1

SOCIOLOGIA POPULAȚIEI ȘI DEMOGRAFIE Obiective Sinteza îşi propune să formeze studenţilor noştri abilităţi în ceea ce priveşte analiza fenomenelor demografice, pe cât posibil în conexiune cu principalele fenomene extrademografice. De asemenea, ne aşteptăm ca, în urma parcurgerii acestui material, studenţii, viitori teoreticieni şi practicieni ai ştiinţelor sociale, să aibă capacitatea de a desprinde concluzii şi de a propune măsuri legate de o eventuală politică demografică pentru România şi utilizabile de către factorii decidenţi. Cursul urmăreşte să furnizeze un set coerent de informaţii privind: - populaţia ca subsistem al sistemului social global; - principalele variabile şi fenomene demografice şi modalităţile de analiză şi măsurare a acestora; - caracteristicile semnificative ale stării şi mişcării populaţiei la nivel intern şi internaţional. I. Demografia ca ştiin ţă Etimologic, termenul demografie provine din limba greacă: demos (δηµος) – popor, populaţie şi graphe (γραϕω) – a desemna, a scrie, a descrie. Prin urmare, demografia ar însemna descrierea populaţiei. Încercând să definim demografia, vom spune (cf. V. Trebici) că aceasta este o ştiinţă ce are ca obiect populaţiile umane, pe care le studiază sub principalele lor aspecte privind numărul şi repartizarea geografică, strutura după diferite caracteristici demografice şi socio-economice, evoluţia lor, precum şi factorii ce determină schimbările numărului şi structurii, în scopul evidenţierii regularităţilor (legităţilor) după care se produc fenomenele demografice. Pentru a-şi atinge scopul, demografia foloseşte cu precădere metode cantitative/statistice, modele şi metode matematice. Demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub “tutela” ei, pentru a deveni o ştiinţă autonomă. Distingem două abordări ale demografiei: una îngustă (pe care o regăsim şi sub următoarele denumiri : demografie pură ; demografie formală ; analiză demografică) şi una mai largă (întâlnită şi sub terminologia : demografie socială ; studiu al populaţiei). În sens

2

îngust, corespunzând specificităţii obiectului ei, demografia studiază, cu metode statistico-matematice, populaţiile umane, concentrându-şi atenţia asupra fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei, iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază, în plus, mobilitatea socială, structura socio-economică a populaţiei şi factorii socio-economici care influenţează fenomenele demografice, precum şi raportul reciproc dintre populaţie şi economie. Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată de către demograful şi statisticianul francez Achille Guillard (1790-1876), în lucrarea Elements de statistique humaine ou démographie comparée (Paris, 1855). Acesta spunea: “Demografia descrie masele cu ajutorul numerelor şi după sfera pe care ele o acoperă… Ea are principiile sale proprii ca orice altă ştiinţă născută din observaţii pozitive, principii ce se sprijină exclusiv pe legea numerelor mari sau pe calculul probabilităţilor.” Termenul demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur (1829-1911) , în 1878, la cel de-al doilea Congres Internaţional de Igienă şi Demografie, pentru a înlocui denumirile de statistică, fizică socială, teoria populaţiei ş.a. Lucrările Congresului Internaţional de Igienă şi Demografie de la Geneva (1882), apărute în 1883, includ pentru prima dată oficial conceptul de demografie. Demografia ca ştiinţă, însă, s-a născut cu mult mai înainte. Istoricii demografiei sunt de acord că întemeietorul (“părintele”) acestei disciplinei este britanicul John Graunt (1620-1674), fondator, împreună cu William Petty (1623-1687), al şcolii de aritmetică politică. La Londra, în 1662, Graunt a elaborat celebra lucrare Natural and political observations made upon the bills of mortality chiefly with reference to the government, religion, trade, growth, air, diseases etc. of the City of London (Observaţii naturale şi politice făcute pe baza listelor de mortalitate, în special cu referire la guvernare, religie, comerţ, creştere, aer, boli etc. din oraşul Londra). Lucrarea mai sus amintită marchează constituirea demografiei ca ştiinţă, datorită analizei ştiinţifice, de mare ingeniozitate, pa care o întreprinde autorul şi care-i permite să stabilească regularităţi şi legităţi în producerea unor fenomene demografice (de exemplu, mortalitatea), să folosească metode de estimare a populaţiei, să facă predicţii pe baza unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual – biologic şi social – al fenomenelor demografice. În concepţia demografilor români din anii ‘80 ( Vladimir Trebici ş.a.), populaţia este un sistem ale cărui stări sunt definite nu

3

numai de parametrii demografici (natalitate, mortalitate), ci şi de cei sociali, educaţionali, economici, sanitari. În baza teoriei generale a sistemelor (Ludwig von Bertalanffy), populaţia poate fi reprezentată ca sistem demografic relativ autonom. Distingem, pe de o parte, populaţia de tip închis, iar, pe de alta, cea de tip deschis. Ca populaţie de tip închis, intrările sunt reprezentate de naşteri (N), iar ieşirile de decese (M). La populaţia de tip deschis, sistemul demografic al populaţiei are drept intrări naşterile (N) şi imigrările (I), iar ca ieşiri decesele (M) şi emigrările (E). Potrivit sistemului şi caracteristicilor sale, populaţia nu se confundă cu suma subsistemelor sale sau a persoanelor care o compun ; întregul este mai important decât părţile, deoarece intervin structurile, conexiunile şi funcţionarea sistemului. Indiferent cum privim populaţia ( închisă sau deschisă), ea nu este izolată, ci se află într-o permanentă interacţiune cu “mediul”, cu celelalte sisteme. Constatările în legătură cu populaţia ca sistem demografic şi populaţia în raport cu alte sisteme sunt importante pentru definirea demografiei şi delimitarea obiectului său de studiu. II. R ăspândirea populaţiei pe Terra Studiile de specialitate ale antropologilor arată că, o dată cu dispariţia vechilor primate, la sfârşitul oligocenului şi începutul miocenului, acum aproximativ 24 de milioane de ani, au trăit hominidele primitive Kenyapithecus africanus şi Dryopitecii, urmate de specia Ramapithecus (cu 14 milioane de ani în urmă). Din aceste din urmă hominide s-au dezvoltat strămoşii comuni ai Australopitecilor şi ai genului Homo, care au trăit în urmă cu mai bine de 5 milioane de ani. Homo erectus a evoluat în intervalul 2,5 milioane de ani – 100 000 de ani ; din acesta s-au desprins pitecantropul ( omul de Jawa), atlantropul (în nordul Africii), heidelbergensis ( Germania) şi Sinathropus pekinesis. Homo sapiens a fost atestat de către cercetători ca vieţuind acum aproximativ 250 000 de ani. El a fost considerat a fi “omul raţional” şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Continuând să progresăm pe această scară a evoluţiei, precizăm apariţia, în urmă cu 150 000 – 35 000 de ani, a lui Homo neanderthalensis, în Europa,

4

Asia şi Africa, având trăsături şi îndemânări superioare predecesorilor săi. Anumite studii susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo sapiens sapiens), în timp ce altele concluzionează înlocuirea lui neanderthalensis cu tipul Cromagnon, reprezentat de oameni cu înfăţişarea fizică actuală din Europa, Africa şi China. Majoritatea paleontologilor precizează că locul antropogenezei este în Africa ; există şi opinia că acest loc ar aparţine Asiei şi Africii în acelaşi timp. Cert este, însă, faptul că “locul originar” corespunde zonei calde euro-asi-africane. Procesul de aşezare a oamenilor pe aproape întreaga suprafaţă terestră s-a derulat lent, începând de acum 1,5 – 2 milioane de ani, în condiţii de mediu şi de existenţă extrem de diferite, ceea ce a avut o puternică influenţă asupra deosebirilor rasiale, comportamentale, asupra ocupaţiilor şi nivelului de trai. Se estimează că evoluţia biologică a omului s-a desăvârşit în urmă cu 100 000 de ani şi că Homo sapiens s-a afirmat cu aproximativ 50 000 de ani în urmă ca specie ( umană ) unică. În ceea ce priveşte adaptarea activă a omului la mediu, menţionăm că, lent, dar continuu, aria de populare s-a extins, omul fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai diverse, de la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Putem vorbi, în acest sens, de prezenţa temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa de supunere a legilor naturii, exemple semnificative fiind Groenlanda şi Svalbarg. Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice, economice şi culturale. Cele peste 200 de entităţi statale cunosc o mare variaţie a numărului de locuitori, începând cu China ( peste 1,2 miliarde locuitori ) şi ajungând la microstatele de numai câteva sute sau mii de locuitori. La începutul anului 1995, populaţia Terrei însuma 5 759 276000 de locuitori, iar la 11 iulie acelaşi an erau înregistraţi 5 785 335 142 de locuitori ( un plus de peste 26 milioane locuitori ). În 1998, Terra contoriza 5 929 839 000 de locuitori, din care 4 748 310 000 (80%) trăiau în ţările slab şi mediu dezvoltate. Expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o constituie densitatea. Aceasta reprezintă intensitatea populaţiei în raport cu suprafaţa, determinată ca raport între numărul populaţiei (P) la un moment oarecare şi suprafaţa teritoriului (S) locuit de aceasta.

5

Valoarea raportului se exprimă în număr de locuitori pe km.² Formula de calcul: d=P/S III. Numărul populaţiei

Cu determinarea numărului sau mărimii populaţiei totale începe orice studiu demografic sistematic : numărul populaţiei României, numărul populaţiei unui judeţ sau numărul populaţiei mondiale. În primul rând, distingem numărul înregistrat al populaţiei şi numărul calculat al acesteia. Numărul înregistrat al populaţiei este numărul determinat nemijlocit cu prilejul recensământului populaţiei sau al altor operaţii statistice similare, reprezentând populaţia la momentul critic al înregistrării, ca număr fizic. Numărul calculat al populaţiei este numărul acesteia determinat pentru o dată sau pentru o perioadă oarecare, pentru care nu există informaţii, prin diferite metode de calcul., simple metode de extrapolare a numărului total al populaţiei. Să adoptăm următoarele notaţii : P0 şi P1 – numărul populaţiei la două date diferite ; N(0,1) – numărul născuţilor vii în intervalul 0,1 ; M(0,1) – numărul decedaţilor în intervalul 0,1 ; I(0,1) – numărul imigranţilor (intraţilor) în populaţia respectivă în intervalul 0,1; E(0,1) – numărul emigranţilor (plecaţilor) din populaţia respectivă în intervalul 0,1 ∆n – sporul (excedentul) natural, determinat ca diferenţă N(0,1) - M(0,1); ∆m – sporul (excedentul) migratoriu, determinat ca diferenţă I(0,1) - E(0,1). În cazul acesta, pentru o populaţie de tip închis (fără să fie afectată de migraţie), există egalitatea : P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) = P0 + ∆n Pentru o populaţie de tip deschis (cu luarea în calcul a migraţiei), egalitatea se prezintă astfel : P1 = P0 + (N(0,1) – M(0,1)) + (I(0,1) – E(0,1)) = P0 + ∆n + ∆m Numărul populaţiei determinat în acest fel este un număr estimat: la 1 iulie sau la 1 ianuarie al anului respectiv. Cel determinat la 1 iulie serveşte, aşa cum am menţionat, ca număr mediu anual.

6

Recensământul populaţiei furnizează date cu privire la starea populaţiei, şi anume: numărul acesteia, repartizarea ei geografică, distribuţia după diferite caracteristici demografice şi socio-economice. Definiţie: Prin recensământ al populaţiei înţelegem o observare statistică, de obicei exhaustivă, având drept obiectiv înregistrarea populaţiei la un moment dat, împreună cu o serie de caracteristici demografice şi socio-economice (domiciliul, vârsta, sexul, starea civilă, cetăţenia, nivelul de instruire, locul de muncă etc.), organizată în vederea determinării numărului, structurii şi repartizării teritoriale a populaţiei. Recensămintele moderne se caracterizează prin următoarele trăsături: - sunt efectuate în scopuri statistice, spre deosebire de recensămintele fiscale, înregistrările administrative etc.; - sunt iniţiate pe baza unui act normativ de stat (lege, decret); - se referă la un teritoriu bine determinat, acela asupra căruia se exercită suveranitatea statului respectiv; - au caracter de universalitate, în sensul că ele cuprind întreaga populaţie aflată sub jurisdicţia statului (indiferent dacă, în momentul efectuării recensământului, se aflau în interiorul graniţelor naţionale sau în străinătate) ; - înregistrarea este obligatorie pentru toate persoanele care constituie obiectul recensământului; - operaţia de înregistrare se referă la acelaşi interval de timp pentru întreaga populaţie (principiul simultaneităţii ); - informaţiile se obţin direct de la populaţie; - metodologia de înregistrare şi programa de observare au un caracter unitar pentru întreg teritoriul recenzat; - unitatea de înregistrare este persoana, chiar dacă unitatea de recensământ este familia sau gospodăria ; - datele obţinute în urma efectuării recensământului trebuie prelucrate detaliat, pentru a servi organizării şi conducerii economiei sau altor scopuri. Tipuri de recensământ - recensământ general: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a întregii populaţii a unei ţări; - recensământ parţial: înregistrare, cu ajutorul recensământului, a unei părţi din populaţie; - recensământ experimental (de probă): operaţie statistică ce “simulează” recensământul, efectuată cu o fracţie foarte scăzută de

7

sondaj, având drept scop să verifice organizarea şi metodologia recensământului. Pentru buna desfăşurare a unui recensământ, o atenţie deosebită trebuie acordată momentului critic al recensământului. Prin moment critic înţelegem ziua, socotită la ora 0, la care se referă toate datele ce se înregistrează cu ocazia recensământului. Este condiţia simultaneităţii recensământului, importantă pentru asigurarea cuprinderii integrale a populaţiei recenzate şi a comparabilităţii. Momentul critic al recensământului nu este identic cu data sau perioada de înregistrare. Pentru ţara noastră, perioada de înregistrare durează, în general, 7 – 10 zile. În scopul utilizării eficiente a perioadei de înregistrare, este recomandabil ca recenzorul să recunoască, în prealabil, sectorul de recensământ care i-a fost încredinţat, identificând pe teren obiectivele pe care va trebui să le viziteze în cursul desfăşurării recensământului. Recenzorul poate, chiar, să stea de vorbă cu populaţia din sector asupra modalităţii de înregistrare. Recensămintele populaţiei se efectuează utilizând metoda interogării , care cunoaşte două forme : interogare orală şi autoînregistrare. Având drept criteriu situaţia populaţiei dintr-o anumită localitate în momentul critic al recensământului, distingem : - populaţia stabilă a localităţii (Pst) ; - populaţia prezentă în localitate(Pp). La rândul lor, cele două tipuri se subdivid, în funcţie de domiciliul stabil. Populaţia stabilă a localităţii este constituită din totalitatea persoanelor care îşi au domiciliul stabil în acea localitate. La momentul critic al recensământului, populaţia stabilă a localităţii se poate afla în următoarele situaţii : - este prezentă la domiciliul stabil, alcătuind categoria de populaţie stabilă prezentă ; - absentează de la domiciliul stabil, fiind prezentă în clădiri de locuit (locuinţe) din alte localităţi, constituind categoria de populaţie stabilă absentă temporar(A t) ; - absentează întâmplător de la domiciliul stabil şi nu se află în clădiri de locuit situate în alte localităţi (persoane la lucru în schimb de noapte, în mijloace de transport etc.), alcătuind categoria de populaţie

8

stabilă absentă întâmplător. Această ultimă categorie se asimilează celei de populaţie stabilă prezentă. Populaţia prezentă într-o localitate este constituită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic al recensământului, se aflau în clădiri de locuit (locuinţe) din localitatea respectivă. În funcţie de domiciliul stabil, populaţia prezentă dintr-o localitate se subdivide în următoarele categorii : - populaţia stabilă prezentă, formată din totalitatea persoanelor care întrunesc concomitent două condiţii : au domiciliul stabil în acea localitate, iar în momentul critic al recensământului se aflau prezente la acest domiciliu ; - populaţia temporar prezentă(Pt), alcătuită din totalitatea persoanelor care, în momentul critic, se aflau în locuinţe situate în localitatea respectivă, dar care aveau domiciliul stabil în alte localităţi. Aşadar, din punctul de vedere al unei localităţi « A » în care se desfăşoară operaţiile de recenzare, distingem trei tipuri de populaţie : stabilă prezentă ; temporar prezentă ; temporar absentă. Pornind de la aceste tipuri de populaţie, demografii propun următoarele relaţii matematice : - Pst = Pp – Pt + At

- Pp = Pst + Pt – A t

Modalităţi de verificare a gradului de acoperire în cazul recensămintelor. O primă asemenea modalitate o reprezintă repetarea recensământului. Este foarte rar utilizată din cauza costurilor foarte ridicate. A fost folosită în Rusia o dată, acum mai bine de 70 de ani. Este, de altfel, singurul caz cunoscut în istoria modernă a efectuării recensămintelor. O altă modalitate uzitată o constituie calcularea populaţiei aşteptate pentru momentul recensământului şi compararea cu rezultatele obţinute la recensământ. Cu cât valorile obţinute în urma acestor două proceduri sunt mai apropiate, cu atât mai mulţumiţi ne putem declara în ceea ce priveşte operaţia de recenzare. Analiza consistenţei interne a rezultatelor unui recensământ constituie un procedeu mai frecvent folosit în practica demografică. Evoluţia componentelor demografice este, mai ales pe termen scurt, dominată de inerţie demografică, ceea ce face ca modificarea structurii pe sexe şi pe vârste a unei populaţii să aibă loc foarte lent. Astfel, structura pe sexe şi pe vârste la un anumit moment dat nu ar trebui să fie sensibil diferită de cea de la recensământul anterior.

9

Putem întâlni şi procedura de comparare a rezultatelor recensământului cu agregate independente (informaţii privind anumite segmente ale populaţiei, culese în alte scopuri decât cele demografice). În fine, putem vorbi şi de efectuarea unor anchete post-recensământ pe bază de eşantionare. Acurateţea datelor unui recensământ nu este niciodată maximă. Întâlnim fie subînregistrări (cel mai frecvent), fie supraînregistrări. Acestea nu reprezintă probleme deosebite decât atunci când sunt excesive, existând riscul ca “imaginile” obţinute să fie serios distorsionate. Principalele neajunsuri ale unui recensământ: - este foarte costisitor; - se efectuează la intervale mari de timp. Din aceste cauze, un recensământ nu satisface nevoia de date curente, de informaţii demografice curente sau pentru o perioadă trecută neacoperită, de informaţii pentru o perioadă viitoare de timp. În aceste condiţii, putem apela la estimările de populaţie ori la proiecţiile de populaţie. Estimările reprezintă încercările de stabilire, prin calculare, a numărului şi compoziţiei populaţiei pentru momente trecute, prezente sau viitoare, altele decât cele acoperite de un recensământ. Estimările sunt necesare, prioritar, pentru satisfacerea nevoilor de informaţii demografice curente. Din punct de vedere al momentului pentru care se fac estimările, distingem: - estimări interrecensăminte Acestea sunt estimări efectuate pentru un moment plasat între două recensăminte succesive şi care iau în considerare cifrele furnizate de cele două recensăminte şi, eventual, de recensăminte mai vechi, dar în nici un caz cifrele rezultate ale unor recensăminte ulterioare. - estimări postrecensământ Estimările de acest tip sunt efectuate pentru un moment (trecut sau prezent) ulterior unui recensământ şi care iau în considerare rezultatele recensământului anterior şi, eventual, ale unor recensăminte mai vechi. - proiecţiile de populaţie Acestea constituie o categorie aparte de estimări, realizate pentru un moment plasat în viitor. Le vom discuta în următoarea secţiune a acestei teme.

10

Din punct de vedere al populaţiei estimate, distingem: - estimări ale populaţiei totale ; - estimări ale unor grupe specifice de populaţie. De regulă, prin populaţie totală înţelegem populaţia naţională. Subgrupele specifice de populaţie sunt cele stabilite, identificate pe baza anumitor trăsături, caracteristici (sexul, starea civilă, rezidenţa etc.). Orice estimare de populaţie se efectuează în baza unor date demografice. Acestea sunt de două feluri : - date directe: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o finalitate explicit demografică şi care, pe de altă parte, se referă (de regulă) la întreaga populaţie. - date indirecte: acele date care, pe de o parte, sunt culese cu o altă finalitate decât cea explicit şi predominant demografică şi care, pe de altă parte, se referă la anumite grupe specifice de populaţie. Demografii au elaborat unele principii (e drept, exclusiv generale şi care comportă numeroase excepţii) ce stau la baza estimărilor de populaţie. a) De regulă, estimările efectuate pe populaţia naţională sunt mai uşor de făcut şi mai demne de încredere decât cele efectuate pe subarii ale întregului naţional. b) Sunt de preferat a se folosi datele directe (când nu au deficienţe) în estimări, acestea caracterizându-se printr-un grad relativ ridicat de acurateţe şi completitudine. Când datele disponibile au anumite deficienţe în privinţa acurateţii şi completitudinii, este recomandată, cu prioritate, utilizarea datelor care au cea mai mare acurateţe şi completitudine, indiferent că ele sunt date directe sau indirecte. c) Rezultatele unei estimări, acurateţea unei estimări sunt verificate şi validate prin comparaţie cu rezultatele unei estimări independente, care să utilizeze informaţii diferite şi, eventual, metode de estimare diferite. Dacă rezultatele a două estimări independente se apropie foarte mult, atunci acest lucru contribuie la confirmarea reciprocă a celor două estimări. Dacă rezultatele diferă foarte mult, atunci îndoiala cade asupra ambelor estimări. Se apreciază că cea mai de încredere estimare este aceea dată de media aritmetică a rezultatelor mai multor estimări independente. Urmând să definim proiecţiile de populaţie, vom spune că acestea reprezintă încercări de a stabili care va fi numărul populaţiei în

11

viitor, în ipoteza că natalitatea şi mortalitatea vor urma un anumit curs ipotetic de evoluţie. În practica demografică întâlnim două categorii de proiecţii ale populaţiei, şi anume: - proiecţii realiste : Acestea sunt proiecţiile care, în opinia celui ce le face, au cele mai mari şanse să se confirme. -proiecţii analitice : Acele proiecţii care încearcă să identifice consecinţele viitoare asupra numărului populaţiei ale anumitor evoluţii ale natalităţii şi mortalităţii, indiferent dacă aceste evoluţii au sau nu vreo şansă să se confirme. Principalii factori de care depinde acurateţea unei proiecţii sunt următorii: - corectitudinea ipotezelor privind evoluţiile viitoare ale natalităţii şi mortalităţii; - orizontul de timp pentru care se construieşte proiecţia. În legătură cu cel de-al doilea factor (orizontul de timp), întâlnim, în studiile demografice de specialitate, proiecţii de populaţie pe termen scurt (5-10 ani), proiecţii pe termen mediu (10-20 ani) şi proiecţii pe termen lung (peste 20 ani). Acurateţea unei proiecţii de populaţie, şansele de confirmare ale acesteia sunt direct proporţionale cu gradul de corectitudine al ipotezelor şi invers proporţionale cu orizontul de timp al respectivei proiecţii . Orice proiecţie necesită anumite revizuiri ulterioare, impuse de gradul de abatere a evoluţiilor demografice reale faţă de cele proiectate. Dacă abaterile sunt mici, atunci revizuirile nu reprezintă decât simple ajustări ale proiecţiilor ini ţiale. În cazul opus, revizuirea poate merge până la modificarea ipotezelor de bază ale unei proiecţii.

IV. Structura popula ţiei după caracteristici demografice

Sexul şi vârsta reprezintă două dintre caracteristicile demografice de bază în analiza structurii populaţiei. Necesitatea cunoaşterii structurii populaţiei după sex şi vârstă este uşor de intuit, dată fiind importanţa acestor caracteristici în definirea rolului şi locului fiecărei persoane în procesul reproducerii populaţiei, al activităţii economice şi, în general, al organizării sociale. Se poate aprecia că nu există sector de activitate care să nu fie interesat în cunoaşterea efectivului şi structurii populaţiei după vârstă şi sex.

12

Structura populaţiei după sex reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) calitativă alternativă sex în două subpopulaţii: masculină şi feminină. Se recomandă ca această repartiţie a populaţiei să fie combinată cu aceea în funcţie de vârstă. Prezintă importanţă cunoaşterea ponderii femeilor şi a ponderii bărbaţilor într-o populaţie oarecare nu numai la nivelul cel mai general, ci şi pe vârste sau grupe de vârstă. Indicatorii statistici cei mai relevanţi în analiza sus-amintitei repartiţii sunt următorii: a)Raportul de masculinitate ; Raportul de feminitate Raportul de masculinitate reprezintă acel raport între numărul bărbaţilor şi numărul femeilor, calculat după formula : b = (Pm/Pf)·100, unde Pf – nr. femeilor, Pb – nr. bărbaţilor, b – raportul de masculinitate. Cu alte cuvinte, acest raport ne indică numărul de bărbaţi ce revin la 100 de femei, fie pe întreaga populaţie, fie pe vârste sau grupe de vârstă. La naştere, raportul de masculinitate este supraunitar, la 100 de persoane de sex feminin născându-se, în medie, 105-106 persoane de sex masculin. În timp, acest raport se modifică, devenind subunitar. În jurul vârstei de 40 de ani, într-o populaţie, ponderea celor două sexe se egalizează (100 de bărbaţi ce revin la 100 femei). După vârsta de 70 de ani, raportul între efectivul populaţiei masculine şi cel al populaţiei feminine este de 1 la 2 (50 bărbaţi revin la 100 femei). Per ansamblu (la toate vârstele), întâlnim aproximativ 96 bărbaţi la 100 de femei (în majoritatea statelor). În mod analog, se determină raportul de feminitate, acesta semnificând numărul de femei ce revin la 100 de bărbaţi. În acest caz, formula de calcul va fi : f = (Pf/Pm)·100, unde f – raportul de feminitate. b)Proporţia bărbaţilor; Proporţia femeilor Proporţia bărbaţilor în totalul populaţiei reprezintă raportul între numărul bărbaţilor şi efectivul populaţiei totale sau, cu alte cuvinte, desemnează numărul de bărbaţi ce revin la 100 de persoane. Se calculează potrivit formulei : pb = (Pm/P)·100, unde Pm – nr. bărbaţilor, P – efectivul mediu al populaţiei totale, pb – proporţia bărbaţilor. În mod similar, se determină şi proporţia femeilor în totalul populaţiei (numărul de femei ce revin la 100 de persoane, într-o populaţie dată), relaţia matematică fiind : pf = (Pf/P)·100, cu pf

reprezentând proporţia populaţiei de sex feminin în totalul populaţiei.

13

Structura populaţiei după vârstă desemnează o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica (însuşirea) cantitativă continuă vârstă. În mod obişnuit, populaţia se distribuie pe ani de vârstă, născuţii vii dintr-un an se distribuie pe luni, iar pentru calculele demografice cu caracter mai general se folosesc intervalele cincinale: 0-4; 5-9; 10-14; … ; 95-99; +100. În funcţie de tipul de analiză care ne interesează, putem opta pentru una sau alta din variantele de distribuire a vârstelor. Cea mai generală împărţire este: 0-19 ani (populaţia tânără); 20-64 ani (populaţia adultă); +65 ani (populaţia vârstnică). Cunoaşterea structurii populaţiei pe vârste beneficiază de o gamă de metode şi procedee proprii. Cel mai important instrument de analiză a structurii după vârstă îl constituie aşa-numita piramidă a vârstelor. Piramida vârstelor desemnează o reprezentare grafică specială a repartiţiei populaţiei pe vârste, constând din două histograme, una pentru populaţia ordonatelor ca bază (numărul populaţiei de fiecare vârstă sau grupă de masculină şi una pentru cea feminină, dispuse pe axa vârstă) şi pe axa absciselor, perpendicular (valorile vârstei). Pe verticală întâlnim vârsta populaţiei, de la 0 ani (baza piramidei) la 100 (vârful acesteia). În stânga este reprezentată populaţia masculină, iar în dreapta, cea feminină. Piramida este un instrument fundamental în analiza structurii populaţiei pe sexe şi vârste, cu o deosebită importanţă descriptivă şi analitică. Ea ne arată proporţiile dintre efectivele pe sexe, vârste şi grupe de vârstă, oglindind, astfel, “istoria” unei populaţii. Cu ajutorul ei putem aprecia efectele unor fenomene ca: deficitul de naşteri din timpul războaielor, pierderile datorate războaielor, consecinţele proceselor de îmbătrânire demografică, de reîntinerire demografică, migratorii. Ne sunt înfăţişate cu claritate surplusul şi minusul de populaţie masculină şi feminină la anumite vârste. Forma ei la un moment dat este rezultatul evoluţiei de lungă durată a variabilelor demografice ce afectează numărul populaţiei (natalitate, mortalitate, migraţie). Evoluţia structurii pe vârste constituie conţinutul analizei aşa-numitului proces de îmbătrânire demografică a populaţiei.

14

Îmbătrânirea demografică a populaţiei desemnează un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei vârstnice, combinată cu scăderea proporţiei populaţiei tinere; de obicei, proporţia populaţiei adulte rămâne vreme îndelungată neschimbată. Întrucât procesul de îmbătrânire demografică este reversibil, vom discuta acum despre ceea ce, în demografie, poartă numele de reîntinerire demografică a populaţiei. Prin reîntinerire demografică înţelegem un proces demografic ce constă în creşterea proporţiei populaţiei tinere, ca urmare a ridicării şi menţinerii fertilităţii la un nivel relativ ridicat. Se apreciază că o populaţie în cadrul căreia efectivul grupei de 65 ani şi peste deţine mai puţin de 7% din total poate fi considerată tânără din punct de vedere demografic. În situaţia în care ponderea vârstnicilor variază între 7-12%, populaţia respectivă se află în plin proces de îmbătrânire demografică., iar în cazul în care depăşeşte 12 procente, vorbim de o populaţie îmbătrânită demografic. Structura populaţiei după starea civilă reprezintă o repartiţie statistică a unei populaţii după caracteristica stare civilă sau stare matrimonială, înţeleasă ca stare a unei persoane în raport cu evenimentul demografic căsătorie. În fapt, stabilirea structurii populaţiei după starea civilă, constă în determinarea greutăţii specifice a populaţiei necăsătorite, căsătorite, divorţate sau văduve, în totalul populaţiei. Demografic, starea civilă a populaţiei se împarte în: necăsătorit, căsătorit, văduv, divorţat. Informaţiile ce ne interesează se obţin, în mod obişnuit, cu prilejul recensămintelor. V.Natalitatea, fertilitatea, nupţialitatea, divorţialitatea populaţiei Natalitatea populaţiei este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie oarecare. Matematic, cel mai des, natalitatea este măsurată pe baza raportului dintre masa născuţilor vii dintr-o colectivitate şi efectivul total al populaţiei colectivităţii respective. În continuare, ne vom referi la principalii indicatori statistici de măsurare a natalităţii. Rata brută (generală) a natalităţii

15

Reprezintă un indicator ce desemnează raportul între numărul total al născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) şi numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: RBN= (N/P)·1000, unde N – născuţii vii, P – efectivul mediu al populaţiei, RBN – rata brută (generală) de natalitate. Cu alte cuvinte, RBN desemnează numărul de născuţi vii ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata totală a natalităţii Este un indicator rezultat din raportarea numărului total al naşterilor (născuţii vii şi născuţii morţi) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la numărul (mediu al) populaţiei totale. Se calculează după formula: RTN= [(Nv+Nm)/P]·1000, unde Nv – efectivul născuţilor vii, Nm – născuţii morţi, P – efectivul mediu al populaţiei, RTN – rata totală a natalităţii. Astfel, putem spune că RTN desemnează numărul total de născuţi ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Prin fertilitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea naşterilor într-o populaţie feminină de vârstă fertilă (15-49 ani). Cifric, măsurarea fertilităţii, la modul cel mai general, se face raportând masa născuţilor vii dintr-o colectivitate la populaţia feminină de vârstă fertilă aparţinând respectivei colectivităţi. Principalii indicatori statistico-demografici folosiţi în măsurarea fertilităţii vor fi prezentaţi în cele ce urmează. Rata generală a fertilităţii Această rată reprezintă un indicator obţinut din raportarea numărului născuţilor vii dintr-o perioadă (un an, de obicei) la numărul mediu al populaţiei feminine de vârstă fertilă. Se calculează după formula: f ( sau RGF) = (N/F15-49)·1 000, unde F15-49 – totalul femeilor de vârstă fertilă, N – suma născuţilor vii, f – rata generală a fertilităţii. Rata de fertilitate pe vârste Aceasta desemnează un indicator rezultat din raportarea numărului de născuţi vii de către femeile de o anumită vârstă (grupă de vârstă) la numărul mediu al femeilor de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Se calculează după formula: fx = (Nx/ Fx)·1 000, unde x reprezintă vârsta, Fx – totalul femeilor de o anumită vârstă x, Nx – efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă x, fx – rata specifică a fertilităţii pe vârste. Aşadar, efectivul născuţilor vii de către femeile de o anumită vârstă este în funcţie de intensitatea

16

fertilităţii specifice şi de numărul populaţiei feminine corespunzător vârstei respective. Este important să ne referim, în analiza fertilităţii, şi la indicele sintetic (conjectural) al fertilităţii (rata totală a fertilităţii). Acesta desemnează numărul mediu de copii pe care i-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Se determină ca sumă a ratelor specifice de fertilitate după vârstă dintr-un an: D50 = f15+f16+…+f49, unde f15 – fertilitatea totală (specifică) a femeilor în vârstă de 15 ani, D50 – indicele sintetic al fertilităţii (descendenţa finală a unei femei în întreaga sa perioadă fertilă). Nivelul minim al acestui indice, dacă dorim să avem o înlocuire a generaţiilor pentru o populaţie (ţară), este de 2.1 copii/femeie. Valoarea acestuia era, în 1995, pentru ţara noastră de 1.4 (copii/femeie). Pe glob, în acelaşi an, valoarea (media) indicelui sintetic al fertilităţii era de 3.1. În acest context, dosebit de importantă este cunoaşterea indicelui brut de reproducere (Ratei brute de reproducere). Acest indice se obţine prin înmulţirea dintre indicele sintetic al fertilităţii şi proporţia fetelor la naştere ( proporţia fetelor la naştere= raportul între numărul născuţilor vii de sex feminin şi numărul total al născuţilor vii; cu alte cuvinte, numărul de nou-născute ce revin la 100 de nou-născuţi – fete şi băieţi - ). Proporţia fetelor la naştere prezintă o valoare constantă – 0.488 Modalitatea de calcul este : [100/(100+105 sau 106)]. Proporţia aceasta se notează cu k. Aşadar, RBR (rata brută de reproducere) = k· D50. Cu alte cuvinte, rata brută de reproducere desemnează numărul mediu de fete pe care le-ar putea naşte o femeie care, în absenţa mortalităţii, ar parcurge intervalul de vârstă 15-49 ani fiind afectată, la fiecare vârstă, de aceeaşi intensitate a fertilităţii ce se manifestă, în momentul studiat, la vârstele respective. Menţionăm, în acest punct al analizei, existenţa şi a ratei nete de reproducere, reprezentând numărul mediu de fete născute de o fmeie în decursul perioadei sale fertile, calculat prin luarea în considerare a efectului mortalităţii . Recapitulând: nivelul necesar al fertilităţii pentru înlocuirea exactă (simplă) a generaţiilor este de 2.14copii/femeie, respectiv 1.04fete/femeie.

17

Prin nupţialitate înţelegem fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic “căsătorie” în sânul unei populaţii. Iată, în cele ce urmează, care sunt principalii indicatori demografici cu ajutorul cărora se măsoară nupţialitatea. Rata brută de nupţialitate Aceasta reprezintă raportul dintre numărul căsătoriilor încheiate într-o perioadă (de obicei, un an), într-o populaţie şi numărul mediu al populaţiei respective. Formula de calcul este: c= (C/P)·1 000, unde C – totalul căsătoriilor, P – efectivul mediu al populaţiei, c – rata brută de nupţialitate. Altfel spus, c desemnează numărul de căsătorii ce revin la 1 000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata de nupţialitate pe sexe Este o rată specifică de nupţialitate, calculată prin raportarea numărului căsătoriilor la numărul populaţiei nupţiabile de sexul respectiv. Formulele matematice de calcul ale acestei rate sunt următoarele : cm= (C/Pm)·1 000, respectiv cf= (C/Pf)·1 000, unde C – numărul total al căsătoriilor, Pm – efectivul populaţiei masculine, Pf – efectivul populaţiei feminine, cm ; cf – ratele de nupţialitate pe sexe. Rata de nupţialitate pe vârste Este, de asemenea, o rată specifică de nupţialitate calculată prin raportarea numărului persoanelor căsătorite de vârstă x la numărul populaţiei nupţiabile de vârstă x. Se calculează după formula: cx= (Cx/Px)· 1 000, unde Cx – efectivul persoanelor căsătorite în vârstă de x ani, Px – suma nupţiabililor ce au vârsta de x ani, cx – rata de nupţialitate pe vârste. Divorţialitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) divorţurilor într-o populaţie oarecare (de regulă, populaţia naţională). Iată care sunt principalele modalităţi de analiză ale acestui fenomen : Rata brută de divorţialitate Desemnează raportul dintre numărul de divorţuri ce au loc într-o perioadă (un an, de obicei), într-o populaţie şi efectivul mediu al populaţiei respective. Se calculează după formula: d = (D/P)·1 000, unde D – suma divorţurilor, P – numărul mediu al populaţiei, d – rata brută de divorţialitate; altfel spus, aflăm în acest mod câte divorţuri

18

survin, la 1 000 de persone, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata de divorţialitate pe sexe (şi pe vârste) Desemnează intensitatea divorţialităţii stabilită pe subcolectivităţi, grupate după sex (şi după vârstă). Astfel, putem afla, de exemplu, care este intensitatea divorţurilor pentru bărbaţii de 47 de ani. Rata de divorţialitate a populaţiei căsătorite Este un indicator specific de divorţialitate, obţinut din raportarea numărului de divorţuri la numărul populaţiei căsătorite existente, după formula:

dc= (D/C)·1000, unde D – totalul divorţurilor, C – efectivul populaţiei căsătorite, dc – rata specifică. Deoarece divorţurile anulează parţial aportul nupţialităţii la constituirea condiţiilor necesare desfăşurării normale a procesului de reproducere a populaţiei, se obişnuieşte să se determine, în limitele aceleiaşi perioade de timp, rata nupţialităţii nete (rata netă de nupţialitate), ca diferenţă între rata brută de nupţialitate şi rata brută de divorţialitate. Formula de calcul este : cnet = c-d = [(C-D)/P]·1000 (explicarea simbolurilor folosite se regăseşte în formulele descrise mai sus).

VI. Mortalitatea popula ţiei

Mortalitatea este fenomenul demografic ce desemnează intensitatea (frecvenţa) evenimentului demografic deces într-o populaţie oarecare. Cantitativ, de regulă, mortalitatea este măsurată pe baza raportului dintre numărul deceselor dintr-o colectivitate şi efectivul (mediu) al populaţiei colectivităţii respective. Dintre factorii mai importanţi ce influenţează mortalitatea, amintim: nivelul de trai; nivelul material şi cultural; eficienţa activităţii sanitare; starea de sănătate a populaţiei; morbiditatea (frecvenţa sau ntensitatea îmbolnăvirilor într-o populaţie); războaiele; calamităţile naturale. Să ne referim, în cele ce urmează, la principalele modalităţi de analiză a mortalităţii . Rata brută (generală) a mortalităţii Această rată defineşte un indicator ce rezultă din raportarea numărului total de decese dintr-o perioadă (un an, de regulă) la

19

efectivul mediu al populaţiei, în perioada analizată, într-o colectivitate oarecare. Se calculează după formula: RBM = (M/P)·1000, unde M – suma deceselor, P – numărul mediu al populaţiei, RBM – rata brută a mortalităţii. Altfel spus, această rată a mortalităţii exprimă numărul de decese ce revin la 1000 de locuitori, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Rata de mortalitate pe sexe Determinarea intensităţii mortalităţii specifice pe sexe se face prin raportarea masei deceselor înregistrate în rândul persoanelor de sex masculin, respectiv feminin, într-o anumită perioadă de timp, la efectivul (mediu al) persoanelor aparţinând sexului respectiv. mm=(Mm/Pm)·1000; mf = (M f/Pf)·1000, unde Pf – numărul femeilor, Pm – numărul bărbaţilor, Mm – numărul deceselor înregistrate în rândul bărbaţilor, M f – numărul deceselor înregistrate în rândul femeilor, mm – rata mortalităţii bărbaţilor, mf – rata mortalităţii femeilor. Rata de mortalitate pe vârste Este un indicator rezultat din raportarea numărului de decese la o anumită vârstă (grupă de vârstă), într-o anumită perioadă de timp (un an, de obicei), dintr-o colectivitate oarecare la efectivul populaţiei de vârsta (grupa de vârstă) respectivă. Formula matematică de calcul a acestei rate este : mx=(Mx/Px)·1000, unde Mx – efectivul deceselor în rândul populaţiei de vârstă x, Px – numărul populaţiei în vârstă de x ani, mx – rata specifică a mortalităţii pe vârste. Se calculează, astfel, numărul de decese la 1000 de locuitori care împliniseră vârsta x în cursul anului calendaristic în care s-a efectuat observarea fenomenului. Rata de mortalitate pe cauze de deces Rata de mortalitate la care ne referim este un indicator de frecvenţă a deceselor provocate de o anumită cauză, într-o populaţie. Se calculează raportând numărul deceselor determinate de cauza respectivă la numărul mediu al populaţiei; cifra rezultată se înmulţeşte cu 100 (rezultând rata în procente) : mc = (Mc/P)· 100, unde c – cauza de deces. Exprimarea ratei în procente se justifică prin numărul redus de decese în cazul anumitor cauze, fapt care ar imprima o valoare nesemnificativă intensităţii exprimate în promile. Dacă dorim să asigurăm comparabilitatea cu

20

rata generală a mortalităţii, putem exprima ratele de mortalitate pe cauze de deces şi în promile. Calculul ratei poate surprinde, şi este de dorit a se face, variabila vârstă. Astfel, vom putea vorbi de mortalitatea la vârsta x, survenită ca urmare a cauzei c. Se cuvine să discutăm, în contextul analizei generale a mortalităţii, despre speranţa de viaţă pentru o populaţie. Cel mai important concept în cadrul analizei este cel de speranţă medie de viaţă la naştere (la 0 ani). În limbaj curent denumită durată medie a vieţii sau viaţă medie, speranţa de viaţă la naştere reprezintă numărul mediu de ani pe care l-ar trăi o persoană (dintr-o cohortă ipotetică), născută în anul de referinţă, şi care ar fi afectată, la fiecare vârstă, de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. Alături de speranţa medie de viaţă, în studiile analitice demografice întâlnim şi noţiunea de speranţă de viaţă la vârsta x , care defineşte numărul mediu de ani pe care i-ar mai putea trăi o persoană în vârstă de x ani, în condiţiile în care ar fi afectată, la fiecare vârstă (începând cu x, x+1,…), de mortalitatea ce caracterizează vârsta respectivă în populaţia dată, la momentul analizei. La ora actuală, speranţa de viaţă la naştere, pentru ambele sexe, este de 63.2 ani, la nivel mondial, dar diferă de la 74.1 ani pentru regiunile dezvoltate la 61.8 ani pentru cele mai puţin dezvoltate Dintre mortalităţile specifice după vârstă, cea mai importantă este mortalitatea nou-născuţilor până la împlinirea vârstei de 1 an, numită mortalitate infantilă. Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea (frecvenţa) deceselor infantile (sub 1 an) în sânul unei populaţii. Unul dintre indicatorii cei mai folosiţi în analiza mortalităţii infantile este rata mortalităţii infantile. Această rată rezultă din raportarea numărului deceselor infantile (sub 1 an) dintr-o perioadă (un an, de regulă) la naşterile vii din aceeaşi perioadă. Se calculează după formula: m0 = (M0/N)·1000, unde M0 – suma deceselor înregistrate la copiii în vârstă de până la 1 an, N – numărul născuţilor vii, m0 – rata mortalităţii infantile. Altfel spus, rata mortalităţii infantile ne indică numărul de decese infantile ce revin la 1 000 de nou-născuţi, într-o populaţie oarecare, într-un an calendaristic. Această rată estimează probabilitatea de deces la vârsta de 0 ani.

21

În primele zile şi săptămâni, mortalitatea infantilă este deosebit de puternică ; treptat, intensitatea scade, astfel încât, spre sfârşitul primului an de viaţă, ea este de câteva ori mai mică decât în primele zile. În aceste condiţii, se pune problema găsirii unor metode de calcul mai precise decât cea a ratei generale a mortalităţii infantile. Astfel, un loc aparte, prin importanţa pe care o prezintă, revine analizei mortalităţii infantile pe grupe de vârstă şi pe cauze de deces. Rata mortalităţii neonatale Rata exprimă intensitatea deceselor în prima lună de viaţă. Este un indicator rezultat în urma raportării masei deceselor din prima lună de viaţă la efectivul născuţilor vii (în întregul an) dintr-o populaţie oarecare. Formula de calcul: m0-29zile = (M0-29zile/N)·1000. Acaestă rată se subîmparte în alte două rate : Rata mortalităţii( neonatale) precoce Aceasta ne oferă o imagine asupra intensităţii deceselor în primele 7 zile (prima săptămână) de la naştere. Formula de calcul este : mo-6zile = (M0-6 zile/N)·1000. Rata exprimă numărul de decese infantile ce survin în prima săptămână de la naştere, într-o populaţie oarecare, la 1 000 de născuţi vii ; Rata mortalităţii( neonatale) tardive Rată specifică ce ne prezintă câţi dintre nou-născuţii în intervalul 7-29 de zile de la naştere mor, prin raportare la 1 000 de născuţi vii, într-un an calendaristic. Formula de calcul este : m7-29zile = (M7-29zile/N)•1 000. Rata mortalităţii postneonatale În fine, această rată exprimă intensitatea deceselor ce survin în intervalul de la o lună de la naştere până la un an. Se măsoară potrivit formulei: m30-364zile = (M30-364zile/N)·1000. Aşa cum am mai menţionat, interesează şi analiza mortalităţii infantile din punct de vedere al cauzelor de deces. Cauzele de deces la vârsta de 0 ani se pot grupa în două mari categorii: cauze de deces de natură endogenă şi cauze de natură exogenă. După cum sugerează denumirea, cauzele de deces de natură endogenă sunt afecţiuni a căror apariţie se situează în timp înainte de naştere, în mediul intrauterin, sau sunt o consecinţă a procesului naşterii propriu-zise. În rândul cauzelor de deces de natură endogenă se cuprind anomaliile congenitale şi afecţiunile perinatale. Restul cauzelor care provoacă decesele la vârsta de 0 ani sunt de natură exogenă şi reprezintă o consecinţă a contactului noului-născut

22

cu mediul extern (accidente, intoxicaţii alimentare, viroze, traumatisme, boli infecţioase etc.). Corespunzător acestor cauze de deces, vom întâlni: -rata mortalităţii infantile prin cauze de natură endogenă; -rata mortalităţii infantile prin cauze de natură exogenă; -rata mortalităţii infantile prin cauza x de deces. VII. Mi şcarea migratorie a populaţiei

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală şi mişcarea migratorie. Populaţia unei ţări sau a unei unităţi administrativ-teritoriale îşi modifică numărul nu numai ca urmare a intrărilor şi ieşirilor determinate de naşteri şi decese, ci şi în urma imigrărilor şi emigrărilor. Mobilitatea geografică (spaţială) a populaţiei reprezintă totalul deplasărilor populaţiei în teritoriu, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine (plecare). În această noţiune se includ deplasările turiştilor, ale lucrătorilor sezonieri, ale navetiştilor, ale persoanelor dintr-o localitate în alta, inclusiv ale celor însoţite de schimbarea definitivă a domiciliului. Migraţia populaţiei este forma principală a mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite. În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi: - migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări, între unităţile teritorial-administrative. - migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări. În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare (origine), se folosesc termenii de imigrare şi emigrare. - imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane imigrante (I). - emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migratoriu se numesc persoane emigrante (E).

23

Migraţia brută (totală) desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor în cadrul migraţiei, adică suma persoanelor imigrante şi emigrante. Relaţia matematică de calcul este : Mb = I+E, unde Mb – migraţia brută. Migraţia netă (sporul migratoriu) reprezintă diferenţa dintre numărul intrărilor şi cel al ieşirilor în cadrul migraţiei (dintre numărul persoanelor imigrante şi cel al emigranţilor). Formula de calcul este următoarea: ∆m = I-E, unde ∆m – sporul migratoriu. Analiza demografică mai detaliată a migraţiei nete implică luarea în discuţie a două concepte : cele de imigraţie netă şi de emigraţie netă. Imigraţia netă reprezintă o formă a migraţiei în care numărul persoanelor sosite (imigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor plecate (emigrate). Matematic, acest aspect se reprezintă prin următoarea inegalitate : I>E, ceea ce implică I-E>0, deci ∆m>0. În cazul imigraţiei nete, după cum putem observa, sporul migratoriu al populaţiei este pozitiv. Prin emigraţie netă înţelegem acea formă a migraţiei în care numărul persoanelor plecate (emigrate) îl depăşeşte pe cel al persoanelor sosite (imigrate). În acest caz, inegalitatea devine : E>I, adică I-E<0, deci ∆m<0. Cu alte cuvinte, emigraţia netă presupune un spor migratoriu al populaţiei negativ. Migraţia netă (sporul migratoriu) este cea de-a doua componentă a mişcării totale a unei populaţii (a creşterii demografice). Alături de sporul migratoriu, întâlnim sporul natural (considerat a fi prima componentă a creşterii demografice). Acesta din urmă reflectă diferenţa dintre numărul născuţilor vii şi cel al totalului deceselor, într-o populaţie, într-un an calendaristic, potrivit formulei: ∆n = N-M, unde ∆n – sporul natural. Creşterea totală a populaţiei (sporul total al populaţiei) se compune din suma sporului natural şi a celui migratoriu. Simbolizarea matematică este următoarea : ∆t = ∆n + ∆m, unde ∆t – creşterea totală a populaţiei. Modalităţi de analiză a migraţiei Rata de migrare (rata brută de migrare) Una dintre cele mai uzitate modalităţi de analiză a fenomenului migratoriu, rata brută de migrare este un indicator ce măsoară intensitatea migraţiei totale prin raportarea volumului migraţiei la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula:

24

migb = [(I+E)/P]·1 000. Această rată măsoară intensitatea migraţiei la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de imigrare Această rată măsoară intensitatea imigrării prin raportarea volumului numărului de sosiri sau intrări (imigrărilor) la numărul mediu al populaţiei. Se calculează după formula: imig = (I/P)·1 000. Calculul ne relevă numărul de persoane imigrante ce revin la 1 000 de locuitori, într-un an calendaristic, într-o populaţie. Rata de emigrare Asemănătoare ca metodologie de calcul cu rata anterior discutată, cea de emigrare măsoară intensitatea fenomenului emigrării, prin raportarea masei emigranţilor (numărului de plecări sau ieşiri) la efectivul mediu al unei populaţii. Se calculează după formula: emig = (E/P)·1 000. Avem, astfel, imaginea numărului de emigranţi la 1 000 de persoane, într-un an calendaristic, într-o populaţie oarecare. Rata migraţiei nete Aceasta reprezintă o modalitate tehnică mai fină, mai precisă de măsurare a intensităţii migraţiei. Rata migraţiei nete este un indicator care măsoară intensitatea migraţiei nete, prin raportarea sporului migratoriu la efectivul mediu al unei populaţii. Formula de calcul a acestei rate este: mign = [(I-E)/P]·1 000. Cauze ale migraţiei O cauză esenţială rezidă în procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populaţiei şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor, care domină indicele mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate. În anumite ţări, creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând apoi sub incidenţa migraţiei. În alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, ceea ce reclamă forţă de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul mgratoriu. Transportul maritim şi, într-o măsură mai mică, cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale. De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale şi actuale.

25

Accidentale pot fi şi cataclismele şi maladiile, ce pot determina imigrări şi emigrări masive şi bruşte. Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de relief sau peisaje. În acest fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum, de exemplu, Barcelonette – colonie în Mexic – a devenit un caz clasic, la fel ca şi cartierele-colonii din S.U.A. şi Europa Occidentală. Cauzele de ordin ecologic determină aşa-numita migraţie ecologică. Aceasta presupune deplasări de populaţie din zonele afectate de trnsformări ale mediului natural sau antropic spre alte regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe extrem de afectate de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei. Consecinţe (efecte) ale migraţiilor O migraţie ce antrenează un număr mare de persoane, în general de vârstă tânără, poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor, o scădere a natalităţii, o îmbătrânire demografică. Dacă avem situaţia unei zone iniţial suprapopulate, migraţia poate, prin slăbirea presiunii demografice, să amelioreze situaţia celor rămaşi, mai cu seamă dacă migranţii trimit celor rămaşi acasă bunuri materiale şi bani. Situaţia populaţiei din aria de primire poate fi şi ea influenţată în ambele sensuri. În perioade de creştere economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în schimb, în epoci de recesiune, participă la îngroşarea rândurilor şomerilor, fiind cei mai expuşi la concediere, şi determină un consum suplimentar de resurse. Populaţia locală poate reacţiona (uneori violent) la prezenţa imigranţilor, contribuind la schimbarea măsurilor legislative referitoare la migraţie. Un alt aspect deosebit de intens cercetat este integrarea migranţilor în comunităţile de primire. În cazul migraţiei interne, accentul cade îndeosebi pe problema adaptării ruralilor la viaţa urbană şi la munca industrială. În cazul celei externe, o atenţie specială se acordă contactelor între două populaţii ale căror culturi sunt mult diferite VIII. Populaţie-resurse-mediu înconjurător

26

Raportul dintre populaţie şi resurse se transpune şi în planul reproducerii umane. Acest fapt porneşte de la ideea că resursele formează baza existenţei populaţiei, în funcţie de care se asigură un anumit echilibru în mersul economiei şi în calitatea vieţii. Raţia totală de calorii, respectiv media necesară, pentru oamenii care duc o viaţă normală şi sănătoasă, activă este apreciată la circa 3 200 de calorii/zi pentru un bărbat şi 2 300 pentru o femeie. Acest necesar de calorii variază în funcţie de greutate, temperatură, natura fizică sau sedentară a activităţii desfăşurate. În acest sens, diferenţierile teritoriale, după datele F.A.O., arată că 10-15% din populaţia mondială (peste 500 de milioane de locuitori) este subnutrită. Insuficienţa proteinelor şi, mai ales, a celor de origine animală şi a altor substanţe (vitamine, minerale, săruri), în condiţiile în care raţia zilnică este de aproximativ 80 gr., cauzează subnutriţia. Se apreciază că cea mai importantă resursă naturală este solul, întrucât stă la baza relaţiei dintre populaţie şi resurse alimentare, fiind, în acelaşi timp, şi cea mai importantă “ capacitate de susţinere “ pentru agricultură. Suprafaţa uscatului terestru este de 137 793 000 km.², din care numai 10-10.8% reprezintă terenuri cultivate, adică în jur de 1.4 miliarde ha. După calculele specialiştilor de la F.A.O., suprafaţa cultivată ar putea fi extinsă la 2.4-2.9 miliarde ha., fără a afecta echilibrul ecologic. Se apreciază, de asemenea, că, din întreaga suprafaţă a uscatului, aproximativ 68%, adică 10 miliarde ha., sunt “terenuri de rezervă”, ce pot fi cuprinse în circuitul agricol, la nivelul unei tehnici superioare. În acest caz, potenţialul agricol al Planetei ar putea fi de 6-7 ori mai mare decât în prezent. În aceste condiţii, Pământul ar putea hrăni o populaţie de 15-20 de miliarde de locuitori. Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau cantităţi de apă sunt repartizate acolo unde populaţia este mai rară şi spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centală, Canada, Alaska. Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de locuitori, în anul 2 015, cantitatea potenţială disponibilă pentru fiecare persoană va fi de 4 760 m.cubi/an, în timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 şi 1 400 m.cubi/an. Teritorial, apar, însă, mari diferenţe, astfel încât multe ţări se vor afla în dificultate. La ora actuală, peste 1.3 miliarde locuitori nu au acces la apă potabilă; aproape 1.8 miliarde locuitori nu au acces la avantajele serviciilor de

27

apă purificată; în jur de 200 milioane persoane contactează, anual, boli de origine hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane mor, anual, ca urmare a maladiilor hidrice. Resursele minerale prezintă mari disparităţi între ţări, iar multe din ele s-au împuţinat, având resurse şi rezerve sigure pentru intervale scurte (10-50 de ani, după media consumului unor ţări). De asemenea, consumul de energie se află în continuă creştere, pentru aceasta fiind antrenate cantităţi masive de cărbune, gaze naturale, petrol etc. La toate aceste probleme trebuie să răspundă politicile demo-socio-economice ale fiecărui stat în parte, politici care este util să ţină cont de recomandările desprinse în urma ultimelor Conferinţe Mondiale ale Populaţiei şi ultimelor Planuri Mondiale de Acţiune în domeniul Populaţiei. XIX. Teorii despre populaţie

Teoria despre populaţie este acea încercare teoretică ce are ca obiect studiul şi explicarea evoluţiei fenomenelor demografice, prin condiţionarea lor de către factorii economici, sociali, culturali, biologici etc., precum şi punerea în evidenţă a consecinţelor şi implicaţiilor pe care le generează fenomenele demografice în evoluţia lor. În linii foarte generale, teoriile despre populaţie se pot reduce la două tipuri fundamentale: teorii ce consideră creşterea populaţiei ca factor al creşterii economice şi cele ce consideră creşterea populaţiei ca obstacol al creşterii economice şi al ridicării nivelului de trai. Teoriile despre populaţie inspiră, la rândul lor, politicile populaţiei sau politicile demografice. Principala teorie clasică asupra populaţiei o constituie malthusianismul (Thomas Malthus, 1 766 – 1 834, economist şi teolog britanic). Potrivit acesteia, populaţia ar creşte în progresie geometrică, în timp ce masa mijloacelor de subzistenţă ar creşte în progresie aritmetică. Dezechilibrul creat ar face necesară intervenţia obstacolelor represive (obstacole ce se opun creşterii populaţiei şi o readuc în echilibru cu masa mijloacelor de subzistenţă: foamete, epidemii şi războaie). De asemenea, Malthus pune accent şi pe aşa-numitele obstacole preventive, ce pot frâna creşterea naturală a populaţiei. Principalul astfel de obstacol îl reprezintă “reţinerea morală”, concretizată fie în amânarea şi, chiar, suprimarea căsătoriei, fie în abstinenţa practicată în timpul căsătoriei. Teoria malthusiană a

28

generat numeroase polemici şi critici, în principal invocându-se faptul că economistul englez a ignorat determinarea social-istorică a sărăciei şi a mişcării populaţiei, acordând un prea exagerat rol factorilor naturali. Dintre teoriile cu cea mai mare răspândire astăzi (în ultimele decenii), menţionăm: teoria tranziţiei demografice, teoria optimului demografic şi teoria populaţiei staţionare.

Teoria optimului demografic pune în acord, cu ajutorul unor strategii de lungă durată, optimizarea creşterii economice cu un număr “optim” al populaţiei. Populaţia optimă reprezintă acel număr al persoanelor socotit optim pentru o ţară, în raport cu suprafaţa respectivei ţări, cu resursele existente, cu gradul ei de dezvoltare. Teoria populaţiei staţionare reprezintă o variantă a celei anterior menţionate. Această teorie mai poartă numele de teoria ritmului zero de creştere a populaţiei. Tranziţia demografică cuprinde cinci faze. În esenţă, principala trăsătură o constituie scăderea mortalităţii, urmată de scăderea natalităţii. În intervalul ce separă scăderea mortalităţii de începutul scăderii natalităţii are loc o creştere rapidă a populaţiei, însă de scurtă durată.

X. Politici demografice

Politica demografică reprezintă un sistem de măsuri luate cu scopul de a influenţa variabilele demografice în sensul pe care statul îl consideră dezirabil, pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung, pentru societatea globală, în conformitate cu interesele globale ale acesteia, cu respectarea drepturilor fundamentale ale individului şi ale cuplului. Datorită priorităţii acordate fertilităţii şi familiei, politicile demografice sunt împărţite, cel mai frecvent, în (pro)nataliste (de încurajare a natalităţii) şi antinataliste (de reducere a nivelului natalităţii); ultimele sunt denumite şi malthusiene. Desigur, pot exista şi politici neutre în raport cu fenomenele demografice (obiectivul fiind populaţia staţionară, sau “cu ritm zero de creştere”. Ţările cu politici de limitare a naşterilor au în plan, ca pas foarte important, informarea populaţiei, inducând motivaţia pentru o familie de dimensiuni reduse şi punând la dispoziţia populaţiei diverse mijloace contraceptive moderne. Ţările cu politici (pro)nataliste folosesc mijloace incitative, mai ales de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu

29

copii, ajutoare şi avantaje economice, educaţionale, sanitare, degrevări de impozite etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1.Vladimir Trebici, Mică enciclopedie de demografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975 2.Vladimir Trebici, Demografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979 3.Vladimir Trebici, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, 1991 4.Roland Pressat, Analiza demografică, Editura Ştiinţifică, 1974. Trad. Vasile Gheţău şi Vladimir Trebici 5.V. Sora, I. Hristache, C. Mihăescu, Demografie şi statistică socială, Editura Economică, 1996 6. Dan Rosca, Introducere in sociologia populatiei si demografie, Ed. FRM