Politica Financiară referat
-
Upload
irina-pinzaru -
Category
Documents
-
view
366 -
download
1
Transcript of Politica Financiară referat
Politica Financiară
Politica financiara este o componenta a politicii generale, în care se integrează,
deşi dispune de o relativa independenţă, indiferent de nivelul de organizare sau structura
funcţionala a societăţii, la care este abordată ea. De aceea, se impune caracterizarea
politicii financiare în contextul politicii generale, care, la rândul său, privită la nivel de
colectivitate umană organizată în stat, poate fi definită generic ca un ansamblu de
activităţi orientate spre dobândirea şi păstrarea puterii în societate de către formaţiuni
politice, subordonându-se realizării anumitor scopuri sau obiective ale acestora. În mod
implicit, este de admis că politica, în general, promovează anumite interese, care, de
regulă, corespund obiectivelor urmărite de societate sau de anumite segmente ale
societăţii, de mai mare sau mai mică întindere, reprezentate prin grupări (partide)
politice. Pe această bază, există tendinţe şi orientări diferite ale politicii generale
(promovate de către diverse formaţiuni politice), incluzând, între altele, componente
financiare specifice. Totodată, politica mai este definită, în mod mai pragmatic, ca
formă de organizare şi conducere a unei comunităţi umane, pentru satisfacerea
intereselor sale, sau ca ansamblu al deciziilor (opţiunilor) luate de către autorităţi pentru
organizarea şi conducerea activităţii economice şi sociale. În această accepţiune, ea se
manifestă la toate nivelurile şi structurile organizatorice ale societăţii.
Indiferent de modul de abordare a conceptului de politică, concretizarea sa
implică obiective şi mijloace sau instrumente de înfăptuire a acestora, în acord cu
interesele grupării sau comunităţii umane respective. Ea presupune, în mod direct,
metode şi modalităţi de acţiune specifice diferitelor domenii de activitate umană, pentru
realizarea diferitelor obiective economico-sociale. Considerată distinct, politica
financiară exprimă opţiunile privind metodele, mijloacele şi instituţiile cu caracter
financiar, antrenate în procurarea, alocarea şi utilizarea resurselor băneşti, inclusiv
modalităţile de folosire a instrumentelor şi tehnicilor financiare pentru influenţarea
activităţilor economico-sociale în sensul dorit. Domeniul său de manifestare îl constituie
activitatea financiară, în general, dar prin conţinut, ea repercutează asupra întregii
activităţi a entităţilor de la care emană, îmbrăcând forme ale deciziilor financiare.
2
Într-o accepţiune limitativă, conceptul de politică financiară este folosit în sensul
de politică a finanţelor publice, pentru a desemna fenomenele care dau naştere unei
sarcini publice, la baza căreia se află factorul financiar. În acest sens, existenţa sarcinii
financiare antrenează punerea în aplicare a unor tehnici politico-juridice şi a unor
mecanisme de acţiune specifice domeniului finanţelor publice. Prin continuţul său,
politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale politicii
economice. Astfel, dacă politica economică a statului îşi propune, ca obiective,
dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea
economică, participarea mai larga a ţării la schimburile internaţionale şi, pe aceasta
bază, creşterea economică durabilă, distribuirea mai echitabilă a veniturilor etc., politica
financiară trebuie să se înscrie pe aceleaşi coordonate.
În mod obisnuit, obiectivele politicii financiare sunt puse în legatură directă cu
scopul declarat al dezvoltării economico-sociale a unei ţări, respectiv cu obiectivele ce
şi le propune fiecare entitate economică sau socială. Astfel, asigurarea creşterii
economice şi contracararea stagnării sau recesiunii economice, declarate ca obiective ale
politicii generale, trebuie să aibă corespondent într-o politică financiară de stimulare a
investiţiilor şi a consumului etc. Asemănător, includerea în programul de guvernare (al
unei grupări sau alteia) a creşterii capacităţii de apărare naţională trebuie să-şi găsească
un corespondent în deciziile privind finanţarea acestui obiectiv.
În opinia unor autori, cum este francezul Alain Barrère, obiectivele politicii
financiare (a statului) ar putea fi sintetizate astfel: să favorizeze progresul economic; să
regularizeze conjunctura economică; să realizeze justiţia socială, sub aspect financiar.
Instrumentele şi tehnicile de realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la
rândul lor, componente ale acesteia, prin care se conturează modul concret de înfaptuire
a fluxurilor băneşti, în corespondenţă cu scopurile cărora le sunt subordonate activităţile
financiare. În acelaşi sens, la nivelul întreprinderilor, politica financiară se integrează
programelor vizând funcţionarea şi dezvoltarea acestora, inclusiv adaptarea activităţii
lor la cerinţele pieţei interne şi externe. Totodată, pornind de la accepţiunea largă dată
finanţelor, se conturează şi un conţinut mai cuprinzător al politicii financiare, incluzând
politica financiar-monetară - în care sunt implicate autorităţi publice - şi politicile
financiare ale entităţilor economico-sociale private. În această accepţiune, se pot
3
distinge mai multe componente ale politicii financiar-monetare, între care, politica
fiscală, politica bugetară, politica monetară şi valutară etc., promovate de către
autorităţile publice şi politica financiară a întreprinderii, promovată de firme,
organizaţii, instituţii autonome etc.
Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite,
accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite
promovat de un stat sau altul. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un
mixaj între modalităţile de procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind
destinaţiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.
Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde,
atât ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor,
concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind
cheltuielile publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele
de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocupării
forţei de muncă etc., pentru a se integra în politica generală. În acelaşi timp, politica
fiscală are şi scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în
vedere şi acelea de a contribui la atenuarea oscilaţiilor caracteristice ciclurilor
economice sau de a favoriza menţinerea unei economii progresive, care să asigure un
grad ridicat de ocupare a forţei de muncă.
În viziunea modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea
conştientă a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenţa viaţa
economică şi socială. În mod deosebit, conţinutul său face imperativă utilizarea
ansamblului de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul şi
structura prelevărilor obligatorii; operaţiile, activităţile şi veniturile impozabile; regimul
exonerărilor şi reducerilor de impozite sau cel al subvenţionărilor, conturând modul de a
realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri economice, entităţi
administrativ-teritoriale, persoane fizice şi juridice. Politica fiscală îşi poate pune
amprenta, influenţând asupra derulării proceselor economico-financiare şi implicit
asupra evoluţiei întregii societăţi. Dar, la rândul său, ea este conditionaţă de mediul
economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă: starea economiei, raporturile
dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor etc.
4
În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor,
formelor, instrumentelor şi instituţiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor
financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru
influenţarea vieţii economice şi sociale. Ea abordează, în mod firesc, atât problematica
impozitelor (prelevărilor fiscale), cât şi pe cea a cheltuielilor publice, care adesea joacă
rolul determinant în cadrul politicii financiare a statului.
Politica bugetară se concretizeaza prin deciziile privitoare la formarea,
repartizarea şi utilizarea resurselor fondului bugetar sub forme ale veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, inclusiv finanţarea deficitului bugetar, folosind ca instrument
principal bugetul public, atât pentru redistribuirea PIB, cât şi în scopul influenţării
asupra dezvoltării durabile a societăţii.
Politica monetară înglobeaza deciziile şi acţiunile vizând oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi
menţinerea puterii de cumpărare a monedei, inclusiv folosirea instrumentelor monetare
în scopul realizării unor obiective ale politicii generale.
Politica valutară se referă, în esenţă, la modalităţile de procurare şi utilizare a
resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor de valută,
evoluţia cursului valutar şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare etc.
Politica financiară a întreprinderii (firmei) se constituie, la rândul său, ca o
componentă a politicii economice proprii şi vizează, în general, procurarea şi utilizarea
resurselor băneşti, corespunzător cerinţelor impuse de îndeplinirea propriilor obiective.
Ea este concepută şi aplicată în acord cu nevoile de funcţionare ale fiecărei
întreprinderi, dar în acelasi timp, se află în corespondenţă cu politica financiară a
statului, interferând cu deciziile adoptate de organele de stat, care au impact în plan
financiar. Din această perspectivă, politica financiară a statului, şi în primul rând
politica fiscală, care vizează direct, pe de o parte, sistemul impozitelor practicate de stat,
iar pe de altă parte, cheltuielile publice efectuate, poate influenţa, în bună masură,
asupra deciziilor luate de întreprindere în plan economic şi financiar. În mod obişnuit,
toate măsurile de orientare a dezvoltării şi ajustare macroeconomică bazate pe
instrumente financiar-monetare se reflectă şi în politica financiară a întreprinderilor.
5
Între elementele de politică financiară, indiferent de nivelul la care se manifestă aceasta
şi componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependenţă, în sensul că
politica financiară apare, pe de o parte, ca emanaţie a unui sistem social-economic dat,
iar pe de alta parte, ea poate determina modificări în structura sistemului, respectiv în
baza economică a societăţii.
Politica, în general, şi implicit cea financiară poate contine elemente specifice,
atât acţiunilor cu caracter strategic, cât şi tactic. Primele se concretizează prin decizii de
politică financiară privind realizarea unor obiective pe termen mai îndelungat şi de mai
mare amploare, reflectate în planul activităţii financiare. Prin comparaţie, elementele de
tactică financiară vizează, în mod direct, aspectele de ordinul tehnicilor folosite pentru
efectuarea operaţiilor băneşti-financiare curente, oferind şi cadrul organizatoric adecvat
atingerii obiectivelor strategice. În principiu, se admite ca deciziile (opţiunile) care
stabilesc coordonatele politicii financiare pentru o anumită etapă a evoluţiei societăţii
sau unei entităţi economico-sociale, reflectate în programele financiare de perspectiva
mai îndelungată alcătuiesc strategia financiară, în timp ce actele administrative de
planificare şi programare a operaţiunilor băneşti, pe perioade scurte, ca şi măsurile sau
deciziile luate pentru executarea obiectivelor specifice unei perioade sau alteia,
constituie componente ale tacticii financiare. Structurarea politicii financiare, pe
elemente strategice şi tactice, este prezentă la diferite niveluri la care se iau deciziile
financiare, iar implicaţiile lor se regăsesc în rezultatele înregistrate de fiecare
componentă functională, cu activitate financiară.
O abordare a politicii financiare, prin prisma problematicii la care se referă,
evidenţiază structurarea sa pe mai multe domenii mari, dintre care se pot distinge:
a) mobilizarea, respectiv procurarea resurselor băneşti la fondurile financiare ce
se constituie, fie în sectorul public, fie în cel privat;
b) repartizarea, sau alocarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor băneşti
constituite;
c) îndatorarea, respectiv activitatea de creditare, incluzând regimul de practicare
a împrumuturilor şi dobânzilor;
6
d) organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;
e) organizarea şi realizarea activităţii privind asigurările, care, la rândul lor, se
diferenţiază în asigurări sociale şi asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
f) organizarea şi funcţionarea aparatului financiar-bancar;
g) organizarea şi exercitarea controlului financiar;
h) folosirea pârghiilor financiare pentru influenţarea activităţii social-economice;
i) asigurarea premiselor necesare menţinerii echilibrului financiar şi monetar în
economie.
Tuturor acestor domenii le corespund competente decizionale de politica
financiară, menite să asigure derularea proceselor economice şi fluxurilor băneşti în
concordanţă cu obiectivele politicii fiecărei entităţi economico-sociale, respectiv cu cele
ale politicii generale a statului. Deşi cu diferenţieri sensibile, politica financiară a
oricărei entităţi, inclusiv a statului, cuprinde anumite categorii de opţiuni, distincte prin
conţinutul proceselor vizate, dar care se întrepătrund şi se condiţionează reciproc, cum
sunt cele asupra cheltuielilor de efectuat; resurselor (veniturilor) utilizabile etc.
Politici de stabilizare economico-financiare
Politicile macroeconomice reduc instabilitatea doar dacă injectează stimuli sau
aplică restricţii într-o fază a ciclului şi din acest motiv, o prevedere corectă a apariţiei
fluctuaţiilor are un rol capital. În SUA prevederea viitoarelor fluctuaţii se face urmărind
o serie statistică bazată pe unsprezece indici: "The index of leading indicators", metoda
prevăzând toate cele 7 recesiuni de după 1950 cu 8-11 luni înainte de producere.
Problema metodei este determinată de faptul ca a prevăzut mai multe recesiuni decât au
fost în realitate, aplicarea politicilor de stabilizare asupra unei economii stabile având un
efect destabilizator . Cei unsprezece indicatori urmăriţi sunt:
1. Valoarea medie a orelor lucrate săptămânal;
7
2. Valoarea medie săptămânală a cererii de ajutor de şomaj;
3. Valoarea noilor comenzi adresate fabricilor;
4. Numărul întreprinderilor ce au probleme cu furnizorii (procente);
5. Contracte şi ordine pentru noi fabrici şi echipamente;
6. Numărul de noi locuinţe pentru populaţie construite;
7. Modificări de inventar al fabricilor;
8. Modificarea preţurilor materialelor;
9. Preţul acţiunilor;
10. Oferta monetară (M2);
11. Modificarea cantităţii creditului în economie.
Stabilizarea este un proces îndelungat ce se bazează pe o restricţionare
monetară, scăderea deficitului bugetar, creşterea competitivităţii, pe schimbarea
fiscalităţii astfel încât banca centrală să nu mai finanţeze deficitele (chiar trebuie
instituţionalizat acest lucru). În cazul inflaţiei ridicate economia devine dolarizată astfel
încât dacă depozitele în dolari sunt permise atunci ele devin o regulă iar dacă nu sunt
permise dolarii vor forma lichiditatea locală.
Pentru banca centrală primul pas în încercarea de stabilizare este determinarea cauzelor
inflaţiei iar după o analiză în profunzime a situaţiei macroeconomice primul pas va fi
făcut în sensul adoptării unei ancore pentru a stabiliza moneda internă. Această ancorare
se poate face fie în funcţie de o monedă străină liber convertibilă (marca germană,
dolar) fie de oferta internă de bani.
8
Cursul de schimb-ancoră a politicii de stabilizare
Folosirea cursului de schimb ca ancoră a monedei naţionale este o politică de
stabilizare mai uşoară, presupunând legarea monedei interne de o monedă liber
convertibilă printr-o rată de schimb fixă sau ajustabilă, astfel încât stabilitatea monedei
proprii devine o variabilă exogenă, funcţie de stabilitatea valutei, în cazul unei economii
mici ajungându-se chiar ca inflaţia să fie egală cu cea a monedei străine. Problema
acestei politici devine astfel susţinerea şi stabilitatea cursului de schimb, fiind necesare
atât o rezervă valutară considerabilă cât şi stabilirea unui curs de schimb bine
fundamentat, evitându-se subevaluarea sau supraevaluarea monedei naţionale. Acest tip
de politica de stabilizare este relativ uşor de aplicat însă presupune existenţa unor
rezerve valutare foarte mari pentru susţinerea cursului şi presupune totodată renunţarea
la alte tipuri de acţiuni ale politicii monetare. Un pas mai important al acestui tip de
politică este transferarea autorităţii monetare unui Consiliu Monetar (Argentina), în
acest caz regulile schimbându-se dramatic: creaţia monetară este restrânsă la
intrările/ieşirile de valută din ţară, stocul de monedă internă fiind astfel dependent doar
de acoperirea lui în devize liber convertibile iar politica monetară nu mai răspunde şi la
alţi stimuli externi, contrapartida bazei monetare fiind doar valoarea stocului de valută.
Totodată are loc o delimitare a autorităţii monetare de Trezoreria statului, conturile
acesteia şi unele funcţii nemaifiind gestionate de banca centrală.
Oferta de monedă-ancoră a politicii de stabilizare
Un alt tip de ancora pentru stabilizare este oferta monetară, urmărindu-se o
politică monetară restrictivă, în care oferta monetară este mai mică decât cererea de
monedă. Acest tip de politica de stabilizare este cel mai des folosită, fiind aleasă şi în
majoritatea ţărilor foste socialiste (inclusiv România). Politica constă în supravegherea
atentă a masei monetare şi controlul strict al lichidităţilor din economie, folosind
instrumentele disponibile. Având în vedere că excesul de monedă conduce în primul
rând la inflaţie şi nu la expansiunea producţiei, este necesară reducerea decalajului
cerere/ofertă de monedă. Pe lângă reducerea creditelor acordate de banca centrală
băncilor comerciale prin refinanţare, aceasta trebuie să sterilizeze orice creştere a
9
creditului în economie sau contrapartida de monedă internă corespunzând unei intrări de
capital. De asemenea, banca centrală poate reduce lichiditatea din economie atrăgând
temporar depozite ale instituţiilor financiare interne folosind dobânzi stimulative sau
crescând nivelul rezervelor minime obligatorii pentru băncile comerciale. Rezultatele
politicii de reducere a ofertei monetare se bazează pe teoria divizării impulsului monetar
într-un efect de inflaţie şi unul de producţie, care se bazează pe afirmaţia lui Keynes că
suma elasticităţii preţului şi producţiei ca răspuns la modificările cererii efective este
egală cu unitatea, astfel încât cererea efectivă afectează parţial producţia şi parţial
preţurile.
Modelul liniar se prezintă astfel:
p=p*+a(m-m*)+b(logX-logX*),
x=x*+(1-a)(m-m*)-b(logX-logX*).
Conform acestor ecuaţii, devierea ratei nominale de creştere a masei monetare de la rata
aşteptată (m-m*) ridică atât rata inflaţiei (prin intermediul coeficientului a) cât şi
creşterea PNB real (prin intermediul coeficientului 1-a), inflaţia şi creşterea economică
fiind influenţate şi de suprautilizarea capacităţilor de producţie (dacă logX-logX*>0),
care reduce creşterea reală şi accelerează inflaţia (sau în sens invers subutilizarea
capacităţii). Aşadar, un impuls monetar realizat printr-o reducere a lichidităţilor se va
diviza într-o reducere a inflaţiei dar şi într-o diminuare a activităţii economice.
În ţările foste comuniste specific este existenţa inflaţiei reprimate în acelaşi timp
cu cea deschisă. Politica de stabilizare în Polonia s-a bazat pe patru elemente: o politică
bugetară restrictivă (colectare riguroasă şi o disciplinare economică), o politica
monetară restrictivă, iar ca ancore o îngheţare relativă a salariilor şi stabilirea unui rate
de schimb fixă).
10
Politici financiare şi de stabilizare economico financiare în Republica Moldova
Datorită faptului că Republica Moldova se află într-o criză economică deja de un
deceniu, statul nostru se confruntă cu mari dificultăţi de ordin financiar, care împiedică
atingerea obiectivelor politicii generale a statului. Problemele financiare şi lipsa unor
investiţii consistente caracterizează toate componentele activităţii publice private.
Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de resurse financiare. Investiţiile străine
directe nu vor întârzia dacă va exista o consecvenţă politică în favorizarea acestor
plasamente. Sunt absolut necesare măsuri energice în perfecţionarea sistemului legislativ
privind investiţiile, extinderea exportului (prin sporirea competitivităţii produselor
autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferenţiale cu
destinaţie specială, asistenţa externă prin intermediul unor instituţii financiare specializate
şi altele. Componenta esenţială a politicii de dezvoltare durabilă a Republicii Moldova
este perfecţionarea continuă a relaţiilor financiare, a mecanismelor de menţinere a
stabilităţii şi echilibrului macroeconomice, de stimulare a acumulărilor, investiţiilor,
creşterii economice şi ca rezultat ridicarea nivelului de trai al populaţiei. Aceste obiective
strategice ale politicii economice şi sociale a statului pot fi atinse dacă se vor realiza
integral toate componentele politicii financiare cu implementarea mecanismelor şi
măsurilor corespuzătoare.
Politica financiară a Republicii Moldova prevede următoarele obiective şi acţiuni:
Obiective
Onorarea obligaţiunilor financiare la toate nivelurile
Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetară
Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB
Promovarea echităţii fiscale, transparenţii, stabilităţii şi simplităţii politicii
financiare
Asigurarea stabilităţii fiscale
Acţiuni:
11
1. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de colectare a veniturilor
2. Echilibrarea bugetului consolidat, ţinînd cont de sporirea locurilor de muncă
3. Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, ţinînd cont de programele eşalonate
pentru fiecare perioadă
4. Limitarea cotei externe on volumul anual al PIB
5. Finanţarea deficitului bugetar cu preponderenţă din contul împrumuturilor interne.
Politici bugetar -fiscale.
Politica bugetară, fiind strîns legară cu cea monetar - creditară, pînă în anul 2005
va fi direcţionată spre asigurarea onorarii obligaţiilor financiare ale statului la toate
nivelurile, susţinerea stabilităţii financiare, eliminarea elementelor nestimulatoare şi
dezvoltarea elementelor stimulatoare ale procesului bugetar, eficientizarea şi optimizarea
substanţială a cheltuielilor publice şi menţinerea în limite acceptabile a deficitului
bugetar. Scopul principal al politicii bugetar - fiscale de perspectiva pe termen mediu
constă în menţinerea creşterii economice şi soluţionarea celor mai acute probleme sociale
prin ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sectoarelor social - culturale. In domeniul
optimizării cheltuielilor şi reducerii deficitului bugetului de stat, vor fi luate următoarele
măsuri:
ajustarea in continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţile reale de acumulare
a veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.
reevaluarea intregului sistem de servicii publice şi transferul unor activităţi în sfera
privată.
perfecţionarea sistemului de planificare bugetară prin implementarea metodei de
fundamentare a bugetului pe baza de programe.
stabilirea priorităţilor de cheltuieli sub aspect funcţional şi instituţional.
12
finanţarea programelor bugetare doar în cazul cînd acestea sînt direcţionate în
sectoarele prioritare ale economiei sau conţin obiective de performanţă clar
definite, cu un cert impact pozitiv asupra creşterii economice şi standardelor de
viaţă ale populaţiei.
În scopul modernizării procesului bugetar vor fi întreprinse următoarele măsuri:
utilizarea modelelor econometrice moderne on cadrul corelării mărimii prognozate
a veniturilor în buget cu prognozele privind dinamica principalelor indicatori
macroeconomici şi cu politicile economice şi sociale ale statului pentru anul
respectiv;
perfecţionarea sistemului de transferuri alocate de la bugetul de stat către bugetele
unităţilor administrativ - teritoriale.
Politici fiscale
În perspectiva medie, perfecţionarea sistemului fiscal va consta în redarea acestuia a unui
caracter mai stimulatoriu şi echitabil. Obiectivele principale ale politicii fiscale sont:
diminuarea presiunii fiscale, asigurarea transparentei, simplificarea şi stabilizarea
sistemului fiscal şi extinderea în continuare a bazei de impozitare. Ameliorarea sistemului
fiscal, bazat on principal pe impozitarea indirectă( TVA, accize), rata de rezultatele finale
ale activităţii producătorilor şi posibilităţile de stimulare a exporturilor, impune o creştere
a rolului impozitelor legate într - o măsură mai mare de rezultatele activităţii economice a
producătorilor. Pentru a stimula cererea internă, vor fi treptat majorate veniturile
neimpozabile ale persoanelor fizice pînă la nivelul minimului de existenţă. Perfecţionarea
sistemului fiscal implică efectuarea următoarelor măsuri:
reducerea treptată a presiunii fiscale pînă la nivelul care va asigura o creştere
durabilă a producţiei şi investiţiilor;
monitorizarea presiunii fiscale on toate sectoarele economiei;
13
aplicarea unei noi modalităţi de impozitare a proprietăţii imobiliare, conform
cadrului legislativ respectiv privind evaluarea proprietăţii în scop de impozitare;
uniformizarea sistemului fiscal concomitent cu simplificarea procedurilor fiscale;
adoptarea integrală şi aplicarea Codului fiscal;
revizuirea cotelor accizelor pentru mărfurile supuse accizelor, care contribuie
nesemnificativ la formarea părţii de venituri;
neadmiterea modificărilor legislaţiei fiscale şi bugetare pe parcursul anului
financiar în defavoarea contribuabililor;
consolidarea disciplinei fiscale şi intensificarea controlului fiscal;
intensificarea combaterii fraudelor financiare şi a evaziunilor fiscale;
eliminarea totală a compensaţiilor reciproce şi plăţilor în natură;
implementarea în administrarea fiscală a tehnologiilor informaţionale.
14