Pomul vieţii din neolitic până în prezent

site translated into EnglishIa aminte la copacul cel falnic, cu cât este mai înalt, cu atât rădăcinile sale sunt mai adânci în pământ, căci din pământ îsi trage tăria, nu uita asta. Cu cât te ridici mai mult, cu atât trebuie să cobori mai mult, căci măsura ridicării este aceeasi cu măsura coborârii.                                                                                                                                            Legile Belagine

TREI SIMBOLURI DE REGENERARE AU FOST GRUPATE ÎN REPREZENTAREA POMULUI VIEŢII

Arborele vieţii îşi are originea în neoliticul Vechii Europe. Simbolul "V" al Marii Zeiţe, bucraniul-uter şi pieptenele-perie, trei simboluri de regenerare, au fost grupate pentru o amplificare a semnificaţiei sacre, într-o anumită ordine care s-a păstrat de-a lungul timpului. Reprezentarea arborelui vieţii în această alcătuire o regăsim pe statuetele antropomorfe feminine descoperite în necropolele aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare, în judeţul Mehedinţi, dar şi în Bulgaria, la Orsoia, Montana, iar un arbore al vieţii similar este incizat pe inelul

getic descoperit în necropola de la Seimeni.(sursa: wikipedia)

În creaţia românească orală, paradigma lemnului cunoaşte o mare bogăţie, iar lemnul este „carnea” şi spiritul arborelui deopotrivă. Nicicând această materie nu e lipsită de viaţă, nici măcar când, din raţiuni practice ori ritualice, arborele e tăiat. 

În prima versiune a textului Bibliei de la Bucureşti, de la 1688, se cuvine a observa că pretutindeni în Geneză cuvântul pom, pe care-l întâlnim în versiunile mai recente, apare ca lemn. Mai precis, în versiunile mai noi, cuvântul lemn, desemnând una dintre primele forme ale Creaţiei lui Dumnezeu, este înlocuit prin pom, de unde şi identitatea lemn-pom sau lemn-arbore manifestată în oricare dintre textele de circulaţie orală.Filozofii greci ai Antichităţii considerau lemnul a fi materia primă prin excelenţă, iar alchimiştii îl puneau pe acelaşi plan cu eterul primordial (quinta essentia) din care Logosul a alcătuit la facerea lumii cele patru substanţe primordiale: pământul, apa, aerul şi focul. Din această cauză, lemnul ca material fizic are o conotaţie simbolică deosebit de

importantă, întruchipând o calitate spirituală fundamentală, aceea de a fi materia plastică universală.Natural sau cultural, lemnul face parte din existenţa terestră, dar, aşa cum o relevă numeroase mărturii orale şi ritualuri de trecere, şi din cea a lumii de dincolo, a lumii nevăzute, de unde vin nou-născuţii şi unde pleacă cei răposaţi.

(sursa: Relaţia OM-ARBORE în cultura orală tradiţională)„Comparată cu un arbore, materia prima nu este altceva decât arborele lumii (…). El este cel care se află la originea materiei Operei” (sursa: Burckhardt Titus, Alchimia, semnificaţia ei şi imaginea despre lume)

Niciodată un arbore n-a fost adorat doar pentru el însuşi, ci întotdeauna prin ceea ce, prin el, se "releva", pentru ceea ce implica ;i semnifica el.  Studiind reprezentările "arborelui sacru"  în Mesopotamia şi în Elam, Nell Parrot scrie: "Nu există un cult al arborilor însuşi; sub această figuraţie se ascunde întotdeauna o entitate spirituală". Făcând cercetări în acelaşi domeniu, un alt autor ajunge la concluzia că arborele sacru mesopotamian este mai curând un simbol, decât un obiect de cult: "Nu este copia unui arbore real, mai mult sau mai puţin încărcat cu podoabe, ci o stilizare complet artificială, iar mai degrabă decât un adevărat obiect cultual ne pare a fi un simbol înzestrat cu o mare putere binefăcătoare". Aceste concluzii, cu uşoare corectări, îşi vor găsi confirmarea şi în alte zone decît Mesopotamia.Aşadar - şi revenim în felul acesta la intuiţiile primare ale sacealităţii vegetaţiei -, arborele devine un obiect religios în virtutea puterii lui, în virtutea a ceea ce el manifestă (şi care îl depăşeşte). Iar această putere este, la rândul ei, validată de o ontologie: dacă arborele este încărcat cu forţe sacre, aceasta se datorează faptului că e vertical, că se dezvoltă, că îşi pierde frunzele şi le redobândeşte, aşadar că se regenerează ("moare" şi "învie") de nenumărate ori [...]

Dar arborele sacru îşi dobândeşte adevărata sa validare numai prin subordonarea la un prototip - a cărui formă nu este neapărat de ordin vegetal. El devine un arbore sacru în virtutea puterii lui, cu alte cuvinte: deoarece manifestă o realitate extra-umană, care se înfăţişează omului într-o anumită

formă, rodeşte şi se regenerează periodic.Arborele sacru devine simbolic fără să-şi piardă atributele sale formal-concrete (palmierul-curmalul la mesopotamieni, stejarul la scandinavi, Asvattha şi ryagrodha la hinduşi etc.). Numai după ce anumite etape mentale au fost depăşite, simbolul se detaşează de formele concrete, devenind schematic şi abstract.(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

Studiile lui Mircea Eliade disting şapte grupuri de imagini ale „cultelor vegetaţiei: ansamblul piatră-arbore-altar (Australia; Indochina-ChinaIndia; Fenicia-Egeea); arborele-imagine a Cosmosului (India; Mesopotamia; Scandinavia); arborele-teofanie cosmică (Mesopotamia; India; Egeea); arborele-simbol al vieţii, al fecundităţii inepuizabile, identificat cu izvorul nemuririi, arborele-centru al lumii şi suport al Universului (la altaici, la scandinavi etc.); legături mistice între arbori şi oameni (arbori antropogeni; arborele ca receptacul al sufletelor strămoşilor; căsătoria arborilor; prezenţa arborilor în ceremoniile de iniţiere etc.); arborele-simbol al reînvierii vegetaţiei, al regenerării, al primăverii şi al „regenerării” anului (de pildă, „Maiul”etc.).(sursa: Relaţia OM-ARBORE în cultura orală tradiţională)

Întâlnim arbori sacri, rituri şi simboluri vegetale în istoria oricărei religii, în tradiţiile populare ale lumii întregi, în metafizicile şi misticile arhaice, ca să nu mai vorbim de iconografie şi arta populară.(sursa: Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor)

În concepţia lui Mircea Eliade, varianta cea mai răspândită a simbolismului Centrului este Arborele Cosmic, care se găseşte în mijlocul Universului şi care susţine ca o axă cele trei Lumi. … acest Arbore Cosmic, ale cărui rădăcini se afundă până în Infern şi ale cărui ramuri ating Cerul. 

... putem afirma că majoritatea arborilor sacri şi rituali pe care-i întâlnim în istoria religiilor nu sunt decât replici, copii imperfecte ale acestui arhetip exemplar: Arborele Lumii. Cu alte cuvinte, toţi arborii sacri sunt consideraţi că se află în Centrul Lumii, iar toţi arborii rituali sau stâlpii, consacraţi înaintea sau în timpul unei ceremonii religioase oarecare, sunt socotiţi ca proiectaţi magic în Centrul Lumii. 

Asimilarea arborelui ritual cu Arborele Cosmic este şi mai transparentă în şamanismul central şi nord-asiatic. Escaladarea unui astfel de arbore de către şamanul tătar simbolizează urcarea sa la cer. Arborele şamanic nu e decât o replică a Arborelui Lumii, care se înalţă în mijlocul Universului şi pe al cărui vârf se află Zeul suprem sau zeul solarizat.  

Un număr considerabil de mituri vorbesc de un arbore, de o liană, de o funie, de un fir de păianjen sau de o scară care leagă Pămîntul de Cer şi prin mijlocirea cărora anumite fiinţe privilegiate urcă efectiv la cer. Aceste mituri au, bineînţeles, corespondente rituale - precum arborele şamanic sau stâlpul sacrificatorului vedic. Scara ceremonială joacă şi ea un rol important. Să ne mulţumim cu cîteva exemple: Polyainos (Stratagemata VII, 22) vorbeşte de Kosingas, preot-rege al unor populaţii trace, care-şi ameninţa supuşii că-i va părăsi urcând pe o scară de lemn până la zeiţa Hera; ceea ce probează că o astfel de scară rituală exista şi că se credea că-l putea duce pe preotul-rege până la Cer. Ascensiunea celestă prin urcarea ceremonială a unei scări făcea probabil parte dintr-o iniţiere orfică.(sursa: Imagini şi simboluri, Mircea Eliade)

La fel ca stâlpul (Axis mundi), copacul cu crengile tăiate, al cărui vârf iese prin deschizătura din acoperişul iurtei (şi care simbolizează Arborele cosmic) reprezintă o scară ce duce la Cer şi pe care urcă şamanii în călătoria lor către înalt, luându-şi zborul prin acea deschizătură din acoperiş.(sursa: Sacrul şi profanul, Mircea Eliade)

În Coloana cerului constatăm că în fond cele trei categorii de arbori sacrii (cosmic, ceresc şi al vieţii), ca şi derivatele şi substitutele acestora (stâlpul ceresc şi coloana cerului), cu succedaneele şi simulacrele lor (stâlpii, troiţele, rugile), reflectă unele aspecte ale condiţiilor locale social-istorice de viaţă culturală, întâi ale antecesorilor poporului român şi apoi ale poporului român.

Arborele cosmic reprezintă conceptul mitologic care include în conţinutul lui întregul cosmos figurat sub emblema unui arbore. Este imaginea globală a lumii şi vieţii redate în formă vegetală, pentru a marca astfel un anumit stadiu de intelecţie mitologică, pe când arborele ceresc este un concept mitologic care se referă la alte coordonate mitopeice.Arborele ceresc idează numai forţa terestră care sprijină bolta cerească în partea ei centrală locului luat în consideraţie, pentru ca acesta să nu se prăbuşească de greutate sau din cauza unui cataclism.Paralel cu aceste două concepte mitologice a fost creat un al treilea concept, arborele vieţii, care exprimă o singură trăsătură a arborelui cosmic şi a dubletului acestuia care este arborele ceresc. El simbolizează ideea de tinereţe fără bătrâneţe, de continuitate vitală şi nemurire spirituală.

Asupra originii mitice a arborelui vieţii s-au emis mai multe ipoteze, dintre care reţinem două mai importante (...).Prima ipoteză se referă la o ideaţie elaborată în neolitic, în legătură cu marea zeiţă a vegetaţiei. Arborele vieţii este, după această ipoteză, simbolul fertilităţii terestre şi, prin amplificare, al fertilităţii cosmice. A doua ipoteză asupra originii arborelui vieţii se referă tot la epoca neolitică şi susţine că acest concept mitologic, de plantă miraculoasă, este fără vârstă şi gen definit sau are o vârstă respectabilă şi un gen vegetal definit (ficus, măr, etc.). 

Legătura dintre arborele vieţii şi bucraniu-uter este evidenţiată prin faptul că, uneori, în iconografia asiatică, arborele vieţii a fost reprezentat ca o plantă nedefinită ieşind din organul genital al marii zeiţe, iar alteori printr-un arbore ieşit din înfăişarea planturoasă a marii zeiţe.

Din materialele documentar-istorice analizate, bradul ni se înfăţişează drept cel mai frecvent şi semnificativ totem arboricol de pe teritoriul străvechi al ţării noastre.Imaginea totemului bradului o întâlnim pe o figurină acefală, cu gâtul în coloană, într-o descoperire relativă la epoca neolitică, la Cîrna, în Oltenia. În această imagine bradul este efilat, cu ramurile întoarse în cârcel şi rădăcina în V reduplicat şi paralel. Se găseşte incizat pe corpul figurinei, lateral, în partea care ar corespunde trunchiului şi şoldurilor, deci în locul altiţei şi al

ornamentelor de pe poale. Inciziile au fost interpretate numai ca ornamente.

Pentru epoca bronzului Al. Tzigara-Samurcaş a remarcat inciziile de pe o figurină asemănătoare. Şi aceasta reprezintă un bust fără cap, cu un veşmânt similar iei, bogat împodobit. Pe piept figurina prezintă incizaţi trei brazi efilaţi, cu ramurile normale şi cu rădăcinile în formă de pieptene sau greblă cu cinci dinţi.  

Pentru secolele III şi II î.e.n. au fost descoperite, printre alte obiecte preţioase ale unui tezaur dac, şi o brăţară în spirală, cu motivul bradului gravat pe ea. Iulius Bielz a considerat această brăţară ca având ştampilat pe ea motivul şarpelui policefal. În realitate, aşa cum s-a remarcat, nu este vorba de un şarpe policefal, ci de o succesiune de motive ale bradului. În această figurare bradul a fost redat cu o rădăcină în triunghi isoscel şi cu o terminaţie mediană dispusă pe axa trunchiului.  

O formă mai evoluată a monumentului este coloana cerului. Evoluţia ei se remarcă atât prin stilizare (când fitomorfă, când antropomorfă), cât şi prin ornamentarea cu motive decorative cosmogonice.Din conceptul primar al stâlpului cerului ca monument arhaic creat în ambianţa mitologică a perioadei primitive, începând din epoca neolitică încoace, s-au transmis derivatele şi substitutele monumentare ale stâlpilor cerului, care au transgresat pe planul cosmogoniei mitice pe acela al  teogoniei şi antropogoniei mitice.Cronologia relativă a figurărilor şi materialelor referitoare la coloana cerului:

(sursa foto: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Cele mai vechi documente arheologice atestă prezenţa coloanei cerului în (...) epoca neolitică.Anton Niţu a descoperit, descris şi interpretat reprezentarea altarului cu două coloane ale cerului pe fundul unui vas de lut neoeneolitic de la Turdaş din Transilvania. Descoperirea lui ţine de cultura Turdaş, care este superioară sub raport tehnic şi decorativ culturilor anterioare.

În 1968, Vladimir Dumitrescu a scos în evidenţă în săpăturile staţiei-tell de la Căscioarele pe Dunăre un centru de cult pentru toate comunităţile tribale din jur, în mijlocul căruia se afla un edificiu-sanctuar într-un nivel Boian-Spanţov, în care au fost găsite resturile a două coloane de lut pictate.Cea mai mare din aceste coloane de lut, înaltă de circa 2 m, goală în interior, cu peretele gros de 9,10 cm, îl face pe descoperitor "să creadă că a fost modelată în jurul trunchiului unui arbore bine curăţat. Cum însă nu s-a găsit nici o urmă de cărbune, nici în interiorul mai bine conservat, nici la extremităţile coloanei, pare probabil că, după ce coloana a fost uscată şi înainte de a fi instalată ... trunchiul de arbore a fost extras". Această coloană posedă un decor bicromatic în alb-gălbui şi roşu-închis, cu "motivul spiralei fugitive continue", motiv întâlnit adesea pe "ceramica pietară eneolitică din sud-estul Europei şi, adesea, pe ceramica culturilor Cucuteni şi Gumelniţa".Cea de-a doua coloană, mai mică, prezintă aceleaşi trăsături caracteristice ca şi prima.Ambele coloane se găseau încadrate între două rânduri de stâlpi, şapte la număr, ale căror resturi carbonizate s-au găsit în săpături.Pentru Vladimir Dumitrescu, ambele coloane de lut prezentau o importanţă deosebită pentru studiul vieţii spirituale a triburilor de acum 6000 de ani în urmă. Ele nu îndeplineau o funcţiune arhitectonică, ci erau obiecte de cult. Îndeosbi coloana mare avea o destinaţie magico-mitologică: "Stâlpii de lemn din jurul ei constituiau scheletul unui fel de baldachin sau paravan dublu, în interiorul căruia coloana era la adăpost de privirile indiscrete ale adoratorilor". Coloana mică făcea parte, alături de coloana mare, din acelaşi ansamblu destinat cultului coloanei."Coloanele au fost construite - după Vladimir Dumitrescu - pe trunchiuri de arbori, ce au fost apoi scoase din coloane, ceeea ce ar putea indica o relaţie încă mai directă între mitul stâlpului sacru şi aceste coloane". Între cele două coloane s-a exhumat în subsol un schelet, pe care Vladimir Dumitrescu îl pune în legătură cu "unele practici de cult, poate cu ocazia construcţiei însăşi a edificiului".(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

"Coloana de la Căscioarele" poate fi vizitată la Muzeul Dunării de Jos, secţiunea "Tezaur şi Arheologie" care se află la demisolul Consiliului Judeţean Călăraşi:

(sursa: Observator de Călăraşi)

Sanctuarele dedicate ceremoniilor de regenerare aveau un caracter diferit. La Căscioarele [...] s-a găsit un sanctuar cu doi stâlpi, datat în jur de 5000 î.e.n. Aceşti stâpli erau din lemn, acoperiţi cu lut şi pictaţi cu un motiv simbolic unghiular-spiral. Pereţii erau decoraţi cu ovale roşii, cercuri concentrice şi spirale. Toate aceste motive sunt asociate regenerării.Prezenţa acestor stâlpi sau coloane este de un interes deosebit, deoarece trebuie să fi simbolizat arborele vieţii. Coloana vieţii poate fi o plantă, un arbore ori un copac metamorfozat în coloană, cum este cazul sanctuarului de la Căscioarele, un şarpe sau un falus în erecţie ori, într-un mod asemănător, o stalagmită ţâşnind misterios într-o peşteră.(sursa: Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici)

Deseori coloanele arborescente erau arbori cu coroanele transformate în acoperişuri şi trunchiurile în nişe sau scorburi, în forme de socluri de obiecte votive sau capele dintr-un lemn. O formă derivată şi nouă a acestora au fost aşa-zisele "troiţe arborescente", alcătuite din arbori relativ descoronaţi. Aceste monumente, în alţi termeni, aveau rădăcini înfipte adânc în pământ, un capitel din cioate de ramuri dispuse în crăcană sau Y.

Stâlpul suplicatoriu sau în Y pare a fi cel mai vechi tip de coloană cerească la români.Stâlpul suplicatoriu, cu rădăcini adânci în cultura mediteraneană, la egipteni şi creştini, îl regăsim străbătând până în cultura actuală la popoarele balcanice.În forma lui elementară a fost construit din crăcanele unui arbore viu, care la origine a fost o formă arhitectonică a suportului unui simbol solar (triquetumul).

Bradul, stejarul, fagul, plopul, arinul, teiul, etc. posedau ideativ pentru constructori alte proprietăţi miraculoase în domeniul construcţiei monumentale decât granitul, calcarul şi gresia. Coloanele din lemn satisfăceau din această privinţă alt domeniu magic decât coloanele de piatră.Fiecare esenţă lemnoasă viza alte presupuse puteri iniţiale. În cazul coloanelor de lemn, din esenţele preferate menţionăm răşinoasele, în special bradul şi molidul.Forma arborigenă, care genera nemijlocit din arbore, a fost, de fapt, cea mai arhaică pentru construcţia de tipul coloanei cerului. Arborii din care se făceau stâlpii sacri de tipul coloanei cerului de multe ori nici nu erau modificaţi. În primele ei ipostaze forma arborigenă a coloanei cerului era totodată şi arborescentă, deoarece păstra arborele viu neprelucrat, în stare concretă, cum se găsea în natură.Alteori arborii sacrii nici nu erau desrădăcinaţi, prelucrarea lor se făcea pe viu; li se ciopleau trunchiurile în patru muchii şi li se punea un scurt acoperământ din propria lor coajă, numită popular "căciulă". Stâlpii vii obţinuţi din aceşti arbori prelucraţi păstrau rădăcinile naturale ale arborilor din care proveneau.  

Mă uitam şi iată un copac în mijlocul pământului, înalt foarte.Copacul creştea şi era puternic şi vârful lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului.Frunzişul lui era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el. Sub el căutau umbră fiarele câmpului, iar în ramurile lui îşi făceau cuiburi păsările cerului şi din el se hrăneau toate vieţuitoarele.Priveam în vedenia pe care am avut-o, când eram în patul meu şi iată un înger, un sfânt, se cobora din ceruri;El a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa: Doborâţi copacul şi tăiaţi-i crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui, ca animalele să fugă de sub el şi păsările din frunzişul lui!Iar butucul şi rădăcinile să rămână în pământ în legături de fier şi de aramă, în iarba câmpului! Din roua cerului să fie udat şi cu dobitoacele câmpului să împartă iarba pământului.(sursa: Daniel)

În aceste condiţii se credea că stâlpii vii stăpâneau prin rădăcinile lor încă active lumea subpământeană a duhurilor şi făpturilor subterane. De aceea, forma lor specială de coloane cereşti era mai căutată pentru practicile magiei arhaice şi tradiţionale.Forma comisurală este de asemenea arhaică pentru construirea stâlpilor sacri de tipul coloanei cerului. Ea a presupus o prelucrare pe viu a arborelui sacru sau o prelucrare a materialelor lemnoase obţinute dintr-un arbore sacru. În esenţa ei, forma comisurală este aceea a stâlpului cu capitel în T sau în Y, neornamentat sau ornamentat cu însemne uranice: soare, lună, stele.Coloana cerului a fost o formă evoluată a stâlpului ceresc care a supravieţuit multă vreme ca altar şi sanctuar al unei străvechi mitologii uranice astăzi uitate.

Coarnele de consacraţie au apărut pe coloana cerului asociate şi cu alte simboluri sau transsimboluri: în Oltenia şi Valea Timocului cu cercul, în Moldova cu securea monopană.Însemne pe morminte din secolul al XIX-lea, extrem de mari ca dimensiuni, îmbinau în mod ingenios simbolul solar al cercului cu coarnele de consacraţie.  De pe capitel însemnele solare au fost aşezate pe acoperiş printre ornamentele coamei, în formă de cozi de rândunică şi boldurile laterale. Stâlpii de mormânt din sudul Dunării, alcătuiţi

din piatră dură, erau scluptaţi cu embleme astrale (soarele cu raze, luna nouă) sau figuri antropomorfice, iar capitelurile stâlpilor modelate pe marginile ridicate ca nişte coarne. În Oltenia, motivul coarnelor de consacraţie evadează de pe coloana cerului pe obiecte de uz casnic sau domestic, de data aceasta numai ca ornament artistic.(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

În simbolistica aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare este figurat un pom al vieţii nepersonalizat, specific familiei nou întemeiate, fără ramuri (deci fără reprezentarea copiilor

încă nenăscuţi în familia respectivă), alcătuit numai din coloană şi cele două extreme: V-ul amplasat în partea de sus a coloanei şi linii paralele (pieptenele, rădăcina arborelui) în partea opusă:

(sursa: Arheologia preistorică a Olteniei)

dar şi coloana cerului în formă de Y, ca substitut al pomului vieţii, încadrată de cele două volute, reprezentată pe o figurină antropomorfă feminină:

(sursa foto: Arheologia preistorică a Olteniei)

Motivul dendromorf al stâlpului primitiv dac apare stilizat mai târziu în coloană, apoi în succedanee şi simulacre ornamentale ale coloanei (cum ar fi crinul).Coloanele dace cu motivele geometrizante ale arborelui sacru dac se leagă organic de stâlpii daci de pe Columna lui Traian şi, prin aceştia elocvent, de stâlpul arborigen de pe ara prismatică de la Noviodunum.Stâlpii arborigeni şi coloana cerului de pe ara prismatică de la Noviodunum:

(sursa: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)

Pomul Vieţii reprezentat pe un fragment ceramic pictat (roşu pe angoba alb-gălbuie) descoperit la Sarmizegetusa Regia: 

(sursa: Observaţii cu privire la scutul de la Piatra Roşie)Rădăcina a fost încadrată într-un triunghi isoscel iar în vârful pomului este postat o rozetă - simbol derivat pentru discul solar. Tulpina este protejată de două volute opuse, dispuse în oglindă. În stânga Pomului Vieţii (posibil şi în dreapta) se află un animal fantastic afrontat în faţa pomului.

Pom al vieţii într-o reprezentare din secolul la XIV-lea e.n., pe fragmente din ceramică descoperite în Republica Moldova:

(sursa: Cercetări Arheologice în Moldova 1968-1969)

Pecetar (obiect de cult) maramureşan în formă de pom al vieţii:

(sursa foto: Maramureş de poveste)

Aceste obiecte de cult au tendințe puternice de abstractizare. Aproape fiecare piesă este unicat. Cât privește compoziția ornamentelor, putem spune că acestea sunt extrem de variate și având o vechime considerabilă: din epoca fierului timpuriu (cultura Lăpuș-hallstattiană), regăsim zig-zagul, apoi motivul frânghiei - ornament frecvent pe porțile maramureșene, la cadranele ușilor și ferestrelor, la crucile de mormânt, dar și la bisericile de lemn.(sursa: wikipedia)

Un pom al vieţii reprezentat în mod similar pe o carpetă din Rădăuţi:

(sursa: The Tree of Life (Rădăuti, Romania)

Un pom al vieţii reprezentat în lucrarea De Materia Medica de Discoride, scrisă în anul 1229 şi aflată în prezent la Biblioteca muzeului Topkapi Sarayi, Istambul:

(sursa: Axis Mundi)

un pom al vieţii reprezentat într-un mozaic sasanid din anul 691, aflat la Ierusalim, Domul Stâncii:

(sursa: Axis Mundi)

şi un pom al vieţii reprezentat în mod identic pe o farfurie moldoveneasca pictată:

(sursa: ROMANIAN POTTERY)

... s-a denumit adevărata „scriitură” a lăzii (de zestre) „tripticul nemuririi”, adică ceea ce li se prescrie mirilor prin grupajul a trei tipuri de simboluri, prezent deseori pe lăzile mehedinţene: romburile suprapuse („ţâţânile lumii”), prescripţia fertilităţii (simboluri sexuale feminine, masculine, separate sau acuplate) şi pomul vieţii. (Rituri de întemeiere în ceremonialul nupţial - rezumat)

O interpretare mai bogatã, pe o direcţie mai  complexã, fãrã a se referi în mod expres la lãzile de zestre este conceputã de Lucia Berdan, care vede  Pomul Vieţii ca Pom al Destinului. Într-o demonstraţie cu dese trimiteri la Mircea Eliade

şi Romulus Vulcãnescu, cercetãtoarea investigheazã simbolul din prisma prezenţei lui în toate riturile de trecere. Plecând de la Arborele Cosmic şi Axul Lumii, Arborele Sacru a devenit Pom al Vieţii, ca apoi sã ajungã Pom al Destinului. (Simbolistica lãzilor de zestre mehedinţene)

Cahlă ornată cu motivul pomului vieţii, din secolul al XVIII-lea, Transilvania:

(sursa: Europeana@Printerest)

Covor, Kalam, motivul pomul vieţii, mijlocul secolului al XIX-lea:

(sursa: Muzeul de Arta Orientala de la Babadag)Se observa bucraniile în formă de liră, similare ornamentelor pictate pe ceramica dacică descoperită la Sarmiszegetusa Regia, care asigură regenerarea pomului vieţii, atât a axului cât şi a ramurilor:

Pomul vieţii, inspirat din arta populară, precum şi din broderia costumului tradiţional maghiar din zona Călatei, judeţul Cluj:

(sursa: M. Lovász Noémi: Pomul vieţii - Florile Călatei)

Simbolul bucraniului, format din două volute, prezent în simbolistica textilelor populare:

Şi posibila evoluţie a ansambului format din simbolul "V" încadrat de cele două volute care alcătuiesc bucraniul, un pom al vieţii nepersonalizat  (de început), identificat în gruparea semnelor solare, alcătuită de domnul Virgil Vasilescu în lucrarea  Focul din adâncuri - Civilizaţia Cucuteni:

Evoluţia aceluiaşi ansamblu de simboluri şi distribuţia lui pe o hartă a "traseelor semnelor" întocmită de Semne cusute:

şi un simbol identic pe un fragment ceramic descoperit în Sanctuarul lui Dionysos, Ostrets, Velingrad, Bulgaria:

(sursa: Sanctuary of Dionysus / OSTRETS, VELINGRAD)

Arhetipurile simbolistice create în paleoliticul superior şi dezvoltate în neoliticul european: bucraniul, "V"-ul şi pieptenele-perie, se regăsesc în centralizatorul semnelor aparţinând culturii

Cucuteni-Tripolie, mileniile VII-IV î.e.n., şi identificate pe teritoriul Ucrainei, Republicii Moldova şi România.Grupând cele trei simboluri, se obţine un pom al vieţii de început, identic cu reprezentarea acestuia pe statuetele antropomorfe aparţinând culturii de epoca bronzului Gârla Mare - Zuto-Brdo, dar şi pe inelul getic descoperit la Seimeni - ca o continuare a arhetipurilor locale, ca un model pentru populaţia epocii metalelor care a preluat valorile neoliticului târziu.

(sursa foto: resurs3sergiy)

În lucrarea "Coloana Cerului", Romulus Vulcănescu prezintă o evoluţie istorică a simbolurilor prin care este reprezentat pomul vieţii.

(sursa foto: Coloana Cerului, Romulus Vulcănescu)Între acestea se remarcă "V"-ul Marii Zeiţe poziţionat în vârful coloanei pentru a asigura protecţie, la partea opusă se află simbolul pieptenelui - rădăcina pomului vieţii înfiptă în apa primordială, axul coloanei fiind protejat de cele două volute - bucraniu-uter - simbol care asigură regenerarea pomului vieţii.

Într-un centralizator al simbolurilor tradiţionale mitologice/etnografice letone, se poate observa un pom al vieţii identic cu cel reprezentat pe inelul de la Seimeni. În partea inferioară se află poziţionat simbolul pieptenelui - rădăcina arborelui înfiptă în apele primordiale, tulpina protejată de cele două volute opuse şi aşezate în oglină una faţă de cealaltă - simbolul bucraniului, iar în vârf este simbolul "V" - protecţia Marii Zeiţe. Singura

diferenţă este reprezentată de faptul că, fată de pomul vieţii de pe inel, cel din centralizator nu este un pom al vieţii "de început", nepersonalizat, din tulpina lui înălţându-se două ramuri - semnificând naşterea a doi copii.

https://picasaweb.google.com/113958043973678619136/14Decembrie201406#6092378431790564722