă de cafea cu lapte, la gustare, ca să-şi asigure necesarul de

calciu. De câţiva ani bietul Mircea protesta împotriva acestei măsuri, dar

bunica se arăta a fi de nestăvilit, mai ceva ca Ana lui Manole. Îl găsea pe Mircea

peste tot, iar când acesta ieşea din raza ei de acţiune, îi punea „biberonul” la pachet şi îl sună pe la prieteni ca să-i amintească de gustărică. Noroc că buni

era cam surdă, altfel l-ar fi auzit pe Mircea exclamând cu năduf: „Băga-mi-aş bani la CEC! Ziceţi, bă, că nu-s aici!” după care a roit-o pe bune să se salveze într-una din gurile de tunel. Am început meciul cu o rezervă în locul său, că ce

era să facem? Baba a înconjurat terenul de mai multe ori holbându-se prin sticla groasă a ochelarilor şi, înţelegând că nu e chip să dea de Mirciulică, a plecat bosumflată. Noi am terminat partida în formaţia respectivă, pentru că

rezervă tocmai ne marcase un gol. La pauză l-am strigat pe titular, dar, cum n-am primit nici un răspuns, am tras concluzia că renunţase la meci şi plecase.

Am intrat în „vestiar” să mă schimb de haine, l-am recompensat pe Daniel cu zece lei pentru osteneală şi-am ieşit afară fercheş încercând să-mi netezesc părul transpirat. Nu vedeam în faţa ochilor decât pe Zoe… Dilema era

următoarea: aveam sau nu s-o iau de mână? Ocazia s-a ivit atât de firesc, încât am zâmbit plin de încredere: trebuia s-o ajut să urce poteca (pe care bunica lui

Mircea o urcase fără probleme), dar Zoe a acceptat mâna mea întinsă ca pe ceva natural. Pe-urmă, nu i-am mai dat drumul. Se făcuse o căldură leşioasă, deşi cred că trecuse de şase. Soarele, scăpătând dincolo de dealul înalt al

cetăţii, arunca umbre piezişe şi lungi, colorând aerul în violet. Palma îmi transpira rău de tot, dar nici nu mă gândeam să-i dau drumul mâinii micuţe pe care o ţinea prizonieră. Am băgat de seamă cu coada ochiului că Zoiei i se lipise

bluză albă de piept, dezvăluind ceva ce nu mai văzusem. Mi s-a uscat gâtul şi mi s-a părut că ne mişcăm plutind ca prin apă, turnul palatului Ghizela

unduia, iar cadranul ceasului din vârf se lichefiase scurgându-se pe zid ca într-o poză pe care am văzut-o într-un almanah. Atunci am avut un sentiment inexplicabil de bine, de fericire: eram victorioşi la fotbal, Zoe mă iubea şi,

plutind prin lumina colorată ne îndreptam spre Roşu şi Negru eu cu viitoarea mea soţie…

Am ajuns acasă seara, destul de târziu, fiindcă după ce o condusesem pe Zoe m-am abătut prin centru, pe la magazine, ca să mai privesc a nu ştiu câta oară ghetele cu crampoane de la „Foto, Muzică şi Sport”. Ziua mea trecuse şi

nu le primisem; poate la Crăciun… Mama a ridicat din sprâncene văzându-mă, apoi mi-a pus în faţă o farfurie cu chiftele. Grozave chiftele făcea mama! Deşi se mai simţea gustul de salam ieftin şi de soia, reuşea să le dea o savoare anume

cu usturoi, cartofi şi morcov, cu ceapă prăjită şi pâine înmuiată în lapte, ca să iasă mai multe. Am suspinat din adâncul inimii şi mă pregăteam să-i povestesc

rezumatul zilei, pentru că îi plăcea teribil să-mi asculte aventurile. Atunci am auzit soneria de la poartă. — Doamne, Mihai! Cine să fie la ora asta? Vino cu mine că mi-e urât pe

alee până la stradă. Am însoţit-o muşcând dintr-o chiftea. În poartă era doamna Jula, mama lui Mircea, şi bunică-sa, foarte îngrijorate amândouă că băiatul nu venise acasă

nici măcar la acea oră înaintată. — Şi el nu face din astea! Tot repeta maică-sa frângându-şi mâinile.

— Astăzi nu şi-a băut cafeluţa, preciză bunică-sa amănuntul relevant.

Le-am dat asigurări că nu ştiu nimic de Mircea. Venise la meci, dar

plecase până să înceapă. Nu, nu ştiam de ce, minţii cu seninătate. Doamna Jula se mai sfătui cu mama despre momentul cel mai potrivit de-a anunţa

miliţia, apoi plecară. Într-adevăr, mi-am zis în sinea mea, Mircea nu făcea chestii nasoale. — Mihai, mă luă mama în primire, mie ştii că poţi să-mi spui. Ce-i cu

Mircea? I-am povestit cum fugise de cafeaua cu lapte, după care nu-mi mai aminteam decât de victoria la fotbal şi de Zoe. În ciuda protestelor mele, a

sunat-o imediat pe doamna Jula. Bineînţeles că mărturisirea mea n-a fost de mare ajutor nici în seara aceea, nici în zilele următoare, repetată în faţa

părinţilor, curioşilor, organelor de miliţie şi de secu. Casa familiei Jula a fost percheziţionată de mai multe ori, domnul şi doamna au fost chemaţi să dea declaraţii peste declaraţii. Concluzia organelor de anchetă a fost că Mircea

fugise peste graniţă. Ai mei discutau indignaţi despre această aberaţie când credeau că noi nu-i auzim. Daniel recunoscu cu glas tare ceea ce bănuiam şi eu

fără să spun: Mircea ori s-a rătăcit în catacombe, ori l-au răpit ăia de fac parizer din copii şi hârtie igienică. — Ce prostii! L-am apostrofat pe un ton superior, dar în gând i-am dat

dreptate; circula de ceva vreme zvonul cu răpirea copiilor… După o jumătate de an a murit bunica lui Mircea. După alţi doi ani, maică-sa a băgat divorţ, deşi nu prea dădea bine la partid, după cum susţinea

tata. Între timp, intrasem la facultatea de construcţii, mă pregăteam s-o cer pe

Zoe, cu toate că mama spunea că ne pripim, iar tata nici nu ştia, cu alte cuvinte am uitat de Mircea. Iar scurgerea timpului nu făcea decât să estompeze şi mai mult orice fel

de amintire. Am trecut de prima sesiune fără să pic nici un examen; asta era condiţia pe care mi-o impusesem ca să trec la fapte cu iubita mea. N-o mai

lungesc acum, treaba e că Zoe a preferat un medicinist, cu o uşurinţă care m-a făcut să deduc că prietenia de câţiva ani cu mine nu avea nici o valoare pentru ea. Ca să nu par rănit, (am şi eu orgoliu, nu?), am agăţat-o pe Liliana care

părea dispusă pentru orice. M-am însurat că venea barza şi nu mai aveam încotro, apoi s-a născut fiu-meu şi mi-am zis că mi-am aflat rostul. M-am lăsat de facultate, că nevastă-mea era geloasă că plec la Cluj şi ea rămâne cu copilul.

Mama n-o putea suferi şi-o înţepa amintindu-i că cel mai bun remediu ar fi fost să intre şi ea la facultate, că oricum, cu liceul teoretic, nu-i întrevedea vreun

viitor. Am venit acasă, m-am angajat pe-un şantier, partidu’ ne-a dat un apartament, iar Lili vindea la tonetă. Era un fel de tihnă în toate astea, dar şi un fel de regret. Ei, m-am cam întins cu vorba, acum să spun de Mircea.

La un an după revoluţie, într-o după-amiază pe când îmi exercitam talentul la bucătărie în acord cu noua democraţie şi egalitate dintre femei şi bărbaţi, pe sinuoasele valuri ale Lambadei ce se revărsa din Radio în blue-

jeans, mă sună mama. Eu, cum am zis, stăteam în cetate, la apartament. — Mihai, zise cu o voce sugrumată, ai auzit? L-au găsit pe Mircea!

— Care Mircea?

— Cum, care? Mircea Jula.

— Unde-a fost? Cred că maică-sa… — Da, să vezi ce mai plânge maică-sa!

— Şi unde-a fost? A fugit cum ziceau securiştii? S-a călugărit sau ce? — Păi, el zice c-a fost în tuneluri… — În catacombele cetăţii?

— Da. — Bine. Hai, că trec după masă pe la voi şi poate-l văd şi eu. Săraca mamă! Începuse cam repede să fie derutată de valul de schimbări

şi nu pricepea exact totul. — Ştii, Mihai, e un aspect… Eu l-am văzut pe Mircea după ce-a venit

acasă. L-au găsit când au săpat în faţa catedralei ca să instaleze arteziana aia de vorbesc toţi de ea… Au dat de o cameră subterană şi înăuntru… Mircea; stătea pe-un cufăr putrezit. S-au crucit muncitorii şi trecătorii, ba au ieşit şi

popii din cele două biserici să vadă minunea, după ce le-a spus poliţiştilor cine este şi-au priceput că e dispărut de atâta vreme.

— Ei, tu, mamă, făcea şi el mişto de autorităţi, a zis să-şi facă intrarea… Aşa. Mama părea să nu ia în seamă întreruperea şi nici tonul superior al vocii

mele. — Îţi dai seama că s-au luat de el că ce face acolo şi-aşa mai departe. El era fericit că l-au auzit şi l-au salvat, fiindcă zicea că-şi pierduse speranţele, de

când aşteaptă. — Mamă, da’ au trecut şapte-opt ani… Nu-ţi dai seama ce spui? Să fim

rezonabili… — Mircea povestea că a trecut o zi şi-o noapte. — Mămico, fără supărare, cred că e ceva ce ţi-a scăpat; trec pe la voi.

Acum mă duc să termin papricaşul şi dau puţin cu aspiratorul până să vină Lili. Te pup, sărut-mâna!

Şi m-am dus să-l văd pe Mircea. Aveau casa plină de rude şi curioşi. Nişte reporteri de la televiziunea locală tot încercau să facă transmisii, una de se recomanda clarvăzătoare îşi dădea ochii peste cap prin antreu, un gazetar

lua notiţe şi se ştergea într-una de transpiraţie. Doamna Jula m-a poftit să intru cu obrajii muiaţi de lacrimi. — Mirciulică, mamă, e Mihai.

Mi-am zis că mai lipseşte bunicuţa cu cafeluţa. Ce-l tot cocoloşeau atâta? Nu-i de mirare că-şi luase omul lumea în cap! Am intrat în camera unde, liceeni

fiind, ascultam la magnetofon Rolling Stones, unde ne copiam temele la mate şi unde încingeam aprige partide de poker sâmbătă noaptea. Mircea stătea în fotoliul lui de la fereastră. Văzându-l, am înţeles. Am

priceput ce nu putea mama să rostească, m-am lămurit ce căutau acolo reporterii, televiziunea, clarvăzătoarea şi curioşii: Mircea avea tot şaişpe ani. Ne-am simţit amândoi grozav de stânjeniţi fără să ştim de ce. O ţinea pe a

lui: se rătăcise fugind de buni şi stătuse în tunel până au venit salvatorii. Ce se întâmplase cu noi? Iar noi îl întrebam ce se întâmplase cu el…

Am plecat înciudat şi, nu ştiu de ce, furios. Mă grăbeam să-l scot pe Adi

de la cămin, că Lili mereu se plângea dac-o lăsam singură cu copilul. Urcam dealul cetăţii pieptiş, călcând cu necaz pe drumul pavat cu piatră cubică, ştiind

că undeva dedesubt, în adânc, acel Ceva ce-l păstrase pe Mircea tânăr era încă acolo, misterios şi de neatins ca timpul ce nu se mai poate întoarce. În beci.

Ducu îi aşeză pe reporteri la masa de sub nuc. Nici nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el! — Domnu’ Robert, eu în dumneavoastră am încredere, că vă ştiu de la

televizor. Sunteţi sigur că băiatu ăsta îmi dă o sută de euro dacă-i povestesc? — Da, nici nu se pune problema, stai liniştit. Uite, dacă vrei, ia cinzeci

înainte. E de la Scientific American, nu se joacă. — Să-i spuneţi clar că nu vreau să dea numele meu, că moşu a avut destule necazuri cu ăia. N-am chef să treacă şi pe la mine.

— Bine, ne-am înţeles, da’ dă-i drumu’ şi spune, că la ăştia timpu e bani. — Păi eu eram în curte şi numa’ ce-aud…

— Stai un pic! Prezintă-te, spune-ţi vârsta, profesia, hai că merge bandă în gol. — Şi lui cine-i traduce?

— N-avea grijă. Chiar dacă nu înţelege acum pe loc, o să-i traduc la redacţie. Zi! — Mă numesc Grigore Ducu, am douăzeci şi opt de ani şi sunt învăţător

aici în localitate. — Da, poţi să continui.

— Cum ziceam, eram în curte că reparam un gard, după orele de la şcoală, când îl aud pe vecinu Gigică. — A ţipat?

— Nu, m-a strigat pe mine, că vedeţi, nu mai există case prin apropiere. Până-n vale la a lu’ Piaucă, e ceva distanţă.

— Asta de alături e casa individului? — Da, e a copiilor, lucrează de ani de zile la căpşuni, vedeţi ce palat şi-au făcut. Însă pe bătrân l-au lăsat singur, de!

— În ce zi era? — Era prin iunie, că se terminase cursurile, însă eu trebuia să merg la program, ştiţi cum e în învăţământ… Şi îl aud: „Mă taicule, mă! Ia fă-te-ncoa,

că dădui de necuratu”. M-am dus. Moşu’ ciocănea cu ciomagu o piatră de lângă gard, semn că era tare supărat.

„Ce te supără, nea Gigică? Te-am văzut oţărât de câteva zile”. Moşu’ îşi mestecă fălcile fără dinţi, da’ până la urmă se uită la mine cu nişte ochi neguroşi: „Mă Ducule, tu mă ştii de om serios, nu-i aşa?”

Eu am dat să râd mânzeşte, ca şi cum aş fi zis, da’ ce, mai încape vorbă? Nea Gigică s-a încruntat şi mai rău: „M-or ajuns blestemele muierii, auzi tu? Că toată viaţa ei o fost bisericoasă, iar eu râdeam de ea. Ba, dacă vroiam

numaidecât să-mi facă pe voie, o ameninţam că zic cu sufletu’ şi pe loc se pleoştea săraca, nu-mi mai ieşea din cuvânt.” „Da’ ce s-a-ntâmplat?” am

scurtat-o eu, că începea serialu’.

„De, taică, se vede că trebuia să mai sfinţesc şi eu casa, că omu’… Acu

cred că nici şapte popi nu l-or mai scoate de-acolo!” „Ce să scoată, tataie?” „Că-ntr-o seară, la amurgit, am auzit nişte zgrepţăneli sub duşumea. Tu ştii că eu

mă culc odată cu găinile; unde era să mai plec în izmene? Am afurisit motanu’, că mereu se furişa în beci, apăi m-am culcat cu gând că l-oi cotonogi a doua zi. Dimineaţa m-am luat cu una cu alta, până ce aud iar ca nişte miorlăituri. Fi-ţi-

ar maţele fripte de pisoc! L-am sictirit, că mă punea să scobor trepţile până jos în fundu’ beciului. Cum călcam eu atent treaptă cu treaptă, mi se părea că urât mai face cotoiu cela. Parcă se tânguia cu glas de om. Vrea să mă-mbuneze fi-r-

ar al morţii! M-am gândit, da’ nu mi-o plăcut. Taman în faţa uşii m-o lovit o duhoare de latrină. Acuma, n-oi mai fi văzând eu bine, da’ am miros de copoi.

De-aia pot spune drept, erea miros de om. De! Mă gândeam în sine-mi, cine să-mi spurce casa? Care-o fi duşmanu? Şi-atunci aud limpede de după uşă voce de bărbat, ca-n filme, zicea el ceva în altă limbă. Hoţii! Mi-am făcut socoteala:

pe cine să chem? Mobilu erea descărcat că se luase curentu, până la Piaucă nu mă ţineau picioarele, iar tu ereai la şcoală. Apoi, mi-am ridicat ciomagu

deasupra capului şi-am dat un brânci la uşă, măcar să-i altoiesc eu primu’ dacă tot o să mă omoare.” „Şi?” „Nu se afla nimeni acolo. Nici cotocu, batăr. Am făcut ochii roată, nimic. Când să zic că mi s-o părut, aud după uşă vocea aia.

M-aşteptam să mă strângă de gât, să-mi bage cuţâtu-n coaste, cum auzi pe la ştiri. Mă-ntorc, da’ nu mi-erea frică. Însă nici nu credeam c-oi zări priveliştea ceea de groază.” „Ce era, nene, că mă ţii pe jar?” „Nu-ţi spusăi? Necuratu! C-am

auzit eu muierile că intră Ăla în casă… D-apoi chiar aşa… Sălăşluieşte în zidirile oamenilor? M-am închinat, auzi! Apăi am luat crucea din cuiu de la

răsărit unde-o pusese Onela mea, Dumnezeu s-o ierte, şi l-am croit între ochi. Da’ n-o dispărut. Se vede treaba că l-o slăbănogit puterea sfântă, că se văicărea pe limba lui. Zicea ectenia de-a-ndoaselea, ducă-se pe pustii!” „Mă tăticule,

mata ştii că noi am fost ca uncheşu cu nepotu. Îmi pare rău să văd că ai intrat la superstiţii!” „Nu e năzărire, măi băiete! M-am urcat în casă, am luat psaltirea

şi i-am citit de mi s-o uscat limba-n gură, el tot acolo; l-am stropit cu agheazmă mare, nimic. Da’ nu-i făcea bine.” „Şi cum stă acolo, că nu pricep şi pace!” „Vină de-l vezi! Că asta vroiam să te rog. E turnat în beton de parc-ar fi fost în

cofrag de la bun început.” „Tălică gustaşi ceva, tataie… Mai este acolo?” „De n-o dispărut în ultimu sfert de ceas, da! Cel puţin nu mi-or spurcat casa duşmanii; el erea, săracu. Că de cât s-a văitat am ajuns să mă întreb de n-o fi totuşi om.”

Ducu îi privi pe cei doi căutând să prindă efectul celor povestite asupra lor.

— Şi l-ai văzut? — Da, domnu’ Robert! Cum te văd şi cum mă vezi. Nu minţise Gigică; era prins în peretele de beton într-un mod inexplicabil. De-aia a zis moşu că e

dracu. Om să fii, n-aveai cum să faci asta. — Descrie-l un pic. — Păi ce să vă spun? Era faţa vizibilă pe jumătate, îi ieşea un cot, nişte

haine trenţuite, palma unei mâini şi un picior de la genunchi în jos… Nu putea să mişte deloc. Nici gura nu era destupată de tot, însă nu vorbea româneşte,

asta-i sigur.

— În ce limbă vorbea?

— Engleză, cred, deşi nu pricepeam, ori eu o mai rup pe englezeşte, de la filme…

— Nu te-ndepărta! Încearcă să-ţi aduci aminte exact. Ce aţi făcut după aceea? — Cred că m-am închinat şi eu… Reflex. Nea Gigică l-a tămâiat oleacă

fără efect, tuşea săracu, dar nu dispărea. Îi curgeau lacrimi, de la fum cred. Vedeţi, paranormalu’ ăsta… — Nu. Te rog nu interpreta. Te plătim să povesteşti, nu ca să-ţi spui

părerea. Ce aţi făcut mai departe? — I-am cerut o ţuică lu’ moşu. A tras din butoiaş cu ţoiu şi-am băut pe

rând. — El vă putea observa? — A, da! C-am şi râs! Că i-am dat şi lui aşa, în glumă, i-am turnat pe

gură ţuică şi i-a plăcut; pe-ormă a tuşit până s-a învineţit. — Şi?

— Un singur cuvânt am înţeles din tot ce bălmăjea… Zicea într-una „pliz” şi bocea. Apăi i-am zis uncheşului că aicea-i treabă de poliţie, să chemăm 112. Ne-

am mai ciondănit un pic, iar eu i-am explicat că-i dau telefonul meu, da’ pe mine să nu mă bage, că nu vreau să fiu implicat, că nu dă bine la şcoală… — Până să apară poliţia nu s-a mai întâmplat nimic?

— Nu, ce să se mai întâmple? — Încearcă să-ţi aduci aminte; mai adăugăm cincizeci de euro la sumă…

Ducu clipi des şi un zâmbet îi lumină faţa… — Vai, da, uite, dacă mă gândesc bine ar mai fi un amănunt, poate fără importanţă, că de-aia nici n-am mai spus la nimeni… Cât a vorbit nea Gigică la

telefon, am văzut că ăla săracu avea în palmă ceva… Un aparat mic. I l-am luat, ştiu că n-o fost frumos, da’ la ce i-ar mai fi putut folosi? Cred că era un

mobil… Nu voia să-l lase, însă i-am explicat că răspund eu dacă sună şi i-l ţin la ureche să vorbească… — Şi mai ai… Telefonul?

Roşind, Ducu băgă mâna în buzunar apoi depuse pe masă un apărat cât o cutie de chibrituri, dotat doar cu două butoane. Reporterul întinse mâna să-l ia. Atunci Ducu se coloră şi mai tare şi bălmăji ceva despre criză, salariul său

mic, rate. Reporterul îl privi tăios: — Cât vrei pe el?

— La preţul pieţei… — Da? Telefoanele sunt gratuite dacă faci abonament… Cinci euro. Deci a venit poliţia…

— Eu am plecat să nu mă găsească acolo. După ce-o ajuns şefu’ de post, m-am făcut că mă apropii din curiozitate, că mai trecuse pe uliţă şi Nită cu Dorel şi intrase şi ei când au văzut Loganu’ lu’ dom’ Şef…

— Poliţistul a venit singur? — Nu, era cu ăl tânăr, subalternu’… Se cruceau în beci cu ochii la perete,

cu chipiile date pe ceafă. Şefu’, nea Jean, înjura şi de nervi se făcuse ca sfecla:

„Paştele mamii voastre, că numa de prostii vă ţineţi! Ce dracu fac eu acum? Cât

m-aş feri să n-am evenimente, în comună asta de căcat se tot petrece câte ceva! Cristi, ia maşina şi fugi la primar, că i-am văzut pe ăia de la canalizare… O

avea dracu careva un picamăr!” — Ce făcea omul din perete? Asta ne interesează pe noi. — Ehe, dăduse ochii peste cap, da’ nu murise. Am ieşit afară toţi că era

aeru greu acolo. Nea Jean ne-a trimis în treaba noastră pe fiecare şi-a rămas să se certe cu Gigică dacă sparge sau nu peretele, că moşu nu prea voia, vă daţi seama…

— Nici pentru o viaţă de om! — Om sau ce-o fi fost, da’ cât s-a muncit la casa aia, nu vă gândiţi? Peste

vreo jumătate de oră au adus picamăru şi-au coborât în beci. — Au reuşit să-l scoată? — Nu, domne, dispăruse, după ce-o stat acolo trei zile, o dispărut aşa

dintr-odată! — Am înţeles.

— A rămas gol în perete după forma lui… — Ajunge, nu ne mai interesează. Uite restul de bani, dar să ştii că ai făcut foarte rău că i-ai luat telefonul…

Ducu se supără brusc: — Ce telefon cu două taste? E o jucărie, nu e telefon! Şi oricum, nu l-a sunat nimeni.

Privi cu necaz la reporterii care coborau uliţa. O sută cincizeci şi cinci de euro. Meritase.

Reporterii nu păreau însă prea satisfăcuţi. Conversau într-o limbă pe care Ducu ar fi identificat-o imediat ca fiind foarte asemănătoare sau chiar aceeaşi cu cea vorbită de omul din perete, ceva cam… ca engleza…

— Fără trasor nu-i mai putem calcula poziţia. — Ce ghinion, să-i ia trasorul! A avut coordonatele greşite…

— Uneori se întâmplă şi când ai coordonatele corecte; ecuaţiile au prea multe variabile. Dar asta ne e meseria, ce să facem? Tu te întorci. Ai trecut cu bine de prima misiune. Dă-i înregistrarea directorului. Fereşte-te de Selma; e

mai bine să-i spună altcineva… — Când vă întoarceţi? — Hm, două-trei zile. Duc un Obiect în 1945.

— Aveţi grijă! Am auzit că Obiectele fac să crească mult procentul de risc. — Poveşti, măi băiete. Ce-ai văzut azi se întâmplă foarte rar. Hai, drum

bun, intrarea mea e aici. Iza. Alex se aşeză pe treptele terasei. După cinci ani simţea prima oară nevoia

stringentă de-a fuma. În schimb, scoase o gumă de mestecat din pachetul început. Numai că molfăind guma n-avea să se liniştească, aşa cum l-ar fi alinat o ţigară. Şi Domnul ştia câtă nevoie de calm era necesară în acest

moment! Privi nucul zdrenţuit din colţul curţii. Promisese Laurei că va culege

nucile, că va mătura frunzele. Promisese că are să bată ţăruşi ca să lege tufele

de crizanteme… Şi că va repara coteţul puilor… Tocmai de asta se apucase mai

întâi… De coteţ. Şi atunci, pe când meşterea sperând să nu-şi zdrobească prea tare degetele cu ciocanul, atunci se întâmplase.

Scena oribilă îi reveni în minte făcându-l să se cutremure. Scuipă guma şi se rezemă de stâlp. Mai erau trei ore până avea să se întoarcă fiică-sa de la grădiniţă. Până atunci… Trebuia să găsească o explicaţie.

Deci nu dihorul sau nevăstuica sau alt animal necunoscut le decimase puii nopţile trecute! Nu! Era Iza. Mieluşeaua blândă, albă şi creaţă pe care o mângâiau cu toţii şi-o hrăneau din palmă. Îl fascina botul ei pătat de sânge;

până mai ieri, botul acela căuta felii de pâine sau drugi de porumb în buzunarele lor… Botul sensibil ce smulgea smocuri de iarbă pe care le rumega

lateral era de dimineaţă roşu tot. Rupea, rupea carnea de pe burta unui pui, trăgea de maţe, fulgii i se lipiseră de nări, iar el rămăsese blocat privind-o. Oiţa behăise stins când îl simţise, aşa că de salut, apoi puse o copită să

ţină puiul care tresărea cu un ultim spasm. Turbare? N-auzise de oi turbate, dar ce altceva ar fi putut să fie? În fond

era tot mamifer, nu? Dumnezeule! Daniela se jucase cu oaia, Laura o mângâiase, el sigur o atinsese când a băgat-o în ţarc, seara trecută. Veterinarul! Ştia cu siguranţă că-i notase numărul de mobil pe-o hârtiuţă

de lângă telefon. El îi va da soluţia. Se repezi în living, la telefon, însă hârtiuţa nu mai era acolo. Răscoli în sertarul de alături, se puse pe burtă şi privi sub canapea…

Până la urmă o descoperi miraculos pe măsuţa Danielei; desenase pe ea ceva ce aducea vag cu un animal preistoric sau o oaie extraterestră, dar pentru

a înlătura orice suspiciune mâzgălise dedesubt cu litere stângace: Iza. Îl sună pe veterinar. Probabil nu-şi băuse cafeaua în dimineaţa aceea, fiindcă avea o voce mototolită.

Nu, nu era cazul să se alerteze. Dacă crescuseră mielul ca pe-un animal de companie era firesc să devină omnivor. Ucisese pui? Mda, curios, dar el

cunoscuse o familie care avea tot aşa, două oi – de frumuseţe – prin livadă, pe care le hrăneau cu mâncare pentru câini şi care mâncau cu plăcere salam. Văzuse cu ochii lui! Bine, dacă domnul insista, avea să vină într-una din zile să

ia o probă de sânge. Puteau să izoleze animalul şi să-i urmărească reacţiile. Nu era mai simplu? Trânti receptorul în furcă. Nemulţumit, luă o felie de pâine din coşuleţul

de la bucătărie; are s-o închidă în ţarc. Poate că Daniela va înţelege dacă-i vor explica pe-ndelete că oiţa este bolnavă şi nu se mai pot juca împreună până n-o

vede nenea doctorul… Să sperăm că nenea doctorul va avea chef să vină cât mai curând, mormăi printre dinţi, încă surprins de seninătatea cu care acesta îl amânase.

În curtea din spate constată că se întorsese fix la timp ca s-o surprindă pe mieluşeaua blândă zburătăcind găinile. Una din ele se spânzurase în gard încercând disperată să se salveze.

Puii lor, crescuţi cu atâta dragoste şi nepricepere, de el, analist de pieţe financiare, şi uneori şi de nevastă-sa, filologă! Ajunseseră bătaia de joc a

acestei creaturi fără minte! Avea s-o altoiască, să rupă părul ăsta gros pe

spinarea ei! Se aplecă să apuce băţul promiţător de răzbunare, când primi o lovitură

straşnică în fese, ce avu darul de a-i aminti subit jocurile de rugby ale tinereţii şi care-l proiectă cale de doi metri în ţărâna murdară a curţii. Înjură din tot sufletul. Precis îşi julise palmele şi genunchii, după usturimea ascuţită pe care

o simţea! Apucase părul, dar părea inutil într-o luptă la nivelul solului: oaia venise în faţa sa, aplecase capul privindu-l cu ochi răi, ba chiar scobea pământul cu copita ca taurii în arenă. Voia să-l împungă, nenorocita! Eschivă

în ultima clipă, printr-o răsucire de care van Dame ar fi fost mândru, însă nu avu timp să savureze momentul, fiindcă primi o lovitură foarte serioasă în

capul pieptului. Îşi pierdu suflul şi se trezi horcăind; realiză instantaneu că nu e de glumă, că e pe viaţă şi pe moarte. Simţi gust sărat în gură şi-şi şterse buzele cu dosul palmei. Sânge!

Privi animalul. Îi întâlni privirea şi avu certitudinea unei alte inteligenţe – vii, ascuţite, răutăcioase. Nu teamă, firească, îi inundă cugetul, cât o mirare

vecină cu uluială şi cu o curiozitate avidă. Ce naiba?! Ce era ASTA, pentru Dumnezeu? Apoi scânteia dispăru din ochii creaturii şi redeveni, aparent, îşi zise,

paşnică. Se ridică încet şi-i azvârli bucata de pâine. Oaia intră docilă în ţarc. Behăi gingaş şi apucă cu buzele ofrandă. Închise portiţa şi puse piedica. Trebuia omorâtă, ştia el de ce! Ştiuse

undeva într-un cotlon al minţii încă de mai mult timp, de când poştaşul se plânsese tuturor c-a fost fugărit şi muşcat de oaia lor. Pe fondul anchetei

poliţieneşti pe care şeful de post a condus-o stricându-se de râs, el ştiuse. Tot aşa, în corul hohotelor întregii comunităţi, care se întreba cât a băut Girlică de-a visat că-l papă oaia, el intuise un adevăr sumbru… Toate se petrecuseră

după. După incidentul din iunie. Bunul simţ îi dicta ce are de făcut. Îi părea rău, dar nu vedea altă soluţie. Oaia terminase de molfăit pâinea şi privi în sus

la el. Cum s-o omoare de vreme ce nu era doar o oaie? Dacă ar fi surprins-o într-un moment când era oiţa lor, Iza, era uşor, oricâtă milă ar fi resimţit… pe când invers…

— Bee, he, he, hehe! Făcu oaia, dar sunetul semăna cu un râs drăcesc. Ochii ei mari, cu irisul imens şi negru oglindeau un rău fără limite. Se repezi şi împunse poarta. Alex se feri ca de muşcătura unui şarpe. Trebuia omorâtă! N-

avea nici cea mai vagă idee despre cum era cel mai potrivit s-o facă. Se duse la bucătărie cu gând să-şi toarne o cafea mare. Cuţit? Toporul?

Nu, barosul! Se trânti pe un scaun. Dacă l-ar vedea Laura cu pantalonii atât de murdari în bucătărie, i-ar ţine o morală lungă, lungă ce-ar include idei pornind de la pericolele microbilor până la iresponsabilitatea lui de părinte ce nu are

grijă ca în jurul fiicei lor să domnească un mediu sigur. El i-ar spune că… Nu, nu se va lăsa antrenat în jocul acesta fantasmagoric de-a se certa imaginar cu nevastă-sa, în loc să caute soluţia. Era opt şi douăzeci. La doişpe şi un sfert,

Daniela va deschide poarta de la drum şi va veni fugind spre el strigând: Tati! Tati! Cum făcea de obicei… Iar până atunci, el va trebui să fi terminat. O să-i

zâmbească fiică-şi, o s-o îmbrăţişeze, n-o să-i scape o vorbă despre cum i-a

masacrat animalul favorit, apoi vor sta la masă. Dar o să mănânce numai ea,

astăzi. El, orăşeanul, intelectualul, nu putea să taie nici pui. Chemă un vecin pentru asta. Dar oaia, o s-o… Bău o gură mare din ceaşcă. Lichidul era rece şi

amar. Şi negru. Era primăvara, în aprilie, când Daniela se întorsese de la grădi cu un ghem de lână creaţă în braţe.

— Tati, uite ce-am primit! Alex privise mielul cu deznădejde. „Ne-a făcut-o!” îşi zise, dar nu avea poftă să strice veselia radiantă a fetiţei.

— Cine ţi l-a dat, scumpete? Măcar să ştie cine-şi râsese de ei. Un miel nou-născut! Probabil oaia

fătase doi. Sau nu l-a mai recunoscut… Nu l-a primit… Indiferent de aceste amănunte irelevante, ei aveau de lucru de aici înainte. Unde îl vor ţine? Nopţile erau încă reci. Trebuia alăptat!

— Un nene, ciripi fiică-sa. Păştea caprele pe marginea drumului. — Oile. Rectificase el didactic.

— Nu! Se înverşună Daniela. Capre. — Uite ce-o să facem: mielul acesta e un copil ca şi tine. O să-l ducem înapoi la mama lui, altfel va plânge după ea şi va fi foarte trist. Mai ţii minte

unde era domnul acela? Fetiţa strânse ghemul de lână la piept şi încruntă sprâncenele. Buziţa de jos se arcui peste cea de sus în semn de hotărâre definitivă. Doamne, cât

semăna în asemenea momente cu Laura! Îi venea s-o mănânce, atât îi era de dragă. Buclele şatene şi privirea albastră o transformau în icoana unui înger

supărat. El, Alex, nu era croit să reziste la tertipul feminin al lacrimilor, drept care următorul lucru pe care l-a rostit nu mai avea nici o energie. Iar hoţoaica mititică din faţa lui intuia tot:

— Dar sufleţelule, nu ne pricepem să avem grijă de el! O să-i fie dor de mămica lui!

— Eu sunt mămica lui! Decretă guriţa bosumflată. Iar cu decretele nu mai e nimic de făcut. Aşa intră Iza în familia lor. Crescuse în baie, hrănită cu biberonul, făcând pipişor pe un prosop

imens pe care Alex îl spăla zilnic afară la robinet. Constatară că-i lipseşte o anumită parte a corpului, de unde s-a tras concluzia că e de sex feminin. Atunci nu i s-a mai spus „Bebi” şi a fost botezată Iza. Fireşte că Daniela şi Iza

au pozat în sute de ipostaze adorabile afară în livadă sau chiar în living, imagini ce-au împânzit internetul. Casa lor devenise un loc al veseliei perpetue.

Alex suspină. I se păruse şi lui cea mai frumoasă perioadă de când se mutaseră la ţară. Fusese ideea Laurei. Să renunţe la apartamentul din bloc ca s-o poată creşte pe Daniela în natură, sănătos. El n-a fost entuziasmat, ca unul

ce deschisese ochii într-o cutie de beton, trăise în respectiva cutie până la însurătoare, ca după aceea s-o schimbe pe-o cutie niţel mai largă… Blocul îi convenea de minune. Confort. Asfalt. Bancă la care lucra era la cinci minute.

De ce aceste lucruri i-ar fi dăunat fetiţei? Nu înţelegea. Dar, pus faţă în faţă cu sindromul de îmbufnare cronică al Laurei, cedă. Aşa cum cedase micul dejun

compus din ochiuri cu şuncă pentru cerealele fade – ca să nu mai fie discuţii.

Singura condiţie: să cumpere o casă dotată cu toate utilităţile – şi aici Laura

fusese întru totul de acord – şi care să fie situată într-una din comunele pitoreşti ce gravitau în apropierea oraşului.

Oferta apăru imediat. În câteva luni au ocupat noul cămin. Până la urmă, Alex se împăcase; era la patru kilometri de centrul oraşului, un fleac pentru maşina sa! Şi chiar era frumos la ţară! În faţa casei aveau o livadă cu pomi

fructiferi şi o alee plină de flori. Sâmbăta el cosea iarba cu motocoasa, pe când Laura făcea fripturi şi prăjitură. Era idilic. Tocmai de aceea nu avea cum să dureze prea mult. Când i s-a terminat concediul de maternitate, Laura l-a

anunţat că n-are de gând să devină casnică. În faţa perplexităţii lui, ea a venit cu citate din drepturile femeilor, împotriva discriminării etc. El îi explică timid

că-şi închipuise rămânerea ei acasă ca o condiţie sine qua non a mutării la ţară… Nu, ea nu făcuse astfel de afirmaţii nici în vis; el confunda dorinţa lui egoistă, masculină, cu ceea ce se spusese de fapt între ei… Ea n-avea să

sfârşească la aragaz sau cu andrelele în mână… Călcându-i lui cămăşi pentru a doua zi!

Bine, dar atunci cum rămânea cu principiile creşterii Danielei la ţară? Ha! Tonul pe care el punea această întrebare o lămurea definitiv asupra intenţiilor sale! Ce intenţii, ce tot inventa, că acum chiar îşi pierdea cumpătul…

El se întreba doar de ce ea nu era consecventă cu ea însăşi? Faptul că dorea să lucreze era firesc, era natural, silabisea ea ca pentru unul greu de cap, iar el n-o va împiedica. Va fi o mamă bună, are să i-o demonstreze!

Alex suspină din nou. Nevastă-sa deveni bibliotecară la căminul cultural al comunei. Da, Laura era o mamă bună. O ducea pe Daniela dimineaţa la

grădiniţă. El venea în pauza de prânz de la bancă, tot într-o goană, ca să o primească la doisprezece cu masa. Laura ajungea acasă abia la unu. Atunci el zbura înapoi în oraş. Laura se întorcea la bibliotecă la ora patru, dar o lua pe

Dani cu ea. Seara, el se întorcea cu cumpărăturile, frânt de oboseală. Până să vină fetele, punea masa, mai făcea ceva treabă…

Era o modă, ştia; era la modă „femeia bărbătuşă”; femeia de carieră. Dacă putea câştiga mai mult decât bărbatul, era minunat! Atunci chiar era o femeie împlinită, la naiba! Din fericire, nu existau şanse. Salariul lui era suficient să

stea acasă liniştită, cu fetiţa. Fusese mai greu până a fost Daniela mică. Pe-urmă, parcă s-au mai desfăcut şi ei… Se resemnase cu programul infernal. În fond, nici un sacrificiu nu era prea mare ca să fie pace în casă. Să le vadă

fericite pe amândouă… Râsul ăleia mici alunga cu putere suverană orice nor. Alex ar fi fost în stare de orice pentru fiică-sa. De orice! Mare brânză să crească

o oaie! La bancă toţi se topeau după poza Danielei cu oaia pe canapea, privind desene! Da, era adevărat, un animal de companie făcea copilul mai responsabil, mai sensibil la problemele altora. Şi Dani avea nevoie de aşa ceva! Fiind singură

la părinţi putea deveni o mică teroristă… Doar că într-o zi, pe înserat, Iza n-a mai venit behăind când a fost strigată. Au căutat-o peste tot, dar nu era şi gata! Daniela începu să plângă

zdravăn. Laura se posomorî. Nici nu se mai punea problema să urmărească meciul de fotbal. Trebuia să caute şi să găsească oiţa de companie. Altfel… Nu,

nu exista altă variantă. Dani plângea absolut imperativ. Se gândise şi el şi chiar

şi Laura, că ataşamentul fetiţei pentru Iza era exagerat. Încercaseră cu

iepuraşi, dar au sfârşit toţi la cuptor, întrucât Dani îi găsea stupid de proşti. Atunci au adus două pisici. Erau drăgălaşe, însă nu alergau pe pajişte şi în

plus nu se lăsau scărmănate. Un câine le trebuia, trase Alex concluzia firească, în timp ce scotocea viroaga pârâului. Se lăsa întunericul chiar şi în acea zi de iunie ce părea fără final. Gândul că se va întoarce singur îl împinse mai departe

spre izvoare, unde se aflau puţurile de acumulare pentru apa menajeră. Noroc că fusese prevăzător şi luase lanterna! „Iza! Iza!” strigă din când în când, deşi nu spera sincer că behăitul tremurat îi va răspunde. Curând, întunericul era

deplin. Aprinse lanterna. Spotul de lumină căzu pe pereţii unuia din puţuri. De ce nu avea capac? Cine furase capacul? Putea să cadă acolo un copil! Se aplecă

peste margine cuprins de un acut sentiment de fatalitate. Fireşte! Iza, sărmana de ea, zăcea moartă pe fundul plin de pietre şi mâl. O strigă încetişor. Nici o tresărire. Avea capul sucit spre spate. După o cădere de patru metri, cel mai

probabil îşi frânsese gâtul. Zgarda cu ţinte şi clopoţel o împodobea zadarnic, ca o mângâiere prea târzie…

Era exclus să încerce s-o scoată atunci. Mâine… Se uită la ceas. Zece şi un sfert. Se putea duce acasă. Daniela dormea de-o oră. Noaptea se sfătui cu Laura ce era de făcut. Căzuseră de acord că nu e

cazul ca Dani să sufere inutil. Iza se întâlnise cu mama ei. Turma trecuse iarăşi prin sat. Iza o să vină înapoi la toamnă. Până atunci o să cumpere un căţel. Amin!

A doua zi în zori el ieşise să dea drumul la păsări, în timp ce Laura pregătea lapte cald pentru cerealele integrale. Ce-i drept, nu mai avea burtă de

când cu regimul ăsta! Pe alee păştea florile o pată albă. Alex se opri brusc. „Iza!” o strigă, dar nu era decât o şoaptă. Oiţa veni să-l controleze în buzunare: unde era coltucul de pâine? Sau un morcov? Alex o cercetă pe toate părţile. Ea era;

avea zgărdiţa şi toate semnele distinctive: pete de negru după urechea dreaptă şi pe pulpa stângă, o copită trandafirie… Şi nu era murdară deloc! Bătu în

geamul bucătăriei. Laura se minună plină de încântare. Apoi duse un deget la tâmplă: Alex visase ieri seară! Pe toţi sfinţii, nu visase! S-a deschis uşa şi tabloul mut a prins culoarea

ţipetelor de extaz ale Danielei. O vreme s-a tot gândit la ce s-ar fi putut întâmpla. A căutat o explicaţie. Dar eşua regretabil în concluzia Laurei: visase. El visase că oaia zăcea moartă

în puţul atât de adânc; visase că avea gâtul rupt, întors în unghi aproape drept; visase că o studiase cel puţin un sfert de oră în care ea nu mişcase, nu

respirase. Cine a scos-o de acolo? Cine a coborât pe scară noaptea sau, mă rog, în zori foarte devreme, ca să scoată un cadavru dintr-un puţ părăsit? Cum nu găsea nici un răspuns, puse întrebările la spate. Mai încercă o

anchetă prin vecini, dar nimeni nu ştia, nu auzise nimic. Visase, domne! Iulie se scurse calm şi fierbinte. Laura îşi luase concediu ca să fie cu fetiţa. El se plictisea la bancă.

Apoi episodul cu poştaşul! Omul avea o privire îngrozită la barul din centru unde povestea în hazul general cum l-a împuns oaia, cum i-a trântit

geanta doldora de scrisori şi mandate, cum l-a urcat în pom, iar el, victima

bestiei, se uita cum zboară hârtii şi cupoane duse de vânt… La faza asta

zâmbise şi Alex… Apoi îşi ceru scuze de la bietul Girlică, ce ajunsese la întrebări profunde despre riscurile meseriei de poştaş. Avea să… Lege oaia. Să

pună inscripţii de avertizare: Atenţie! Oaie Rea! Oaia Muşcă! Ţăranii de la mese râdeau bogat, dar Girlică nu părea să guste gluma. Chiar îl muşcase! Uite! Le arătă un picior păros. Nea Titel îl trimise la culcare: dacă băuse şi atunci cât a

băut acum, era şi normal să ia un dulău mai lăţos drept oaie. Lui Alex însă, amprenta aceea îngustă de dinţi teşiţi îi stăruia în minte. În august au apărut primii pui morţi. Tocmai îi scăpaseră de toate bolile

posibile: pestă, căscat, variolă, păduchi. Aveau un kil jumate. Alex era tare mândru. Până au început să dispară zilnic câte unul. Au aflat de la vecini

despre posibilii duşmani naturali ai puiului: uliul, vulpea, dihorul, nevăstuica sau câinele nărăvit. Închişi într-o curte acoperită sau în coteţ, cine putea să-i răpună? Ajunsese să citească pe net articole despre ciupacabra.

Şi iată că azi se lămurise misterul: era Iza. Sau ceea ce devenise Iza. Alex constată indignat că petrecuse o oră bună în faţa ceştii de cafea. Exact când nu

avea timp de pierdut! Trebuia să omoare oaia! Pentru că nu visase atunci. Nu visase! Halal concediu! Ar fi fost bună nişte otravă… Pe deplin determinat, ieşi în curte. Uşa ţarcului era larg deschisă. Iza,

nicăieri. Se răsuci pe călcâie şi intră în magazie după topor. Sau baros, sau ce-o fi. Coasa cea veche a bunicului îi trecu prin faţă şi căzu la pământ. Cine o sprijinise de uşă? Cine umblase cu ea? O privi mai atent. Era ideală!

Ieşi pe alee şi-şi închipui ce ridicol arăta ca întruchipare a îngerului morţii. Iza stătea încremenită în mijlocul livezii. Când îl văzu, slobozi iar acel

behăit ca râsul unei legiuni întunecate. Alex se opri. Atunci porni ea spre el. Nu mai behăia; acum necheza, mieuna, lătra, sughiţa ca un păun în rut. Şi rânjea la el, rânjea cu dinţii ei teşiţi ce muşcaseră din pulpa nespălată a poştaşului.

Alex ridică tăişul coasei pentru o lovitură în plin. Spera să nu încremenească sub vraja privirii demonice. Aproape că-i venea să vorbească oii. S-o întrebe

cine este… Instinctul de supravieţuire învinse: când a ajuns la un metru şi jumătate de el, Alex lăsă să-i cadă braţul ca-ntr-o mişcare de pendul. Chiar neascuţită

recent, coasa reteză capul Izei. Alex se întoarse cu spatele. Tremura ca un prunc şi se simţea lac de sudoare. Când o privi, murise; dintr-o venă încă se scurgea un sânge negricios. Se gândise: are s-o târască în groapa nouă de

gunoi, peste paiele de la cuiburile găinilor. Va turna motorină din belşug. Îi va da foc. Va trage pământ deasupra. Se va termina.

La doişpe dispăruse orice urmă. Se spălă pe mâini. Îşi trase alţi pantaloni. Se aşeză pe terasă în aşteptarea Danielei. Îi va povesti că Iza… Trei zile a jelit fiică-sa. Dar apoi au mers la „magazinul de căţeluşi”. I-a

promis că va alege ce căţel va dori. N-a vrut pechinezi, teckeli, şorecari. N-a impresionat-o puiul de lup alsacian, nici ciobănescul mioritic flocos şi jucăuş. Ea a poftit căţeluşa golden retriever care costă o avere. Căţeluşă! Alex regretă

uşurinţa cu care făcuse promisiuni. Dar nu putea face compromisuri în faţa puştoaicei. Şi nu în magazin unde clienţii şi vânzătorii urmăreau cu interes

finalul disputei. Aşa că duse mâna la buzunar şi extrase cardul de urgenţă

afişând un rictus pe post de zâmbet. Dolly căţeluşa a fost fericită la ei o săptămână încheiată. Apoi au găsit-o

înecată în butoiul cu apă de ploaie. Alex o pescui cu grebla. Îl durea inima de amărâta aia de căţea! Se ataşase deja de pacheţelul scâncitor, în ciuda surprizelor pe care le mai lăsa pe covoare… Cum se urcase pe butoi? El cu

Laura deliberaseră îndelung asupra periculozităţii recipientului respectiv, dar numai din perspectiva Danielei. Un butoi de un metru şi jumătate, un butoi de două sute de litri, în general gol, sau cu câteva palme de apă pe fund. Cum

putea să se înece în el un căţel care ridicat în două lăbuţe măsura treizeci de centimetri? Alex privi suspicios spre curţile vecinilor. Era unica explicaţie.

Daniela se mai călise sufleteşte, fiindcă n-a mai bocit, ci a fost tristă preţ de-o zi. Din fericire, Missy, pisica, avea trei pisoci frumoşi ce mergeau cu codiţe tremurânde prin magazia natală. Daniela a binevoit să-şi aleagă unul pentru

ea. Dacă pretindea un alt căţel, însemna ruina bugetului lor! În semn de recunoştinţă, i-a adus de la petshop un şoricel mecanic şi

câteva mingiuţe. Se jucau straşnic împreună, fetiţă şi pisic! Din concediul lui Alex mai rămăseseră fix patru zile. Dar le va petrece liniştit: televizor, plimbări, munci uşoare, Daniela. Laura nu-l va cicăli tocmai

acum cu nu ştiu ce proiecte. Sau dacă are să încerce, îi va spune că se ocupă de fată. Săptămâna trecută meşterise împreună cu ea o colivie de porumbei

suprarealistă. Lui i se păruse drăguţă. Laura o numise aşa. Acum Dani picta colivia. De ieri n-o mai puteau scoate din magazie, iar tricoul şi fustiţa

deveniseră inutilizabile. Laura închise gura când el argumentă că dezvoltă instinctul creator al copilei. Bine, în sinea lui era convins că nici un porumbel n-o să dorească să adopte căsuţa. Nu, cu albastrul acela, cu verdele strident şi

movul ce te lovea dintr-o parte. Dar se uitase liniştit la televizor, pe alte canale decât cele de desene.

Acum domnişoara se întrecea cu creaţia! N-o mai auzise de-o juma’ de ceas! Era pauza meciului, să meargă să vadă ce curcubeu de culori mai suportase colivia…

Din magazie răzbăteau miorlăituri de pisică în agonie. Se grăbi să intre. — Dani, tată, ce faci? Întâi crezu că pictase cu roşu. La picioarele ei se zbăteau doi pisoi. Pisica

mamă, cu coada vâlvoi, nu ştia ce să facă, o scuipă pe Daniela. Fiica lui ţinea în mână foarfeca de vie. Retezase labele din faţă ale

pisoilor. — Daniela! Ţipătul ţâşni pe gâtul lui fără voie. Fetiţa îl privi cu ochi albaştri, mari ce răsfrângeau un rău nemărginit şi cunoscut.

Fotografii. Lorena Kalamara n-a dispărut şi din memoria mea. A căzut printre degetele răsfirate ale acestei lumi, dar din sufletul meu, care e o altă lume,

nimic n-o va smulge vreodată. Nici nu este nevoie să mai privesc sutele de fotografii pe care i le-am făcut, clipe salvate; ea trăieşte dincolo de ele. Mi-o

amintesc aşa cum era, stranie şi dulce, cu părul ei greu, arămiu, cu ochii

căprui şi umezi. Şi nu sunt trist, deşi ar fi normal să fiu. Dar gândul că am fost

cu ea e suficient ca să-mi ajungă toată viaţa. Ciudat, ne-am petrecut copilăria în localităţi foarte apropiate fără să ne

cunoaştem, de parcă destinul ne-ar fi pregătit pentru marea întâlnire de mai târziu. E foarte probabil că am trecut unul pe lângă altul în port, unde acostau navele, sau la marile Sărbători ale Toamnei. Mi-o imaginez cum era atunci, o

fetiţă în veşminte albastre, cu cristalul de recunoaştere fixat pe tâmplă, lunecând prin mulţimea pestriţă, prin haosul vesel al festivităţilor. Poate am stat umăr la umăr privind spectacolul de holograme, poate ne-am înghesuit

amândoi să prindem un loc pe naveta de agrement, dornici să plutim pentru câteva clipe în imponderabilitate…

Dar am cunoscut-o abia peste mulţi ani, pe când făceam fotografii pe malul mării. În lumina soarelui incandescent pielea ei prinsese luciri aurii, eşarfa îi flutura atât de nostalgic la gât, încât m-am încumetat s-o rog să se lase

fotografiată. — Sigur, dacă doreşti, n-o să mă opun slujitorului unei arte străvechi…

I-am mulţumit, dar n-aş fi îndrăznit să-i mai vorbesc. Însă ea râse: — Ştii ce ţii în mână? Da, chiar ăla! — Un aparat de fotografiat. E o marcă…

— Nu, este un aparat de tăiat timp. Şi râse iar. Am zâmbit nedumerit. — Vino deseară la conferinţa fizicienilor, la Casa Ştiinţei, o să-ţi arăt ce e

timpul. — Vin, dar de ce spui că am tăiat… Timpul?

— Nu asta ai făcut? Ai extras din uitare o felie de timp, o clipă anume; ai scos-o din timp, pe hârtia aceea, pe fotografie. Şi înclină capul şăgalnic, iar vâltoarea aurie a soarelui scăpătând i se

răsfrânse în ochi. Păstrez imaginea aceea; a avut dreptate. E o clipă salvată din curgerea

timpului… — Dragul meu, este o contradicţie ceea ce spui! Timpul nu curge. Curgere înseamnă mişcare. Ţi-am explicat de atâtea ori… Relativ la ce să se

mişte? Există un singur peisaj temporal, absolut întins, ca şi cel spaţial. Orice moment este asemenea prezentului. Lorena programa maşina de gătit. Locuiam împreună de un an. Pământul

fugise în jurul soarelui până ajunsese de unde a plecat, iar dragostea noastră supravieţuise.

— Atunci de ce nu ne putem aminti viitorul? — Din motive de cauzalitate. — E cam obscură teoria ta! Ce mâncăm azi?

— Nu ştiu. Rezultatul aparţine încă viitorului. Maşina dă rateuri când programez reţete vechi. — Ce-ar fi să mâncăm în oraş, mai târziu, iar acum să mergem dincolo,

să stai lângă mine şi să-mi explici pe-ndelete încă o dată ce este timpul? — Nu pot, ştii că nu pot. Trebuie să finalizez lucrarea. Gordon mă

exclude din echipă dacă întârzii!

— Am impresia că Gordon stă la masă cu noi, sau, mai rău, că vine şi în

pat! — Nu, dragule, dar ia uite câte mesaje am primit pe aparatul meu.

Trebuia să stau la institut toată perioada. Peste un an acceleratorul trebuie să pornească. — N-am înţeles niciodată ce cauţi tu acolo. O femeie se ocupă de latura

creativă, artistică, nu de ciocnirea particulelor. Pune-mi o cafea, te rog! — Dar este cât se poate de creativ, să ştii. Îmi place să combin lucrurile pornind de la zero.

— Bănuiesc că asta te face să te simţi divină… — Nu râde! Uite cafeaua. E ca şi cum aş găti: iau un ingredient de aici,

altul de acolo, le combin şi din unirea lor obţin ceva… Dar trebuie să-mi imaginez ce să folosesc, cum să combin, aşa încât, atunci când e gata, universul să-şi păstreze coerenţa.

— Da, grozav, plăcinta universală! Aveţi grijă să nu o coaceţi prea tare, hm!

— După ce-au păţit cei de la acceleratorul din Geneva la începutul mileniului, vom fi prudenţi. Toată lumea e cu ochii pe noi. De la Război încoace nu s-a mai făcut nimic în direcţia asta.

— În afară de faptul c-au sărit puţin în aer, s-a mai întâmplat ceva ce nu s-a spus? — Cred că da, însă e mai mult folclor. S-au pierdut sursele, bazele de

date au dispărut, probabil furate de Roşii. — Roşii sunt vinovaţi de tot! Mai pune-mi o cafea. Da’ ce se încerca

atunci la Geneva? — Codrin, iubitule, să ştii că observ cum mă ţii de vorbă. Norocul tău că aş bea şi eu o cafea. Păi ce să încerce? Încercau să obţină particula

fundamentală. De-o sută cincizeci de ani tot taie materia în căutarea particulei elementare; întâi s-a crezut că e atomul; l-au spart. Nu, că e protonul. Apoi au

găsit mai multe feluri de particule subatomice. În anii două mii erau convinşi că quarcii sunt fundamentul materiei. S-a demonstrat că aceştia nu sunt identici. Cel care părea să corespundă cel mai bine descrierii de „particulă

elementară” era bosonul Higgs; mai trebuia găsit. — Adică nu aveau decât portretul robot, ha, ha. — Întocmai.

— Şi? — Şi mi se pare că l-au găsit, la naiba!

— De ce „la naiba”? — Circulă în folclorul fizicienilor poveşti înfiorătoare despre ce s-a întâmplat acolo…

— Oh, vreau să ştiu! Le-a făcut Dumnezeu „na, na” cu degetul? — Poţi să spui şi aşa. Nici nu ştiu cum să exprim… au trecut de partea cealaltă… au… au fabricat antimaterie?… Sau ce era aia… Pe-o rază de două

sute de kilometri pătraţi totul a dispărut, de fapt nu, a fost comprimat la dimensiunea de câţiva centimetri cubi. Geneva de azi nu e cea de atunci.

Lumea a uitat odată cu războiul. Dar acum o sută de ani a fost bulversată toată

comunitatea ştiinţifică. — Cum e posibil aşa ceva?

— Au gâdilat temeliile realităţii, înţelegi? Nimeni nu putea să prevadă proprietăţile stranii ce vor decurge de aici. Codrin, am să-ţi spun un secret. Îmi stă pe inimă şi nu ştie nimeni. Promite-mi că nu te amuzi.

— Depinde. — Fii serios. Pe mine cercetările mă duc spre o concluzie… Absurdă. Sau revoluţionară? Nu ştiu. Tot căutând particulă elementară, teoretic, am

demonstrat că la nivel cuantic există un prag unde materia pare să dispară cu desăvârşire. Nu se mai poate vorbi de particule. Există însă o energie care

construieşte bucle. Realitatea e făcută din bucle care interacţionează şi se combină pentru a forma reţele de spin. Ele poartă pe margini unităţi discrete de arie şi volum dând naştere spaţiului cuantic tridimensional… Uneori am

impresia că aceste reţele construiesc însăşi reţeaua de spaţiutimp. Fiecare spin al reţelei seamănă cu o fotografie, o clipă îngheţată a universului…

— Uşurel, că m-ai pierdut pe drum. — Scuză-mă. Rezumând, aş spune că fundamentul universului este o energie.

— E grav? — Ha, ha! Da, domnule Ignoranţă, e foarte grav! N-a mai spus-o nimeni până acum. Decât filosofii idealişti…

— Să sper că te paşte un Nobel? — Sau hohotele de râs ale savanţilor. Mă gândesc că orice astfel de reţea

de spin are potenţialul de a evolua în infinite noi reţele, fără să lase o vagă urmă a cauzalităţii… Pe-urmă mi-am dat seama că trebuie să ataşez teoriei mele noţiunea conurilor de lumină a lui Einstein, adică să introduc noţiunea de

cauzalitate. Dar o reţea de spin reprezintă universul; în mecanica cuantică lucrurile rămân doar probabile până când apare un observator care să le

perceapă… Cine se poate situa în aşa fel încât să fie dincolo de marginea universului şi să privească peste umăr? Cum poate Universul să existe dacă nu este văzut?

— Păpuşa mea, cu părere de rău, nu pricep! — Codrin, eu pot demonstra ştiinţific faptul că Dumnezeu Există. El vede Universul.

— Bun. Ai reuşit să-mi dai fiori. Nu prea sunt fiorii pe care-i aşteptam de la tine. A sunat clopoţelul, e gata mâncarea.

— De fapt ce ai vrut să găteşti? — Aproape chiar ce se vede. Cât despre felul trei, ar fi trebuit să fie o surpriză… E o reţetă din cartea bunicii tale; se numeşte „Scrisoare de dragoste”

şi este o prăjitură cu albuş de ou şi nucă prăjită şi măcinată. Dar cum spuneam, reţetele vechi, rareori arată prezentabil. — Poate că e bună, ce contează cum arată? Pot să încep cu ea?

— Nu. — Săraca bunica! Ce vremuri au trăit cu războiul, criza care nu se mai

termina, dictatura, revolta şi restauraţia. Nu mai ştiau cine cu cine se bate şi

pentru ce. Mâncare puţină, apă potabilă un lux, dezastre ecologice, clima

destabilizată. Mă întreb ce anume le-a dat forţa să meargă mai departe. — Ai mei aveau o vorbă pe care o tot repetau ridicând un deget: „Să nu-i

dea Dumnezeu omului cât poate duce”. — Supa este foarte gustoasă. — Mă bucur. În ciuda a ceea ce se spune, dictatura a fost necesară,

Codrin. Altfel Pământul ar fi ajuns Ţara Bandelor şi Găştilor. E ciudat ce putere are încă asupra noastră creierul reptilian. — Da. Reptilă din mine mă face să doresc atât de tare o bucată din

prăjitura aia. — Poftim, nu te dezlănţui!

— Oh, e grozavă! Gustă şi tu. Dacă stau să mă gândesc, cum să n-o ia oamenii razna când natura însăşi înnebunise? Lorena, iubito, mai vreau! — Serveşte-te singur. Crezi că dacă provoci anarhie, dai jos guvernele,

omori necunoscuţi pe stradă şi vandalizezi magazinele se vor potoli uraganele? Au să înceteze revărsările de ape, ploile sau cutremurele?

— Ei, nu asta am vrut să spun. În tot răul şi-un bine: acum se gândesc de două ori când proiectează ceva dăunător vieţii simple şi naturale. Nu-mi dau seama cum de jucăria aia a voastră are voie să zbârnâie acolo sub pământ.

— N-avem încotro. — Hop şi noi! Ne trebuie un accelerator de particule, fiindcă ne chinuieşte întrebarea abisală „a fi sau a nu fi”.

— E mult mai mult decât „o întrebare abisală”, domnule. Chiar nu pricepeţi că trebuie să găsim o modalitate de a părăsi Terra? Nu vedeţi că e

totul compromis? — Ce-are acceleratoru cu naveta spaţială? Uite, na! Marte este exploatat, coloniile miniere îşi fac treaba. Troienii lui Jupiter sunt bine merci călăriţi de

antreprenorii economici cu viziune. Am ascultat la ştiri că în doi ani minele de acolo ne vor trimite metale rare şi uraniu.

— Îmh, iar între timp băieţii de la NASA vor terraforma planetele sistemului solar, vom avea şi spaţiu suficient şi vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, nu-i aşa scumpule? Din păcate, multă lume gândeşte ca tine, fie

pentru că aşa li se spune, fie pentru că nu se interesează… — Luminează-mă, om de ştiinţă, zeiţă a particulei primordiale! — Ai mâncat suficientă prăjitură. Păi hai să-ţi explic: cine crede că vom

putea coloniza spaţiul cu amărâtele astea de navete care se târăsc prin sistemul solar, e un copilaş naiv. Cine crede că vom cuceri galaxia cu mult visatele

fregate galactice care vor zbura cu zece la sută din viteza luminii, habar nu are de distanţele spaţiale. Soluţia este în plierea spaţiului. Iar asta, fizicienii ăştia cu întrebările lor abisale o vor face. Ai înţeles?

— Da, iubire, cum să nu, te rog rămâi puţin nemişcată să iau aparatul. Tu, prăjitura şi cu maşina de gătit formaţi o imagine devastatoare. Trebuie să-mi iubesc subiectul pentru ca să pot realiza o fotografie bună,

fiindcă fotografia comunică ceva despre mine, nu doar despre realitatea din jur: vorbeşte despre pasiunile mele, despre felul în care eu văd lumea, adică o felie

din acest Univers. Şi eu sunt reflector, un dumnezeu mai mic, mai limitat; prin

faptul că văd, fixez o mică porţiune din lumea instabilă şi în continuă vălurire

în care trăiesc. Lorena m-a ajutat să mă înţeleg. De asta o iubesc.

În general, fotografiez ceea ce îmi stârneşte surprinderea sau curiozitatea, spontan, fiindcă o fotografie bună se face cu sufletul. Încerc să transmit celor care nu sunt aici sau celor care nu ştiu să vadă, emoţia ce mi-a trezit-o o

imagine. Imortalizez. Lorena spunea că „salvez” clipe, că le „decupez” din textura timpului. Cred că e acelaşi lucru.

Mă gândesc uneori la Joseph Niepce, fizicianul care a fixat o imagine pe o placă metalică. Se considera pictor; un pictor ce picta cu lumină. Pentru ca să

se impresioneze, plăcuţele trebuia să fie lovite de lumină câteva ore într-o zi senină. Dar din soarele acelei zile nu pare să fi rămas nimic. Imaginea lui Niepce e o poartă temporală spre un capăt de stradă de acum trei secole. Se pot

observa în aerul ceţos clădiri fantomatice, clădiri construite din vânt, aşa cum le vezi într-un vis sau scufundate pe fundul oceanului după o calamitate…

Zidurile par buretoase, cu pori ca de cretă, cu ferestre adânci şi acoperişuri strâmbe, unduitoare. Dincolo de ele se deschide larg orizontul, ca un braţ al neantului gata să te cuprindă.

Puterea imaginii este atât de mare, încât trăiesc impresia că sunt acolo, chiar acolo. Poate că Niepce a reuşit ceea ce îmi propun şi eu de fiecare dată: să fotografiez nu doar ce se vede, ci şi ceea ce îmi imaginez eu despre un subiect.

Vreau să transpun în imagine ceva din sinele meu profund. Vreau să mă imortalizez. Asta m-a făcut să mă gândesc la dorinţa noastră reptiliană de-a

supravieţui cu orice preţ, indiferent de sacrificiu. Pentru că instinctiv, asta suntem înclinaţi să facem; abia după câteva clipe intervine gândirea raţională şi schimbă câte ceva… Când fac poze încerc să nemuresc o parte din mine. Ştiu

că voi muri, dar măcar o bucăţică să fie salvată. Lorena spunea că Cineva ne priveşte. Poate că Cineva face poze, iar

lumea, mediul nostru este doar un material sensibil pe care noi, lumina, ne înscriem urmele, îl impresionăm. Până nu suntem văzuţi, nu rămânem fixaţi.

Spre seară, briza avea culoarea ambrei. Lorena însăşi părea o plăsmuire de soare şi miere lichidă. Plajă îngustă şerpuia până departe, între peretele de beton şi apă verde, cristalină, fără odihnă, a mării. Cartea din care ea citea era

o pată de alb imaculat ce-i răsfrângea lumină pe obraz. Lumina curgea din carte, în sus, imponderabilă ca gândul.

— Ce citeşti? — E un mare poet din tinereţea străbunicii. Nici nu-ţi vine să crezi că pe vremea aceea oamenii erau capabili să simtă aşa… Ascultă: „Fiecare secundă

nouă este un jaf al amintirii… „ Asta e fizică pură! — Iubito, poate că Einstein avea dreptate când spunea că „imaginaţia e mai importantă decât cunoaşterea”.

— A mai spus cineva că nimic nu s-a materializat fără a fi mai întâi imaginat…

— Atunci care este momentul când lucrurile încep să existe? Când le

gândim, sau când le dăm consistenţă materială? — Hai, Codrin, nu mă abate pe teritoriul filosofiei. Eu nu ştiu decât fizică,

dar nu pot să nu constat că există un punct în care toate ştiinţele par să conveargă, un punct ce le atrage ca o gaură neagră. Mă întreb dacă viitorul într-adevăr erodează trecutul…

— Aşa cum marea a erodat plaja asta în ultimii o sută cincizeci de ani. Ştiai că sub apă sunt hotelurile staţiunilor de atunci? Se spune că Fluviul avea la nord o deltă bogată unde se ramifica în trei braţe principale şi zeci de canale.

— Păcat! — Parcă erai o adeptă a Roşilor; ziceai că fără ei rămâneam o lume a

dezordinii… Dar fără demersurile Verzilor azi nu se mai putea respira pe Pământ… — Demersuri? Vrei să spui terorism. Terorism ecologic, da, dar tot cu

violenţă. — Fetiţo, nu se mai putea altfel.

— Minunat! Acum dezvoltarea tehnologică s-a dat înapoi cu o mie de ani. Uită-te la orizont; ce vezi? E o corabie cu pânze, da? Mulţumesc, preferam un vapor. Aş fi stat acasă încă o săptămână, dar trebuie să plec poimâine, ca să

am timp să ajung cu trenul la institut. Avionul este o excentricitate acceptată doar în cazuri extreme. — Mie mi s-au părut destul de echilibrate deciziile lor. Orice-ai spune,

acceleratorul tău iubit există. — Fiindcă au mare nevoie de el. Verzii nu pricep că nu se poate

dezvoltare fără sacrificiu. Nu se poate dezvoltare fără consum. Este trist, dar firesc să se ajungă în timp la o secătuire a planetei… — Acum s-a rezolvat într-un fel. Şi mineritul spaţial e doar la începuturi.

Pune cartea jos, mai bine lasă-mă pe mine să stau cu capul în poala ta. Uite aşa! Poţi să-mi mai spui o dată povestea exodului? Te-aş asculta o veşnicie.

— Profitorule! Păi, ziceai că mineritul spaţial este la începuturi… În cincizeci de ani vom fi total dependenţi de resursele provenite din spaţiu. Vor exploata asteroizii din centura Kuiper; sunt munţi întregi de fier, aur şi platină.

Cometele conţin apă. Avem şi materie organică în asteroizii de tip C. Vor înhăţa bolovanii spaţiali cu lasouri gravitaţionale. Pe-urmă se vor muta cu mineri cu tot pe asteroizi. O să vedem mici colonii ca petele de mucegai presărate pe

spinarea asteroizilor mai arătoşi. Nu vor renunţa la ideea cu terraformarea planetelor şi vor începe cu Marte, desigur.

— Asta când o să fie? — Vrei date exacte, ha, ha! Stai să mă concentrez… Prin 2213. — Peste mai mult de-o sută de ani?!

— Mda. Aşa cum am învăţat din istorie, coloniile îşi vor cere independenţa. Cu alte cuvinte va fi iar un război, specia umană nu poate trăi prea mult fără asta… Când se vor linişti apele, îşi vor aminti că de fapt doreau

să colonizeze spaţiul. Atunci, după încă o sută de ani, au să trimită misiuni spaţiale pe exoplanete. În cârcă un secol vor pune stăpânire pe alt sistem solar.

— Am pierdut şirul. În ce an am ajuns?

— Anno Domini 2400 la final.

— Oh! — Întocmai. După ambiţia satisfăcută a cuceririlor spaţiale, cum este de

aşteptat, va fi un… — Război. — Ai ghicit! Coloniştii de pe exoplaneta X, îşi vor declara independenţa

faţă de pământeni. Dar iată, avem un Imperiu Galactic incipient… — Ce urmează? — Mă gândesc serios la un nou Mesia. Cel vechi a întârziat prea mult cu

a doua venire. — Devine palpitant!

— Pe o mică planetă neînsemnată se va naşte un copil ce va schimba cursul istoriei. Cuvintele sale vor trezi în inimile semenilor dorinţa de a-şi provoca destinul, de a-şi cunoaşte fraţii galactici întru inteligenţă. Una după

alta lumile vor cădea cucerite de forţa charismatică a îndemnului său. Toţi vor ridica braţele invocând fraţii mai mari să se arate din cotloanele Universului.

— Hm… — Două sute de ani se vor înregistra noi şi noi adepţi. Nouă Biserică Universală va înflori. Apoi însă, inevitabil, vor apărea schisme religioase, mai

ales că acest Prim Copil Mesianic, plecat el însuşi în căutarea inteligenţei de natură non-umană, nu se va mai întoarce în veci. Dar credincioşii vor continua să prorocească apropiata sa revenire şi îl vor aştepta câteva mii de ani…

— Ce plictiseală! — Nicidecum! Oamenii vor renunţa la terraformarea planetelor, va fi mai

eficient să ocupe altele bune-gata, descoperite în lungile călătorii după fraţii galactici. Coloniile umane se vor înmulţi atât de mult, încât Imperiul îşi va pierde coerenţa şi se va dezintegra. Pe la anul 4123 regatele, republicile, micile

imperii vor pluti în cosmos că sporii împrăştiaţi ai mugegaiului. — Data trecută când mi-ai povestit, ziceai ceva şi de roboţi.

— Uite, acum! La sfârşitului anului 5000 vor înţelege cu toţii că oamenii nu vor mai putea trăi uniţi sub acelaşi sistem politic. Distanţele vor fi prea mari. În unele lumi vor izbucni conflicte religioase îndreptate împotriva

inteligenţei artificiale, o adevărată ofensă adusă Copilului Mesianic. Au să apară mici lumi cu idei radicale, unde tehnologia de orice fel va fi renegată şi distrusă ca manifestare satanică. Orice asemănare cu ceea ce au făcut Verzii

tăi, e pur întâmplătoare… — Fără aluzii! Zii mai departe.

— Fizicienii, Mari Maeştri ai Întrebărilor Abisale, vor descoperi gaura de vierme. Abia de acum încolo vor putea să străbată distanţe cu adevărat galactice. Au să existe voci care vor spune că Portalul este darul făcut de la

mare depărtare chiar de Copilul Mesianic. Apar noi teorii cu privire la formarea universului, a spaţiilor paralele, a spaţiilor cu mai mult de patru dimensiuni… Ştiinţa face progrese inimaginabile. Oamenii seamănă tot mai puţin cu ei înşişi.

Pe iubitul nostru Pământ începe o nouă epocă glaciară. Ultimii rezidenţi fug în locuri mai bune. Şi se împrăştie tot mai departe şi mai departe, iar timpul se

lăţeşte odată cu fuga lor.

După cincisprezece, douăzeci de mii de ani, glaciaţiunea ia sfârşit. O

navă cercetaş independentă regăseşte Planeta Mamă. Călătorii sunt cuprinşi de mirare când, dintre ruinele oraşelor, scot la iveală vestigii umane. Internetul

universal de mare viteză îi lămureşte. Dăm Prior, comandantul micii nave, descoperă o bazilică imensă în care se practică un cult străvechi, total necunoscut. Deasupra altarului somptuos se înalţă o cruce imensă de

marmură cu un om ţintuit pe ea. Nu ştie nimeni cine este. Dam Prior se încoronează rege al Terrei. Explozia unei supernove sau ciocnirea cu o altă galaxie sau o gaură

neagră ce se deplasează vor pune mari probleme de supravieţuire unei părţi a civilizaţiei umane. Vor fi momente când totul va părea pierdut. Apoi se vor

ridica iar din propria lor cenuşă, ca pasărea Phoenix. După sute de mii de ani vor atinge centrul galaxiei. Vor stăpâni Calea Lactee şi se vor pregăti să zboare mai departe. Nu vor mai şti de poetul din care ţi-am citit azi, nu vor mai vorbi

niciuna din limbile de care noi să fi auzit, poate nici nu vor mai iubi sau urâ cum o facem noi. Poate vor supravieţui contactului cu alte inteligenţe, cu Fraţii

întru Inteligenţă pe care i-au căutat şi invocat atât de mult cândva. Sau poate Aceia, obişnuiţi să se afle în vârful lanţului trofic, îi vor devora pur şi simplu pe bieţii oameni naivi.

Indiferent ce va fi, cine va triumfa, după alte miliarde de ani îşi vor da seama că universul e tot mai rece şi mai mare, prea mare. Luminile stelelor se vor stinge una câte una. Şi vor agoniza cu toţii mult timp. Sau, dacă de fapt ne

aflăm într-un multivers format din o mulţime de universuri, ar putea migra… Eu însă cred că tot ce are un început, trebuie să aibă şi un sfârşit. Oamenii vor

dispărea ca specie. Tot ce-au visat, tot ce-au sperat, tot ce-au construit se va nărui. Doar ceea ce e dincolo de atingerea timpului poate fi veşnic. — Data trecută n-ai avut un final atât de pesimist.

— Probabil am fost într-o dispoziţie mai romantică… Dar acesta este adevărul.

— E dezarmant! Deci toată această „struggle for life” a fost inutilă… — Poate că nu… Poate că totuşi există o bancă de date… — O ce?

— O memorie a materiei. Mă gândeam acum ceva timp la un fizician care încă din secolul trecut a demonstrat că dispar bucăţi din Univers, înghiţite de găurile negre.

— Găurile negre m-au fascinat şi pe mine… — Le zice „negre”, dar cred că înăuntru sunt de fapt foarte luminoase…

Conţin comprimată toată lumina pe care au absorbit-o şi care, odată ce-a atins orizontul evenimentelor, nu mai are scăpare… — Ce orizont?

— Aşa se numeşte graniţa de la marginea singularităţii, cea dincolo de care nu există întoarcere. — Singularitate?

— Cum să spun… E chiar centrul găurii negre. Imaginează-ţi un punct cu volum ce tinde spre zero şi masă ce tinde spre infinit. Absoarbe nu doar

materia din preajmă, ci şi reţeaua spaţiu-timp.

— Pare să fie Iadul!

— Sau baza de date a lui Dumnezeu. Hawking! Aşa îl chema pe fizician. El a demonstrat că ceva totuşi scapă din gaura neagră, un fel de radiaţie care

conţine informaţii referitoare la tot ce conţine ea, tot ce-a înghiţit… Deci informaţia rămâne într-un fel de memorie a materiei. Mda… Existau speculaţii. Că Universul ar fi un calculator cuantic…

— Gata! M-ai omorât! Admiră apusul. * * * Cum ar fi să ştim când este pentru ultima oară că facem un lucru? Cum

ar fi fost să fi ştiut că acea după amiază avea să fie ultima petrecută cu Lorena? A doua zi în zori a mormăit în aşternut că are poftă de fructe. Lumina

jucăuşă a dimineţii filigrana perdelele. M-am ridicat încet să n-o trezesc de tot. Piaţa era aproape. Grădinarii mediteraneeni probabil că tocmai îşi deschideau tarabele.

N-am stat prea mult. Am mai târguit peşte proaspăt, ulei de măsline, brânză de capră, un vin alb. Mă gândeam să-i gătesc ceva cu mâna mea, fără

maşină, aşa cum făcea mama pe vremuri. Când m-am întors, soarele învăpăiase deja toate ferestrele vilei albe. Am rămas pe alee orbit: ceva subtil se modificase de când plecasem. Atunci am

auzit înăuntru ţipătul şi am trăit un presentiment îngrozitor. Am alergat pe scări. În uşa biroului Lorena tremura şi plângea. Mi-a arătat ieşirea din spate:

— Mi-a luat aparatul personal! Am pierdut toată munca… Am ţâşnit în urma hoţului. I-am văzut tricoul negru alergând printre

pomii din livadă. Fără să stau pe gânduri, am tras. Da, am o armă. Pentru că sunt un Verde, dar asta nu are nici o relevanţă raportat la mine şi Lorena. N-am mai făcut niciodată aşa ceva; să omor un om, vreau să spun. Sunt

paşnic, chiar dacă sunt Verde. Dar în memoria aparatului era tot ce gândise femeia pe care o iubesc, erau toate visele ei despre particula primordială,

despre plierea spaţiului şi memoria Universului. Era sufletul ei acolo. Cum să fi lăsat să i-l fure? Am recuperat aparatul, am calmat-o pe Lorena. Apoi am preparat un ceai

chinezesc original, am servit-o şi am aşteptat să-şi revină. — Astăzi pleci la Institut. Am rostit cuvintele necesare, dar care mă dureau aşa de rău.

— Da, e cel mai bine aşa. A fost de acord. — Aseară, pe canalul de ştiri… au vorbit despre testul de la accelerator.

Au prezentat echipa lui Gordon; erai şi tu, cred că aşa te-a găsit. Era un Verde fanatic. Lorena m-a cuprins cu braţele şi-am simţit-o încă tremurând, pe pieptul

meu. Am strâns-o tare, tare de tot, deşi nu ştiam că e pentru ultima oară. În aceeaşi seară, după ce ne-am despărţit pe peronul gării centrale, m-am întors acasă şi am îmbrăcat hainele pe care le port când mă ocup de grădină.

Am luat vâslele şi le-am dus la barcă. Apoi m-am întors după cadavru. L-am înfăşurat într-o velă învechită şi decolorată ce zăcea de ceva vreme în magazie.

L-am urcat şi pe el în barcă şi am vâslit spre larg.

Acel Verde ar fi putut fi viaţa mea liniştită alături de Lorena, dar eu am

ales să-l ucid. Am fixat faptele în această matrice. După două săptămâni, foarte de dimineaţă, între orele trei şi patru,

Pământul s-a mişcat. Locuitorii din Vest relatează că au fost văzute aurore boreale jucând pe cer. Apoi s-a simţit o vibraţie profundă. Unii povestesc că rude moarte de mult au fost zărite prin preajmă, ca într-o transmisie de

televiziune de proastă calitate. Eu n-am remarcat nimic din toate acestea; ştiu doar că am sărit la fereastră şi-am strigat-o pe Lorena dintr-o pornire iraţională… Cum am putut

s-o las să plece?! Dacă pierdea aparatul, ar fi rămas cu mine. A doua zi, canalul de ştiri era ocupat în întregime cu veşti halucinante

despre experimentul de la accelerator. Se spunea despre radiaţii periculoase, despre micro găuri negre ce deja devorează zone ale Europei, despre schimbarea polilor magnetici… S-au dovedit a fi doar zvonuri, dar aria în care

fusese acceleratorul a dispărut. Am ştiut atunci că Lorena nu se va mai întoarce. Am înţeles că într-un fel

inexplicabil teroarea din imaginea lui Niepce a ajuns la mine, cu lumina ei cenuşie, unduitoare şi rece. Şi mă tot gândesc la ce mi-a spus unul din cei mai mari fizicieni ai

timpului nostru, Lorena Kalamara, că poate există o bancă de date universală, că nimic nu se pierde de fapt… Că există un Loc unde Totul este salvat, fiindcă Universul este un calculator cuantic sau pentru că există Dumnezeu care ne

vede şi ne fixează… Liber arbitru

— Doamnă, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, este în interesul dumneavoastră. Dacă închideţi telefonul, nu veţi mai fi contactaţi niciodată. Dacă puneţi întrebări, discuţia noastră a luat sfârşit.

—… — Vă fac o ofertă pe care o puteţi accepta sau refuză. Fiul dumneavoastră

a murit acum un an. Doriţi să-l primiţi înapoi cu tot ceea ce implică asta? Noi vi-l putem restitui. Nu este vorba de clonare sau de sosii. Îl vom aduce chiar pe el, pe Victor… Victoraş… Doamnă. Trebuie să-mi daţi un răspuns acum pe loc.

— Oh! Da! Sigur că vreau! Da. Legătura telefonică se întrerupse. Femeia căzu pe scaunul de alături tremurând. Victoraş! O, doamne! Victoraş. Numele suna mai dulce decât orice

pe lume. Nu mai îndrăznise nici să-l rostească de-atunci, fiindcă începea să plângă nestăpânit. Cum ar fi să-l audă tropăind pe hol, venind în fugă la

bucătărie ca să-i arate ce-a desenat? Să-i zică „Mami” cu glasul acela suav… Bineînţeles că-l dorea înapoi. Nu pentru asta se rugase chiar şi-n somn? — Dragă, cine-a fost? Ce s-a întâmplat?

— Nu ştiu. A spus… A spus că pot… Nu-mi vine să cred! Anton împături ziarul. Elvira iarăşi plângea! Privi umerii mici ai femeii zguduindu-se. Şi el se simţea sfârşit, dar se cuvenea să fie tare ca s-o susţină

pe ea. Obosise. — Am crezut că am reuşit să trecem de ce-a fost mai greu.

— Să trecem? Vom trece vreodată? Hohoti Elvira.

— Nu, sigur că nu. Dar ştii că am stabilit că viaţa merge mai departe

indiferent de durerea noastră… Putem avea alt copil, Elvira… — Crezi că-l pot înlocui pe Victoraş? E o piesă de schimb?

— Pentru Dumnezeu! N-am vrut să spun asta! De ce eşti rea? Cine era la telefon? — Chiar nu ştiu. Dar au spus… Că-l pot aduce pe Victor înapoi…

— Ce porcărie! Nesimţiţii dracului! Să-şi bată joc de suferinţa oamenilor! Elvira tăcea într-un fel anume. Ştia el tăcerea asta! Se gândea la ceva. Parcă vedea cum în capul ei germinează o idee.

— Tu i-ai crezut! Izbucni exasperat. — Dacă nu speri nesperatul, nu-l vei întâlni.

— Mai lasă-mă cu citatele din cărţi! Asta e realitatea. Crudă. Nu vise şi prostii. — Deci tu n-ai vrea… Nu l-ai vrea înapoi pe băieţelul meu… Adu-ţi

aminte cum te prindea cu mânuţele de după gât şi zicea: „Tati, tati al meu!” Ţii minte c-a făcut febră când ai plecat patru zile la perfecţionare? Şi când te-ai

întors ţi-a prins picioarele în braţe, la uşă… Mai ştii? Anton simţi iar gheara aceea în gât. Sufocându-l. — Taci! Gemu cu gura uscată. Taci!

— Vezi? Şi-n glasul ei răzbătu o uşoară undă de triumf. Nici tu nu poţi îndura. Anton îşi dădu drumul pe canapea. Se simţea vinovat. Era vinovat că nu-

şi putuse ajuta fiul. Boala subţiase trupuşorul drăgălaş până devenise transparent; până durerea se vedea pulsând prin oasele de sticlă, până nu mai

putuseră îndura suferinţa lui. De ce? Îi venea să urle la Dumnezeu, să-l scuture, să-i arate: vezi ce-ai făcut?! La ce ţi-a folosit suferinţa unui copil fără vină? Ţi-a adus satisfacţie, te-a mulţumit?

Fiinţa aceea fioroasă, ca orice înger, va consimţi să le dea înapoi ceea ce înghiţise?

Anton îşi închise ochii fierbinţi de lacrimi. Cum să fie cu putinţă? Aşa ceva nu se văzuse niciodată. Iisus înviase? Din toată inima spera că da. Ar fi creat un precedent. Era conştient că felul cum înţelegea el religia era mult prea

personalizat. Duhovnicul la care merseseră după… După ce Victor s-a stins… I-a spus că nu pot face târguri cu Dumnezeu; să se încline şi să creadă, să spere. Să spere ce? Se întrebase în maşină la întoarcere cu Elvira mută şi

distantă pe locul din dreapta lui. Şi iată! Dacă ASTA era ceea ce trebuise să spere? Se întâmplă minuni! Se întâmplă minuni?

Suspină răguşit cu faţa în palme. Dumnezeule! Se trezi rugându-se Aceluia care îi luase fiul. — Elvira… Şi ce ţi-au spus? Ai acceptat, da? Ce răspuns ţi-au dat?

— S-a întrerupt. — Bineînţeles. Elvira se ridică palidă că nevasta lui Lot când se transformase în stâlp de

sare: — Mă duc să-ţi calc o cămaşă pe mâine.

Anton ştia că se duce în celălalt capăt al casei doar ca să bocească

netulburată. Avea să mai fie vreodată femeia veselă şi plină de viaţă de care se îndrăgostise?

Se îndreptă şi el spre micul bar din mijlocul servantei. Nu mai era nimic de băut decât gin. Îşi turnă un pahar. Ea avea să devină neglijentă, cenuşie, tristă, şleampătă. El va începe aşa, uşor, să bea câte-un păhărel. Să întârzie

acasă; să se uite după alte femei. Chiar să aibă aventuri ocazionale. Ea va fi arţăgoasă şi bănuitoare. Se vor certa tot mai des, neputându-se ierta unul pe altul şi fiecare pe sine însuşi. După aia, nici nu va mai conta dacă vor rămâne

împreună sau se vor despărţi… Viaţa lor fusese terciuită, călcată în picioare de toanele sorţii. Amin!

Dădu paharul pe gât. Atunci se auzi soneria de la intrare. — Toni, răspunzi tu? Descuie, trase lanţul şi deschise uşa larg. Pe scările verandei, printre

plantele Elvirei aştepta o domniţă blondă, în ţinută business, dar cu mii de draci jucându-i pe sub piele… Anton se încruntă ca să fie sigur că nu i se poate

citi în ochi impresia de adineauri: — Da? — În legătură cu înţelegerea telefonică de mai înainte… Este necesar să

semnaţi. Pot intra? — Desigur, dar… — Vă rog să nu puneţi întrebări, vă avertizez. Riscaţi să pierdeţi oferta.

Doamna? E nevoie şi de semnătura sa… — Elvira! Vii puţin? Uite, dumneaei… Aţi vorbit la telefon despre… Zice

că trebuie să semnezi. Îl şocă felul în care arăta nevastă-sa: părea bătută, timorată şi groaznic de contrastantă pe lângă cuconiţa atât de sigură pe ea, cu unghiile lăcuite şi

tocurile ei de zece centimetri, cu taiorul cambrat pe sub care precis nu avea decât un sutien de dantelă!

— Gata! S-a făcut! Exclamă dama zâmbind profesional. Mă duc să-l aduc. — Pe cine? Îngăimă Anton scuturat fără voie de un fior.

— Pe Victoraş. Aşteaptă în maşină. Felicitările mele! Vă doresc multă fericire! Elvira căzu pe fotoliu. Un colţ al gurii îi zvâcnea şi avea pete albe în jurul

ochilor holbaţi neverosimil. Anton făcu câţiva paşi în urma blondei: — Aşteptaţi aici, vă rog!

Apucă să vadă pe fereastra sufrageriei un automobil negru ca o limuzină, cu geamuri fumurii. Întoarse capul de la imaginea asta când i s-a spus să rămână în casă, dar ceva îi arse parcă retina. Ar fi vrut să-i spună Elvirei… Nu

ştia ce… Că poate visează amândoi… Sau că guvernul a făcut probabil nişte descoperiri… Dar auzi pe terasă tocurile şi un pas micuţ, tropăit, inconfundabil.

Îi tremura carnea pe braţe şi-i clănţăneau dinţii în gură. Se întoarse spre uşă exact când se deschise. Fiul lui, Victor, era adus de îngerul blond în deux-

pieces.

— Tati!

Elvira răcni şi se repezi spre copil. Îl strângea în braţe, îl pipăia, îi săruta fiecare bucăţică de piele.

— E foarte ciudat că nu ne-au spus nimic… Cum să ne comportăm, ce să spunem… Trecuseră trei zile de când Victoraş era din nou acasă. Nu-l lăsau singur

nici o clipă şi erau dispuşi să-i facă toate poftele. Mai întâi Elvira îl cercetase cu de-amănuntul: — Uite, are semnul din naştere pe genunchi. Şi aluniţa de sub păr, din

creştetul capului. Dacă nu e o clonă, e sigur copilul nostru. Noaptea târziu, Anton răscolea pe net. Bazaconii erau, de toate felurile,

însă nu se pomenea de învierea din morţi. Nu scria nicăieri de vreun program de recuperare a celor dragi din lumea cealaltă… Trebuie că era la mare secret. Clasificat.

— Ce bine că n-avem rude! Concluzionă Elvira peste umărul său. — Tot trebuie să găsim o soluţie. Ce vor spune cunoscuţii, vecinii, toţi

care ştiu… Uite, noi lipsim de trei zile de la serviciu. Şi actele! Avem un certificat de deces… — Doamne, Toni, nu ştiu cum am supravieţuit să scot certificat de

moarte copilului meu… Poate că simţeam c-o să se întâmple minunea asta. Am păstrat certificatul de naştere. Ăla pe care-l credeam pierdut, de-am cerut duplicat.

— Mă mir că după ce ne-au prins în program, nu ne urmăresc, nu ne dau instrucţiuni, ceva… Poate aşteaptă să-i contactăm noi.

— Cum? — Numărul de la care te-a sunat tipa, a rămas înregistrat în memoria telefonului.

— La telefon am vorbit cu domnul care l-a adus, cred… Făcu Elvira. — Care domn?

— Care a venit cu Victor. Cel care ne-a pus să semnăm. — Tu ai fost în stare de şoc. Păi n-a fost o femeie? O tipesă blondă? — Tu vezi fuste peste tot! Era un bărbat solid, rasat, în costum de firmă.

Am sesizat c-ai zis „dumneaei”; am crezut că te-ai fâstâcit. Apropo, ce-am semnat noi atunci? — N-am stat să citesc. Probabil ne-am dat acordul. Da’ acum am

impresia c-am făcut o prostie… — Că ne-am luat fiul înapoi? Nu! Aş face la fel, stabili Elvira categoric.

Anton închise monitorul. Se duse la fereastră şi privi în noapte. — Ştii, am vrut să-ţi spun… Când l-au adus pe Victoraş, mi s-a părut că văd ceva ciudat.

— Ce? — Au venit c-o limuzină neagră. Când s-a deschis portiera, din interior au ţâşnit flăcări parcă; în tot cazu’ o lumină puternică roşie… M-au durut ochii.

— Nu înţeleg ce-ai văzut şi nici nu-mi pasă. Mi-au adus copilul. — Elvira, cine poate să învie morţii? O fi o sectă, un grup de savanţi,

extratereştri? Nu te îngrijorează aspectu ăsta?

— Bine, da’ ce mai contează? Eu mă gândeam azi-noapte când nu

puteam adormi că poate Victor nici n-a murit. Pe-urmă am visat că ne-am dus la cimitir toţi trei şi mormântul nu mai era… Chiar, du-te mâine dimineaţă

până la cimitir şi vezi dacă e umblat… Că doar trebuiau să-l ia de acolo… Doamne, ce groaznic! Anton înghiţi nodul din gât. Dialogul era neverosimil. Ultimele zile erau

neverosimile. — Copilul are consistenţă, e real… Şopti. — Toni, dacă moartea nu e aşa cum ni s-a spus? Dacă e totuşi

reversibilă? Toate cărţile sacre vorbesc de viaţă după moarte. Hai să fim realişti, e posibil!

— Chiar aşa, Elvira, hai să fim realişti! Tu te auzi ce spui? — Ce spun, domnule Anton Horvat? Copilul nostru a fost bolnav şi a murit, iar acum doarme în camera cealaltă. Asta spun. Dacă a fost milă divină,

norocul său nişte savanţi cu un experiment, mi-e tot una. Le mulţumesc! — Dar dacă a fost Altceva? Altcineva?

— Anton, am impresia foarte neplăcută că regreţi… Sau ţi-e ciudă că mă vezi fericită. Te-ai obişnuit fără Victoraş. Zi! Aşa-i? — Evi, spui cuvinte urâte. Dacă mă poţi acuza că nu mi-am iubit

băiatu… Interpretezi greşit. Vreau să previn orice rău ni s-ar mai putea întâmpla. Suntem tulburaţi amândoi, e normal. Aşa ceva… Nu s-a mai văzut. — Suferi de boala despicării firului în patru, Anton. Avem lucruri mai

importante de stabilit. Nu crezi c-ar trebui să ne mutăm? Să facem ceva, că doar n-o să putem sta închişi în casă pe vecie! Mă duc să caut numărul de

telefon. Bărbatul deschise uşa camerei mici. Victoraş dormea ghemuit, în poziţia lui caracteristică, aşa cum nu-l mai văzuse dormind de-o eternitate, de dinainte

de-a se îmbolnăvi. Era atâta inocenţă pe faţa băieţelului, încât se căii pentru ce gândise. Nici nu îi spusese Elvirei ce îi trecuse prin cap, fiindcă era cumplit: că

li se returnase un mic demon… — Toni! Vii puţin? — Da? Ai găsit?

— Numărul nu există. Ce chestie, chiar şi când sună cineva cu număr la secret, se afişează nişte steluţe… Acum nimic, uită-te şi tu! * * *

Trecuse un an de când se mutaseră la Sibiu. Anton se văzu silit să recunoască în sinea sa că lucrurile luaseră o întorsătură absolut fericită; parcă

se aranjau de la sine. Doar în unele seri când afară era înnorat şi burniţa monoton ca şi cum cerul s-ar fi destrămat fâşii-fâşii, îşi mai amintea vag de vechile lui temeri. Şi oftă.

Cumpăraseră o căsuţă nu prea mare spre Dumbravă, cu o livadă de o mie de metri în faţă, exact cât să alerge Victor şi căţelul cu blană aurie pe care i-l dăruiseră când împlinise cinci ani. Elvira găsise post la o şcoală în cartierul

învecinat; cu autobuzul făcea şapte minute. Astă-vară se titularizase. El lucra IT-ist la un patron cumsecade. Victoraş frecventa grupa pregătitoare la

grădiniţa din colţul străzii. La prânz, când ieşea de la cursuri, Elvira îl lua

acasă. La ora patru şi un sfert îl aştepta zâmbitoare la poartă, iar el intră

întâmpinat de chiotele fiului şi lătrăturile fericite ale căţelandrului. Uneori se oprea şi lăsa acel gând să ciocănească în ţeasta lui: „Copilul

meu a fost mort. A fost mort timp de un an. Trei sute şaizeci şi cinci de zile am trăit fără el, timp în care Victor a locuit sub pământ.” Încercase o dată să-l întrebe ce-şi amintea când fusese departe de mami şi de taţi, dar băiatul nu

ştiuse ce să-i răspundă. Când l-a mai întrebat o dată a izbucnit în plâns şi Elvira s-a supărat. De ce necăjea copilul? Ce-i venise să-l întrebe aşa ceva? Dacă ar fi fost după ea, nu s-ar mai fi gândit niciodată la asta!

Seninul acelor zile era atât de perfect, încât Anton îşi făcu reproşuri în sinea lui. Ce-i venise, nu era totul ca-n cele mai frumoase vise? De ce ispitea

soarta? Şi totul a fost frumos până pe întâi mai. Era într-o vineri şi plănuiau să iasă la plimbare, nu prea departe, întrucât nu cumpăraseră încă maşina.

Anton se trezi în acea dimineaţă din cauza unei cumplite dureri de cap şi a unui coşmar: visase ziua când Victoraş fusese adus înapoi. Şocul acelor clipe

când i se părea că locuieşte printre imaginile îngheţate din creierul unui nebun, când aerul devenise greoi ca apa şi apăsa pe umerii lui, şocul acela avea un gust de neuitat. I se grefase pe suprafaţa tuturor neuronilor, îl simţea cu toţi

porii pielii. Deschisese ochii chiar în clipa când era pe punctul de a se îneca în trecutul vâscos al acelei zile. Era transpirat, sugrumat şi îngrozit. Sări în picioare: în faţa ochilor minţii îi stăruia albul foii de hârtie pe care o semnase.

Un alb întinat de un scris prea mărunt pentru a fi lizibil… Un geamăt îi atrase atenţia. Elvira plângea în somn. O trezi:

— Toni, am visat că semnam hârtiile aduse atunci… Când cu Victor… Ce naiba scria pe hârtiile alea? Atâta m-am chinuit să văd ce e pe ele, c-au început să-mi curgă lacrimi de sânge din ochi… Doamne, a fost groaznic!

— Şi ce scria, ai văzut până la urmă? — Nu.

După masă, pe când se aflau la plimbare pe sub copacii umbroşi, uriaşi ai Dumbrăvii, Anton avea să-şi amintească teroarea visului cu câteva clipe înainte ca Victoraş să se prăbuşească.

— Tati, mă doare capul rău de tot! Dă-mi o pastilă să-mi treacă! Anton îşi măcina măselele în gură. Aşa începuse şi data trecută. Elvira încercă să-şi menţină calmul: Răcise! Încă nu era atât de cald

afară şi copilul alergase cu capul descoperit. Dar durerea nu voise să se stingă. Urca tot mai sus, mai sus, până

Victoraş începu să plângă, să se zvârcolească. Atunci se stinse ceva în ochii Elvirei. Soţii se priviră; acum ştiau. Anton o lăsă la urgenţe. Nu intenţiona să audă iarăşi verdictul acela. De data asta va face ceva.

Porni pe străzi aiurit şi cu gust de cenuşă pe limbă. Constată că pomii înfloriţi îşi scuturau podoaba dintr-odată. Se înnorase; avea să plouă. Dădu peste o biserică. Avea poarta închisă. Anton bătu cu pumnul. Strigă Celui

dinăuntru: — Când ai program cu publicul?

O fi dormind, îşi spuse cu sarcasm. Sau o fi murit, cum citise într-un

curs de filosofie la facultate, acum câteva secole. Se opri pe o bancă, deşi începuse să picure. O pasăre, probabil o mierlă,

fluiera tare undeva într-un tufiş. Oh, de-ar fi tăcut! Dacă s-ar concentra, poate ar reuşi să dibuie în capul fiului viermele acela roşu care-l chinuia. L-ar fi vizualizat bine de tot, ar fi tras de el să-l scoată, să-l ciugulească aşa cum

ciugulea mierla râmele. Fiindcă dacă nu, viermele se va transforma în tumoare. Doctorii aveau să le spună peste o lună că e inoperabilă. Şi-n acest timp micul Victor va plânge de durere şi se va ruga de ei să-i dea ceva, să-l scape. După

aceea vor aştepta încă trei luni până copilul se va dezintegra, se va subţia de chin, implorându-i să-l ajute. Iar ei nu vor face nimic. Se va termina abia în

pragul toamnei, când Victoraş va fi de nerecunoscut: un trup vitrificat la miile de grade ale suferinţei. Ei, morţi vii. De ce? Cui îi folosea, cine se simţea satisfăcut de moartea urâtă a unui

copilaş? Auzi paşi apropiindu-se, dar rămase cu fruntea în palme. Apoi desluşi ceva cunoscut: tocurile lovind sonor asfaltul. Duduiţa aceea trecea pe lângă el.

Parfumată, elegantă şi fâşneaţă. Ţâşni spre ea abia după ce se îndepărtase pe aleea spre biserică. — Tu! Stai! Strigă gâfâind.

Domniţa se întoarse numai zâmbet: — A, domnul cu băieţelul. Dar ce faceţi? Anton se opri năucit. Era ceva cu femeia asta. Ceva neclar, ambiguu în

ţinuta ei, în felul cum zâmbea mieros, dar transmitea, cu toate acestea, pericol, ca un peşte electric, viu colorat.

— Victor se simte rău! Rosti dintr-o suflare. — Oh! Făcu duduiţa. Aţi ajuns la scadenţă? Şi adăugă imediat cu solicitudine:

— Dacă insistaţi pot să intervin pentru o prelungire. — Scadenţă?!

Nu-l observase pe preotul ce se apropiase de poarta bisericii. Nici măcar nu era conştient că se ţinea de gardul de fier cu un aer pierdut. — Fiule, vrei să te spovedeşti?

Se întoarse spre cel care-l interpelă. Omul în negru făcuse un gest cu mâna. Duduia nu mai era. Dispăruse după colţ? — Aţi văzut femeia aceea? Se agăţă de unicul martor posibil.

— Era un diavol, nu femeie. — Ai speriat-o! Trebuia să-mi spună de Victor…

— Eşti liber să alegi. Vrei să-l faci să treacă încă o dată prin durere? Şi încă o dată? Alege! — Dar nu vreau să aleg! Nu pot să aleg. Nu-mi trebuie această libertate!

Îmi vreau copilul! Vreau să fiu fericit cu familia mea. — Acceptă că nu poţi înţelege tot, aşa cum de aici nu poţi vedea până departe. Dar dacă te urci sus pe deal, sau în clopotniţă, la alt nivel, vei putea

zări imaginea întregului. — Tu cine eşti?

Anton îşi trecu palma aspră peste pleoape. Plânsese, plângea în faţa unui

necunoscut. Clipi: străinul dispăruse. Porni spre spital pe străzile pustii şi umede…

SFÂRŞIT