Singuri, purtăm pe inimi cicatrici.

Și-am știut că prin tine eu mă voi schimba.

Încă de când ai apăsat pe clanță

în seara aceea de toamnă.

Când ochii mei, întâmpinând-te în pragul ușii,

Te-au privit cu teamă.

Ceva.

Ceva avea să se întâmple.

Te-am așteptat atât de mult

-era și timpul-

Însă nu ți-am auzit durerea din fibre

Strigătul, nu le-am înțeles la vremea aceea.

Nevoia. Singurătatea. Rana.

Dar aș fi vrut să mai rămâi

Să încerci măcar.

Să te aud rostind aceste vorbe.

„Așteptă-mă.”

Să-mi dai voie să te iubesc.

Așa cum ești.

Să nu mă faci să plec.

Să nu mă mai lovești,

să-mi fii prieten.

Să ai curaj.

Și mână-n mână să-aducem magia

înapoi.

Am știut că deschizând poarta

Voi cădea.

Prea apăsătoare îmi era îmbrățișarea

Prea goală eram.

Prea departe.

Prea multe brațe se agățau de tine

Prea stors de răni erai și tu.

Prea obosit.

Iar eu atât de mândră, atât de speriată.

Flămândă.

Și urâtă..

Am fugit..

Dacă ai veni înapoi

Dacă m-ai ierta

Dacă ai putea ...

Dacă noi..

Ce trist e când se prăbușesc

Toate.

Când vorbele, din flori de primăvară,

Picură otravă.

Cum ard în noi, ecouri

Cum nu vor să tacă.

Și în alegeri care dor ne frământăm ființa

Pentru că, cerșetori fiind,

Noi ne hrănim cu firmituri, cu resturi aruncate.

Orbiți de propria nevoie

De răcnetul născut din goluri

Dezbrăcăm bucăți din noi , le dăm la schimb mai pe nimic

Le dăm și cerem brațelor să ne înconjoare

Și unde, cum și cui ?

-coconi naivi în așteptare-

Nu mai vedem, nu mai avem răbdare.

Iar uneori, durerea e atât de mare

Încât ne mințim că am găsit comori

Că putem simți din nou.

Ne facem, din iluzii, leagăne.

Și întindem mâna unde o steluță de lumină pâlpâie

O ținem în palmă. Pierduți, vrem să fugim de noi

De distrugerea ce am lăsat-o-n urmă

De întuneric și fantome

E rece acolo, mult prea rece.

Iar pereții mult prea goi.

Ne legănăm în spate și în față

Suntem orfani, copii.

Orice, am face-orice să dăm timpul înapoi

Și-o strângem pe micuță

O strângem până,

Lipsită de căldura mâinii unde s-a obișnuit să stea

Și readuși la viață după ce-am băut lumina ei

Îi dăm drumul.

Iar ea ,scuturându-se de lacrimi,

Piere.

Căci cunoscând fărâma de căldură, a înțeles ce înseamnă frigul.

Ei nu i s-a dat leagănul unui suflet, și nici n-avea să i se dea

-ci căușul unei palme-

Pentru că el iubise deja.

Singuri, purtăm pe inimi cicatrici.

I.

What do you see when your reflection hits the water?

a child, a woman, a man , a whore?

What do we hide deep down

Beneath the layers

Beyond our flesh and cells

The germ of a monster, of a ghost, a phoenix bird,

What face?

The soul into his naked cloth

What would he show ?

II.

If the eyes could learn to voice their song

If my lips would learn to seal a soul

If my hand could walk into your hand

If the stars would want to shrink and rain over my head

If the wind would lift the petals of cherry blossoms,

by his whistle

summon all the butterflies

To sew me a pair of fairy wings,

I would swallow the world

With all the trees and rivers and roads

And give them to you

So I could lock my heart in yours.

III.

But we become living dolls

We step on bodies, grinning

We kill what s pure within our bossom

We shut our ears

We turn our conscience into stones.

We live for our house, for our own desires

We rub, we steal and give pain in return

We do not love,

Why should we?

we re passers by, salesmen of gold

we re too afraid to wipe the dust

already turned into mud

we pretended for so long

It s cozy, now this is us.

We re too afraid.

But when the thread of water reaches through the masks

When the eyes open their windows,

In that clique of divine wakening

the soul into his naked cloth,

What would he show?