7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 1/12

Războiul Civil American

modifică (//ro.wikipedia.org/w/index.php?

title=R%C4%83zboiul_Civil_American&action=edit&section=0)

Războiul Civil AmericanAmerican Civil War

(în sens orar din colțul din dreapta sus) Prizonieri confederați după

bătălia de la Gettysburg; Bătălia de la Fort Hindman, Arkansas;

Rosecrans la bătălia de la Stones River, Tennessee

Informații generale

Perioadă 12 aprilie 1861 – 9 aprilie1865 (ultima bătălie s-aterminat pe 13 mai 1865)

Loc Mai ales în Statele din Sud

Rezultat Victoria Uniunii;Reconstrucția; abolireasclaviei; întărireaguvernului național;sărăcirea Sudului

Casus belli Atacul Confederației asupraFort Sumter

Combatanți

Statele Unite ale Americii(Uniunea sau SUA) Statele Confederate ale

Americii(Confederația sau SCA)

Conducători

Abraham Lincoln

,

Edwin M. Stanton,

Ulysses S. Grant,

William T. Sherman,

David Farragut,

David D. Porter

Jefferson Davis

,

Judah P. Benjamin,

Robert E. Lee,

Joseph E. Johnston,

Raphael Semmes,

Josiah Tattnall

Efective

2 100 000 1 064 000

Pierderi

140,414 uciși în acțiune,365,000 decedați caurmare a rănilor,275 200 răniți

72,524 uciși în acțiune,260,000 decedați caurmare a rănilor,peste 137,000 de răniți

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

„Războiul Civil”, în original, „The Civil War”, este numele cel mai comun dat acestui conflict militar în Statele Unite ale Americii

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintrestate (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patruani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbatădenumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud aleacesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitateastatală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campaniepolitică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut carezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, apreședintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, dinCarolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceeace a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război,iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientăblocadă navală de-a lungul întregului conflict.

În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop alrăzboiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pefrontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlulrâului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și numerice aleNordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iargeneralul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spreOceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capătsclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice,economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să semanifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

Cuprins

1 Cauzele războiului

1.1 Sclavia

2 Secesiunea statelor din Sud

2.1 Secesiunea Carolinei de Sud2.2 Iarna secesiunii

2.3 Confederația2.4 Statele Uniunii

2.5 Statele de graniță3 Desfășurarea

3.1 Începutul războiului

3.2 Planul Anaconda și blocada, 1861

3.3 Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863

3.4 Teatrul vestic de război, 1861–1863

3.5 Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865

3.6 Sfârșitul războiului, 1864–1865

4 Sclavia în timpul războiului

5 Pericolul intervenției internaționale6 Victoria Uniunii și urmările războiului

6.1 Reconstrucția

6.2 Consecințe

7 Note

8 Bibliografie

9 Legături externe

Cauzele războiului

Coexistența unui Sud sclavagist cu un Nord din ce în ce mai puternic aboliționist a mărit posibilitatea conflictului. Lincoln nu a propus legi federale împotriva sclaviei acolo unde eaexista deja, dar, în 1858, prin discursul „Casa dezbinată”, și-a exprimat dorința de a „limita răspândirea sa, și a o pune acolo unde conștiința publică va putea păstra credința că

este pe calea spre dispariția totală”.[1] Mare parte din lupta politică a anilor 1850 s-a concentrat pe extinderea sclaviei în teritoriile nou create.[2][3][4] Toate teritoriile organizateaveau mari șanse să devină state libere, ceea ce a crescut mișcarea secesionistă din Sud. Atât Nordul cât și Sudul presupuneau că, dacă sclavia nu se putea extinde, ea va dispărea

treptat.[5][6][7]

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 2/12

Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii

războiului civil.

Statele libere

Statele sclavagiste

Teritoriile organizate

Coperta romanului aboliţionist

Coliba unchiului Tom, de Harriet

Beecher Stowe, carte care a

influenţat puternic curentul

aboliţionist din Nord.

Temerile Sudului de a pierde controlul guvernului federal în fața forțelor antisclavie, și temerile Nordului că forțele sclavagiste controlau guvernul, a adus criza la culme spre sfârșitulanilor 1850. Unele dispute privind moralitatea sclaviei, dimensiunea democrației și meritele economice ale muncii libere în raport cu plantațiile de sclavi au determinat prăbușireapartidului Whig și a mișcării Know Nothing, și apariția unor partide noi, regionale (Partidul Free Soil în 1848, cel Republican în 1854, Uniunea Constituțională în 1860). În 1860,ultimul partid național rămas, Partidul Democrat, s-a rupt pe linii teritoriale.

Atât Nordul, cât și Sudul erau influențate de ideile politice ale lui Thomas Jefferson. Sudiștii puneau accent, în ce privește cu sclavia, pe drepturile statelor în raport cu guvernul

federal,[8][9][10] idei menționate în Rezoluțiile Kentucky și Virginia ale lui Jefferson. Nordiștii, de la aboliționistul William Lloyd Garrison până la liderul republican moderat Abraham

Lincoln[11] puneau accent pe declarația lui Jefferson că toți oamenii sunt creați egali. Lincoln a menționat această propoziție în Discursul de la Gettysburg.

Vicepreședintele confederat Alexander Stephens a spus că sclavia este „piatra de hotar a Confederației” dupăsecesiunea statelor din Sud. După înfrângerea Sudului, Stephens a spus că războiul nu a pornit din subiectul sclaviei,

ci din drepturile statelor, și a devenit unul din cei mai acerbi apărători ai Cauzei Pierdute.[12] Președintele confederatJefferson Davis și-a schimbat și el părerile, de la a spune că războiul a fost cauzat de sclavie la a spune că drepturilestatelor au reprezentat cauza. În vreme ce sudiștii foloseau adesea argumentele bazate pe drepturile statelor înapărarea sclaviei, uneori rolurile erau inverse, atunci când sudiști cereau legi naționale de apărare a intereselor lor înraport cu Interdicția Discuției și cu Legea Sclavilor Fugari din 1850. În aceste chestiuni, nordiștii erau cei care voiau

să apere drepturile statelor lor.[13]

Aproape în întregime, criza interregională a implicat sclavia, începând cu dezbaterile privind clauza celor trei cincimiși extinderea pe douăzeci de ani a comerțului cu sclavi africani în Convenția Constituțională din 1787. Controverseleprivind admiterea statului sclavagist Missouri în Uniune au condus la Compromisul Missouri din 1820, Criza

Anulării privind Taxa din 1828 (deși taxa era scăzută după 1846,[14] chiar problema taxei era legată de sclavie[15]),Interdicția Discuției care a interzis discutarea în Congres a petițiilor pentru desființarea sclaviei în perioada 1835–1844, acceptarea Texasului ca stat sclavagist în 1845 și Manifestul Destiny ca argument pentru achiziționarea de noiteritorii în care sclavia avea să devină o problemă, în urma războiului mexicano-american (1846–1848), care a avut

ca rezultat Compromisul din 1850.[16] Proviziunea Wilmot a fost o tentativă a politicienilor din Nord de a excludesclavia din teritoriile cucerite de la Mexic. Extrem de popularul roman aboliționist Coliba unchiului Tom (1852) de

Harriet Beecher Stowe a crescut masiv opoziția în rândul Nordului față de Legea Sclavilor Fugari din 1850.[17][18]

În 1854, Manifestul Ostend a fost o tentativă nereușită a Sudului de a anexa Cuba ca stat sclavagist. Planurile rivaleale nordului și sudului pentru traseul căii ferate transcontinentale s-au împletit cu controversa Bleeding Kansasprivind sclavia. Sistemul Bipartit s-a prăbușit după adoptarea Legii Kansas-Nebraska din 1854, care a înlocuit Compromisul Missouri cusuveranitatea populară, permițând locuitorilor unui teritoriu să voteze pentru sau împotriva sclaviei. În 1856 discuțiile în cadrul Congresului,privind sclavia, au devenit violente când reprezentantul Preston Brooks din Carolina de Sud l-a atacat și l-a rănit grav pe senatorul

republican Charles Sumner în Senat după discursul lui Sumner intitulat "Crime against Kansas" („Crimă împotriva Kansasului”).[19] DeciziaCurții Supreme de Justiție din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a permis sclavia în teritorii chiar și dacă majoritatea se opusese sclavieiîn referendum, inclusiv în Kansas. Constituția Lecompton din 1857 a fost o tentativă controversată de a admite statul Kansas în Uniune castat sclavagist. Dezbaterile Lincoln-Douglas din 1858 au privit și Doctrina Freeport a liderului democrat din nord Stephen Douglas. Aceastădoctrină a reprezentat un argument pentru a ocoli decizia Dred Scott care, combinată cu înfrângerea Constituției Lecompton a lui Douglas, adivizat Partidul Democrat între Nord și Sud. Raidul aboliționistului din nord John Brown la Harpers Ferry Armory a fost o tentativă de a

incita sclavii la revoltă în 1859.[20] Ruptura Nord-Sud din 1860 din sânul Partidului Democrat datorată cerințelor Sudului pentru un cod alsclavilor în teritorii a fost emblematică pentru polarizarea națiunii între Nord și Sud.

Printre alte cauze ale războiului se numără secționalismul (cauzat de creșterea sclaviei în Sud, în timp ce ea a dispărut încet în Nord) șidiferențele economice între Nord și Sud, deși majoritatea istoricilor moderni sunt în dezacord cu determinismul economic extrem al istoricului

Charles Beard și afirmă că economiile Nordului și Sudului erau în mare parte complementare.[21] Efectul polarizant al sclaviei șicontroversele cauzate de cruzimile sclaviei (biciuiri, mutilări și despărțirea familiilor) au împărțit și marile culte religioase (bisericile metodistă,

baptistă și prezbiteriană).[22] Faptul că șapte din opt imigranți se stabileau în Nord, plus faptul că de două ori mai mulți albi plecau din Sud în

Nord decât invers, au contribuit la comportamentul politic defensiv-agresiv al Sudului.[23]

Alegerea lui Lincoln în 1860 a fost declanșatorul final al secesiunii.[24] Eforturile pentru compromis, inclusiv Amendamentul Corwin șiCompromisul Crittenden, au eșuat. Liderii din Sud se temeau că Lincoln va opri expansiunea sclaviei și că o va duce la dispariție. Statelesclavagiste, care deveniseră minoritare în Camera Reprezentanților, aveau în față minoritarismul perpetuu în Senat și în Colegiul Electoral înfața unui Nord din ce în ce mai puternic.

Sclavia

Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fostprimele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort

Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat.[25][26] Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de

36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii.[27][28] 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din

populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.[29]

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de

inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”,[30] și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred

Scott”[31] ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.

Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu

obțină audieri."[32] Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor,[33] și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiuneautilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul deplantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor

lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei."[34] Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivelesecesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate rasială.[35][36][37][38] Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas[39][40]

specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă

inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.[41]

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 3/12

Abraham Lincoln, al 16-lea

Președinte al Statelor Unite (1861–

1865)

Sclavi pe o plantatie de cartofi

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 4/12

Statutul statelor, la 1861.

State separate înainte de 15 aprilie

1861

State separate după 15 aprilie 1861

State unioniste care permiteau

sclavia

State unioniste care interziceau

sclavia

Teritorii

Granițele statelor și teritoriilor,

1864–1865.

Statele Uniunii

Teritoriile Uniunii

Kansas, intrat în Uniune ca stat liber

State de graniță ale Uniunii care

permiteau sclavia

Confederația

Teritorii ale Uniunii care permiteau

sclavia

Generalul Nathaniel

Lyon, a cărui armată a

asigurat controlul

unionist asupra statului

Missouri

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către statele din Sud.[42] Profesorii proveniți din Nord și suspectați de

înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.[43] ȘiNordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și

intereselor lor fundamentale”.[44]

Secesiunea statelor din Sud

Secesiunea Carolinei de Sud

Carolina de Sud a adoptat Declarația Cauzelor Imediate Care Produc și Justifică Secesiunea Carolinei de Sud de la Uniunea Federală la 24 decembrie 1860. Declarațiaapăra, pe baza drepturilor statelor, interesele proprietarilor de sclavi din Sud, dar conținea și o plângere cu referire la drepturile statelor din Nord sub forma opoziției față de LegeaSclavilor Fugari din 1850, susținând că statele din Nord nu-și îndeplineau obligațiile federale în raport cu Constituția. Toate încălcările drepturilor lor acuzate de statele din Sud eraulegate de sclavie.

Iarna secesiunii

Înainte ca Lincoln să fie învestit în funcție, șapte state își declaraseră secesiunea față de Uniune. Ele au înființat un guvern al Sudului, sub numele de Statele Confederate ale Americiila 9 februarie 1861. SCA a preluat controlul asupra forturilor federale și asupra altor proprietăți din cadrul granițelor lor fără prea multă opoziție din partea Președintelui James

Buchanan, al cărui mandat se încheia la 4 martie 1861. Buchanan a afirmat că „Sudul nu are nici un drept să se separe, dar eu nu am nici o putere de a-l opri.”[45] Un sfert dinarmata americană—întreaga garnizoană din Texas—a fost predată forțelor statelor secesioniste de către generalul David E. Twiggs, care a trecut de partea Confederației.

Întrucât sudiștii au renunțat la locurile lor din Senat și din Camera Reprezentanților, secesiunea a permis republicanilor să adopte legi care fuseseră blocate de senatorii sudiști înaintede război, inclusiv Taxa Morill, Legea Morill care dădea unor instituții de învățământ pământ federal, Legea Căminului, legea căii ferate transcontinentale, legea națională a băncilorși Legea Monedei din 1862. Legea Veniturilor din 1861 a introdus impozitul pe venit pentru a finanța războiul.

Confederația

Articol principal: Statele Confederate ale Americii.

Șapte state din Sudul îndepărtat s-au separat până în februarie 1861, începând cu Carolina de Sud, Mississippi, Florida, Alabama,Georgia, Louisiana și Texas. Aceste șapte state au format Statele Confederate ale Americii, la 4 februarie 1861, cu Jefferson Davis capreședinte, și o structură guvernamentală bazată pe Constituția SUA. În urma atacului asupra Fort Sumter, Președintele Lincoln a cerutînființarea unei armate de voluntari din fiecare stat. În două luni, alte patru state sclavagiste din Sud și-au declarat separarea de SUA și auaderat la Confederație: Virginia, Arkansas, Carolina de Nord și Tennessee. Districtele din zona de nord-vest a Virginiei s-au separat șiele de statul Virginia, aderând din nou la Uniune sub forma noului stat Virginia de Vest la 20 iunie 1863. Până spre sfârșitul lui 1861,statele Missouri și Kentucky erau divizate—fiecare cu câte două guverne, unul pro-Sud și altul pro-Nord.

Statele Uniunii

Douăzeci și trei de state au rămas loiale Uniunii: California, Connecticut, Delaware, Illinois,Indiana, Iowa, Kansas, Kentucky, Maine, Maryland, Massachusetts, Michigan, Minnesota,Missouri, New Hampshire, New Jersey, New York, Ohio, Oregon, Pennsylvania, RhodeIsland, Vermont, și Wisconsin. Pe parcursul războiului, Nevada și Virginia de Vest s-aualăturat Uniunii ca state noi. Tennessee și Louisiana au revenit sub controlul militar al Uniunii înprima parte a războiului.

Teritoriile Colorado, Dakota, Nebraska, Nevada, New Mexico, Utah, și Washington au luptat de partea Uniunii. Câteva triburi debăștinași care practicau sclavagismul au susținut Confederația, în Teritoriul Indian (astăzi Oklahoma) având loc un mic război civilsângeros.

Statele de graniță

Statele de graniță ale Uniunii au fost Virginia de Vest (stat format prin separarea unei părți din Virginia), și patru dintre cele mai nordicestate sclavagiste (Maryland, Delaware, Missouri și Kentucky).

Maryland avea numeroși oficiali pro-Confederație care au tolerat revoltele antiunioniste din Baltimore și arderea podurilor. Lincoln arăspuns declarând lege marțială și a chemat în ajutor armata. Milițiile care se formaseră în Nord s-au grăbit spre orașele Washington și

Baltimore.[46] Înainte ca guvernul Confederat să realizeze ce se întâmplă, Lincoln preluase ferm controlul asupra statului Maryland (și aDistrictului Federal Columbia), arestând toți membrii guvernului din Maryland și închizându-i fără proces.

În Missouri, un grup de reprezentanți aleși special pentru această decizie, au votat să rămână în cadrul Uniunii. Când guvernatorul pro-ConfederațieClaiborne Fox Jackson a chemat armata statului, ea a fost atacată de forțele federale sub comanda generalului Nathaniel Lyon. După Afacerea CampJackson, Lyon a urmărit pe guvernator și pe restul armatei loiale acestuia spre colțul sud-vestic al statului. În vidul de putere rezultat, reprezentanții care

votaseră rămânerea în uniune s-au reorganizat și au preluat puterea sub forma unui guvern unionist provizoriu al statului Missouri.[47]

Kentucky nu s-a separat; o vreme, s-a declarat stat neutru. Când forțele confederate au pătruns pe teritoriul statului în septembrie 1861, s-a renunțat laneutralitate și Kentucky și-a reafirmat statutul de membru al Uniunii, încercând să păstreze și sclavia. În timpul unei scurte invazii a forțelor confederate,simpatizanții Confederației au organizat o convenție secesionistă, numind un guvernator, și obținând recunoașterea din partea Confederației. Guvernul

rebel a fugit imediat în exil și nu a deținut niciodată controlul asupra statului Kentucky.[48]

După votul secesionist al Virginiei, susținătorii Uniunii, majoritari în cincizeci de districte ale zonei de nord-vest a Virginiei au votat, la 24 octombrie1861 înființarea noului stat Virginia de Vest. Majoritatea votanților din ceea ce este astăzi statul Virginia de Vest votaseră anterior împotriva secesiunii

statului Virginia.[49] Noul stat a fost admis în cadrul Uniunii la 20 iunie 1863.

Secesiuni unioniste similare cu cea din Virginia au fost încercate și în estul statului Tennessee, dar acestea au fost suprimate de Confederație. Jefferson

Davis a arestat peste 3000 de oameni suspecți de loialitate față de Uniune și i-a închis fără proces.[50]

Desfășurarea

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 5/12

Prima Casă Albă a Confederaţiei,

din Montgomery, Alabama.

Fotografie de la 1906

Prima ceremonie de inaugurare a

Preşedintelui Lincoln, la 4 martie

1861

Fort Sumter, vedere din avion.

Imagine din 1991.

Caricatură din 1861 a planului Anaconda al lui Scott

Operaţiuni pe teatrul de est în 1862

Începutul războiului

Victoria lui Lincoln în alegerile prezidențiale din 1860 a declanșat declarația de secesiune a Carolinei de Sud. Până în februarie 1861, șasealte state sudice au făcut declarații similare. La 7 februarie, cele șapte state au adoptat o constituție provizorie a Statelor Confederate aleAmericii stabilind și capitala temporară a acestei Confederații în Montgomery, Alabama. O conferință de pace s-a ținut la Washington într-otentativă nereușită de a rezolva criza. Restul de opt state sclavagiste au refuzat ofertele de intrare în Confederație. Forțele confederate auocupat majoritatea forturilor din granițele lor. Președintele Buchanan a protestat dar nu a dat niciun răspuns militar, în afara unei tentativeeșuate de aprovizionare a Fort Sumter cu nava Star of the West, asupra căreia cadeții de la The Citadel au tras înainte de a ajunge la fort.[51] Totuși, guvernatorii statelor Massachusetts, New York, și Pennsylvania au început să cumpere arme și să pregătească trupe paramilitare.

La 4 martie 1861, Abraham Lincoln a depus jurământul ca Președinte. În discursul de învestitură, el aspus că Constituția era o uniune mai perfectă decât Articolele de Confederație și Veșnică Unire, că

era un contract obligatoriu, și a denunțat orice secesiune ca „nulă și neavenită”.[52] El a afirmat că nuavea intenția de a invada statele din Sud, și nici pe cea de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja,dar că va face uz de forță pentru a păstra proprietatea federală. Discursul său s-a încheiat cu un apel

la restaurarea uniunii.[53]

Sudul a trimis delegați la Washington și s-a oferit să plătească pentru proprietatea federală și a propus un tratat de pace cu Statele Unite.Lincoln a respins orice negocieri cu agenții confederați pe motiv că Confederația nu este un guvern legitim, și că orice tratat semnat cu acesta

ar echivala cu recunoașterea sa ca guvern suveran.[54] Totuși, Secretarul de Stat William Seward a demarat negocieri neautorizate și

indirecte, care nu au avut însă niciun succes.[54]

Fort Sumter din Charleston, Carolina de Sud, Fort Monroe, Fort Pickens și Fort Taylor rămăseserăultimele forturi păstrate de Statele Unite pe teritoriul Confederației, iar Lincoln era hotărât să păstrezecontrolul asupra Fort Sumter. Din ordinele Președintelui Confederației, Jefferson Davis, trupele

controlate de guvernul confederat, sub comanda lui P. G. T. Beauregard au bombardat fortul cu artilerie în ziua de 12 aprilie, forțândcapitularea garnizoanei dinăuntru. Nordiștii s-au solidarizat cu apelul lui Lincoln către toate statele de a trimite trupe pentru recapturarea

forturilor și păstrarea Uniunii. Scara rebeliunii fiind încă restrânsă, Lincoln a cerut 75.000 de voluntari pentru o perioadă de 90 de zile.[55] Înlunile precedente, mai mulți guvernatori din Nord își pregătiseră discret armatele statelor lor; a doua zi, forțele acestea s-au pus în mișcare.[56]

Patru state de la nord de Confederație (Tennessee, Arkansas, Carolina de Nord, și Virginia), care respinseseră repetat până atuncipropunerile confederate, au refuzat să trimită forțe împotriva vecinilor, declarând și ele secesiunea, și aderând la Confederație. Pentru a

răsplăti Virginia, capitala Confederației a fost mutată la Richmond.[57] Orașul a devenit un simbol al Confederației. Richmond era într-opoziție foarte vulnerabilă, la capătul unui drum de aprovizionare confederat foarte lung. Deși Richmond era puternic fortificat, proviziile orașului aveau să fie reduse prin capturareade către Sherman a orașului Atlanta și blocat aproape complet în momentul când Grant a asediat orașul Petersburg și căile ferate care aprovizionau capitala Confederației.

Planul Anaconda și blocada, 1861

Winfield Scott, comandantul armatei Statelor Unite, a gândit Planul Anaconda,[58] un plan de a câștiga războiul cucât mai puțină vărsare de sânge. Ideea sa era aceea că o blocadă a principalelor porturi ar slăbi economiaConfederației; apoi capturarea Râului Mississippi avea să împartă Sudul în două. Lincoln a adoptat planul, dar aignorat avertismentele lui Scott privind un atac imediat asupra Richmondului.

În mai 1861, Lincoln a aplicat blocada tuturor porturilor din Sud, oprind orice transport internațional destinatConfederației. Navele și încărcăturile celor ce încercau să treacă puteau fi confiscate și, de cele mai multe ori, nuerau acoperite de asigurări. Până spre sfârșitul lui 1861, blocada dusese la încetarea unei mari părți din traficul localîntre porturi. Blocada a oprit exporturile de bumbac, ruinând economia sudului. Investitorii britanici au construitnave ușoare și rapide care transportau arme și obiecte de lux din Insulele Bermude, Cuba și Bahamas la schimb cu

tutun și bumbac.[59] Când erau capturate, navele și încărcătura erau vândute și banii erau dați marinarilor unioniști,dar echipajele britanice erau eliberate. Penuriile de hrană și alte bunuri, declanșate de blocadă, atacurile armateiuniunii și rechizițiile recoltelor de către armatele confederate s-au combinat cauzând hiperinflație și revolte în Sud.[60]

La 8 martie 1862, Marina Confederației a dat o luptă împotriva Marinei Uniunii când cuirasatul CSS Virginia aatacat blocada; acesta părea de neoprit, dar a doua zi a trebuit să lupte cu noua navă de război a uniunii USS

Monitor în Bătălia de la Hampton Roads.[61] Bătălia s-a încheiat nedecis, ceea ce a însemnat o victorie strategică a Uniunii prin aceea că blocada s-a păstrat. Confederația apierdut CSS Virginia, nava fiind scufundată pentru a evita capturarea, iar Uniunea a construit mai multe copii ale navei USS Monitor. În lipsa tehnologiei de construcție a navelorde război eficiente, Confederația a încercat să obțină nave de război britanice. Victoria Uniunii în a doua bătălie de la Fort Fisher în ianuarie 1865 a dus la închiderea ultimului portutil din Sud.

Teatrul estic de operațiuni, 1861–1863

Din cauza rezistenței puternice a unor forțe confederate inițiale la Manassas, Virginia, în iulie 1861, un marș al trupelor unioniste sub

comanda generalului-maior Irvin McDowell spre forțele confederate de acolo a fost blocat în prima bătălie de la Bull Run,[62] în urmacăreia trupele unioniste au fost forțate să se retragă la Washington, D.C., de armata confederată condusă de generalii Joseph E.Johnston și P. G. T. Beauregard. În această bătălie, generalul confederat Thomas Jackson a primit porecla de Stonewall (Zid de

piatră) datorită rezistenței opuse unioniștilor.[63] Alarmați de înfrângere, și într-o tentativă de a preveni secesiunea altor statesclavagiste, Congresul SUA a adoptat Rezoluția Crittenden-Johnson la 25 iulie, în care se spunea că războiul este luptat pentrupăstrarea Uniunii și nu pentru desființarea sclaviei.

Generalul-maior George B. McClellan a preluat comanda armatei unioniste a Potomacului la 26 iulie (a fost, pentru scurt timp,comandant al tuturor forțelor armate ale Uniunii, dar acest post a fost ocupat apoi de general-maior Henry W. Halleck), iar războiul afost reluat cu mai mare intensitate în 1862. În urma apelului ferm al Președintelui Lincoln de a începe operațiunile ofensive, McClellana atacat Virginia în primăvara lui 1862 prin peninsula dintre Râul York și Râul James, la sud-est de Richmond. Deși armata lui

McClellan a ajuns la porțile Richmondului în Campania din peninsulă,[64][65][66] avansul i-a fost oprit în Bătălia de la Seven Pines de

Joseph Johnston, și apoi generalul Robert E. Lee și subordonații săi James Longstreet și Stonewall Jackson[67] l-au învins pe McClellan în Bătăliile de șapte zile și l-au forțat să se

retragă. Campania din Virginia de Nord, în care a avut loc a doua bătălie de la Bull Run, s-a încheiat cu o altă victorie pentru Sud.[68] McClellan rezistat ordinelor generalului

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 6/12

Operaţiuni pe teatrul de est în 1863

Generalul confederat Robert E.

Lee (dreapta), a cărui pricepere a

păstrat echilibrul în teatrul de

operaţiuni din est. El a fost învins

la Gettysburg de generalul unionist

Meade (stânga).

Hartă a fluviului Mississippi,

cu punctele unde s-au dus

bătălii în timpul războiului civilGeneralul Grant, principalul

comandant militar unionist din

Vest, şi momentele principale ale

carierei sale

Halleck de a trimite întăriri armatei unioniste a Virginiei a lui John Pope, ceea ce a ușurat misiunea confederaților lui Lee de a învinge.

Încurajați de a doua bătălie de la Bull Run, Confederații au întreprins prima invazie a Nordului, cu generalul Lee conducând a 45.000 de oameni, Armata Virginiei de Nord, pesteRâul Potomac în Maryland la 5 septembrie. Lincoln apoi a transferat trupele lui Pope sub comanda lui McClellan. McClellan și Lee s-

au luptat în bătălia de la Antietam[67] lângă Sharpsburg, Maryland, la 17 septembrie 1862, cea mai sângeroasă zi din istoria militară a

Statelor Unite.[69] Armata lui Lee, blocată în cele din urmă, s-a retras în Virginia înainte ca McClellan să o distrugă. Lupta de laAntietam este considerată o victorie a Uniunii, deoarece a blocat invazia lui Lee în Nord și a dat ocazia lui Lincoln să-și anunțe

Proclamația de emancipare.[70]

Când prudentul McClellan nu a capitalizat victoria de la Antietam, el a fost înlocuit de general-

maior Ambrose Burnside. Burnside a fost învins în curând la bătălia de la Fredericksburg[71] la13 decembrie 1862, când alți 12.000 de soldați unioniști au fost omorâți sau răniți în timpulrepetatelor și inutilelor atacuri frontale de la Marye's Heights. După bătălie, Burnside a fost și elînlocuit cu general-maior Joseph Hooker. Nici Hooker nu s-a dovedit capabil să învingăarmata lui Lee; deși confederații erau de două ori mai puțini, el a fost umilit în bătălia de la

Chancellorsville[72] în mai 1863. El a fost înlocuit de general-maior George Meade în timpul

celei de-a doua invazii a lui Lee în Nord, în iunie. Meade l-a învins pe Lee în bătălia de la Gettysburg[73] (1-3 iulie 1863), cea maisângeroasă bătălie a războiului, considerată uneori ca fiind punctul de cotitură al războiului. Șarja lui Pickett din cadrul acestei bătălii, la 3iulie este punctul maxim de pătrundere a trupelor confederate pe teritoriul Uniunii, reprezentând semnalul sfârșitului planurilor lui Lee de apune presiune pe Washington dinspre Nord, dar și pentru că Vicksburg, Mississippi, fortăreața-cheie care asitura controlul asupra râului

Mississippi, a căzut a doua zi. Armata lui Lee a suferit 28.000 de pierderi (față de 23.000 în tabăra lui Meade).[74] Totuși, Lincoln s-asupărat pe Meade pentru că nu a interceptat retragerea lui Lee, și după neconcludenta campanie din toamnă a lui Meade, Lincoln a decis săcaute pe Teatrul Vestic o nouă conducere.

Teatrul vestic de război, 1861–1863

În vreme ce forțele confederate repurtau numeroase victorii pe frontul de est, ele au fost învinse de multe ori în vest. Au fost forțate să plece din

Missouri încă de la începutul războiului, în urma bătăliei de la Pea Ridge.[75] Invazia lui Leonidas Polk a orașului Columbus, Kentucky a puscapăt politicii de neutralitate a statului Kentucky și a întors acest stat împotriva Confederației.

Nashville, Tennessee, a căzut în mâinile Uniunii la începutul lui 1862. Mare parte din râul Mississippi era deschisă în urma bătăliei de la Insula

numărul 10 și cele de la New Madrid, Missouri, și apoi Memphis, Tennessee. Marina Uniunii a capturat portul New Orleans[76] fără luptemajore în mai 1862, permițând forțelor Uniunii să se deplaseze și pe râul Mississippi. Doar orașul fortificat Vicksburg, Mississippi, se maiopunea controlului neîngrădit al Uniunii asupra întregului râu.

A doua invazie confederată a statului Kentucky, sub comanda generalului Braxton Bragg s-a încheiat cu

o victorie nesemnificativă în fața generalului-maior Don Carlos Buell în bătălia de la Perryville,[77] deșiBragg a fost obligat să își încheie tentativa de a ocupa statul Kentucky și de a se retrage din cauza lipseide suport pentru Confederație în acel stat. Bragg a fost învins greu de general-maior William Rosecrans

în bătălia de la Stones River[78] în Tennessee.

Singura victorie clară a Confederației în vest a reprezentat-o bătălia de la Chickamauga. Bragg, cuajutorul trupelor conduse de general-locotenent James Longstreet (din armata lui Lee din est), l-a învinspe Rosecrans, în ciuda apărării eroice a generalului-maior George Henry Thomas. Rosecrans s-a retrasîn Chattanooga, oraș pe care Bragg l-a asediat apoi.

Principalul strateg și tactician unionist din vest a fost Ulysses S. Grant, care a repurtat victorii la forturileHenry și Donelson (prin care Uniunea a preluat controlul asupra râurilor Tennessee și Cumberland);

bătălia de la Shiloh;[79] și bătălia de la Vicksburg,[80] care a cimentat controlul unionist al râuluiMississippi, moment considerat unul din punctele de cotitură ale războiului. Grant a venit apoi în ajutorul

lui Rosecrans și l-a învins pe Bragg în a treia bătălie de la Chattanooga,[81] gonind forțele confederate dinTennessee și deschizând o cale către Atlanta și către inima Confederației.

Teatrul trans-Mississippi, 1861–1865

Activitățile de gherilă au transformat mare parte din statul Missouri într-un câmp de luptă. Missouri este pe locul trei în clasamentul numărului de bătălii duse pe teritoriul statelor.[82]

Celelalte state din vest, deși izolate geografic de luptele din est, au fost scena multor acțiuni militare pe scară restrânsă. Bătăliile din regiune au servit la păstrarea statului Missouri, șia teritoriilor Indian, New Mexico și Arizona sub controlul Uniunii. Incursiunile confederate în teritoriile Arizona și New Mexico au fost respinse în 1862 și o campanie unionistăpentru controlul Teritoriului Indian s-a terminat cu succes în 1863. Spre sfârșitul războiului, Campania Red River a Uniunii a eșuat, lăsând statul Texas sub controlul Confederațieipe toată durata războiului, dar izolat de restul Confederației în urma capturării Vicksburgului în 1863, prin care Uniunea a preluat controlul întregului râu Mississippi.

Sfârșitul războiului, 1864–1865

La începutul lui 1864, Lincoln l-a numit pe Grant comandant al tuturor armatelor Uniunii. Grant și-a stabilit cartierul general împreună cu Armata Potomacului, și l-a pus pe general-maior William Tecumseh Sherman la comanda armatelor din vest. Grant înțelegea conceptul de război total și credea, ca și Lincoln și Sherman, că doar înfrângerea totală a forțelor

confederate și preluarea controlului întregii lor baze economice ar aduce adevăratul sfârșit al războiului.[83] Aceasta însemna război total nu în termenii de ucidere a civililor, ci însensul distrugerii caselor, fermelor și căilor ferate. Grant a gândit o strategie coordonată prin care avea să lovească întreaga Confederație din mai multe direcții: generalii GeorgeMeade și Benjamin Butler au primit ordinul de a îl ataca pe Lee lângă Richmond; generalul Franz Sigel (și apoi Philip Sheridan) urma să atace valea Shenandoah; generalul Shermanurma să ocupe Atlanta și să avanseze până la Atlantic; generalii George Crook și William W. Averell urmau să opereze împotriva liniilor de aprovizionare din Virginia de Vest; șigeneral-maior Nathaniel P. Banks avea să ocupe orașul Mobile, Alabama.

Forțele unioniste din est au încercat să îl ocolească pe Lee și au dus câteva bătălii în această fază a campaniei din est. Bătăliile de uzură ale lui Grant de la Wilderness, Spotsylvania,

și Cold Harbor[84] au avut ca rezultat pierderi mari în rândurile unioniștilor, dar i-au forțat pe confederații lui Lee să se retragă din ce în ce mai mult. O tentativă de a lui Butler a-l

depăși pe Lee pe flancuri a eșuat. Grant, în ciuda pierderilor uriașe (peste 65.000 de morți în șapte săptămâni),[85] a continuat să forțeze armata lui Lee a Virginiei de Nord înapoiînspre Richmond. El a blocat armata confederată în asediul Petersburgului, care a durat nouă luni.

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 7/12

Jefferson Davis, primul și

singurul Președinte al

Statelor Confederate ale

Americii

Soldat mort la Petersburg, Virginia,

1865, fotografie de Thomas C.

Roche.

Cale ferată distrusă prin procedeul

cravata lui Sherman: calea ferată

era arsă până când şinele se

deformau într-atât încât trebuia să

fie înlocuite.

Prima pagină a documentului de

capitulare a armatei lui Lee

Proclamaţia de emancipare

Grant a găsit în cele din urmă un comandant, generalul Philip Sheridan, suficient de agresiv încât săizbândească în Campaniile din vale din 1864. Sheridan l-a învins pe generalul Jubal A. Early într-o seriede bătălii, inclusiv o înfrângere decisivă în bătălia de la Cedar Creek. Sheridan a distrus apoi baza

agricolă a văii Shenandoah,[86] o strategie similară cu tactica folosită apoi de Sherman în Georgia.

Între timp, Sherman a avansat dinspre Chattanooga spre Atlanta, învingând pe generalii confederați

Joseph E. Johnston și John Bell Hood pe drum. Căderea Atlantei,[87] la 2 septembrie 1864, a fost un

factor semnificativ în realegerea lui Lincoln ca președinte.[88] Hood a plecat din zona Atlanta pentru aamenința liniile de aprovizionare ale lui Sherman și a invada statul Tennessee în Campania Franklin-

Nashville.[89] Generalul unionist John M. Schofield l-a învins pe Hood în bătălia de la Franklin, iarGeorge H. Thomas i-a cauzat o înfrângere grea lui Hood în bătălia de la Nashville, distrugând practicarmata lui Hood.

Plecând din Atlanta, baza sa de provizii, armata lui Sherman a mers spre o destinație necunoscută,distrugând în drum 20% din fermele din Georgia în marșul său spre mare. El a ajuns pe coastaAtlanticului în Savannah, Georgia în decembrie 1864. Armata lui Sherman a fost urmată de mii de sclavi eliberați; în cadrul marșului nu s-au dus

bătălii majore. Sherman s-a îndreptat apoi spre nord, prin Carolina de Sud și Carolina de Nord, apropiindu-se de liniile confederate din

Virginia dinspre sud,[90] crescând presiunea asupra armatei lui Lee.

Armata lui Lee, slăbită de dezertări și morți, era acum mult mai mică decât a lui Grant. Forțeleunioniste au obținut o victorie decisivă în bătălia de la Five Forks la 1 aprilie, forțându-l pe Lee să

evacueze Petersburg și Richmond. Capitala Confederației a căzut[91] în mâinile Corpului de ArmatăXXV, compus din soldați negri. Restul unităților confederate s-a retras spre vest și, după o înfrângerela Sayler's Creek, lui Robert E. Lee i-a devenit clar că a continua lupta cu Statele Unite este imposibildin punct de vedere tactic și logistic.

Lee s-a predat împreună cu Armata Virginiei de Nord la 9 aprilie 1865, la Tribunalul Appomattox.[92]

Într-un gest neobișnuit, și ca semn de respect și de anticipare a revenirii Confederației înapoi în cadrulUniunii în demnitate și pace, Grant l-a lăsat pe Lee să-și păstreze sabia de ofițer și calul, pe numeTraveller. La 14 aprilie 1865, Lincoln a fost împușcat. Andrew Johnson a devenit Președinte, după ceLincoln a murit a doua zi. Johnston s-a predat cu trupele sale lui Sherman la 26 aprilie 1865, înDurham, Carolina de Nord. La 23 iunie 1865, la Fort Towson în regiunea națiunilor Choctaw din

Teritoriul Oklahoma, Stand Watie a semnat un acord de încetare a focului cu reprezentanții Uniunii, devenind ultimul general confederat cares-a predat. Ultimele forțe navale confederate care au capitulat au fost CSS Shenandoah la 6 noiembrie 1865, în Liverpool, Anglia.

Sclavia în timpul războiului

La începutul războiului, unii comandanți unioniști credeau că datoria lor este să returneze sclavii evadați stăpânilor lor. Până în 1862, când a devenit clar că războiul avea să fie unulde durată, chestiunea tratării sclaviei a devenit mai generală. Economia Sudului și efortul militar sudist depindeau de munca sclavilor. A început să devină nerezonabil să se protejezesclavia și în același timp să se încerce blocarea comerțului Confederației și distrugerea producției. După cum a spus un congresman, sclavii „...nu pot fi neutri. Ca lucrători, dacă nu

ca soldați, ei vor fi fie aliații rebelilor, fie ai Uniunii.”[93] Același congresman—și alți colegi republicani radicali ai săi—l-au presat pe Lincoln să emancipeze rapid sclavii, în timp ce

republicanii moderați au ajuns să accepte emanciparea și colonizarea treptată, cu despăgubire.[94] Copperheads, statele de graniță și democrații unioniști se opuneau emancipării,deși statele de graniță și democrații au ajuns să o accepte în cele din urmă ca parte din războiul total necesar pentru salvarea Uniunii.

În 1861, Lincoln și-a exprimat temerile că tentativele premature de emancipare ar putea însemna pierderea statelor de graniță și că „a pierde Kentucky este aproape același lucru

cu a pierde totul”.[95] La început, Lincoln a frânat tentativele de emancipare ale secretarului de război Simon Cameron și ale generalilor John C. Fremont (în Missouri) și DavidHunter (în Carolina de Sud, Georgia și Florida) pentru a-și asigura loialitatea statelor de graniță și a democraților unioniști.

Lincoln a avertizat statele de graniță că o emancipare mai radicală avea să aibă loc în condițiile în care planul său de emancipare gradată și cu

despăgubire și colonizare voluntară ar fi fost respins.[96] Doar Districtul Columbia a acceptat planul treptat al lui Lincoln, iar acesta amenționat proclamația de emancipare membrilor cabinetului său la 21 iulie 1862. Secretarul de stat William H. Seward i-a spus lui Lincoln să

aștepte o victorie înainte de a face publică proclamația, căci altfel acesta ar putea părea „ultimul nostru țipăt în retragere”.[97] Această ocazie

s-a ivit în septembrie 1862, după bătălia de la Antietam, și conferința guvernatorilor de război a adăugat suport pentru proclamație.[98]

Lincoln publicase deja o scrisoare[99] în care încuraja mai ales statele de graniță să accepte emanciparea ca necesară pentru salvarea Uniunii.

Lincoln a spus mai târziu că sclavia a fost „întrucâtva cauza războiului”.[100] Lincoln a publicat proclamația de emancipare preliminară la 22septembrie 1862, și pe cea finală la 1 ianuarie 1863. În scrisoarea către Hodges, Lincoln și-a exprimat credința că „dacă sclavia nu esteceva greșit, atunci nimic nu este greșit ... și totuși eu nu am înțeles niciodată că Președinția mi-a conferit mie un drept nerestricționat de aacționa oficial pe baza acestei judecăți și a acestor sentimente ... eu nu susțin că am controlat evenimentele, ci mărturisesc fățiș că

evenimentele m-au controlat pe mine.”[101]

Întrucât proclamația de emancipare se baza pe puterile Președintelui în caz de război, ea se referea doar la teritoriile deținute la acea vremede Confederație. Totuși, proclamația a devenit un simbol al angajamentului crescând al Uniunii de a adăuga emanciparea la definiția

americană a libertății.[102] Lincoln a jucat și un rol principal în convingerea Congresului să voteze în favoarea Amendamentului 13,[103] care afăcut emanciparea universală și permanentă.

Sclavii negri nu au așteptat acțiunile lui Lincoln pentru a evada și a căuta libertatea în spatele liniilor nordiste. Încă din primii ani ai războiului, sute de mii de negri au fugit în Nord,mai ales în regiunile neocupate, ca Norfolk și regiunea Hampton Roads în 1862, Tennessee după 1862, linia marșului lui Sherman, etc. Atâția negri au fugit în spatele liniilorunioniste încât comandanții au înființat tabere și școli pentru aceștia, unde atât adulții cât și copiii puteau învăța să scrie și să citească. The American Missionary Association s-aimplicat în efortul de război trimițând profesori în astfel de tabere, de exemplu înființând școli în Norfolk și pe plantațiile din apropiere. În plus, aproape 200.000 de afroamericaniau luptat în armata și în marina Uniunii. Majoritatea lor erau sclavi evadați.

Confederația transforma soldații unioniști negri capturați în sclavi, și soldații negri au fost împușcați când încercau să se predea în masacrul de la Fort Pillow.[104] Aceasta a condusla prăbușirea programului de schimb de prizonieri, și creșterea taberelor de prizonieri, ca cea de la închisoarea Andersonville din Georgia unde au murit de foame și de boli 13.000

de prizonieri de război unioniști.[105]

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 8/12

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a

evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat

mulţi alţi sclavi să fugă în Nord. Aici,

împreună cu şase sclavi pe care i-a salvat.

Soldaţi din Compania de infanterie E, a IV-

a de Culoare din armata Uniunii.

Charles Francis Adams,

ambasadorul Statelor Unite la

Londra

Lordul Palmerston, Primul

Ministru al Regatului Unit, nu a

implicat puternicul imperiu britanic

în conflictul nord-american

Poster electoral republican pentru

alegerile din 1864. Victoria

zdrobitoare a lui Lincoln

(Preşedinte, stânga) şi Johnson

(Vicepreşedinte, dreapta) a arătat

sprijinul social puternic în Nord

pentru cauza războiului.

În pofida lipsei de resurse umane a Sudului, până în 1865, majoritatea liderilor sudiștis-au opus încorporării sclavilor în armată. Aceștia au fost folosiți la munci de suportale efortului de război. Howell Cobb a spus: „dacă sclavii pot fi buni soldați, atuncitoată teoria noastră privind sclavia este greșită”. Generalii confederați PatrickCleburne și Robert E. Lee au fost de acord cu încorporarea negrilor spre sfârșitulrăzboiului, și Jefferson Davis a fost în cele din urmă convins să susțină planurile deînarmare a sclavilor pentru a evita înfrângerea. Confederația a capitulat însă la

Appomattox înainte ca acest plan să fie implementat.[106]

Proclamația de emancipare[107] a redus mult speranțele Confederației de a primivreun ajutor din partea Regatului Unit sau a Franței. Abordarea moderată a luiLincoln a reușit să păstreze de aceeași parte a baricadei statelor de graniță,democrații unioniști și sclavii emancipați. Statele unioniste de graniță (Kentucky,Missouri, Maryland, Delaware și Virginia de Vest) nu au intrat sub incidența

proclamației de emancipare. Toate au abolit sclavia singure, în afară de Kentucky și Delaware.[108] Marea majoritate a celor 4 milioane de sclavi au fost eliberați prin proclamația

de emancipare, pe măsură ce armatele unioniste avansau spre sud. Amendamentul al 13-lea,[109] ratificat la 6 decembrie 1865, a eliberat și restul de sclavi din Kentucky,

Delaware, și New Jersey, care numărau 225.000 de oameni în Kentucky, 1.800 în Delaware, și 18 în New Jersey la nivelul anului 1860.[110]

Pericolul intervenției internaționale

Intrarea în război a Regatului Unit sau a Franței de partea Confederației ar fi mărit șansele Sudului de a-și dobândi independența față de

SUA.[111] Uniunea însă, sub conducerea lui Lincoln și a Secretarului de Stat William Henry Seward au depus eforturi pentru a evita aceasta,și a amenințat cu războiul orice țară ar fi recunoscut oficial existența Statelor Confederate ale Americii (nicio țară nu a recunoscut-o). În1861, sudiștii au pus embargo pe exporturile de bumbac, sperând să împingă Europa într-o criză economică ce ar fi forțat Regatul Unit săintre în război pentru bumbac. Această tactică s-a dovedit falimentară, deoarece Europa avea un surplus de bumbac, iar recoltele europeneslabe de cereale din 1860–1862 au mărit importanța exporturilor de cereale ale Nordului. S-a spus că „Regele Porumb a fost mai puternic

decât Regele Bumbac”, cerealele americane crescând de la un sfert din importul britanic la aproape jumătate.[112]

Când Regatul Unit s-a confruntat cu o penurie de bumbac, aceasta a fost temporară, și bumbacul american a fost înlocuit prin creștereaculturilor de bumbac în Egipt și în India. Între timp, războiul a creat o piață a forței de muncă în industriile de armament și metalurgie și o

piață pentru navele britanice pentru transportul armamentului.[113]

Charles Francis Adams s-a dovedit a fi un priceput ambasador al Uniunii în Regatul Unit, britaniciinedorind să pună probleme blocadei unioniste. Confederația a cumpărat câteva nave de război de lașantierele navale comerciale britanice. Cea mai celebră, CSS Alabama, a cauzat daune considerabileși a condus la dispute după război. Totuși, opoziția opiniei publice față de sclavie a transformatConfederația într-un partener politic spinos pentru politicienii europeni, mai ales pentru cei britanici. Aexistat un pericol de război între SUA și Regatul Unit spre sfârșitul lui 1861 din cauza Afacerii Trent,care a implicat abordajul unui vapor poștal britanic de către Uniune, pentru a aresta doi diplomațiconfederați. Totuși, Londra și Washingtonul au reușit să rezolve problema după eliberarea celor doide către Lincoln.

În 1862, britanicii au luat în calcul posibilitatea medierii—deși simpla ofertă ar fi crescut pericolul de război cu SUA. Se spune că Primul

Ministru Lord Palmerston ar fi citit Coliba unchiului Tom de trei ori[114] înainte de a lua o decizie în această privință. Victoria Uniunii înbătălia de la Antietam a cauzat întârzierea unei decizii. Proclamația de emancipare a crescut riscurile politice ale susținerii Confederației. Înciuda simpatiei față de Confederație, ocuparea Mexicului de către Franța a oprit-o pe aceasta din urmă să intre în război cu Uniunea.Ofertele Confederației de a aboli sclavia în schimbul recunoașterii diplomatice, oferte emise spre sfârșitul războiului, nu au fost luate în seriosnici de Londra, nici de Paris.

Victoria Uniunii și urmările războiului

Dacă ar fi putut Confederația să câștige războiul a fost o întrebare intens discutată între istorici. Cei mai mulți arată că Uniunea avea unavantaj insurmontabil pe termen lung în fața Confederației în termeni de populație și forță industrială. Acțiunile confederate, spun ei, doar auamânat înfrângerea. Istoricul sudic Shelby Foote a exprimat acest punct de vedere pe scurt: „Eu cred că Nordul a dus războiul cu o mână laspate...Dacă ar fi fost mai multe, mult mai multe victorii ale Sudului, Nordul ar fi adus și cealaltă mână. Nu cred că Sudul a avut vreo șansă

să câștige acel război.”[115] Confederația a căutat să câștige independența prin a rezista până la încheierea mandatului lui Lincoln; dar, dupăcăderea Atlantei și victoria lui Lincoln în fața lui McClellan la alegerile din 1864, orice speranță pentru o victorie politică a Sudului a dispărut.În acel moment, Lincoln reușise să obțină suportul statelor de graniță, al democraților unioniști, al sclavilor emancipați și al Regatului Unit și

Franței. Învingându-l pe democratul McClellan, el i-a învins și pe Copperheads și platforma lor de pace.[116] Lincoln găsise și lideri militarica Grant și Sherman care s-au folosit în lupte de avantajul numeric al Uniunii față de armatele confederate. Acești generali nu se fereau devărsarea de sânge, iar de la sfârșitul lui 1864 nu a mai rămas nicio speranță pentru Sud.

Pe de altă parte, James McPherson a afirmat că avantajul Nordului din punctul de vedere al populației și resurselor făcea victoria Norduluiprobabilă, dar nu inevitabilă. Confederația nu trebuia să invadeze și să preia controlul asupra teritoriului inamic pentru a câștiga, ci doar săducă un război defensiv pentru a convinge Nordul că victoria are costuri prea mari. Nordul trebuia să cucerească și să controleze porțiuni

vaste din teritoriul inamic și să învingă armatele confederate pentru a câștiga.[117]

Importantă a fost și elocvența lui Lincoln în explicarea scopului național și priceperea sa în a păstra statele de graniță de partea Uniunii. Deșiabordarea emancipării de către Lincoln a fost lentă, Proclamația de emancipare a fost un exemplu de utilizare eficace a puterilor Președintelui

pe timp de război.[118]

Economia industrializată a Nordului a susținut producția de arme, muniții și provizii, precum și finanțele și transportul. Tabelul din dreaptaprezintă avantajul relativ al Uniunii față de Confederație la începutul războiului. Ecartul s-a mărit în timpul războiului, economia Norduluicrescând, iar teritoriul confederat scăzând și economia sa slăbind. Populația Uniunii era de 22 milioane, iar a Sudului de 9 milioane în 1861;din populația Sudului, peste 3,5 milioane erau sclavi și aproximativ 5,5 milioane albi, populația Sudului fiind practic depășită numeric de patru

ori de cea a Nordului.[120] Diferența a crescut pe măsură ce Uniunea a preluat controlul asupra teritoriului Confederației, cu tot cu garnizoane, și mai ales după ce parteaConfederației de pe malul drept al fluviului Mississippi a fost izolată de restul. Uniunea controla la început peste 80% din șantierele navale, vapoare, ambarcațiunile fluviale, șiMarină. Acest avantaj a fost accentuat de un program masiv de construcții de nave. Aceasta a permis Uniunii să controleze râurile și să blocheze întreaga coastă oceanică a

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 9/12

Comparație între Uniune și SCA[119]

Uniunea Confederația

Populație totală 22.000.000 (71%) 9.000.000 (29%)

Populație liberă 21.567.414 5.500.000

Sclavi în 1860 432.586 3.500.000

Soldați 2.200.000 (67%) 1.064.000 (33%)

Mile de cale ferată 21.788 (71%) 8.838 (29%)

Producție industrială 90% 10%

Producție de arme de foc 97% 3%

Baloți de bumbac în 1860 Neglijabil 4.500.000

Baloți de bumbac în 1864 Neglijabil 300.000

Exporturi înainte de război 30% 70%

Al treisprezecelea amendament al

Constituţiei SUA, prin care era

abolită sclavia

Monument în cinstea Marii

Armate a Republicii, organizată

după război.

Sudului.[121] Legăturile feroviare excelente dintre orașele Uniunii au permis mișcarea rapidă și ieftină atrupelor și proviziilor. Transporturile erau mult mai lente și dificile în Sud, care nu și-a putut dezvoltarapid mult mai restrânsul sistem de căi ferate, nu și-a putut repara ușor daunele, și nici măcar efectua

lucrări de mentenanță.[122] Eșecul lui Davis în a păstra relații pozitive și productive cu guvernatoriistatelor (mai ales cu guvernatorul Joseph E. Brown al Georgiei și cu guvernatorul Zebulon Vance al

Carolinei de Nord) i-a periclitat puterea de a capitaliza resursele regionale.[123] Percepția confederatăgreșită a „Regelui Bumbac” asupra economiei mondiale a condus la erori diplomatice, cum ar fi

refuzul de a livra bumbac înainte de începerea blocadei.[124] Proclamația de emancipare a permisafroamericanilor, atât negri liberi cât și sclavi evadați, să se înroleze în armata unionistă. Aproximativ

190.000 s-au oferit voluntari,[125] mărind și mai mult avantajul numeric al armatelor unioniste față decea confederată, care nu a îndrăznit să folosească aceleași resurse umane din teama de a nu subminalegitimitatea sclaviei. Sclavii eliberați au întreținut garnizoanele și au luptat în numeroase bătălii în anii

1864-1865.[126] Emigranții europeni s-au înrolat în armata unionistă în număr mare, inclusiv 177.000

născuți în Germania și 144.000 născuți în Irlanda.[127]

Reconstrucția

Articol principal: Epoca de reconstrucție a Statelor Unite.

Liderii nordiști au fost de acord că victoria finală reprezintă mai mult decât doar încetarea luptelor. Eatrebuia să cuprindă cele două scopuri ale războiului: secesiunea trebuia repudiată total, și toate formele de sclavie trebuia să fie eliminate. Einu au căzut de acord asupra criteriilor pentru aceste scopuri, asupra gradului de control federal ce avea să fie impus Sudului, și asupraprocesului prin care statele din Sud aveau să fie reintegrate în Uniune.

Reconstrucția, care a început încă din timpul războiului și s-a terminat în 1877, a implicat o serie complexă și în rapidă schimbare de politicila nivel federal și de stat. Rezultatul pe termen lung a venit sub forma a trei amendamente ale Constituției, denumite amendamentelerăzboiului civil: Amendamentul al 13-lea, care a abolit sclavia; Amendamentul al 14-lea, care a extins protecțiile legale federale în mod egalaspra tuturor cetățenilor indiferent de rasă; și Amendamentul al 15-lea, care a abolit restricțiile rasiale asupra dreptului de vot.

Reconstrucția a luat sfârșit în state diferite la momente diferite, ultimele trei încheindu-și perioada de Reconstrucție prin Compromisul din1877.

Consecințe

Sclavia a luat sfârșit în SUA în primăvara lui 1865 când armatele confederate au capitulat. Toți sclaviidin Confederație au fost eliberați prin Proclamația de emancipare, care stipula că toți sclavii din zoneleconfederate erau declarați liberi. Sclavii din statele de graniță și din regiunile Sudului controlate deUniune au fost eliberați prin acțiunea statelor sau prin Amendamentul al 13-lea la Constituția SUA (la6 decembrie 1865). Restaurarea totală a Uniunii a fost urmarea eforturilor unei perioade controversate, denumită Reconstrucția. Războiul s-

a soldat cu aproximativ 1.030.000 de morți (3% din populație), inclusiv 620.000 de soldați omorâți de boli.[128] Războiul civil a produs mai

mulți morți decât toate celelalte războaie ale Statelor Unite la un loc.[129] Cauzele războiului, motivele rezultatului său, și chiar numeleconflictului sunt încă subiect de controversă între istorici. Aproximativ 4 milioane de sclavi negri au fost eliberați în perioada 1861-1865. Pebaza rezultatelor recensământului din 1860, 8% din toți bărbații albi între 13 și 43 de ani au murit în război, cifra defalcată pe cele două

tabere fiind de 6% din cei din Nord și 18% din cei din Sud.[130]

O cauză pentru numărul uriaș de morți din timpul războiului a fost utilizarea tacticilor napoleoniene, cum ar fi șarjele. Cu adaosul puștilor maiprecise și (spre sfârșitul războiului, în armata unionistă) armelor de foc cu repetiție, cum ar fi carabina cu repetiție Spencer și câteva arme Gatling (predecesoare ale mitralierelor),soldații erau decimați în câmp deschis. Astfel s-a recurs la tranșee, tactică ce avea să fie folosită intensiv în primul război mondial.

Note

1. ^ Abraham Lincoln, House Divided Speech, Springfield, Illinois, 16 iunie 1858

2. ^ Shelby Foote, The Civil War: Fort Sumter to Perryville, p. 34

3. ^ Glenn M. Linden (2001). Voices from the Gathering Storm: The Coming of the American Civil War (http://books.google.com/books?id=F20ZsA5ZeeEC&pg=PA184&lpg=PA184&dq=Prevent+%22any+of+our+friends+from+demoralizing+themselves%22&source=web&ots=-Gel_R70_T&sig=6dQstqsFPcVDPiWeImsbzp_8Gbg&hl=en&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result#PPA183,M1). United States: Rowman & Littlefield. pp. 236. ISBN0842029990. http://books.google.com/books?id=F20ZsA5ZeeEC&pg=PA184&lpg=PA184&dq=Prevent+%22any+of+our+friends+from+demoralizing+themselves%22&source=web&ots=-Gel_R70_T&sig=6dQstqsFPcVDPiWeImsbzp_8Gbg&hl=en&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result#PPA183,M1. „Prevent, as far as possible, any of our friends fromdemoralizing themselves, and our cause, by entertaining propositions for compromise of any sort, on slavery extension. There is no possible compromise upon it, but which puts usunder again, and leaves all our work to do over again. Whether it be a Mo. Line, or Eli Thayer's Pop. Sov. It is all the same. Let either be done, & immediately filibustering andextending slavery recommences. On that point hold firm, as with a chain of steel. - Abraham Lincoln to Elihu B. Washburne, December 13, 1860”

4. ^ Let there be no compromise on the question of extending slavery. If there be, all our labor is lost, and, ere long, must be done again. The dangerous ground—that into which someof our friends have a hankering to run—is Pop. Sov. Have none of it. Stand firm. The tug has to come, & better now, than any time hereafter. („Să nu existe compromis în chestiuneaextinderii sclaviei. Dacă ar exista, toată munca noastră este pierdută, și de-acum încolo trebuie luată de la început. Terenul periculos-pe care unii dintre prietenii noștri au o dorință sprea alerga-este Pop. Suv. Nu acceptați. Fiți ferm. Înfruntarea trebuie să vină, și mai bine acum decât mai târziu.”)- Abraham Lincoln către Lyman Trumbull, 10 decembrie 1860

5. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 241, 253

6. ^ Declarațiile de Cauză pentru: Georgia, adoptată la 29 ianuarie 1861; Mississippi, adoptată în 1861 (nu se știe data exactă); Carolina de Sud, adoptată la 24 decembrie 1860; Texas,adoptată la 2 februarie 1861

7. ^ The New Heresy, Southern Punch, editor John Wilford Overall, 19 septembrie 1864 este una din numeroasele surse care indică faptul că speranța republicanilor de a interzice treptatsclavia era teama Sudului. Se spune acolo, în parte, "doctrina noastră este: NOI LUPTĂM PENTRU INDEPENDENȚA DE A PĂSTRA MĂREAȚA ȘI NECESARA INSTITUȚIEINTERNĂ A SCLAVIEI."

8. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 33-50. Potter susține că teoria cauzei drepturilor statelor (pagina 33) și diferite „cauze” culturale și economice nu pot fi separate deproblema sclaviei.

9. ^ Jefferson Davis' Resolutions on the Relations of States, Senate Chamber, U.S. Capitol, 2 februarie 1860, din The Papers of Jefferson Davis, Volumul 6, pp. 273-276. - argumentuldrepturilor statelor invocat de Davis în apărarea sclaviei în teritorii este următorul: Resolved, That the union of these States rests on the equality of rights and privileges among itsmembers, and that it is especially the duty of the Senate, which represents the States in their sovereign capacity, to resist all attempts to discriminate either in relation to person orproperty, so as, in the Territories -- which are the common possession of the United States -- to give advantages to the citizens of one State which are not equally secured to those ofevery other State. (Uniunea acestor State se sprijină pe egalitatea în drepturi și privilegii între membrii săi, și este mai ales datoria Senatului, care reprezintă Statele în capacitatea lorsuverană, să reziste tuturor tentativelor de discriminare fie în raport cu individul, fie în raport cu proprietatea în Teritorii—care sunt posesiuni comune ale Statelor Unite—și deacordare de avantaje cetățenilor pe baza apartenenței lor la un Stat sau la altul)

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 10/12

10. ^ J.L.M. Curry: The Perils and Duty of the South - discurs în Talladega, Alabama, 26 noiembrie 1860 - Acesta a fost unul din numeroasele argumente sudiste în apărarea sclaviei pebaza drepturilor statelor.

11. ^ Discursul lui Lincoln în Chicago, 10 decembrie 1856 în care spune, "We shall again be able not to declare, that 'all States as States, are equal,' nor yet that 'all citizens as citizens areequal,' but to renew the broader, better declaration, including both these and much more, that 'all men are created equal.'" (Vom putea din nou nu să declarăm că «toate statele, castate, sunt egale», nici că «toți cetățenii, ca cetățeni, sunt egali», ci să reînnoim declarația mai largă, mai bună, care le include pe acestea două și pe multe altele, aceea că «toțioamenii sunt creați egali»); De asemenea, scrisoarea lui Lincoln către Henry L. Pierce, din 6 aprilie 1859

12. ^ Stampp, The Causes of the Civil War, pp. 63–65 (A Constitutional View of the Late War Between the States) și pp. 152-153 (Cornerstone Speech). Stampp pune în opozițiediscursul Cauzei Pierdute cu Discursul Pietrei de Hotar ale lui Stephens pentru a arăta că Stephens și-a schimbat părerea asupra cauzelor războiului.

13. ^ James McPherson, This Mighty Scourge, pp. 3-9

14. ^ Allan Nevins, Ordeal of the Union: A House Dividing - 1852-1857, pp. 267–269

15. ^ Încă din 1830, în mijlocul Crizei Anulării, Calhoun a identificat dreptul de a deține sclavi ca fiind principalul drept minoritar al sudiștilor care era amenințat: "I consider the tariff act asthe occasion, rather than the real cause of the present unhappy state of things. The truth can no longer be disguised, that the peculiar domestick [sic] institution of the Southern Statesand the consequent direction which that and her soil have given to her industry, has placed them in regard to taxation and appropriations in opposite relation to the majority of theUnion, against the danger of which, if there be no protective power in the reserved rights of the states they must in the end be forced to rebel, or, submit to have their paramountinterests sacrificed, their domestic institutions subordinated by Colonization and other schemes, and themselves and children reduced to wretchedness." („Consider actul taxei ca fiindocazia, și nu cauza reală a actualei situații nefericite. Adevărul nu mai poate fi deghizat, și ciudata instituție domestică a Statelor Sudului și direcția în care se îndreaptă astfel industriasclaviei, le-a pus pe aceste state în raport cu taxarea în relație de opoziție cu majoritatea Uniunii, împotriva pericolului ca, dacă nu există o putere protectoare în drepturile rezervate alestatelor, în cele din urmă, acestea să fie forțate să se revolte sau să-și sacrifice interesele, și să-și subordoneze instituțiile prin colonizare sau prin alte metode, și să se aducă pe ei înșișiși pe copiii lor la mizerie”)- Ellis, Richard E. The Union at Risk: Jacksonian Democracy, States' Rights, and the Nullification Crisis (1987), p. 193; Freehling, William W. Prelude toCivil War: The Nullification Crisis in South Carolina 1816-1836. (1965), p. 257; Ellis p. 193. Ellis notează și că „Calhoun și anulatorii nu erau primii sudiști care legau sclavia dedrepturile statelor. În diverse momente ale carierei lor, John Taylor, John Randolph, și Nathaniel Macon avertizaseră că dând prea multă putere guvernului federal, mai ales asupra unorprobleme atât de spinoase cum este dezvoltarea economică internă, ar putea să îi dea acestuia puterea de a emancipa sclavi împotriva dorinței proprietarilor acestora."

16. ^ William E. Gienapp, "The Crisis of American Democracy: The Political System and the Coming of the Civil War." in Boritt ed. Why the Civil War Came 79–123

17. ^ McPherson, Battle Cry pp. 88–91

18. ^ Majoritate deținătorilor de sclavi sunt „oameni decenți, onorabili, ei înșiși victime” ale acestei instituții. Mare parte din descrieri se bazează pe observații personale, și pe descrieri alesudiștilor; ea însăși îi denumește pe ei și pe Legree reprezentanți ai diferitelor tipuri de stăpâni.;Gerson, Harriet Beecher Stowe, p.68; Stowe, Key to Uncle Tom's Cabin (1953) p. 39

19. ^ Fox Butterfield; All God's Children p. 17

20. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 356–384

21. ^ Kenneth M. Stampp, The Imperiled Union: Essays on the Background of the Civil War (1981) p 198; Woodworth, ed. The American Civil War: A Handbook of Literature andResearch (1996), 145 151 505 512 554 557 684; Richard Hofstadter, The Progressive Historians: Turner, Beard, Parrington (1969)

22. ^ James McPherson, Drawn With the Sword, p. 11

23. ^ James McPherson, "Antebellum Southern Exceptionalism: A New Look at an Old Question," Civil War History 29 (septembrie 1983)

24. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 485

25. ^ James M. McPherson, Battle Cry of Freedom 1988 p 242, 255, 282-83. Hărțile de la pagina 101 (The Southern Economy) și pagina 236 (The Progress of Secession) sunt și elerelevante

26. ^ David Potter, The Impending Crisis, pp. 503–505

27. ^ „Selected Statistics on Slavery in the United States (http://members.aol.com/jfepperson/stat.html)”. http://members.aol.com/jfepperson/stat.html. Accesat la 14 octombrie 2007.

28. ^ Otto H. Olsen (decembrie 2004). „Historians and the extent of slave ownership in the Southern United States (http://www.southernhistory.net/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=9406)”. Civil War History. Southernhistory.net. http://www.southernhistory.net/modules.php?op=modload&name=News&file=article&sid=9406. Accesat la 23 noiembrie 2007.

29. ^ James McPherson, Drawn with the Sword, p. 15

30. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 275

31. ^ First Lincoln Douglas Debate at Ottawa, Illinois 21 august 1858

32. ^ Abraham Lincoln, Discursul din New Haven, Connecticut, 6 martie 1860

33. ^ McPherson, Battle Cry, p. 195

34. ^ John Townsend, The Doom of Slavery in the Union, its Safety out of it, 29 octombrie 1860

35. ^ McPherson, Battle Cry, p. 243

36. ^ David Potter, The Impending Crisis, p. 461

37. ^ William C. Davis, Look Away, pp. 130–140

38. ^ William W. Freehling, The Road to Disunion, p. 42

39. ^ Winkler, E. „A Declaration of the Causes which Impel the State of Texas to Secede from the Federal Union. (http://members.aol.com/jfepperson/reasons.html#Texas)”. Journal ofthe Secession Convention of Texas. http://members.aol.com/jfepperson/reasons.html#Texas. Accesat la 16 octombrie 2007.

40. ^ Winkler, E. „A Declaration of the Causes which Impel the State of Texas to Secede from the Federal Union. (http://www.yale.edu/lawweb/avalon/csa/texsec.htm)”. Journal of theSecession Convention of Texas. http://www.yale.edu/lawweb/avalon/csa/texsec.htm. Accesat la 16 octombrie 2007.

41. ^ Speech of E.S. Dargan, in the Convention of Alabama, January 11, 1861 (http://members.aol.com/jfepperson/bama4.html)

42. ^ Schlesinger Age of Jackson, p. 190

43. ^ David Brion Davis, Inhuman Bondage (2006) p 197, 409; Stanley Harrold, The Abolitionists and the South, 1831–1861 (1995) p. 62; Jane H. and William H. Pease, "Confrontationand Abolition in the 1850s" Journal of American History (1972) 58(4): 923–937.

44. ^ Eric Foner. Free Soil, Free Labor, Free Men: The Ideology of the Republican Party Before the Civil War (1970), p. 9

45. ^ Președintele James Buchanan, Mesajul din 8 decembrie 1860

46. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 284–287

47. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 290–293

48. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 293–297

49. ^ Crofts p. 341.

50. ^ Mark Neely, Confederate Bastille: Jefferson Davis and Civil Liberties 1993 p. 10–11

51. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 234–266

52. ^ Abraham Lincoln, First Inaugural Address, luni 4 martie 1861

53. ^ Lincoln, First Inaugural Address, March 4, 1861

54. ̂a b David Potter, The Impending Crisis, pp. 572–573

55. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 274

56. ^ Vezi relatarea de la (http://books.google.com/books?vid=ISBN1582180016&id=ub8cqVKoXwgC&pg=PA35&lpg=PA34&vq=baltimore&dq=schouler+massachusetts+civil&sig=g5za9rXjH9ttx1vzmWNN39F3YFQ)

57. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 276–307

58. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 333–335

59. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 378–380

60. ^ Heidler, 1651–53

61. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 373–377

62. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 339–345

63. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 342

64. ^ Shelby Foote, The Civil War: Fort Sumter to Perryville, pp. 464-519

65. ^ Bruce Catton, Terrible Swift Sword, pp. 263-296

66. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 424–427

67. ̂a b McPherson, Battle Cry, pp. 538-544

68. ^ McPherson, Battle Cry, pages 528–533

69. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 543–545

70. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–558

71. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 571–574

72. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 639–645

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 11/12

73. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 653–663

74. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, p. 664

75. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 404–405

76. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 418–420

77. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 419–420

78. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 480–483

79. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 405–413

80. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 637–638

81. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 677–680

82. ^ „Civil War in Missouri Facts (http://home.usmo.com/~momollus/MOFACTS.HTM)”. 1998. http://home.usmo.com/~momollus/MOFACTS.HTM. Accesat la 16 octombrie 2007.

83. ^ Mark E. Neely Jr.; "Was the Civil War a Total War?" Civil War History, Vol. 50, 2004 pp 434+

84. ^ McPherson, Battle Cry, p. 724–735

85. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 741-742

86. ^ McPherson, Battle Cry, p. 778–779

87. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 773–775

88. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 774–776

89. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 812–815

90. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 825–830

91. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 846–847

92. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 848–850

93. ^ McPherson, Battle Cry of Freedom p. 495

94. ^ McPherson, Battle Cry pp. 355, 494–6, citat din George Julian la pagina 495.

95. ^ Scrisoarea lui Lincoln către O. H. Browning, 22 septembrie 1861

96. ^ Lincoln, the War President: The Gettysburg Lectures (Gettysburg Civil War Institute Books) de Gabor S. Boritt (Editor), pp. 52-54. Articol de James McPherson

97. ^ Stephen B. Oates, Abraham Lincoln: The Man Behind the Myths, p. 106

98. ^ Images of America: Altoona, de Sr. Anne Francis Pulling, 2001, 10.

99. ^ Scrisoare către Greeley, 22 august 1862

100. ^ Abraham Lincoln, Second Inaugural Address, 4 martie 1865

101. ^ Scrisoare alui Lincoln către A. G. Hodges, 4 aprilie 1864

102. ^ James McPherson, The War that Never Goes Away

103. ^ James McPherson, Drawn With the Sword, din articolul Who Freed the Slaves?

104. ^ Bruce Catton, Never Call Retreat, p. 335

105. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 791–798

106. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 831-837

107. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 557–558 și 563

108. ^ Harper, Douglas (2003). „SLAVERY in DELAWARE (http://www.slavenorth.com/delaware.htm)”. http://www.slavenorth.com/delaware.htm. Accesat la 16 octombrie 2007.

109. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 840–842

110. ^ U. S. Census of 1860

111. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, pp. 546–557

112. ^ McPherson, Battle Cry p. 386

113. ^ Allen Nevins, War for the Union 1862–1863, pp. 263–264

114. ^ Stephen B. Oates, The Approaching Fury: Voices of the Storm 1820–1861, p. 125

115. ^ Ward 1990 p 272

116. ^ McPherson, Battle Cry, pp. 771–772

117. ^ James McPherson, Why did the Confederacy Lose?

118. ^ Fehrenbacher, Don (2004). „Lincoln's Wartime Leadership: The First Hundred Days (http://www.historycooperative.org/journals/jala/9/fehrenbacher.html)”. Universitatea Illinois.http://www.historycooperative.org/journals/jala/9/fehrenbacher.html. Accesat la 16 octombrie 2007.

119. ^ Lungimile căilor ferate din: Chauncey Depew (ed.), One Hundred Years of American Commerce 1795–1895, p. 111; Pentru date suplimentare, vezi: Recensământul din 1860 dinSUA (http://www2.census.gov/prod2/decennial/documents/1860c-01.pdf) și Carter, Susan B., ed. The Historical Statistics of the United States: Millennial Edition (5 volume), 2006.

120. ^ Crocker III, H. W. (2006). Don't Tread on Me. New York: Crown Forum. pp. 162. ISBN 9781400053636

121. ^ McPherson 313–16, 392–3

122. ^ Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History (2002), 1591–98

123. ^ McPherson 432–444

124. ^ Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History (2002), 598–603

125. ^ „Black Regiments (http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USACWcolored.htm)”. http://www.spartacus.schoolnet.co.uk/USACWcolored.htm. Accesat la 16 octombrie 2007.

126. ^ Ira Berlin et al, eds. Freedom's Soldiers: The Black Military Experience in the Civil War (1998)

127. ^ Albert Bernhardt Faust, The German Element in the United States (1909) p. 523 online (http://books.google.com/books?id=4xgOAAAAIAAJ&pg=PA522&lpg=PA522&dq=germans+AND+civil+AND+war+AND+gould&source=web&ots=KhtwwD2mGo&sig=7rs7jopLtN3azHzg0pBDsKVlTf4&hl=en&sa=X&oi=book_result&resnum=1&ct=result#PPA523,M1)

128. ^ Nofi, Al (13 iunie 2001). „Statistics on the War's Costs (http://web.archive.org/web/20070711050249/http://www.cwc.lsu.edu/other/stats/warcost.htm)”. Louisiana StateUniversity. http://web.archive.org/web/20070711050249/http://www.cwc.lsu.edu/other/stats/warcost.htm. Accesat la 14 octombrie 2007.

129. ^ James McPherson, Battle Cry of Freedom, page xix (din introducerea lui C. Vann Woodward scrisă în 1988)

130. ^ Lambert, Craig (May-June 2001). „The Deadliest War (http://www.harvardmagazine.com/on-line/050155.html)”. Harvard Magazine. http://www.harvardmagazine.com/on-line/050155.html. Accesat la 14 octombrie 2007.

Bibliografie

Generalități

Beringer, Richard E., Archer Jones, and Herman Hattaway, Why the South Lost the Civil War (1986) analiză a

factorilor; The Elements of Confederate Defeat: Nationalism, War Aims, and Religion (1988), versiuneprescurtatăCatton, Bruce, The Civil War, American Heritage, 1960, ISBN 0-8281-0305-4, relatare ilustrată

Davis, William C. The Imperiled Union, 1861–1865 3v (1983)Donald, David et al. The Civil War and Reconstruction (latest edition 2001); studiu de 700 pagini

Eicher, David J., The Longest Night: A Military History of the Civil War, (2001), ISBN 0-684-84944-5.Fellman, Michael et al. This Terrible War: The Civil War and its Aftermath (2nd ed. 2007), studiu de 544 pagini

Foote, Shelby. The Civil War: A Narrative (3 volumes), (1974), ISBN 0-394-74913-8. Descrieri detaliate aleoperațiunilor militare de pe toate fronturileMcPherson, James M. Battle Cry of Freedom: The Civil War Era (1988), studiu de 900 pagini ale tuturor

aspectelor războiului; câștigător al premiului PulitzerJames M. McPherson. Ordeal By Fire: The Civil War and Reconstruction (2nd ed 1992), manual

Biografii

American National Biography 24 vol (1999),

eseuri ale specialiștilor despre toatepersonalitățile importante; [1](http://www.anb.org/aboutanb.html)

McHenry, Robert ed. Webster's AmericanMilitary Biographies (1978)

Warner, Ezra J., Generals in Blue: Lives of theUnion Commanders, (1964), ISBN 0-8071-

0822-7Warner, Ezra J., Generals in Gray: Lives ofthe Confederate Commanders, (1959), ISBN

0-8071-0823-5

7/1/13 Războiul Civil American - Wikipedia

ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_Civil_American 12/12

Ultima modificare efectuată la 13:16, 1 iunie 2013.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.

Nevins, Allan. Ordeal of the Union, an 8-volume set (1947–1971). Cea mai detaliată relatare politică, economică șimilitară; autorul este laureat al premiului Pulitzer

1. Fruits of Manifest Destiny, 1847–1852; 2. A House Dividing, 1852–1857; 3. Douglas, Buchanan, andParty Chaos, 1857–1859; 4. Prologue to Civil War, 1859–1861; 5. The Improvised War, 1861–1862; 6.

War Becomes Revolution, 1862–1863; 7. The Organized War, 1863–1864; 8. The Organized War toVictory, 1864–1865

Rhodes, James Ford. History of the Civil War, 1861–1865 (1918) (http://www.bartleby.com/252/), laureat alpremiului Pulitzer; o versiune scurtă a istoriei sale în 5 volumeWard, Geoffrey C. The Civil War (1990), pe baza serialului PBS de Ken Burns

Weigley, Russell Frank. A Great Civil War: A Military and Political History, 1861–1865 (2004); în primul rândaspecte militare

Bibliografii

Blair, Jayne E. The Essential Civil War: A Handbook to the Battles, Armies, Navies And Commanders (2006)Carter, Alice E. and Richard Jensen. The Civil War on the Web: A Guide to the Very Best Sites- 2nd ed. (2003)Current, Richard N., et al. eds. Encyclopedia of the Confederacy (1993) (4 volume; 1 vol versiunea prescurtată)

(ISBN 0-13-275991-8)Faust, Patricia L. (ed.) Historical Times Illustrated Encyclopedia of the Civil War (1986) (ISBN 0-06-181261-

7) 2000 articole scurteEsposito, Vincent J., West Point Atlas of American Wars ediție online 1995

Heidler, David Stephen, ed. Encyclopedia of the American Civil War: A Political, Social, and Military History(2002), 1600 articole în 2700 pagini în 5 volume sau în ediție comasatăResch, John P. et al., Americans at War: Society, Culture and the Homefront vol 2: 1816–1900 (2005)

Tulloch, Hugh. The Debate on the American Civil War Era (1999), istoriografieWagner, Margaret E. Gary W. Gallagher, and Paul Finkelman, eds. The Library of Congress Civil War Desk

Reference (2002)Woodworth, Steven E. ed. American Civil War: A Handbook of Literature and Research (1996) (ISBN 0-313-

29019-9), 750 pagini de istoriografie și bibliografie online edition (http://www.questia.com/read/14877569?title=The%20American%20Civil%20War%3a%20A%20Handbook%20of%20Literature%20and%20Research)

Soldați

Berlin, Ira, et al, eds. Freedom's Soldiers: The

Black Military Experience in the Civil War(1998)Hess, Earl J. The Union Soldier in Battle:

Enduring the Ordeal of Combat (1997)McPherson, James. For Cause and

Comrades: Why Men Fought in the Civil War(1998)

Wiley, Bell Irvin. The Life of Johnny Reb: TheCommon Soldier of the Confederacy (1962)(ISBN 0-8071-0475-2)

Wiley, Bell Irvin. Life of Billy Yank: TheCommon Soldier of the Union (1952) (ISBN

0-8071-0476-0)

Surse primare

Commager, Henry Steele (ed.). The Blue andthe Gray. The Story of the Civil War as Told

by Participants. (1950), extrase din surseprimare

Hesseltine, William B. ed.; The TragicConflict: The Civil War and Reconstruction

(1962), extrase din surse primare

Legături externe

Adevăratele cauze ale războiului american de secesiune (http://www.historia.ro/exclusiv_web/flavius-tone/articol/adevaratele-cauze-ale-razboiului-american-secesiune),Flavius Țone, Historia, accesat la 15 februarie 2012

Ce a stat de fapt la baza izbucnirii războiului civil american? (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-stat-fapt-baza-izbucnirii-razboiului-civil-american), 2aprilie 2012, Andreea Lupșor, Historia

Adus de la http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Războiul_Civil_American&oldid=7859467Categorii: Articole de calitate Războiul civil american Istoria Statelor Unite ale Americii Statele Confederate ale Americii (1861 - 1865) Războaie civile

Războaiele Statelor Unite ale Americii