TEZA DE DOCTORAT

DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERILOR ÎN DIFICULTATE

- REZUMAT -

Conducǎtor ştiinţific: Doctorand:

Prof. univ. dr. AUREL IŞFĂNESCU ŢUŢUI DANIELA

1

CUPRINS

CAP. 1 Conceptul de întreprindere în dificultate şi cadrul de definire

1.1 Întreprinderea şi factorii care influenţează activitatea acesteia

1.2 Riscul şi incertitudinea în activitatea întreprinderii

1.3 Delimitări conceptuale ale întreprinderii în dificultate

1.3.1.Definiri ale întreprinderilor în dificultate

1.3.2 Dimensiunea financiară a stării de dificultate

1.3.3 Întreprinderea în dificultate în contextul tranziţiei la economia de

piaţă

1.4 Cauzele dificultăţilor economico-financiare ale întreprinderi

1.5 Tipologia întreprinderilor în dificultate

1.6. Particularităţi ale întreprinderilor româneşti în dificultate

CAP. 2 Procesul de degradare (depreciere) a situaţiei economico-financiare a unei

întreprinderi. Starea de insolvenţă şi instrumentarea ei.

2.1 Etapele procesului de degradare

2.1.1Alternative ale procesului de degradare

2.1.2 Faze ale procesului de depreciere

2.1.3 Niveluri ale deprecierii activităţii întreprinderii

2.1.4 Creşterea economică a firmei şi criza

2.2 Semnalele de alarmă şi reacţiile managerilor la degradarea situaţiei

economico-financiare a întreprinderii

2.3 Starea de alertă (de insolvenţă) şi implicaţiile economice şi juridice

2.3.1 Criterii de alertă sau fapte de natură a compromite continuarea

exploatării

2.3.2 Declanşarea stării de alertă şi implicaţiile economice şi juridice

privind acest demers

2.3.3 Consecinţele declanşării stării de alertă (sau a declarării situaţiei de

insolvenţă)

2

2.3.4 Consideraţii privind insolvenţa şi falimentul în România, în contextul

integrării în Uniunea Europeană

CAP. 3 Modalităţi de diagnosticare a întreprinderilor în dificultate

3.1 Necesitatea şi rolul diagnosticului

3.2 Valenţe ale diagnosticului întreprinderii în dificultate şi restricţiile sale

3.2.1 Contexte ale diagnosticului firmei

3.2.2 Diagnosticul global al firmei

3.2.3 Importanţa diagnosticului financiar ca parte a diagnosticului global

3.2.4 Derularea diagnosticului întreprinderilor în dificultate

3.2.5 Restricţii ale diagnosticului unei întreprinderi în dificultate

3.3 Întreprinderea în dificultate şi indicatorii afectaţi

3.4 Instrumente şi metode utilizate de analiza economico-financiară în

diagnosticarea întreprinderilor în dificultate

3.4.1 Metode de diagnostic tradiţionale

3.4.1.1 Analiza conturilor anuale - poziţiei financiare şi

performanţelor economice – pe baza indicatorilor valorici

3.4.1.2 Metoda ratelor

3.4.1.3 Analiza riscului global -de exploatare şi financiar

3.4.2 Metode moderne de diagnostic

3.4.2.1 Analiza SWOT – metodă de diagnostic global. Metode

derivate

3.4.2.2 Metoda scorurilor-tehnică de predicţie a falimentului

3.3.2.2 Metoda fluxurilor de trezorerie

3.3.2.3 Metode nefinanciare

CAP. 4 Criterii de alegere a metodelor de diagnosticare a întreprinderilor în

dificultate

CAP.5 Redresarea întreprinderilor în dificultate - condiţie a continuării şi

dezvoltării activităţii întreprinderii

5.1 Posibilităţi de redresare a întreprinderilor în dificultate

5.2 Caracteristici ale procesului de redresare

5.3 Strategii de redresare a întreprinderilor în dificultate

3

5.4 Planul de redresare - implicaţii juridice şi financiare;conţinut

CAP.6 Diagnosticul unei întreprinderi în dificultate. Studiu de caz

Anexe

Bibliografie

CUVINTE-CHEIE: întreprindere în dificultate; risc; cauze ale dificultăţilor; tipologia

întreprinderilor în dificultate; proces de degradare; depreciere; criză; lichiditate;

rentabilitate; echilibru financiar; stare de insolvenţă; continuitatea exploatării; faliment;

diagnostic; diagnostic financiar; metode de diagnostic tradiţionale; metode de diagnostic

moderne; restructurare economică; restructurare financiară; lichidare; vânzare de active;

fuziune; plan de redresare.

SINTEZA

În primul capitol al tezei ne-am ocupat de delimitarea conceptului de

întreprindere în dificultate, având în vedere riscurile presupuse de activitatea

economică a unei firme, cauzele dificultăţilor, întreprinderile cu o vulnerabilitate mai

ridicată.

Cunoscând trăsăturile riscului, se poate acţiona atât în sensul formulării unor

strategii adaptate de prevenire şi control a factorilor de risc, cât şi de redresare a

manifestărilor riscurilor produse. Gestiunea riscului presupune un demers particular

tipului de întreprindere, fiind un proces de decizie destinat să selecţioneze şi să pună în

aplicare tehnici de stăpânire a riscului care presupun cele mai ridicate avantaje şi cele mai

reduse costuri.

Din cercetările efectuate am ajuns la concluzia că noţiunea de “întreprindere în

dificultate” este vastă, având valenţe economice, juridice, dar mai ales financiare.

4

Nerealizarea obiectivelor de rentabilitate şi lichiditate defineşte întreprinderea in

dificultate.

Dificultăţile pot avea la bază cauze interne sau externe, atât obiective cât şi

subiective, ce acţionează în mod independent sau în intercorelaţie. Cauzele dificultăţilor

pot fi legate de oricare din aspectele activităţii agentului economic, iar încetarea plăţilor

constituie efectul ultim al disfuncţionalităţilor întâmpinate în activitatea întreprinderii.

Am delimitat că pot exista dificultăţi temporare şi permanente şi că toate

întreprinderile sunt expuse riscului de a nu-şi mai continua activitatea. De aceea ,

cunoaşterea temeinică a cauzelor dificultăţilor şi înţelegerea lor constituie premisa

acţiunii de previzionare a activităţii întreprinderii şi a strategiilor pe care le va aborda o

întreprindere în funcţie de starea ei de sănătate.

Am considerat oportună elaborarea unei tipologii a întreprinderilor în dificultate,

ţinând seama de particularităţile dificultaţilor întâmpinate de anumiti agenţi economici.

Finalul primului capitol l-am consacrat particularităţilor întreprinderilor româneşti

în dificultate.

În capitolul al doilea am caracterizat procesul de depreciere, constatând că

acesta are un caracter progresiv. În fiecare fază de degradare întreprinderea înregistrează

o accentuare a dificultăţilor din etapele anterioare, dar şi noi dificultăţi. Astfel, falimentul

este ultima etapă a unui lung proces de degradare a situaţiei economico-financiare a

întreprinderii, având, în mod fundamental, o componentă juridică.

Dificultăţile firmelor sunt semnalate de anumiţi indicatori, iar dacă aceştia nu sunt

identificaţi din timp starea de dificultate poate fi accentuată de reacţia tardivă şi lentă a

managerilor, care au un rol major atât în determinarea dificultăţilor cât şi în redresarea

situaţiilor nefavorabile.

Concomitent, ne-am îndreptat atenţia asupra declanşării unei stări de alertă,

delimitând faptele ce afectează continuarea exploatării, opţiunile pe care le are o firmă la

dispoziţie atunci când îşi încetează plăţile,dar urmăreşte continuarea activităţii şi

consecinţele declarării situaţiei de insolvenţă. Există trei opţiuni posibile ale unei firme în

stare de insolvabilitate: restructurarea voluntară, restructurarea judiciară, falimentul.

5

Fiecare dintre acestea presupune un demers specific, cu implicaţii economice şi juridice

diferite.

Consecinţele unei stări de insolvabilitate sunt de ordin material, prin costurile

implicate de măsurile ce trebuie luate, şi psihologice, având în vedere toţi „actorii”

implicaţi în funcţionarea firmei: creditori, manageri, personal.

Cadrul legal general al procedurii de insolvenţă din România respectă, în mare

măsură, prin modificările succesive ale legii nr.64/1995, denumită „legea falimentului”,

principiile şi recomandările internaţionale şi regionale. Prin noile reglementări adoptate,

legislaţia românească privind insolvenţa corectează o serie de aspecte care erau neclare

sau nefuncţionale.

În cadrul celui de-al treilea capitol, am evidenţiat necesitatea diagnosticului,

am încadrat diagnosticul întreprinderilor în dificultate, având în vedere multiplele

utilizări ale diagnosticului întreprinderii şi am clasificat principalele metode aplicabile

întreprinderilor în dificultate, examinând avantajele şi limitele fiecăreia.

Diagnosticul asigură factorilor decizionali o viziune realistă asupra situaţiei firmei

şi procesului de degradare, fiind punctul de plecare în formularea planului de

reorganizare sau lichidare.

Metodologia de diagnosticare a întreprinderilor în dificultate presupune, iniţial,

formularea unui pre-diagnostic, care să determine în regim de urgenţă gradul de

deteriorare a situaţiei economico-financiare şi originea dificultăţilor.

Diagnosticul financiar ocupă un loc important, asigurând o pondere semnificativă

a informaţiilor necesare luării unor decizii imediate, fiind completat, pentru relevanţa

unor concluzii, de un diagnostic economic, amplu sau restrâns.

Există multiple restricţii ale diagnosticării unei întreprinderi în dificultate:

a. colectarea informaţiei;

b. lipsa timpului necesar diagnosticului;

c. lipsa mijloacelor financiare;

d. riscul de a nu identifica dificultăţile în profunzime;

e. problema atitudinii managerilor.

6

Deoarece există posibilitatea utilizării a numeroase criterii de delimitare a

metodelor şi instrumentelor de analiză, am abordat o clasificare multicriterială, având în

vedere metode tradiţionale şi moderne, care totodată presupun un diagnostic parţial sau

global.

Bazându-ne pe avantajele şi limitele metodelor de diagnostic, evidenţiate în

capitolul trei şi pe tipologia întreprinderilor în dificultate, elaborată în cadrul capitolului

unu, am încercat în continuare o abordare criterială a metodelor şi tehnicilor de analiză

care pot fi utilizate în diagnostic.

Astfel, în capitolul patru, care constituie partea de concluzii a tezei, tratǎm

comparativ metodele şi tehnicile de analiză, evidenţiind relevanţa fiecăreia în funcţie

de gravitatea dificultăţilor, de vârsta întreprinderii, de dimensiunea acesteia etc. Alegerea

unei anumite metode este dificilă, datorită restricţiilor impuse de diagnosticul

întreprinderilor în dificultate şi importanţei concluziilor analizei efectuate pentru

stabilirea şi punerea în aplicare a unui plan de redresare.

Deşi s-a discutat mult despre fiabilitatea metodei scorurilor în predicţia

falimentului şi au existat şi pe plan naţional încercări de a construi funcţii scor, acestea

au multiple carenţe pentru a fi folosite cu succes. Totodată, schimbările continue ale

mediului de afaceri şi ale criteriilor de performanţă, în contextul integrării europene, nu

dau şanse de reuşită construirii unui scor cu capacitate de predicţie reală.

În acelaşi timp am pus în discuţie, datorită interdependenţei activităţii

întreprinderilor cotate cu piaţa de capital, relevanţa indicatorilor de piaţă, aceştia având

un conţinut informaţional ridicat cu privire la situaţia firmei.

În capitolul cinci al lucrării ne-am ocupat de modalităţile de redresare a firmei.

Şansele de redresare ale unei firme sunt condiţionate de mai mulţi factori, cei mai

importanţi fiind pertinenţa concluziilor diagnosticului şi abilitatea managerilor de a pune

în aplicare planul de redresare propus.

În acţiunea de redresare a unei firme sunt importante anumite precauţii, prin care

se urmăreşte evitarea unui eşec ulterior: conştientizarea faptului că timpul este un aliat şi

7

controlul permanent al decalajelor dintre realizări şi măsurile prevăzute de planul de

redresare.

Procesul de redresare a unei întreprinderi în dificultate presupune succesiunea a

trei acţiuni:

- informarea, care presupune efectuarea unui diagnostic global al activităţii

întreprinderii;

- decizia, fază ce implică delimitarea unei politici şi alegerea unei strategii de

redresare;

- execuţia, care presupune punerea în aplicare a planului de redresare, reprezintă

acţiunea ultimă, dar cea mai îndelungată şi costisitoare, în cadrul acesteia fiind

implementate strategiile elaborate în faza de decizie.

Au fost avute în vedere atât principalele alternative strategice ale redresării, cât şi

strategii particularizate pe cauzele dificultăţilor întâmpinate de firmele româneşti.

Deoarece conţinutul planului de redresare şi determinarea managerilor în

aplicarea măsurilor sunt condiţionări ale succesului redresării, am considerat ca fiind

necesar să evidenţiem şi aceste aspecte. De regulă, un plan de redresare trebuie să fie

conceput astfel încât întreprinderea să recupereze în maximum trei ani fondurile utilizate

în acţiunea de redresare. În cazul în care planul de redresare şi acţiunile întreprinderii în

acest sens nu sunt cele mai potrivite, întreprinderea poate înregistra o nouă “cădere”, ce

poate constitui falimentul. Acest fenomen este constatat, de regulă, în primul an de

derulare a acţiunii de redresare.

Capitolul şase este destinat studiului de caz, care presupune diagnosticul unei

societăţi din ramura „Producţia de motoare, generatoare şi transformatoare electrice”,

aflate într-un proces de degradare continuu, mai accentuat pe anumite perioade.

Diagnosticul societăţii are ca finalitate elaborarea unui plan de redresare.

Deprecierea puternică, suferită în ultimii ani, deşi poziţia sa în ramură este

neschimbată, demonstrează că aceasta este proporţională, într-o oarecare măsură, cu

trendul ramurii. În alegerea metodelor de diagnostic s-au avut în vedere: relevanţa

concluziilor în elaborarea unui plan de redresare adecvat situaţiei de fapt şi demonstrarea

capacităţii informaţionale şi a limitelor fiecărei metode şi tehnici utilizate.

8

Restructurarea societăţii este impusă şi de cerinţele noilor acţionari, privind

diversificarea obiectivului de activitate şi de adaptarea firmei la cerinţele unei pieţe

interne limitate şi condiţiilor de calitate şi comercializare impuse pe piaţa externă.

Concluziile diagnosticului efectuat relevă necesitatea restructurării activităţii firmei pe

mai multe planuri: restructurarea personalului, urmărind atingerea unor parametri optimi

de eficienţă a utilizării factorului uman, realizarea unor investiţii pentru îmbunătăţirea

performanţelor mijloacelor fixe şi reducerea dependenţei faţă de anumiţi furnizori,

îmbunătăţirea activităţii de marketing şi a imaginii firmei pe piaţă.

Planul de redresare cuprinde, de asemenea, situaţiile financiare previzionate, cu

ajutorul cărora se pot urmări posibilele decalaje dintre rezultatele aplicării măsurilor de

redresare şi obiectivele avute în vedere.

9

CURRICULUM VITAE

Ţuţui Daniela Date personale: Vârsta: 34 ani Locul naşterii: Constanţa Data naşterii: 21 decembrie 1970 Cetăţenie: română Starea civilă: căsătorită Adresa: Str. Peştera Scărişoara nr.3, Bl.B16B, ap.4, sector 6, Bucureşti Tel.fix: 725 33 93, mobil: 0722.46 54 14 E-mail: tutuidaniela@yahoo.com Educaţie: 1995 – 1996 Studii Aprofundate, specializarea “Audit şi

management contabil”, în cadrul Facultăţii Contabilitate şi Informatică de Gestiune – Academia de Studii Economice Bucureşti

1990 – 1995 Facultatea de Contabilitate şi Informatică de

Gestiune, Academia de Studii Economice Bucureşti 1985 – 1989 Liceul Economic - Constanţa Specializări: iunie – august 2001 Bursă de studii doctorale – Universitatea Orleans –

Franţa septembrie – noiembrie 1997 Cursuri de evaluare de întreprinderi, organizate de

ANEVAR; certificat de “Expert-evaluator de întreprinderi”

septembrie 1996 – prezent doctorand, specialitatea:Analiza economico-financiară,tema: “Diagnosticul întreprinderilor în dificultate”

Experienţa profesională: Instituţia Academia de Studii Economice Departament Catedra de Analiză Economico-Financiară Poziţia Lector universitar Perioada octombrie 1995 – prezent Limbi străine: Limba engleză – foarte bine Limba franceză – citit, scris: foarte bine; conversaţie: nivel mediu

10