SUPLIMENT LA „IREALITATEA ILUSTRATĂ" Nr. 708

iJOMBÂROAMïNT AER!A<4 ASUPRA^ ORAŞULUI HAIFFA. — O escadrilă italiană a bombardat deunăzi, în PalestÎKu, ) importantul centru petrolifer din Haiffa. in cursul înapoierii aparatelor Ea baxeie lor, timp de o jumătate de oră, avìa,erti ţ au putut să vadă flăcările incendiilor provocate precum şi a jte coloane de fum ce se ridica« din obiectivele atinse. S

1

B E CE LE ABBE UNÛBA

Când ceteşti unele cronici fe­meieşti, tura i te cnprinue giea- ja. lia adevăr, ce vremuri trăim M i st urna! cât dc pline de gri- jfij We le mai vine oamenilor «ă se pe de lucrurile cele obişnuite şi tihnite ale vieţii.

Ş cu M e acestea, in lumea unor cucoane, parcă nimic nu s’ar ii schimbat, şi lucrurile ar sta ca in vremurile cele mai potolite. In loc de a li frămân­tate de gândurile adânci ale cli­pei şi a lăsa uşurătăţile pe altă­dată, ascultaţi ce sfaturi dă u»a din acestea unei (inere de 1? aai, Sn ziarul Timpul dela 31 Iulie

„V. BACĂU. — Nu toată lu­mea poate avea un oval perfect şi poate că la 17 ani, e un far­mec in plus să ai obrazul frayed şi rotund. Puteţi incerca com­prese cu 2eamă de lămâe, apli­cate seara o oră înainte de cul­care. Totuşi nu exageraţi, càci e sănătos să-ţi laşi obrazul la vârsta asta absolut natural, să reacţioneze singur, mai ales că nu e vorba de calitatea ternului, ci de torma rotundă a obrazu­lu i”.

Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o ! Despre de alde aslea se cuvine a sta de vorbă? Alte gânduri mai de temei cu suni de spus?

Udai la vale, dătu peste „Dic­ţionarul toaletei voastre", in care se tâlcniesc câteva numiri de ştofe şi leluri de îmbrăcă­minte... alpaga, bască, caşmir, cazacă, cravată, şeviot, creton, damasc, gaz, jachetă, marochin. Va să zică tot toaleta şi toaleta. Asta copleşeşte celelalte griji.

Peste toate, „tâlcuirile" cu­coanei mai cuprind şi neade­văruri; cică cuvântul şeviot vine dela cheviot, care ar ii însem­nând pe englezeşte oaie. De unde o mai fi scos şi asta. când doar «aia se numeşte în englezeşte sheep?

Adevărul este că, dela munţii Ş'cviftţi din Scoţia, nişte berbeci care trăiesc acolo sunt numiţi şi ei şevioţi cum ai zice „de Dră- giăşani” vinului din dealurile Drăgăşanilor, dar nu că oaia se numeşte pe englezeşte chevrot.

D. Pam fil Şeicaru scria in Curentul din aceiaşi zi că lu ­mea aşteaptă pacea cu sete, pentru a se întoarce la gusturile ei obişnuite, dar că ea nu ştie că pacea care vine nu va mai fi pacea care a fost. Nu va mai merge cu ghelirurile şi nepăsa- jrîle de până acum, ei omul va trebui să se deprindă a trăi cu frâu şi cumpătare şi disciplină.

Da, e de aşteptat că ce a fost n’are să mai fie, dar totuşi nu va merge uşor ca lumea să se dea la brazdă şi să înţeleagă că trebuie să-şi mai lase din apu­cături. Uite că ne ailăm în vre­muri atât de neliniştite, şi totuşi se găsesc cucoane care ies cu „înţelepciunea” lor la uliţă să scrie despre lucrurile cele mai mşmratece.

Să nu facem însă nedreptate cucoanelor. Se găsesc şi de ace­lea cari scrîu dnpă părerile noa­stre. Astfel, d-na Elena Pribo- ianm scrie în ziarul C u v ân tu l din Brăila cronici din cele mai cuminţi şi mai sănătoase. Gă­sim puse pe hârtie gânduri de mare temei, pe care până acum n’a îndrăznit cineva să le puie pe hârtie.

Aşa să scrie cucoanele şi ne vom ferici cu scrisul lor!

Arhim. SCRIBAN

o »ss «* », W B US

e n s i y a

In luna Ianuarie 1C74, patruzeci de vase olandeze comandate de am i­ralul Ruyster ancorară Sn faţa oră­şelului şi fortului Fort-de-France.

Olandezii, deşi aveau un corp ex- pediţionar compus din 4000 de sol­dati, n ’au reuşit să ocune portul. A- sediaţii, cari erau numai în număr de 101, respinseră voiniceşte trei a- salturi şi obligară pe asediatori să se reimbarce în grabă, lăsând t&r- mul acoperit de morţii lor şi pără­sind drapelul Prinţului d’Orange.

Acest succes a fost înlesnit de cea mai curioasă dintre împrejurări: o- landezii, punând piciorul pe uscat, au găsit acolo numeroase butoaie cu rom, cărora le-au făcut pe loc cuve­nita onoare şi astfel cei cari încer­caseră să pună stăpânire pe fortă­reaţă au pornit la atac complet „a- fumaţi".

Cine s’ar fi gândit vreodată ca romul să devie o armă defensivă ?

O B H £»

Zeiţa războiului, Bellona, este pur romană. Grecii n’au ştiut să dea divinitătii lor un aspect înfri­coşător şi un cult atât de sângeros, îmbrăcată cu o cuirasă sau cu o tunică aspră, Bellona era reprezen­tată cu o mască chinuită sub o cas­că de otel. Adesea i se punea ca semn distinctiv în mână, o vargă vopsită cu sânge.

Se spunea că era sora sau soţia lui Marte, dar era o divinitate cu

mult mai barbară decât el. Ea nu trecuse prin Olinip unde fiecare zeu dobândea în folosul său frumoase şi poetice legende. Bellona nu cu­noştea decât câmpuri de căsăpire si preoţii ei, bellonerii, nu îi ofe- riau decât sacrificiul sângelui, care îi era plăcut. Adesea ei revărsau propriul lor sânge pe altarele sale.

Şi totusi Bellona plăcu preoţilor. Numele ei ]-au întrebuintat poeţii în secolul al XVII pentru a vorbi despre războiu.

!§• o m n u l înfia­ţilor9

Expresia populară: „munceşti ca un animal“ pare justificată. Unele animale dau dovadă de o putere de muncă ce ne pune pe gânduri...

In aquariumul muzeului din Lon­dra se admiră un marsuin (purcel de mare) care se învârteşte neînce­tat în eus ■ : *i de sticlă şi care a- leargă ap 300 km. pe zi. Peştii nu dorm :ioc sau, cel mult, dorm cu ochii deschişi, căci ei nu au pleoape. Aţi observat în apa trans­parentă a unui rău cum păstrăvii, nemişcaţi în aparenţă, agită totuşi aripioarele lor pentru a tine piept curentului?

Unele păsări sboară câte 18 ore fără întrerupere. Iar majoritatea in­sectelor sboară neîncetat, dela ră­săritul până la apusul soarelui. Dar recordul rezistenţii îl deţin furni­cile, cari, după spusele unor ento­mologi, n'ar dormi niciodată.

Americana FREDA PUSHN1K , născută in 1922, la Johnstown (Pen- sylvania), este un tnsnchiu omenesc.

Medicii declară că ea va trăi o via­ţă tot atât de lungă ca şi un om neimaL

« l e f e l

Nu se cunoaşte numele aceluia care a inventat cârma vapoarelor. Se ştie numai că această uneltă a a- părut aproape in acelaş timp, in anul lifte, in toate porturile esistente atunci >n Europa.

*Păianjenul nu poate mânca decât

alimente lichide. De aceea, îndată ce a prins prada (compusă, de cbi- ctiu, din fluturi, muşte şi alte m ici insecte) el o udă cu o salivă specială secretată din gură şi care are pute­rea de-a lichefia corpul.

¥Curioase au fost originele unor

oraşe din California: descoperirea minelor de aur a făcut să ia naştere San-Francisco, iar câmnurile petro­lifere au prilejuit construcţia încân* tătorului Los Angeles.

#Lăcusta, al cărei corp cântăreşte

dela un gram şi jumătate la două grame, poate sări în lungime mal mulţi metri. Dar, după o asemenea sforţare, muşchii ei sunt complet istoviţi şi insecta e nevoită, înainte de-a mai face un salt asemănător primului, să se odihnească locului câteva secunde.

#Până acum o sută de ani lumea

nu cunoştea zahărul de sfeclă.

#Melcul evită multe alimente toxi­

ce, totuşi poate mânca ciupercile cele mai veninoase fără să simtă nicj cel mai mic rău.

#Pe vremea lui Ju liu Cezar anul

era de 365 zile si 6 ore, dar după cât­va timp astronomii şi-au dat seama că astfel calculat anul era mai lung decât realitatea. Au trebuit aproape cinci secole de studii spre a ajunge să-l fixeze la cifra exactă de 3S5 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde.

#E curios, dacă nu chiar unic ia

lume, laptul ca un stat să aibă două capitale, despărţite una de alta prin- tr'o distanţă de 1500 kilometri. Acest stat este Uniunea Sud-Africană (do­minion britanic) în care Pretoria este capitala administrativă iar ora­şul Capetown capitală politică.

Lemnul de stejar, ţinut în apă se conservă la infinit: dovada ne-o dă recenta scoatere din Rin a unor stâlpi încă în bună stare, cari făceau parte din podul construit de Ces^r pentru trecerea fluviului cu cincizeci de ani înaintea erei creştine.

#Cel mai gigantic depozit de ghiaţă

din lume este Groenlanda. Acest continent e acoperit cu un strat do ghiaţă a cărui grosime variază în ­tre 860 şi 2080 metri. Numai m unţii răsar la suprafaţă din această colo­sală scoarţă îngheţată.

*In 1868 îm păratu l Franz losef al

Austriei a fost înşelat cu 30.880 fio­rini (astăzi, aproape 2.500.000 lei), dB trei excroci cari i-au dat a înţelege că ştiu să transforme argintul în aur. Reţeta lor era destul de simplă: n’aveau decât să amestece argintul cu mercur şi să încălzească acest amestec la o temperatură foarte ri­dicată şi aurul era făcut!

#Francezii atribue filozofului Blaise

Pascal invenţiunea barometrului. Dar în vremea din urmă s’a stabilit cu date precise că această invenţie e datorită studiilor lu i Evangelista Torricelli, elevul lu i Galileo Galilei.

¥Omul, pentru nevoile sale organi«

ce, consumă zilnic doi litri de apă.#

Aproape o cincime din populaţia M a iti Britanii locaeşte fn Londra.

2

M I R E A S AR Ă P I T Ă

Acum câteva luni. o radiogramă din Calcutta răspândea în lume vestea unei noui drame petrecută în fioroasa junglă hindustană. Dar în cele trei rânduri ce compuneau mesagiul transmis prin văzduh, a- mănuntele fuseseră suprimate, în Europa nepar venind decât faptul brut.

Suntem însă acum în măsură să redăm notele luate la faţa locului de un martor ocular:

Drama care a îngrozit o clipă întregul glob prin împrejurările neobicinuite în care s’a produs, este comentată în toate colibele din jurul junglei si în toate orasele ve­cine, până 3a curtea Maharadjahu- lui

Se făceau pregătirile de nuntă ale nobilului Maharao cu Răni, prin­ţesă hindusă din djaghirul vecin- un principat de care palatul lui Ma­harao e despărţit printr’o porţiune de junglă, foarte sălbatecă, plină de mărăciniş, arbuşti tepoşi, înco­lăciri de Jiane, bolti joase de frun­ziş si păduri în care fiarele se în­mulţiseră ieşind uneori la lizieră ca să atace satele mici numite „gaum“. Cu multe precauţii Ma­harao si Rani, prinţesa logodită, es­coriati de cavaleri „sowari“ şi de cei mai buni vânători — „chikari“■— plecară dela palatul prinţesei spre acela al soţului.

C O R T E G IU LEra o procesiune de culori vii şi

sclipiri de arme. Un gigant în pie­lea goală deschidea drumul: el sim­boliza curajul oamenilor în fata fia­rei...

Urmau apoi fachirii cu idoli şi fe­tise, care au darul să îndepărteze duhurile rele ale pădurii. Păreau o ceată urlătoare de schelete negre, ce săreau, se roteau si. în invoca­ţiile lor lugubre, îşi înfigeau ace lungi în obraji sau scoteau foc pa gură după co rontăiseră bucăţi de sticlă.

După aceştia venea un grup d« sclavi graşi, viziune grotescă, pan­tagruelică: erau sclavi dinadins în­grăşaţi si puşi în fata cortegiului, pentru cazul când fiarele ar fi a* tacat în haite.

In urma acestora, venea adevă- ta paradă: doi crainici călări, cu trompete-stindarde, elefantul mire­lui şi al miresei: animalul superb ca o stâncă mobilă, îmbrăcat în lungi draperii de aur cu desene fantas­tice pe frunte si urechi, cu colţii auriţi, cu trompa pictată. In chioş­cul de pe spinarea animalului, sta Maharao în catifea şi diamante, cu o diademă de aur în jurul turba­nului; iar Rani, vaporoasă în voa­luri şi pietre scumpe, părea o fe­tită. Mică de statură, ea se pier­dea în braţele viguroase ale nobi­lului mire.

I MF IO R ÄT O A R E Aa p a r i i t i e

Când capul coloanei ajunse în­

tr’un luminiş, Maharao dădu ordin înfiorător; apoi se depărtă repede prea lateral şi glonţul trecuse pede popas.

Cortegiul se opri, formând un vast semi-cerc, înaintea unui desiş de codru exotic, situat pe o ridi- cătură de pământ, dreaptă ca un zid şi înaltă de vreo şase metri. Sub acest perete se afla un put larg, numit Baoli; această fântâ­nă se bucura de faima că desvăluia oamenilor logodiţi cari priveau în apele sale soarta ce-i aştepta. Iar Rani îşi exprimase dorinţa de a consulta înainte de nuntă acest o- racol popular.

Aghiotanţii nobilului Maharao cu înalte pompoane albe la turban, şi sclavele prinţesei, în voaluri tran­dafirii, dădură fuga să ajute stă­pânilor lor de-a cobori de pe ele­fantul cu frâuri de aur. Tânăra pe­reche se apropiă de fântână. Ma­harao rămase cu câţiva paşi mai în urmă pentruca Rani să-şi poată scruta în voie viitorul. Prinţesa era atât de mică încât trebui să se înal­te pe vârful picioruşelor cu unghiile fardate pentru a putea privi peste parapetul puţului. Mica logodnică privi şi, deodată, scoase un ţipăt

de fântână, dar nu făcu decât câţiva paşi şi căzu, în timp ce ginerele surprins, se apleca peste balustra­da fântânii, crezând că vreun şarpe

îi speriase iubita. Totul se petrecu într’o secundă: de pe deal, ivit pe neaşteptate dintr’un tunel de frun­ziş, un tigru enorm se năpusti cu un salt asupra fecioarei. Ea vă­zuse în apă fiara ce o pândea de pe deal.

Caii nechezară, elefanţii sfărâ­mară lanţurile, animalele o rupse- ră la fugă, convoiul urla.

Tigrul îşi înfipse colţii în pieptul victimei şi sânii fecioarei se înro­şiră de sânge. într’o clipă, gura a- nimalului şi voalurile prinţesei pă­reau scăldate în lichidul roşu. Ti­grul privi crunt şi repede spre cei din cortegiu, încremeniţi de spai­mă, şi se încorda, gata să sară. In acea clipă, Maharao desmeticit, scosese un cutit încovoiat dela brâu şi se năpusti asupra anima­lului. Dar acesta descrise un arc enorm prin aer şi cu mica prinţesă în gură, dispăru în pădure.

G O A N A D U P Ă K I D N A P E RVânătorii duseră puştile la ochi, urmele fiorosului tigru şi picăturile

cavalerii săriră cu iataganele, să geţi şuerară din arcuri. Dar nimeni nu se gândea să tragă în fiară, căci proectilul ar fi putut-o nimeri pe Rani.

Se avântară cu toţii în pădure, după tigru. Hinduşii goi, se strecu­rau prin mărăciniş şi prin plasa de liane împletite, cu o iuţeală extra­ordinară. Vânătorii se risipiră, go­

de sânge în ţărâna moale. Un grup înainta astfel mai încet dar sigur că mergea pe urmele bestiei.

UN DUEL INTRICOŞE- TCHR

Drama se apropia de punctul cul­minant.

Gonacii, ieşind înaintea fiarei, reuşiră prin tipetele lor s’o facă să

lângă fiară, fără s’o atingă. Acesta dăduse atunci drumul pradei şi se năpustise asupra vânătorului. Scăl­dată în sânge, prinţesa zăcea iner­tă, cu pieptul răscolit de colţii şi ghiarele fiarei, iar la cap avea o rană mare, vânătă şi sângerândă.

Vânătorul scosese cuţitul dar nu mai avu vreme să se folosească de el, căci tigrul, prinzându-1 sub greu­tatea trupului său, îl doborîse la pământ şi-l sfâşia. Alte focuri por­niră din ţevile puştilor îndepărtate asupra animalului. Dar Maharao scoase un strigăt sălbatec, porun­cind să nu se mai tragă niciun foc:

— Mi-a răpit soţia. Trebue să mă răzbun cu propriile-mi mâini. Mă voiu duela cu el. „Domnule ti­gru“, apără-te!

Văzându-se încolţit, tigrul făcuse o nouă săritură, căutând o ieşire şi se pregătia să se năpustească a- supra unui punct din cercul uman» când strigătul lui Maharao îi atrase atentia.

îşi arătă colţii, mârâind turbat, ca scos din firi. Se învârti făcând un scurt ocol şi părul lui lins sclipi ca otelul. Se dădu puţin îndărăt, lăsându-se pe picioarele dinapoi, ca o pisică şi sări. Maharao cu pi­cioarele depărtate şi bine înfipte în pământ, primi şocul ca o stân­că: cutitul său cu două tăişuri pă­trunse în pântecul fiarei, apoi, în vreme ce bestia căuta să sdro- bească între maxilare teasta nobi­lului mire, acesta-i mai dădu o lo­vitură, înfingându-i lama în gât. In schimb, el primi o lovitură de labă ale cărei ghiare îi sfâşiară un şold. Prinţul sări în lături. Fiara răgeacotească. Un vânător tânăr z ă r in d ____. . . . ___ __ _____ __ ____

nacii căutară să iasă pe poteci în- de departe prin mărăciniş că tigru! îngrozitor iar cavalerii sowari stau tortochiate înaintea tigrului şi să-l vjne Spre e], îngenunchiă îndărătul cu pumnalele în mână, gata să in~ întoarcă spre vânători. unuj buchet de arbuşti şi aşteptă tervie la caz de nevoie Bărbăţia

Prin frunzişul des se zărea Hcă- fiara cu arma la ochi. Un foc de Iui Maharao părea însă unică. Ompuşcă umplu 'pădurea de sgomot iar nourul de fum se ridică acope­rind pe vânător şi fiară. Gonacii se îndreptară spre locul de unde răsunase detunătura.

rind, uneori, o mică pată albă sau roză şi toţi se îndreptau spre ea, pe urmele tigrului ce fugea cu vic­tima sa.

Biocul urmăritorilor se fărămiti în grupuri tot mai mici. Dela o vre­me, fiara dispăruse parcă fără ur­mă. Hinduşii goi, umblau în patru labe, mirosind pământul, căutând

şi fiară se svârcoleau acum pe jos. ca doi luptători înverşunaţi. Müs­cat de mână, Maharao scoase cu stânga un al doilea cutit şi de data aceasta nimeri un uunct mortal.

„Domnul Tigru“ o lăsase pe Rani Fiara făcu un ultim salt în aer şişi lupta acum corp la corp cu vâ­nătorul. De teamă să n’o atingă pe prinţesă, probabil acesta trăsese

BKL

Escortaţi de cavaleri si de cei mai prinţesa logodită, porniră prin

bani vânători, Maharao şi pădure spre palatul mirelui.

Rani,

rămase apoi nemişcată la pământ, cu o largă tăietură în abdomen.

In acest timp, fachirii, preoţii, doamnele curţii şi sclavele se în­grijeau de Rani; sclavii legară pi­cioarele tigrului două câte două şi trecură printre ele o prăjină lungă.

înconjurat de cavalerii săi, Ma­harao se lăsă pansat si se duse la carul în care zăcea logodnica sa. Aceasta nu murise, dar era într’o stare foarte gravă şi cu mare greu­tate fu adusă în simţiri.

Intre timp, se înserase, cortegiul se formă din nou, în luminişul în care se afla faimoasa fântână Baoli. Maharao dădu semnalul de porniie.Insfârşit cortegiul porni, iar când

se aîlă despre drama petrecută în pădure, postul de radio din Cal­cutta răspândi în toată lumea ves­tea miresei furată de un tigru...

3

I C À T A C O S T A THi DESCOPERIREA AMEkiCËl§ J | ;. ^ - ^ y y w inMOT^niwawMnnHwiiiii m im iiim u n w iw'iiwnmrirw-nnriTiw trr ii'inn'ri m r i r'inTiTiT r r irn — ty i t t '‘rn rn r n m iM r irn irT - Tii W H Ë & H M M N W M M M M M a N M M M M M a M M N M M M M M M M N M M ra M M M M M M M M M M M M M M M M N m M M M M M M M M a

enumärate sunt comentariile, inter­u l pretarile si studiile biografice pe

care le-a suscitat viaţa lui Cristo- for Columb. Şi totuşi subiectul este încă departe de a îi epuizat. In lucrările cele mai recente privitoare la viaţa marelui navigator, istoricii au făcut eforturi, câ­teodată însufleţiţi de patimă, de a stabili naţionalitatea, originile (nobile sau popu­lare) precum şi alte amănunte puţin cu­noscute din existenta aventuroasă a des­coperitorului Americii.

In ultima vreme, noui şi interesante detalii au putut fi lămurite mulţumită cer­cetărilor cătorva erudiţi, care au avut norocul de a fi descoperit documente ne­cunoscute până astăzi, privitoare la che­stiunile de ordin pecuniar, interesând ac­tivitatea lui Columb.

FLOTA LUI COLUMB

Cu ajutorul documentelor mai sus a- mintite s'a putut stabili în primul rând, costul exact al descoperirii Americii.

Suma învestită în construirea şi în e- chiparea flotei lui Columb — cine-ar fi putut crede acest lucru? •— se ridică la circa 24000 de franci francezi la cursul lor de azi.

In alţi termeni, cele trei nave istorice. „Santa-Maria”, „Pinta” şi „Nina” au co­piat cam cât costă un automobil ceva mai luxos în zilele noastre.

Am trebui, deci, ştiind aceste lucruri, să nu mai acordăm nici-un credit versiu­nilor atât de frecvent adoptate în manua­lele istorice, după care greutăţile pe care Cristofor Columb le-a găsit în calea pla­nurilor sale, se datorau în primul rând cheltuelilor enorme necesitate de expedi­ţia sa.

Documentele recent descoperite arată într'adevăr că dacă regele Ferdinand al Spaniei a ezitat la început să finanţeze pe navigator, acest lucru s’a datorat fap­tului că era preocupat de chestiuni care i se păreau mult mai serioase decât expe­diţia problematică, pe o cale maritimă ce trebuia să ducă în Indii, pe la Est.

In ace] moment regele Spaniei îşi pro­pusese să isgonească pe Arabi din ulti­mile poziţii întărite pe care aceştia le o- cupau în Spania, şi se ştie că în cele din urmă a reuşit să-şi realizeze intenţia.

D E M E R S U R IL E LUI

După eşecul primelor demersuri fă­cute la Curtea regelui Spaniei, Cristofor Columb se adresă regelui Franţei, aooi regelui Angliei iar în urmă mai multor Suverani ai diverselor ţări.

Dar pretutindeni întâmpină refuzuri, nu pentrucă. după cum am spus, ar fi ce­rut sume prea mari, ci pentrucă pe de-o- parte monarhii în chestiune aveau „griji” mai urgente (regele Franţei era angajat până peste cap în războaiele din Italia) iar pe de altă parte, fiindcă proiectul ge­nialului navigator, deşi nu era deloc co­stisitor, era considerat de mulţi ca o „ne­bunie” .

Insuccesul demersurilor sale, forţă pe Columb .lipsit de orice mijloace mate­riale, să se întoarcă pe jos în Spania, unde nădăjduia să găsească o rudă bine­

voitoare la care să poată lăsa pe unicul său fiu, Diego.

In aceste nefericite împrejurări, el fu constrâns să ceară adăpost în mânăsti- rea La Rabida.

Din fericire pentru el, stareţul mănăsti­rii, Juan Perez, fu entuziasmat şi cucerit de planurile extraordinare ale „Cerşeto­rului”.

P R IE T E N IA SALVATOARE

El îi dărui imediat prietenia sa, care-i fu până la urmă de un mare ajutor. De­oarece stareţul era duhovnicul reginei Isabella, a fost de-ajuns ca el să scrie a- cesteia o scrisoare, pentru a învinge osti­litatea teologilor care nu admiteau, sau păreau că nu vor să admită, altă geografie terestră decât aceia a lui Ptolomeu.

Foarte puţin timp s’a scurs între clipa când Juan Perez a scris Reginei, pentru a-i cere ajutorul în favoarea lui Columb, şi ziua fericită şi epocală pentru istoria universală, când Suverana îşi dădu asen­timentul, făgăduind să-şi convingă rega­lul soţ, pentru a lua expediţia sub protec­ţia Coroanei.

Dar ceeace dovedeşte de asemeni că nu datorită lipsei de bani ideea lui Co­lumb întârzia să fie realizată, este faptul că chiar după ce suma necesară a fost vârsată — (se ştie că ea a fost achitată, în urma ordinului regal, de don Pedro de Margaret) — protectorul stareţului Jüan Perez, n’a putut să fixeze definitiv data plecării, decât în clipa în care răsboiul împotriva Arabilor a fost în întregime terminat.

într’adevăr, după consolidarea suvera­nităţii spaniole pe teritoriul proaspăt cu-

Gnipul insular denumit Falkland, care con­stituie o colonie a Coroanei britanice, e compus din două insule mari şi aproape o sută mai mici, situate în Atlantic, Ia răsărit de strâmtoarea Mageîan şi lângă coasta Ar­gentinei.

Englezii pretind că descoperitorul insu­lelor Falkland a fost navigatorul John Davis, care le-a vizitat în anul 1592 dându-le nu­mele de „Southern Islands”, după cum se

citeşte in hărţile geografice ale secolului al XV Mea.

Se pare insă că italianul Amerigo Ves­pucci le-ar fi descoperit cu vreo sută de ani mai înainte.

Sigur insă este faptul că în 1598 naviga­torul olandez Sebald de Wert s’a abătut prin aceste insule cari apoi vreme îndelungata au fost numite Insulele Sebaîdine. Abia fn 1690 debarcă într’una din ele căpitanul Strong care dădu întregului grup numele de Insulele

4

ceriţ, Cristofor Columb putu în cele din urmă să se ocupe cu seriozitate de pregă­tirile de călătorie.

COLUMB A FOST D E Z IN T E ­RESA T

Documentele recent descoperite mai dovedesc cât de false sunt versiunile care ne înfăţişează un Cristofor Columb lacom de bani, cerând sume fabuloase în schimbul bogăţiilor făgăduite după desco­perirea nouei căi de navigaţie spre Indii.

Solda care i s’a fixat în calitatea sa de amiral al expediţiei era de 180 de franci francezi pe lună în moneda de azi. Cei doi căpitani de corăbii care-1 însoţeau primeau câte 120 de franci lunar, iar sol­da marinarilor era de 60 de franci pe lună.

Dacă se adună cei 24.000 de franci (co­stul corăbiilor) cu solda amiralului pe timp de un an, plătită anticipat, adică; 2100 de franci, şi cu cei 3080 de franci solda celor doi căpitani, dacă mai adău­găm lefurile marinarilor, ajungem la suma ridicolă de aproape 60.000 franci, la cursul lor actual.

După cum vedem suntem departe de socotelilc fabuloase stabilite de istoricii care s’au bazat pe fantezia lor şi nu pe realităţi.

Câţiva dintre biografii celebrului ami­ral au evaluat la 1.100.000 de franci suma învestită de regele Spaniei, în expediţia maritimă a navigatorului genovez.

Şi acum, când nc gândim că descope­rirea Americii, a acestui continent atât de bogat, a costat numai 60.000 de franci, nu ne putem împiedeca de a exclama:

— Adevărat chilipir, dom’le!

Falkland, in onoarea lordului Falkland, pe* atunci trezorier al marinei engleze.

Istoria colonizării acestor insule începe în 1764 cu expediţia organizată de francezul L. A. Bougainville care stabili o adevărată co­lonie la Port Louis. Mulţi pescari francezi din Saint Malo (Bretania) au debarcat acolo şi de aceea au mai fost numite şi „Maiuine”.

In 1767 acelaş Bougainville servi ca in­termediar pentru cedarea insulelor Spaniei care le alipi la Argentina, pe vremea aceea vice-regat spaniol.

In anii 1769-70 aceste insule au fost aproa­pe un prilej de războiu între Spania şi Marea Britanie întrucât aceasta din urmă susţinea că insulele îi aparţineau. De îapt, în insula Saninders Englezii formaseră unica posesiu­ne („Settlement“) dela Port Egmont» fără ca spaniolii să protesteze.

Spania s’a văzut silită să accepte faptul împlinit şi să cedeze încă vreo 12 insule pen­tru a fi cruţată de neplăceri mai mari; dar nu înceta niciodată să proclame legitimitatea drepturilor sale; acelaş lucru a continuat să facă Argentina, în 1810, când s’a declarat in­dependentă de Spania.

Marca poştală reprodusă aci a fost pusă în circulaţie acum cinci ani de Argentina şi conţinea insulele Maiuine ca pământ argen­tinian: Anglia a protestat, însă Argentina n’a

retras marca.Acum, revendicările argentiniene par să

aibă un aspect care nu este numai filatelic.

INSULELE FALKLAND SÂÜ MALMINE

\!

E C U R I O S O A Hü

TOTUŞI A D E V Ă R A T

Ceeace vom relata aci pare o născocire, o fantezie, daca în­tâmplarea n’ar fi absolut reală după cum susţine unul dintre cei mai mari geologi ai Statelor Uni­te, profesorul Harold D. Whit- nall, dela Universitatea din Col­gate. Este vorba de zece cai în­gheţaţi, descoperiţi acum câtva timp într’o cavernă la poalele munţilor Altai, cavernă cu o ve­chime de peste zece mii de ani.

Există în Siberia districte un­de iarna e permanentă. In unele regiuni, solul e îngheţat până la adâncimea de 150 metri. Bine ’nteles, nici nu poate fi vorba de desghet, chiar pentru o perioadă scurtă. Savanţii ruşi cari se o- cupă în mod special cu studiul gheţurilor eterne, au făcut săpă­turi în locurile acelea descope­rind la vreo cincisprezece me­tri sub pământ un fel de adăpost construit din scânduri şi din stâlpi.. Lemnul părea tăiat cu o secure din epoca de bronz. Adă­postul era vechiu de cel puţin10.000 ani. înăuntru, înşeuaţi şi înhămaţi se aflau zece armăsari.

Nu schelete. Nu cai-fantome. Ci cai de carne şi de sânge, pe pielea cărora nu lipsia nici mă­car un fir de păr, aşteptau, gata, în grajdul lor. Ochii li erau des­chişi; vinele pline de sânge. Sto­macul lor conţinea încă restu­rile pe jumătate digerate ale ul­timei hrane. Sute de secole stă­tuseră „îmbălsămaţi” în acea cameră — frigorifer, asemeni u- nor statui de marmură, cu ochii larg deschişi, în aşteptarea stă­pânilor cari nu s’au mai înapoiat niciodată.

In orice caz un lucru iese în evidenţă pentru acel care ob­servă harnaşamentul c a i l o r : proprietarii lor trebue să fi fost oameni înzestraţi cu un mare interes pentru arte şi frumos. Pielea şeilor e şi azi lucioasă, iar lemnul, îndată ce e încălzit, împrăştie un miros plăcut de ră­şină. Atât pielea cât şi stofa hă­ţurilor sunt bogate în zorzoane de aur şi de zinc, în stare per­fectă de conservare. însuşi pos­tavul învelitoarelor şi-a păstrat culoarea şi desenul de odinioară,

atât de minunat mijloc de con­servare a fost gerul şi întuneri­cul. Dar acele şei artistice să fie oare opera călăreţilor înşişi sau au trecut în mâna lor ca pradă de războiu ? Nu este exclus ca şi ei să fi avut preţioasele obiec­te în schimbul mărfurilor furni- zite altor popoare stabilite în localităţile calde dela miază-zi. Şi ceeace s’a întâmpat n’ar pu­tea să mire ştiinţa fiindcă artişti destoinici şi sculptori pare să fi existat înainte chiar ca omul să- şi împodobească adăpostu-i pri­

mitiv cu imagini sculptate • de; ale maimuţelor şi altor animale.

m

Aceasta este povestea celor zece cai descoperiti şi scoşi din gheţarul veşnic al Siberiei. In deşerturile ei albe s’au mai găsit cadavre de mamut în perfectă conservare, a cărui carne, după ce a fost desgheţată, a servit destul de bine la mâncare. Aşa dar, întâmplarea cu caii înghe­ţaţi nu e atât de plină de mister, cum se părea la început.

G. R.

FORREST LAYMAN, născut fără brate, se serveşte de picioare pentru a se rade, a scrie si fuma ţigări.

Dar ce se întâmplase cu călă­reţii acestor armăsari gata în- şăuaţi? Pentru descoperirea lor s’a străduit um profesor rus, cu râvna şi răbdarea specifică nu­mai ştiinţei, cercetând toate îm­prejurimile, însă fără a reuşi să deslege problema. Care a fost cauza care împiedecase pe că­lăreţi să încalece ? Ce nenoro­cire s’a abătut fără veste asupra lor şi i-a silit să părăsească ani­male atât de valoroase ? Poate un viscol năpraznic a acoperit grajdul cu atâta cantitate de ză­padă încât puterilor omeneşti le-a fost imposibil să mai răz­bată până acolo. S ’au poate că viscolul n’a fost pentru întreg teritoriul decât începutul unei cumplite tragedii a frigului care a învăluit grajdul unde se aflau caii, între pereţi de ghiaţă veş­nică, prefăcând chiar pe călă­reţi, înnăuntrul colibelor lor. în carne congelată ?

La Cairo s’a descoperit restul u- totdeauna şi în toate timpurile. A- nui paşaport a rab din anul 759. Aşa cest document interesant e păstrat dar, formalităţile au însoţit pe om în Muzeul Britanic din Landra.

AVlIilNO PEREZ, un Cuba« ai cărui ochi sunt ieşiţi din orbite, ast­fel încât par artificiali.

Iată un căpitan caro nu e am intit şcoalele de cavalerie germane exîs-nicăerc pentru bătăliile sate ci nu- tS. câte o reproducere a tabloului înmai pentru săritura înfăţişată în amintirea „săriturei” pe care prin-àcest clişeu, lie fapt, prea puţini îşi ci pe le n ’a şovăit s’o facă, în aceaamintesc că mareşalul principe de luptă, trebuind: să-şi a jun«ă solds-Lictitenstein s’a luptat vitejeşte în t« cw j se »flau îrt cealaltă parte abătălia dela Wagram; iar în toate şanţului.

Un domn a inventat acum M de ani, folosindu-l numai pentru sine, acest aparat pent*’« seri* în trem.

5

K ail Rabilz, arhitectul si inventa­tom i mult discutaţilor pereti spe­ciali „rabitz’, cari au fost adoptaţi msi mult in hoteluri.

Ldward Montagu, conte de Sand­wich, a dat numele său, de altm in­teri nu prea celebru, pâinişoarelor cu m t fi nrne .

— Ce mai faceţi? După umila mea părere vă bucuraţi încă ele o sănătate admirabilă; îngăduiţi-mi să vă pi Cr zint pe oaspeţii mei! Domnul Guillo- tin şi mister Lyncli, bogatul cultiva­tor. lată pe (I. Priesnitz şi pe <1. Ra- bi(z; vă rog, luaţi loc ca să vi-i pot

prezenta pe toţi. De asemenea, mai

sunt aci d-nii Reaumur şi Celsius...

Da. fără îndoială, aceea care se pro­filează pe perdea este umbra d-lui Silhouette! Ştrengarul, se vede cât

de colo că face o curte straşnică domnişoarei Mercedes!... Dragă d-lc

Sandwich, mai sunt încă d-nii Man­

sart şi Ampère... In spatele lor dis­cută d. Havelock cu d. Auer în to­

vărăşia d-nitor Boycott şi Shrapnel.

•

Indivizii aceştia — se ştie — trag profit de pe urma numelui lor pro­

priu spre a-şi asigura nemurirea.

Dar, bine’nţeles, se naşte o întreba­re: până la ce punct şi pentru cari merite efective au ajuns ei să fie ne­muritori? Dacă Volta, Ampère Mar­coni, Watt, Pasteur, Celsius şi Réau-

mur au devenit nemuritori datorită unor merite incontestabile, cu totul altul e motivul pentru care poate fi

nemuritor Shrapnel, creatorul cele­brului proiectil sau doamna Pompa­dour care şi-a dat numele cunoscu­

tei pieptănături. Tot astfel pentru mâncătorii de „sandivich”-uri şi de „praline” ştiu că sunt vrednici de

f/lorie Lordul Sandwich şi domnul Cesar de Choiseul, conte de Plessy-

Pralin; iar fumătorii nărăviţi cre­

dem că ar contribui cu sume apre­ciabile în favoarea comitetului în­sărcinat cu ridicarea unui monument

lui Nicot. Cât priveşte pe d. Chau­

vin (de aici şovinism, patriotism fa­

natic...) amintim că el a fost prota­gonistul unei comedii franţuzeşti, in

1831.

Ast f e l î n vorbirea curentă folo­

sim câte un nume propriu de per­soană pentru a indica sandivichuri,

praline, ghilotina, boicot, şrapnele,

etc. fără să ne gândim nici pe de­parte la oamenii inventatori răsăriţi din întâmplare sau de pe urma stu­diilor cari şi-au asigurat astfel ne­

murirea, cu condiţia de a nu fi alt­ceva decât un „nume” devenit co­

mun şi în cel mai bun sau cel mai rău dintre cazuri — după cum do­resc ei — un adjectiv.

Apoi cine n’a auzit încă vorbindu- se de un oarecare domn cu vocea de ,,stentor”, sau de un consilier,

„mentor”? Pe Stentor îl cunoaştem din ,,Iliada” lui Homer, iar pe Men­

tor din „Odiseea”, unde el s’a bucu­

rat de mare faimă ca însoţitor şi sfetnic al Iui Telemac.

9

Am mai vorbit în paginele acestei reviste despre feluritele nume date

marilor descoperiri ştiinţifice. Chiar „ampèr” şi „watt” sunt atât de răs­

pândite astăzi încât aproape nici nu

le mai atribuim persoanelor cari le-au purtat şi cinstit; ele sunt sim-

pli termeni de convenţiuni şi de

măsuri.Dar, la urma urmei, aceasta nu e

însăşi gloria?

Dacă ni-e frig sau asudăm ne sim­ţim îndemnaţi să consultăm oscila­ţiile termometrului celor doi fizi-

ciani Celsius şi Reaumur, dar cu a­

ceasta nu trebue să credem că ei nu

mai ocupă nici un loc în amintirea noastră. Ca singura deosebire, (s’o spunem sincer!) afară dacă nu sun­

tem specialişti sau savanţi, că ane­voie vom şti cândva ce anume au fă­cut mai cu seamă Celsius şi Reau­

mur, René Antoine Ferdrane ‘Seig­

neur de Reaumur, des Angels şi de

la Bermondière. Un nume frumos ca

o insignă!

Karl Auer, vienezul baron von

Welsbach, studia „pământurile ra­re”. Ce sunt aceste,,pământuri rare”?

Sunt oxidele unor anumite metale pământoase, din grupul aluminiului, cari se găsesc — poftim actualitate!,

— in peninsula scandinavă. Stu- diând, baronul Auer ajunse la inven­

ţia lampei incandescente precum şi

la întrebuinţarea osmium-ului pen­

tru filamentele acestor lămpi.

Dar, pentru Dumnezeu, să nu so­cotiţi prea hazardate aceste nostime asociaţiuni de cuvinte.

Hazard? Ilm... Aci, mi se pare că

ne-am îuncurcat... Numele aminteşte o fortăreaţă (El-Ezar) în care câţiva Arabi asediaţi, în cursul ceasurilor

de plictiseală şi ca să onoare vre­mea, au născocit jocul cu zarurile.

Acum, un joc readuce în memorie

altul, chiar dacă întâmplarea n’are nici un amestec, Miguel Kolf şi F ilip

Tattersall s’au gândit să-şi imortali­

zeze numele prin diferite sporturi. Astfel numele golfului şi al echita- /iunii li se datoreşte lor.

Culcat pe divanul meu, stil „reca-

mier”, în odăiţa dela mansardă, ad-

Rudolf Diesel, inventatorul motoa­relor cu comhustiune internă, care Boarfă numele său.

Piatra comemorativă care amin- Jean Nicot a devenit teiebru peu- Fr&nçois Mansart, caie a inventatleşie locul unde J. Lynch, autorul trucă a îmbogăţii oamenii cu un locuinţele de sub acoperişul clădi-cunoscutei legi, a executat pe pro- obiceiu : fumatul. iilor, jiriu l său fiu, vinovat.

6

mir unicele obiecte de valoare pe

cari le*posed: un „gobelin” cu cele

două figuri de dansatori şi mă gân­

descf la povestea personagiilor pe

cari le întruchipează; păcat că veci­n ii mei de mansardă discută atât Je

tare şi însufleţit, căci prin pereţii

speciali, invenţiunea lui Rabitz, aud

desluşit fiece vorbă. Dar n ic i’ acea­

sta nu mă poate împiedica să cred

că doamna Récamier era o persona­litate excepţională a epocii sa i’, fie

ca industriaşă, fie ca femeie frumoa­

să, fie ca artistă legată in forma ex­

presivă de numele fam iliei Gobeiin,

care în secolul al XVI 1-lea avea în

activitate o industrie textilă de mare

preţ, plus o vestită vopsita rie. Stau

liniştit în „mansarda” mea şi mă

gândesc la arhitectul Mansard, care a născocit acest economic tip de lo­

cuinţă spre a permite să fie imediat sub acoperiş toţi acei cari era.u ne­

voiţi să ocupe mari şi costisitoare

apartamente. Dar arhitectul Rabitz a

fost hulit o viaţă întreagă şi conti­

nuă a f i chiar după moarte de către

toţi frecuentatorii hotelurilor cari au

adoptat pereţii „rabitz”.

mele James Boycott care în anul

1880 a refuzat sé intre in liga gene­

rală arhaică şi a învăţat pe propriul

său risc ce înseamnă a fi boicotat.

In epoca progresului technic, a recordurilor de iuţeală, în timp ce

slum comod într'un vagòn pullman

sau într’un automobil Mercedes si

fără a fi câtuşi de puţin turburaţi în

visurile sau somnul nostru, par­

cul gem sute de kilometri, negândin-

du-ne nici la d. Pullman, nici la

Mercedes, fiica d-lui Emil Jellinek,

constructorul automobilelor de cursă „Daim ler” dela cari şi-au luat nume­

le aceste două splendide mijloace de

comunicaţie. Şi mult mai puţin ne

gândim la precursorul acestor rapi­

de mijloace de locomoţiune, la dul­

cele nume de „landou” care a fost

împrumutat deta englezul Landow.

N’am obiceiu să judec cu asprime

şi de aceea, mă voi mărgini numai

să invidiez pe domnul Etienne Siî- liouette care, deşi având o funcţkme

comodă ca ministru al finanţelor, a

găsit Itre nie şi inspiraţie pentru a se

ocupa de aşa zisele „jocuri de um­

bre”. Câte nume! Câte valori! Cel

puţin dacă printre acestea s’ar găsi

vreunul care să poată fi boicotat! Şi

fiindcă am pomenit de „boicot”, voi

spune că termenul provine dela nu­

lii câmpul deliciilor gastronomice

va rămâne nemuritor numele Lordu­

lui Sandwich care în cursul a zile

întregi de bătălie ta masa de joc s’a

hrănit numai cu celebrele „sand-

wichuri” preparate chiar de el. Vine apoi consilierul de stat Rumford,

creatorul binecunoscutei supe. Ur­

mează Ghoiseul de Plessy-Pralin (la drept vorbind acel care a născocit

„pralinele” a fost bucătarul lu i). Şi

nu uităm nici pe Worcester pentru

faimosul sos care-i poartă numele.

După o masă prea bună şi substan­ţială -— boalele, după boale moar­

tea! Priessnitz şi Pasteur au combă­

tut cu succes boalele şi moartea; iar

doctorul Guillotin şi Lynch au năs­

cocit, dimpotrivă, posibilitatea de-a

se curma în mod simplu şi cât mai

repede viaţa omului: invenţiunile a-

cester doi bărbaţi au fost puse în

practică, pe o scară foarte întinsă, şi numele lor « trecut în universali­tate.

Dar numele cărui contimporan va

reuşi să câştige eternitatea înscriind

în cartea ei, cu litere de aur, un o-

biect oricât de minuscul dar necesar în fiecare zi?..

Domnule Sandwich, e bine să vă

spun că în numele tiv. insulele vul­

canice din atlanticul austral au de­

venit arhipelag, iar hamalul la oraşe

poartă în spinare tab Iu sau placar- dul pe care sunt anunţate mâncăruri

economice şi ciorapi de mătase: in ­

sulele Sandwich, omul-sandwich. Ştiu că dv. nu sunteţi răspunzător de

toate acestea; dar în numele dv. este

o vină; vina că, cel puţin în acest

articol ieşit din nim ic sau din pre­

textul atâtor nume, dv. aţi apărut fe­

ricit şi bucălat sub părul coafat cu

atâta măestrie. Câte nume, şi triste si

vesele, s’au succedat în rândurile de

/aţă, ast/el încât să compună o ce­

tate babilonică de străzi dedicate

lui Gobelin, Mercedes, Rumford,

Watt, Mansard, Guillotin, Celsius,

Auer, Récamier, nume ce se vor iro­

si de acum înainte in amintirea

trandafirie a unni trecut îndepărtat!

Vă salutăm, domnule Sandwich;

poate vom fi u ltim ii cari să ne amin­

tim că aţi fost o persoană, deşi pu­

ţin cam lacomă. Căci, cu vremea,

veţi redeveni şi dv. un nume co­

mun, pronunţat bine sau rău în toa­te ţările din lume.

inventatorul lăm pii incandescente pentru lum inat cu gaz : Karl vonAu or. barer, von WeL-bacii.

G. R . Doamna Pompadour a transmis numele său posterităţii, între altele Si pentru o frumoasă, -i.av oaia corn-plicaţă, nie* " - •

Mctcsdes Jellinek, fiica constxucto Ä «“ »<>»>“bilelor de curse „Daim- ,sl„„ce arme a leqii,

S c r c Ă ’. a nu,uele mBrca se»h Guillotin.

Omui taro a «a i uuiaeie sau unei Contele César rie Plessv-Pralin istorice a rm e a legii, ghilotina: Jo- inventatorul pralinelor. (Se spune, ’

totuşi, că le-ar li născocit bucătarul său).

Deeiasui V. Priessnitz, socotit ca

fondatorul idroterapie).

se

S ’a născut în Samos, la 584 în. de Chr. El a fost fiul lui Mnesarch, un giuvaer­giu, iar mama sa se numea Parthenis.

Părinţii, cu ocazia unei călătorii, consul­tând oracolul dela Delphi, aflară dela acesta că vor avea un fiu care va fi folositor oa­menilor din toate timpurile.

Când împlini un an, Pitagora fu dus în 'templul lui Adonai, într’o vale a Libanului, unde fu binecuvântat de marele preot.

Dat la învăţătură, Pitagora îşi petrecu co­pilăria în mijlocul preoţilor şi al învăţaţilor din Samos. La 18 ani el absolvise cursurile lui Hermodamas din Samos. Era stăpân pe filozofie, matematică, geometrie şi muzică, având ca dascăl pe filozoful Pherekyde dela Syros care îl introduse în filozofia naturală.

Pentru a se cultiva mai bine, el făcu multe călătorii, vizitând Lesbosul şi Creta. De acolo se duse în Fenicîa, Asiria şi Arabia, unde in­tră în relaţiuni cu învăţaţii preoţi Chaldei şi Magi, apoi în Egipt unde a învăţat a cunoaşte ştiinţele înalte ale preoţilor egipteni din Teba. Apoi vreme de 20 de ani aprofundă astrologia, fizica şi matematica, împreună cu doctrina trecerii sufletelor prin tot felul de animale.

Reîntorcându-se în patrie, nu rămase aco­lo, ci plecă în Grecia-Mare (Sudul Italiei) unde se stabili în cetatea Crotona. Aci se prezentă el în public la anul 532 în. de Chrs. unde fonda un fel de academie filozofică, pe ţărmul golfului Tarente, cu tendinta de a per­fecţiona deprinderile intelectuale, credinţele religioase şi aplicările morale.

Prin frumuseţea sa fizică, prin îmbrăcă- mintea-i albă. admirabilul echilibru ce se desprindea din fiinţa sa şi prin splendida-i oratorie, Pitagora îşi câştigă numeroşi audi­tori; el adună mai multi tineri din familiile de frunte formând cu ei o societate întocmi­tă după anumite reguli, societate ce semăna cu un ordin călugăresc. In timp de 2—5 ani, aceşti tineri trebuiau să treacă un examen pentru a putea fi primiţi interni.

Membrii societătii duceau o viaţă comună, vorbirea lor era foarte simplă şi trăiau în­tr’o disciplină riguroasă; ei se abţineau dela carne şi vin, învăţau să-şi înfrâneze pasiu­nile, să iubească unirea, să fie morali şi sin­ceri. Scopul acestui institut era cultivarea ti­nerimii pe bază religioasă, morală şi ştiinţi­fică, prin convorbiri didactice, deprinderi în muzică şi gimnastică. Dintre ştiinţe, se în­văţa acolo matematica, fizica, cosmografia şi filozofia.

C O N C E R T I ! L E M A E S T R U L » I

Pitagora a fost un om extraordinar. El nu mânca decât pâine şi faguri de miere. Pen­tru vastele sale ştiinţe, pentru diversele in- -/enţiuni, pentru talentele ce poseda şi in­fluenta ce exercita, Grecii şi Romanii îl ve­nerau ca pe o fiinţă miraculoasă, supranatu­rală. iar preceptele lui erau considerate ca nediscutabile. La prelegerile sale venea lume din tot restul Greciei-Mari şi din alte oraşe antice: bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, fe­mei şi fete alergau să-l asculte. In mulţimea aceea, se afla şi frumoasa Teana, pe care fi­lozoful, deşi în vârstă, o luă de soţie şi o lă­să să-i conducă şcoala.

«

Concepţiile lui Pitagora sună astfel: Avem km Dumnezeu, isvorul a tot ce există: uniiver- stA este trupul lui, iar prima sa creafktne este tocai. Sufletul omului este de natură dumne­zeiască, numai el are valoare şi numai el ■există după moartea omului; adică sufletul este nemuritor.. Omul este pe pământ Mimai pentru pocăinţă, şi în urmă se var reîntoarce

iar în patria sa. Din naştere şi dela natură omul este imperfect şi înclină spre rău — numai educaţiunea religioasă îl poate curăţi şi face demn de adevărata sa origină. înţe­lepciunea nu trebuie să aibă alt scop decât de a elibera spiritul omenesc de jugul poitei şi sensualităţii şi a-1 aduce la asemănarea cu Dumnezeu.

Pitagora spunea: „Ce este mai frumos pe lume? Armonia. Ce este mai puternic? înţe­lepciunea. Ce este mai bun? Fericirea.

Tăria spiritului se bazează pe limpezimea mintii. Numai acela este liber, care se stă­pâneşte pe sine. Fără lumină, adică pricepere, să nu vorbeşti. Focul să nu-1 străpungi cu pumnalul, adică să nu-1 aţâţi pe cel pătimaş. Nu-ti mânca inima; adică nu te întrista peste

, măsură. Nu este frumos a căuta binele în altă parte decât la Dumneezu, pentrucă fiind nu­mai un Dumnezeu şi acela stăpân peste toa­te, urmează că numai dela El să cerem bi­nele.

EÖUCAT3A M ORALĂ

Pitagora preţuia mâi mult educaţiunea mo­rală decât cultivarea ştiinţifică, iar deprinde­rea în virtute a bazat-o pe religie, pe care o credea cel mai de frunte mijloc de desvol­tare spre adevărata libertate, dominând în­treaga viaţă.

Muzica, el o credea un mijloc de promo­vare a educaţiunii religioase, deoarece ea a- jută la stăpânirea pasiunilor, înobilează ini­ma şi învinge înclinările spre rău.

Intre ştiinţe, locul cel dintâi îl ocupa ma­tematica, în care el şi-a făcut un mare re­nume considerând-o ca pe cea mai nobilă ştiinţă şi cel mai putermc mijloc de a împie­dica îngâmfarea şi fantezia.

C c r c i f i o n î a ÎB ic l® î« ]lc “rs â

l » o r ţ â l o r ira I u i m i i L o n J r e i

Porfile Inimosului Turn al Londrei, un a- mestec haotic de construcţii neregulate, încon. jurat cu un zid, fostă fortăreaţă ţi palat de justiţie, reşedinţă regală şi închisoare, iar astăzi muzeu, arsenal şi loc de păstrare a b i­juteriilor Coroanei, se închid ira fiecare seară la orele zece, cu acelaş ritual uzat întâia oară in secolul al XÎV-lea.

Când sună ora închiderii, căpetenia gardie­nilor imbraca o haină roşie, ia o lanternă înăuntrul căreia arde un muc de lumânare, scoate cheile porţii Guichet şi ale Turnului Byward, apoi se îndreaptă spre postul prin­cipal de gardă, cerând „o escortă peratru cheile Regelui” .

Numai decât se înfăţişează patru soldaţi co­mandaţi de un sub-ofiţer şi se put» în marş. La trecerea lor, sentinelele prezintă arma. Poarta Guichet, prin care se intră în Turn, se închide atunci cu lacătul; apoi patrula se îndreaptă spre turnurile din curtea exterioa­ră. Vechile porţi seculare sunt închise şi ele.

îîin pivniţa Turnului ţâşneşte o sentinelă, cu baioneta la armă: „Halt! Who goes there?’’. (Stai! Cine-i acolo?).

Şeful gardienilor răspunde: „Cheile’’. „Ce chei?”. „Cheile Regelui George”. „Treceţi, chei ale Regelui George. Totul e în ordine". Patrula îşi urmează drumul şi ajunge «n sala unde aşteaptă înşirată garda principală. A- eeasta prezintă arma, în timp ce căpetenia gardienilor îşi scoate bereta şi pronamţă cu glas tare: „Dumnezeu să aibă în pază pe Re­gele George”. Garda salută cu sabia, repetând de trei ori „Am in”. Apoi escorta plM câ să în­mâneze cheile guvernatorului Turnului. Cere­monia s'a sfârşit

Pitagora a susţinut principiul că adevăraţii educatori ai copiilor sunt părinţii şi este o mare nedreptate a despărţi copiii de părinţi şi bătrâni, pentrucă un copil cu atât e mai plăcut înaintea zeilor, cu cât iubeşte mai mult părinţii.

Pitagora a fost de origină dorică, iar în sistemul său şi felul cum a înţeles să--l apli­ce se vede spiritul aristocratic. El n’a comu­nicat niciodată cu poporul, având chiar an­tipatie faţă de el, astfel că societatea lui de­veni cu timpul o societatea aristocratică-po- litică, care avea ca scop combaterea- liber­tăţii poporului. Revoltat, poporul dădu foc casei unde erau adunaţi Pitagoricenii; mulţi dintre aceştia fură omorîţi şi averea lor je­fuită. Cu această ocazie se zice că ar fi fost omorît şi Pitagora, dar linii afirmă că el ar fi fugit în Tarente, şi de acolo în Metapant, unde muri în vârstă de 99 de ani, la anul 500 în. de Chrs.

Pitagora spune că sufletul „număr de sine mişcător”, posedă ca facultăţi: inteligenta, raţiunea, simţul şi dorinţa şi că fiecare din­tre acestea îşi are reşedinţa sa proprie. Pu­terea spirituală ocupă în corp partea dintre cord şi creeri; raţiunea şi inteligenta sălăş- luesc în piept, adică în inimă iar armonia sufletului, unitatea lui, asemănarea cu Dum­nezeu, constitue virtutea.

Morala lui Pitagora cuprinde învăţături excelente: respectul faţă de Dumnezeu şi bă­trâni, curăţenia, credinţa conjugală, supune­rea, modestia şi dispreţuirea luxului de către temei, temperanţa, căsătoria cu o singură fe­meie, practicarea virtuţii de bărbaţi.

Politica lui Pitagora era ca să-i facă pe ce­tăţeni cât mai buni şi mâi virtuoşi, adică mai fericiţi, prin organizarea Statului, priit întocmirea unor legi bazate pe dreptate şi prin alicarea lor dec ătre cei mai buni.

Pitagora zice:Abţine-le de a săvârşi fapta despre care to

îndoeşti dacă este dreaptă ori nedreaptă.Nimeni să nu treacă peste măsură nici în

mâncare nici în băutură.Nu sgândăr! focul cu sabia. Urma oalei a-

coperă-o cu cenuşe. Să nu mergi cu fata în­toarsă la soare. Să nu umpli alături de dru­mul mare. Nu hrăni păsările răpitoare. Spada ascuţită trebue întoarsă. Nici să nu spui, nici să nu faci ceva la mânie.

F I L O Z O F I A

Pitagora spunea că sufletul e nemuritor, că pluteşte în aer lipindu-se de orice trup întâlnea. Sufletul, ieşind din otai, intra în corpul vreunui animal sau altui om. Pentru aceasta Pitagora interzicea tăierea şi mân­carea animalelor, deoarece credea că mân­când un animal mănânci sufletul omului care a intrat în el. Această doctrină a lui se nu­meşte metempsichoză. Pitagora nu aducea niciodată alt sacrificiu zeilor, decât pâine şi turte, deoarece el zicea că zeii urăsc sacrifi­ciul victimelor sângerânde.

Filozoful acesta împărţea etatea omului în patru părţi; până la 20 de ani omul este co­pii, până la 40 de ani este tânăr, până la 69 fiinţă matură şi până la 80 de ani este bă­trân: iar dela această vârstă nu se socoteşte printre cei vii.

Unul dintre discipolii lui, Acmeon, a scris un tratat despre suflet şi un tratat de me­dicină. Pitagora n’a scris nimic, dar filozo­fia lut s'* perpetuat din gură in gură ca şi legendele din timpul său.

Pitagora s’a căsătorit la 60 de ani. vârstă la care era încă robust şi sănătos. Din acea­stă căsătorie avu doi fii: pe Arittmeste, pe Talanges Si o fată numită Damo.

r

P A R A D I S U L C A N D I D A T I L O »

L A S I N U C I D E R E

CE SUNT STUPEFIANTELE Şl CE SENZAŢII AU TOXICOMANII

illllllIIPIHIilIiUlililIllli

„BEŢIA ALBĂ“ O PLAGĂ A OMENIRII

uite s’au scris si multe s’au spus des­pre acest flagel, dar cu toate acestea, marele public îi cunoaşte prea puţin uneltele.

In definitiv ce sunt stupefiantele?Să le luăm pe rând:Cocaina — faimoasa „coco“ — este un al-

caloid ce se extrage din frunzele unui arbore exotic, numit coco. Ea poate fi după dozele ce se întrebuinţează — stimulent, stupefiant, anestezic local, etc. ,după cum vom vedea mai jos, când vom arăta efectele lui asupra organismului şi psihicului.

Opiul este sucul mai multor varietăţi de maci, în special al macului alb.

Morfina (dela Morfeu, zeul somnului) este alcaloidul opiului, adică substanta ce se ex­trage din sucul macilor. Are proprietăţi su- porifice (care dau somn) şi calmante. Ceeace se întrebuinţează în injecţiile subcutanate sunt sărurile de morfină.

Laudanum este un medicament lichid cu bază de opium.Haşişul, sucul cânepei indiene, este un ex­

citant.Eterul este un lichid foarte volatil (care se

evaporează repede) provenind din combina­ţia chimică dintre un acid cu alcool, de ex.: eter sulfuric, eter etilic, etc.

Acestea sunt principalele numite In gene­ral „stupefiante“.

O PRIZA CARE TE TRANSPORTA IN NIRVANA

Şi acum, să facem o experienţă, să gustăm, să prizăm sau să fumăm din fiecare, şi să vedem ce efect au.

Cocaina e cunoscută din timpuri foarte vechi. Incaşii de odinioară ca si Indienii de azi. mestecau frunze de coca.

Cocaina, substanta extrasă din aceste frun­ze, este un praf alb ca zăpada — vicioşii îi zic „neige“, zăpadă. — fără gust si fără mi­ros.

Să presupunem că suntem la un bal din lu­mea mare şi că un gomos scoate deodată, din buzunarul pantalonilor, o pudrieră mică de aur pe care ne-o întinde cu seninătate angelică:

— Voulez-vous, de la neige?Luăm între două degete o cantitate infi­

mă de „zăpadă“ şi o tragem pe nas. ca pe o priză de tabac. Imediat nu ne mai simţim nasul şi gura cari ne sunt anesteziate. Sim­ţim în gât praful până ce este absorbit în sânge.

Dacă doza este foarte mică, simţirile spo­resc, văzul se ascute, auzim cele mai mici sgomote, chiar si mersul unei insecte. Dacă e mai mare — o priză obicinuită — în loc de excitant, efectul e stupefiant.

In acest caz, după ce cocaina a fost absor­bită în sânge, avem trei faze:

1. De stupoare imediată, după anestezia locală.

2. Stimulare puternică a sensibilităţii, a nervilor., 3. Depresiune adâncă, deprimare.

Primele senzaţii după priză sunt acestea: muşchii feţei se destind, trupul parcă se vo­latilizează. Dispare orice gând supărător. Liniştire voluptoasă. Optimism. Senzaţia fe­ricirii absolute, Nirvana.

TRISTA DEŞTEPTARE

Această senzaţie a fericirii fictive produ­să de stupefiante se numeşte euforie. Ea

explică şi faptul că toxicomanii se lasă cu greu de viciul lor, căci de îndată ce cocaina si-a făcut efectul şi euforia începe să dis­pară, ei simt nevoia să-şi prelungească mo­mentul de fericire si iau numaidecât o a doua priză.

Sub influenţa cocainei se formează o per­sonalitate nouă, independentă de condiţiu- nile externe, o transfigurare ca într’un soiu de extaz. Euforia ia locul plictiselii sau al grijei. Curentul de idei devine foarte rapid, asociaţiile lor se fac vertiginos.

Dar după această fază plăcută vine faza de agitaţie, de enervare. Toxicomanul simte nevoia să se mişte, să umble. E nervos, ne-

In îasuMuiele lu i de birna ctisfo- ziţie, de exaltare sufletească, toxico­manul iubeşte întreaga omenire şi întregul univers...

mulţuniit. Nervozitatea sa sporeşte atunci când întrerupe prizele. Se simte foarte de­primat, foarte nefericit. El trebue să ia nea­părat o priză, altfel ar putea chiar să se sinu­cidă.

Dar. după o perioadă oarecare de cocai­nomanie, trebue să ia doze din ce în ce mai mari, căci euforia se obţine tot mai greu, iar depresiunile postcocainice sunt tot mai gra­ve. Şi din acest cerc în adevăr vicios cu mare greutate mai poate ieşi: doze sporite, depre­siuni agravate, doze şi mai mari, etc.

INTR’O FUMÄTORIE DE OPIU

Opiul, sucul macilor întărit, se consumă deobiceiu în fumătorii speciale. El se poate funia sau lua sub formă de injecţii cu mor­fină, supozitoare morfinizate. laudanum li- Rhidj etc.

Să facem o a doua experienţă, instalân- clu-ne pe sofaua unei fumătorii şi trăgând o pipă de opium, care să ne transporte într'un paradis“ artificial.

De îndată ce otrava a pătruns în organism, ea anesteziază organele interne, ceeace pro­duce o stare de bună dispoziţie, o senzaţie de dematerializare, de ieşire a sufletului din trup. Fumătorul se simte spirit pur.

El nu mai primeşte decât senzaţiile plă­cute, într o toropeală voluptoasă a trupului şi cu o desăvârşită seninătate sufletească. Are elanuri generoase şi pierde noţiunea duratei timpului.

Trăieşte o perioadă de bucurie, de exal­tare cerebrală. Fumătorul are impresia că inteligenţa i-a sporit, că e un geniu: devine egalul lui Dumnezeu, iubeşte întreaga ome­nire şi întregul univers.

Faza de depresiune este la fel de gravă ca şi la cocaină şi aduce acelaş cerc vicios: din această depresiune opiomanul nu poate îesl decât fumând o nouă pipă, care-i aduce însă mai greu starea de euforie în vreme ce depresiunea ce va urma va fi mai gravă. Do­zele sporesc mereu si nebunia e aproape.

Ţ

HAŞIŞUL DA VIZIUNI MONSTRUOASE

Morfina, care se ia deobiceiu pe cale de injecţiuni, are acelaş efect ca şi opiumul: visele sunt însă mai puţin halucinante, cal­marea, euforia, la fel ca la cocaină sau opiu.

Haşişul — o pastă gălbue ce se mănâncă — dă în schimb groaznice halucinaţii. De în­dată ce otrava a început să intre în sânge, toxicomanul are năluciri. I se pare că vede prin propriul său trup, că genele i se lun­gesc ca nişte ace de aur, odaia devine r\ caleidoscop, tiu amestec de raze si sclipiri! Oamenii îi apar ca nişte monştri şi deodată toxicomanul e cuprins de un râs convulsiv. Totul i se pare grotesc, hilariant,

După un scurt răstimp de liniştire, survine un nou acces, multicoloraţia viziunilor se am­plifică, bizareria lor creşte şi haşişomanul are audiţii colorate: aude culorile, vede su­netele — într'o simfonie co’orată în care fauna cea mai barocă se asociază cu viziuni vegetale extravagante. Tic-tacul ceasorni­cului pare un râpâit de mitralieră, o floare într’un pahar se transformă ’ -etropicală.

HALUCINAŢIILE UNUI ETEROMAN

Tot atât de îngrozitoare halucinaţii pro­duce şi eterul prin abuz.

Continuând experienţa, dacă luăm o sti­cluţă cu eter şi o ţinem îndelung la nas, în­cepem să ne simţim trupul golit, uşor ca ae­rul. Respiraţia pare că se face în gol şi nil în piept. Nu mai simţi decât plăcerea de a trăi; nici o jenă, nici o supărare.

Sufletul pare că adoarme. Şi deodată min­tea se ascute, eteromanul are o senzaţie de sporire a inteligenţei sale, ca şi la opiu, o senzaţie de fictivă superioritate. Rumoare confuză: decorul se turbură. Furnicări în trup, accese de erotism, fata se congestio­nează.

Halucinaţii.Trezirea e bruscă. O iritabilitate excesivă

îl face pe toxicoman abătut sau agresiv.După o perioadă mai lun^ă toxicoma­

nie, viciosul are halucinaţii '' ' puternice, îngrozitoare, i se pare că e v;.iî. că e a- meninţat să fie ucis, că lumea se prăbuşeşte. Nebunia a sosit.

A cum vreo două luni a mu­rit în Statele Unite un a- nuine Ellis Parker, foar­

te cunoscut şi apreciat în toate straturile societăţii. Era un po­liţist particular şi-l porecliseră „Sherlock Holmes al Americei”.

Un ziar din New York, istorisin-

dti-i cariera, afirma că în viaţa sa Parker anchetase nu mai pu­

ţin de 30.000 de cazuri crimi­

nale.

P R IM U L P A S

Dar împrejurarea cea mai stranie este aceasta. Parker a murit în temniţă, unde executa o condamnare gravă pentru vi­na — dovedită — de-a fi fost a- mestecat în răpirea copilului lui Lindbergh.

Celebrul poliţist îşi începuse

cariera datorită unei simple în­

tâmplări, in 1892. El însuşi a povestit cazul. Pe vremea aceea

era un modest violonist şi câşti­

ga destul ducându-se să cânte la petrecerile ţărăneşti; şi într'o

seară, pe când cânta într’un sat,

la câţiva kilometri departe de

locuinţa lui, un hoţ, îi fură calul împreună cu căruţa. Astfel, pentm a se înapoia acasă, Par­

ker a trebuit să parcurgă pe jos mai bine de opt kilometri.

Nu s’a împăcat de fel cu pier­derea aceea şi luă hotărîrea de a-1 descoperi pe vinovat. El cu­noştea bine pe toţi locuitorii din împrejurimi şi-i împărţi în două grupe: acei cari nu erau în stare să fure o căruţă şi acei cari puteau s’o facă. Din acea­stă a doua grupă el scoase câţi­va inşi cari n’aveau nevoie să fure o căruţă şi continuând ast­fel, cu eliminări succesive, a- junse să formeze un grup de vreo douăzeci de persoane cari aveau capacitatca, posibilitatea şi nevoia de-a săvârşi furtul.

In grupul astfel selecţionat descoperi vinovatul printr’o îm­prejurare destul de simplă: unul dintre presupuşii hoţi li­psise de prin partea locului o zi întreagă. Acesta afirma că se dusese într’un alt sat, la 30 ki­lometri depărtare. Atunci o idee fulgeră prin mintea poliţistului diletant: se putea întâmpla ca omul să fi plecat cu căruţa şi cu scopul de-a o vinde. Cerce­tând în direcţia aceasta obţinu

dovada că într’adevăr el era ho- spitalele şi medicii, în dorinţa pentrucă ele arată atâtea lu-ţul şi astfel recapătă vehiculul de-a cunoaşte otrăvurile, rănile cruri din viaţă! Spre exemplu,şi calul. produse de diferite arme, etc. eu am cjţn toate ştirile despre

— Atunci am avut revelaţia Apoi, vândui cal şi căruţa pen- războiul italo-turc, când Italie-capacităţilor mele de deducţie, tru a mă duce la New York un- n .. au cucerU î r i litania> şinovestea el. Vreme de un an de-mi descinsei biuroul de poli- . . . . .

_ - . . . — . .. - .................. , « căutând dupa cincisprezece am faptul a-studiai codul, citii felurite cărţi ţist particular. Astfel, de medicină, frecventând mult un cal mi-ain găsit... vocaţia!

N I M E N I N ’ A A U Z I TIn curând i se întâmplă să de oameni era suspectată. Pă-

rezolve un caz care la început rea cu neputinţă să se meargă rul negrilor. Autorităţile crezu- se parea afara din cale de mis-

cesta mi-a adus foloase într’un

anumit caz...Iată despre ce e vorba: un a-

frican fusese găsit spânzurat la New York, într’o casă din cartie-

mai departe cu sistemul elimi­

nărilor. Parker însă reuşi. Inte- soldat si-i îm-

terios. Un anume Armstrong, fusese ucis cu un foc de armă. _Faptul se petrecuse la ţară, în- ro£a Pe tiecare tr’o seară călduroasă de vară. părţi în trei grupuri după răs- Victima se afla singură, în că- punsul lor la întrebarea lui: măruţa de mâncare, cu leres- ţ)(2e-ti aminteşti din ziua cri- trele deschise. Asasinul se aşe- md?'„ Cea mai mare arte din_ zase la panda in spatele unui . „tufiş din grădină şi de acolo tre oameni răspunse ca nu-şi a- descărcase puşca, apoi se făcu- minteau nimic. Noua îşi amin- se nevăzut. Nimeni n’auzise de- teau anumite incidente. Un sol- tunătura. Acest ultim fapt lăcea da{ jşj amintea cu minuţiozitate şi mai anevoioase cercetările cu ţoaţe lucrurile. Deocamdată, atât mai mult că nu se ştia la ce

ră într’o sinucidere şi renunţară la anchetă. Parker însă desco­peri că la mijloc fusese o crimă.

Dece? Pentru faptul că mortul era un adept înflăcărat al reli­giei musulmane şi musulmanii au groază de spânzurare. Ştia aceasta din citirea unor cores­pondenţe venite din Tripolita- nia în 1912.

Când Bruno Hauptmann a fost condamnat pentru răpirea

fiului lui Lindbergh, Parker,

împreună cu alţii răpi pe fos-

oraU l m a i n u n i c a n u a c şua. ^ c ~ , -----1-------------- - — » - x *ă fusese săvârşită crima: prin pnmul grup fu eliminat. Ceilal- tul ayocat din îrenton, Paui H.

simplă presupunere anchetato rii o situaseră între ceasurile nouă seara şi miezul nopţii.

D ar Parker îşi zise: „Satul e foarte paşnic şi liniştit; ceva mai mult, toate casele aveau fe­

ţi au lost interogaţi din nou. Wendel, silindu-1 să declare, înDar versiunile erau atât de fe- scris( că luase parte la acea ne_

lurite în comparaţie cu cele de legiuire Dar în umiă Wendel

la început încât ei au fost siliţi şi a retras deelaraţia.

să recunoască, pe loc, că născo- Acţionat în judecată faimosul

restrele deschise din cauza căi- ciseră de frică acele faPte’ & că detectiv respinse cu tărie invi­dimi Dacă nimeni nu auzise în tr ’adevăr nu-şi aminteau ni- nuirea, dar el, care era at»t de împuşcătura înseamnă că zgo- mic. Al zecilea, Grover Duncan, abil săvârşise o marc greşală. moţul ei a fost acoperit de un nu numai că repeta exact ce a- Nu se gândise că oficiul poştal altul, mult mai puternic . Un nume făcuse în ziua aceea, dar înregistrase convoibirilc lui te- asemenea sgomot nu putea fi . ţ ., , lirrnătoarp. lefonice cu trei dintre complicii decât acela al trenului întrucât ■ . A.c * domiciliaţi în alte oraşe şi ca calea ferată trecea chiar prin Atunci 1 arker n puse pe ne- aceştia, făcuseră mărturisirivecinătate. Consultând un mers aşteptate o întrebare:al trenurilor el constată că nu- — Ce ai făcut în ziua de Joi,mai două „personale” şi un ac- săptămâna trecută? celerat trecuseră în acel inter- ()muţ nu putu răspunde exact

şi cu siguranţă. Îşi amintea des­

tul de bine ceeace făcuse cu trei

luni înainte şi apoi îşi amintea

mult mai puţin bine ceeace i se

întâmplase cu şapte zile înainte.

Aceasta da prea mult impresie

de artificiu si în urmă Parker

complete.

inval de timp şi, cu obicinuitele eliminări succesive, stabili ora precisă a crimei după care iz­buti să identifice chiar şi pe a- sasin.

O ÎN T R E B A R E Ş IR E & T Ă

IN

Iată o altă dramă în care el îşi dovedi iarăşi abilitatea neîn- ^ stabili vinovăţia, trecută. In Decembrie 1921 cor­pul sergentului Michael Oregon, în stare de descompunere în-

naintată, a fost găsit într’un bos­

chet de lângă Camp Dix. El nu

mai venise la companie din lu-

C A R T I E R U L L O R

N E S R 1 -

Uneori, lui Ellis Parker îi plă­cea să arate prin păreri senten-

na Septembrie. Lipsa absolută \™ase ceeace învăţase din expe- de indicii descurajă complet rienţă. De pildă, spunea: „Un

poliţia şi atunci fu chemat Ellis poliţist trebue, mai ales, să ci- Parker. tească ziarele şi în acestea chiar

Ellis Parker, cunoscut poliiist- amator, amestecat in răpirea copilu­lu i colonelului Lindberg, fotogra­fiat înainte de-a se sinucide intr’o

. . celulă a temniţei în care fusese în- Intreaga companie, adică 175 articolele literare şi de vanetaţi chis-

10

r ms Ufi u r î...

Au început excursiile prin muiifi. îşi ia omul legăturica in spinare şi din zori porneşte la drum. Se caţără până în munţii cei mai înnalţi, mănâncă prob, cade de zece ori şi-şi zdreleşte genuchii şi boleşte apoi la hotel, pe perne de puf, şase zile, — fiindcă şi Dumnezeu când a fă­cut lumea şi pământul, a spus omului să muncească numai şase zile şi « şapte să se odih­nească.

Peripeţiile omului cure bate drumurile nara, sunt infinite şi dintr’o vacanţă de trei săptă­mâni el povesteşte tot anul.

Pasiunea, vagabondajului o a-vem cu toţii şi ne simţim bine Umblând pe drumuri. De aceea şi oamenii politici, când guver­nau ţara, obicinuiau să poarte oamenii pe drumuri, — pentru- că spuneau că „drumeţului îi stă bine cu drumul”.

*In Rusia era obiceiul ca a-

tunci când cineva pleca la drum, in casa aceea să se păstreze o clipă de tăcere în momentul ple­cării. Dacă ar exista şi la noi o- biceiul de a se păstra o clipă de tăcere atunci când pleacă cine­va, din casa în care ar exista o singură femeie, n’ar mai pleca nimeni la drum.

Drumul a jucat un mare rol in viaţa oamenilor şi soţiile in­fidele n'au fost prinse decât dc acei bărbaţi cari veneau dela drum. Toate întâlnirile de dra­goste, se dădeau de obicei pe drum, pe la cotituri de străzi, şi astfel după ce un amorez a aş­teptat o noapte întreagă pe iu­bita lui, bătând drumurile fără încetare, — in zori de zi a năs­cut celebrul cântec: „Tot pe drum, pc drum, pe drum şi cu mândra nici de cum”.

€'«>resp o n t l e n f ec m c â t l t o a u f e l e

M NinetaeD U 6 Nn i " $ea!â' 1 ? f tu: el în tren- La Radi, Vodă, unde a- c a «5 £ V sa.faci Jung' dimineaţa, schimbi trenul; -t- i ! 5? t,ne toata v,a(a- dar numai trenul

facTtoată v'iata3’ 03 aSta POti Sä • ^ F‘ ~ Eşti ]o£odită cu unul Anela C Inirp^i - , . Ş1. Pe altul. Nu e nimic, con-

la' S a ş i Cu î !? k?CI lmU,a fără griji- lucruua („,liz'asv V1 lrenii1' Iti iei bar- sa te preocupe. Să ţii minte tot-

e duci la xara 51 te urcl c" deauna, pe fiecare cum îl chiami

C«.m S« vă îngrijiţi frumuseţea9

Pentru a strânge porii dilataţi, caţi-i cu buretele, iar veste ce /recaţi-va pe obraz cu zeamă de se’ntâmplă apoi, treceti iar cu castraveţi. In acest mod, veti a- buretele

rati mu- Ca să-ţi fie viaţa plăcută, Im-taţi. Apoi fiindcă n aţi început podobeşte-ţi casa cu flori. In cu-

nehuuZulA Spala’ l' va 011 (,P“ tia cu ciorapi, pune Părăluţe. La r J a’ . v u?a care dă în odaia soţului pu-Daca vreţi sa aveţi sani fru- ne Ochiu boului. La fereastra

J n Şln r l T T \ ^ a?teP^ iubitul picurândziu vre-un barbai se leaga de ei, lacrimi de nerăbdare, presară- legaţi-l şi pe el. Peste zi fre- Mărgăritare. R e po r te r

£ foai te timid. .Când vine cineva nu mai scoate capul din nisip.

— ACROBATUL In tram vai

— Hai, scoală, domnule..— De ce ? Ca să c«fd iar ?..

— Acu suntem singuri,— scoato-ţţ masca...

— Am scos-o...— Atunci pune-o la loc...

— Am identificat maşina care mi-a fost furată...

— Şi d* te n’ai luat-o înapoi ?..»— Aştept întâi s'o repare..,

Marieta B. — Scrii că deşi eşti urâtă, nu poţi iubi. Bine faci. Iu- beste-te pe tine, căci dacă tu nu te ,vei iubi, nu te mai iubeşte nici dra­cii.

Artista Mimi. — Te-ai decis să ivii la Bucureşti şi spui că ultima dată când ai jucat la Iaşi, — ţi s’a strigat din sala plină de entuziasm,— „nu pleca la Bucureşti“. Nu te lua după astea. Spectatorul care a strigat „nu pleca la Bucureşti“— e un cunoscut al meu. E din Bu­cureşti,

X. V. 7. — Ai crezut că e om bim şi te-ai înşelat. Nu e nimic. Voiajul de nuntă : Cine ne urmăreşte cu avionul ? __

1 »O fi maina.-

HmBDQm mory i B G r x s a «

' Z î f f l E n n d B B i i Œ i ®

E B D S O i B n n n c

© E ï M i m É l æ E tÄ©®GOB0D@niEDEOB@nffl®Œg p E M p p n m r

□ l E i M D i S D r

^ m n r i g n i s B n c

B n s o B î s n t e i i i a

Aï<gel»ra

r e i» M s is ta

a 6— +*—+ c=x

2 2 a = Prânzb = Capii celebru francez

c— Figura la jocul de şah

X — Peşte sărat

l ì «e<c«Mr»s tifosi*©

I n e x a c t i l a t ©

ORIZONTAL: ]) Loc de plimbare pentru cei ce au automobil. 4) Or­ganul automobilului... 8) Amiral Ve­netian (m. 1792). 9) Compartiment nasal... 10) Cuvânt ce-1 face pe ori­ce gofeur să stea pe loc. 11) Menr brele automobilului. 13) Plăceri foarte mare (când te plimbi cu li muzina de ex.). 15) Unitate de vi­teză a unei corăbii. 16) Romancier portughez (m. 1900). 18) Unge mă' runtaiele limuzinei. 20) Punct car­dinal vis-à-vis de soare-răsare. 21) A săruta ardeleneşte. 23) Epitet ce se dă marilor zei chinezi. 25) Veşnic, la plimbare cu automobilul. 27) A striga tare. 28) Lipsit de pre- ciziune. 30) Vulcan în Japonia. 31) Automobil mai... vulgar!? 33) Scriinv bie uscată. 34) Pomi foarte mari din regiunea tropicală. 36) Litera grecească. 37) Cliem la proces. 38)

Rămâne — în cazul cel mai fericit — de pe urma unui accident de au­tomobil. 40) Campion automobilist. 42) Cu toate că are două nu şboară niciodată.

VERTICAL: 1) Spaima şofeuri- lor... 2) Aci îşi iau avânt automo- bifiştii. 3) Adnota. 4) Mere! 5) Com. în judeţul Satu-Mare. 6) a face să stea. 7) Plimbări cu avio­nul. 12) La orice şofeur (vorbă să fie...). 14) Zdup. 17) In cruce. 19) Cameră mare pentru festivităţi. 20) Patruped modern: bea benzină şi ulei. 22) Acoperişul automobilului. 24) Lăsat pe altă dată. 26) Arzător (fig.). 27) Ghitară. 28) Boala şofeu- rilor. 29) Adăpost pentru automo­bile. 32) Măsură japoneză întoarsă. 35) Program pe ore. 39) Nichel. 41) Subsemnatul (mare automobilist...).

IVI. IANCOVESCU

/ © s i n g w â r s »

î r ă s ă t M T ă

T a t a » * f a « *

Un tată spune : dacă aşi avea doi ani mai mult, aşi avea exact de trei ori vârsta fiului meu. In­să, în opt ani, nu voi avea decât de două ori vârsta sa.

Care sunt vârstele respective

ale tatălui şi fiului ?

Puteţi să spuneţi în douăzeci de secunde, cari din cele trei afirmaţii sunt inexacte:

Molière a scris: „Bolnavul în- chipuif*.

Eminescu a scris: „Lăcrămioare”, loc, se găsesc printre cele Alecsandri a scris: „Piatra din mente în alb ale careului

casă“. găsiţi-le!

Cercul interior, alb, con fragment oarecare. Cele p. mente care lipite urmează tă în evidenţă exact careul

un tru frag- să scoar din mii- 2 frag- mare ;

ORIZONTAL : 1. Reuniune cu cai jockey şi pariuri. 7. Cei care concurează la alergări. 16. Apă în Rusia. 18 „Program” hipic .20. Ju­cători mai noni la curse. 22. Punea rămăşag la cel Austriac. 23. Zeu al păstorilor. 24 Uşor vizuale, lim­pezi. 25. Podiş în Asb 26. Vesti­tor din vechime. 27. Oraş în Bu­covina. 28. A calului se cunoaşte după dinţi, iar a găinei în dinţi! 29. Spune pe franţuzeşte ! 30. „Cal-’ fără coadă. 31. Zeu egip­tean. 32. Brânza. 33. „Oficiut-Na- ţional de Turism !... 35. Balaur ol- nesc. 36. Fruct. 37. Notă muzicală. 38. Arma primitivă 40. Calul din...

Executaţi acest desen dintr’o singură trăsătură, adică să par­curgeţi întregul desen, fără ca să ridicaţi creionul de pe figură.

Viata Ia ţară: scor, cioban, cin­stit, ni, cătun, boi. dac, iaz, fald, cocos, n, fluier, car, distila, Maiu, or, gros. rece, 1, 1, Iran, b, capra, o, bocal, had. eie, ss, gau. Caius, câmp, or, Mioriţa, bae, r. curs, luna, ■er, untar, if, m, i, la, u, iarbă, borai. vaca. . . „

Paine: Nababi, e, er, tr, ars, amă­nunţit, ge, itii, rî, randas, mea, an, ridici, ip, ton, ba, câra, troahna, alba, aba.

3. Hot de mare. 4. Nedrept. 5. Pe spinarea calului de galop. 6. Mere. Oraş în Ardeal. 8. Nume femi­nin (Dim.). 9. Subsemnatul. 10. Barbari. 11. Pasiona cursele. 12. C’.t cât fuge un cal mai „iute“, cu atât este mai bitte. 13. Acid acetic. 14. Literă grecească. 15. înrăută­ţesc. 17. Hipodrom în Bucureşti. 19. Lichid. 21. Verb latiri (fig !). 24.- Cete de cai 30. Jockey pe cai de galop. 33. Raid călare. 34. Curse cu trăsnrici. 39. Cei ce aleargă la curse. 40. Pe şeaua calului. 41. Cui dat la apă. 46. Unealtă pentru ri­dicat saşiul automobilelor. 47. Pa­tria lui Mezeniy 48. Nume de Rţrs.

Beslegările jocurilor dinlr. mm).Hoţi decapitaţi 45. Gaze cari... te fac să plângi. 54. Locul unde so­sesc- caii la curse (pl.). 58. Sglo- biu, violent, precum este calul nă­răvaş- 59.. Cal de curse ..premian­tul întâiul”. 62. Urîcioşi. 63. Sinu­cizi. 65. Ţinuseră piept. 68. Et caetera... (şi... .celelalte). 69. Des­făşurarea unui film. 70. Macagii. 71. Oală (Mold.).

VERTICAL : Stadion pentru curse de cai... 2. Limbă europeană.

49. Tur făcut de caii de curse pe pista hipodromului. 50. Staţie... fe­rata. 51. Scos afară. 52. Nota tra­ducătorului. 53. Dânşii mai popu­lar ! 54. „Tăticii’’ mai mângâiat ! ! ! (fig !). 55. Adăpost pt. păstori şi vite. 56. Piatră rotunjită în stil Io­nic. 57. Program de alergări de cai. 60. Claxon de gâscă. 61. Ani­mal fără de care n’ar exista curse­

le de cai. 64. Literă grecească. 66. +. 67. Ca la 14 Vert.

A ® ERCULESCU STEFAN