UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” IAŞIFACULTATEA DE ECONOMIE

Catedra de Finanţe

ECONOMIE POLITICĂNOTE DE CURS

TEMA I . SISTEMELE DE NEVOI ŞI ACTIVITĂŢILE ECONOMICE. OBIECTUL

ECONOMIEI POLITICE

Cuvinte cheie: nevoi, interese economice, activităţi economice, economie naţională

1. Conţinutul şi structura nevoilor şi intereselor economice

Nevoile reprezintă baza dezvoltării societăţii umane şi motivaţia oricărei activităţi

întreprinse de om. Din punct de vedere economic, nevoile (sau trebuinţele) reprezintă acele

relaţii cu mediul ambiant prin care omul se desăvârşeşte ca fiinţă bio-psiho-socială.

Nevoile au caracter dinamic, ele devenind tot mai complexe odată cu cunoaşterea

mediului înconjurător şi perfecţionarea mediului social.

Clasificarea nevoilor:

a) După locul ocupat în cadrul relaţiei om-mediu:

nevoi primare (exemplu: nevoia de hrană, casă, îmbrăcăminte, etc.);

nevoi secundare (excemplu: nevoia de instruire, cultură, religie, etc.);

nevoi terţiare (exemplu: nevoia de participare la viaţa politică, la apărarea ţării, la

protejarea mediului înconjurător);

b) După rolul lor:

nevoi de consum ale populaţiei;

nevoi ale producţiei sau altor activităţi economice;

c) După natura bunurilor cu care sunt satisfăcute:

nevoi satisfăcute prin consum de produse agricole sau industriale;

nevoi satisfăcute prin prestare de servicii;

nevoi satisfăcute prin obţinerea de informaţii;

d) După subiectul purtător al nevoii:

nevoi individuale;

nevoi de grup;

nevoi generale.

Între diversele categorii le nevoi există o strânsă interdependenţă, fapt care ne permite să

apreciem că asupra indivizilor se manifestă la un moment dat, nu doar un singur tip, ci un

sistem de nevoi. Din momentul în care aceste nevoi sunt conştientizate de către indivizi, ele

devin interese economice, care nu reprezintă altceva decât o formă de realizare conştientă a

nevoilor şi de satisfacere a lor prin activităţi adecvate.

2

La fel ca şi nevoile, interesele economice au o mare diversitate şi sunt specifice fiecărei

ţări în parte. Pentru ţara noastră, la ora actuală identificăm următoarele tipuri de interese

economice:

a) După subiectul intereselor economice:

interese economice private (ale indivizilor);

interese economice publice;

b) După obiectul intereselor economice:

interesul de a utiliza raţional resursele naturale existente;

interesul de a utiliza eficient resursele de muncă;

interesul de a dezvolta şi consolida complexul economiei naţionale;

interese privind evoluţia favorabilă a relaţiilor economice externe.

2. Economia naţională - sistemul de bază al activităţilor şi relaţiilor economice

Atât nevoile, cât şi interesele economice sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor

economice (produse, servicii, informaţii) obţinute în urma desfăşurării de activităţi

economice. Pentru ca o activitatea desfăşurată de om să aibă caracter economic, aceasta

trebuie să aibă următoarele trăsături:

- să fie realizată de oameni în mod conştient, cu un anumit scop, utilizând resursele

disponibile;

- să aibă caracter creator;

- să se caracterizeze prin continuitate (întrucât şi nevoile oamenilor reapar după o anumită

perioadă de timp).

De-a lungul timpului s-a conturat o tendinţă de amplificare şi diversificare a

activităţilor economice desfăşurate, ca urmare a apariţiei progresului ştiinţifico-tehnic şi

creşterii schimbului de bunuri economice între ţări.

În fiecare ţară se distinge o anumită structurare a activităţilor economice, structurare

care arată configuraţia economiei naţionale a ţării respective.

În cadrul economiei naţionale au loc următoarele tipuri de procese fundamentale:

procesul de producţie (în cadrul său se crează bunuri economice);

procesul de repartiţie (prin el se stabileşte destinaţia bunurilor obţinute);

procesul de schimb (asigură circulaţia bunurilor economice):

procesul de consum (în cadrul său are loc satisfacerea nevoilor);

procesul de cercetare ştiinţifică (asigură premisele perfecţionării celorlalte procese);

3

procesul de conducere (în cadrul acestuia are loc organizarea, dirijarea şi controlul

activităţilor economice).

Orice economie naţională este structurată pe trei mari sectoare:

1. sectorul primar (agricultura şi silvicultura);

2. sectorul secundar (industria şi construcţiile);

3. sectorul terţiar (al serviciilor).

Din punctul de vedere al organizării activităţilor economice, economia naţională se

poate structura pe trei nivele:

1. microeconomic (nivelul agenţilor economici);

2. mezoeconomic (nivelul ramurilor economice şi al unităţilor teritoriale);

3. macroeconomic (ansamblul activităţilor economice dintr-o ţară).

În cadrul activităţilor economice între indivizi au loc relaţii economice, care la rândul

lor pot fi clasificate:

a) După obiectul activităţii:

relaţii de producţie;

relaţii de repatiţie;

relaţii de schimb;

relaţii de consum;

relaţii de cercetare ştiinţifică;

relaţii de conducere;

b) După subiectul activităţii economice:

relaţii între agenţii economici particulari;

relaţii între agenţii economici publici;

relaţii mixte (între agenţii economici publici şi privaţi);

c) După sfera geografică a activităţilor economice:

relaţii interne ( între agenţii economici ai aceleiaşi ţări);

relaţii externe (între agenţi economici din ţări diferite);

d) După apartenenţa sectorială a activităţilor economice desfăşurate:

relaţii intersectoriale (desfăşurate între indivizi antrenaţi în activităţi aparţinând

unor sectoare diferite ale economiei naţionale);

relaţii interramuri (desfăşurate între indivizi antrenaţi în activităţi aparţinând

unor ramuri diferite ale aceluiaşi sector economic);

relaţii intraramuri (desfăşurate între indivizi antrenaţi în activităţi aparţinând

aceleiaşi ramuri ale economiei naţionale).

4

În concluzie, economia naţională reprezintă sistemul de bază de organizare şi

desfăşurare a relaţiilor şi activităţilor economice în scopul satisfacerii nevoilor şi intereselor

economice.

3. Sistemul ştiinţelor economice. Economia politică - obiectul de studiu, trăsăturile şi

funcţiile principale ale acesteia

Pentru a se orienta în cadrul activităţilor economice din ce în ce mai complexe,

oamenii au simţit nevoia desprinderii unor reguli şi legităţi. ştiinţa care se ocupă cu studiul

acestor legi şi legităţi este ştiinţa economică sau economia politică.

Ca orice ştiinţă, economia politică are obiect de cercetare propriu, limbaj specific,

metode şi instrumente de cercetare proprii. Apariţia sa (secolul al XVIII-lea) este atribuită

şcolii clasice engleze, ai cărei reprezentanţi sunt Adam Smith ( autorul lucrării “Avuţia

naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” – 1776) şi David Ricardo (“Despre

principiile economiei politice şi impunerii” – 1817). Meritul acestei şcoli a fost acela de a fi

trecut de la descrierea faptelor economice la analiza lor şi de a fi definit conceptul de proces

de producţie.

A urmat rândul şcolii neoclasice de a-şi aduce contribuţia la dezvoltarea ştiinţei

economice, un secol mai târziu. Principalii săi exponenţi, Stanley Jevons (“Teoria economiei

politice” – 1871), Carl Menger (“Fundamentele economiei politice” – 1871) şi Leon Walras

(“Elemente de economie politică pură” – 1874) au fundamentat concepte precum formarea

preţurilor pe piaţa cu concurenţă liberă şi calculul utilităţii marginale).

Secolul XX este secolul înaintării exponenţiale în ceea ce priveşte cunoaşterea

ştiinţifică a vieţii economice şi dezvoltarea economiei politice ca ştiinţă. Contribuţii majore au

fost cele ale economistului englez John Maynard Keynes (“Teoria generală a mâinii de lucru,

dobânzii şi a banilor” – 1936), susţinătorul intervenţiei statului în economie pentru asigurarea

echilibrului vieţii economice a unui stat, ale reprezentanţilor curentului neokeynesist (Paul

Samuelson, E Domar, A Hansen), susţinătorii teoriei asigurării echilibrului dinamic pe baza

modelelor economico-matematice, ale neoliberalilor (L. Erhard) şi ale reprezentanţilor

radicalismului (John Galbraith).

Nu trebuie neglijată, în cadrul procesului de cunoaştere a vieţii economice, teoria

economică a lui Karl Marx (“Capitalul”- 1867) care îl plasează, prin conţinut, între şcoala

clasică şi cea neoclasică.

5

Contribuţii la procesul de cunoaştere ştiinţifică a vieţii economice şi dezvoltarea

economiei politice au adus şi economiştii români care au activat începând cu sfârşitul

secolului al XIX-lea (D.P. Marţian, A.D. Xenopol, M. Kogălniceanu) sau oamenii politici

care şi-au desfăşurat activitatea în perioada interbelică (V. Madgearu, V. Brătianu, şt. Zeletin,

M. Manoilescu).

Obiectul de studiu al economiei politice este reprezentat de ansamblul activităţilor,

relaţiilor economice şi al legităţilor acestora, urmărindu-se satisfacerea nevoilor crescânde ale

omenirii, în condiţiile unor resurse limitate.

Ca principale trăsături ale ştiinţei economice desprindem:

- economia politică este o ştiinţă socială, care studiază procese şi fenomene cu caracter dublu,

atât obiectiv cât şi subiectiv, întrucât activităţile şi relaţiile studiate se desfăşoară între

oameni;

- este o ştiinţă teoretică întrucât cunoaşterea realităţilor economice se face prin abstractizări şi

nu prin metode experimentale;

- are un caracter naţional întrucât interesele economice ale indivizilor se structurează şi

satisfac la nivelul economiei naţionale.

Principalele funcţii ale economiei politice:

1. Funcţia cognitivă - constă în elaborarea de noi categorii, legi, principii şi teorii

plecând de la realităţile vieţii economice;

2. Funcţia instructiv-educativă - prevede formarea unui orizont economic

cetăţenilor unei ţări, în scopul orientării acestora către activităţile cele mai

eficiente, care să susţină interesele economice ale ţării lor;

3. Funcţia normativă - se realizează prin fundamentarea strategiilor politice şi

economice ale agenţilor economici şi implicit ale ţărilor din care aceştia fac

parte.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Care sunt cacateristicile sistemului de nevoi?

2) Stabiliţi care sunt corelaţiile între populaţie, trebuinţe, resurse şi activităţile

economice pentru a evidenţia faptul că nevoile oamenilor reprezintă scopul

activităţilor economice.

3) Explicaţia sensul în care activitatea economică este modul fundamental prin care se

manifestă societatea.

6

4) Explicaţi în ce constă însemnătatea studierii ştiinţei economice.

TEMA II. PROPRIETATEA, MUNCA ŞI REPARTIŢIA

Cuvinte cheie: proprietate publică, proprietate privată, factori de producţie

1. Conţinutul şi formele proprietăţii

În sens economic, proprietatea se referă la relaţiile care se stabilesc între indivizi în

legătură cu însuşirea bunurilor economice. Elementele caracteristice conceptului de

proprietate sunt obiectul şi subiectul proprietăţii, relaţiile şi tipurile de proprietate.

Obiectul proprietăţii este reprezentat de totalitatea bunurilor economice, privite ca

entităţi identificabile şi măsurabile din punct de vedere economic. Aceste bunuri se pot

clasifica, după cum urmează:

a) După forma existenţială:

bunuri materiale;

servicii;

informaţii;

b) După modul de circulaţie:

bunuri care circulă ca mărfuri;

bunuri care circulă fără a fi mărfuri;

c) După destinaţie:

bunuri pentru consum;

bunuri de producţie;

d) După gradul de prelucrare:

primare (desprinse direct din natură);

intermediare (aflate în diverse stadii de prelucrare);

finale (care nu mai suferă transformări ulterioare).

Subiectul/subiecţii proprietăţii sunt participanţii la viaţa economico-socială, ca persoane

fizice, juridice, sociogrupuri sau organizaţii.

Relaţiile de proprietate sunt acele relaţii care fac parte din cadrul relaţiilor sociale şi capătă

sens economic prin faptul că prin acestea se exercită direct atribuţiile de proprietar, între

subiecţii proprietăţii şi terţi stabilindu-se astfel anumite raporturi:

1. cu privire la aproprierea şi posesiunea bunurilor;

7

2. cu privire la utilizarea bunurilor;

3. cu privire la gospodărirea, administrarea şi gestionarea bunurilor;

4. cu privire la dreptul de dispoziţie;

5. cu privire la culegerea roadelor utilizării obiectului proprietăţii (uzufruct).

Forme de proprietate:

proprietatea privată - ocupă locul central în ţările cu economie de piaţă şi poate

fi de două tipuri: individuală (un singur subiect al proprietăţii) sau asociativă

(subiecţi multipli);

proprietatea publică - prezentă în diferite proporţii şi în anumite sectoare ale

economiei (ramurile strategice);

proprietatea mixtă - derivată din cele două tipuri fundamentale.

Importanţa proprietăţii în cadrul economiei unei ţări rezidă din faptul că, în funcţie de

tipul acesteia, apar deosebiri privind deţinătorii celor trei factori de producţie, respectiv ai

forţei de muncă, pământului şi capitalului sub formă de mijloace de producţie şi este implicit

afectat modul în care rezultatele utilizării acestor factori vor fi repartizate către aceştia.

2. Conţinutul şi trăsăturile muncii. Relaţia proprietate-muncă. Criterii de

repartiţie în economia contemporană

Munca reprezintă activitatea fizică sau intelectuală prin care oamenii obţin bunuri

necesare satisfacerii trebuinţelor lor, utilizând unelte şi instrumente (mijloace de muncă) şi

valorificându-şi aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa de care dispun.

Munca îl defineşte pe om ca specie aparte în cadrul regnului animal, datorită faptului

că aceasta reprezintă o acţiune tipic umană, o activitate creatoare, depusă în urma prefigurării

în conştiinţă a scopului şi rezultatelor sale.

Motivaţia muncii este complexă, ea fiind mai întâi o necesitate şi apoi o sursă a

conştiinţei de sine, de mulţumire, inspiraţie intelectuală şi un mijloc de afirmare a individului

în cadrul societăţii.

După perioada post-belică, sub influenţa determinantă a progresului ştiinţifico-tehnic

munca a căpătat noi trăsături:

- s-a modificat raportul dintre consumul de energie fizică şi cel de energie intelectuală în

favoarea celei din urmă;

- a crescut gradul de complexitate a muncii, fapt ce implică folosirea forţei de muncă cu

pregătire profesională superioară;

8

- s-a urmărit îmbinarea specializării muncii cu asigurarea unui larg orizont ştiinţifico-tehnic,

pe fondul accentuării diviziunii muncii;

- a crescut eficienţa muncii, cel mai relevant exemplu în sprijinul acestei afirmaţii fiind

creşterea productivităţii muncii.

Datorită progresului ştiinţifico-tehnic înregistrat în secolul şi modificărilor structurale

înregistrate la nivelul economiei şi a societăţii, s-au creat condiţii pentru restructurarea

raportului dintre proprietate şi muncă, după cum urmează:

a) s-a constatat o tendinţă de difuzare a obiectului proprietăţii ca urmare a necesităţii

de combatere a monopolurilor şi datorită creşterii posibilităţilor de economisire şi de investire

ale populaţiei;

b) asistăm la accentuarea pluralismului formelor de proprietate, ca urmare a

diversificării tipurilor de subiecţi ai proprietăţii şi mixării acestora;

c) s-a accentuat unitatea de interese între proprietari şi salariaţi, fiecare urmărind

gestionarea cât mai raţională şi eficientă a obiectului proprietăţii;

d) s-a modificat raportul dintre veniturile obţinute pe baza muncii şi cele obţinute pe

baza proprietăţii, în favoarea celor dintâi.

Dispunând de obiectele proprietăţii şi folosind resursele de muncă ale fiecărei ţări se

obţine în final venitul nou creat, de modul său de repartizare depinzând creşterea economică şi

bunăstarea statului respectiv.

ştiinţa economică se ocupă de fundamentarea veniturilor şi împărţirea acestora în

cadrul teoriei repartiţiei.

De-a lungul timpului, în practică, au existat mai multe moduri de împărţire a acestui

venit. Până după cel de Al Doilea Război Mondial, principalul criteriu de repartiţie a venitului

era cel după volumul factorilor de producţie folosiţi (respectiv munca, natura şi capitalul). Cu

alte cuvinte, cu cât se muncea mai mult timp sau se avansa mai mult capital cu atât rezultatul

de care trebuia să se bucure beneficiarul factorului de producţie era mai mare. După al Doilea

Război Mondial, această bază economico-socială a împărţirii venitului creat după volumul

celor trei factori de producţie a dispărut. Astăzi se ţine cont în principal de eficienţa cu care

sunt folosiţi factorii de producţie în cadrul activităţilor economice. Ca urmare, ţările

dezvoltate din punct de vedere economic utilizează drept criteriu fundamental în împărţirea

veniturilor repartiţia după rezultate. Totodată, un rol important în repartizarea rezultatelor îl

joacă grupurile sociale participante la viaţa economică (acţionariatul, patronatele, salariaţii) şi

statul democrat, prin intermediul politicilor sale de distribuire şi redistribuire a veniturilor.

9

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Caracterizaţi proprietatea mixtă;

2) Caracterizaţi situaţia formelor de proprietate specifică lumii de azi;

3) Explicaţi sensul în care proprietatea privată determină creşterea eficienţei şi afirmarea

agenţilor economici competenţi;

4) Cu referire la concurenţa dintre formele de proprietate, precizaţi care sunt efectele sale şi

cine este beneficiarul acestor efecte.

TEMA III. ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI LEGITĂŢILE EI. ROLUL STATULUI

ÎN CADRUL ACESTEIA

Cuvinte cheie: economie de piaţă, cerere, ofertă, conurenţă, buget

1. Economia de piaţă, definiţie, trăsături, tipuri şi legităţile sale obiective

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţilor

economice în cadrul unui sistem concurenţial protejat, în care raportul cerere/ofertă manifestat

pe piaţă determină, prin intermediul preţurilor:

- principiile prioritare privind producerea bunurilor şi serviciilor (arată cât, ce şi cum să se

producă);

- metodele de organizare şi combinare a factorilor de producţie;

- regulile de conduită ale categoriilor de persoane care au acces la aceste bunuri şi servicii.

Elementele specifice economiei de piaţă sunt:

piaţa – subsistem important, cu structură proprie, natură specifică şi funcţii

specifice de reglare şi autoreglare;

participanţii la economia de piaţă - elementele purtătoare ale relaţiilor de piaţă,

ca producători de mărfuri;

relaţiile economice de piaţă - prin care se asigură satisfacerea intereselor

specifice ale participanţilor la economia de piaţă;

mecanismul funcţional al economiei de piaţă - care pune în mişcare totalitatea

factorilor implicaţi în funcţionarea ei;

pârghiile economico-financiare ale mecanismului economiei de piaţă

(impozite, taxe, preţuri, profituri, credite);

10

reglementările juridice, cadrul organizatoric şi instituţional al economiei de

piaţă.

Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt:

1. Economia de piaţă are la bază producţia şi circulaţia mărfurilor;

2. Este bazată pe pluralismul formelor de proprietate;

3. Este caracterizată de intervenţia indirectă a statului, prin pârghii de

natură exclusiv economico-financiară;

4. Este economia în care este asigurat rolul reglator al pieţei în cadrul

sistemului reproducţiei sociale;

5. Este o economie a competiţiei şi a concurenţei;

6. Asigură echilibrul dintre producţie şi consum, eliminând monopolul

producătorului aspura consumatorului;

7. Presupune deschiderea largă a economiei naţionale şi a pieţei interne a

unei ţări către exterior.

Deşi există o diversitate de opinii privind tipurile economiei de piaţă, realitatea

economică a demonstrat existenţa a doar două tipuri consacrate de economie de piaţă:

economia de piaţă a ţărilor dezvoltate din punct de vedere

economic;

economia de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare.

Există patru legi obiective care guvernează economia de piaţă:

I. Legea cererii şi a ofertei – prin acţiunea ei în cadrul unei economii se stabilesc care sunt

bunurile şi serviciile care satisfac cel mai eficient nevoile existente în acea economie la un

moment dat. Raportul cerere / ofertă asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor,

indiferent de natura acestora. Legea cererii şi a ofertei stipulează corespondenţa dintre:

- mărimea cererii şi mărimea ofertei;

- structura cererii şi structura ofertei;

- calitatea cererii şi calitatea ofertei.

Esenţa ei constă în unitatea dintre cerere şi ofertă, în scopul asigurării echilibrului

dinamic în ansamblul economiei naţionale.

II. Legea valorii şi preţului - arată că în cadrul unei economii de piaţă schimburile de mărfuri,

circulaţia monetară, preţurile, veniturile, reproducţia trebuie analizate prin prisma valorii.

Conform acestei legi, în cadrul economiei de piaţă:

- producţia şi circulaţia mărfurilor trebuie să aibă la bază atât consumul de factori de producţie

cât şi utilitatea mărfii;

11

- fluctuaţia preţurilor (liberalizarea) trebuie să se facă numai în funcţie de valoarea factorilor,

de utilitatea produselor şi de raportul cerere / oferetă;

- manifestarea liberă şi relativ echivalentă a schimbului de mărfuri trebuie să devină

barometrul funcţionării mecanismului economiei de piaţă.

III. Legea circulaţiei băneşti – se regăseşte în principiile care stau la baza economiei de piaţă,

anume:

- comensurarea valoric-bănească a produselor, serviciilor şi activităţilor economice;

- intermedierea schimbului de activităţi;

- asigurarea mobilităţii şi flexibilităţii fluxurilor băneşti, raţionalizarea şi echilibrarea lor.

Acţiunea acestei legi reflectă dependenţa masei monetare de suma preţurilor

mărfurilor şi de volumul plăţilor la scadenţă, practic ea determinând cantitatea de bani

necesară la un moment dat pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor pe piaţă. Alături de aceste

probleme, legea circulaţiei băneşti face referiri şi la domenii colaterale intermedierii

schimbului de mărfuri, cum ar fi creditul, finanţele şi politicile corespunzătoare acestora.

IV. Legea concurenţei – este cea care joacă rol de forţă propulsoare şi de dinamizare a

activităţilor întreprinse de agenţii economici.

Esenţa ei constă în stabilirea acelor relaţii dintre agenţii economici care să îi determine

să se preocupe continuu de perfecţionarea activităţilor economice desfăşurate, de promovarea

acelor tehnologii şi produse care să le asigure o poziţie superioară faţă de ceilalţi competitori,

participanţi la viaţa economică. Această lege exprimă deci atât relaţiile dintre producători

precum şi pe cele dintre producători şi consumatori, în vederea asigurării unor condiţii tot mai

favorabile pentru producerea şi desfacerea mărfurilor.

2. Bugetul de stat. Rolul său complex în mecanismul de funcţionare a economiei de

piaţă

Bugetul de stat al unei ţări reprezintă instrumentul de realizare a politicilor monetare şi

financiare ale statului respectiv. Acesta se prezintă sub forma unei balanţe cu două mari

capitole: veniturile şi cheltuielile. De regulă acesta se stabileşte anticipat pe un an, identic sau

nu cu anul calendaristic.

a) Veniturile - reprezintă încasările băneşti ale statului, se constituie conform Legii

Finanţelor Publice şi pot fi împărţite pe două categorii:

12

1. venituri curente, care la rândul lor se subîmpart în: fiscale (impozite directe şi

indirecte) şi nefiscale (diverse vărsăminte din profitul net al regiilor autonome sau

instituţiilor publice;

2. venituri din operaţiuni de capital, care sunt cele ce rezultă din valorificarea unor

bunuri ale instituţiilor publice sau a stocurilor rezervelor de stat.

b) Cheltuielile – se grupează după mai multe criterii, în funcţie de care se înscriu în Legea

Bugetului şi trebuie aprobate anual de Parlament:

1. ordinare şi extraordinare;

2. curente (plăţi pentru cheltuieli materiale, salarii, pensii, etc.);

3. de capital (pentru achiziţionarea de către instituţiile publice a unor bunuri de tipul

imobilizărilor).

În strucutra sa bugetul este o previziune, deoarece ia în calcul venituri şi cheltuieli ale unei

perioade viitoare. Pe măsură ce acesta se execută, veniturile şi cheltuielile pot fi egalate sau

depăşite în plus sau în minus, în funcţie de raportul care se stabileşte între venituri şi cheltuieli

putând deosebi, în aceste cazuri, bugete echilibrate (veniturile egalează cheltuielile),

excedentare (veniturile sunt mai mari decât cheltuielile efectuate în timpul anului), sau

deficitare (cheltuielile depăşesc veniturile încasate).

Un buget echilibrat este semnul funcţionării normale a economiei şi a bunei gestionări a

patrimoniului acesteia. Un buget excedentar arată faptul că nu au fost folosite anumite resurse

financiare ale perioadei, iar ub buget deficitar obligă statul la acţiuni menite să acopere

deficitul bugetar, acţiuni de tipul împrumuturilor interne şi externe, emisiuni de monedă fără

acoperire în bunuri, cu efecte diferite asupra economiei, pe termen scurt sau pe termen lung.

Teste de evaluarea a cunoştinţelor:

1) Precizaţi condiţiile în care libera iniţiativă se dezvoltă cel mai mult, respectiv este îngrădită

sau eliminată;

2) Precizaţi în ce mod se manifestă, în condiţiile economiei de piaţă, viabilitatea formelor de

proprietate;

3) Care sunt diferenţele esenţiale dintre economia centralizată şi economia de piaţă?

4) Ce modalităţi de echilibrarea a bugetului deficitar cunoaşteţi?

TEMA IV. SISTEMUL RESURSELOR ECONOMICE. MARFA – REZULTAT AL

VALORIFICĂRII RESURSELOR

13

Cuvinte cheie: resurse umane, resurse naturale, resurse informaţionale, marfa

1. Sistemul resurselor economice

Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor materiale şi umane cunoscute,

determinate, aflate în rezervă şi susceptibile de a fi valorificate prin producerea de bunuri şi

servicii. Satisfacerea nevoilor indivizilor este condiţionată de existenţa resurselor, în funcţie

de cantitatea, calitatea şi diversitatea lor putându-se stabili configuraţia unei economii

naţionale.

Clasificarea resurselor economice:

1. Resurse primare - pot fi de două tipuri: resurse materiale (hidrocarburi, minerale,

fondul funciar, fondul forestier, etc.) şi resurse umane (potenţialul demografic al unei

ţări);

2. Resurse derivate – create pe baza celor primare, care la rândul lor sunt de două tipuri:

ecipamente tehnice, maşini, utilaje şi de tipul cunoştinţelor ştiinţifice;

3. Resurse intermediare – apărute mai târziu în cadrul mecanismului economic, acestea

fiind reprezentate de mijloacele băneşti.

Principalele trăsături ale resurselor economice din societatea modernă:

- resursele au caracter limitat comparativ cu nevoile;

- s-a produs o creştere a volumului resurselor exploatate, datorită progresului ştiinţifico-tehnic

şi dinamizării activităţilor economice;

- în paralel a a vut loc şi o diversificare a lor;

- faptul că e din ce în ce mai dificil să găsim resurse în cantităţile şi de calităţile necesare a

dus la apariţia interesului de a le utiliza cât mai eficient;

- se constată răspândirea disproporţionată a resurselor economice pe glob.

Deoarece nu este posibilă derularea unei activităţi economice care să se poată dispensa

de contribuţia omului, întrucât el este cel ce concepe şi controlează activităţile, putem spune

că între resursele economice ale unei ţări, cele umane deţin întâietate.

Resursele umane reprezintă acea parte a populaţiei care cuprinde persoanele apte de

muncă şi disponibile de a se angaja în diverse activităţi economice. Deşi dimensiuni precise

ale resurselor umane de care dispune un stat nu se pot stabili, se pot face totuşi unele proiecţii

cantitative (prin calculul unor indicatori de tipul mărimii populaţiei, soldului migrator,

speranţa de viaţă, piramida vârstelor, etc.) şi calitative (stocul de învăţământ, care arată

14

structura pregătirii profesionale şi nivelul de competitivitate a forţei de muncă). Volumul şi

calitatea forţei de muncă a unei ţări constituie atât cauza cât şi rezultatul dezvoltării

economice a ţării respective, de aceea se poate afirma că investiţia în om este una dintre cele

mai importante investiţii pe care o ţară o poate realiza.

Pe lângă resursele umane, activităţile economice au la bază utilizarea resurselor

naturale (terenuri agricole, păduri, potenţial hidrografic, stoc cinegetic, piscicol, etc.).

Derularea unor activităţi este efectiv condiţionată de existenţa resurselor naturale

specifice (cum este cazul agriculturii, de exemplu). De-a lungul timpului, ţările care nu

beneficiau de anumite resurse procedau la acapararea lor de la ţările care dispuneau de

acestea. Astăzi, ţările care nu dispun de capitalul tehnic sau financiar necesar exploatării

propriilor resurse naturale permit accesul străinilor la acestea, în scopul gestionării lor cât mai

eficiente.

Clasificarea resurselor naturale:

a) După modul de existenţă:

resurse materiale (flora, fauna, solul, etc.);

resurse energetice (zăcăminte, energia solară, eoliană, căderea apelor,etc.);

b) După posibilitatea reproducerii lor:

resurse naturale regenerabile;

resurse naturale neregenerabile;

c) După posibilitatea recuperării lor:

resurse recuperabile;

resurse parţial recuperabile;

resurse nerecuperabile.

d) După destinaţie:

resurse pentru consum (mijloace de subzistenţă);

resurse pentru activităţi economice.

Aspectul cel mai important privind resursele naturale este cel referitor la modul în care

acestea sunt privite de către oameni, în sensul că aceştia trebuie să-şi dea seama că resursele

nu sunt infinite, că trebuie ferite de degradare şi, mai ales, trebuie exploatate eficient şi în

anumite limite.

Informaţia a dobândit un rol major între factorii care contribuie la buna desfăşurare a

activităţilor economice mai ales astăzi, când se desfăşoară o multitudine de activităţi din ce în

ce mai complexe, care necesită tehnologii performante şi personal bine pregătit. Schimbările

15

rapide din lumea contemporană au demonstrat importanţa asigurării unor fulxuri

informaţionale, condiţionate de următoarele elemente:

- existenţa unor surse de informaţii;

- existenţa unor căi de transmitere corectă a informaţiilor, astfel încât să nu fie afectată

exactitatea acestora, iar viteza de transmitere să asigure ajungerea la consumatorul de

informaţie în timp util;

- asigurarea unor posibilităţi de stocare a informaţiilor şi a unui mod controlat de acces la

acestea.

Pentru ca toate aceste condiţii să poată fi îndeplinite, un rol deosebit îi revine cercetării

ştiinţifice fundamentale şi aplicative, fapt care reclamă implicarea activă a statului în

finanţarea susţinută a activităţilor de cercetare din cadrul economiei naţionale, aşa cum se

întâmplă în economiile de piaţă ale ţărilor dezvoltate.

2. Producţia de mărfuri – sistem de valorificare a resurselor economice

Toate resursele economice n-ar avea nici o însemnătate dacă n-ar fi folosite la

obţinerea de bunuri sau servicii pentru satisfacerea trebuinţelor.

În zorii umanităţii, aceste bunuri erau limitate ca număr, fiind de regulă atrase direct

din natură şi consumate ca atare, fără a fi prelucrate. În condiţiile în care oamenii au început

să obţină surplusuri de produse diferite a apărut trocul (schimbul în natură) şi implicit

economia naturală şi o formă primară de diviziune a muncii.

Din momentul în care producţia unui anumit sistem social este destinată în principal

schimbului, putem vorbi de existenţa unei economii de schimb sau de tip marfar.

Un bun sau serviciu este considerat a fi o marfă dacă acesta nu este destinat

consumului celui care îl produce (nu satisface o nevoie individuală a producătorului) şi dacă

este însuşit de către cel care îl va consuma contra unui echivalent (alt bun /serviciu sau bani).

Apariţia mărfii şi mai ales a producţiei de mărfuri a reprezentat o puternică schimbare în

evoluţia societăţii omeneşti, în sensul că a dinamizat activităţile economice, a insuflat interes

pentru inovaţie şi a schimbat statutul omului în cadrul vieţii sociale (din consumator s-a

transformat în producător).

În prezent, majoritatea bunurilor şi serviciilor dintr-o economie se află sub formă de

mărfuri, clasificate după cum urmează:

mărfuri corporale de consum personal curent (alimente, îmbrăcăminte, medicamente);

16

mărfuri corporale de consum îndelungat (locuinţe, autoturisme, obiecte de uz casnic cu

durată lungă de folosire);

mărfuri incorporale de consum personal (servicii adresate persoanelor private);

mărfuri incorporale de consum social (instrucţie publică, salubritate, iluminat public);

mărfuri capital (clădiri, utilaje);

mărfuri resurse naturale (terenuri, bogăţii ale solului / subsolului);

marfa forţă de muncă;

mărfuri corporale / incorporale, produse ale cercetării ştiinţifice (cărţi, brevete, licenţe,

programe pentru calculator);

mărfuri de tip servicii manageriale sau de marketing;

marfa bani.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Grupaţi resursele enumerate: resurse biologice, apă, minereuri, materii prime, energetice,

pământ, combustibili fosili, aer, în categoriile:

a) resurse regenerabile; b) resurse neregenerabile; c) resuse recuperabile; d) resurse parţial

recuperabile; e) resurse nerecuperabile;

2) De ce este informaţia o marfă specială?

3) Explicaţi sensul în care caracterul limitat al resurselor constituie o problemă principală a

omenirii.

4) Care sunt caracteristicile mărfii “bani”?

TEMA V. PIAŢA PRODUSELOR. PIAŢA SERVICIILOR. SISTEMELE DE

PREŢURI ŞI TARIFE

Cuvinte cheie: bunuri, servicii, cerere, ofertă, piaţă, preţ, tarif

1. Piaţa produselor şi piaţa serviciilor – concepte şi trăsături

Omul este mai întâi de toate, consumator de bunuri şi servicii, în scopul satisfacerii

nevoilor sale, apoi producător de mărfuri destinate satisfacerii nevoilor altor consumatori.

Pentru ca aceste roluri ale individului să poată fi îndeplinite trebuie să aibă loc schimbul de

mărfuri, adică trecerea lor de la producător la consumator, schimb ce are loc la piaţă.

17

În sens restrâns piaţa desemnează locul, mai mult sau mai puţin organizat, unde se

vând şi se cumpără mărfuri.

În sens ştiinţific, piaţa desemnează relaţiile economice dintre oameni, desfăşurate într-

un anumit spaţiu economic în cadrul căruia se confruntă cererea cu oferta şi se derulează

activităţi de vânzare-cumpărare. Totodată, piaţa reprezintă elementul central al economiei de

piaţă, de unde vin şi pleacă informaţiile economice care stau la baza luării deciziilor de către

agenţii economici.

Funcţiile pieţei produselor / serviciilor:

1. Realizează contactul permanent dintre producător şi consumator;

2. Stă la baza autoreglării activităţii economice realizându-se alinierea producţiei la

mobilitatea cererii prin intermediul pârghiilor economico-financiare;

3. Asigură echilibrul pe termen lung între cerere şi ofertă şi între producţie şi consum,

satisfăcându-se nevoile indivizilor prin utilizarea eficientă a resurselor disponibile.

Activitatea principală care are loc în cadrul pieţelor este cea de schimb, reprezentată prin

procesul de comercializare. La prima vedere comerţul pare să constituie o activitate

nonproductivă deoarece în cadrul său nu se mai transformă bunurile materiale, aşa cum se

întâmplă în procesul productiv. În schimb, comerţul produce o gamă largă de utilităţi

economice precum transportul, stocarea, pregătirea mărfurilor pentru vânzare, la care se

adaugă şi conţinutul complex al acestuia: arta de a negocia şi de a convinge.

În sens larg, obiectul comerţului se referă la activitatea de punere a produselor / serviciilor

la dispoziţia consumatorilor, în urma cercetării pieţei şi dimensionării nevoilor reale şi

potenţiale ale acestora.

Făcând o comparaţie între bunuri şi servicii desprindem o serie de caracteristici comune

dar şi anumite deosebiri:

BUNURI MATERIALE SERVICII

ambele rezultă după ce munca omenească a fost cheltuită;

satisfac fie nevoi de producţie fie nevoi personale;

sunt elemente individualizate,

concrete, cu existenţă materială;

sunt greu de identificat şi perceput;

18

vânzarea/cumpărarea şi consumul pot

fi efectuate ulterior producerii lor;

producţia şi consumul lor au loc

concomitent;

Totodată, evoluţia serviciilor, mai ales în ţările dezvoltate, a avut la bază creşterea

productivităţii muncii în principalele ramuri ale economiei (agricultură şi industrie), care a

impus disponibilizarea unui volum considerabil de forţă de muncă.

În esenţă, serviciile au rolul de a asigura indivizilor satisfacerea superioară a unor

nevoi materiale sau spirituale, rezultând un număr mare de activităţi care au loc în acest

sector.

Categorii de servicii:

a) În funcţie de destinaţia acestora deosebim:

servicii pentru producţie (reparaţii, asistenţă tehnică, consulting, transport de mărfuri);

servicii pentru consum (sănătate, turistice, culturale);

b) În funcţie de intensitatea utilizării serviciilor:

frecvente;

periodice;

ocazionale;

c) După structura cererii de servicii se pot face subclasificări pentru fiecare tip de serviciu

apelat:

De exemplu, în cadrul serviciilor de transport, subclasificarea se face :

1. după obiectul transportului:

transport de mărfuri;

transport de persoane;

2. după aria geografică:

transport intern;

transport extern;

3. după calea de transport:

transport aerian;

transport maritim;

transport rutier, feroviar.

În urma confruntării directe a cererii şi ofertei, pe piaţa produselor se stabileşte preţul

acestora, iar pe piaţa serviciilor tarifele.

19

Preţul este un element complex al mecanismului economiei de piaţă, prin intermediul

căruia se face măsurarea în expresie monetară a valorii mărfurilor, valoare care are la bază fie

munca încorporată în marfă fie utilitatea mărfii respective.

Preţul reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la

cumpărătorul acestuia, determinată la piaţă, pe baza înţelegerii cumpărătorilor cu vânzătorii

(ca purtători ai cererii şi ofertei). Preţul este considerat o variabilă independentă, creşterea sau

scăderea lui determinând modificarea cererii şi ofertei în sens invers una faţă de cealaltă.

Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea care se poate vinde dintr-un bun economic

este cea mai mare, când cererea şi oferta acestuia se egalizează, la nivelul celui mai mare

volum de vânzări şi cumpărări pe piaţă.

Tarifele reprezintă preţurile serviciilor prestate de diferite unităţi specializate, între preţuri

şi tarife neexistând diferenţe din punct de vedere economic. Acestea au în general caracterul

serviciilor pentru care sunt percepute, adică au conţinutul unor preţuri cu ridicata pentru

serviciile executate firmelor şi caracterul unor preţuri cu amănuntul în cazul în care sunt

prestate populaţiei. Comparativ cu preţurile însă, tarifele au unele particularităţi:

- structura lor este mai simplă întrucât nu cuprind cheltuieli de desfacere şi nici adaosuri

comerciale;

- la calculul lor se ţine cont de valoarea lucrărilor şi a pieselor, exclusiv a celor aduse de

clienţi;

- la stabilirea lor se ia în consideraţie corelarea cu tarifele altor servicii asemănătoare precum

şi reflectarea în tarife a calităţii lucrărilor, nivelul de execuţie, complexitatea lor, efectuarea în

diverse regimuri;

- unele categorii de tarife sunt practicate în corespondenţă cu cele din restul statelor lumii.

2. Bursele de mărfuri şi rolul lor

Bursa este o instituţie organizată şi supravegheată de stat, în cadrul căreia se

realizează schimburi de mărfuri (denumite tranzacţii) sau valori, fără obligativitatea

prezentării, predării şi plăţii concomitente a obiectului tranzacţiei

Bursa de mărfuri este piaţa unde se tranzacţionează mărfuri fungibile, înrudite din

punct de vedere calitativ, substituibile şi perfect conservabile, după o procedură specială, pe

baza unui program prestabilit, într-un loc cunoscut, în prezenţa cumpărătorilor sau a

reprezentanţilor acestora şi sub supravegherea autorităţilor.

Tipurile de mărfuri care se pot vinde la bursa de mărfuri sunt metalele, produsele

agroalimentare, produsele de origine minerală şi petrolifere, produse tropicale.

20

Caracteristic bursei de mărfuri este faptul că la negociere nu este obligatorie

prezentarea produselor, vânzarea făcându-se pe baza unor documente care atestă dreptul de

proprietate al vânzătorului asupra mărfii şi imaginea comercială a acestora. Din acest motiv se

pote spune deci că bursa de mărfuri este o piaţă dematerializată, care asigură confruntarea

directă a cererii cu oferta.

Trăsăturile bursei de mărfuri:

- este o piaţă organizată, tranzacţiile efectuându-se conform unor norme, principii şi reguli

cunoscute anterior de participanţi;

- este o piaţă reprezentativă deoarece în cadrul ei se stabilesc preţuri pentru mărfurile

negociate, care vor reprezenta nivele de referinţă pentru preţurile de pe celelalte pieţe;

- în cadrul ei deosebim două tipuri de pieţe: piaţa spot, a produselor disponibile şi piaţa la

termen, a produselor cu livrare şi/sau plată ulterioară.

Clasificarea burselor de mărfuri:

a) După tipul tranzacţiilor încheiate:

burse generale - în care se tranzacţionează mărfuri eterogene;

burse specializate – pentru tranzacţionarea anumitor tipuri de mărfuri;

b) După forma de organizare:

burse private;

burse de stat;

c) După criteriul de admitere a participanţilor la bursă:

cu participare nelimitată;

cu acces limitat.

Principalele funcţii ale burselor de mărfuri:

1. Asigură o influenţă notabilă asupra comerţului cu produse de bază;

2. Asigură informaţii cu privire la disponibilul de mărfuri şi nivelul cererii la scară

mondială;

3. Realizează stabilizarea preţurilor;

4. Favorizează libera concurenţă, apropiindu-se de cea perfectă;

5. Înlătură o parte din riscurile de producţie şi din cel comercial;

6. Diminuează cheltuielile de transport.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Explicaţi modul în care agenţii economici îşi orientează activitatea în condiţiile în care

cererea pentru un bun economic este a) mai mare decât oferta; b) mai mică decât oferta;

21

2) Explicaţi modul de intervenţie a statului asupra preţului;

3) Explicaţi modul în care agenţii economici îşi vor orienta activitatea în condiţiile în care

preţul unui bun este a) mare şi în creştere; b) mic şi în scădere;

4) Care este tipul de piaţă specific realităţii economice de astăzi?

TEMA VI. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ

Cuvinte cheie: ocupare, şomaj

Piaţa forţei de muncă se defineşte ca ansamblul relaţiilor economice cu privire la

angajarea şi utilizarea forţei de muncă în scopul realizării echilibrului dintre necesităţile de

resurse de muncă ( la angajator) şi posibilităţile pentru acoperirea lor ( ale indivizilor).

Prin intermediul ei se realizează totodată orientarea corectă a utilizării resurselor de

muncă ale unei ţări. Pentru aceasta, pe piaţa forţei de muncă vor trebui să aibă loc adoptarea şi

aplicarea unor măsuri de protecţie a posesorilor acestei mărfi speciale care este forţa de

muncă. Rolul pieţei forţei de muncă este dat de funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte:

1. Asigură echilibrul dintre oferta şi cererea de forţă de muncă;

2. Asigură utilizarea eficientă a forţei de muncă;

3. Stabileşte şi pune în practică un sistem de măsuri de protecţie socială.

Ca principale trăsături ale pieţei forţei de muncă se remarcă:

- este o piaţă care generează influenţe slabe asupra celorlalte pieţe, dar care care este puternic

influenţată din partea lor;

- raportul cerere / ofertă se manifestă specific acestei pieţe, în sensul că tot timpul oferta este

mai mare decât cererea de forţă de muncă;

- intervenţia statului pe această piaţă este continuă şi din ce în ce mai mare, comparativ cu

restul pieţelor.

Cererea de forţă de muncă include acele relaţii prin care se stabileşte volumul forţei

de muncă precum şi structurarea ei pe profesii şi niveluri de calificare, corespunzător

ramurilor economiei naţionale. Cererea de forţă de muncă este în principal influenţată de

volumul producţiei stabilit a se obţine (cu influenţă direct proporţională asupra volumului

forţei de muncă necesar) şi de productivitatea muncii (cu influenţă invers proporţională), între

aceştia existând o relaţie de tipul T â Q/ W unde T reprezintă volumul forţei de muncă

necesare; Q reprezintă volumul producţiei şi W productivitatea muncii.

22

Oferta de forţă de muncă este constitutită din populaţia aptă de muncă la care se

adaugă / scade soldul migrator aferent perioadei respective. Aceasta diferă pe ramuri, în

funcţie de structurile profesionale formate în cadrul procesului de învăţământ.

În cadrul unei economii naţionale se urmăreşte echilibrarea permanentă a raportului

cerere / ofertă de muncă, drept pentru care se acţionează în următoarele direcţii:

- determinarea riguroasă a necesarului de forţă de muncă de către unităţile economice;

- stimularea creării de noi locuri de muncă;

- modelarea directă / remodelarea structurii profesionale a populaţiei prin intermediul

învăţământului;

- crearea unui sistem modern şi eficient de reorientare / recalificare a forţei de muncă din

sectoarele neproductive;

- folosirea relaţiilor internaţionale pentru valorificarea în alte ţări a surplusului de forţă de

muncă.

În momentul în care nu există concordanţă între nivelul cererii de forţă de muncă şi

nivelul ofertei societatea se confruntă cu fenomenul numit şomaj. Acesta este un fenomen

determinat de cauze obiective precum:

1. manifestarea progresului ştiinţifico-tehnic, reflectată prin creşterea productivităţii

muncii;

2. concurenţa din cadrul ramurilor economice care duce la falimentarea agenţilor

economici care nu fac faţă acesteia;

3. dezvoltarea ciclică a economiei de piaţă.

În funcţie de factorul care a influenţat apariţia şomajului se deosebesc următoarele tipuri

de şomaj:

şomaj tehnologic (cauzat de progresul ştiinţifico-tehnic);

şomaj ciclic (cauzat de dezvoltarea ciclică a economiei de piaţă);

şomaj structural (urmarea schmbărilor din cadrul structurii activităţilor

economice);

şomaj fricţional (inregistrat în cazul persoanelor care îşi schimbă locul de

muncă sau se angajează pentru prima dată).

Potrivit legii, în categoria şomerilor sunt incluse persoanele care şi-au pierdut locul de

muncă, cu respectarea următoarelor condiţii;

- să fie înscrise la Oficiul Forţelor de Muncă;

- să nu fi pierdut locul de muncă pentru abateri disciplinare;

- să fie apte de muncă (în vârstă de muncă);

23

- să nu aibă un venit verificabil.

Pentru cunoaşterea nivelului şomajului dintr-o ţară se folosesc 2 indicatori:

- numărul şomerilor înregistraţi la Oficiul Forţelor de Muncă (nivelul absolut);

- rata şomajului calculată ca raport între numărul de şomeri şi populaţia activă a ţării

respective (nivelul relativ).

Chiar dacă şomajul este un fenomen generat de factori cu influenţă pozitivă asupra

dezvoltării şi funcţionării economiei acesta are numeroase consecinţe economico-sociale

nefavorabile, de aceea se urmăreşte reducerea dimensiunii lui până la valoarea ratei naturale

a acestuia (4% din totalul populaţiei active).

Principalele căi de reducere a şomajului:

- racordarea profilului învăţământului la cerinţele economiei naţionale;

- demararea unor lucrări publice, dezvoltarea serviciilor şi atragerea de capital străin pentru

crearea de noi locuri de muncă;

- acordarea de facilităţi agenţilor economici care angajează şomeri;

- desfăşurarea de cursuri de pregătire şi recalificarea a forţei de muncă.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Referitor la cererea de muncă precizaţi ce reprezintă şi cum se exprimă;

2) Explicaţi sensul în care salariul este considerat atât un cost cât şi un venit;

3) Menţionaţi care este tendinţa generală înregistrată de salariu pe termen lung;

4) Precizaţi caracteristicile ofertei pe piaţa muncii.

TEMA VII. PIAŢA CAPITALULUI ŞI DOBÂNDA

Cuvinte cheie: credit, dobândă,titluri financiare, bursă de valori

1. Definiţii, concepte şi trăsături ale pieţei financiare

Piaţa financiară este piaţa pe care se vând/cumpără active financiare (de capital) şi

este cea care guvernează mişcarea fondurilor în economie (fie prin intermediul sistemului

bancar, fie direct între agenţii economici). Indiferent de modul de circulaţie. pe această piaţă

se confruntă oferta cu cererea de fonduri necesare desfăşurării activităţilor economice.

Piaţa financiară are două componente principale:

24

Piaţa bancară - pe care au loc relaţii de credit cu active fără caracter negociabil, pe

termen scurt, mediu sau lung;

Piaţa titlurilor financiare - care la rândul ei are două componente, anume piaţa de

capital (pe care au loc tranzacţii cu titluri financiare pe termen lung)şi piaţa monetară

(pe care se tranzacţionează titluri pe termen scurt).

Pe piaţa financiară au loc relaţii de atragere a fondurilor băneşti şi de plasare a

disponibilităţilor pe termen scurt, mediu şi lung, precum şi relaţii de emisiune, plasare şi

negociere a hârtiilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) fie prin intermediul unor instituţii de

profil (bănci, burse de valori), fie prin mijlocirea unor persoane fizice (brokeri).

Principalele funcţii ale pieţei financiare sunt:

1. Asigurarea finanţării suplimentare a activităţilor economice, faţă de finanţarea proprie;

2. Asigurarea compensării excedentului cu deficitul de lichidităţi bancare.

Creditul exprimă o relaţie bănească ce ia naştere prin acordarea de împrumutri băneşti sau

sub formă de bunuri materiale şi servicii unor persoane fizice sau juridice, împrumuturi care

urmează a se rambursa la o dată numită scadenţă. O relaţie de credit presupune existenţa

următoarelor elemente constitutive:

- un raport juridic contractual, prin care o persoană (numită creditor) pune la dispoziţia unei

alte persoane (numită debitor) o sumă de bani, un bun material sau un serviciu;

- suma (bunul /serviciul) împrumutată se rambursează creditorului de către debitor la o dată

specificată în contract, numită scadenţă;

- pentru primirea şi folosirea împrumutului debitorul plăteşte creditorului un preţ stabilit,

numit dobândă;

- creditul se acordă de cele mai multe ori pe baza unei garanţii din partea debitorului.

Rolul şi importanţa creditului în cadrul economiei sunt puse în evidenţă prin funcţiile sale:

1. În primul rând, acesta îndeplineşte o funcţie distributivă, prin faptul că preia surplusul

de fonduri şi compensează deficitul existent la un moment dat;

2. Este un important factor al creşterii economice datorită obligativităţii folosirii lui

conform destinaţiei stabilite, astfel încât să fie stimulate doar activităţile eficiente;

3. Stimulează desfacerea mărfurilor şi creşterea consumului;

4. Are o importanţă deosebită în cadrul procesului de reglare a masei monetare;

5. Joacă un rol important în promovarea şi desfăşurarea relaţiilor economice

internaţionale.

25

Pentru buna funcţionare a sistemului de credite în cadrul unei economii trebuie să existe

un cadru juridic, organizatoric şi instituţional cu atribuţii bine stabilite precum şi o bună

educaţie economică a populaţiei şi a agenţilor economici din cadrul economiei respective.

Clasificarea creditelor:

a) După forma pe care o îmbracă:

credit bancar (acordat de bănci, pe diverse termene);

credit comercial (acordat de agenţi economici) – care la rândul său poate fi de tip

credit furnizor sau credit client (acordate în general pe termen scurt);

b) După subiectul juridic care angajează creditul:

credit privat;

credit public;

c) După destinaţia creditului:

credit pentru consum (acordat de regulă populaţiei);

credit pentru producţie – la rândul său acesta se împarte în credit de exploatare (pe

termen scurt), credit pentru ameliorări (pe termen mediu) şi credit pentru investiţii (pe

termen lung).

d) După durata acordării:

credit pe termen scurt (acordat pe o perioadă de până la un an);

credit pe termen mediu (cu perioada cuprinsă între 2 şi 7 ani);

credit pe temen lung (a cărui scadenţă depăşeşte 7 ani).

e) După aria geografică de desfăşurare:

credite interne;

credite internaţionale.

Dobânda reprezintă suma ce revine proprietarului unui capital avansat sub formă de

împrumut într-o activitate economică. Pentru creditor aceasta reprezintă un venit, în timp ce

pentru debitor are semnificaţia unui cost al capitalului.

Mărimea dobânzii se exprimă cu ajutorul următorilor indicatori:

a) Masa dobânzii (dobânda simplă sau dobânda totală) - calculată prin aplicarea ratei dobânzii

la suma totală împrumutată D â S * d’ (unde S – suma împrumutată şi d’ – rata dobânzii);

b) Rata dobânzii – este preţul plătit pentru a dispune pe timp de un an de 100 unităţi monetare

şi se calculează cu formula d’ â D * 100 / S (unde S- suma împrumutată şi D dobânda totală);

c) Dobânda compusă - se calculează în cazul în care durata acordării creditului este mai mare

de un an, cu formula Sn â S * (1 + d’)n unde Sn este suma totală ce revine creditorului după

26

anii de folosire a creditului de către debitor, S este suma împrumutată, d’ rata dobânzii şi n

numărul de ani pentru care s-a acordat creditul.

Mărimea dobânzii este aşadar variabilă, în funcţie de anumiţi factori precum:

- productivitatea capitalului (eficienţa activităţii economice pentru care debitorul a

împrumutat suma);

- raportul cerere/ofertă de pe piaţa financiară;

- gradul de acoperire a riscurilor;

- mărimea inflaţiei;

- politicile guvernelor şi conjunctura economică.

Se poate deduce din cele de mai sus faptul că dobânda este un important instrument de

reglare a cererii şi ofertei de capital, rolul său în economie fiind de necontestat în repartizarea

factorilor de producţie către activităţile eficiente, redistribuirea veniturilor, posibilitatea

recuperării cheltuielilor şi obţinerea de profit şi stimularea agenţilor economici în

economisirea unei părţi din veniturile lor.

2. Valorile mobiliare. Bursa de valori

Piaţa capitalului (piaţa titlurilor financiare primară) este cea pe care are loc emisiunea

şi plasarea de valori mobiliare, de tipul acţiunilor, obligaţiunilor şi al titlurilor negociabile.

Acţiunea este hârtia de valoare negociabilă la bursă, care atestă dreptul deţinătorului ei

la capitalul firmei emitente şi pe baza căreia acesta primeşte o parte corespunzătoare din

venitul firmei sub formă de dividende. Acţiunile sunt emise de către societăţile pe acţiuni.

Obligaţiunile sunt titluri de credit care atestă acordarea unui împrumut pe termen lung

şi prin care emitentul îşi ia angajamentul rambursării acestuia la un termen stabilit, precum şi

al plăţii unei dobânzi ferme pe perioada împrumutului. Acestea sunt emise de stat,

administraţiile centrale sau locale şi uneori de instituţii publice sau anumite categorii de agenţi

economici.

Piaţa financiară secundară este de regulă organizată sub forma burselor de valori şi a

pieţelor interdealer (pieţe de negocieri).

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat prin

intermediul căreia se negociază hârtii de valoare sau titluri de credit pe termen lung permiţând

întreprinderilor să-şi procure o parte însemnată a mijloacelor financiare necesare. Aceasta

îndeplineşte în cadrul economiei de piaţă, anumite funcţii:

1. Asigură transformarea rapidă a capitalului real în capital bănesc şi invers;

27

2. Oferă o piaţă pe care se pot transfera capitalui individuale dintr-o întreprindere în alta

şi dintr-o ţară în alta;

3. Constituie adevărate “barometre” ce oferă informaţii din care se pot trage concluzii

referitoare la starea economiei şi a agenţilor economici.

Organizarea burselor trebuie astfel concepută încât să răspundă realizării în cele mai bune

condiţiuni a funcţiilor lor, să asigure siguranţa afacerilor, rigoarea informaţiilor, să prevină

manipulările cotaţiilor şi operaţiunile speculative. Organizarea lor riguroasă apare ca o

necesitate tocmai din aceste responsabilităţi pe care şi le asumă faţă de agenţii economici pe

de o parte, iar pe de alta datorită valorilor deosebit de mari ale tranzacţiilor efectuate pe

această piaţă.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Identificaţi deosebirile existente între acţiuni şi obligaţiuni;

2) Explicaţi ce tendinţă va avea cursul titlurilor pe piaţa financiară secundară dacă rata

dobânzii pe piaţă scade iar veniturile aduse în perioada anterioară de acele titluri au fost

consistente;

3) Explicaţi cum poate acţiona un agent economic pentru obţinerea pachetului de control al

acţiunilor unei întreprinderi;

4) La ce preţ se realizează vânzarea / cumpărarea titlurilor de valoare pe piaţa financiară

primară?

TEMA VIII. PIAŢA MONETAR-VALUTARĂ ŞI INFLAŢIA

Cuvinte cheie: bani, inflaţie, valută

1. Banii - concepte, definiţii, funcţii

Clasicii economiei politice au definit banii ca pe o marfă specială, desprinsă spontan

din lumea celorlalte mărfuri, în procesul complex şi îndelungat al dezvoltării producţiei şi

schimbului de mărfuri, pentru a îndeplini rolul de echivalent general al valorii tuturor

mărfurilor şi de instrument general al schimbului.

În concepţia economiştilor de astăzi banii sunt un instrument economic general

acceptat de măsurare şi de mijlocire a schimburilor, de stingere a datoriilor persoanelor fizice

28

şi juridice, de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta, ei exprimând

dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri, servicii sau alte monede naţionale pe teritoriul ţării

emitente.

Banii trebuie înţeleşi ca fiind unul dintre instrumentele esenţiale de semnalizare a nevoilor

economiei, de manifestare a cererii şi măsurare a performanţelor sau neajunsurilor economice.

Rolul lor în cadrul economiei de piaţă este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite de aceştia:

1. Funcţia de măsură a valorii - prin ea banii servesc la măsurarea cheltuielilor de

producţie, măsurarea rezultatelor, realizarea de calcule economice de stabilire a

costurilor, etc.; ei exprimă valoarea mărfurilor prin intermediul etalonului preţurilor;

2. Funcţia de mijoc de circulaţie – banii servesc procesului de circulaţie a mărfurilor,

mijlocind trecerea de la producător la consumator, prin procesul de vânzare/cumărare;

3. Funcţia de mijloc de plată - banii sunt utilizaţi la achitarea mărfurilor cumpărate, la

plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, în concluzie la stingerea datoriilor faţă de terţi;

4. Funcţia de rezervă a valorii şi mijloc de economisire;

5. Funcţia de mijloc de plată în cadrul relaţiilor economice internaţională - ca bani

universali.

Suma de bani aflată în circulaţie în economie, la un moment dat, şi aparţinând diverşilor

agenţi economici reprezintă masa monetară. În structura ei se includ :

- moneda efectivă - sau numerarul sub formă de monedă divizionară şi bancnote;

- moneda de cont – care reprezintă disponibilul din conturile curente deschise la bănci;

- depunerile la termen – reprezentate de banii din depozitele bancare pe termene medii şi

lungi;

- alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate – cum sunt titlurile financiare

(cambii, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur).

Mărimea masei monetare depinde de anumiţi factori obiectivi cum sunt cantitatea de

bunuri sau servicii supusă vânzării (Q – cu influenţă direct proporţională), nivelul preţurilor

(P – cu influenţă direct proporţională) şi viteza de circulaţie a banilor (V - măsurată ca număr

mediu de operaţiuni de vânzare/cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară într-o

anumită perioadă de timp), relaţia ei de calcul fiind M â (P * Q – V) / V

Complexitatea şi particularităţile vieţii economice fac astfel ca în anumite situaţii sau

perioade, cantitatea de bani pusă în circulaţie să depăşească valoarea reală a bunurilor şi

serviciilor oferite spre vânzare, raportul dintre cele două componente fiind de aşa natură încât

uneori e echilibrat, iar alteori generează unele fenomene nedorite, dintre care cel mai grav este

cel cunoscut sub numele de inflaţie.

29

Inflaţia este un dezechilibru care afectează în proporţie diferită toate economiile

naţionale, ea fiind considerată un dezechilibru de ansamblu, reliefat de următoarele 3 tendinţe:

- dispariţia sau creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea producţiei;

- creşterea preţurilor;

- scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Cauzele ei sunt multiple şi de natură diferită, economiştii apreciind existenţa a două

tipuri principale de inflaţie: monetară, respectiv nemonetară (cel mai frecvent fiind primul

tip).

Cauzele şi complexitatea mecanismului declanşării şi desfăşurării inflaţiei se cer a fi

explicate nu numai prin crearea excesivă de masă monetară ci şi prin nerespectarea unei

corelaţii fundamentale a economiei, aceea dintre ritmul creşterii salariilor şi ritmul creşterii

productivităţii muncii.

Intensitatea şi mărimea inflaţiei se apreciază prin următorii indici:

Indicele preţurilor de consum IPC â P1 * 100 / P0 adică preţurile perioadei curente * 100 /

preţurile perioadei de bază;

Rata inflaţiei Ri â (IPC1 – IPC0) / IPC0

Puterea de cumpărare a populaţiei PCB â M / IPC

Forme ale inflaţiei:

a) În funcţie de mărimea ratei inflaţiei deosebim:

Inflaţe târâtoare (treapta inferioară);

inflaţie galopantă (rata anuală de creştere a preţurilor > 15%);

hiperinflaţie (rata lunară de creştere a preţurilor > 15%);

b) În funcţie de natura cauzelor sale deosebim:

inflaţie prin cerere (cererea creşte rapid în timp ce oferta este constantă);

inflaţie prin monedă;

inflaţie prin costuri (are la bază creşterea costurilor paralel cu devalorizarea monedei

naţionale);

inflaţie structurală (determinată de cadrul legislativ şi social şi capacitatea mare de

negociere a sindicatelor în materie de venituri);

c) După perspectiva procesului de dezvoltare a inflaţiei:

infleţie deschisă (declarată, recunoscută, care se dezvoltă prin ea însăşi);

inflaţie ascunsă (caracterizată prin intervenţii statului de tip monetar, bugetar sau

fiscal).

30

Statul este interesat să urmărească nivelul inflaţiei şi să intervină în scopul temperării lui,

datorită efectelor economice negative ale acesteia, cum sunt:

- afectarea negativă a consumului de resurse;

- subminarea creditului pe termen lung;

- deformarea repartizării veniturilor (dezechilibrarea repartiţiei);

- consecinţe negative în planul relaţiilor economice internaţionale.

2. Conţinutul pieţei valutare

Componentă a pieţei monetare, piaţa valutară există şi funcţionează în strânsă legătură

cu piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi piaţa forţei de muncă. În cadrul ei are loc

comerţul cu valute, exprimat prin operaţiuni de vânzare/cumpărare la vedere sau la termen.

Valuta desemnează acele instrumente utilizate pentru efectuarea de plăţi între ţări, alături de

instrumentele artificiale (de tipul drepturilor speciale de tragere) şi instrumentele de plată de

tipul cecurilor şi al mijloacelor electronice de plată în valută, titlurilor financiare în valută şi

instrumentelor de credit pe termen scurt (cambii bilete la ordin în valută).

În funcţie de regimul valutar care reglementează sfera şi aria de utilizare a monedelor

naţionale ca mijloace de plată internaţionale deosebim următoarele tipuri de monede:

1. monede neconvertibile (sau doar cu convertibilitate internă) – care nu pot fi

preschimbate în alte valute decât în anumite cantităţi şi în condiţii strict reglementate;

2. monede transferabile – ce îmbracă forma disponibilităţilor în cont şi pot fi transferate,

fără a fi convertite, în conturile partenerilor deschise la aceeaşi bancă;

3. monede convertibile – ce pot fi preschimbate liber prin vânzare/cumpărare;

4. monede liber-utilizate (euro, dolar american, lira sterlină, yen);

Convertibilitarea unei monede reprezintă însuşirea legală a acesteia de a fi preschimbată

cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare/cumpărare, pe baza cererii şi ofertei, neexistând

restricţii privitoare la suma preschimbată.

Operaţiile cu valute au la bază diverse motivaţii, ca de pildă:

- economice (procurarea de mijoace de plată internaţionale);

- asigurarea contra riscurilor valutare;

- motivaţii speculative;

- încercarea de echilibrare a pieţei.

Participanţii la piaţa valutară sunt băncile comerciale, bursele de valori, casele de

schimb valutar, vânzarea / cumpărarea având loc la cursul de schimb valutar care constituie

31

raportul valoric dintre două monede naţionale diferite, respectiv preţul unei unităţi monetare a

unei ţări exprimat în moneda naţională a unei alte ţări.

Cursul valutar poate fi oficial, stabilit de autorităţi (respectiv de banca naţională), sau

de piaţă, stabilit în cadrul pieţei valutare pentru monedele convertibile, în funcţie de cererea şi

oferta de valută. Valoarea cursului valutar e influenţată de mai mulţi factori, dintre care cei

mai importanţi sunt factorii externi (situaţia balanţei de plăţi) şi interni (preţuri, inflaţie,

puterea de cumpărare a unei monede naţionale), alături de care mai intervin factorii politici.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Care este obiectul cererii şi a ofertei de pe piaţa monetară şi care sunt agenţii economici

participanţi la aceasta?

2) Menţionaţi factorii care influenţează rata dobânzii;

3) Care sunt categoriile de agenţi economici pentru care inflaţia are consecinţe avantajoase?

4) Ce reprezintă cursul valutar al dolarului de 35000 de lei?

32

TEMA IX. CAPITALUL ÎNTREPRINDERII. COSTUL DE PRODUCŢIE.

EFICIENŢA ECONOMICĂ, PRODUCTIVITATEA, PROFITUL ŞI

RENTABILITATEA

Cuvinte cheie: capital fix, capital circulant, rotaţia capitalului, eficienţă

1. Conceptul de capital. Circuitul şi rotaţia capitalului întreprinderii

Capitalul exprimă acea categorie economică a bunurilor produse şi acumulate de o

persoană sau de o societate, care sunt utilizate prin combinări şi transformări împreună cu

ceilalţi factori de producţie, în scopul obţinerii altor bunuri economice destinate schimbului.

Din punct de vedere juridic, capitalul desemnează acele valori sub formă de bunuri sau bani,

aflate în posesia unei persoane, care prin folosire crează o valoare mai mare. Din punct de

vedere economic, pentru o întreprindere, capitalul reprezintă ansamblul bunurilor produse prin

muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri / servicii destinate vânzării, fiind format din

elemente numite capital tehnic sau mijloace de producţie, cum sunt:

- clădirile (în care se desfăşoară diverse activităţi, precum cele industriale, comerciale, de

cercetare ştiinţifică);

- maşini, utilaje, instalaţii;

- materii prime, materiale, seminţe,etc.;

- combustibili, energie, apă tehnologică;

- brevete, licenţe, etc.

Clasificarea principală a capitalului are drept criteriu modul în care elementele lui

participă la activităţile economice, modul în care se consumă, se înlocuieşte sau se

recuperează, deosebind din acest punct de vedere cele două mari clase ale capitalului:

capitalul fix şi capitalul circulant.

Capitalul fix (clădiri, maşini, utilaje, brevete, licenţe, etc.) are ca principale trăsături

următoarele:

participă la mai multe cicluri de producţie;

este înlocuit după mai mulţi anu de folosire;

se consumă treptat, uzându-se, drept pentru care se amortizează, aceasta însemnând

recuperarea treptată a cheltuielilor cu achiziţionarea sa, exprimate valoric, prin

33

includerea unei părţi din aceste cheltuieli în costul produselor la a căror fabricare

participă.

Principalele forme de uzură a capitalului fix sunt:

- uzura fizică - reprezentată prin deprecierea treptată a caracterisiticilor lui funcţionale

datorită folosirii şi acţiunii agenţilor naturali;

- uzura morală - datorată progresului tehnic şi dezvoltării pieţelor factorilor de producţie care

asigură capitaluri mai ieftine sau superioare din punctul de vedere al performanţelor tehnico-

economice.

Capitalul circulant ( (materii prime, materiale, combustibili, bani, etc.) are următoarele

trăsături:

participă la un singur ciclu de producţie;

se consumă (transformă) integral în cadrul ciclului de producţie, fiind inclus în

rezultatele producţiei.

Din punct de vedere economico-financiar capitalul întreprinderii se studiază sub forma

capitalului permanent aflat la dispoziţia întreprinderii, dat de suma dintre capitalul propriu al

acesteia şi capitalurile împrumutate pe termen lung.

Capitalul propriu este cel format din sursele proprii ale întreprinderii (aporturi de

capital, prelevări din profit, rezerve), iar capitalurile împrumutate sunt reprezentate de sursele

de finanţare străine solicitate de întreprindere pentru desfăşurarea activităţii.

Pentru o întreprindere industrială este deosebit de importantă alegerea metodelor de

fabricaţie, a volumului producţiei sau a tipurilor de producţie. Pentru ca această alegere să fie

cea corectă trebuie ca întreprinderea să analizeze cu atenţie cele trei stadii ale ciclului de

exploatare (sau fabricaţie):

1. Primul stadiu este cel în care, prin intermediul capitalului bănesc deţinut de

întreprindere se achiziţionează capitalul real productiv necesar începerii

procesului de producţie. Cu alte cuvinte, este stadiul în care se transformă capitalul

bănesc în capital real;

2. Al doilea stadiu este reprezentat de procesul productiv, în care are loc combinarea

factorilor de producţie precum şi transformarea capitalului real productiv în

mărfuri (bunuri sau servicii) pentru a fi vândute pe piaţă;

3. În cel de-al treilea stadiu are loc vânzarea mărfurilor şi trecerea capitalului din

forma de marfă în forma de capital bănesc valorificat.

Continuitatea activităţii economice obligă întreprinderea la reluarea neîntreruptă a

circuitului capitalului (a celor trei stadii), proces cunoscut sub numele de rotaţia capitalului.

34

Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet (exprimat în zile) constituie durata

unei rotaţii sau viteza de rotaţie a capitalului.

2. Costul de producţie

Pentru producerea şi desfacerea bunurilor şi serviciilor agenţii economici consumă

factori de producţie (munca, natura şi capitalul) a căror valoarea se regăseşte în preţurile de

vânzare.

Prin cost de producţie se înţelege ansamblul cheltuielilor cu factorii de producţie pe

care agenţii economici le efectuează la producerea şi desfacerea mărfurilor. Fiecare dintre cei

trei factori de producţie se consumă diferit în cadrul procesului de producţie, de aceea este

important a se cunoaşte modul în care aceşti factori sunt exprimaţi fizic sau valoric. Totodată,

cheltuirea (consumul) factorilor de producţie poate fi evidenţiată pe întregul volum al

producţiei obţinute sau doar pe unitate de produs, mărimea acestui consum infuenţând în mod

direct profitul înregistrat de întreprindere, calculat ca diferenţă între veniturile obţinute din

vânzarea producţiei şi cheltuielile ocazionate de obţinerea ei.

Se cunosc următoarele tipuri de costuri de producţie:

I. Costuri globale – privesc întregul volum al producţiei iar în cadrul lor se disting

următoarele grupe de costuri:

costul fix (CF) – dat de totalitatea cheltuielilor care sunt independente de volumul

producţiei obţinute (cum sunt costurile chiriilor, cheltuielile de întreţinere,

administraţie, amortizările capitalurilor);

costul variabil (CV) – constituit din acele cheltuieli care-şi modifică dimensiunile în

funcţie de volumul producţiei (costul materiilor prime, materialelor, combustibililor,

salariile personalului direct productiv);

costul total (CT) este dat de suma celor două tipuri de costuri CT â CF + CV

II Costuri unitare – sunt costurile unităţii de produs, corespunzător celor trei grupe de costuri

din cadrul celor globale:

cost fix unitar (CFu) egal cu raportul dintre CF şi volumul producţiei (Q);

costul variabil unitar (CVu) egal cu raportul dintre CV şi volumul producţiei (Q);

costul total unitar (CTu) egal cu suma celor două costuri unitare CTu â CFu + CVu

III. Costul marginal (Cm) arată cu cât cresc cheltuielile la creşterea producţiei cu o unitate şi

se calculează ca raport între variaţia costurilor totale (dCT) şi variaţia volumului producţiei

35

(dQ). Prin calculul costului marginal se stabileşte varianta optimă a producţiei viitoare (Q

viitoare) astfel încât sporul producţiei să se obţină cu un efort cât mai scăzut.

3. Eficienţa economică, productivitatea, profitul şi rentabilitatea

Din punct de vedere etimologic termenul “eficienţă” provine de la latinescu “efficere”

care înseamnă a atinge scopul dorit. Din punct de vedere economic, definiţia eficienţei este

mai complexă, aceasta referindu-se la ansamblul relaţiilor de interdependenţă între intrările de

resurse şi rezultatele obţinute într-o economie bazată pe autoregenerare, reciclare, risc şi

incertitudine.

Eficienţa economică este deci:

- o componentă a raţionalităţii acţiunilor umane;

- o formă concretă a raţionalităţii, care impune în orice activitate economică (indiferent de

nivelul la care se desfăşoară) atingerea scopului propus, cu un efort cât mai mic posibil;

- cea care conturează sensul în care se realizează echilibrul, privit ca o condiţie foarte

importantă pentru o economie eficientă;

- cea care exprimă un raport între efectele şi eforturile realizării unei activităţi economice.

Principalele forme ale eficienţei economice :

1. Productivitatea – măsoară gradul de atingere a unor obiective, sau rezultatele

obţinute într-un anumit interval de timp. Pentru o întreprindere, important este să

se cunoască productivitatea factorilor de producţie folosiţi în procesele de muncă,

cum ar fi de exemplu productivitatea muncii. Aceasta măsoară eficienţa cu care

este cheltuită munca omenească, prin intermediul ei apreciindu-se gradul de

utilizare a resurselor umane, economia de muncă socială şi progresul economic al

unei naţiuni. Se calculează ca raport între volumul producţiei obţinute (Q) şi

cheltuiala de muncă necesară la obţinerea acelui volum (N). ţinând cont de unitatea

de măsură a timpului de muncă se poate determina productivitatea orară, zilnică,

lunară, trimestrială, anuală, cea mai frecventă unitate de măsură a productivităţii

muncii fiind “numărul de produse obţinute/ om-oră”. La nivelul economiei

naţionale se poate calcula productivitatea muncii sociale prin raportarea producţiei

anuale naţionale (PIB, PNB, PNN) la populaţia ocupată.

2. Economicitatea – reprezintă capacitatea unei acţiuni de a se solda cu economisirea

resurselor rare (în special cu economii de costuri), calculată în forma sa absolută

ca diferenţă între rezultate şi intrări, sau în forma relativă, sub forma coeficientului

36

de economicitate (economii brute /cheltuieli) sau a ratei economicităţii (economii

nete / cheltuieli suplimentare pentru obţinerea lor);

3. Rentabilitatea – se referă la însuşirea unui produs sau a unei resurse de a aduce

profit. Prin profit se înţelege: o expresie bănească a unei părţi din preţul de vânzare

a unui bun sau serviciu; o formă de venit rezultată din excedentul veniturilor

asupra cheltuielilor unei perioade de timp; un indicator de rezultate, analiză,

decizie şi orientare. În cadrul economiei de piaţă profitul este cel care dă

rentabilitatea activităţilor economice desfăşurate, raţionalitatea economico-socială

fiind determinată de mărimea şi dinamica profitului, iar agentul economic

urmărind maximizarea sa la nivel de produs / întreprindere, ca un criteriu

fundamental de rentabilitate şi eficienţă. Acesta se calculează practic cu ajutorul a

doi indicatori: masa profitului, egală cu suma totală, pozitivă, rezultată din

diferenţa între veniturile realizate şi cheltuielile aferente efectuate de firmă, într-o

perioadă de timp şi prin rata profitului, dată de raportul dintre masa profitului *

100 şi costurile efectuate de o întreprindere într-o perioadă de timp, sau masa

profitului * 100 / capitalul avansat, sau masa profitului * 100 / cifra de afaceri. La

nivelul unei întreprinderi analiza rentabilităţii se face prin 3 indicatori: Rata

rentabilităţii economice Rre â Profit brut * 100 / capital permanent; Rata

rentabilităţii de exploatare Rr ex â Rezultat financiar brut * 100 / Activ total al

întreprinderii; Rata rentabilităţii financiare Rrf â Profit net * 100 / Capital

propriu

4. Eficienţa economică reală - este cea măsurată în condiţii efective de consum al

resurselor şi obţinere a rezultatelor;

5. Eficienţa economică potenţială - cea care s-ar obţine în condiţiile în care

activităţile se soldează cu efecte pozitive, obţinute în momentul consumării

resurselor şi corespunzătoare volumului şi structurii cererii sociale.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Definiţi capitalul şi arărtaţi care sunt principalele sale componente şi care este modul

lor de recompensare;

2) Precizaţi factorii care influenţează nivelul costului fix unitar, costului variabil unitar şi

a costului total unitar;

3) Menţionaţi câteva căi de reducere a costurilor de producţie;

37

4) Care sunt principalele căi de creştere a eficienţei economice?

TEMA X. REZULTATELE MACROECONOMICE ŞI DESTINAŢIILE LOR

FINALE. VENITURILE ŞI CONSUMUL. ECONOMISIREA ŞI INVESTIREA

Cuvinte cheie:indicatori macroeconomici, venit, consum, investiţii, economii

1. Rezultatele activităţilor economice

Rezultatele activităţii economice se concretizează în bunurile şi serviciile destinate

satisfacerii nevoilor din economie şi se măsoară cu ajutorul indicatorilor economici.

Indicatorul economic este expresia cantitativă a rezultatelor activităţilor umane, prezentată fie

în unităţi fizice (naturale), fie valorice. Calcularea indicatorilor economici se poate face fie la

nivel microeconomic (la agentul economic), fie macroeconomic, la nivel de ramură şi

economie. Importanţa indicatorilor economici reiese din faptul că exprimă numeric volumul

activităţii economice desfăşurate şi fluxurile materiale şi băneşti dintre agenţii economici,

precum şi din faptul că oferă informaţii necesare agenţilor economici pentru analiză, orientare

şi luarea de decizii. Calculul indicatorilor la nivel microeconomic are importanţă atât pentru

agentul economic în sine cât şi pentru cei cu care acesta intră în relaţii de afaceri.

Cunoaşterea indicatorilor la nivel de ramură, sector sau economie naţională, inclusiv

cei care privesc economiile naţionale ale altor state este o necesitate ce se naşte din

desfăşurarea activităţilor economice în cadrul unui circuit economic precum şi din orientarea

activităţilor fiecărui agent economic în funcţie de rezultatele obţinute.

Cele două mari grupe de indicatori finali, la nivel macroeconomic sunt produsul intern

şi produsul naţional.

1) Produsul intern desemnează produsul consumat de locuitorii permanenţi ai unei ţări

(respectiv de rezidenţi) iar principalii săi indicatori sunt:

a) Produsul intern brut (PIB)– reprezintă expresia bănească a producţiei finale de bunuri şi

servicii create în decursul unei perioade într-un stat şi se calculează ca diferenţă dintre

valoarea totală a bunurilor şi serviciilor şi consumul intermediar.

Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor consumate pentru

producerea de noi bunuri şi servicii.

Produsul intern brut, prin valoarea sa, arată valoarea bunurilor şi serviciilor destinate:

- consumului personal;

38

- consumului public (sau guvernamental);

- formării brute de capital (înlocuirii capitalului fix scos din funcţiune şi creşterii stocului de

capital al economiei);

- exportului net (egal cu diferenţa dintre valoarea exporturilor şi valoarea importurilor

perioadei).

b) Produsul intern net – este dat de diferenţa dintre valoarea produsului intern brut (PIB) şi

valoarea consumului de capital fix (CCF egal cu amortizarea capitalurilor fixe).

2) Produsul naţional se referă la apartenenţa statală a agenţilor economici producători

de bunuri şi servicii, indiferent de locul în care îşi desfăşoară activitatea (în interiorul sau în

afara ţării de origine). Principalii indicatori ai săi sunt:

a) Produsul naţional brut (PNB) reprezintă expresia bănească a producţiei finale de bunuri şi

servicii a agenţilor economici naţionali într-un an şi se calculează ca diferenţă sau sumă între

produsul intern brut (PIB) şi soldul (pozitiv sau negativ) dintre valoarea bunurilor serviciilor

produse de agenţii economici naţionali în străinătate şi a celor produse de agenţii economici

străini în interiorul graniţelor naţionale.

b) Produsul naţional net – dat de diferenţa dintre valoarea produsului naţional brut (PNB) şi

consumul de capital fix (CCF sau amortizarea).

Calculul indicatorilor macroeconomici se poate face la preţurile factorilor de producţie

sau la preţurile pieţei.

c) Venitul naţional (VN) - este indicatorul care arată valoarea produsului naţional net

exprimat în preţurile pieţei adică VN â PNN – valoarea impozitelor indirecte (TVA, impozite

pe proprietate, pe licenţe, etc). Aceste impozite indirecte reprezintă pentru firme costuri, care

se includ în preţul de vânzare, iar pentru stat o sursă de venituri.

2. Venitul şi consumul

În urma desfăşurării de activităţi economice agenţii economici realizează venituri.

În cadrul economiei, agenţii economici îndeplinesc un dublu rol: pe de o parte sunt

cumpărători şi consumatori de bunuri şi servicii potrivit nevoilor proprii iar pe de altă parte

sunt cumpărători şi investitori de factori de producţie, în scopul de a se manifesta ca

întreprinzători.

În mod corespunzător şi veniturile agenţilor economici vor fi destinate pe de o parte

cheltuielilor pentru consumul personal şi pe de alta cheltuielilor cu achiziţionarea de noi

39

factori de producţie, astfel încât venitul total va fi distribuit ca V â C + S unde C reprezintă

consumul şi S economiile.

Economiile reprezintă partea din veniturile unui agent economic privită ca surplus

peste consumul său iar rata consumului, cea care arată cât reprezintă cheltuielile pentru

consum în totalul veniturilor, este dată de raportul dintre consum (C) şi venit (V) adică c â C *

100 / V (unde c este rata consumului).

Principalii factori care influenţează nivelul cheltuielilor pentru consum (şi indirect al

economisirii) sunt:

- mărimea şi dinamica salariilor;

- modificările neprevăzute ale valorii capitalurilor;

- modificarea puterii de cumpărare a banilor;

- modificările politicilor fiscale;

- tendinţa oamenilor de a-şi menţine standardele de viaţă mai ridicate, odata ce acestea au fost

atinse;

- tendinţa de creştere a diferenţei dintre venit şi consum, pe măsură ce veniturile cresc. Privind

această afirmaţie, economistul englez Keynes a susţinut existenţa unei legi psihologice potrvit

căreia oamenii înclină să-şi mărească consumul atunci când venitul lor creşte, dar nu în

aceeaşi măsură în care a sporit venitul (adică sporul consumului este mai redus decât cel al

venitului).

Înclinaţia marginală spre consum este raportul dintre sporul consumului şi sporul

venitului (c’ â dC / dV ) şi arată cu cât va creşte consumul la o creştere cu o unitate a

venitului, precum şi cum va influenţa creşterea investiţiilor acel spor al venitului (dV â dC +

dI, unde dC este sporul consumului, dV sporul venitului şi dI sporul investiţiilor).

O reducere a veniturilor înregistrate de un agent economic va însemna reducerea

consumului, dar într-o măsură mai mică decât cea a venitului, iar pe termen lung depăşirea

venitului de către consum.

3. Economiile şi investiţiile

Aşa cum rezultă din ecuaţia veniturilor, economiile reprezintă un excedent al venitului

peste cheltuielile pentru consum S â V – C .

Factorii care determină apariţia fenomenului de economisire la populaţie sunt:

- dorinţa de a avea rezerve pentru situaţii neprevăzute;

- dorinţa de a beneficia de dobânzi;

40

- asigurarea unor condiţii pentru realizarea unor posibile proiecte viitoare.

În cazul agenţilor economici, economiile sunt destinate în exclusivitate investirii, în

acest caz venitul împărţindu-se între cheltuielile destinate consumului şi cele destinate

investiţiilor: V â C + I.

Investiţiile reprezintă acea parte din venit cheltuită pentru formarea capitalului, acestea putând

fi de două tipuri:

nete – caz în care contribuie la formarea netă a capitalului şi reprezintă partea din venit

destinată sporirii capitalului fix şi a stocurilor;

brute – caz în care contribuie la formarea brută de capital şi rezultă din valoarea

investiţiilor nete la care se adaugă amortizarea.

Înclinaţia marginală spre economii se calculează asemănător înclinaţiei marginale spre

consum, adică prin raportarea sporului economiilor la sporul veniturilor, arătând astfel cu cât

vor creşte economiile la o creştere cu o unitate a veniturilor (s â dS / dV).

Multiplicatorul investiţiilor reprezintă raportul dintre sporul veniturilor şi sporul

investiţiilor (k â dV / dI) şi arată că în situaţia sporirii investiţiilor venitul va creşte de k ori

mai mult decât au sporit investiţiile.

Acesta nu reprezintă altceva decât inversul înclinaţiei marginale spre economii, adică:

k â 1 / s sau k â 1 / (1 – c’)

Dintre factorii care influenţează înclinaţia spre investire în cadrul economiei de piaţă

deosebim:

- cererea pentru investiţii;

- nivelul ratei dobânzii;

- fluctuaţia profitului la investiţii;

- situaţia economiei mondiale.

Efectele creşterii investiţiilor sunt şi ele un factor ce determină sporirea volumului lor:

- crearea de noi locuri de muncă;

- adoptarea ultimelor realizări ale ştiinţei şi tehnicii în procesele de producţie;

- înlocuirea şi modernizarea echipamentelor tehnice de producţie;

- creşterea ofertei de bunuri şi servicii pe piaţă;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) În ce constă însemnătatea indicatorilor economici?

2) Definiţi consumul;

41

3) Precizaţi în ce situaţie un agent economic se manifestă în calitate de cumpărător

consumator şi în ce situaţie se manifestă în calitatea de cumpărător investitor;

4) Menţionaţi care sunt efectele creşterii economisirii şi ale investiţiilor într-o economie.

TEMA XI. CICLICITATEA ECONOMICĂ. CAUZE.TIPURI. POLITICI

ANTICICLICE

Cuvinte cheie: boom economic, recesiune

Privită în ansamblul său, activitatea economică dintr-o întreprindere, ramură sau

economie naţională arată că în anumite perioade înregistrează creşteri, iar alteori stagnări sau

chiar regrese. Acest fapt înseamnă că activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, ci este

fluctuantă, unele fluctuaţii fiind sezoniere şi derulându-se pe parcursul unui an iar altele fiind

accidentale. Aceste fluctuaţii sunt de regulă evidenţiate prin creşteri sau scăderi ale volumului

producţiei, volumului vânzărilor, cumpărărilor sau prin gradul de ocupare a forţei de muncă.

În afara fluctuaţiilor sezoniere şi aleatoare mai există şi fluctuaţii ciclice, ele fiind

detereminate de factori care ţin de funcţionarea economiei şi de interdependenţele dintre

momentele activităţilor economice numite fluctuaţii agregate, care se reproduc cu o anumită

regularitate, chiar dacă nu pot fi încadrate în termene riguroase.

Această evoluţie fluctuantă s-a manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-

lea, desprinzându-se concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a

activităţilor economice se desfăşoară cu o anumită regularitate în timp, evoluţia principalelor

fenomene economice fiind pulsatorie.

În economie, ciclicitatea caracterizează acel tip de evoluţie a activităţii economice

dintr-o ţară în care se succed alternativ perioadele de expansiune cu cele de contracţie.

Cercetările efectuate în acest domeniu au identificat 3 tipuri de cicluri economice:

a) Cicluri economice lungi, seculare, sau Kondratiev, cu o durată de 50 – 60 de ani, care

corespund revoluţiilor tehnologice şi inovaţiilor majore, fiind divizate pe două faze, fiecare de

25 – 30 ani:

- faza ascendentă, în care sunt stimulate dezvoltarea şi creşterea economică;

- faza descendentă, caracterizată de încetinirea ritmurilor de creştere a investiţiilor, producţiei,

salariilor, accentuarea şomajului şi apariţia inflaţiei.

b) Cicluri economice medii, decenale sau Juglar, cu durată de la 4 la 12 ani. Au cunoscut o

varietate de puncte de vedere referitoare la începutul, sfârşitul şi fazele lor. După unii

42

economişti, fazele ciclurilor decenale sunt criza, depresiunea, înviorarea şi avântul. După

Samuelson: restrângerea, înviorarea, expansiunea şi apogeul.

Ciclul decenal din zilele noastre cuprinde sub o denumire sau alta cele 4 faze

menţionate mai sus, în teoria actuală grupate în două faze principale:

- expansiunea sau boom-ul economic, caracterizată prin tendinţa generală de creştere a

investiţiilor, producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă, etc.;

- recesiunea, caracterizată prin încetinirea şi scăderea ritmului de creştere a totorur

indicatorilor expuşi mai sus.

c) Cicluri economice scurte, cu durată de la 6 luni la 3 ani ( ca de exemplu ciclul inflaţionist,

sau variaţia stocurilor, etc.).

Evoluţia ciclică a economiei are deci cauze obiective, însă în vederea atenuării

fenomenelor de instabilitate din viaţa economică, guvernele adoptă anumite măsuri pentru

limitarea efectelor crizelor. Principalele măsuri anticiclice au fost fundamentate de

economistul englez Keynes şi cuprind în principal trei componente:

Politicile cheltuielilor publice – prin intermediul cărora statul caută să asigure

majorarea cheltuielilor bugetare în faza de recesiune, stimulând astfel activităţile

economice şi creşterea cererii globale. Practicarea acestor cheltuieli bugetare mai mari

decât veniturile încasate la buget presupun apariţia unui deficit bugetar controlat şi

distribuire de putere de cumpărare suplimentară menită să antreneze la rândul său un

consum suplimentar care să stea la baza sporirii ritmului creşterii economice.

Politica monetară şi de credit – prin intermediul principalelor sale instrumente (rata

dobânzii, creditul şi masa monetară) încearcă controlarea şi stimularea activităţii

economice în cele două faze:

- în faza de boom prelungit rata dobânzii creşte şi se impun condiţii restrictive de acordare a

creditelor;

- în faza de recesiune rata dobânzii şi taxa scontului scad în paralel cu acordarea de facilităţi

pentru creditări şi sporirea volumului masei monetare.

Politica fiscală - ca instrument anticriză constă în utilizarea sistemului de impozite şi

taxe în scopul scăderii fluctuaţiilor şi evitării instabilităţii economice.

Politica cheltuielilor publice şi politica fiscală formează politica bugetară a unui stat.

Dacă până la începutul deceniului al optulea al secolului trecut, pentru atenuarea efectelor

ciclicităţii s-a recurs la politici economice conjuncturale bazate pe cerere (de tip “stop and

go”), începând cu deceniul al nouălea s-a recurs la programe anticiclice bazate pe aplicarea

diferenţiată a măsurilor de tip monetar (ce vizează preţurile şi inflaţia) şi a celor de tip bugetar

43

(ce vizează volumul activităţii economice şi deficitul bugetar), care să urmărească acordarea

de credite pe piaţa monetară şi financiară şi nu emisiunea de monedă (“mix policy”).

Teste de evaluare a cunoştinţelor:

1) Menţionaţi circumstanţele implicării limitate a statului în economie;

2) Precizaţi cauzele fluctuaţiilor sezoniere şi a celor aleatoare;

3) Deficiţi ciclul economic;

4) Care sunt principalele instrumente de politică economică folosite în cadrul politicilor

guvernamentale anticiclice?

44