Contra-modelul german în cultura românǎ

(1866–1947)

Nataşa MAXIM

Keywords: French culture vs German culture; the German counter-myth;

The Romanian man; blood and earth; the ethnocratic state; the Criterion

generation.

Lucrarea noastrǎ îşi propune o abordare antiteticǎ a influenţelor culturale

europene asupra societăţii româneşti de la revoluţia paşoptistǎ la exilul Regelui

Mihai. Vom sintetiza cele mai importante epoci ale influenţei de tip Weimar în

cultura românǎ (Junimea, generaţia ‘27), precum şi principalele cǎrţi sau articole,

adevărate manifeste din care reiese spiritul germanic: articolele lui Titu Maiorescu,

discursurile din Parlament ale lui P.P. Carp, publicistica lui Nae Ionescu,

Schimbarea la faţǎ a României a lui Emil Cioran sau Itinerariul spiritual eliadesc.

Imaginarul ideologic şi politic generat de Junimea a impus între 1864 şi 1918

un canon literar şi a restructurat societatea română. Imaginea Junimii este legată de

domnia lui Carol I, stabilindu-se afinităţi prin educaţia germană, aristocraţie, elitism,

seriozitate, liberal-conservatorismul Junimii constituind o punte între paşoptismul

revoluţionar şi finalul Primului Război Mondial, când, prin dispariţia lui P.P. Carp,

T. Maiorescu şi a regelui Carol I, se încheie o paradigmă istorică şi începe una

dominată de burghezia liberală, iar mai târziu de egalitarismul comunist, o nouă

religie a binelui şi răului, în care epoca victoriană nu-şi mai găseşte locul.

Venind alături de Carol I pe un teritoriu virgin din punct de vedere doctrinar,

odată cu întemeierea statului modern, junimiştii şi-au atribuit partea leului în

privinţa funcţiilor sociale şi politice. O societate strict ierarhică, cu T. Maiorescu,

P.P. Carp, V. Pogor, Negruzzi lideri, capi ideologici, structura Junimii era

completată de „guvernanţi” şi „executanţi” (Stanomir 2013: 16) ce deţineau o relaţie

de strictă dependenţă cu conducătorii, fiindu-le oferită ocazia specializării în

străinătate sau poziţii importante în birocraţie. Aceştia nu puteau aspira la deţinerea

gradului de influenţă al celor din primul cerc al Junimii, fiind vorba de o dinamică

socială reflectată şi în nuanţele discursului conservator, ortodox la lideri şi

iconoclast la Eminescu, un rebel cu cauză, dar lipsit de sprijinul cercurilor înalte

junimiste. Deoarece nuanţele sunt mai expresive decât tuşele groase şi pentru că atât

în Europa cât şi în Principate, liberalii şi conservatorii se aflau într-o tensiune

permanentă, sunt motive care i-au determinat pe Maiorescu şi Carp să ocupe o

poziţie de centru, moderată, simbolică, între Vechiul Regim şi zelul revoluţionar

liberal, construind liberal-conservatorismul junimist care miza pe votul cenzitar, pe

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, România.

493

Nataşa MAXIM

autonomie individuală, pe libertate politică şi critica revoluţionarismului; erau

destinaţi să frâneze drumul României către occidentalizare şi civilizaţie: „partid al

egoismului de clasă, ei dispar după 1918 striviţi de progresul istoric” (ibidem: 43).

În Istoria Contimporană a României, Maiorescu respinge sistematizarea

statului pe exemplul paşoptist, înclinând spre cele cinci puncte adoptate în 1857 de

Divanurile ad-hoc, pe care le-am putea considera o protoconstituţie ieşită din

înţelepciunea bătrânească, o valorificare a tradiţiei, exemplu suveran că pentru

modernizarea statului nu avem nevoie să împrumutăm forme fără fond din afară. În

acelaşi loc, asistăm la o plângere a inorogului maioresciană, motivată de

nemulţumirea că motorul politic în Principate nu este ideologia, ci ura de clasă,

invidia, instinctele: „În ţară, înţelegerea unui principiu politic ca principiu politic se

întâlneşte foarte rar şi se răspândeşte foarte cu anevoie” (Titu Maiorescu, Istoria

contimporană a României 1866–1900: 41–43, apud Stanomir 2013: 55). Liderul

junimist pune accentul pe individ, pe autodeterminare, pe libertate, pe „self-

governement – baza solidă a adevăratei democraţii” (Maiorescu, Opere: 498–499,

apud Stanomir 2013: 59), sfidând mărcile naţionalismului (limbă, sânge, teritoriu),

considerate elemente ce nu pot duce la adevărata cultură şi civilizaţie, dacă nu sunt

însoţite de echilibru şi raţiune. Prin educaţia şi autodeterminarea fiecărui individ, se

poate ţine în frâu magma stihială a instinctelor barbare, patimile care zac în fondul

fiecărui popor „lenea, injustiţia, invidia contra celui mai bun şi cruzimea

sângeroasă” (ibidem: 61) ce nu trebuie lăsate să se dezlănţuie pentru că barbaria va

învinge civilizaţia sau instinctele raţiunea. Junimea prefera imaginea autocratului, a

cezarului, poporul trebuie să facă ce i se spune, pentru că minţile luminate ştiu mai

bine calea de urmat. Inductiv, discursul lui Maiorescu porneşte de la psihologia

individuală pentru a extinde aceleaşi trăsături asupra psihologiei mulţimii, calităţile,

defectele, pasiunile, pornirile individului extrapolându-le asupra comunităţii,

creionând un Maiorescu împotriva masei ca turmă manipulată, ca stihie. Pentru a

împiedica manifestarea instinctelor atavice ale mulţimii, criticul junimist recomandă

raţiunea, echilibrul.

Politician pragmatic prin venele căruia curgea conservatorismul pur, reflectat

în logica discursurilor, în ura faţă de populism şi avânturile revoluţionare utopice,

„intratabil în rezistenţa sa faţă de egalitate şi progres social, ilustrare a unui egoism

de clasă ce are corespondent în orientarea germanofilă” (Stanomir 2013: 74), la P.P.

Carp se observă obsesia autonomiei locale şi cultul individului. Dacă un om

dependent va fi dispus la concesii ca „azi servil, mâine revoluţionar. Căci de antiteza

aceasta nu fuge nimeni” (P.P. Carp, „Descentralizare administrativă şi comunală şi

problema libertăţilor”, în Discursuri parlamentare: 317–318, apud ibidem: 121), în

schimb, un individ puternic, independent, care nu datorează nimănui nimic, e puţin

dispus compromisurilor. Capii Junimii s-au opus votului universal, deoarece, fără

independenţă economică, alegătorii sunt la mâna autorităţilor locale: „Ar fi bine ca

alegătorii să fie cetăţeni independenţi, cu părerea lor proprie, şi nu cu părerea dictată

de prefect” (Maiorescu, Discursuri parlamentare..., vol. III (1881–1888): 110–111,

apud ibidem 2013: 107). De altfel, odată cu Unirea din 1918, va urma o perioadă în

care raţionalismul cedează misticului în politică, statul va rămâne omnipotent, iar

liberalizarea votului nu va aduce un plus de democraţie sau de plus-valoare în

parlament. Votul cenzitar era exercitat de oameni care votau într-o oarecare

494

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

cunoştinţă de cauză. Votul universal permite „ca toată ţara [să fie] la discreţiunea

celui dintâi îndrăzneţ, căruia soarta îi permitea să pună mâna pe guvern” (P.P. Carp,

Discursuri parlamentare: 587, apud ibidem 2013: 125), făcând din P.P. Carp un

profet al dictaturii proletariatului, în general al oricărei majorităţii, oricât de

ignorante:

Dacă d-voastre veţi continua înainte pe acest tărâm, dacă veţi face ca corpul

electoral să rămână ca până azi, nu un instrument al voinţei ţării, dar un instrument al

voinţei întâmplătoare a unui ambiţios, veţi duce ţara aceasta ori la decadenţă, ori la

revoluţiune. Din această dilemă nu puteţi ieşi (ibidem: 126).

În afară de aceasta, conservatorismul era ideologia aristocraţiei, a elitelor, deci din

punct de vedere politic, era perfect normal ca P.P. Carp să se opună democratizării

votului. Comunitatea nu poate fi nivelată, diferenţele de cultură, de educaţie, de

statut trebuie acceptate, pentru că oamenii sunt diferiţi, egalitatea socială e o utopie.

Împotriva nivelării societăţii, prin reducerea diferenţelor calitative dintre oameni,

prin diminuarea rolului individului în politică, societate, literatură şi aplecarea spre

grupuri, asociaţii, partide se exprimă şi Søren Kierkegaard în 1848. Este anul

apariţiei Manifestului comunist al lui Marx şi Engels care diminua rolul individului,

exagerând importanţa mulţimii; această idee, că individul îşi poate găsi împlinirea în

asociaţii, e taxată de Kierkegaard drept o idee pernicioasă, iar comunismul o utopie.

Dintre toate tiraniile, guvernarea populară sau democraţia e cea mai proastă, cea mai

lipsită de spirit, căderea a tot ceea ce este măreţ şi sublim. „Un tiran e totuşi o fiinţă

umană ori un individ. Măcar are decenţa unei idei, chiar nerezonabilă” (Kierkegaard

1996: 303).

În 1907, Dimitrie Drăghicescu considera că structura psihică a românilor este

o sinteză a „temperamentului deschis şi vioi al dacilor, spiritul generalizator şi

abstract al romanilor şi darul poetic al slavilor” (Drăghicescu 1995: 141).

Accentuează, totuşi, pasivitatea, un oarecare nihilism incipient şi blamează Bizanţul,

cultura orientală pentru „nepăsarea, lenea fizică şi mintală, lipsa de iniţiativă,

resemnarea, lipsa de încredere în sine şi mai presus de toate fatalismul, încrederea

oarbă în noroc, în soartă” (ibidem: 361), toate fiind puncte de vedere pe care Emil

Cioran le va dezvolta peste 30 de ani în Schimbarea la faţă a României. Drăghicescu

vedea în mentalitatea franceză formula către care trebuie să tindă românii, pe când

Cioran accentua modelul german.

În Spaţiul mioritic din 1936, Lucian Blaga găseşte corespondenţe între

geografia fizică şi cea spirituală a României, între plaiul molcom şi dor. În ceea ce

priveşte filosofia culturii, Blaga socoteşte că elementul definitoriu al oricărei culturi

îl reprezintă stilul, o anumită reprezentare a timpului şi a spaţiului determinaţi de

factori inconştienţi, sădiţi profund în gândirea şi sensibilitatea unei colectivităţi.

Blaga deosebeşte o cultură minoră, cea veche a satului de o cultură majoră, cea

recentă a oraşului. Cultura minoră este fundamentul culturii majore. Aplicând

această constatare la cultura noastră, el vorbeşte de existenţa unui spaţiu specific,

numit de el mioritic, constând în alternarea de deal şi vale, dar care nu reprezintă

numai un spaţiu geografic, ci şi un peisaj sufletesc. El explică sentimentul spaţial

românesc prin doină, melancolie, dor, dealul ca obstacol al sorţii, credinţa în

495

Nataşa MAXIM

fatalitate, trecerea molcomă prin existenţă. Matricea stilistică a culturii româneşti e

spaţiul mioritic care descinde din plai, culminează pe plai şi se sfârşeşte pe plai.

Mircea Vulcănescu identifica şapte dimensiuni existenţiale ale omului

românesc: nu există nefiinţă, nu există imposibilul, nu există alternativă, nu există

imperativ, nu există iremediabil, remarca uşurinţa în faţa vieţii şi lipsa de teamă în

faţa morţii (Boia 1997: 243). În Sensul tradiţiei, Nichifor Crainic se situează în

prelungirea sămănătorismului, plusând cu credinţa ortodoxă ca esenţă a specificului

naţional. Axarea pe ortodoxie a tradiţionaliştilor Nichifor Crainic şi Nae Ionescu,

vine ca o delimitare spirituală de Occidentul catolic şi protestant:

Peste pământul pe care am învăţat să-l iubim din Semănătorul, noi vedem

arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii ortodoxe. Noi vedem substanţa acestei

Biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică (Crainic 1929: 10).

Cele două modele culturale, german şi francez, şi-au disputat întâietatea în

interbelicul românesc, Nichifor Crainic văzând în influenţa germană un plus de

„specific şi autentic” ce s-au mulat trăsăturilor noastre naţionale, pe când cea

franceză a adus doar „superficialitate şi înstrăinare” (Boia 1997: 165). Cultura

germană miza, la fel ca cea română, pe mistica sângelui, punând accentul pe statul

etnic, pe când modelul francez raţionalist propunea un stat centralizat; adoptat în

secolul al XIX-lea, îşi arată astăzi neadecvarea, în contextul globalizării şi al

multiculturalismului.

Cu toate că a preluat din mesianismul lui N. Iorga, din eroismul intelectual al

lui Vasile Pârvan, din trăirea lui Nae Ionescu sau ortodoxia lui Nichifor Crainic,

noutatea adusă de generaţia ‘27 unei culturi mimetice şi subordonate celei

occidentale este cosmopolitismul şi obrăznicia cu care a fost etichetată. Mihail

Polihroniade, Mircea Eliade sau Petru Comarnescu nu au avut complexul de

inferioritate specific românesc, cu care ne judecăm azi în spaţiul european. A fost

prima generaţie sincronă cu valorile politice, estetice, ideologice şi culturale

europene. „Trăim într-o epocă de jalnic ruralism cultural în care suprema ţintă

creatoare e reproducerea credincioasă a balegii străbune” (Mihail Polihroniade,

Generaţia tânără şi ritmul mondial, apud Boia 2011: 24) era percepţia lui

Polihroniade în 1933 asupra culturii române, când noua generaţie de la ‘27 îşi afişa

dispreţul pentru „diverşi Topârceni, Minuleşti, Petreşti, Teodoreni, Stănoi perimaţi

şi de proastă calitate” (Ionescu 1991: 42).

Nu avem de-a face cu nimic nou: negarea trecutului şi sentimentul că istoria

începe cu tine, constituie un proces de înscriere în tradiţia paşoptistă şi junimistă de

occidentalizare a culturii. Necesitatea sincronizării cu literatura europeană era

motivul atacului împotriva ruralismului cultural al semănătoriştilor lui Iorga,

înscriindu-se în linia maioresciană de respingere a mediocrităţilor: „Prefer să refuz

întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile” (ibidem: 58–59).

La 20 de ani, considerând tinereţea garanţie suficientă a geniului, tipul „mucosus”

cum îi ironiza G. Călinescu în Invazia adolescenţilor, s-a impus în cultura română

prin frenezie, huliganism, setea de experienţe, individualism şi spiritualitate. Cioran

vede schimbarea la faţă a României prin ruperea de melancolia „plaiului mioritic”,

prin avântarea în „delir”, singurul care poate produce o schimbare la nivel mental,

cultural şi literar. Dacă Cioran este utopic, Mircea Vulcănescu e mai specific, nu

496

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

poate concepe o Românie fără sat. Scopul cosmopolitismului exprimat de

Polihroniade şi al specificului lui Vulcănescu este acelaşi – depăşirea condiţiei de

cultură secundară. O generaţie sub zodia experimentului şi a huliganismului, văzut

ca o stare de spirit şi o atitudine pentru „cei care nu se mai mulţumesc cu ideile

primite şi cu morala curentă şi în consecinţă sparg cadrele existente” (Boia 2011:

27). Specificul lor era lipsa de complexe.

Românii au imitat mereu, aflându-se permanent într-un raport de subordonare

faţă de culturile străine pe care au încercat să le contrabalanseze prin supralicitarea

valorilor autohtone, generaţia de la 1930 venind la capătul unui proces deja împlinit

la nivelul elitelor, de integrare în civilizaţia de tip occidental. Nu se mai văd în

postura de învăţăcei, ci se simt egali cu oricine. Sunt cât se poate de cosmopoliţi,

precum americanul Petru Comarnescu sau indianul Mircea Eliade (Boia 2011: 32).

Perioada interbelică a asistat la lupta ideatică dintre Nichifor Crainic şi Nae Ionescu,

prin seria de articole Itinerariu spiritual a lui Mircea Eliade şi Manifestul „Crinului

alb” publicat în 1928, de revista „Gândirea”, ca o replică a articolelor din

„Cuvântul” ce nega valorile generaţiilor anterioare: „N-au credinţă, n-au idealuri, n-

au întrebări, n-au nelinişti, n-au nimic” tinerii aspirând către „altceva […] vor

încredere, pasiune şi entuziasm; ceea ce-i defineşte este căutarea şi aspiraţia” (Pavel,

Nestor et alii 1928: 317). Acest altceva a fost reprezentat de românismul şi

ortodoxia lui Crainic, individualismul, spiritualitatea şi trăirismul lui Nae Ionescu.

În contextul european al dominaţiei misticului a apărut şi Itinerariul spiritual

din 1927, care nu este singular ca metafizică prin accentul pe spiritualitate,

experienţă, religie, ci după cum am văzut, se încadrează curentelor culturale ce

fremătau în Europa interbelică.

O dimensiune importantǎ a eseurilor lui Mircea Eliade este antifranţuzismul

său, căci autorul pune problema limitării culturii române strict la librăria franceză,

influenţa unei singure culturi putând limita o cultură în plină formare ca a noastră:

„Fecundarea cu elemente aparţinând unei singure culturi ne poate fi fatală. Prefer

gândirea autentică în locul gândirii forfecate în tomuri franceze” (Eliade 1928a).

Asupra lecturilor limitat literare şi a bibliotecii franceze pe care o vedea un semn de

lene intelectuală a militat de tânăr, amintindu-şi mai târziu în Memorii: „Dacă

publicasem articole despre Milarepa, Kierkegaard şi orfism o făcusem pentru că

asemenea oameni şi probleme nu interesaseră pe înaintaşii noştri şi pentru a mă

împotrivi dependenţei noastre culturale de librărie franceză, ceea ce mi se părea o

dovadă de lene intelectuală” (Eliade 1991b: 149), dorind să fie un deschizător de

drumuri spre orizonturi spirituale mai puţin cunoscute, tocmai pentru revigorarea

culturii noastre. Este împotriva culturii franceze aşa cum este împotriva

moldovenismului. Literatura franceză din care lipseşte filosofia, eseul, cuprinde doar

senzaţii şi confesiuni, lucruri feminine, pasive se opune Munteniei şi literaturii

nordice, respectiv virilităţii, acţiunii, eroismului, gândului constructiv. Discrepanţa

literatura franceză – literatura germană, corespunde dihotomiei Nord – Sud

dezvoltată în articolul Împotriva Moldovei unde remarca o prăpastie între cele două

structuri sufleteşti, opunând Moldovei nostalgice, melancolice, dulcege, feminine,

pasive dar şi nihiliste, pesimiste, Muntenia eroică, activă, luminoasă, mai târziu

deosebind tristeţea feminină dominată de sentiment şi confesiune de tristeţea

masculină disperată, agonică, bazată pe experienţe: „Austeritatea şesurilor muntene

497

Nataşa MAXIM

sub cer clar era un îndemn. Cum te poţi simţi altfel decât erou – cu fruntea răsturnată

în vânt cu ochii micşoraţi de lumină” (Eliade 1928b: 2). Generaţia ‘27 a constituit un restart, o altă speranţă pentru definirea culturii

române. Un demers deductiv şi comparativ al Itinerariului spiritual, unde prin

descrierea generaţiei, Eliade vede elementele care pot duce la revigorarea culturii

române prin orientarea spre alte zări culturale decât cea franceză; diversele

experienţe spirituale ca budismul, indianistica, societatea americană, cultura

scandinavă, eseiştii ruşi, scriitorii germani au constituit alternative la biblioteca

franceză. Ne aflăm în plină eră a iraţionalismului în Europa dominată de o nouă

metafizică, de un alt raport al omului cu Dumnezeu, de vitalismul nietzscheean, de

individualismul kierkegaardian, de existenţialismul lui Heidegger, context care lasă

impresia de vetusteţe asupra literaturii franceze calme, feminine. Contextul european

al apariţiei Itinerariului spiritual este unul al vitalităţii, al spiritualităţii şi al

autenticităţii. Mişcarea Criterion reflectă cel mai bine starea de spirit a începutului

anilor ‘30, un melting pot intelectual, unde, indiferent de simpatiile politice, se

ţineau conferinţe despre cele mai importante figuri ale epocii.

Când, la simpozionul despre Lenin, au participat Rădulescu-Motru,

Vulcănescu, Polihroniade şi Bellu Silber, era posibil arcul peste ideologii. Separarea

apelor s-a făcut după ce gruparea a fost acuzată de cripto-comunism, desfiinţată, iar

Eliade îşi reamintea în Memorii eşecul „depăşirii provincialismului şi a complexelor

de inferioritate” (Eliade 1991a: 254). Anumite eseuri din Oceanografie abordează

mentalitatea românească, caracterul ei mimetic, nu spun sincron cu Europa, din

moment ce în interbelic se încetăţenise şi la noi sensul tragic al spiritualităţii,

valorificarea agoniei, a deznădejdii şi disperării, tristeţea solitudinii ca justificare

supremă a vieţii spirituale: „Anul 1933 a cunoscut cele mai multe încercări literare,

eseistice, filosofice asupra morţii. [...] Moartea este un lucru care se învaţă. Îşi are o

gramatică a ei, un dicţionar al ei” (Eliade 1991b: 190). Agonia şi disperarea sunt

fenomene necunoscute, extrinseci rasei noastre, românii sunt pasivi, fatalişti, nu se

revoltă nici contra altora, nici contra lui Dumnezeu. Tinerii intelectuali interbelici

considerau inferior tot ce e românesc, inclusiv specificul naţional şi orice posibilitate

creativă a rasei româneşti, se revoltau împotriva deşteptăciunii şi a miticismului

originar, împotriva lipsei de drame interioare care-i împiedică să cunoască abisurile

sufleteşti:

Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor

şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru 10 ani

neurastenic, cine nu urlă „Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de

pereţi ca să afle „autenticitatea”, „spiritualitatea”, „viaţa interioară” – acela nu poate fi

om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic (ibidem: 138).

Fără facultatea de a-şi imagina probleme, fără boala de moarte, lipsindu-le

elementele dramei interioare, deşteptăciunea românilor nu poate lăsa decât senzaţia

de oroare, de superficial şi stupiditate. În anii ‘30 au descoperit o întreagă filosofie a

disperării, iar dacă agonia e străină structural românului, tinerii au dedus că e un

neam stupid: „Tot ce nu seamănă cu nebunia lui Nietzsche, cu halucinaţiile lui

Dostoievski, cu metafizica lui Heidegger sau agonia lui Kierkegaard nu are valoare”

(ibidem: 139). Au reacţionat împotriva nevrozelor nordice prin gândirism, prin

498

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

autohtonismul în artă şi gândire, prin ideea de specific etnic. Ideea lui Eliade este

acceptarea românismului, chiar dacă nu găsim în valenţele spirituale ale neamului

rusisme sau nevroze nordice.

Textul lui Cioran din 1936, Schimbarea la faţă a României, pune degetul pe

rana deficienţelor psihologice şi culturale româneşti, propunând o schimbare a

paradigmei prin trecerea de la modelul francez la cel german, de la pasivitate la

agresivitate, la spirit ascensional, pentru a deveni o forţă în Balcani, cultul

individualităţii, cultul eroului, al Unicului, fiind o contrapondere la societatea de

salon a culturii franceze:

Franţa a iubit întotdeauna omul de societate fin, politicos, subtil, rafinat şi

intelectualizat. Eroul ca o fiinţă ce sparge formele vieţii şi se avântă iraţional într-un

elan demiurgic [...] n-a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creşte

din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decât un cult

nemărginit pentru erou ca atare? (Cioran 1990: 16)

Antiteza fundamentală se stabileşte la nivel spiritual între gotic reprezentat de

verticalitate, dorinţa de ascensiune a culturii occidentale şi orizontalitate,

reprezentată de pasivitatea, auto-dispreţul, religiozitatea comodă şi înţelepciunea

specificului naţional românesc:

Lipseşte devenirii României un sens ascendent. Schema formală a soartei

noastre este orizontala. Goticul este stilul ascendenţei, al elanului vertiginos, al

devenirii transcendente. O individualitate se determină după elementele gotice din

suflet (ibidem: 63).

Cioran pune în antiteză autenticitatea creştinismului nordic cu pietismul celui

mediteranean; Germania are un adevărat cult pentru erou, iar creştinarea ei a

însemnat mai mult o germanizare a creştinismului. Nordul barbar a interiorizat mai

profund suferinţa, permanenţa morţii, experienţa interioară a tragediei. O mare

cultură se impune prin idei universale, prin mesianism, prin dorinţa de a salva lumea

– cazul Rusiei – sau de a cuceri lumea – ideea mesianică germană. Cauza relelor în

cultura română, plaga ce ne apasă e tradiţia bizantină.

România nu a avut gânditori mesianici, doar profeţi naţionali, tradiţionalişti,

orientaţi spre trecut, ca M. Eminescu, N. Bălcescu, V. Pârvan, N. Iorga. Aşezată la

periferia istoriei, ţara noastră nu e inclusă în jocul culturilor mari, ci e un ecou al

ascensiunii şi prăbuşirii altora. Remarcă autoironia facilă şi sterilă a românului,

dorinţa permanentă de zeflemisire. Nu putem fi sincroni cu Europa doar prin arta

populară şi ţărani, singurele elemente de originalitate ale României. Ţara e dominată

de o atmosferă îmbâcsită de superstiţie şi scepticism: „Este înfiorătoare atmosfera

primitivă, telurică, nediferenţiată a acestei ţări, îmbâcsită de superstiţii şi scepticism,

amestec steril, blestem ereditar. Toată România miroase a pământ” (ibid.: 51),

sinteză remarcabilă a trăsăturilor ei. Dacă tot ne-am mulţumit timp de o mie de ani

să facem sub-istorie, să fim spectatori la spectacolul mondial, Cioran propune

dispariţia noastră, decât să apărăm aşa-zisul specific naţional. O mare putere se

valorifică prin dominaţie, prin încălcări şi cuceriri. Şansa noastră să devenim cineva

în lume, este căderea marilor puteri, mărturisind o relaţie bipolară cu ţara lui, iubind

România cu o ură grea, pentru a fi indiferent la istoria ei. Capitolul Golurile

psihologice şi istorice ale României sintetizează determinantele psihologice ale

499

Nataşa MAXIM

românilor, demonstrând că toate neîmplinirile derivă din structura noastră

sufletească, din deficienţe psihologice structurale. Mersul ţăranului român, gârbovit,

umilit e un simbol al destinul României. Fatalismul nostru e lipsă de

responsabilitate, vezi abandonul în faţa morţii, lipsa de încredere în eficienţa

individualităţii şi a forţei din Mioriţa şi din doine. Religia e reacţionară, se opune

oricăror mişcări sociale profunde, dar dacă nu era ea, poporul român ar fi dispărut.

Religiozitatea românească e pasivă, minoră, nepasionată, pe când cea adevărată e

fanatică, agresivă. „Neamul românesc odihneşte în ortodoxie” (ibid.: 79), spunea

Nae Ionescu, creştinismul nostru nestimulând un sens ascendent al existenţei: „cel

mai mare chin pentru noi ar fi construcţia unei catedrale, pentru că ascensiunea firii

nu ne place” (ibid.: 58), domnitorii demonstrându-şi credinţa prin bisericuţe mici şi

triste, nu prin construcţii monumentale.

Abordând mereu actuala temă a integrării României în cadrul marilor culturi,

constată, cu o adâncă decepţie, lipsa unui stil arhitectonic al oraşelor, că românii au

trăit indiferenţi faţă de lume, abandonându-se contemplaţiei. Stilul apusean de

organizare a comunităţilor, cu casele în jurul catedralelor denotă orgoliu, la noi

căsuţele din jurul bisericuţelor respiră umilinţa care înfrânge credinţa. Ţăranul

român e mai lucid şi mai bătrân sufleteşte decât cel occidental, ştie multe despre

viaţă şi moarte, dar nu înţelege nimic din istorie. Prin pasivitate, prin neparticiparea

la istorie ne-am conservat substanţa etnică, specificul, dând exemplul lui Eminescu,

care a fost condamnat a scrie într-o limbă lipsită de circulaţie universală, nu a putut

fi cunoscut în afara graniţelor:

Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacă nu s-ar fi adâncit în săpături şi şi-

ar fi cultivat mai puţin înălţimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n-a fost niciodată

mai mult decât un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanţa şi dispreţul de lume

pentru a fi un om mare (ibid.: 103).

Apartenenţa la zona Balcanilor şi la cultura bizantină reprezintă un doliu

sinistru pentru istoria noastră „un blestem în care s-au adunat ca într-o căldare

eredităţi turceşti şi greceşti în moravuri, cultura bizantină decadentă, incapabilă de

vitalizarea spiritului, scursurile Asiei Mici” (ibid.: 110). Cioran atacă zona balcanică

pe care o consideră periferia geografică şi istorică a Europei, dominată de „resturi,

scursuri şi cangrenă morală” (ibid.: 196). Însă doreşte ca România să devină

principala forţă în această parte a lumii, tocmai lichidându-şi balcanismul. O şansă

de a vedea în psihologia poporului român o oferă căsuţele mici, gheboase de la

munte. Cioran, ca şi Blaga, atribuie cunoaşterea oraşului şi sufletului satului, însă cei

doi filosofi se disociază fundamental în privinţa rolului jucat de civilizaţia rurală în

istoria noastră şi a preponderenţei pe care o va avea în viitor:

Satul oferă ca şi cutele ţăranului o tristă verificare a existenţei noastre de până

acum. Satul este suspendare istorică; inactualitate substanţială. Dacă istoria este o

chestiune de ritm, atunci satul este negaţia ei (ibid.: 113).

În România e necesară o revoluţie spirituală, altfel suntem condamnaţi ca

naţiune să ne învârtim în jurul propriului deşert. Ethosul agresiv constituie axa

naţiunilor, de aceea armata e mai puternică decât religia. Cioran a intuit perfect încă

din ‘35 că sub bolşevismul Rusiei se ascunde dorinţa ei de hegemonie universală. O

naţiune care începe un război de agresiune va rezista din orgoliu, ceea ce îi dă un

500

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

sentiment de putere. Există societăţi incapabile de a deveni democraţii, cum ar fi

Rusia, care simte nevoia de „tătuc”, sau Germania, căreia nu i-a priit democraţia, în

schimb România e „mai naturală”, dar crede că democraţia trebuie distrusă pentru ca

România să nu dispară, fiind adeptul unei dictaturi care ar arde etapele şi ar scoate

ţara din cadrul culturilor mici, dându-i un alt destin. El concepe dictatura ca o

permanentă revoluţie populară, separând-o de tiranie, care nu are acceptul

comunităţii, şi cezarism, acceptat şi iubit de oameni. Frica de libertate este teama

milenară a omului, preferând cea mai sinistră tiranie pentru a scăpa de teroarea

libertăţii. Doar un regim dictatorial poate scăpa România din întuneric. Democraţia

înseamnă prea puţină mistică şi prea multă raţionalitate. Întâlnim o idee pe care o va

prelua şi Noica în Modelul cultural european, degradarea formelor politice, dictatura

sfârşind în tiranie, iar democraţia în anarhie. Faptul că suntem o cultură mică e

demonstrat şi de fascinaţia pe care a exercitat-o Occidentul asupra noastră.

Elementele diferenţiale ale culturii noastre nu formează o originalitate izbitoare în

Balcani. România trebuie apărată de ţăranii ei, însemnând salvarea ţărănimii din

mizerie şi integrarea ţării în istorie. Dorul, sentiment generic pentru români, exprimă

un raport negativ cu lumea, fiind o alunecare pe orizontală şi nu o înălţare pe

verticală. Pentru a ajunge recunoscută în lume, România trebuie să aibă cultul forţei.

Bucureştiul trebuie să devină noul Constantinopol, supremaţia politică şi spirituală

să fie singura noastră obsesie. Exemplul României să fie Rusia, iar pentru a evada

din trecut, ţara trebuie să fiarbă de idei, de pasiuni, să fie „agitată, contradictorie,

furioasă şi ameninţătoare” (ibid.: 207), pentru că doar aşa va fi recunoscută în lume

şi nu-şi va rata destinul istoric.

Articolele publicate de Nae Ionescu în „Cuvântul”, între 1930–1938,

dezvăluie o gândire formată de junimismul maiorescian – prin respingerea formelor

fără fond şi opţiunea pentru evoluţionismul organic englez, conform căruia

societatea trebuie să se dezvolte treptat – de românismul lui Rădulescu-Motru

devenit naţionalism sincron cu mistica germană a sângelui şi a coeziunii de neam,

naţiunea care a avut în primele decenii ale secolului al XX-lea aceeaşi influenţă

decisivă în cultura noastră pe care a avut-o Franţa în paşoptism; de sămănătorismul

lui Iorga şi autohtonismul getic al lui Vasile Pârvan, condimentat cu Nietzsche şi

Spengler. În descendenţa spirituală a maeştrilor, Nae Ionescu idilizează satul, simbol

al spiritualităţii, stabilităţii, purităţii etnice şi sufleteşti, opus oraşului, element

alogen, produs de import, o stare anormală a civilizaţiei româneşti. Statul de import,

formă fără fond, nu e cerut de dezvoltarea românească, deci e o formă de civilizaţie

în contrast cu cultura şi spiritul românesc. Statul actual nu se poate adapta cerinţelor

autohtone, fiind incapabil de asimilarea vechii vieţi româneşti:

Statul nostru, în forma lui actuală, nu e o realitate organică. El a fost creat în

chip voit de generaţia de la 1848. Aşa fiind, el nu a crescut pe vechea noastră viaţă

românească, ci mai degrabă s-a suprapus acestei vieţi, comprimând-o. Rezultatul a

fost că pretutindeni statul a intrat în conflict cu instituţiile de fapt ale aşezărilor

noastre publice (Ionescu 1930b).

Civilizaţia occidentală este privită de români ca progresul suprem al omenirii şi

oamenii de carte spun că acolo ar trebui să ajungem şi noi, considerând că e o mare

nenorocire că nu suntem catolici pentru că am fi fost şi noi în rândul oamenilor, idee

501

Nataşa MAXIM

întâlnită mai târziu şi la Cioran. Dacă am fi fost catolici am fi fost mai europeni, mai

occidentali? Am fi scăpat de balcanismul mental? Acestea sunt tipare psihologice;

greu de crezut. Dacă românii s-au bucurat în 1918 că prin unirea cu Ardealul intrau

în Europa, Nae Ionescu combate ideea superiorităţii Apusului. Există anumite forme

de viață fixate, peste care nu se poate trece:

Nu trebuie să tindem spre apus, cel puţin până nu ni se demonstrează că

suntem de aceeaşi rasă, de aceeaşi structură spirituală cu apusenii. [...] Dacă nu se

dovedeşte că rasa noastră reprezintă tipul civilizaţiei apusene, atunci nu numai că

civilizaţia ardeleană nu reprezintă o formulă superioară celei a noastre, ci de-a dreptul

una artificială şi abnormă ce trebuie părăsită (Ionescu 1930a).

Pe urmele lui Titu Maiorescu, Nae Ionescu deosebeşte strada de masă şi omul

politic responsabil de demagog, opunând instinctelor, pasiunilor oarbe, stărilor

sufleteşti nedeterminate ale străzii, rolul de reprezentare a naţiunii îndeplinit de

masă. În funcţie de atitudinea luată faţă de cerinţele maselor, acesta separă

demagogul, care aprobă din oportunism cererile mulţimii, de omul de stat

responsabil situat de multe ori în dezacord cu ea, dându-i ce are nevoie deşi nu

conştientizează. În politică susţine ideea inutilităţii partidelor, care nu sunt o

expresie a realităţii, ilustrând o societate dezbinată, mozaicată. România reprezintă o

formă degenerată a statului politic importat din Franţa. Filogerman, Nae Ionescu

optează pentru statul comunitar, corporativ, gospodăresc ca în Rusia şi Germania, o

idee în vogă în acea epocă, amintită de Cioran în Schimbarea la faţă a României.

Statul corporativ implică unitatea de neam, în care misticul domină, idei care i-au

inspirat şi pe legionari în conceptele de neam şi stat corporatist. Avem o regalitate

hibridă, un rege cu funcţie de preşedinte de republică, regalitatea sucombând pentru

că i-a lipsit sprijinul natural – boierimea:

Neam de ţărani, nimic din realitatea ţărănească nu a trecut în aşezarea noastră

de stat. [...] Între ţăran – singura realitate românească de construcţie şi Rege – marele

meşter constructor – s-au strecurat la noi parazitare, partidele politice. Elemente

alogene faţă de realităţile efective care nu sunt decât regele şi poporul, partidele

politice au devenit din simple instrumente de lucru, entităţi de sine stătătoare şi au

încercat să se substituie acestor realităţi, transformându-le în mijloace la dispoziţie

(Ionescu 1930c).

În Sisteme de alianţe. România, ţară a Răsăritului. Premisele politicii noastre

externe, din 9 martie 1930, sugerează că politica şi alianţele se fac în funcţie de rasă.

Structura noastră spirituală, realitatea noastră istorică, geografică, forma civilizaţiei

şi culturii româneşti nu pledează pentru o politică spre apus. Civilizaţia apuseană e

privită la noi ca o grefă nereuşită. Cultura noastră îşi trage seva din spaţiul bizantin

şi poate crea valori cu circulaţie doar în sud-estul Europei. Latinitatea noastră e o

prejudecată. Ideea de drept e tracă, ideea de stat e bizantină, ideea de Dumnezeu e

ortodoxă, deci răsăriteană. Înţelegerea vieţii e contemplativă, nu are nimic în comun

cu activismul Romei. Nu ne putem considera apuseni, justificând cu încercările

nereuşite de a introduce la noi valorile occidentale şi cultura apuseană, începând cu

Renaşterea lui Petru Cercel sau protestantismul lui Iacob Heraclide. În schimb, avem

legături puternice cu Răsăritul; apusul are nevoie de noi, dar nu rezonează cu

spiritualitatea noastră. Tindem spre apus, dar spiritual suntem orientali, răsăriteni,

502

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

balcanici. Nu aparţinem Occidentului cu toate valorile lui. Nu interesăm decât prin

deschiderea către Orient. Ideea europeană nu rezonează cu statul şi rasa noastră.

Nae Ionescu nu crede în sincronism, în multiculturalitate, fiecare fiind valoros prin

unicitate, atacând teoria satului global, într-un punct de vedere conservator

asemănător cu al lui Kierkegaard din Jurnal. Alianţele noastre sunt o legătură de

dragoste unilaterală. Relaţia cu Franţa nu e o legătură sufletească şi nici frăţie de

cruce, ci o formă anormală, obsesivă de iubire din partea noastră, la care francezii

răspund cu un zâmbet de complezenţă. O iubire neîmpărtăşită în care suntem cel

mult toleraţi. Profeţeşte că în 50 de ani vom fi 60 de milioane de locuitori, a doua

forţă demografică a Europei după Germania, sugerând subtil spre ce orizonturi

spirituale ar trebui să tindem. Masa e necesară pentru a deveni o ţară făuritoare de

istorie, şi pentru aceasta ea trebuie dinamizată; altfel vom rămâne felahi pe plantaţie,

termenul lui Spengler pentru muncitorii din ţările arabe colonizate, vom fi o ţară-

satelit, popor pe seama căruia marile puteri creează istoria. Ca să fim o forţă

creatoare de istorie de care să se ţină seama în Europa, trebuie să avem o masă de

oameni cu care să creăm, nu degeaba îşi doreşte şi Cioran o Românie cu populaţia

Chinei şi destinul Franţei:

Peste cincizeci de ani, în Europa – dacă lăsăm în afară din socoteli Rusia, pe

care trebuie să o dorim din ce în ce mai mult ca putere asiatică – primele două naţiuni

vor fi, demograficeşte, Germania şi România. Asta e viitorul nostru demografic: a

doua naţiune din Europa. Un viitor sigur (Ionescu 1938).

Partener de drum în această trezire a conştiinţei şi schimbare de paradigmă ne va fi

Germania, de care eram legaţi prin mistica sângelui şi a neamului. Ca să devii

cineva, îţi trebuie masă de luptă, masă de manevră; interesant este că vede Rusia ca

o putere asiatică sau pentru binele Europei ar trebui plasată acolo.

Cele două mari culturi care au influenţat firava cultură română până în anii

‘40 sunt analizate de Ion Frunzetti cu acut simţ al criticii, situând în antiteză cultura

franceză şi cultura germană. Educaţia frumoasă, politeţea, solicitudinea, îngăduinţa,

orgoliul stăpânit, distant este opusă rigidităţii spartane şi vitalismului german.

Cultura franceză cultivă elita, aristocraţia intelectuală, neglijând tipul general uman,

pe când cultura germană cultiva progresul tehnic, progresul social al individului, mai

puţin partea interioară umană. Amândouă promovează acelaşi ideal uman – stăpânul

– dar din perspective diferite. Franţa impune stăpânul unui sens hedonist, superior al

vieţii („estetul de tip A din Jurnalul lui Kierkegaard”), Germania impune stăpânul

conştiinţei lumii şi acţiunii, cuceritorul, Faust şi Siegfried, amândoi fuzionând „în

credinţa misionaristă a lui Parsifal, acest iluminat apostol al germanismului”

(Frunzetti 1941: 1). Cultura română, fără a deveni o copie a uneia dintre ele, ar putea

reţine din fiecare câte ceva. Ion Frunzetti se arată sceptic în privinţa continuării

modelului francez considerat hedonist, superficial: „Nu putem dispreţui decât ceea

ce am încercat şi nu ne putem dispensa decât de ce am făcut dovada că posedăm”

(ibidem). Din cultura germană putem lua modelul exploatării tuturor energiilor

umane şi tehnice. După ce vom discerne între aceste două culturi şi vom lua ce este

mai bun din fiecare într-o sinteză proprie, abia ulterior putem vorbi de omul

românesc „pe care-l vom putea impune atenţiei universale când se va putea

503

Nataşa MAXIM

valorifica energetic”, autorul nefiind singurul care înclină balanţa în favoarea

vitalismului german (Frunzetti 1941).

Prin intermediul comparatismului cultural şi al istoriei ideilor, în lucrarea

despre modelele culturale prezente în societatea românească am urmărit influenţele

culturale care au marcat epoca modernă, îndeosebi mitul francez luat ca model de

paşoptişti, ce viza centralizarea statului, influenţa asupra limbii, a literaturii, cultura

de salon, omul în lume care nu e niciodată cel adevărat, căruia i se opune, odată cu

instalarea monarhiei, contra-mitul german analizat pornind de la articolul Wotan al

lui C. G. Jung reprezentat de îndoială, mărirea reflecţiei interioare, iraţional,

verticalitate, spirit luptător, pasiune, cultul individului, al eroului, spiritul tragic iar

la nivel socio-politic prin statul etnocratic, elitism, aristocraţie, conservatorism. Ceea

ce au în comun T. Maiorescu, P.P. Carp sau Nae Ionescu este conservatorismul

politic, preferinţa pentru monarhie, regele fiind un reprezentant al elitismului

individual şi al aristocraţiei, respingerea ideii de mulţime şi a presei ca

superficialitate, precum şi dorinţa de a ridica nivelul conştiinţei contemporanilor

prin intermediul maieuticii socratice a cursurilor lui Nae Ionescu sau prin

Prelecţiunile populare ale Junimii.

Bibliografie

A. În volum: Boia 1997: Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Humanitas.

Boia 2011: Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita românească intelectuală între 1930–1950,

Bucureşti, Humanitas.

Cioran 1990: Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Humanitas.

Drăghicescu 1995: Dimitrie Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Bucureşti,

Albatros.

Eliade 1991a: Mircea Eliade, Oceanografie, Bucureşti, Humanitas.

Eliade 1991b: Mircea Eliade, Memorii (1907–1960), ediţie şi cuvânt înainte de Mircea

Handoca, Bucureşti, Humanitas.

Ionescu 1991: Eugen Ionescu, Nu, cu o postfaţă de Mircea Vulcănescu, Bucureşti,

Humanitas.

Kierkegaard 1996: Kierkegaard, Søren, Papers and Journals: A Selection (Translated with

introductions and notes by Alastair Hannay), London, Penguin Publishing, col.

Penguin Classics, 1996.

Stanomir 2013: Ioan Stanomir, Junimismul şi pasiunea moderaţiei, Bucureşti, Humanitas.

B. În periodice:

Crainic 1929: Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în „Gândirea”, anul IX, Nr. 1–2, ianuarie–

februarie 1929, Sibiu, p. 2–11.

Eliade 1928a: Mircea Eliade, Gândire minoră şi gânditori paraziţi, în „Cuvântul”, anul IV,

nr. 979, 8 ianuarie 1928, Bucureşti, p. 2.

Eliade 1928b: Mircea Eliade, Împotriva Moldovei, în „Cuvântul”, anul IV, nr. 1021, 19

februarie 1928, Bucureşti, p. 1–2.

Frunzetti 1941: Ion Frunzetti, „Culturile” şi cultura noastră, în „Universul literar”, anul L,

nr. 28, 5 iulie 1941, Bucureşti, p. 1.

Ionescu 1930a: Nae Ionescu, Sisteme de alianţe. România, ţară a Răsăritului. Premisele

politicii noastre externe, în „Cuvântul”, 9 martie 1930, Bucureşti, p. 1–2.

504

Contra-modelul german în cultura românǎ (1866–1947)

Ionescu 1930b: Nae Ionescu, Între statul de drept şi instituţiile de fapt, în „Cuvântul”, 3 iulie

1930, p. 1–2.

Ionescu 1930c: Nae Ionescu, Statul partidelor politice, în „Cuvântul”, 9 august 1930,

Bucureşti, p. 1

Ionescu 1938: Nae Ionescu, A doua naţiune din Europa, în „Cuvântul”, 10 aprilie 1938,

Bucureşti, p.1.

Pavel, Nestor et alii 1928: Sorin Pavel, Ion Nestor, Petre Marcu-Balş, Manifestul Crinului

Alb, în „Gândirea” nr. 8–9, Sibiu, p. 311–317.

The German Counter-myth in Romanian Culture

(1866–1947)

Our paper proposes an antitetic approach of the European cultural influences on the

Romanian society between the revolution of 1848 and the exile of King Mihai in december

1947. We will synthesize the most important period of Weimar influence in Romanian

culture: Junimea, partly the generation Criterion, as well as the main books or articles, from

which the Germanic spirit is revealed: the articles of Titu Maiorescu, the speeches in the

Parliament of P.P. Carp, Nae Ionescu’s journalism, Emil Cioran’s The Transfiguration of

Romania or Mircea Eliade’s Spiritual Itinerary.

Imposing after 1830, French culture brought to the Romanian Principalities the image

of a colony, as can be seen from the letter sent in 1853 by I.C. Bratianu to Napoleon III, to

support the unity of the Principalities: “France will have all the advantages of a colony

without having the expenses it organizes” (Lucian Boia, History and myth, 1997). The

German cultural model or the German counter-myth was consolidated in our culture, from

1866 to the First World War, between the designation of the prince of the Romanian

Principalities of Carol of Hohenzollern-Sigmaringen and the loss of war by the Central

Powers. A first cause of imposing the German model in the Romanian society lies in the

Austro-Hungarian domination under which Transylvania and Bukovina were. Another

argument lies in Junimea’s influence within the Romanian society, more precisely in the

Germanic education of Titu Maiorescu, P. P. Carp, Iacob Negruzzi, M. Eminescu, I. Slavici.

Also, the German origin of our monarchy increased the influence of this culture in the

Romanian space. Despite the influence of the Germanophiles: Tudor Arghezi, George

Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Martha Bibescu, Gala Galaction, Garabet Ibrăileanu, Alexandru

Macedonski, D.D. Pătrăşcanu, Vasile Pârvan, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Constantin Stere,

George Topârceanu and the German origin of King Ferdinand, Romania, supported by Queen

Maria, join with the Triple Entente in the first world conflagration, realize the national ideal,

but with the lost war, Germany will also lose the influence of its cultural model in the

Romanian interwar society.

What does cultural Germanicism mean? Dream, self-tourment, the cult of the hero,

Kierkegaard’s single Individual, der Einzige originated in Max Stirne’`s Der Einzige und

sein Eigentum, vitalism, ascension, Gothic, blood and earth, ethnicity, messianism. This

model is not specifically Romanian, but the interwar generation sees in these features of the

Faustic spirit the chance to urge Romania’s developement, to transfigure it. The model of the

Romanian nation corresponds to the German formula, the Romanians being defined by the

common origin, by the unitary language, by the common history and spirituality. Even if

there is a regression after the First World War, the German influence persists through the

aspirations, the impetus and the experience of the elites formed in this spirit, through blood

and earth mentality the point of cohesion of the nation. By fighting the patriarchal model

in culture, the Germanophiles propose a return not so much to France, balanced, lucid or

superficial, but a reconsideration of the impetus, of German-style vitality.

505