Tendinte Pe Piata Internationala a Muncii
-
Upload
loredana-tuchlei -
Category
Documents
-
view
143 -
download
4
description
Transcript of Tendinte Pe Piata Internationala a Muncii
Introducere
Factoul muncă – condiţie generală a oricărei activitaţi – se asigură, ca şi ceilalţi
factori de producţie prin intermediul pieţei. Piaţa muncii se intemeiază pe întalnirea şi
confruntarea cererii cu oferta de forţă de muncă.
Orice activitate care se iniţiază sau există în societate, generează nevoia de
muncă. Aceasta reprezintă volumul total de muncă necesar activitaţior dintr-o ţară pe o
perioadă dată. Dar ea nu constituie în întregime o cerere care se exprimă ( manifestă) pe
piaţa muncii. Condiţia generală pentru ca nevoia de muncă să ia forma cererii de muncă
este remunerarea sa, salarizarea ei.
Lucrarea de faţă abordeaza subiectul pieţei muncii din mai multe aspecte:
Consideraţii teoretice
Mecanismele de funcţionare ale peţii muncii
Echilibru, dezechilubru pe piaţa muncii
Piaţa muncii în România
Piaţa muncii din uniunea Europeană
Intervenţii pe piaţa muncii
Nu putem spune ca unul dintre subiectele menţionate este mai important decât
altul, însă, dacă e să facem o medie a datelor folosite am putea spune ca “inima” lucrării
de faţă ar putea fi unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale timpurilor actuale, şi
anume ocuparea forţei de muncă. Acest subiect este pe larg dezbatut atat la nivel
naţional cît şi la nivel mondial.
Lucrarea de faţa pune în balanţă doua aspecte generale deosebit de importante cu
privire la piaţa muncii:echilibru si dezechilibru pe această piaţă.
In contextual unui dezechilibru, vorbim de somaj. Acest subiect e tratat din
perspectiva ratei somajului, tipurile somajului, categorii de populaţie care sunt cel mai
afectate de acest lucru.
Evoluţiile absolute şi relative ale indicatorilor de volum şi eficienţă în politicile de
ocupare a forţei de muncă din România fie înregistrează îmbunătăţiri lente, insuficiente pentru
a reduce din decalajele faţă de UE sau comparativ cu ţelurile propuse (productivitatea
muncii, rata şomajului, salariul mediu), fie îşi continuă panta descendentă (numărul
2
populaţiei ocupate, rata de activitate, numărul şi ponderea salariaţilor, nivelul salariului
minim etc.).
O politică de ocupare integrală a forţei de muncă nu se poate realiza cu uşurinţă
Ocuparea integrală a forţei de muncă, nu poate fi atinsă decât în ţările foarte dezvoltate şi
pentru o perioadă scurtă de timp, datorită fluctuaţiilor economice care îşi spun cuvântul în
cadrul ciclului afacerilor.
Segmentarea pieţei muncii este determinată atât de motive economice, de
caracteristici ale forţei de muncă (nivel de instrucţie, calificare, mobilitate profesionala),
cât şi de aspecte instituţionale (reglementarea raporturilor de muncă , gradul de
organizare sindicală). în general se manifestă bariere în calea trecerii de la un segment la
altul, mobilitatea forţei de muncă se manifestă mai ales în interiorul fiecărui segment, si,
limitat, între diferite segmente, iar salariile nu sunt rezultatul manifestării libere a forţelor
pieţei, ele fiind efectul unor factori sociali, politici şi instituţionali cu exprimări specifice
pe fiecare segment de piaţă a muncii. Se ştie că în general piaţa muncii se structurează şi
funcţionează la nivelul unităţilor economice individuale, la cel al ramurilor economiilor
ţărilor, ca şi la nivelul mondial. Această ierarhizare a pieţei muncii pe segmente cuprinse
între instituţii individuale si economie mondială , reprezinta de fapt aria de desfasurare a
pieţei muncii.
În acest context, lucrarea de faţă abordează problematica pieţei muncii în ţara
noastră şi în Uniunea Europeană, direcţiile de acţiune pentru alinierea politicii româneşti
la aceea comunitară în domeniu. A marca din nou importanţa acestor aspecte de politică
socială este superfluu, căci analizele de evoluţie a pieţei muncii şi de perspectivă a
dezvoltării acesteia au un rol incontestabil în crearea şi implementarea unor strategii
eficiente de protecţie socială.
Aspectele relevate în lucrarea de faţă indică necesitatea adoptării unor măsuri de
protecţie a pieţei muncii, vizând centralizarea sistemului de control sub o comandă unică
– pentru evitarea paralelismelor, suprapunerilor şi concluziilor adesea diferite în
interpretarea fenomenelor în cauză – eliminarea influenţei politicului în sistemul de
control al economiei, armonizarea legislaţiei româneşti cu aceea a Uniunii Europene în
materie.
3
Migratia fortei de muncă
Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp,
însă a înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfăşoară
simultan şi sunt în creştere în multe ţări ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale
acestei evoluţii ar putea fi apariţia societăţilor multiculturale, tinzând spre noi concepte
ale cetăţeniei sau statului naţional. Cele mai multe dintre ţările dezvoltate au devenit
societăţi diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încă la acest nivel s-au
orientat decisiv în această direcţie.
Pentru cercetătorii din domeniul migraţiei a devenit tot mai clar că acest
fenomen trebuie privit ca un element normal şi structural al societăţii omeneşti de-a
lungul istoriei.
O caracteristică importantă a populaţiei este deplasarea dintr-un loc în altul.
Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol,
prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Declaraţia stipulează în Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber
şi să-şi stabilească reşedinţa pe teritoriul oricărui stat” şi „Oricine are dreptul să
părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”.
Pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, libera circulaţie a
lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacă
reglementările iniţiale (Regulamentul nr. 1612/1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor
şi Directiva nr. 360/ 1968 privind dreptul de rezidenţă al lucrătorilor şi membrilor de
familie ai acestora) se refereau doar la cei care desfăşurau o activitate economică, Actul
Unic European a extins dreptul de rezidenţă la toţi cetăţenii statelor membre, independent
de desfăşurarea unei activităţi economice.
În prezent, prevederile Tratatului asupra Comunităţii Economice Europene
stipulează dreptul oricărui cetăţean al Uniunii Europene de a circula şi a-şi stabili
reşedinţa, în mod liber, pe teritoriul statelor membre, cu respectarea condiţiilor stabilite în
Tratatul de la Roma.
4
Problema emigrării forţei de muncă
Există mai multe definiţii ale fenomenului de brain-drain. Majoritatea acestora
pun în evidenţă exodul persoanelor super calificate cu studii superioare, în general din
ţările mai puţin dezvoltate către cele dezvoltate, dar include şi plecările din ţările
dezvoltate către ţările dezvoltate (de pildă plecarea din Canada spre SUA). Ne vom referi
însă doar la emigrarea forţei de muncă spre ţările dezvoltate.
Fenomenul de brain-drain este o pierdere de forţă de muncă în segmente apreciate
ca fiind importante în succesul economic viitor. Această definiţie accentuează latura
economică a fenomenului - statul care primeşte forţa de muncă are un potenţial economic
mărit de chiar cel care o pierde. Brain-drain-ul constă în plecarea forţei de muncă înalt
calificate dintr-o ţară care i-a asigurat pregătirea de specialitate, în calitate de ţară de
origine, într-o ţară care foloseşte această forţă de muncă în economia sa în mod constant,
temporar sau permanent, ca urmare a emigrării. Ţara care pierde forţa de muncă nu-şi
poate recupera investiţia în capitalul uman, respectiv investiţia în educaţie formală şi cea
de la locul de muncă.
Emigrarea „creierelor” are cauze subiective şi obiective. Cauzele subiective
reprezintă ansamblul fenomenelor sociale, economice şi politice care acţionează asupra
individului creând în acesta dorinţa de a pleca în căutarea unui loc de muncă în cadrul
unei alte societăţi. Cauzele subiective sunt endogene(aparţin societăţii de origine) şi
exogene (aparţin societăţii ţintă).
Astfel, din punct de vedere al cauzelor subiective, fenomenul de braindrain este
un flux de capital uman dinspre societăţile de tip oligarhic înspre societăţile de tip
meritocratic – în care sunt respectate principiile democratice, egalitatea în faţa legii,
nediscriminarea. Intervine apoi criteriul venitului – diferenţa dintre venitul pe care o
persoană înalt calificată îl poate avea într-o ţară dezvoltată este dezarmantă.
Cauzele obiective sunt acelea care acţionează la nivelul întregii societăţi, care
permit emigrarea şi imigrarea capitalului uman şi care determină nevoia de a atrage
capital uman din exterior. Şi acestea pot avea determinări endogene, legate de ţara de
origine sau exogene, care se regăsesc în cadrul societăţii spre care are loc emigrarea. O
primă cauză obiectivă endogenă ar putea fi contracţia cererii interne pentru un anumit
5
segment de muncă, apoi relaxarea restricţiilor în ceea ce priveşte emigrarea şi imigrarea
în cadrul unui sistem închis. O altă cauză obiectivă endogenă ar putea fi lipsa de
posibilităţi a unui stat de a-şi menţine capitalul uman, de a păstra cea mai mare parte a
acestuia. Pe lângă lipsa posibilităţilor, nu trebuie neglijată nici lipsa unei conştientizări a
nevoii de a opri scurgerile de capital uman. În categoria cauzelor obiective exogene intră
cele care determină cererea de muncă înalt calificată, forţa motrice care acţionează asupra
fenomenului. Deşi piaţa muncii nu funcţionează majoritar pe criterii economice,
prevalând cele sociale şidemografice, în contextul globalizării, se aproprie mai mult de o
piaţă deschisă, în care concurenţa are un rol hotărâtor. Un caz istoric, elocvent este cel al
SUA. La nivel doctoral, studenţii străini obţineau în 1994, 39 % din diplomele de ştiinţele
naturii, 50 % din domeniul matematicii şi calculatoarelor şi 58% în inginerie. Aşadar,
imigranţii sunt mai dedicaţi perfecţionării profesionale decât populaţia autohtonă. Mai
trebuie precizat că, în categoria cauzelor obiective intră faptul că imigranţii acceptă să
lucreze pentru salarii mai mici, datorită standardului scăzut al ţării de origine, reducând
astfel costurile de producţie ale societăţilor în cadrul cărora activează.
În cazul României, cauzele fenomenului brain-drain constă în: standardul de viaţă
scăzut, piaţa muncii nu oferă un salariu motivant, veniturile sunt nesatisfăcătoare, lipsa
oportunităţilor, a perspectivelor de perfecţionare profesională, lipsa siguranţei locului de
muncă.
Efectul fenomenului este unul negativ pentru România: nivelul capitalului uman
pentru ţara care acceptă imigranţi creşte, iar nivelul pentru România scade. Dacă se
apreciază că venitul ţărilor care acceptă imigranţi creşte ca urmare a mobilităţii
capitalului uman, atunci am putea pleda pentru liberalizarea circulaţiei forţei de muncă,
un laissez faire al capitalului uman. Ţările dezvoltate creează infrastructura, oferă
capitalul, ţările sărace oferă munca. Aceasta poate fi o aplicaţie a teorie avantajului
comparativ a lui David Ricardo - fiecare ţară se specializează pe ceea ce poate produce
mai eficient. În consecinţă, economia mondială progresează şi bunăstarea generală creşte.
Dar „munca nu este o marfă”, se precizează în Constituţia Organizaţiei Mondiale a
Muncii. Iar transferul capitalului uman dintr-o ţară micşorează semnificativ posibilitatea
respectivei ţări de a-şi educa indivizii, de a putea susţine producerea de capital uman înalt
calificat în viitor, dat fiind că una din premisele necesare formării de capital uman în
6
condiţiile contemporane este chiar existenţa unui nivel de capital uman în ţara
producătoare, ceea ce ar putea duce la scăderea drastică a venitului sau la o restructurare
rapidă a infrastructurii educaţionale a ţărilor aflate la capătul traseului migraţionist, cu
efecte nefaste asupra acestora.
Soluţiile posibile în problema brain-drain au în vedere două modalităţi de
implementare a reîntoarcerii creierelor: fie întoarcerea în ţara de origine (opţiunea
întoarcerii), fie mobilizarea de la distanţă şi asocierea la dezvoltarea ţării (opţiunea
diasporei).
În cazul României, soluţiile stopării exodului de creiere spre Vest vizează în
esenţă, contracarea principalelor cauze ale fenomenului, într-o viziune sistemică a
fenomenului, cu eforturi clare îndreptate spre:
identificarea posibilităţilor de amorsare a unui ciclu Brain Drain/Brain
Regain sau Brain Bank(după o perioadă scurtă sau medie o parte din
capitalul uman să se fi întors în ţară, cu o valoare mărită dată de educaţia
sau de experienţa dobândită);
generarea unui cadru instituţional şi financiar destinat readucerii tinerilor
care s-au specializat în străinătate, cu oportunităţi de dezvoltare personală,
de cercetare şi inovare, de aplicare a competenţelor obţinute în străinătate,
derecompensare prin salarizare motivantă, acordarea de salarii de
eficienţă, inclusiv reducerea impozitelor asupra salariilor; S-a constatat
deja ca prim efect al scutirii de impozit a salariilor specialiştilor IT,
reducerea numărului tinerilor specialişti români care emigrează, la un
procent de doar 8 % din totalul acestora;
menţinerea legăturii dintre românii din toată lumea prin telemuncă şi
programe de cooperare – cercetare internaţională, în cadrul unor reţele
ştiinţifice, socioprofesionale (aşa-zise „diaspore ştiinţifice” sau „reţele ale
antreprenorilor imigranţi”).
7
Periodizarea migraţiei în Europa
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ţările europene au experimentat
patru perioade principale de migraţie:
a) Migraţia forţei de muncă şi reconstrucţia Europei:perioada 1950-1970
Imediat după al doilea război mondial, etnicii naţionali şi alte persoane care se
deplasaseră au început să se întoarcă în ţările de origine, generând fluxuri migratorii de
masă în Europa. În acelaşi timp, însă, reconstrucţia Europei postbelice necesita o mare
cantitate de forţă de muncă. Ca urmare, autorităţile statelor interesate, firme sau agenţii
private au început să recruteze lucrători străini. Aceste ample mişcări migraţioniste în
cadrul Europei şi dinspre ţările în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea şi
creşterile succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.
Competiţia cu modelul politic socialist din Europa Centrală şi de Est a stimulat
dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupării,
dar şi la ameliorarea şi modernizarea sistemelor de securitate socială şi, astfel, la evoluţia
către statele bunăstării generale din Europa de Vest.
În această perioadă, s-a dezvoltat industria grea, manufacturieră, sectorul
construcţiilor şi activităţile publice, determinând o creştere economică importantă în
ţările europene. Lucrătorii migranţi din Irlanda şi Europa de Sud (Grecia, Portugalia,
Spania şi într-o mai mică măsură Italia) – ţări care s-au confruntat cu economii în
stagnare şi rate ridicate ale şomajului – au răspuns, la început, nevoilor pieţei muncii din
Europa de Vest.
Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice
Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaţii a
persoanelor între cele şase state fondatoare.
Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creştere importantă a migraţiei în
interiorul Comunităţii, datorată în mare parte numărului important de lucrători italieni
care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar şi după realizarea în 1968 a
cadrului legal şi instituţional pentru asigurarea acestei libertăţi, fluxurile migratorii
dinspre ţările terţe au rămas cantitativ superioare migraţiei forţei de muncă
intracomunitară, conform studiului realizat de Garson şi Loizillon.
8
În această perioadă, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind
circulaţia forţei de muncă între cele şase state membre şi ţări terţe – spre exemplu între
Germania şi ţări ca Italia (1955), Grecia şi Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963),
Portugalia (1964), Tunisia (1965) şi Iugoslavia (1968).
Studiile Comisiei Europene arată că, în această perioadă, formele migraţiei
forţei de muncă au variat considerabil, în concordanţă cu circumstanţele istorice. Astfel,
Franţa, Belgia, Olanda şi Marea Britanie aveau posibilitatea să folosească forţa de muncă
din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relaţiile economice, politice şi culturale
ofereau şansa de a obţine forţă de muncă chiar fără a utiliza sisteme de recrutare
specifice. Dimpotrivă, ţări ca Germania sau Elveţia nu aveau acces la mâna de lucru
„colonială”. De aceea, au creat sisteme de recrutare a forţei de muncă pentru atragerea
lucrătorilor străini temporari, cărora li s-a acordat permisiunea de şedere ca „lucrători
oaspeţi”, fiind nevoie de activitatea lor.
În perioada 1945-1975, dependenţa economiilor statelor membre de lucrătorii
străini a diminuat volumul imigraţiei ilegale. Combaterea imigraţiei ilegale a devenit o
problemă prioritară a politicilor multor state membre după declinul economic de la
mijlocul anilor ’70, urmat de creşterea şomajului.
Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 până la începutul anilor
’70, mai mult de 30 milioane de lucrători străini au intrat în Comunitatea Economică
Europeană, incluzând lucrătorii temporari şi pe cei cu intrări multiple. Până la începutul
anilor ’80, numărul străinilor rezidenţi în Europa de Vest s-a triplat faţă de anii ’50,
ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrători străini locuiau în Spaţiul
Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populaţiei, cu mici variaţii între ţări.
b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumătate a anilor ’80
Cea de-a doua perioadă a migraţiei a fost marcată de crizele economice, datorate
creşterii preţului petrolului din 1973 şi 1979. În anii următori, schimbările din economia
mondială, revoluţia economică şi noile modele de organizare a afacerilor au modificat
natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiţionale. Ca urmare, migraţia forţei de
muncă s-a modificat.
Unele state europene au redus sau au încercat să reducă imigraţia. Şomajul în
creştere şi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele să elimine politicile
9
active de recrutare din străinătate. Au crescut costurile recrutării din străinătate pentru
angajatori, au fost limitate categoriile de lucrători străini ce puteau fi angajaţi şi s-au
stabilit cote anuale pentru forţa de muncă din străinătate. De asemenea, guvernele au
aplicat politici pentru încurajarea lucrătorilor migranţi să se întoarcă în ţările de origine.
În realitate, regresul economic din ţările gazdă nu a condus la întoarcerea
masivă a imigranţilor în ţările de origine. Conform estimărilor Naţiunilor Unite, doar
10% dintre lucrătorii migranţi s-au întors în ţările de origine în următorii doi ani după
criza petrolului din 1973, combinată cu criza civică din 1974-1975.
Cu toate acestea, aşa cum arătau în studiul lor Gaston şi Loizillon, migraţia
forţei de muncă a scăzut până spre sfârşitul anilor ’80. Totodată, conform datelor
furnizate de EUROSTAT, alte categorii ale migranţilor au crescut semnificativ, în special
ca urmare a reunificărilor familiale.
În plus, migraţia forţei de muncă a fost urmată tot mai mult de migraţia în alte
scopuri, în special în căutare de azil. Deşi Uniunea Europeană s-a extins în 1974, prin
aderarea Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, migraţia intracomunitară a stagnat, nu
numai ca urmare a crizei economice, dar şi a convergenţei salariilor între statele membre.
c) Diversificarea ţărilor gazdă şi de origine şi creşterea numărului
solicitanţilor de azil, refugiaţilor şi minorităţilor etnice
A treia perioadă a migraţiei, care a început la sfârşitul anilor ’80, este
caracterizată de diversificarea statelor gazdă şi a celor de origine. Ţări de emigraţie
tradiţionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia şi Portugalia, se transformă
treptat în ţări de imigraţie. Migranţii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci
dintr-un grup de ţări mult mai diversificat.
Numărul solicitanţilor de azil şi al refugiaţilor a crescut semnificativ. Aceasta s-
a datorat, parţial, schimbărilor politice din Europa Centrală şi de Est şi din fosta Uniune
Sovietică. De asemenea, conflictele regionale, precum cele din fosta Iugoslavie şi nordul
Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanţi de azil şi refugiaţi din zonele
afectate.
Conform statisticilor OCDE, această perioadă se caracterizează, de asemenea,
prin predominanţa fluxurilor migratorii pentru reunificare familială şi revenirea
10
interesului pentru migraţia forţei de muncă, în special pentru lucrătorii calificaţi şi înalt
calificaţi, spre sfârşitul anilor ’90.
După prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul
migrator est-vest, în special circulaţia minorităţilor etnice. De la sfârşitul anilor ’80 până
la începutul anilor ’90, întoarcerea minorităţilor etnice în ţările de origine a fost
semnificativă şi direcţionată spre un număr limitat de State Membre, în special Germania,
dar şi Grecia şi Finlanda.
De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele
legate de migraţie, au devenit probleme de interes major în Europa. Ţările terţe nu
beneficiază de condiţii privilegiate privind accesul şi participarea la procesul de integrare
europeană, dar trebuie să facă faţă efectelor externe ale Uniunii Externe, printre care şi
migraţia ilegală. Pe de altă parte, state membre ale Uniunii Europene, precum şi statele
candidate se confruntă cu noi probleme în domeniul controlului frontierei şi migraţiei.
d) Migraţia forţei de muncă „preferenţială”. Creşterea migraţii ilegale
În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a migraţiei
forţei de muncă temporare ca urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de
la sfârşitul anilor ’90, iar, pe de altă parte, dezvoltării tehnologiei informaţiei şi
comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei, sectoare care necesită forţă de muncă înalt calificată.
Totodată, a crescut cererea de mână de lucru străină necalificată, în special în agricultură,
construcţii şi lucrări publice, precum şi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei şi
Portugaliei).
După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie,
politicile privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor
străini temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de
forţă de muncă în ţările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franţa şi Spania).
În anii ’90 a crescut şi ponderea femeilor în rândul migranţilor. Această tendinţă
se observă în special în Franţa, Grecia, Suedia, Marea Britanie şi Italia. Tendinţa de
„feminizare” se remarcă în toate componentele fluxurilor migratorii, nu doar în cazul
reunificărilor familiale.
Ţările din Europa Centrală şi de Est nu mai sunt doar ţări de emigraţie, ci şi de
imigraţie şi tranzit, devenind atractive pentru imigranţii din Orientul extrem. În timp ce
11
populaţia din Europa Centrală (Republica Cehă, Republica Slovacă, Ungaria şi Polonia)
migrează spre ţările Europei de Vest, aceleaşi ţări devin destinaţie pentru migranţii din
ţările Europei de Est, precum Belarus sau Ucraina. Totodată, migraţia ilegală a căpătat
noi dimensiuni şi a devenit mai periculoasă. Ca urmare a dezvoltării reţelelor de trafic
internaţional şi creşterii rolului lor în circulaţia internaţională a forţei de muncă, politicile
Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit măsurile represive
împotriva traficanţilor, angajatorilor sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie de ilegalitate.
Din a doua jumătate a anilor ’90, s-au intensificat discuţiile cu privire la efectele
migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi
studenţilor din Europa Centrală şi de Est către Europa de Vest s-a remarcat după căderea
zidului Berlinului şi căderea regimurilor socialiste, din 1989. Ţări precum Marea
Britanie, Germania şi Franţa au adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt
calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de
lucrători.
Cererea de lucrători înalt calificaţi poate fi satisfăcută în foarte mare măsură de
ţările în curs de dezvoltare, beneficiile directe ale „migraţiei creierelor” fiind încă foarte
apreciate. Importul de specialişti încă are loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută.
Se poate previziona, însă, o creştere a fluxului invers de specialişti, dinspre ţările bogate
înspre cele mai puţin dezvoltate, ca urmare a reducerii cererii de personal înalt calificat
datorită creşterii eficienţei economice în ţările dezvoltate. Totodată, capitalul şi
investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, atrăgând specialişti din ţările bogate.
Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia, inclusiv
migraţia persoanelor înalt calificate, va reprezenta o problematică importantă în viitorul
apropiat. Este de aşteptat ca unele state membre să prefere migraţia specialiştilor şi să
elaboreze reglementări şi proceduri care să o faciliteze. Însă, aşa cum remarca Marc
Verwilghen (2004), ministrul belgian al cooperării pentru dezvoltare, Uniunea Europeană
va trebui să identifice, în acelaşi timp, şi soluţiile pentru a limita efectele negative
produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.
12
Piaţa muncii din Uniunea Europeană
Şomajul reprezintă o problemă socială şi în ţările din Europa, atât în ţările
dezvoltate cât şi ţările care traversează un proces continuu de tranziţie. În ceea ce priveşte
ţările dezvoltate, una din caracteristicile importante ale pieţei muncii este faptul ca
acestea nu au mai putut menţine nivelul scăzut al şomajului, înregistrat timp de peste doi
decenii, după cel de-al doilea război mondial. În aceste ţări s-au înregistrat fluctuaţii
ciclice substanţiale ale şomajului după anii `70. Fenomenul s-a manifestat mai pregnant
în cadrul Europei Occidentale, dar după anii `80 el s-a extins şi în celelalte ţări
dezvoltate. În ceea ce priveşte numărul dezvoltat de şomeri în ţările dezvoltate, acestea se
calculează ţinându-se cont de evidenţa persoanelor înregistrate ca şomer (Austria,
Elveţia) sau care revendică ajutor de şomaj (Belgia, Mare Britanie) sau pe dovezi
furnizate pe studii (în multe alte ţări).
Studiile tind să obţină indicatori mai buni deoarece ele indică numărul
persoanelor care s-ar angaja dacă ar exista locuri de muncă disponibile, dar care nu sunt
înregistraţi ca şomeri. Denaturări şi neconcordanţe pe plan internaţional apar din cauza
unor factori cum sunt studenţii care revendică ajutor de şomaj în timpul vacanţei,
tratamentul persoanelor concediate temporar, lucrătorii descurajaţi care nu se declară
disponibili pentru muncă si oamenii care ocupă posturi cu jumătate de normă dar care
căuta un serviciu cu normă întreagă.
În ceea ce priveşte modul de calcul al ratei şomajului variaţiile pe plan naţional
sunt frecvente : Germania exclude din forţa de muncă persoanele care lucrează în propria
firmă; în Belgia se calculează două rate ale şomajului, mai întâi sub forma numărului de
şomeri ca procent din totalul forţei de muncă şi apoi al numărului de şomeri ca procent
din forţa de muncă ocupată; Elveţia îşi calculează forţa de muncă pe baza
recensământului populaţiei din anul 1980 .
Prin modificarea definiţiei, ceea ce guvernele sunt înclinate să facă, rata
şomajului poate fi mărită sau, mai frecvent micşorată cu mai multe procente. Organizaţia
Internaţionala a Muncii şi alte organizaţii internaţionale calculează rate standardizate ale
şomajului, care sunt diferite de cifrele obţinute pe plan naţional, dar care oferă o bază
importantă de plecare pentru comparaţiile dintre ţări. Iată câteva date cu privire la
13
numărul şomerilor în anumite ţări ale lumii. Aceste date sunt prezentate în tabelul
următor.
Tabel 1. Număr de şomeri în unele ţări europene
-mii persoane-
ANUL 2000 2001 2002 2003
BULGARİA 567 664 592 478
CİPRU 14 12 11 -
CEHİA 454 418 374 386
ESTONİA 90 83 67 70
UNGARİA 264 234 239 253
LETONİA 159 145 135 X
LİTUANİA 274 284 224 219
POLONİA 2785 3170 3431 3371
ROMÂNİA 821 750 845 739
SLOVENİA 68 63 62 65
SLOVACİA 485 508 487 465
Sursa: Canstat Statisctical Buletin nr.2/2003, INS, Bucuresti 2003, pag.9
Notă: x=nu sunt aplicabile; - =nu sunt disponibile;
Rata şomajului în rândul tinerilor a crescut de la 2.9% la 64.7% în ţările din U.E
în anul 2000. Ratele au variat între 7.9% şi 73.1% în ţările candidate din Europa Centrala
la U.E (C.E.C.Cs).
În U.E şi C.E.C.Cs ratele şomajului în teritoriu au variat mult în anul 2000.În
U.E ratele şomajului au variat de la 1.7% în regiunea Aland din Finlanda la 33.1% în
regiunea Reunion din Franţa. O comparaţie a ratelor şomajului în rândul femeilor în
cadrul U.E şi C.E.C.Cs, arată că femeile au fost mai puţin afectate de şomaj în C.E.C.Cs
decat în U.E. În opoziţie, riscul şomajului în rândul tinerilor este relativ mai mare în
C.E.C.Cs decât în U.E, ca rate variind între 2.9% şi 64.7% în U.E şi între 7.9% şi 73.1%
în C.E.C.Cs. Rata şomajului în teritoriu a fost mai mică între aprilie 1999 şi aprilie 2000
în mai mult de 90% din regiunea U.E., în timp ce aceasta a crescut în mai mult de 80% în
regiunile C.E.C.Cs între a doua jumătate a anului 1999 şi a doua jumătate a anului 2000.
În anul 2000, rata şomajului în rândul femeilor din U.E a variat de la 1.7% (Finlanda si
Marea Britanie) la 40.7% (Italia). Rata şomajului a fost ridicată în rândul bărbaţilor în
mai mult de 70% din regiuni, dar scăzută în aproape toate regiunile din Marea Britanie şi
14
câteva regiuni în Suedia, Finlanda şi Germania, precum şi într-o regiune din Irlanda. În
C.E.C.Cs rata şomajului în rândul femeilor a fost apropiata de cea a bărbaţilor: cea mai
scăzută rată a şomajului (4.1%) a fost înregistrată în regiunea Praha din Cehia şi cea mai
înaltă 28.1% a fost înregistrată în Polonia. În 22 din cele 55 regiuni, rata şomajului în
rândul femeilor a fost mai mică decât media din U.E 9.9% în anul 2000.
Din faptul că cererea şi oferta nu reuşesc să se compenseze rezida numeroase
probleme. În Franţa se simte lipsa infirmierilor, a experţilor în tehnologie şi a
construcţiilor de clădiri dar se înregistrează un excedent de personal administrativ şi de
vânzare. În Germania, numărul de constructori este foarte mare din lipsa vânzărilor. Între
1999-2000, rata şomajului a variat între 8.1%-8.9%. Principalele progrese din această
perioadă au fost creşterea numărului de angajaţi cu normă redusă (part-tine) în totalul
angajaţilor 11.2% în 1990 şi 16.5% în 2000. În Franţa şi Portugalia unde s-a înregistrat o
reducere moderată a duratei medii anuale a numărului de ore de muncă, s-a constata o
mai mare flexibilitate a timpului de muncă.
Tabel 2. Rata şomajului în 2000-2003 în unele ţări europene %
ANUL 2000 2001 2002 2003BULGARİA 16,9 19,7 17,8 14,6CİPRU 4,9 4,0 3,3 -CEHİA 8,8 8,1 7,3 7,5ESTONİA 13,6 12,6 10,3 10,6UNGARİA 6,4 5,7 5,8 6,1LETONİA 14,4 13,1 12,0 XLİTUANİA 16,4 17,4 13,8 13,3POLONİA 16,1 18,2 19,9 20,0ROMÂNİA 7,1 6,6 8,4 7,5SLOVENİA 7,0 6,4 6,4 6,8SLOVACİA 18,6 19,2 18,5 17,7
Sursa: Canstat Statisctical Buletin nr.2/2003, INS, Bucuresti 2003, pag.12
Notă: x=nu sunt aplicabile; - =nu sunt disponibile;
În ceea ce priveşte emigraţia Banca Centrală Europeană consideră că pe termen
scurt, ea permite rezolvarea problemelor care există în cadrul aparatului productiv, dar
riscă pe termen lung şi reduc dorinţa de reforme a pieţei forţei de muncă. Garantarea unor
venituri minime pentru şomeri este o problemă comună tuturor statelor dar ponderea
ajutorului respectiv şi perioadele de acordare sunt diferite. Sistemul de protecţie socială
are cel puţin trei obiective: securitatea financiară, solidaritatea socială, eficienţa.
În lume există mai multe sisteme de indemnizaţii între care:
15
- regim unic de asigurare (Belgia, Italia, Canada, S.U.A, Japonia,)
- regim similar dar în cadrul căruia statul îşi asumă direct, sarcina finanţării
ajutoarelor pe căi fiscale;
- sistem dublu cu asigurare şi asistenţa complementară(Franţa, Germania,
Olanda, Spania, Suedia).
Dacă în puţine ţări în tranziţie îmbunătăţirea situaţiei economice, relansarea
unor activităţi sau dezvoltarea unora noi, au ajutat la stoparea, şi chiar au inversat
tendinţa, creşterii nivelului şomajului în majoritatea ţărilor est-europene şomajul
înregistra rate înalte. În multe cazuri, nivelurile mari înregistrate de şomaj se datorează nu
numai dislocării forţei de muncă peste un anumit procent, ci şi unei încetiniri a procesului
de creare de noi locuri de muncă în zone în care infrastructura industrială, sau sectorul
serviciilor sunt slab dezvoltate. În multe ţări în tranziţie rata de participare a lucrătorilor
la vârsta, care au deţinut între 8-12% din totalul forţei de muncă, s-a redus substanţial. S-
au introdus măsuri de scheme de pensionare înainte de termen pentru a putea reduce
ofertă de forţă de muncă.
Tabel 3. Sisteme de susţinere în şomaj în zona euro
Tara Perioada de acordare indemnizaţii(luni) Rata indemnizaţiei prin
raportare la salariu(%)
Tara Perioada de acordare
indemnizaţii(luni)
Rata indemnizaţiei prin
raportare la salariu(%)
BELGİA Nici o limită Egal
GERMANİA 6-32 38-40
GRECİA 5-15 Egal
SPANİA 4-24 70-80
FRANŢA 4-60 53-57
İRLANDA 15 32-41
İTALİA 6-9 15-33
LUXEMBURG 12 Egal
OLANDA 6-60 Egal
AUSTRİA 5-12 36-43
PORTUGALİA 12-30 Egal
FİNLANDA 23 54-61
SURSA: Ziarul financiar nr. 832/2002 pag.8
16
Această opţiune s-a dovedit a fi costisitoare, atât în ceea ce priveşte pierderile
înregistrate în procesul productiv, cât şi în privinţa obligaţiilor legate de pensionare. Nu
s-a reuşit crearea de locuri de muncă pentru forţa de muncă tânăra şi nu s-a prevenit
creşterea somajului .
Ca şi în ţările dezvoltate probabilitatea de a găsi de lucru scade pe măsura ce
creşte durata şederii în şomaj (apare aşa-numita :dependenţă de durată”). Drept rezultat,
în anumite cazuri, Bulgaria, Albania, persistenţa lipsei locurilor de muncă determină
şomerii să mai caute în mod activ să se angajeze, în final ei părăsind rândurile forţei de
muncă.
În unele ţări şomerii de vârsta medie (care ar trebui sa fie în perioada de vârf a
carierei lor, a activării în rândul muncii) au ajuns să reprezinte până la o treime din totalul
şomerilor. Majoritatea forţei de muncă disponibilizată şi a şomerilor aflaţi de mult timp în
inactivitate este reprezentă de femei, lucrători necalificaţi sau cu o pregătire sub cea
medie.
De aceea, pentru a îmbunătăţi situaţiile create de şomaj pe termen lung, politica
ce vizează piaţa muncii ar trebuii să fie îndreptate spre grupurile dezavantajate, cât şi spre
zone geografice specifice.
Situaţia şomajului în ţările din Europa Centrala şi de Est este critică. În unele
state rata şomajului a atins cota de 20% şi creşte în continuu. În Polonia şomajul
afectează peste 16% din populaţia activă, în Slovacia aproape 19% iar în Croaţia 15%. În
Polonia şi Slovacia se investeşte în construcţia de autostrăzi pentru a oferi locuri de
muncă; tot aici şomajul rămâne la cote ridicate , în ciuda unei creşteri economice ridicate.
Explicaţia este dată de continuarea procesului de restructurare industrială, locurile de
muncă fiind în scădere .
Pe măsura ce statul a retras sprijinul pentru industrii care sufereau de excedent
de personal, concedierile şi şomajul au devenit ceea ce economiştii numesc ”un rău
necesar” în tranziţia către economia de piaţă .
Cauza ratei înalte a şomajului este supraîncărcarea continuă cu personal din anii
precedenţi, precum şi „valul” de noi născuţi care a atins un punct maxim în 1979 şi care
au intrat pe piaţa muncii la sfârşitul anilor ’90.
17
Caracteristicile actuale ale migraţiei forţei de muncă în Uniunea Europeană
Statisticile OCDE privind migraţia arată că, în ultimii ani, numărul lucrătorilor
străini a crescut în majoritatea statelor europene dezvoltate.
Lucrătorii imigranţi sunt, în medie, mai tineri decât restul forţei de muncă şi
sunt distribuiţi într-o gama largă de activităţi în cadrul economiei: agricultură, construcţii
şi inginerie civilă, industrie uşoară, turism, sectorul hotelier şi catering, activităţi casnice
sau diverse servicii, inclusiv informatice. Străinii au o pondere mult mai mare în anumite
sectoare decât în totalul forţei de muncă. De regulă, această suprareprezentare apare în
sectorul secundar.
În Germania şi Italia, de exemplu, mai mult de un sfert din forţa de muncă
străină este ocupată în sectorul minier şi industrial. În Austria, Belgia, Franţa şi ţările din
sudul Europei străinii sunt preponderenţi în domeniul construcţiilor.
În general, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de şomaj decât naţionalii. De
asemenea, străinii sunt afectaţi diferit de şomaj, în funcţie de naţionalitatea lor. Aceste
diferenţe se datorează tendinţelor economice, dar şi naturii activităţilor desfăşurate de
străini. Aceleaşi influenţe au structura demografică a populaţiei străine şi momentul când
migranţii au ajuns în ţara gazdă. Gradul de ocupare al migranţilor este determinat şi de
profilurile acestora.
Şomajul variază în funcţie de vârstă, sex, naţionalitate, categorie de migranţi
(refugiaţi, membru de familie sau lucrător), aptitudini, experienţă profesională şi durata
şederii. Cunoaşterea limbii ţării gazdă contribuie semnificativ la integrarea pe piaţa
muncii şi în societate.
Preocupările Uniunii Europene privind migraţia economică
Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a
cetăţenilor statele membre în spaţiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele
reglementării liberei circulaţii a lucrătorilor în spaţiul comunitar. După 1957,
numeroasele reglementări comunitare, convenţii internaţionale sau următoarele tratate
18
asupra Comunităţii Europene au contribuit la facilitarea circulaţiei persoanelor în
Uniunea Europeană.
Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda politică a Uniunii
Europene şi statelor membre după 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare
în 1999, eforturile Comunităţii Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici
comune în domeniul azilului şi migraţiei.
Uniunea Europeană consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi
cuprinzătoare, pentru o mai bună gestionare a fenomenului migraţiei. Statele membre
trebuie să stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe
teritoriile lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane şi să asigure accesul la informaţii
al persoanelor vizate, precum şi mecanismele de control funcţionale.
Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul
drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei, creării de locuri de muncă
şi îmbunătăţirii situaţiei economice generale din ţările implicate în circulaţia forţei de
muncă, în fenomenul migraţiei, sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii
presiunii migraţiei. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente să fie eficientizată pentru a
da un efect de propagare rezultatelor.
Realizarea liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin
armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul dintre
obiectivele comunitare prioritare. Menţionarea acestui principiu în Tratatul instituind
Comunitatea Economică Europeană subliniază clar importanţa care i se atribuie.
Însă, statele membre ale Uniunii Europene se confruntă cu situaţii foarte diferite
în ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei
economice faţă de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferită faţă de tendinţele
manifestate de migraţie în ultima perioadă. De aceea, dezideratul unei politici comune
privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.
Astfel, stabilirea unei abordări comune a problematicii managementului
migraţiei şi armonizarea politicilor privind migraţia ale statelor membre reprezintă una
dintre cele mai importante provocări ale migraţiei în Uniunea Europeană. Rezolvarea
acestei probleme va deveni stringentă în viitor, pe măsură ce economiile şi societăţile
19
statelor membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrătorii migranţi, ca urmare în special
a îmbătrânirii populaţiei.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea
Europeană doreşte să definească o politică privind migraţia. Dacă directive privind unele
aspecte ale migraţiei legale (precum reunificarea familială, statutul rezidenţilor pe termen
lung, admisia studenţilor şi cercetătorilor) pot fi adoptate, nu a fost încă posibilă
elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migraţia economică, deşi, conform
Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie să adopte măsuri în acest domeniu.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invită
Comisia Europeană „să prezinte un plan de politici privind migraţia legală, inclusiv
proceduri de admisie capabile să răspundă prompt cererii fluctuante de lucrători migranţi
pe piaţa muncii, înainte de sfârşitul anului 2005”.
Ca urmare, Comisia Europeană a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind
o abordare a UE pentru gestionarea migraţiei economice. Documentul urmărea stimularea
de dezbateri publice asupra necesităţii de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene
pentru gestionarea fluxurilor de lucrători migranţi, precum şi a regulilor ce ar trebui
adoptate la nivel comunitar privind condiţiile de intrare şi rezidenţă pentru cetăţenii
statelor terţe care se deplasează din motive economice. La dezbatere au fost invitate
instituţiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se şi pe participarea la discuţii
a societăţii civile şi a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul că migraţia economică contribuie deja direct la
dezvoltarea economică şi socială a Uniunii Europene, se aşteaptă ca acest fenomen să
sporească şi să joace un rol tot mai însemnat în acoperirea nevoilor pieţei muncii
europene, având în vedere declinul demografic şi îmbătrânirea forţei de muncă din UE.
Urmând tendinţele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 şi 2030 în
privinţa vârstei populaţiei active din Uniunea Europeană va determina o scădere a
numărului de persoane angajate până la circa 20 milioane de persoane.
Astfel de evoluţii vor avea un impact semnificativ asupra creşterii economice
generale a statelor membre, asupra funcţionării pieţei interne şi competitivităţii
întreprinderilor europene.
20
În acest sens, migraţia economică poate ajuta la încurajarea antreprenoriatului,
sporirea competitivităţii şi îndeplinirea obiectivelor economice şi de ocupare a forţei de
muncă stabilite de Strategia Lisabona. De asemenea, Uniunea Europeană trebuie să ia în
considerare şi faptul că majoritatea regiunilor dezvoltate din lume concurează în
atragerea de imigranţi pentru a-şi acoperi nevoile economice.
Din aceste motive, este important să se asigure o politică de migraţie economică
a Uniunii Europene, care să ofere un statut legal sigur şi un set de drepturi garantate
pentru sprijinirea integrării imigranţilor admişi.
Mai mult, nevoia pentru o iniţiativă strategică la nivelul Uniunii Europene este
evidenţiată de faptul că, în absenţa acesteia, fluxurile migraţioniste sunt cel mai des
tentate să evite regulile şi legislaţia naţională. În consecinţă, în lipsa unor criterii comune
pentru admisia migranţilor, numărul cetăţenilor din state terţe care intră ilegal în Uniune
şi fără garanţia unui loc de muncă va spori.
Cartea Verde nu susţine, însă, în niciun fel, ideea ca UE să-şi deschidă porţile
spre o migraţie economică nerestricţionată. Statele membre continuă să rămână
responsabile pentru stabilirea numărului cetăţenilor statelor terţe, care, odată admişi,
caută un loc de muncă în UE.
Trebuie subliniat că, în Cartea Verde, Comisia are în vedere doar procedurile de
admisie pentru migraţia economică a cetăţenilor din state terţe, fără a afecta libera
circulaţie a cetăţenilor europeni în interiorul Uniunii Europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publică asupra Cărţii Verzi, în cadrul
căreia au fost abordate următoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naţionale
care ar trebui vizat, procedurile de admisie pentru lucrătorii migranţi, admiterea
cetăţenilor statelor terţe şi măsurile complementare precum integrarea migranţilor,
problemele legate de returnare şi cooperarea cu statele terţe.
Recomandările şi propunerile primite au fost luate în considerare pentru
stabilirea unui plan politic de acţiune în domeniul migraţiei legale. S-a stabilit un
calendar al acţiunilor şi iniţiativelor legislative pentru perioada 2006-2009 (COM(2005)
669), care vor fi urmărite de Comisia Europeană în scopul „definirii unei politici
comunitare coerente privind migraţia legală”. Totuşi, acesta poate fi considerat doar un
prim pas şovăielnic atâta vreme cât Comisia îşi propune pentru această perioadă doar
21
elaborarea unor proiecte de directive referitoare la admisia diverselor categorii de
migranţi economici sau măsuri de consolidare a unor structuri sau iniţiative existente
deja.
Sunt necesare etape suplimentare pentru armonizarea politicilor naţionale şi
pentru conturarea unei politici comunitare în domeniu.
În orice caz, date fiind dimensiunea şi nivelul fluxurilor migratoare
contemporane şi posibilitatea de a apărea o lipsă de înţelegere adecvată a fenomenului
sau conflicte în cadrul societăţilor diversificate, multietnice, deciziile politice cu privire la
migraţia internaţională vor avea o maximă importanţă în următoarele decenii.
În cursul lunii februarie 2006, Manpower Inc. a publicat un studiu
referitor la mutaţiile care au loc pe piaţa globală a forţei de muncă. Cartea Albă
Manpower trece în revista principalele curente şi tendinţe care se desfăşoară sub
ochii nostri în „noua lume a muncii”. Cel mai important fenomen asupra căruia
studiul atrage atenţia este adancirea deficitului de talente.
„Deficitul de talente” la care se referă cercetarea Manpower semnifică lipsa
accentuata de persoane suficient de bine pregatite, capabile să facă faţă unui mediu tot
mai competitiv. Accelerarea concurenţei în toate domeniile a dus şi la o crestere a
exigentei angajatorilor în privinţa capitalului uman. În aceste conditii, spun realizatorii
studiului, devine tot mai dificilă găsirea de persoane cu abilităţile necesare pentru
îndeplinirea eficientă a rolurilor pietei contemporane.
Dincolo de dificultăţile cu care se confruntă un angajator sau altul în găsirea
oamenilor potriviti, problema este una globală. Este vorba despre crearea unei situaţii de
dezechilibru: sunt din ce în ce mai puţini oameni cu competenţele potrivite, în locurile
potrivite. În viziunea celor de la Manpower, cele afectate vor fi, în viitorul apropiat,
economiile ţărilor dezvoltate. Deficitul de talente ar putea pune în pericol chiar motoarele
de creştere ale economiei mondiale.
Realizatorii studiului sesizează existenţa unui paradox în lumea resurselor
umane: deficitul de talente merge în paralel cu un deficit al locurilor de muncă. Conform
unui raport al Organizaţiei Internaţionale pentru Muncă (ILO), economia globală nu
reuşeşte să genereze suficiente locuri de munca pentru a reduce nivelul ratei şomajului, în
22
ciuda dezvoltării economice extraordinare din anumite regiuni ale lumii. Faptul interesant
este că, în ciuda şomajului existent, angajatorii din multe regiuni se confruntă cu
probleme serioase în acoperirea necesarului de forţă de muncă. Este vorba despre o lipsă
de resurse umane pe piata persoanelor bine pregătite, simultan cu o inflaţie de personal
necalificat sau cu o calificare primară.
Principalele cauze ale deficitului de talente sunt, potrivit celor de la Manpower,
îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratelor natalităţii, migraţia economica, globalizarea sau
fenomenele de outsourcing si offshore.
Rata natalităţii se află în declin într-o mare parte dintre tarile Uniunii Europene
şi cunoaşte un trend îngrijorător în SUA şi în Japonia. Pe măsură ce tot mai puţini tineri
intră pe piata forţei de muncă, iar durata de viaţă a populaţiei creste tot mai mult, piaţa
muncii nu va mai avea resurse pentru a susţine persoanele pensionate sau pe cele
inactive.
Se estimează că în următorii 50 de ani, cotele scăzute ale natalităţii şi creşterea
speranţei de viaţă vor duce la dublarea dependenţei persoanelor în vârstă. Se asteaptă ca
raportul dintre angajaţi şi pensionari să devină, până în 2050, de 1 la 1. O metodă de
contracarare a acestui proces ar putea-o constitui încurajarea persoanelor cu experienţă şi
abilităţi dovedite de a rămâne cât mai multă vreme în câmpul muncii.
Un alt fenomen îngrijorător este cel al migraţiei forţei de muncă. Multe
persoane provenind din ţări cu economii în dezvoltare îşi părăsesc ţara pentru a lucra în
alte părţi. De asemenea, mulţi studenţi pleacă să studieze în străinătate şi aleg să nu se
mai întoarcă în ţara de origine, generând un exod de talente către ţările mai dezvoltate. În
vreme ce această migraţie este binevenită pentru ţările primitoare, ea creează blocaje şi
duce la deficit de talente în celelalte regiuni.
Ţări precum Spania sau Italia, confruntate cu nevoia urgenta de a face faţă
cererii accentuate de muncitori cu abilităţi specifice în diverse sectoare de activitate, au
început să faciliteze accesul pe piata fortei lor de muncă a imigranţilor, provenind în
special din Balcani. În mod asemănător, Japonia şi alte economii nou industrializate,
precum ţările din Asia de Sud-Est, atrag în fiecare an mii de persoane din Filipine,
Indonezia, China, Thailanda sau Pakistan. Specialiştii de la Manpower se aşteaptă ca
23
SUA să încurajeze nu peste mult timp accesul imigrantilor mexicani pe teritoriul lor,
după ce mulţi ani au depus eforturi să împiedice acest fenomen de migraţie.
Prin intermediul fenomenului de outsourcing, se estimează că aproape toate
posturile de producţie se vor muta în următorii ani din ţările dezvoltate către economiile
emergente şi în dezvoltare. Studiul Manpower estimează că, până în 2025, China şi India
vor realiza împreună 27% din produsul intern brut al lumii. Însă, pe masură ce ţările
emergente îşi dezvolta economiile, ele vor începe să aibă nevoie de forţă de muncă
suplimentară, pentru a face faţă propriilor nevoi interne. Prin urmare, odată cu creşterea
salariilor în economiile interne, activităţile delocalizate ale angajatorilor globali vor
întâlni competiţia internă pentru forţă de muncă. Prognoza Manpower spune că s-ar putea
ajunge la generalizarea blocajelor de talente pentru toate economiile.
Datorita evoluţiilor din tehnologie, a modificărilor demografice sau a
globalizării, lumea muncii se modifică foarte rapid. Tendinţele nu mai durează cinci sau
zece ani până să devină realitate, iar schimbările sunt foarte rapide. Până nu demult,
oamenii credeau că abilităţile, calificările şi experienţele pe care le aveau şi care pareau
roluri-cheie în organizaţie le vor permite să rămână pe poziţie mulţi ani fără probleme.
Însă, ritmul accelerat al schimbărilor tehnologice şi antreprenoriale a făcut ca multe
posturi odată „la putere” să-şi piardă din atractivitate si necesitate.
De exemplu, multe dintre joburile de rutină, cu nivel scăzut de specializare, sunt
eliminate, iar posturi pentru care nu demult cererea era substanţială ies unul câte unul de
pe scenă. Biroul de Statistică al SUA estimează desfiinţarea a 10 milioane de locuri de
muncă în Statele Unite până în 2010. În acelaşi timp, noi tipuri de joburi vor fi create,
necesitând abilităţi şi competenţe tehnologice care se găsesc, în acest moment, în ofertă
redusă. Un ciclu al abilităţilor care în trecut mergea până la trei ani durează acum doar
nouă luni.
Oamenii vor trebui să înţeleagă că abilităţile cu care au intrat pe piaţa forţei de
muncă nu le vor fi suficiente de-a lungul parcursului lor profesional. Dezvoltarea şi
formarea continuă a abilităţilor, precum şi învăţarea permanentă, vor rămâne cuvintele de
ordine. Angajaţii trebuie să profite de fiecare oportunitate de training şi recalificare ce li
se oferă.
24
Curentele de pe piaţa forţei de muncă au mari şanse de intensificare în viitorul
apropiat şi se vor dezvolta în cursul următorilor zece ani. Potrivit studiului Manpower,
soluţiile pe care le au angajatorii pentru a face faţă fenomenului de deficit de capital
uman sunt: întărirea relaţiilor cu unităţile de învăţământ, investiţiile în training şi
dezvoltare, devansarea vârstei pensionării şi redefinirea posturilor. În condiţiile în care
bătălia pentru capitalul uman devine pe zi ce trece tot mai dură, mizele majore ale
viitorului vor consta în formarea, actualizarea şi extinderea abilităţilor angajaţilor,
precum şi în câstigarea angajamentului acestora.
25
Bibliografie:
European Commission, (2005), Communication from the Commission: „Policy
Plan on Legal Migration” , Bruxelles
Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Challenges:Europe and
Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul conferinţei cu tema “The
Economic and Social Aspects of Migration” organizată de Comisia Europeană în
cooperare cu OCDE, Bruxelles
Golinowska, S. (2002). Economic Migration. Free Movement of Labour Force
and Regulations, Polonia
Massey, D.S., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A., Pellegrino, A., Taylor, J.E.,
(1993) “Theories of International Migration: A Review and Appraisal”, 19 Population
and Development Review, pp. 431-466
Schulte, B. (1998). „Treatment of Third Country Nationals in European
Community Law. The Status Quo”, în ed. Jorens, Y., Schulte, B.: „European Social
Security Law and Third Country Nationals”, Max-Planck-Institut fur Auslandisches und
Internazionales Sozial Recht, Munchen
Verwilghen, M. (2004), dezbaterea internaţională cu tema „Relaţia de
cauzalitate între procesul migraţiei şi dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles
www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies:
„Migration in Europe: Lessons from the Past”, 2002
www.cariereonline.ro/index.php/articles/
Deficitul_de_talente_sau_cum_va_arata_piata_muncii_%C3%AEn_urmatorii_zece_ani
“Deficitul de talente sau cum va arata piata muncii în urmatorii zece ani”, 2006
26