Curs 1 14.10.2010 PARTEA I RADACINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI SI DREPTULUI ROMN

ORGANIZAREA SOCIALA A GETO-DACILOR IN EPOCA PRESTATALA Geto-dacii fac parte din neamul tracic; Herodot arata ca este cel mai numeros dupa cel al inzilor. Tracii au patruns pe teritoriul tarii noastre la sfarsitul neoliticului tarziu, in cadrul procesului de indoeuropenizare a spatiului carpato-danubiano-pontic. Ei au dezvoltat o stralucita civilizatie a bronzului, fiind creatorii si purtatorii epocii bronzului in tara noastra. Din cadrul numerosului neam tracic s-au desprins geto-dacii, ca o ramura distincta, acestia fiind cel mai important trib tracic, atat sub aspectul civilizatiei materiale si spirituale pe care au construit-o, cat si din perspectiva sistemului de organizare politica pe care l-au dezvoltat. Constituirea geto-dacilor ca un neam distinct in cadrul neamului tracic a avut loc pe un extins areal geografic, fiind delimitat la nord de Carpatii Padurosi, la sud de Muntii Haemus (Muntii Balcani), la vest de Tisa, iar la est de Nistru. Asa incat geto-dacii pot fi considerati autohtoni in spatiul carpato-danubiano-pontic. Prezenta statornica a geto-dacilor pe teritoriul tarii noastreesteoglindita in izvoarele istorice inca din secolul VI i.H. Autorii latini ii numesc daci cu referire la triburile din interiorul arcului carpatic, iar cei greci ii numesc geti, cu referire la triburile extracarpatice. Cei doi termeni desemneaza acelasi popor intrucat, cum precizeaza Strabo in Geografia, dacii si getii vorbesc aceeasi limba si constituie acelasi popor. Dintre marturiile autorilor antici referitoare la geto-daci, cele mai importante sunt: Pentru prima data avem marturia lui Herodot, in Cartea a IV-a a Istoriilor sale; el descrie expeditia regelui persan Darius impotriva scitilor din stepele nord-pontice, in 514 i.H., precizand in acest context ca getii erau cei mai viteji si drepti dintre traci; Mentiunea lui Tucidide care precizeaza ca getii si scitii aveau aceleasi arme si obiceiuri; Relatarea istoricilor Strabo si Arian despre expeditia lui Alexandru cel Mare la nord de Dunare in 335 i.H.; alta relatare importanta este cea a istoricilor Diodorus Siculus si Polianos si a geografului Pausanias privind conflictul dintre regele get Dromichaites si diadohul Lysimah al Macedoniei; Relatarea lui Pompeius Trogus privind cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes (incrementa dacorum per Rubobostem regem), relatare extrem de importanta deoarece ea ilustreaza transferul centrului de putere al geto-dacilor din Campia Munteana in interiorul arcului carpatic. Toate aceste marturii ale autorilor antici coroborate cu rezultatele descoperirilor arheologice intregesc tabloul, imaginea societatii geto-dace din perioada prestatala. Astfel: i.Geto-dacii erau o populatie sedentara, avand ca principale indeletniciri agricultura si cresterea vitelor; ii.Geto-dacii aveau cetati si asezari intarite, dispuneau de efective militare numeroase si bine echipate; iii.Geto-dacii au dezvoltat o importanta civilizatie a fierului, in special in cadrul celei de-a doua varste, La Tne, caracterizata printr-o dezvoltare puternica a productiei si a schimbului de marfuri. Sub aspectul formei de organizare si conducere sociala, societatea geto-daca se afla in ultimul stadiu de evolutie a societatii gentilice, mai exact in ultima faza de dezvoltare a acestei societati, denumita democratia militara a triburilor si uniunilor de trib. In cadrul acestui sistem de conducere sociala, toate deciziile majore pentru viata sociala se iau de catre Adunarea poporului inarmat, pe principiul ca cine risca viata in lupta trebuie sa si decida. Regii Dromichaites si Rubobostes, mentionati de izvoarele antice, nu sunt sefi de stat, regi in sensul modern al cuvantului, ci simpli comandanti militari ai unor triburi si uniuni de triburi. Sunt numiti si revocati de Adunarea poporului, care le stabileste si atributiile. Izvoarele mentionate ilustreaza schimbarea raportului de forte dintre Adunarea poporului si rege in

favoarea acestuia din urma, exprimata prin tendinta regelui (sprijinit de aristocratia gentilico-tribala aflata in plin proces de formare) de a-si permanentiza si consolida pozitia, ba chiar de a o transmite cu titlu ereditar, tendinta de a trece de la societatea gentilica la cea organizata politic, de la democratia militara la stat. NORMELE DE CONDUITA ALE GETO-DACILOR IN PERIOADA PRESTATALA In acea epoca prestatala, relatiile sociale din cadrul societatii in general erau reglementate prin norme de conduita fara caracter juridic, aplicate si respectate de bunavoie si care aveau un pronuntat caracter religios. Unele din aceste obiceiuri/cutume nejuridice au supravietuit sub anumite aspecte si in societatea feudala, reprezentand o dovada incontestabila a continuitatii poporului roman. Ilustrativ in acest sens este juramantul pe vetrele regale sau pe zeitatile palatului regal pe care toti supusii regelui erau datori sa-l presteze. Daca regele se imbolnavea, se considera ca unul din supusii sai jurase stramb, recurgandu-se in acest caz la o procedura de identificare a celui in cauza, asemanatoare cu institutia juridica feudala a juratorilor. Toate aceste reguli de conduita erau respectate in chip firesc si nu prin constrangere. Aristotel, referindu-se la agatarsi, un neam tracic, arata ca acestia versificau regulile de conduita si le invatau pe de rost, cantandu-le. Un alt istoric antic, Iustinius, arata ca scitii respectau dreptatea in chip firesc si nu prin legi, iar Herodot spune ca getii sunt cei mai drepti dintre traci. FORMAREA STATULUI GETO-DAC Reprezinta saltul calitativ de la societatea gentilica la cea organizata politic, infaptuindu-se pe baza unor acumulari cantitative reprezentate de profundele transformari economice si sociale ce au avut loc in cadrul societatii geto-dace. Transformarile economice au vizat dezvoltarea productiei si a schimburilor de marfuri, iar transformarile sociale au insemnat aparitia si adancirea stratificarii sociale a geto-dacilor, desprinderea aristocratiei gentilico-tribale de marea masa a populatiei. Prin formarea aristocratiei gentilico-tribale apare si necesitatea formarii unui instrument pentru impunerea dominatiei acesteia asupra celorlalti membri ai societatii, iar acest instrument il reprezenta statul geto-dac. Statul geto-dac apare asadar prin intrunirea cumulativa a criteriilor de distinctie intre gentilic si politic, in speta criteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial. Acesta spune ca apartenenta colectivului la comunitate se face nu pe baza rudeniei de sange, ci pe baza teritoriului locuit. Evident ca in afara factorilor interni determinanti in formarea statului geto-dac, acest proces a fost influentat si de factori externi: slabirea puterii celtilor si ilirilor in luptele cu romanii si expansiunea economica si militara a Romei care, in final, cucereste litoralul dobrogean al Pontului Euxin, stabilind limesul pe Dunare. Statul dac s-a format in timpul indelungatei domnii a regelui Burebista care, ajutat de marele preot Deceneu, a infaptuit o serie de reforme (una politica, una religioasa si una administrativa), intemeind o mare stapanire. Ajunge, potrivit inscriptiei de la mormantul lui Acornion din Dionysopolis, cel mai mare dintre regii traci si stapanitor al tuturor teritoriilor de pe malul stang si drept al Dunarii, de dincolo si de dincoace de Dunare. ORGANIZAREA STATULUI GETO-DAC 1)Organele centrale ale statului geto-dac Exista trei factori de conducere: 1)Regele: se afla in varful nobilimii sclavagiste si al ierarhiei aparatului de stat; monarhia geto-daca nu a avut caracter ereditar, desi au existat tendinte in acest sens;

2)Marele Preot: puterea sa religioasa completa puterea laica regala, actiona ca un adevarat vicerege; importanta sa fiind datorata printre altele rolului pe care preotii l-au avut in statul geto-dac, in elaborarea in sens formal si impunerea sistemului de drept geto-dac; 3)Curtea regala: alcatuita din sfetnici si dregatori, fiind organizata dupa modelul statelor elenistice. 2)Organizarea locala Este foarte importanta marturia lui Suidas care precizeaza ca in Dacia inainte de instaurarea dominatiei romane, erau unii pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii din jurul regelui erau impartiti la baza cetatii. Din aceasta relatare rezulta ca la nivel local in statul geto-dac existau doua categorii de dregatori, cei cu atributiuni administrative si cei cu atributiuni militare.

ESENTA SI FORMA STATULUI GETO-DAC Sub aspectul esentei sale, statul geto-dac este un stat sclavagist incepator, cu trasaturi care il apropie de statele bazate pe modul de productie tributala (asiatic). Aceasta intrucat in statul geto-dac, baza productiei nu o reprezenta munca sclavilor, ci munca oamenilor liberi (dar saraci), grupati in obstile satesti sau teritoriale. Pe de alta parte, ca si in celelalte state bazate pe modul de productie tributala, si in Dacia regele exercita un monopol asupra minelor de aur. In ceea ce priveste forma statului geto-dac, acesta a fost o monarhie cu un pronuntat caracter militar si avem sub acest aspect marturia lui Strabo care, referindu-se la stapanirea lui Burebista, o denumeste imperiu, iar o inscriptie descoperita in Siria desemneaza statul condus de Decebal cu termenul de regat. Insusi imparatul Domitian i-a recunoscut lui Decebal calitatile de rege al unui stat clientelar Romei. Caracterul militar al statului geto-dac nu trebuie privit, cum sustin unii autori, ca o dovada de primitivitate, ci este o trasatura comuna tuturor statelor lumii antice. DREPTUL GETO-DAC O data cu formarea statului geto-dac s-a constituit si dreptul geto-dac, normele juridice luand locul obiceiurilor/cutumelor nejuridice din epoca prestatala. Formarea dreptului geto-dac s-a realizat pe trei cai: 1)Unele dintre vechile obiceiuri/cutume nejuridice si anume acelea care se dovedisera convenabile si utile clasei dominante au fost preluate si sanctionate de stat, devenind obiceiuri/cutume juridice. 2)Au fost impuse unele comportamente si atitudini noi, corespunzatoare noilor realitati economice si sociale ale cadrului statal, fiind instituite astfel noi obiceiuri juridice. 3)Pe langa dreptul nescris exprimat in forma obiceiului/cutumei, in statul geto-dac a fost elaborat si un set, un sistem de legi care nu ne-a parvenit pe cale directa, dar pe care autorii antici il mentioneaza. Astfel, Strabo si Iordanes arata ca legile geto-dace au fost elaborate in timpul domniei lui Burebista, acesta pretinzand ca i-au fost inspirate de zei. Totodata, mentioneaza Iordanes, aceste legi s-au transmis din generatie in generatie pana in vremea secolului VI d.H. Prin legile date de Burebista nu s-a realizat o simpla codificare a obiceiurilor juridice intrucat, spun autorii care se refera la ele, acestea contin porunci ale regelui, adica norme de drept noi. In mod deliberat, regele a recurs la autoritatea religioasa pentru a

se face ascultat si pentru a dubla autoritatea de stat cu cea religioasa in asigurarea respectarii legilor. Institutiile continute in dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute in amanunt intrucat textele vechilor legi nu ne-au parvenit in mod direct, ele pot fi reconstituite si au fost reconsitutite in linii generale pe baza izvoarelor istorice indirecte precum si a urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai tarziu. PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI GETO-DAC 1)Institutia proprietatii In materia proprietatii, dreptul geto-dac a cunoscut doua forme de proprietate: a)privata: a stapanilor de sclavi; b)comuna devalmasa: a obstilor satesti/teritoriale. a)Proprietatea privata a fost atestata de autorul antic Criton care mentioneaza ca in statul dac exista mari proprietari de pamanturi si vite. Pe de alta parte, se practica pe scara larga vanzarea sclavilor de catre geto-daci pe pietele Imperiului Roman. De aici rezulta ca obiectul proprietatii private il constituiau pamantul, vitele, sclavii, iar titularii acestui drept de proprietate erau tarabostii, adica nobilimea geto-daca. b)Fizionomia proprietatii obstesti a fost reconstituita pe baza odelor poetului Horatiu, din versurile acestuia rezultand ca pamanturile obstelor satesti nu erau impartite, ci erau stapanite in proprietate comuna devalmasa de catre membrii obstelor, acelasi regim juridic avandu-l si recoltele obtinute de pe terenurile respective. Cultivarea pamantului se facea pe sistemul asolamentului. Terenul era impartit in loturi de cultura atribuite membrilor obstei prin tragere la sorti pe timp de un an. In anul urmator, terenurile erau redistribuite prin acelasi sistem de tragere la sorti. Aceasta procedura era supravegheata de catre stat, de dregatorii locali cu atributiuni administrative, ocazie cu care statul retinea o parte din recoltele obtinute la nivelul obstei cu titlul de tribut cuvenit regelui (care era personificarea statului in acea epoca). 2)Institutia casatoriei Herodot ne spune ca la traci casatoria se realiza printr-un contract de cumparare a viitoarei sotii de la parintii acesteia de catre viitorul sot. Femeia se afla in cadrul casatoriei intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Pozitia femeii geto-dace in cadrul familiei este confirmata si de poetul Ovidiu care arata in versurile sale muncile grele pe care sotia geto-daca trebuie sa le presteze in cadrul familiei. Referindu-se la familia geto-daca, poetul Horatiu in Odele sale arata ca geto-dacii erau monogami si ca pazeau familia cu strasnicie. De asemenea, mentioneaza ca geto-dacii cunosteau institutia dotei, pe care o numeau zestre. Tot Horatiu ne arata insa ca principala zestre a femeii era virtutea acesteia. In materia dreptului penal, principalele dispozitii precizau ocrotirea statului si a proprietatii private. Referiri concrete avem numai la adulter, care era pedepsit cu moartea. In materia dreptului procesual, se cunoaste ca, desi dupa intemeierea statului cel putin din punct de vedere formal atributiile realizarii justitiei si solutionarii cazurilor au fost preluate de stat, in cadrul unor infractiuni cum ar fi vatamarea corporala, se aplica razbunarea sangelui, o forma a justitiei private. Organizarea activitatii de judecata a fost una din preocuparile centrale ale statului geto-dac. In acest sens, referindu-se la regele Comosicus, autorul Iordanes precizeaza ca acesta se ocupa cu organizarea si judecarea proceselor, fiind judecatorul suprem. Pe de alta parte, stim ca acest Comosicus era si Mare Preot. Cumuland cele doua calitati, nu putem cunoaste daca el exercita rolul de judecator suprem in calitate de rege sau de Mare Preot. Tot pe plan procesual, Ovidiu atesta utilizarea duelului judiciar ca mijloc de solutionare a unor litigii.

Pe planul dreptului international, autorii antici semnaleaza rolul jucat de preotii geto-daci in ceremonialul care insotea incheierea tratatelor dintre statul geto-dac si celelalte state. ORGANIZAREA DE STAT A PROVINCIEI ROMANE DACIA In urma razboaielor daco-romane, o mare parte a teritoriului locuit de daci a fost invadat si cucerit de armata romana, intrand sub stapanire romana si fiind inglobat de statul roman. Au ramas in continuare o serie de teritorii locuite de dacii liberi: Crisana, Maramures, nordul Moldovei. In al doilea rand, nu intregul teritoriu cucerit de romani a fost inglobat administrativ in provincia romana Dacia. De exemplu, sudul Moldovei, coltul sud-estic al Transilvaniei (dintre Olt si Carpati) precum si Muntenia au fost incluse administrativ in provincia Moesia Inferioara. A treia precizare este faptul ca provincia romana Dacia a cunoscut de-a lungul istoriei reorganizari succesive dupa cum urmeaza: 106 117: s-a mentinut ca o provincie unitara, cuprinzand Banatul, Transilvania fara coltul sud-estic si Oltenia; 117 124: in timpul domniei imparatului Hadrian a fost realizata prima reorganizare administrativa a Daciei. Astfel, Hadrian a abandonat sudul Moldovei (care intra sub stapanirea dacilor liberi) precum si cea mai mare parte a Campiei Muntene, greu de aparat, si a impartit restul teritoriului aflat sub stapanire romana in doua provincii: Dacia Inferioara (cuprinde coltul sud-estic al Transilvaniei si Oltenia); Dacia Superioara (cuprinde Banatul si restul Transilvaniei); 124: din considerente de ordin strategic si militar, Hadrian desprinde din Dacia Superioara teritoriul aflat la nord de Aries si de Muresul superior, formand o noua provincie, Dacia Porolissensis; 168: Marcus Aurelius realizeaza ultima reorganizare, unind Dacia Inferioara cu cea Superioara formandDacia Apulensis; 169: Marcus Aurelius desprinde din Dacia Apulensis Banatul formand o noua provincie, Dacia Malvensis. Mentine Dacia Porolissensis in vechile sale granite. Astfel incat de la ultima reorganizare si pana la incetarea stapanirii romane in Dacia au existat trei provincii romane: Apulensis, Porolissensis si Malvensis. ORGANELE CENTRALE DE CONDUCERE ALE PROVINCIEI ROMANE DACIA Dacia era o provincie imperiala, nepacificata, condusa direct de imparat prin reprezentantul sau, un guvernator purtand titulatura de legatus Augusti pro praetore, recrutat dintre membrii ordinului senatorial si avand rang consular (fost consul la Roma). Acest legat imperial avea imperium proconsulare, avea puterea de comanda a consulului de la Roma, putea comanda mai multe legiuni romane si avea depline competente civile, militare, administrative. Aceasta a fost situatia initiala. Resedinta sa si capitala provinciei Dacia traiana erau la Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Dupa prima reorganizare, Dacia Superioara era condusa tot de un legatus Augusti pro praetore, recrutat tot dintre membrii ordinului senatorial, dar de rang pretorian (fost pretor la Roma). Legatul imperial al Daciei Superioare avea puterea de comanda a pretorului: o singura legiune romana, Legiunea XIII Gemina, care rezida in castrul de la Apulum. Capitala provinciei ramane Ulpia Traiana, insa resedinta legatului imperial al Daciei Superioare se muta la Apulum. Dacia Inferioara era o provincie procuratoriana condusa de un procurator Augusti denumit si procurator prezidial sau praeses. Guvernatorul Daciei Inferioare era recrutat dintre membrii ordinului

ecvestru (dintre cavaleri) si avea ius gladii ceea ce ii conferea depline puteri civile, judiciare si militare. Capitala provinciei Dacia Inferioara si resedinta guvernatorului se aflau la Drobeta. O pozitie asemanatoare avea si guvernatorul prezidial al Daciei Porolissensis care isi avea resedinta in capitala provinciei, la Napoca; el facea parte din categoria ducenarilor. Dupa ultima reorganizare a lui Marcus Aurelius, Dacia Malvensis devine o provincie procuratoriana (presidiala), condusa de un procurator Augusti (presidial) recrutat dintre membrii ordinului ecvestru si isi avea resedinta la Malva (capitala provinciei). In Dacia Porolissensis, atributiile de guvernator au fost preluate de comandantul Legiunii V Macedonica, transferata din Dobrogea in castrul de la Potaissa, iar guvernatorul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul ca el coordoneaza acum conducerea celor trei provincii Dacia, purtand titulatura de legatus Augusti pro praetore Daciarum trium si fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de rang consular. Unitatea celor trei provincii Dacia s-a realizat printr-o reforma a imparatului Alexandru Sever potrivit caruia Colonia Ulpia Traiana devine Metropolis a celor trei Dacii.

Curs 2 21.10. 2010 Un alt organ de conducere al provinciei Dacia la nivel central este Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum trium. Este o adunare provinciala alcatuita din reprezentanti ai oraselor si provinciilor care se intruneau o data pe an la Sarmizegetusa in palatul Augustalilor. Membrii acestei adunari apartineau ordinului ecvestru si ordinului decurionilor si alegeau un presedinte al adunarii numit sacerdos Arae Augusti care indeplinea, asa cum rezulta si din titulatura lui, si functia de preot al cultului imperial in Dacia. Concilium provinciae, sub aspectul competentei sale, era insa un organ consultativ, cu atributiuni restranse, limitate la discutarea unor probleme de interes general ale oraselor si provinciilor si sustinerea acestor interese in fata administratiei imperiale. In acest sens, adunarea putea adresa plangeri si petitii imparatului in legatura cu eventualele abuzuri ale magistratilor provinciali. In realitate, principala sarcina a sa misiunea lui Conciliumprovinciae era aceea de a intretine cultul imparatului in viata si al Romei in scopul intaririi loialitatii si atasamentului provincialilor fata de puterea romana. ORGANIZAREA FINANCIARA A PROVINCIEI DACIA Finantele provinciei Dacia erau conduse de un procurator financiar cu sediul la Colonia Ulpia Traiana aflat in subordinea legatului imperial al Daciei si care la randul sau avea in subordinea sa un intreg aparat fiscal compus din functionar si slujbasi inferiori. Aceasta situatie s-a mentinut dupa reorganizarile succesive ale provinciei Dacia in Dacia Superioara apoi in Dacia Apulensis, mai mult, atunci cand locul guvernatorului consular al Daciei Apulensis era vacant, interimatul era asigurat de catre procuratorul financiar. In Dacia Inferioara, Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis, atributiile financiare erau exercitate de procuratorii presidiali ai provinciilor respective. In Dacia Porolissensis, dupa ce conducerea provinciei a fost preluata de comandantul Legiunii V Macedonica, atributiunile financiare au revenit unui procurator financiar special,care insa nu mai avea calitatea de praeses, nu mai era un procurator prezidial. In vederea stabilirii impozitelor, magistrati specializati, denumiti duumviri quinquenales, realizau o data la cinci ani recensamantul bunurilor si persoanelor in baza caruia se fixa cuantumul impozitelor. Impozitele platite in provincia Dacia, ca de altfel in intregul imperiu erau de doua categorii: impozite directe denumite tributa si impozite indirecte denumite vectigalia. 1)Impozitele directe erau in numar de doua, tributum solisau stipendium, un impozit funciar, dar care se platea sipe cladiri, si tributum capitis, viitoare capitatie din Evul Mediu, un impozit personal pe care il plateau nu numai cetatenii, ci si peregrinii; 2)Dintre impozitele indirecte, cel mai important era impozitul pe circulatia bunurilor si persoanelor de 2,5%,care era incasat in anumite puncte vamale denumitestationes, amplasate pe granita provinciei in cea mai mare parte, dar si in interiorul acesteia.

ORGANIZAREA ARMATEI In Dacia au stationat de-a lungul stapanirii romane mai multe legiuni, dintre care pe primul plan sa aflat Legiunea XIII Gemina care rezida in castrul de la Apulum, singura legiune romana care a stationat in Dacia de la cucerire si pana la retragerea aureliana. In afara legiunilor, in Dacia au mai stationat si trupe stationare denumite cohortes, alae precum si detasamente mixte denumite numeri. Legiunile aveau un teritoriu special adiacent castrului folosit pentru nevoile economice ale armatei romane, iar locuitorii acestor regiuni erau obligati sa presteze cu titlu gratuit anumite servicii in folosul armatei romane. ORGANIZAREA LOCALA A PROVINCIEI ROMANE DACIA In Dacia existau doua categorii de asezari: 1.Asezari urbane (orase) 2.Asezari rurale (sate) 1.Asezarile urbane, la randul erau de doua categorii: colonii si municipii. COLONIILE sunt centre urbane puternic romanizate, locuite predominant de cetateni romani care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice. Unele dintre aceste colonii erau investite cu ius Italicum, o fictiune juridica potrivit careia teritoriul lor era asimilat teritoriului Romei, si ca atare cetatenii romani care locuiau in acele colonii putea exercita asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara, fiind astfel scutiti de plata impozitului funciar. MUNICIPIILE aveau o pozitie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut juridic intermediar, intre cetateni si peregrini. Insa, la epoca cuceririi romane a Daciei, delimitarea odinioara atat de clara a oraselor intre colonii si municipii incepuse sa se estompeze. Orasele din Dacia, indiferent ca erau colonii sau municipii, se bucurau de o organizare si o conducere autonoma asemanatoare cu cele ale tuturor oraselor din imperiu si avand un model comun, si anume Roma. Nu intamplator, referindu-se la organizarea si conducerea oraselor, un autor latin,Aulus Gellius, sublinia ca sub acest aspect orasele sunt mici efigii ale poporului roman. Conducere a suprema a oraselor era asigurata de un consiliu municipial sau un senat municipal, organizat dupa modelul senatului Romei si ai carui membri se numeau decurioni si alcatuiau ordinul decurionilor (ordo decurionum). Numarul decurionilor din senatul municipal era cuprins intre 30 si 50, fiind stabilit prin actul de infiintare al orasului, in functie de numarul cetatenilor romani care locuiau in orasul respectiv. Membrii senatelor municipale erau alesi pe un mandat de cinci ani, de catre quinquenales, subsecvent intocmirii recensamantului, fiind recrutati dintre aceia care indeplineau in mod cumulativ urmatoarele trei conditii: 1)sa fie cetatean roman ingenuu; 2)sa aiba varsta de cel putin 25 de ani; 3)sa aiba o avere de cel putin 100.000 de sesterti. Erau preferati, ca si in cazul senatului Romei, aceia care indeplinisera magistraturi municipale si sacerdotale. Principaleleatributiuni ale senatului municipal constau in: 1)atribuirea de terenuri; 2)solutionarea problemelor edilitare; 3)organizarea spectacolelor si a jocurilor publice; 4)coordonarea activitatii administrative si fiscale; 5)indeplinirea obligatiilor de cult; 6)cinstirea persoanei imparatului si a conducatorilor provinciei; 7)alegerea magistratilor municipali si sacerdotali.

Magistratii municipali In aceasta categorie intrau: magistratii superiori care in colonii erau duumvirii iuredicundo, iar in municipii erau quattorvirii iuredicundo. Acestia aveau atributiuni administrative sijurisdictionale. Alti magistrati municipali erau edilii care aveau in subordinepolitia oraselor, asigurau aprovizionarea pietelor si intretinerea strazilor si cladirilor. Alti magistrati municipali erau questorii care se ocupau cu administrarea bunurilor orasului. In subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat birocratic compus din slujbasi si functionari inferiori denumitiapparitores. O alta categorie o reprezentau magistratii sacerdotali sau preotii municipali, alesi de catre decurioni. Ei erau organizati intr-un sistem ierarhic, avand in frunte pe pontifex, ales dintre decurioni, apoi flamines, preotii insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice si augurii. Acesta este primul esalon al conducerii orasului. Cel de-al doilea esalon al conducerii orasului il reprezinta ordinul augustalilor, compus din persoane care nu indeplineau conditiile pentru a accede la magistraturile municipale si la decurionat. Augustalii erau alesi pe viata de catre decurioni, misiunea lor fiind aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului in viata si de a efectua donatii banesti pentru oras si contributii pentru lucrarile edilitare. Augustalii se organizau la nivelul provinciei intr-o asociatie cu sediul la Colonia Ulpia Traiana unde rezida si conducatorul lor, acel sacerdos Arae Augusti, despre care am vazut ca era si preotul cultului imperial in Dacia. La cel de-al treilea esalon al conducerii orasului se aflau colegiile, care sunt asociatii organizate pe diverse criterii si in acest sens avem colegii cu caracter profesional, cum ar fi colegiul negustorilor, al mestesugarilor, colegii cu caracter religios, cu caracter funerar, toate avand ca scop comun intrajutorarea membrilor lor. Colegiile cu caracter profesional erau organizate dupa model militar in decurii si centurii si erau conduse de unpraefectus sau magister, fiind totodata puse sub protectia unei persoane de vaza a orasului, denumita patronus sau defensor. 2. Asezarile rurale erau de doua categorii: asezari rurale organizate dupa modelul traditional geto-dac al obstilor satesti sau teritoriale; asezari rurale organizate dupa modelul roman, acestea din urma la randul lor erau de doua categorii: pagus (singular) pagi (plural), vicus-vici. PAGI erau satele amplasate pe teritoriul coloniilor si locuite in majoritate de cetateni romani. VICI erau satele aflate in afara teritoriului coloniilor silocuite in majoritate de necetateni. Mai existau inca doua categorii de asezari rurale: stationes si anume acele oficii vamale, postale, fiscale, de paza si control sicanabaele care sunt asezari rurale amplasate pe langa castrele romane, locuite in majoritate de negustori si mestesugari care isi desfasurau activitatea in stransa legatura cu armata romana, apoi familii si rude ale soldatilor si veterani. Existau si teritorii cu organizare speciala, cum ar fi domeniile imperiale (patrimonium Caesaris). In Dacia faceau parte din aceasta categorie exploatarile aurifere din muntii Apuseni, foarte importante pentru economia statului roman si care erau conduse si controlate direct de catre imparat printr-un procurator aurarium.

DREPTUL IN DACIA, PROVINCIE ROMANA Dreptul aplicabil in provincia romana Dacia are, ca de altfel intregul drept roman, un profund caracter statutar, in sensul ca el consacra un statut/regim juridic distinct pentru fiecare clasa si categorie sociala.

1.Cetatenii romani se aflau in varful ierarhiei sociale si se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si politice, cu exceptia proprietatii quiritare pe care, asa cum am vazut, o putea exercita doar cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius Italicum. Drepturile civile ale cetatenilor romani erau ius commercii, ius connubii si legis actio. Ius commercii insemna dreptul de a incheia acte juridice valabile conform dreptului civil. Ius connubii insemna dreptul de a incheia, de a contracta o casatorie valabila conform dreptului civil. Legis actio era dreptul de a utiliza mijloacele procedurale ale dreptului civil pentru valorificarea drepturilor lor subiective si a pretentiilor lor legitime. Drepturile politice ale cetatenilor romani erau ius sufragii, ius honorum si ius militiae. Ius sufragii insemna dreptul de a alege. Ius honorum insemna dreptul de a candida la o magistratura. Ius militiae insemna dreptul de a face parte din legiunile romane. Cetatenii romani utilizau in raporturile dintre ei normele dreptului civil, iar in raporturile cu necetatenii normele dreptului gintilor. 2.Latinii reprezinta o alta categorie sociala. Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se doar de o parte dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Astfel, ei aveau ius commercii, uneori ius connubii si legis actio, iar dintre drepturile politice aveau doar ius sufragii. Nu se bucurau de ius honorum si ius militiae. Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor fictivi in sensul ca aveau statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romanii. De altfel, in perioada stapanirii romane in Dacia, statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se unui numar redus de persoane datorita tendintei de generalizare a cetateniei romane. Latinii utilizau in raporturile cu cetatenii romani si cu peregrinii normele dreptului gintilor. 3.Peregrinii formau marea masa a populatiei, in aceasta categorie intrand in primul rand autohtonii geto-daci cuceriti de romani. Dacii faceau parte dintr-o categorie inferioara de peregrini, in marea lor majoritate si anumeperegrinii dediticii intrucat se opusesera cu forta armelor cuceririi romane. Ca atare, ei nu mai aveau dreptul la cutumele proprii, nu mai aveau un drept national, nu puteau deveni niciodata cetateni romani, dovada ca toate legile de extindere a cetateniei romane i-au exceptat pe deditici si nu putea niciodata veni la Roma sub sanctiunea caderii automate in sclavie. In raporturile cu cetatenii romani si cu latinii precum si in raporturile dintre ei, peregrinii utilizau normele lui ius gentium. In plus, peregrinii obisnuiti puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele locale (leges moresque peregrinorum), in masura in care acestea fusesera recunoscute de romani intrucat nu contraveneau normelor de drept si principiilor juridice romane. Din examinarea statutului juridic al diferitelor categorii de persoane rezulta ca numitorul comun al reglementarii relatiilor sociale in provincia romana Dacia era reprezentat de catre dreptul gintilor. Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate pe ius civile, produceau totusi efecte juridice valabile,chiar daca imperfecte in raport cu cele ale dreptului civil. Spre pilda, cetateanul roman se putea casatori valabil cu o peregrina, potrivit formelor prescrise de ius gentium. Insa in acest caz, nu avea manus deplin asupra sotiei si nici patria potestasdeplina asupra copiilor. Un alt exemplu sunt contractele dintre cetateni si peregrini care se incheiau in forma scrisa, aceasta fiind realizata ad probationem si nu ad validitatem. In sfarsit, un alt exemplu reprezentativ sunt litigiile dintre cetateni si peregrini care erau deduse in fata tribunalelor romane din provincii in baza unei fictiuni juridice prin care peregrinul era considerat cetatean roman (si civis Romanus esset). Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman,estemai evoluat decat dreptul civil pentru ca nu presupune forme solemne si gesturi rituale, iar institutiile sale se intemeiaza in principal pe elementul

subiectiv al vointei umane. In procesul convietuirii dacilor cu romanii, de-a lungul dominatiei romane in Dacia, cele trei randuieli juridice adica dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale s-au contopit, dand nastere in conditiile specifice Daciei, unui sistem de drept nou si anume sistemul de drept daco-roman. In cadrul acestei sinteze juridice este evident ca influenta covarsitoare a fost aceea a reglementarii romane, insa si cutumele locale au exercitat la randul lor o influenta asupra dreptului roman, in special in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si a generalizarii principiului bunei credinte.

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICABILE IN PROVINCIA ROMANA DACIA a) INSTITUTIA PROPRIETATII Cea mai importanta institutie este cea a proprietatii. In provincia romana Dacia, in privinta pamantului existau doua feluri de proprietati: i.proprietatea quiritara Era exercitata doar de cetatenii romani care locuiau in coloniile investite cu ius Italicum. ii.proprietatea provinciala Era exercitata de provinciali asupra celorlalte categorii de terenuri. Potrivit unui stravechi principiu roman, dusmanii Romei nu aveau niciun drept si ca atare, teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului roman, cu titlul de ager publicus. Ele erau date in folosinta provincialilor, iar acestia plateau un impozit funciar care se numea tributum soli sau stipendium. Intrucat stapanirea exercitata de provinciali asupra pamanturilor primite in folosinta de la stat era dificil de incadrat din punct de vedere juridic, jurisconsultii romani ai epocii clasice au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si institutiilor juridice existente, considerand in acest sens ca provincialii exercita asupra terenurilor posesia sau uzufructul si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate, provincialii exercitau asupra acestor terenuri o veritabila proprietate pe care autorii moderni au denumit-o proprietate provinciala. Astfel, provincialii aveau toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv dreptul de dispozitie, sens in care ei puteau instraina terenurile primite in folosinta fie prin acte inter vivos care este un act de drept al gintilor, fie intercauza care este un act de drept al gintilor. Pe de alta parte, a fost creata pentru proprietatea provinciala pe modelul uzucapiunii din dreptul civil o prescriptie speciala numita praescriptio longi temporis sau praescriptio longae possessionis, asa cum ne arata Paul si Modestin, mari jurisconsulti ai epocii clasice. Aceasta prescriptie speciala se deosebeste insa de uzucapiunea din dreptul civil, sub mai multe aspecte: 1)sub aspectul termenului. Uzucapiunea are termene scurte, un an pentru bunuri mobile, doi ani pentru bunuri imobile. Praescriptio longi temporis are termene lungi, 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti. Intre prezenti inseamna intre cei aflati la inceput in aceeasi localitate, apoi s-a considerat ca intre prezenti inseamna si intre aceia care se afla in aceeasi provincie. Intre absenti inseamna intre aceia care se afla la inceput in orase diferite, apoi in provincii diferite. 2)a doua deosebire se plaseaza pe terenul efectelor. Uzucapiunea din dreptul civil are un efect achizitiv, este un mod de dobandire a proprietatii. Aceasta duce la dobandirea dreptului de proprietate la indeplinirea termenului uzucapiunii. Praescriptio longi temporisare un efect extinctiv si anume respingerea actiunii in revendicare exercitata de proprietar, daca posesorul parat stapanise terenul 10 ani intre prezenti sau 20 de ani intre absenti. Acesta, daca pierdea insa stapanirea lucrului chiar si dupa implinirea termenului, nu mai putea introduce actiunea in revendicare.

3)praescriptio longi temporis admite unirea sau jonctiunea posesiilor si nu necesita justa causa possessionis, adica justul titlu si buna-credinta. A fost de asemenea creata pentru ocrotirea proprietatii provinciale si o praescriptio longissimi temporis(prescriptia celei mai lungi durate) care in epoca imparatului Constantin cel Mare avea termen de 40 de ani, a fost redusa in vremea imparatului Teodosiu al II-lea la 30 de ani. Aceasta prescriptie se aplica si bunurilor imperiale, precum si bunurilor bisericii si avea un caracter extinctiv.

Curs 3 29.10.2010 Imparatul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile italice si fondurile provinciale si a unificat uzucapiunea cu praescriptio longi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile erau uzucapate printr-o prescriptie de 3 ani numita usus capio, iar bunurile imobile erau uzucapate printr-o posesie de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti denumita praescriptio longi temporis. Se cereau atat justul titlu (justa causa possessioni) cat si buna credinta. Astfel, prescriptia dobandeste un caracter achizitiv. Justinian a mentinut si praescriptio longissimi temporis cu efect diferit dupa cum urmeaza: daca posesorul era de buna credinta si nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, la implinirea termenului de 30 de ani el dobandeste proprietatea prin efectul luipraescriptio longissimi temporis. Daca, dimpotriva, posesorul nu era de buna credinta sau a intrat in posesia bunului prin mijloace violente, praescriptio longissimi temporis ramane extinctiva in sensul ca cel care a posedat bunul timp de 30 de ani poate sa respinga cu succes actiunea in revendicare a proprietarului fara a deveni el insusi proprietar. Acest sistem a fost introdus de Justinian printr-o Constitutiune data in anul 528 d.H. Figura juridica a proprietatii provinciale a dat nastere pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atribute si determinative care au putut fi utilizate cu succes in vederea consacrarii proprietatii divizate de tip feudal. Pe langa cele doua forme de proprietate a pamantului, locuitorii liberi ai provinciei Dacia au cunoscut si o alta forma de proprietate, denumita proprietatea peregrina care purta asupra altor bunuri decat pamantul. Aceasta forma de proprietate a fost creata din ratiuni de ordin economic grefate pe spiritul pragmatic al poporului roman. O data cu extinderea statului roman si cu dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri peregrinii devin principalii parteneri de comert ai romanilor, insa ei nu puteau exercita proprietatea quiritara pentru ca nu aveau ius commercii si ca atare lor le-a fost recunoscuta o forma speciala de proprietate, proprietatea peregrina, protejata prin mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare. Spre exemplu,actiunea in revendicare a fost incredintata si peregrinilor cu suprimarea din formula actiunii a sintagmei ex jure Quiritium sau cu fictiunea calitatii de cetatean roman. Cu aceeasi fictiune juridica le-au fost acordate peregrinilor si actiunile furti si daunum iniuria datii care sanctionau delictele de furt si respectiv paguba cauzata pe nedrept. b) INSTITUTIA CASATORIEI Casatoriile intre peregrini erau admise ca si institutiile tutelei si adoptiunii fraterne. Aceasta din urma institutie a dat nastere in dreptul feudal institutiei infratirii. c) INSTITUTIA SUCCESIUNILOR O alta materie reglementata de dreptul aplicabil in provincia romana Dacia este materia/institutia succesiunilor. Succesiunea/mostenirea putea fi deferita fie potrivit legii si atunci se numea succesiune sau mostenire ab intestat (fara testament) sau puteau fi deferite pe baza testamentului intocmit de defunct. Pe acest plan trebuie sa precizam ca peregrinii testau in forma orala,care a dat nastere in dreptul feudal asanumitului testament cu limba de moarte. Peregrinii avea testamenti factio passiva si ca atare puteau veni la succesiunea cetatenilor romani.

d) INSTITUTIA OBLIGATIILOR O ultima materie reglementata de dreptul in provincia romana Dacia este materia obligatiilor. Aceasta cunoaste o reglementare amanuntita si evoluata deoarece aceasta epoca se caracterizeaza printr-o dezvoltare fara precedent a productiei si schimbului de marfuri, statul roman fiind la apogeul puterii sale politice si militare, iar Marea Mediterana devenind un lac roman. Obligatiile si cu precadere cele contractuale (deoarece contractul reprezinta principalul izvor de obligatii) sunt supuse unui regim juridic complex, rezultat din impletirea unor elemente de drept civil cu elemente de drept al gintilor si cutume locale. Forma, elementele si efectele contractelor care s-au aplicat frecvent in provincia Dacia ne arata faptul ca o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditiile specifice Daciei romane noi functii si noi finalitati. Ilustrative in acest sens sunt asanumitele triptice sau tablite cerate din Transilvania care reprezinta unul din cele mai importante documente ale dreptului privat roman facand parte din categoria documentelor epigrafice.

TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA (TABLITELE CERATE) Ele au fost descoperite intre 1786-1855 intr-o mina de aur parasita din localitatea Alburnus Major (Rosia Montana de astazi). Se prezinta sub forma unor tablite din lemn de brad legate cate trei. De aceea se numesc triptice. Fetele interioare ale tablitelor 1 si 3, adica ale celor doua tablite exterioare precum si ambele fete ale tablitei interioare (numarul 2) sunt usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara peste care s-a scris cu ajutorul unui stilet. De aceea ele se mai numesc si tablite cerate. Au fost descoperite 25 de asemenea tablite. Dar din pacate, doar 14 erau lizibile si au putut fi citite si descifrate. Aceste tablite lizibile contin o serie de contracte si alte acte juridice si anume: 4 contracte de vanzare, 3 contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de societate, 1 contract de depozit, 1 proces verbal de desfiintare a unei asociatii funerare, lista cheltuilelori efectuate pt organizarea unui banchet precum si un act prin care o persoana isi asuma o datorie. Aceste tablite au fost traduse si publicate de catre marele romanist german Theodor Mommsen intr-o editie critica monumentala, aparuta la Viena si intitulata Corpus Inscriptionum Latinarum. Mommsen a facut si istoricul acestor tablite, plecand de la faptul ca ultimul act din triptice era datat 29 mai anul 167 d.H., data la care romanii se aflau in razboi cu quasii si marcomanii (asa-numitele razboaie marcomanice). Pe acest fond Mommsen a presupus ca locuitorii din Alburnus Major s-au refugiat din calea razboiului parasind in corpore localitatea dupa ce in prealabil au ascuns in mina de aur cele mai importante acte ale comunitatii. Si, spune Mommsen, acei locuitori nu s-au mai intors, localitatea a ramas abandonata, iar tablitele s-au pierdut fiind descoperite abia in epoca moderna. Aceasta ipoteza a lui Mommsen nu poate fi avuta in vedere deoarece exista dovezi indubitabile ca exploatarea minelor de aur din muntii Apuseni a reprezentat o preocupare constanta a administratiei romane pe toata durata stapanirii romane in Dacia. Astfel incat este greu de presupus ca localitatea a fost abandonata,fiind insa mult mai verosimila imprejurarea ca doar persoana care a ascuns actele in mina nu s-a mai intors in localitate la terminarea razboaielor marcomanice si ca pe acest fond (datorita acestei imprejurari) actele s-au pierdut. Din examinarea formei actelor continute in triptice precum si a elementelor si efectelor lor precum si din cercetarea conditiei sau statutului juridic al persoanelor care l-au incheiat, rezulta fara putinta de tagada ca ele nu sunt conforme intru totul nici exigentelor dreptului civil, nici dreptului gintilor, nici cutumelor locale, ci au o fizionomie specifica, aparte, de natura sa le confere o identitate proprie. Astfel, intr-unul din contractele de imprumut, creditor este o femeie peregrina, Anduela a lui Bato, ceea ce excede regulilor dreptului roman. In dreptul roman femeile erau socotite obstaculate din punct de vedere intelectual si ca atare femeile sui juris se aflau sub tutela perpetuua a agnatilor lor, tutela care se administra prinauctoritatis interpositio ceea ce inseamna ca femeile nu puteau incheia singure acte juridice, ci numai cu auctoritatis tutoris. Intr-un alt contract de imprumut, obligatia de a plati dobanzi rezulta dintr-o simpla conventie de buna-credinta. Acest lucru este contrar principiului juridic roman potrivit caruia obligatia de a plati dobanzi rezulta fie dintr-o stipulatiune a dobanzilor (stipulatio usurarum) alaturata lui mutuum (imprumutului de consumatiune) fie dintr-o stipulatio sortis et usurarum adica o stipulatiune a capitalului si a dobanzii. In ambele cazuri obligatia rezulta dintr-un act juridic solemn.

Un alt contract continut in triptice este o forma exceptionala de depozit numita depozitul neregulat, act care este incheiat insa ad probationem, adica cu scopul de a proba o obligatie nascuta dintr-un alt contract. Foarte interesant este mecanismul stipulatiunii continuta in triptice. Ea este utilizata in virtutea caracterului sau abstract si a functiei generale subsecvente atat pentru realizarea operatiunii juridice a imprumutului, deopotriva pentru capital si dobanzi, cat si pentru constituirea unor garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale pentru realizarea respectivelor operatiuni juridice. Ilustrativ este si exemplul unuia dintre contractele de muncacontinute in triptice. Este contractul prin care un muncitor, care isi desfasura activitatea in mina, accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci intrucat mina este inundata. Contractul de munca este o specie de locatio operarum (locatiunea de servicii), una dintre formele pe care le imbraca locatiunea. Partile acestui contract sunt locatorul, in cazul nostru muncitorul, cel care ia initiativa contractului oferindu-si spre inchierere forta de munca si cealalta parte contractanta numita conductor, in cazul nostru proprietarul minei, cel care plateste salariul locatorului adica cel care lato sensu plateste pretul inchirierii fortei de munca. Problema de drept care se pune aici este problema suportarii riscului in contract. Regula este ca in contractele sinalagmatice riscul se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de executat si,extrapoland aceasta regula la contractul nostru de munca, riscul se suporta de catre locator; adica el nu va fi platit pentru perioada in care nu a putut munci, chiar daca imposibilitatea de a munci este una obiectiva, care nu ii este imputabila. Acest lucru se intampla pentru ca riscul in contract, ca definitie, este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta parte contractanta nu si-o mai poate executa fara vina sa. Numai ca regula la care ne refeream (riscul in contract se executa de debitorul obligatiei imposibil de executat) s-a aplicat in dreptul roman vechi. In dreptul clasic, riscul in contract a fost preluat de conductor. Cu toate acestea, in contractul din triptice printr-o clauza speciala locator accepta sa preia riscul in contract. Aceasta inseamna un element de specificitate caracteristic provinciei Dacia, explicabil prin dimensiunile procesului de polarizare a societatii romane, context in care discrepantele dintre cei bogati si cei saraci se adancesc si ele devin vizibile si la incheierea contractelor, in sensul ca muncitorul trebuie sa accepte clauzele, chiar nefavorabile, impuse de patronul minei. Sub aspectul formei observam in primul rand ca aceste contracte sunt semnate nu numai de catre martori, ci si de catre parti si chiar de garanti. Sub acest aspect, in dreptul roman, actele puteau fi redactate in doua forme: - forma obiectiva (acte semnate doar de martori) - autentic romana si specifica epocii vechi; - forma subiectiva (semnate numai de catre parti) - forma preluata din Orient si caracteristica epocii clasice. Imprejurarea ca actele din triptice sunt semnate si de catre martori si de catre parti se explica fie prin existenta unui sistem mixt, fie mai degraba prin tranzitia de la forma obiectiva la cea subiectiva. Si tot in ceea ce priveste contractele de vanzare, forma lor este diferita de cea a contractelor din dreptul roman, chiar daca efectele sunt identice. In dreptul roman contractul consensual de vanzare reprezenta acordul partilor cu privire la obiect si la pret. El produce urmatoarele efecte juridice: 1)obligatia vanzatorului de a pastra lucrul; 2)obligatia vanzatorului de a preda lucrul; 3)obligatia vanzatorului de garantie pentru evictiune; 4)obligatia vanzatorului de garantie pentru vitii; 5)obligatia cumparatorului de a plati pretul. In triptice existau clauze distincte pentru fiecare dintre aceste efecte. Spre exemplu, o declaratie de cumparare, o clauza referitoare la pret, o clauza privind obligatia de garantie pentru evictiune, o clauza privind obligatia de garantie pentru vitii si o declaratie a garantilor Intr-o alta tablita cerata, operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza atat prin mancipatiune cat si prin contractul consensual. Mancipatiunea este un act de drept civil fiind supusa unor riguroase conditii de forma si de fond. Este un act translativ de proprietate, mai exact un mod de dobandire a proprietatii.

Contractul consensual de vanzare este un act de drept al gintilor, liber de forme, dar nu are un efect translativ de proprietate, ci este doar generator de obligatii. In triptice, desi se utilizeaza atat mancipatiunea cat si contractul consensual pentru realizarea aceleiasi operatiuni juridice, ca o curiozitate greu de explicat (zic unii autori), niciuna dintre conditiile de forma ale mancipatiunii nu este indeplinita. Asadar ea este nula. Au fost incercate diverse explicatii. Unii autori au spus ca in mod eronat partile ar fi utilizat cuvantul mancipatiune si ca in realitate ar fi vorba de o traditiune, care este un act de drept al gintilor. Altfel spus, am fi in prezenta unei substituiri de termeni. Alti autori au spus ca pentru mai multa siguranta partile ar fi recurs si la mancipatiune si la contractul consensual pentru realizarea aceleiasi operatiuni juridice. Altii au precizat ca mancipatiunea nu este valabila intrucat conditiile sale de forma si de fond nu sunt indeplinite, dar vanzarea se realizeaza in virtutea contractului consensual. Nu putem accepta niciuna dintre aceste ipoteze intrucat toate aceste constructii teoretice au un viciu comun si anume acela al metodei de cercetare utilizata, care este metoda metafizica. Nu putem gasi o explicatie verosimila pentru aceasta curiozitate decat daca utilizam cealalta metoda de cercetare stiintifica si anume cea dialectica introdusa de Heger. Din aceasta perspectiva imprejurarea ca intr-un act din triptice o mancipatiune nula este alaturata unui contract consensual de vanzare pentru realizarea acelei operatiuni juridice nu mai este o curiozitate, intrucat ea isi gaseste explicatia intr-un lant cauzal si intr-un determinism de tip dialectic. In dreptul roman, vanzarea consensuala este generatoare de obligatii, transferul proprietatii realizandu-se printr-un act ulterior si distinct de contractul care a dat nastere obligatiei respective. Pe de alta parte, in Legea Tarii (in dreptul nostru feudal nescris) vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Astfel incat, din aceasta perspectiva, sistemul continut in triptice este un sistem intermediar, o trecere de la vanzarea consensuala generatoare de obligatii din dreptul roman la vanzarea consensuala translativa de proprietate din Legea Tarii. Trebuie sa intelegem ca toate aceste abateri de la normele si principiile dreptului roman pe care actele din triptice le contin nu sunt curiozitati greu de explicat, ci reprezinta doar o expresie a sintezei juridice daco-romane. In acest context, actele din triptice sunt acte cu o identitate proprie, acte de drept daco-roman care imprumuta elemente din dreptul civil, din dreptul gintilor si din cutumele locale.

ORGANIZAREA SOCIALA SI NORMELE DE CONDUITA IN PERIOADA CUPRINSA INTRE RETRAGEREA AURELIANA SI SECOLUL VIII d.H. Aceasta epoca este epoca etnogenezei romanesti, adica a formarii poporului roman si a limbii romane. Retragerea aureliana (271 d.H.) a insemnat doar retragerea armatei romane si a aparatului administrativ superior roman, marea masa a populatiei daco-romane ramanand pe loc. Relatiile romanitatii nord-dunarene, iesita din sfera limesului roman, precum si controlul exercitat de imperiu asupra fostei provincii au continuat sa fie la fel de puternice cel putin inca doua secole dupa 271. Pe de alta parte, referindu-ne la etnogeneza romaneasca, trebuie sa precizam ca ea a avut doua componente: romanizarea; crestinarea. S-a desfasurat in doua etape: prima etapa este etapa romanizarii dacilor si formarii populatiei daco-romane care a durat pana in secolul VI d.H.; a doua etapa este etapa formarii poporului roman ca popor cu o identitate proprie, etapa care s-a derulat intre secolele VI si VIII. Romanizarea ca o componenta a etnogenezei a insemnat o tripla sinteza intre autohtonii getodaci si colonistii romani si anume o sinteza etnica, o sinteza lingvistica si o sinteza institutionalacare au dus la formarea unui popor romanic de origine latina, a unei limbi romanice si ea de origine latina si a unor

institutii politice si juridice originale. Cealalta componenta a etnogenezei a reprezentat-ocrestinarea, desfasurata in paralel cu romanizarea, ceea ce inseamna ca poporul roman s-a nascut ca un popor crestin si nu a fost crestinat ulterior, asa cum s-a intamplat cu popoarele vecine. Invaziile migratorilor, care au atins spatiul carpato-danubiano-pontic incepand cu secolul III d.H. in valuri succesive, au exercitat doar o influenta redusa asupra etnogenezei. Aceste popoare nu au putut organiza din punct de vedere politic teritoriul locuit de daco-romani, ele insele aflandu-se in stadiul de dezvoltare al comunei primitive si mai exact in epoca democratiei militare. Dominatia lor a fost pur nominala si s-a exercitat de la distanta, iar autohtonii daco-romani i-au asimilat pe migratori fiindu-le superiori atat sub aspect numeric, cat si din punct de vedere al gradului de civilizatie materiala si spirituala. In ceea ce priveste organizarea sociala a populatiei daco-romane trebuie sa precizam ca, dupa retragerea aureliana, romanitatea nord-dunareana se reintoarce la formele traditionale de organizare sociala anterioare cuceririi romane adica obstile satesti sau teritoriale, intrucat constructia politica statala disparuse, iar pe de alta parte asistam la un accentuat proces de ruralizare, determinat si de navalirile popoarelor migratoare. Obstea sateasca sau teritoriala, prin caracterul sau democratic, se apropie de obstea gentilica, iar prin caracterul sau teritorial se apropie de stat. Este veriga de legatura intre societatea gentilica si cea politica. Si datorita imprejurarii ca este organizata ca si statul, pe criteriul teritorial, a supravietuit formarii statelor feudale romanesti. Obstea sateasca sau teritoriala este o creatie originala a poporului roman. Este vehiculul cu care poporul roman a aparut in istorie. Sub aspect semantic, pe plan terminologic, in limba romana exista doua cuvinte pentru a desemna obstea sateasca sau teritoriala: cuvantul sat (de sorginte latina: fossatum) si cuvantul catun (de sorginte traca); ele ilustreaza imprejurarea ca obstea este expresia procesului de romanizare pe plan institutional. Obstea sateasca sau teritoriala la romani are doua caractere principale: 1)caracterul teritorial; 2)caracterul agral si pastoral, corespunzator indeletnicirilor fundamentale ale poporului roman, agricultura si cresterea vitelor. Ambele caractere nu fac altceva decat sa ilustreze una din trasaturile fundamentale ale populatiei daco-romane si ale poporului roman si anume aceea de a fi un popor sedentar si reprezinta o dovada de neconstestat a continuitatii noastre in spatiul carpato-danubiano-pontic.

Curs 4 04.11.2010 ORGANELE DE CONDUCERE ALE OBSTEI SATESTI SAU TERITORIALE Obstea era organizata ca o comunitate de munca. Conducerea suprema a acesteia era realizata de Adunarea generala a obstei,care se numea tot obste si la care participau toti membrii majori ai comunitatii, majoratul fiind fixat fie in raport cu varsta, fie in raport cu data casatoriei. Adunarea generala a obstei avea urmatoarele atributii: hotara asupra patrimoniului obstei; hotara asupra organizarii muncii in comun; hotara asupra relatiilor de familie; rezolva conflictele sau diferendele dintre membrii obstei, ratifica transferul de bunuri. precum si diversele conventii incheiate intre membrii obstei; hotara asupra organizarii Bisericii si a cultului religios. In cadrul Adunarii generale a obstei se evidentia grupul sausfatul oamenilor buni si batrani care avea atributiuni judiciare. Alte organe de conducere la nivelul obstei erau alesii obstei, persoane imputernicite cu exercitarea unor atributiuni speciale,dintre care cel mai important era Judele, seful militar al satului, care avea si importante atributiuni judiciare. Aceasta institutie a Judelui era de sorginte romana, denumirea sa

venind de la duumviri iuredicundo si quattorvirii iuredicundo, magistratii cu atributiuni judiciare ai coloniilor si municipiilor Daciei romane. Alesii obstei erau desemnati si revocati din functie de Adunarea generala care le stabilea si atributiile. Intreaga lor activitate se desfasura sub controlul Adunarii generale a obstei, astfel incat ei nu-si puteau permanentiza functia si nici nu puteau sa se plaseze deasupra Adunarii generale. Obstea sateasca sau teritoriala a reprezentat cea mai simpla forma de organizare sociala a populatiei daco-romane, fara a exclude insa posibilitatea de a se incadra in formatiuni de organizare sociala mai vaste. Este vorba despre uniunile de obstisau confederatiile de obsti sau obstile de obsti. Acestea grupau mai multe obsti, reunite pe criterii de natura economica sau pe criterii militar-strategice. Unele dintre aceste confederatii sau uniuni de obsti au evoluat, asa cum vom vedea, catre forme de organizare politica, altele s-au mentinut in forma arhaica chiar si dupa intemeierea statelor feudale romane. Uniunile de obsti aveau un organ suprem de conducere, Marele Sfat, cuprinzand reprezentantii obstilor componente. Marele Sfat avea ca principale atributii: rezolvarea problemelor patrimoniale comune; solutionarea litigiilor dintre obstile componente; organizarea apararii in comun; stabilirea contributiei fiecarui obsti componente la fondul comun al confederatiei. Constatatam ca si la nivelul uniunilor de obsti sau confederatiilor de obsti se pastreaza principiile esentiale de organizare sociala ale obstei, in special principiul democratismului. De asemenea constatam ca, in cadrul uniunilor de obsti sau al confederatiilor de obsti, obstile componente au o deplina autonomie in solutionarea problemelor interne si pastreaza intacte organele proprii de conducere. NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTI SAU TERITORIALE Normele fundamentale de conduita, care s-au statornicit la nivelul obstilor satesti sau teritoriale, in perioada obstei arhaice, sunt norme de conduita fara caracter juridic, intrucat ele sunt aplicate si respectate de bunavoie de toti membrii comunitatii. In al doilea rand, intrucat obstea este o comunitate de munca, principalele norme de conduita constituite la nivelul ei sunt cele referitoare la obiectele muncii, in special pamantul, pentru ca principala indeletnicire, asa cum am vazut, este agricultura si la modul de stapanire asupra acestuia, precum si la procesul muncii desfasurata in comun. Pe baza acestor norme fundamentale s-au construit si celelalte norme de conduita si anume cele relative la statutul persoanelor, cele referitoare la familie, casatorie si succesiuni, precum si cele referitoare la materia obligatiilor si la solutionarea litigiilor dintre membrii comunitatii. I. Cea mai importanta categorie de norme de conduita o reprezinta normele referitoare la proprietate. Stapanirea exercitata de membrii obstei asupra terenurilor aflate in hotarul obstei, imbraca doua forme. 1)stapanirea devalmasa; 2)stapanirea individuala sau personala. Ele sunt forme de apropriere a folosintei, categorii economice si nu trebuie confundate cu proprietatea indiviza si proprietatea privata care sunt categorii juridice. 1) Se aflau in stapanire devalmasa padurile, pasunile, fanetele, islazurile, apele, iar in vremea obstei arhaice si fondul de rezerva pentru anii cu recolta slaba, turmele comune, moara satului si bogatiile subsolului. Consecinta stapanirii devalmasa asupra acestor pamanturi era imposibilitatea membrilor obstei de a instraina parti din hotarul mosiei, asigurandu-se astfel pastrarea unitatii si integritatii obstilor satesti sau teritoriale.

2) Cealalata forma de stapanire a terenurilor aflate in terenul obstei era cea individuala. Temeiul/izvorul acestei forme de stapanire este unul de natura economica. Este vorba despre munca depusa de fiecare membru al obstei pentru imbunatatirea valorii economice a terenului prin anumite amenajari de natura sa sporeasca valoarea acestuia. Prima desprindere din fondul devalmas a fost, ca si la romani, locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al stapanirii individuale asupra acestui teren era reprezentat de gard. Procesul de desprindere al unor terenuri din fondul devalmas nu s-a oprit aici, nu s-a limitat la locul de casa si gradina, ci a continuat si asupra terenului agricol sau campul de cultura, care se numea arin sau racla. Campul de cultura era impartit in loturi atribuite familiilor din obste prin tragere la sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data pentru totdeauna. Aceste loturi se numeau sorti sau loturi matca, ele dand posibilitatea celor care le stapaneau sa foloseasca si restul terenului aflat in hotarul obstei ramas in devalmasie. Dar procesul nu se opreste nici aici, el continua. Astfel incat membrii obstei au posibilitatea ca prin defrisari, desteliniri, despaduriri sa desprinda si alte suprafete din fondul devalmas, amenajandu-le ca teren de cultura si trecandu-le in stapanirea individuala. Ele se numeau stapaniri locuresti. Indiferent de amploarea procesului de trecere a terenurilor din hotarul obstii din stapanire devalmasa in stapanire individuala, obstea a continuat sa pastreze un drept superior de supraveghere si control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul obstii. II. O a doua categorie de norme fundamentale sunt normele referitoare la relatiile de munca, circumscrise asa cum este si firesc, principalelor indeletniciri de la nivelul obstilor satesti sau teritoriale si anume agricultura si cresterea vitelor. In acest sens, in aceasta categorie de norme fundamentale intrau urmatoarele norme de conduita: normele referitoare la repartizarea campului de cultura intre membrii obstii, normele referitoare la stabilirea felului culturii pentru fiecare lot, normele care se refereau la asa-numita pornire a plugurilor, adica cele care priveau timpul de desfasurare a muncilor agricole, normele referitoare la distribuirea recoltelor obtinute pentru consumul propriu al membrilor obstei si pentru fondul de rezerva necesar in anii cu recolta slaba, normele referitoare la pornirea turmelor pentru pastoritul desfasurat in comun, normele referitoare la impartirea produselor turmelor comune, norme referitoare la stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat. Dezvoltarea productiei a dus la diversificarea activitatilor economice la nivelul obstilor satesti, prin aparitia mestesugurilor, mestesugarii fiind titularii unei stapaniri personale asupra produselor create prin munca lor. O alta categorie de norme o reprezinta normele referitoare la statutul persoanelor. Principiul fundamental in aceasta materie rezultat pe de o parte din stapanirea comuna devalmasa asupra pamantului, pe de alta parte din munca desfasurata in comun la nivelul colectivitatii, este principiul egalitatii dintre membrii obstii, astfel incat evidentierea unora dintre membrii obstei si desemnarea lor in sfatul oamenilor buni si batrani sau ca alesi ai obstei se realiza exclusiv pe baza unor calitati personale ale acestora si nu avea la baza vreun criteriu de natura economica. III. O alta categorie de norme de conduita o reprezinta normele referitoare la familie, succesiuni si obligatiuni. In timpul obstei arhaice, comunitatile satesti erau compuse din familii mici alcatuite din parinti si copii. La temelia familiei statea principiul egalitatii in drepturi a tuturor membrilor familiei, egalitate din care a rezultat solidaritatea membrilor familiei. Tot din aceasta egalitate au mai rezultat obligatiile de intretinere reciproca dintre soti si obligatiile de intretinere reciproca dintre parinti si copii. Casatoria se realiza prin liberul consimtamant al viitorilor soti, insotit de binecuvantarea religioasa si ca un corolar al principiului simetriei sau corespondentei formelor, divortul se putea realiza la cererea oricaruia dintre soti, intre acestia existand deplina egalitate in privinta motivelor de divort pe care le puteau invoca. In materia obligatiilor, toti membrii obstei aveau capacitatea deplina de a incheia conventii, aceste fiind libere de formele proprii dreptului roman. Cea mai importanta conventie era aceea de vanzare, care evoluase sub influenta dreptului bizantin, devenind consensuala translativa de proprietate. O alta conventie larg

raspandita datorita caracterului natural al economiei era conventia de schimb (permutatio rerum). IV. Ultima categorie de norme de conduita o reprezinta cele referitoare la raspundere sau la solutionarea litigiilor(diferendelor) dintre membrii obstei. Membrii obstei raspundeau pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii pe baza solidaritatii rudelor, a legii talionului si a sistemului compozitiunii. Solidaritatea se plasa nu numai la nivelul familiei, cisi la nivelul intregii obsti atunci cand aceasta era chemata sa raspunda fata de o obste invecinata pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de membrii ei. Litigiile, atat cele civile cat si cele penale, erau solutionate de aceleasi instante si anume Judele si sfatul oamenilor buni si batrani care aveau posibilitatea de a aplica sanctiuni membrilor obstei mergand pana la excluderea din colectivitate. Pe plan probator, se semnaleaza inca din aceasta perioada probe fundamentale pentru practica juridica romaneasca cum ar fi juramantul cu brazda si proba cu juramant ceea se semnifica continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor sale juridice.

APARITIA PRIMELOR FORMATIUNI POLITICE FEUDALE ROMANESTI SI FORMAREA STATELOR ROMANESTI DE SINE STATATOARE Incheierea procesului etnogenezei a dus la afirmarea poporului roman ca un popor cu o identitate proprie care a folosit apelativul de roman, pentru a se desemna, apelativ justificat atat prin traditia colonistilor romani cat si prin traditia autohtonilor daci ca locuitori ai unor teritorii ce au facut parte din Imperiul Roman. Chiar si autorii bizantini, cum ar fi spre pilda Constantin Porfirogenetul, folosesc apelativul roman pentru a-i desemna pe locuitorii de la nordul Dunarii. Celelalte popoare, slavii, germanii, maghiarii folosesc termeni cum ar fi cel de valahi, cel de volohi sau cel de olahi pentru a-i desemna pe romani, termeni extrem de semnificativi intrucat prin intermediul acestora, popoarele respective ii desemnau pe fostii locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a caracterului romanic al poporului romn. In perioada feudalismului timpuriu, in perioada cuprinsa intre secolele IX si XIV d.H., la nivelul obstilor satesti sau teritoriale au avut loc o serie de transformari economice si sociale care au avut drept consecinta inlocuirea vechii egalitati a membrilor obstei cu stratificarea sociala de tip feudal si inlocuirea normelor de conduita fara caracter juridic cu norme juridice care reglementeaza noile relatii de productie si sociale. Dintre membrii obstei si mai cu seama dintre alesii obstei, s-au desprins anumite elemente care, profitand de pozitia detinuta in cadrul obstilor, au acaparat pamantul acestora, subordonanadu-le si formand aristocratia formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali. Existenta marilor proprietari feudaliesteilustrata in documentele medievale dintre care cel mai semnificativ este Diploma Cavalerilor Ioaniti din 1247 in care se vorbeste despremajores terrae (mai-marii pamantului); la celalalt pol al societatii feudale in plin proces de formare se aflau taranii dependenti pe care Diploma ii numeste rusticii valahii si care erau obligati sa presteze in folosul nobililor feudali renta feudala sub cele trei forme ale sale: renta in munca, renta in produse, renta in bani (slujbe, foloase si venituri, asa cum sunt ele denumite in Diploma Cavalerilor Ioaniti). Stratificarea sociala de tip feudal a generat necesitatea creerii unui instrument in mana nobililor feudali pentru a-i tine in ascultare pe taranii dependenti. Iar acest instrument il reprezinta organizarea de tip politic. Este contextul in care, incepand cu secolul IX, pe intregul teritoriu locuit de romani, apar si se dezvolta formatiuni prestatale de tip feudal, desemnate cu termenul generic de tara sau cu termenul generic de campulung, termeni care, la origine, erau utilizati pentru a desemna uniunile de obsti sau confederatiile de obsti. Termenul de tara este de sorginte latina, vine de la latinesculterra, insa, ca o particularitate, limba romana este singura limba romanica in care acest termen a patruns nu cu sensul material de pamant, ca in celelalte limbi romanice, ci cu sensul de organizare politica, de constructie de tip statal. Avem, pentru sensul material, cuvantul pamant si care este tot de sorginte latina, vine de lapavimentum (ceea ce acopera). Acest termen generic de tara este completat cu alti termeni care identifica si individualizeaza diferitele formatiuni prestatale de tip feudal dupa o serie de criterii, cum ar fi:

criteriul geografic (ex: Tara Hategului); criteriul etnic (ex: terra vlahorum); criteriul mixt etnico-geografic (ex: Tara Brodnicilor); brod in slavona inseamna vad. Tara brodnicilor tara locuitorilor de la vaduri; criteriul persoanei conducatorului respectivei formatiuni prestatale (ex: Tara lui Litovoi). Toate aceste denumiri sunt semnificative. Denumirile care contin termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea si continuitatea populatiei romanesti pe teritoriile respective. Termenii care contin determinative de natura etnica sunt si ei semnificativi intrucat semnifica incheierea etnogenezei si afirmarea identitatii proprii a poporului roman. Denumirile care se raporteaza la persoana conducatorului semnifica trecerea de la faza obstilor si a uniunilor de obsti la faza organizarii de tip statal. Insa, in limba romana, in afara termenului generic de tara, au patruns ca dublete si alti termeni generici care nu sunt de sorginte latina, cum ar fi termenul de jupa, careestede sorginte traca, termenul de cnezat careestede sorginte germanica (vine de la Konig) sau termenul de voievodat careestede sorginte slava. Plecand de la aceste dublete, unii autori au considerat ca institutiile cnezatului si voievodatului nu sunt creatii originale ale romanilor, ci sunt institutii politice preluate de la slavi. Aceasta concluzie nu poate fi acceptata pentru ca examinand ierarhia feudala slava, constatam ca termenul de cneazestesinonim cu cel de principe, iar termenul de voievod este sinonim cu cel de duce, in ierarhia feudala slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributiuni judiciare. La romani, dimpotriva, voievodul este mai mare peste o confederatie de cneji si continua pe un plan superior atributiile judiciare ale cnejilor. Aceste formatiuni pre-statale de tip feudal, ca orice constructie de tip politic, exercitau doua functii: functia interna, constand in tinerea in ascultare a taranimii dependente si functia externa constand in apararea impotriva atacurilor straine. In acest sens, formatiunile prestatale de tip feudal dispuneau de un aparat militar si coercitiv propriu, pe care Diploma Cavalerilor Ioaniti il denumeste aparat razboinic apparatus bellicus. De-a lungul feudalismului timpuriu, formatiunile prestatale de tip feudal cunosc un proces de consolidare si dezvoltare care devine evident la sfarsitul secolului XIII si inceputul secolului XIV. Consolidandu-si pozitiile politice si economice, feudalii romani cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure exclusivitatea exploatarii feudelor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror vasali erau, veniturile domeniilor lor. Acesta este contextul in care se formeaza statele feudale romanesti de sine-statatoare. Acest proces este asa cum arata cel mai mare istoric roman, Nicolae Balcescu, rezultatul unui proces intern de feudalizare, si nu al unei descalecari sau al vreunui alt proces de natura interna, dar care este nesemnificativ. I n acest sens, Nicolae Balcescu arata ca feudalitatea nu s-a putut introduce in aceste tari cu acesti domni (Tara Romaneasca Negru Voda, Moldova Dragos). Adica feudalitatea este rezultatul unui proces intern, pentru ca, spune in continuare Nicolae Balcescu, niste stapani de state asa mici precum Fagarasul sau Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii (Tara Romaneasca si respectiv Moldova). Statele feudale romanesti de sine-statatoare s-au format prin efortul conjugat al feudalilor autohtoni, care, asa cum ne arata si cronica lui Constantin Capitanul, si-au unit feudele desemnand dintre ei un mare voievod si domn. O particularitate o reprezinta formarea Transilvaniei care s-a constituit doar ca un voievodat autonom aflat sub dominatia coroanei maghiare intrucat procesul de formare a unui stat feudal de sine statator a fost intrerupt ca urmare a invaziei maghiare dinspre Campia Panonica inceputa in secolul XI. FORMAREA LEGII TARII (DREPTULUI NOSTRU FEUDAL NESCRIS) Dupa cum stim, in perioada obstei arhaice, la nivelul obstilor si al uniunilor de obsti, a functionat un sistem de norme de conduita fara caracter juridic care erau aplicate si respectate de bunavoie de toti membrii comunitatii intrucat exprimau interesele tuturor, norme care nu aveau un caracter juridic pentru ca nu erau dotate sau inzestrate cu o sanctiune statala, cicu o sanctiune obsteasca. Transformarea acestor norme sociale de conduita in norme cu caracter juridic a presupus intrunirea cumulativa a doua criterii. 1)Normele respective au dobandit un caracter de clasa

2)Normele respective au fost inzestrate cu o sanctiune statala a fost creat un aparat coercitiv al statului specializat in asigurarea respectarii acestor norme. Legea tarii s-a format pe doua cai. Prima, dintre normele de conduita fara caracter juridic au fost sanctionate de catre stat (dotate cu o sanctiune statala) cele convenabile si utile clasei dominante, acestea devenind norme cu caracter juridic. A doua cale este instituirea unor norme juridice noi, care reglementau noile realitati corespunzatoare organizarii politice a societatii. In aceasta categorie au intrat normele care reglementau privilegiile nobilimii precum si obligatiile taranilor dependenti fata de nobili exprimate prin cele trei forme ale rentei feudale; apoi normele care reglementau sistemul relatiilor feudale de vasalitate; normele care reglementau noua organizare politica a societatii, adica cele relative la caracterul ereditar al institutiei cnezatului, la caracterul ereditar si apoi electiv al institutiei voievodatului precum si la caracterul electivo-ereditar al institutiei domniei.

Curs 5 18.11.2010 LEGEA TARII In aceasta categorie de norme instituite intra: normele care reglementeaza privilegiile nobilimii si obligatiile taranilor dependenti exprimate sub cele trei forme ale rentei feudale; normele care reglementeaza relatiile feudale de vasalitate; normele care reglementeaza organizarea de tip politic a societatii, adica cele relative la caracterul ereditar al institutiei cnezatului precum si cele referitoare la caracterul electiv si apoi electivo-ereditar al institutiei voievodatului. In ceea ce priveste forma lor, aceste norme juridice erau cutume sau obiceiuri juridice, adica alcatuiau un drept nescris. In acest sens, si Dimitrie Cantemir spunea, referindu-se la dreptul acestei perioade, ca el este un ius nonscriptum, iar Nicolae Balcescu preciza ca de la intemeierea ambelor principate romanii nu au avut legi scrise. Intrucat dreptul nostru feudal a fost un drept consuetudinar, reconstituirea sa s-a realizat pe baza documentelor interne, in speta hrisoavele domnesti, care fac referiri la Legea Tarii, precum si pe baza unor documente externe emise de cancelariile straine care desemneaza dreptul nostru obisnuielnic prin sintagme cum ar fivoloski zakon, zakon vlaski sau ius valahicum, expresii care au in vedere caracterul etnic al vlahilor intrucat strainii concepeau dreptul nostru obisnuielnic ca pe un drept cu caracter personal. Spre deosebire de straini, romanii si-au desemnat dreptul lor feudal nescris prin sintagma Legea Tarii. Aceasta intrucat in constiinta poporului roman Legea Tarii aparea ca un drept vechi, din batrani, de la intemeierea tarii si chiar anterior acestui moment. Pana la aparitia pravilelor, adica a dreptului nostru feudal scris, Legea Tarii a fost singurul izvor de drept, dar chiar si dupa aparitia dreptului feudal scris, Legea Tarii a continuat sa fie dreptul comun in toate materiile, acolo unde pravilele nu prevedeau se aplicau dispozitiile Legii Tarii. Evolutia istorica a dreptului nostru obisnuielnic a cuprins mai multe etape. Avem la origine epoca obstii arhaice, secolele IV VIII, in care se deceleaza norme de conduita fara caracter juridic care reglementau relatiile sociale la nivelul obstilor satesti sau teritoriale din perioada arhaica. Avem apoi epoca feudalismului timpuriu, secolele IX XIV cand regulile de conduita fara caracter juridic cunosc un fenomen de juridicizare in cadrul formatiunilor prestatale de tip feudal si se completeaza cu normele referitoare la organizarea politica a societatii si raporturile dintre categoriile sociale specifice feudalismului. Ultima etapa, din secolul XIV, dupa intemeierea statelor feudale romanesti de sine-statatoare cand Legea Tarii devine un sistem de drept complet cuprinzand deopotriva dreptul public si dreptul privat. In ceea ce priveste trasaturile Legii Tarii: 1.In primul rand, aceasta are un caracter unitar, semnificativa in acest sens fiind utilizarea termenului generic de tara pentru desemnarea dreptului aplicabil pe intregul teritoriu locuit de romani desi tarile purtau diverse denumiri pentru a putea fi identificate si individualizate. Asa cum romanii reprezentau

un element unitar sub aspect etnic, lingvistic si de organizare social-politica, si dreptul lor avea un caracter unitar, ca o expresie pe planul determinismului de tip dialectic a cadrului economico-social identic pentru spatiul carpato-danubiano-pontic. 2.In al doilea rand, Legea Tarii are un caracater teritorial sau imobiliar, asa cum rezulta chiar din denumirea ei: Legea Tarii dreptul unei societati organizata din punct de vedere politic, al unei tari, dreptul unui teritoriu organizat din punct de vedere statal. Din acest motiv, Legea Tarii se deosebeste fundamental de dreptul popoarelor migratoare care are un caracter personal. Aceasta caracteristica a Legii Tarii este intarita si de faptul ca institutia centrala a dreptului nostru obisnuielnic este institutia proprietatii care dispune de o ampla si minutioasa reglementare. 3.In sfarsit, Legea Tarii este o creatie originala a poporului roman, expresia modului de viata al populatiei romanesti organizata in obsti satesti sau teritoriale, iar apoi in formatiuni prestatale de tip feudal ca in sfarsit, in state feudale romanesti de sine statatoare. Influentele straine exercitate asupra institutiilor juridice romanesti nu au stirbit cu nimic originalitatea acestor institutii si a Legii Tarii in ansamblul sau deoarece ele nu au afectat continutul institutiilor respective si s-au limitat la planul formei si mai exact la planul terminologic unde termeni straini au devenit dublete ale termenilor originali de sorginte latina si traca. Din aceasta perspectiva nu pot fi acceptate o serie de teorii formulate in literatura noastra de specialitate privind originea Legii Tarii. Spre pilda, teoria promovata de reprezentantii scolii latiniste privind originea pur romana a Legii Tarii, sau teoria promovata de Bogdan Petriceicu Hasdeu a stratului si substratului care la polul opus considera ca Legea Tarii este de sorginte pur traca. Ori, teoria promovata de Dimitrie Cantemir si Nicolae Iorga privind originea daco-romana a dreptului nostru obisnuielnic. Toate aceste teorii pacatuiesc prin metoda de cercetare utilizata care este metoda metafizica. Aceasta reduce dreptul la un continut ideatic si cauta prin comparatii sa stabileasca filiatia ideilor si primordialitatea unora in raport cu altii. Aplicand aceasta metoda la cercetarea originii Legii Tarii, autorii teoriilor respective au considerat ca ori de cate ori avem asemanari intre institutiile juridice romanesti din Legea Tarii si institutiile juridice ale unor popoare vecine, suntem in prezenta unui imprumut pe care l-ar fi facut din dreptul strain. Astfel, George Fotino spune ca dreptul romanesc este original numai in ceea ce nu prezinta vreo asemanare cu vreo institutie straina, pentru ca in caz contrar am fi in mod invariabil in prezenta unui imprumut. Mergandu-se pe aceasta linie de gandire, s-a ajuns ca in preajma Celui de-al Doilea Razboi Mondial sa se admita in literatura juridica de specialitate ca inventariindu-se institutiile Legii Tarii, acestea sunt de trei categorii: institutii mostenite, institutii imprumutate si institutii originale, in aceasta categorie intrand numai acele institutii care intr-o forma sau alta nu puteau fi incluse intr-una din primele doua categorii. Pentru a avea o idee corecta asupra originii Legii Tarii, trebuie sa utilizam arsenalul metodologic oferit de dialectica Hegeliana, in speta legea determinismului de tip dialectic, aplicata la cercetarea fenomenului juridic romanesc. Astfel, exista o determinare obiectiva a dreptului ca sistem si parte componenta a suprastructurii juridice, integrata in suprastructura sociala de catre baza economica a societatii, adica conditiile materiale de existenta, realitatea economico-sociala impune o reglementare de un anumit tip. Asa si numai asa se pot explica in mod stiintific asemanarile existente intre anumite institutii ale dreptului nostru cutumiar si institutii ale dreptului unor popoare vecine. O asemanare nu implica in mod necesar ideea unui imprumut, dupa cum imprumutul nu inseamna neaparat ca el s-ar fi realizat intr-un singur sens, adica din dreptul strain in dreptul romanesc. Pe de alta parte, teoria imprumuturilor nu poate explica anumite asemanari intre dreptul romanesc cutumiar si dreptul unor popoare cu care romanii nu au fost in contact de-a lungul istoriei. Si in acest caz, conditiile materiale de existenta asemanatoare au generat reglementari asemanatoare. Concluzia este una singura: dreptul feudal nescris romanesc este o creatie originala a poporului roman, iar influentele externe manifestate doar la nivelul formei nu i-au stirbit cu nimic originalitatea. Au existat in literatura de specialitate si o serie de opinii legate de sfera de reglementare sau de aplicare a institutiilor Legii Tarii, adica ce relatii sociale sunt supuse reglementarii prin Legea Tarii. Diversi autori au dat raspunsuri diferite acestei chestiuni, insa toate aceste raspunsuri au un numitor comun si anume ele circumscriu unui perimetru relativ restrans, sfera relatiilor sociale reglementate de dreptul nostru consuetudinar. Unii autori considera ca dreptul nostru feudal nescris este un drept al proprietatii, altii spun ca este un drept al agricultorilor si pastorilor, altii considera ca, in continutul Legii Tarii, intra normele care reglementeaza organizatia cneziala si voievodala cu care romanii au aparut in istorie. Raspunsul just la

aceasta intrebare l-a dat marele nostru istoric Nicolae Balcescu care spunea ca mult timp Legea Tarii a tinut locul si de constitutiune politica si de condica civila si de condica criminala. Altfel spus, Legea Tarii este un sistem de drept atotcuprinzator care reglementeaza toate relatiile sociale din societatea feudala, adica el cuprinde intreaga materie a dreptului public si privat.

DREPTUL PUBLIC organizarea de stat a Tarilor Romane in epoca feudalismului dezvoltat Inca de la intemeiere, au existat anumite particularitati in ceea ce priveste Transilvania, vom examina acest aspect in mod distinct. ORGANIZAREA DE STAT A TARII ROMANESTI SI MOLDOVEI Organele centrale de conducere ale statului feudal romanesc erau Domnul, Sfatul domnesc si dregatorii. 1. DOMNUL Este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este o institutie originala romaneasca care a aparut in stransa legatura cu formarea statelor feudale romanesti de sine-statatoare. De aceea institutia domniei nu are un corespondent in celelalte state europene, iar termenul care desemneaza aceasta institutie este un termen de sorginte latina, vine de la dominus, care inseamna stapan. Altfel spus, in conceptia feudala, domnul este seful unui stat independent care nu recunoaste o autoritate superioara, dar si stapanul tarii in sens teritorial. Institutia domniei s-a cristalizat prin preluarea unor traditii formate in cadrul formatiunilor politice prestatale de tip feudal precum si prin asimilarea unor trasaturi ale monarhiei bizantine care pastrau amintirea organizarii politice romane, aveau ca fundament ideologic crestinismul ortodox si contineau premisele necesare pentru centralizarea puterii de stat si apararea independentei statale. Domnul purta si titulatura de Mare Voievod pentru a sublinia latura traditionala a institutiei, exercitand in calitate de Mare Voievod conducerea suprema a armatei si jurisdictia suprema in stat, dar el este mai mult decat un Mare Voievod, adica este domn, este stapanul statului feudal. In calitatea sa de sef al statului feudal, domnul exercita o serie de atributiuni de ordin politicoadministrativ, de ordin militar precum si atributiuni judiciare si legislative. Competenta sa era limitata de dispozitiile Legii Tarii si de rolul pe care marii boieri il jucau in conducerea statului feudal. a)pe plan politico-administrativ, domnul stabilea impartirea politico-administrativa a statului, stabilea sistemul de incasare a darilor si de efectuare a celorlalte prestatii catre domnie; ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra Bisericii, confirmandu-i in functie pe mitropolit, episcop si ecumeni; incheia tratatele de alianta si tratatele comerciale cu celelalte state; declara starea de razboi si de pace. b)pe plan militar, domnul comanda armata, iar la origine rolul sau se limita la coordonarea in lupta a steagurilor marilor boieri. c)Pe plan judiciar, domnul exercita atributiuni foarte intinse, fiind judecatorul suprem al tuturor supusilor, putand pronunta pedeapsa cu moartea si confiscarea averii; el putea sa delege atributiunile judiciare unora dintre dregatori sau putea incredinta o parte dintre aceste atributiuni boierilor si manastirilor pentru populatia aflata pe domeniile acestora cu ocazia investirii domeniilor respective cu imunitati feudale; hotararile judecatoresti pronuntate de domn nu se bucurau de autoritate de lucru judecat, decat in timpul domniei acestuia. Nimic nu-i impiedica pe urmatorii domni sa rejudece procesele sau sa schimbe in tot sau in parte hotararile pronuntate de domnii anteriori. De regula, domnul judeca impreuna cu Sfatul

domnesc. d)Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata lege, iar activitatea de legiferare a domnului imbraca forma hrisoavelor legislative care contineau norme cu caracter general si care incep sa apara la sfarsitul secolului XVI, relativ tarziu. Din examinarea competentei si atributiilor domnului, constatam ca institutia domniei se caracterizeaza, ca de altfel toate celelalte institutii politice feudale, prin confuziunea de atributii. In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, acesta, ca si institutia