o1 (16).pdf

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Departamentul de Sociologie

[Nu doar o simplă sumă de obiecte de arhitectură cu o

motivaţie sau alta, Oraşul este un text semiotic, un semn,

un simbol, un mit, mai mult decît un spaţiu virtual

devenind într-o “matrice” virtuală, este un organism viu,

un proces, un semn al unei mutaţii culturale. Aşadar,

privind Oraşul, trebuie formulate şi abordate toate

ipotezele de lucru şi toate întrebările, pentru a susţine

prin răspunsuri durabile, continuitatea culturală,

sentimentul apartenenţei la comunitate, spiritul

cristalizării culturii urbane, un mod de viaţă urban - Arh.

Teofil MIHAILESCU]

2009

Student: Ana Adriana Văscan

Coordonator:

Conf. dr. Rudolf Poledna Asist. drd. Norbert Petrovici

Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane

Lucrare de licenţă

Ana Adriana Văscan, Sociologie [Cluj. Repere ale ospitalităţii urbane]

2

UBB 2009

ABBA - I AM THE CITY 1993 ------------------------ Lead Vocals: Agnetha, Frida ---------------------------------- Written by Benny Andersson & Bjorn Ulvaeus Coming through a cloud you're looking at me from above And I'm a revelation spreading out before your eyes And you find me beautiful and irresistible A giant creature that forever seems to grow in size And you feel a strange attraction The air is vibrant and electrified Welcome to me, here I am, my arms are open wide Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats And a million voices blend into a single voice And you can hear it in the clamour of the crowded streets People come and take their chances Sometimes you win, sometimes you lose a lot Come make your own contribution to this melting pot I'm the street you walk The language you talk I am the city The skyline is me and the energy I am the city The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil of course The air that you're breathing is me Yes I am the city you let me be People feed me with their lives I am a hungry soul And they all worship me and pay their homage day and night Every day I knew a lot of tired shopping feet But come the night they will be dancing in the neon light Dazzled by the crazy magic They're grabbing pieces of the fatted calf And in the wind if you listen hard you'll hear me laugh I'm the street you walk The language you talk I am the city The skyline is me and the energy I am the city The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil of course, and the people The parks and the squares that you see

The famous hotels and the cocktail bars And the funny smells And the turmoil, the cars and the people The air that you're breathing is me Coming through a cloud You're looking at me from above And I'm a revelation spreading out before your eyes I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be And you find me beautiful and irresistible A giant creature that forever seems to grow in size The skyline is me and the energy I am the city You let me be Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be And a million voices blend into a single voice And you can hear it in the clamour of the crowded streets The skyline is me and the energy I am the city You let me be Somewhere in the middle of the neverending noise There is a pulse, a steady rhythm of a heart that beats I'm the street you walk The language you talk I am the city Yes I am the city you let me be All the sounds that you hear And the air that you're breathing is me Yes, I am the city you let me be I am the city You let me be I am the city


3

UBB 2009

Cuprins

Cuvînt prevenitor (p. 4)

Oraşul (p. 11)

Zoon politikon (p. 39)

Laborator (p. 53)

Anexe (p. 69)

Bibliografie (p. 89)


4

UBB 2009

[Cuvînt prevenitor]

Hermes (p. 5)

Argumentum (p. 8)

Interviu şi ospitalitate... (p. 10)


5

UBB 2009

HERMES.

Noica avea un fel de a spune lucrurile care să-ţi dea, mai apoi, drumul la gîndire...

chiar dacă te aberai. Astfel, mi-am adus aminte de un fel de-al lui de a începe comentariile

la dialogurle platonice: "Cuvînt prevenitor".

A preveni este de obicei văzut negativ, cu tot pozitivul efectului. Prevenim o boală,

un dezastru, o catastrofă (gr. catastrophe, întoarcere cu susul în jos). O prevenim cum?

Prin cuvînt. Mă întreb însă dacă această exprimare nu este pleonastică. Nu este oare

prevenirea, prin însăşi modalitatea anunţării, natura intimă a cuvîntului? Merg, aşadar, pe

calea aceasta. În Grecia, sau mai exact în mitologia greacă, Hermes era un zeu al multor

lucruri (gr. polytropos), de cele mai multe ori fără legătură între ele: al măsurii şi al

călătoriilor, al oierilor şi al poeţilor, al înţelepciunii (practice, iscusinţei, al descurcăreţilor,

am zice) şi al hoţilor, escorcilor, al comerţului dar şi un mesager, mesagerul lui Zeus.

Hermes era intermediarul, el era cel care media, mediatorul, cel care putea să treacă de

bariera fizică a omului spre lumea meta-fizică a zeului şi să lege cele două lumi. El anunţa,

prevenea, dar şi decoda, adică interpreta, de unde ne vine şi termenul hermeneutică

(derivat din hermeneus, interpret) reintrodus în cultura occidentală prin eforturile

înţelegerii lui Schleiermacher şi al contextualizării lui Dilthey. Nu vreau să vorbesc acum

despre hermeneutică (gr. peri hermeneuo) ci doar să punctez că, poate, în cuvînt există o

multitudine de aspecte care sunt proprii esenţei sale.

Ce sens are atunci introducerea? Ea, în natura ei, tinde să ne prevină. Dacă stăm să

reflectăm vom vedea că nu putem să scăpăm de această valenţă a oricărei introduceri.

Prevenirea, prin cuvînt, e o încercare de aprehendare şi, în acelaşi timp, de acceptare. În

faţa unui eveniment, chiar şi posibil, atitudinea noastră o să ţină fundamental de a şti şi nu

de a fi. De fapt aici este, cred, punctul tare, punctul de torsiune al chestiunii. Văzînd – sub

specia lecturii – ceva, nu ne mai punem problema în termenii fiinţei, însă anterior fiinţării

reale, vorbim de o fiinţare artificială, ireală, de fapt de un model al ei, de un propriu

anterior ei, dar al ei totuşi, şi deci ca să putem gîndi fiinţarea trebuie să o ştim. Dacă

Aristotel avea dreptate şi nu putem gîndi decît pe bază de imagini atunci este nevoie de

un intermediar, imaginea, Hermes, cuvîntul, logosul, care să ne prevină că fiinţa e pe cale


6

UBB 2009

să se întîmple, să ajungă fiinţare. Ea e pe cale să se arate, şi e pe cale să se arate într-un fel

anume, unul extra-ordinar, unul ne-obişnuit, unul pe care, poate, s-ar putea să nu-l

recunoaştem ca atare, să-l ratăm, să nu-i vedem forma (Hermes era şi zeul transgresării

formei, al transfigurării, de unde şi felul în care a fost el legat de Isus) cea nouă fiind prinşi

în forme vechi. Aşadar de aceea suntem anunţaţi, pentru că ştiind, întîmplarea fiinţei să nu

ne mai surprindă chiar aşa, iar noi să putem achiziţiona fiinţa, prelua fiinţa, accepta

fiinţarea. Fără o prevenire, fiinţa noastră n-ar putea relaţiona cu noul.

Faptul frapant şi ciudat în apariţia noului e că noi nu-l putem remarca. Aşadar noul

trebuie să fie anunţat. Prin faptul anunţării noi nu primim noul ci, in nuce, va-fi-fiind-ul1

noului, forma noului, ceva care paradoxal ne face ca în faţa noului să fim surprinşi şi ne-

surprinşi concomitent. Noul e nou doar dacă-l ştim... şi asta mi se pare extrem de

important. Noul2 nu vine niciodată singur... singur e ca şi cum n-ar veni. El trebuie anunţat,

privirea noastră trebuie "formatată" în vederea primirii noului şi astfel noul se poate acum

"instala".

Însă aici este şi o problemă de ospitalitate. În ce fel? Încercarea mea este formal şi

esenţial a-tipică unui efort cunoscut atît instituţional cît şi sociologic. Felul în care m-am

decis să tratez chestiunea ospitalităţii urbane face sistem cu însăşi ospitalitatea în act. Să

tratezi o astfel de problemă, aşa cum am încercat s-o fac eu aici, reclamă ospitalitatea la

toate nivelele.

Primul şi cel mai important nivel este cel al dumneavoastră, al cititorilor – scuzată

să-mi fie colocvialitatea. Anunţînd atipicul formal şi esenţial al lucrării vreau să vă dau

posibilitatea să vă deschideţi străinului, să fiţi gazde. N-am venit neanuţată ci, conform

uzanţelor, am trimis acest mesager ca să prevină, şi astfel să pre-anunţe, venirea mea.

Istoria pre-anunţărilor nu este una fericită de aceea insist. Pe Cristos l-au anunţat dar

oamenii tot nu l-au primit. Ei nu au fost ospitalieri, nu şi-au îndeplinit datoria de gazde, iar

cînd a venit, noutatea lui a fost aşa de puternică încît oamenii au încercat, şi au şi reuşit, să

1 Constantin Noica, Sentimentul romînesc al fiinţei, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 34

2 Ioana Agachi citează, legat acum de arhitectură, din William Morris „nu ştiu cum se face că fiecare casă care apare reuşeşte să fie cea mai urîtă” şi Teophil Gutier „modernitatea e o stare de nelinişte” vrînd să spun că apariţia obiectelor noi generează o relaţie neşteptată cu obiectele respective şi orice acţiune nou şochează, nelinişteşte dar este, pînă la urmă, asumată... cu bune şi rele. Ciprian Mihali reia ideea în formul negativă spunînd că „pînă la urmă te obişnuieşti cu urîtul!”.


7

UBB 2009

scape de ea. De aceea cititorul are o responsabilitate: aceea a distanţei şi deschiderii, a

primirii. Străinul nu poate forţa uşa, el trebuie invitat, el trebuie întîmpinat încă de la

intrare. Prin asta gazda lasă să se înţeleagă că e pregătită pentru manifestarea străinului

ca diferit, ca extra-ordinar, ca nou, însă după un set de cadre apriori posibile şi manifeste.

Apoi este nivelul încercării noastre, una a ospitalităţii cercetătorului faţă de alte cercetări

din domenii diverse. Este tot un act al ospitalităţii să primeşti, în casa ta, în norma ta

paideică, în orizontul tău ştiinţific un alt nomos, o altă normă. Este un exerciţiu greu şi

rezultatul este uneori riscant. Însă sunt confidentă că aşa cum o serie de apreciaţi

sociologi au reuşit să combine teorii filosofice, politice, de artă, sau literare, cu teoriile

proprii sociologiei într-un sistem care astăzi ne normează cercetarea şi viziunea asupra

domeniului specific sociologiei tot la fel şi cercetarea mea poate intra într-o astfel de

categorie, nu neapărat la fel de măreaţă. Am făcut aşadar ospitalitate filosofiei şi

arhitecturii, cinematografiei şi antropologiei, fizicii şi internetului, am făcut, deci,

ospitalitate culturii. Cînd am pornit pe acest drum am gîndit o teză despre relaţia

arhitecturii cu ospitalitatea şi felul în care designul şi arhitectura unui oraş pot, sau nu, da

seama de ospitalitatea lui. N-am rămas la acest subiect, însă el este regăsit la toate

nivelele şi am încercat mereu să-l readuc în discuţie.

Invit cititorii să urmărească suma de articole ale acestei teze care constituie o

modalitate de accedere la problematica ospitalităţii urbane prin fragment şi doresc prin

asta să subliniez că numărul, cantitativul mai exact, al fiecărui subiect nu trebuie gîndit în

termeni de lungime sau claritate, şi cu siguranţă nu în termeni de exhaustivitate. Fiecare

problemă expusă trebuie reluată şi repusă şi m-am simţit cumva responsabilă, în lipsa unei

gîndiri locale extinse alocată chestiunii, să încep măcar discuţia despre ceea ce consider că

face obiectul unui posibil domeniu interesant: ospitalitatea urbană.

*


8

UBB 2009

ARGUMENTUM.

Posibil ca acest text să debuşeze idiosincratic într-un argumentum ad nauseam

sau, poate chiar mai rău, într-un, pretins, argumentum ad populum. Contrar specificului,

voi încerca să abordez (şi concomitent să mă depărtez de situaţia descrisă anterior) şi să

expun problema în chestiune plecînd de la o experienţă personală, sau cel mult de grup

(restrîns), fără a o considera, tocmai de aceea, o frondă cutumei.

Cineva, nu-mi mai amintesc cine, spunea că istoria culturală a omenirii se poate

foarte uşor plia pe trilema lui Gorgias: nimic nu există; dacă totuşi ceva ar exista, acel ceva

nu ar putea fi cunoscut; dacă totuşi ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat.

Începutul cunoaşterii este deschis de o simbolică ieşire din peşteră visată încă de un

contemporan al lui Gorgias, Platon, într-un text ce urma să devină un locus al gîndirii,

dialogul Republica. Însăşi Aristotel şi-a început3 Metafizica cu o propoziţie care afirmă

deja locul lui în schema de mai sus: „Toţi oamenii poartă în firea lor aspiraţia de a şti.”

Sfîrşitul acestei metafizici ontologico-gnoseologice este anunţat de o altă ieşire din

peşteră, aproximativ două mii de ani mai tîrziu, ieşirea lui Zarathustra şi, odată cu el,

moartea zeilor, a metafizicii, a structurilor şi ierarhiilor, a verticalităţii. Lumea a devenit

pur orizontală şi direcţia ei este înspre comunicare, şi mai mult, spre conectare.

În acest deschis, cel al comunicării şi conectării, se înscrie şi cercetarea noastră.

Dacă ceea ce Heidegger spunea, şi anume că fiinţa omului se dezvăluie în locuire, este

adevărat, atunci teza de la care pornim este că ospitalitatea se regăseşte cel mai bine, în

dimensiunea ei dinamică, coordonatoare şi primă, în felul în care ne gîndim, ca generatori

ai spaţiului urban, al lumii noastre (la-îndemînă) urbane, oraşul, locuirea, spaţiul, locul.

Atitudinea noastră, ca urbanitate a noastră, este cea care exprimă, pînă la urmă, calitatea

noastră de locuitori urbani, şi astfel, modul nostru de a fi ospitalieri. Voi încerca să

analizez aceste categorii cu referire directă la oraşul Cluj-Napoca şi la felul în care el ne

apare, ni se revelează, atunci cînd îl privim în calitate de celălalt (sau altul) dar şi în calitate

de locuitor.

3 Aristotel, Metafizica, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 49


9

UBB 2009

A doua teză de la care încercăm să gîndim ospitalitatea urbană este venită pe

filiera Christian Norberg-Schulz – Augustin Ioan, deşi teza este deja un locus diseminat, şi

diseminant, la o serie de alţi mari autori şi nu numai: oraşul este un organism4. Gîndul

acesta mi-a dat şi structura acestei teze, prin analogie cu organismul uman, precum şi

modul în care am tratat subiectele şi problematicile alese. Prima parte este dedicată

structurii (anatomiei) oraşului şi cuprinde o serie de texte ce se grupează în jurul a ceea ce

cred că face figură de structură: locul, morfologia, spaţiul, construcţia, locuirea ca ridicare

de construcţii, spaţierea ca delimitare spaţială. Apoi urmează un capitol dedicat socialului

(fiziologiei) oraşului, oamenilor, comportamentelor sociale pe care le-am considerat

conexe temei ospitalităţii urbane şi gîndirii locuirii urbane aşa cum am conceput-o pe

aceste temeiuri. Dar pentru că toate acestea, anatomia şi fiziologia, sunt cele cărora în

practica medicală li se întîmplă lucruri aberante care le modifică sau distrug atît structura

cît şi funcţionalitatea am ales să introduc şi un capitol dedicat patologiei (în cazul

anatomiei oraşului, structura, dar şi morfopatologiei, în cazul formei oraşului, felul

construcţiilor) şi fiziopatologiei (în cazul fiziologiei oraşului, socialul) oraşului şi locuirii, a

socialului şi a gîndirii şi care se substructurează pe două concepte deja extrem de

vehiculate: toxicitate (pentru ceea ce ţine de structura şi morfologia oraşului, adică de

tipul construcţiilor, de felul spaţiilor, etc) şi poluare (pentru tot ceea ce ţine de imputul

uman aberant faţă de chestiunea locuirii şi a oraşului).

*

4 Augustin Cîmpeanu, Vasile Mitrea, Eugen Pănescu, Ciprian Mihali, Emanoil Tudose şi Ioana Agachi sunt, cu toţii, sunt de acord cu ideea oraşului ca organism şi văd în paralela cu doctorii o bună comparaţie.


10

UBB 2009

INTERVIU ŞI OSPITALITATE. OBSERVAŢIA.

Am lăsat pentru acest moment una din caracteristicile importante ale ospitalităţii

generată de ocazia acestei lucrări: interviul în relaţia lui cu ospitalitatea.

Faptul de a realiza o serie de interviuri a fost o cerinţă instituţională, una care, se

pare, ţine de felul de apropriere şi recunoaştere, mai mult sau mai puţin birocratică, a

faptului că ceva, de tipul unui text şi a unei cercetări, se poate califica în parametrii

ştiinţifici ai unei lucrări de sociologie. Tema ospitalităţii este una care integrează actorii

urbani, pe care i-am împărţit în autorităţi, „consumatori” (publicul larg), „doctori”

(arhitecţii, urbaniştii, fenomenologii cotidianităţii, eventual oameni de presă – şi în genere

ne referim la gînditorii şi practicienii calificaţi) şi oraşul, însă limitarea resurselor noastre

găzduite de prilejul unei lucrări de licenţă ne-a făcut să selectăm pentru interviu cîţiva

arhitecţi, filosofi şi urbanişti pe care i-am considerat importanţi, iar pentru oraş am

intreprins observaţia. Criteriile alegerii celor intervievaţi ţin atît de gradul de calificare şi

notorietate a figurilor lor, concomitent cu angajarea lor în procesul dezvoltării urbane, cît

şi de coincidenţă, sau de nişte criterii accidentale care nu pot fi depăşite, şi care cad sub

genul lui „stiu pe cineva, care ştie pe cineva... etc”.

Pentru lista iniţială am folosit atît persoane despre care ştiam deja cît şi persoane

despre care observasem că presa locală le cere mereu imputul asupra unor chestiuni de

urbanistică şi arhitectură. Nu am renunţat nici la cei pe care-i ştiam anterior, cum este

cazul lui Ciprian Mihali şi Alexandra Groza. În plus, am folosit acolo unde am găsit de

cuviinţă informaţii din variantele electronice ale ziarelor clujene. Din păcate timpul şi

circumstanţele au făcut ca o bună parte din lista iniţială să nu fie inaccesibilă unui interviu

aşa că, într-un final, lista s-a redus la unsprezece persoane pe care am reuşit să le

intervievez.

Observaţia a luat în considerare în primul rînd cunoaşterea anterioară a oraşului,

lucruri pe care le-am observat în timp, fără să le pun în legătură neapărată cu teza, dar şi,

ulterior, o observaţie a unor puncte pe care interviurile mi le-au sugerat ca importante.

Interviurile au fost înregistrate sau au făcut obiectul unor conversaţii pe mail.

*


11

UBB 2009

[Oraşul]

Oraş. Utopie. (p. 12)

Oraş. Arhitectură. (p. 18)

Oraş. Poartă. (p. 26)

(Kh-)Oraş. Toxicitate. (p. 32)


12

UBB 2009

ORAS. UTOPIE.

Cosmos5. Ce frumos sună! Aproape că-ţi vine să verşi o lacrimă cînd vezi minunăţia

unei bolte înstelate sau curcubeul sau o pădure foşnind după ploaie. Chaos. Încă-l mai

considerăm antonimul cosmosului şi bine facem!

Fără această antiteză am fi forţaţi să recunoaştem că, vorba lui Sartre, "L'enfer

c'est les autres", însă, în cu totul alt sens. Care „autre”, care alţii/ceilalţi? Ce sens mai are

azi întrebarea despre „alţii”? Suntem doar noi aici şi nu prea mai diferim: viaţă pe alte

planete n-am găsit, Dumnezeu e mort, aşadar, care „alţii”? Poate că Sartre a vrut să ne

spună altceva, sau poate n-a ştiut nici el cum s-o spună bine. „Huis Clos” sau „No Exit” sau

„Fără Ieşire” vrea să ne sugereze încă de la prima scenă că se intră în Infern, în Chaos.

Fals! Nimic mai fals! No Exit nu vrea să spună că nu avem scăpare, că suntem închişi pe

dinăuntru iar dorinţa noastră e să scăpăm cît mai repede (sau să ne torturăm unii pe alţii

cum de fapt facem de cînd ne ştim) ci, din contră, că ne-am încuiat pe dinafară, că suntem

fericiţi cu alegerea făcută dar ne place să batem cu graţie cîmpii despre Epoci de Aur şi

Paradis, despre Ierusalimul Ceresc sau Shangri-La, despre cîmpiile Elisee sau Veşnicele

Plaiuri ale Vînătoarei de vreme ce măcar două din utopiile noastre, distopii de acum, au

ajuns să se şi materializeze: oraşul şi... cocaina6!

Adevărul e că nu chaosul este antonimul cosmosului ci nomosul7, iar de la nomos

ajungem la prima şi cea mai utopică realizare (sic!) umană: ORAŞUL! Cum aşa? Trăind într-

o cultură occidentală o să iau ca bază a acestei explicaţii8 una din sursele acestei culturi

(deşi sunt convinsă că vom găsi în toate culturile un astfel de moment). Cicero spunea

despre Socrate că a coborît filosofia din Cer în Cetate. Este interesantă oare această vagă

antiteză Cer-Cetate pentru discuţia noastră sau miza ţine de coincidenţă? De ce n-a spus

5 Cosmosul (gr. κόσμος) este un sistem ordonat, aşezat în ordine. Astăzi este folosit ca sinonim pentru Univers

pentru că pastrează şi una din semnificaţiile ruseşti ale termenului care înseamnă spaţiu. 6 Există un poem medieval (1315) intitulat „Tărîmul Cokaygne” şi descrie „paradisul omului sărac”, un ţinut al

orgiei, hedonism pur, undeva în Spania. 7 Lege (Gr. νόμος, nómos; pl. νόμοι, nómoi). Substantivele nómos şi nomós derivă ambele din verbul νέμω,

némō, a distribui, a parcela, a împărţi, a aloca o porţiune, unde nomós fiind rezultatul împărţirii iar nómos fiind

maniera, sau metoda, impărţirii sau distribuirii. 8 Leo Strauss, Cetatea şi Omul, Polirom, Bucureşti, 2000


13

UBB 2009

Pămînt? Tindem – şi dacă nu noi atunci strămoşii noştrii cu siguranţă – să opunem Cerul

Pămîntului iar pentru neatenţi introducerea Cetăţii face doar să încurce gîndirea şi s-o

forţeze în metaforă. De fapt şi Cerul şi Pămîntul aparţin Naturii şi toate acestea erau în

vreme aceea considerate Zei. Omul a fost făcut de zei ca o replică a lor, odrasla lor, o

copie imperfectă. Vine o vreme în viaţa odraslelor – fie ele divine sau umane, perfecte sau

(cu atît mai mult) imperfecte – cînd vor să-şi trimită părinţii pe altă planetă ca să poată

fuma, să poată face sex cu prietenul sau să se poată juca liniştiţi pe calculator sau asculta

muzica generaţiei lor cu boxele la maxim. O vreme în care să-şi găsească singure sensul

Binelui şi Răului, a Nordului sau pur şi simplu să nu facă nimic şi să nu li se zică să facă

ceva. Unele odrasle pleacă la discotecă, sau în Alaska9 sau pleacă din această lume

sinucigîndu-se, fiul risipitor pleacă în lume, însă omenirea unde să plece cînd totul era

Natură? NICĂIERI sau NICIUNDE! Şi tocmai asta e utopia10 iar cu aceasta omenirea a

descoperit ne-Naturalul, sau nomosul, şi de la el CETATEA!

Ţin să completez exemplul cu o remarcă a lui Aristotel din Politica11: primul om care

a inventat ştiinţa politicii, adică ştiinţa prin care oamenii să fie fericiţi şi să trăiască în

bunăstare şi consens în cetate, să se conducă singuri şi să trăiască independenţi, a fost un,

ce-am numi astăzi „metrosexual12”, adică cum personaj de sex masculin, pedant şi atent

cu sine, înclinat spre gîndirea raţională dar ancorat într-o bună tehnicitate, un personaj

interesat de cetate dar nu atît încît să participe politic la conducerea ei şi care – atenţie! –

inventase diviziunea cetăţilor! Altfel spus un fel de arhitect, sau, şi mai exact: urbanist.

Numele lui era Hippodamus. Cetatea sa, precum şi legea cetăţii, era divizată, sau împărţită

(v. Nomos, nota 5, p. 10), în trei... dar asta chiar nu mai prezintă importanţă de vreme ce

vorbim despre primul om ce a propus o cetate prin împărţeală, spaţiere, regularizare,

etc... adică, urbanism.

9 Filmul „Into the Wild” (2007) este un astfel de exemplu preluat din realitate şi care s-a terminat cu moartea

protagonistului. 10 Termenul (gr. οὐ, fără, şi τόπος, loc, adică fără-loc, lipsită-de-loc, ceva de nu există într-un loc şi ca atare nu

există) apare în titlul unei lucrari din 1516 e.n. scrisă de Sir Thomas More şi care descrie o comunitate ideală,

separată pe o insulă în Oceanul Atlantic şi care are un sistem socio-politico-legislativ aparent perfect. 11 Aristotel, Politica, II, 7-8, 1267 b 18 sqq. 12 „El era fără pereche şi sub alte aspectele ale vieţii, din cauza mîndriei sale, astfel încît unora li se părea că îşi

îngrijea prea minuţios părul bogat şi elegant, apoi purta haine simple şi comode nu numai iarna, dar şi pe

timpul verii, pretinzînd apoi că el este cunoscător al întregii naturi”, Aristotel, Politica, Polirom, 2001.


14

UBB 2009

Cetatea este, prin esenţă, cea mai nenaturală stare pe care omul o putea găsi şi

este aşa tocmai pentru că el a fugit de, şi din, Natură. Însă cum cultura noastră

înregistrează revenirea fiului risipitor tot aşa omenirea, ne mai fiind posibilă întoarcerea,

fanteziază, sau proiectează, la infinit pe tema re-unirii cu Natura13: sub diverse forme.

Termenul de utopie14 susţine însă o ambiguitate terminologică15 care-i dă şi sensul pozitiv

şi ideal pe care dorim să marşăm aici. Acest dublu înţeles, care a fost cu siguranţă

intenţionat16, reia o serie de momente culturale care se originează tot în scrierile antice şi

regăsim astfel, tot în Politica lui Aristotel, că cetatea era modalitatea prin care oamenii

doreau să-şi realizeze o viaţă-mai-bună17. Această viaţă mai bună ţine de cîteva idealuri şi

posibilităţi proprii acestui fel de organizare pe care Aristotel îl numeşte comunitate

politică dar care nu poate avea loc decît într-o cetate18. La Aristotel fericirea coincide cu

virtutea, iar această apropiere conceptuală nu este unică în vremea sa, sau mai apoi.

13 Sorin Filip spune că „un amestec de elemente naturale şi antropice nu-ţi crează senzaia de suprasaturare chiar şi cînd sunt fluxuri mari de oameni în acel loc” şi marşează pe ideea că într-un astfel de cadru individul se dezvoltă sănătos, „şi la minte şi la trup”. 14

Gr. εὖ, bun, şi τόπος, loc, de unde ambiguitatea loc-bun (sau mai bun, cel mai bun) şi fără-de-loc. 15

„Pentru intelligentsia latinizantă a Europei secolului al XVI-lea, cuvîntul utopia, chiar detaşat de opera pe care

o denumea, putea deveni subiectul unor pătimaşe incursiuni prin arcanele etimologiei. Morus, creînd termenul,

uram o modă a calambururilor poliglote care desfătau cercurile cunoscătorilor de elină şi latină. Cu mult timp

înaintea apariţiei cărţii sale Morus şi Erasmus se referiseră în corespondenţă la Nusquama nostra (de la

adverbul latin pentru „nicăieri”), iar un alt prieten, umanistul francez Guillaume Bude, îi scria lui Morus ca să-l

felicite pentru Udepotia (de la adverbul grecesc „niciodată”). Pronunţat latineşte, cuvîntul utopia părea un

avatar al sintagmei eleate topos atopos, fiind format dintr-un derivat de la topos, „loc”, prin adăugarea

prefixului ou-, o particulă cu sens negativ. Outopia însemna prin urmare „locul care nu există”. Semnificaţia era

clară (...). Numai că soborul cancelar englez, care a ales martiriul şi avea să fie sacrificat, era în fond tot un

„vesel umanist”: speculînd pronunţia engleză a numei insulei perfecte, Morus implica un alt prefix, eu-, care

conota atribute pozitive, de la „bun” pînă la „ideal”, prosper, perfect. Poetul laureat al insulei Utopia scria pe

bună dreptate în eulogia ataşată cărţii lui Morus: „De aceea nu Utopia, ci mai degrabă numele meu e cu

adevărat Eutopia”. Aşadar, spunînd pur şi simplu utopia, trebuie să păstrăm etimologia programatic ambiguă a

termenului, care spune singur că locurile fericite au un cusur: nu există”. Sorin Antohi, Utopica. Studii asupra

imaginarului social, Idea, Cluj, 2005, p. 13 16 Utopia este titlul unei cărţi scrisă în 1516 de către Sir Thomas More care descrie o insulă fictivă în Oceanul

Atlantic concomitent imposibilă şi absolut bună. Argumentul „insulei fericiţilor” nu este unul nou ci el apare ca

topos cultural cu mult timp înainte. 17 Cuplul zen – eu (Gr. εὖ) zen apare în tot cuprinsul Politicii ca diferenţă specifică a Cetăţii faţă de orice alt

sistem de asociere sau comunitate. V. şi Al. Baumgarten, „Conceptul răgazului şi unitatea tematică a Politicii lui

Aristotel”, în Filosofia Politică a lui Aristotel, Polirom, Iaşi, 2002, p. 173. 18 „”În politică, spre deosebire de fizică, percepţiile sunt fapte”, scria Lionel S. Johns, director adjunct al OTA din

Senatul Statelor Unite... Cine ar mai putea nega astăzi că POLIS-ul care, etimologic, stă la baza cuvîntului

POLITIC, face parte din domeniul faptelor percepţiei?”. Paul Virilio, Spaţiul Critic, Idea, Cluj, 2001, p. 23


15

UBB 2009

Poate că nu este exagerat să spunem că această separare de Natură a produs în om

reflexivitatea, gîndirea, şi de aici Cultura. Este însă interesant faptul că Aristotel oferă un

alt motiv acestei treceri – de la Natură la Cultură19 – decît Levi-Strauss considerînd că nu

asumarea sistemului rudeniei ci depăşirea acestuia şi asumarea prieteniei este ceea ce

omul realizează în Cetate, spre bine lui, în vederea vieţii mai bune. Ca virtute, omul fericit

trăieşte în conformitate cu raţiunea, cu raţiunea practică (gr. Φρόνησις, gîndire morală

practică) care este adevărata activitate a vieţuitorului politic (gr. ζῷον πολιτικόν).

Nu este însă un mister că tot aici omul a înţeles şi alienarea20, distanţa şi

despărţirea de o instanţă a cărei nume s-a pierdut cu timpul şi a rămas ca simplu „dor” –

acest cuvînt romînesc care denotă tînjirea sufletului către ceva mai degrabă necunoscut

decît uitat – sau, cum foarte frumos o spune Tzvetan Todorov21, dezrădacinarea ce

acţionează ca o buimăceală, tulburare, sau dezorientare prin schimbarea obiceiurilor. Ne-

am trezit cu toţii într-un mediu nefamiliar, unul în care era nevoie de permanentul noastru

imput – sub forma raţionalului – ca să fie viabil, trăibil. Am dezvoltat astfel

comportamente şi activităţi care nu-şi mai conţin scopul, care ne subordonează mai mult

sau mai puţin agresiv unii altora, care ne excită, sau irită, care ne depresează sau ne

bucură dar care toate ne sunt venite din noi şi le simţim ca proprii şi ne trezim uneori

tînjind ceva ce nu ştim dar care ni se prezintă ca acea frumoasă formulă lacaniană: „legea

tatălui”. Ceva după care şi fiul risipitor ducea dorul cînd a hotărît să revină acasă şi să intre

iar în ordinea tatălui.

Acatholia22 (gr. a, alpha privativum, katholou, general, refuzul conştient al

generalului), boala civilizaţiei, a refuzului istoriei, pentru că ce sens mai are istoria cînd ne

trăim viaţa în interiorul unui zid (precum China) şi ne ratăm conştienţi destinul tragic23 ca

asumare şi tentare a limitei. Simptomele acestei boli ţin de limbă (limba engleză prin

19 Am în vedere aici distincţia structuralistă dintre Natură ca ceea ce ste spontan şi universal (cum arătam mai

sus) şi Cultură ca ceea ce este variabil şi normativ. J. Derrida, „Structura, Semnul şi Jocul în discursul ştiinţelor

umane”, în Scriitura şi Diferenţa, trad. de B. Ghiu şi D. Ţepeneag, Univers, Bucureşti, 1998, p. 378. 20 Sorin Filip vede alienarea ca o cauză a aglomerării urbane de obiecte care nu stau la locul lor ci intră în spaţiul considerat de el public, şi în plus, felul în care este gîndit şi topografiat spaţiul public, fără niciun feedback al celor care intră în el, în face inapropriabil şi distant. 21 Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 18 22 C. Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Univers, Bucureşti, 1978. 23

G. Liiceanu, Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Bucureşti, 1975.


16

UBB 2009

simplitatea, „masculinitatea” şi sobrietatea ei cum o arăta lingvistul danez Jaspersen), de

ziar (că a fost unul din primele producţii ale spaţiului public), de modă (îmbrăcămintea,

comportamentul social, libertăţile individuale), apoi de mecanizare-tehnicizare (tipic

englezească) ca dominare a Naturii. Acatolia apare deci ca fenomen de renunţare la

sensuri generale de necontrolat şi regăsirea unor sensuri individuale reale din cunoaştere

(pozitivism), din sînul persoanei sau din cuprinsul societăţii istorice, şi aplicare a

determinaţiilor şi manifestărilor de un fel sau altul la situaţii reale. Lăsate libere acestea

reprezintă şi haosul lor. Le trebuie o fixaţie şi un adevăr, un hic et nunc al singularităţii

individuale. Este epoca primatului economic organizat şi al bunei administraţii, a cronicii şi

proceselor verbale, a ceea ce Boris Groys numea24: „trecerea de la opera de artă la

documentaţia de artă”, lumea vizualului (cu cinematografia şi televizorul), dar şi cu spleen-

ul sau alienarea proprie oraşului, cu contingenţa şi punctualitatea, exactitatea ce ne

caracterizează deplin.

Trebuie să revenim şi să reamintim că omul a fugit de zei întemeind cetatea iar cînd

a uitat originea sa, fantezia sa a început să proiecteze reîntoarcerea la un acasă la fel de

utopic ca utopicul locuirii sale momentane. Este o mişcare ciclică înregistrată aici însă, aşa

cum o să încerc să arat în cuprinsul acestei lucrări, trăsăturile antogoniste care

dezechilibrează dar şi echilibrează viaţa oamenilor de azi, ca locuitori predilecţi ai cetăţii

ca oraş, sunt pe lîngă reveriile legate de re-unirea cu natura şi cele de uitare a naturii şi de

unificare a lor, a tuturor împreună, atît ca masă cît şi ca indivizi punctuali conectaţi şi

interconectaţi.

Proiectul utopic al cetăţii îşi manifestă astăzi ultimele caracteristici evolutive ca

lume mai bună şi ca distrugere a tipului de lume aşa cum a fost el cunoscut pînă în secolul

20, adică o lume cu accente atît verticale cît şi orizontale şi care propunea, prin

restructurare, aglomeraţia urbană ca mod propriu al omului de a actualiza, azi şi pentru

totdeauna, forma mai bună a vieţii lui. Vectorul viitorului este extrem de important şi asta

face ca încă oraşul, cu toată gama variată şi aproape sinucigaşă de remanieri şi structurări

prin care a trecut, să mai constituie încă baza inalienabilă a locuirii nostre. Însă ceva ne

24

B. Groys, Topologia aurei şi alte eseuri, Idea, Cluj, 2007.


17

UBB 2009

spune că felul în care omul trebuia să locuiască sub maniera construirii de construcţii s-a

modificat radical.

*


18

UBB 2009

ORAŞ. ARHITECTURA.

Consumismul nu ţine doar de mall sau supermarket. El difuzează în toate straturile

vieţii, iar viaţa, aşa cum o ştim, ţine explicit şi implicit în proporţie aproape totală de oraş.

Aşadar oraşul respiră consumismul prin toţi porii. De ce nu şi în arhitectura lui?!

Urbanizarea rapidă (cel mai recent caz, China), deteriorarea, la fel de rapidă a vieţii

urbane, stresul mondial geopolitic, disfuncţionalizarea spaţiului public şi urban, însoţesc

unanim lipsa responsabilităţii sociale, şi de mediu, în practica exclusivistă a creării spaţiului

urban şi a designului clădirilor. Lipsită o direcţie care să asume un sens, arhitectura

modernă cade în narcisism, autogratificare afaceristă, alienare. Individul şi-a cîştigat,

împreună cu toate celelalte drepturi, şi pe acela al expresiei individuale în arhitectură, deşi

este clar că individul de rînd nu este racordat la axa de termeni şi valori arhitecturale.

Peisajul urban şi clădirile zilelor noastre sunt martorii nu doar a unei lipse crase de acuitate

culturală dar şi a unui ethos anacronic şi schizofrenic.

Istoria ne arată că patternul arhitectural în cultura noastră urmează un echilibru

stilistic între nevoile sociale, culturale şi economice ale unei epoci şi soluţiile tehnice şi

tehnologice disponibilie. Forma şi expresia arhitecturală ţine şi politic de felul în care

individul este considerat într-o epocă sau alta. Urmînd această simplă cale a cauzei şi

efectului în explicarea tendinţelor moderne în arhitectură şi design urban ajungem să

observăm o slabă încadrare în aceşti termeni deşi forma politică a vremurilor noastre este

poate prima capabilă să ofere individului poziţionarea necesară pentru a-şi decide şi

determina singur calitatea mediului său urban în corelaţie cu managementul raţional al

resurselor planetei. Poate că este nevoie de o nouă responsabilitate care să readucă

arhitectura la locul ei de drept în domeniul public şi privat25.

Cînd arhitectura emulează ultimele mode, direcţii artistice şi culturale sau pura

raţiune economico-corporatistă ea poate pierde contactul cu realitatea obiectivă a vieţii

urbane de zi cu zi şi pierde, astfel, orice relevanţă socială. Recent (de fapt încă din 1984)

25

Derek Thomas, Architecture and the urban environment, Elsevier Science & Technology Books, 2002.


19

UBB 2009

OMS a demonstrat existenţa unei boli numită „sick building syndrome26” ce afectează mai

mult de 30% din efectivul celor care lucrează în clădiri noi de birouri sau clădiri refăcute ca

să susţină cerinţele moderne ale mediului de lucru corporatist. Este aşadar evident că

tehnologia care trebuia să ne îmbunătăţească viaţa a dat la iveală o serie de produşi

secundari extrem de riscanţi astfel încît acum trebuie să ne întrebăm asupra gradului de

securitate medicală pe care casele şi locurile noastre de muncă ni le oferă fără a mai

accentua faptul că ne-am bazat pe mijloace extrem de costisitoare energetic pentru a

corecta ceea ce se poate numi un caz grav de arhitectură proastă. Medii care risipesc

energia şi consumă resursele importante sau rare ale planetei nu doar că poluează atunci

cînd sunt acestea prelucrate dar ofensează prin destabilizare nonarmonică sănătatea şi

sensibilitatea noastră şi violează mediul în care trăim.

Profesiunea de doctor arhitect este una la care se face de multă vreme referinţă

(Rand 1991). Arhitectura care şi-a pierdut calea dreaptă a submis zeilor moderni ai

Tehnologiei, Eficienţei şi Exhibiţionismului modelînd negativ societatea în care trăim şi

alterînd percepţia societăţii asupra valorilor culturii arhitecturale de calitate27. Trăim într-o

lume în care valorile culturale proprii sunt amalgamate sau abandonate în numele unui

universalism estetic barbar şi chicios.

În cartea sa, „Gaia, a new look at life on earth”28, J. Lovelock a expus o ipoteză

interesantă: că pămîntul şi toate sistemele lui vii sunt o entitate organică. Gaia, zeiţa

greacă a pămîntului, se prezintă ca un organism viu. Ceea ce omul fără consideraţie face,

este să inoportuneze decisiv menţinerea funcţiilor acestui organism, iar acest lucru se

26 Conform Wikipedia (http://en.wikipedia.org/wiki/Sick_building_syndrome) „sick buildings syndrome” (SBS)

se datorează defectelor de arhitectură şi amenajare interioară a unor clădiri moderne şi ţin în principal de

sistemele de încălzire, ventilare şi aer condiţionat. Alte cauze au fost atribuite gazelor emanate de diverse

materiale folosite în construcţie şi amenajare, unor compuşi organici volatili, mortarelor, a ventilării improprii a

ozonului ca produs secundar de utilizare a unor aparate moderne, a unor chimicale industriale uşoare sau a

lipsei filtrelor adecvate de aer. Siptomele sunt de cele mai multe ori: iritaţii a ochilor, nasului, gîtului, o stare

generală proastă de sănătate sau neurotoxicitate, iritaţii tisulare, reacţii hipersensibile nonspecifice, senzaţii de

gust şi miros alterate. Pacienţii pot exhiba simptome diferite ceea ce face ca sursa comună să nu poată fi mereu

confirmată. Simptomele tind să remită sau dispar total după ce pacienţii sunt scoşi din mediul viciat. 27 Cînd spun calitate nu mă refer la o caracteristică axiologică şi la un echilibru între ceea ce viaţa pare a cere

pentru a exista în limitele unei funcţionări apropiate de punctul ei iniţial. 28 James Lovelock, Gaia A new look at life on Earth, Oxford University Press, 1979 (sursa:

http://www.marxists.org/reference/subject/philosophy/works/us/gaia.htm)


20

UBB 2009

vede în distrugerea stratului de ozon şi încălzirea globală care au produs schimbări majore

în comportamentul climatic şi biologic într-un timp foarte scurt.

Pe de altă parte cultura germană înregistrează concomitent (anii ‘70) un concept şi

o filosofie subsumate în Baubiologie, sau biologia construcţiilor29. Scopul este de a

influenţa designul şi construirea clădirilor pentru a încorpora necesităţile fizice, biologice

şi spirituale ale oamenilor mizînd pe faptul că o mare parte din bolile omenirii se

datorează unei proaste economii (gr. oikonomia, managementul casei) a materialelor şi

resurselor unei case care tinde să devină mai poluată chiar decît mediul extern. Casa

noastră este comparată cu o piele, a 3-a piele (a 2-a fiind hainele), şi care trebuie să

asigure o serie de funcţii vitale pentru corpul locatarilor: protecţie, separare, respiraţie,

absorbţie, evaporare, regularizare şi comunicare. Textura, servicile, culoarea şi mirosul

unei clădiri trebuie să rezoneze armonic cu noi şi cu mediul într-o viziune holistă aspura

locuirii noastre.

După cum admitea şi Ciprian Mihali, alături de alţi cîţiva intervievaţi, o arhitectură

nu poate să modeleze o societate umană după cum oamenii o doresc să fie însă are un

impact esenţial asupra ei şi a celor care trăiesc în ea. Se pare că este esenţial feedbackul

celor cărora un complex arhitectural li se adresează. Acolo unde arhitecţii au procedat

într-un mod „a priorii”, modelînd după propria lor viziune ludică spaţiul şi mediul unei

comunităţi, eşecurile au fost imediate şi imense30. Fără o sondare precisă a nevoilor

sociale şi culturale ale unei comunităţi priza realităţii poate fi foarte uşor pierdută iar

efectele sunt catastrofale.

Revenind la problema arhitecturii, putem spune că în era pluralismului orice stil

arhitectural poate avea egale şanse de exprimare şi realizare însă de cînd este arhitectura

o pură chestiune de gust?! În orice oraş în care o largă mulţime de oameni este gîndită,

formele31 mediului urban trebuie să se asigure că sunt viabile şi sustenabile pentru astfel

29 În America există un Institut care se ocupă cu promovarea principiilor Baubiologi-ei

(http://buildingbiology.net/) 30 Exemplele sunt multiple însă oraşul Brasil sau intervenţia lui Le Corbusier în capitala Indiei sunt citeva

exemple ample al căror rezultat poate fi apreciat prin magnitudine. 31 Pentru Sorin Filip „oraşul vorbeşte prin cromatică şi morfologie iar spaţiul urban este condamnat să adopte forme dintre cele mai diverse, iar noi suntem răspunzători, ca factori, de influenţarea cromaticii şi morfologiei


21

UBB 2009

de scenarii. Practic s-a observat că, spre exemplu, pentru comunităţile cu un venit mai mic

nevoile culturale nu sunt susţinute de dezvoltarea pe verticală ci de cea pe orizontală iar

percepţia asupra spaţiului orientat vertical şi locuit vertical este negativă şi incumbă

comportamente de alienare şi violenţă care nu doar că induc eşuarea investiţiilor

economice în astfel de zone dar deteriorează stabil calitatea comunităţilor respective. O

înţelegere viabilă a influenţelor culturale asupra spaţiului urban, aşa cum s-a văzut în

multe exemple istorice (oraşele Viena, sau Paris), este o trasătură esenţială a oricărui

urbanist sau arhitect care vrea să răspundă pozitiv nevoilor culturale ale socialului.

Dacă teza oraşului ca organism se păstrează, iar Vasile Mitrea şi Eugen Pănescu

tind să fie de acord cu acest punct – cu menţiunea făcută de Ciprian Mihali cum că oraşul

este anatomia iar oamenii fiziologia lui – atunci este totuşi ciudat că gîndirea biasată total

spre economic şi afacere continuă să ignore principiile şi valorile umane cu care rămîne

forţată astfel să coabiteze şi să lucreze. Organismul oraşului consumă imense cantităţi de

energie şi materiale pe care le remite sub alte forme – nocive – mediului ecosistemic al

oraşului în care locuitorii săi respiră. Grija este importantă nu doar în proiectele mari ci şi

în fiecare mic proiect pentru că întregul sistem resimte orice modificare. Regretabil este

că de obicei modurile de dezvoltare şi reamenajare/reparare a zonelor urbane se fac pe

sisteme sau dimensiuni individuale sau singulare (canalizare, reţele de transport, etc.).

Pentru mine Clujul era notoriu prin acele momente cînd în urma unei intervenţii la o şosea

sau la un trotuar, după ce echipa tehnică termina lucrul şi zona respectivă arăta calitatea

unei reamenajări bune, în decurs de o săptămînă sau două o altă echipă intervenea la o

problemă de canalizare şi spărgea textura şoselei sau a trotuarului pentru ca în urma

intervenţiei lor să rămînă o gaură în pavaj, sau în cel mai bun caz, o inestetică „pată” de

alt material care acoperea în grabă şi de mîntuială perimetrul unei operaţii edilitare care

„urla” a necomunicare şi dezinteres atît pentru oraş şi locuitorii lui cît şi pentru munca

celorlalte echipe care reamenajaseră zona.

Christopher Alexander (A New Theory Of Urban Design, 1987) întroduce formulările

cu care designul urban trebuie abordat concluzionînd că atunci cînd ne uităm la oraşele

urbane”. Spaţiul urban poate fi agresiv, repulsiv, obositor, relaxant în funcţie de felul în care „asociază cromatica şi morfologia”.


22

UBB 2009

frumoase ale trecutului suntem mereu impresionaţi de sentimentul că ele sunt cumva

organice. Acest sentiment al organicităţii32 nu este un sentiment vag al relaţiilor cu

formele biologice şi nu este nici o analogie. Este, din contra, o viziune clară a unei calităţi

structurale specifice pe care aceste vechi oraşe le au, iar acestea sunt dictate de faptul că

fiecare din aceste oraşe a crescut ca un întreg sub legile proprii al întregului lui specific.

Noi putem simţi această calitate de întreg nu doar la scară mare ci în fiecare detaliu:

restaurante, trotuare, case, magazine, străzi, parcuri, grădini şi ziduri. Chiar şi în felul în

care arată balcoanele şi ornamentele. Aceste calităţi nu există în oraşele construite azi

mai ales pentru că nu există o disciplină care activ să impună o astfel de idee a calităţii.

Nici arhitectura, nici designul urban, nici urbanismul nu ia ca principală sarcina crearea

unui, şi după un, astfel de criteriu holistic. Arhitectura este prea preocupată cu crearea

unei construcţii singulare, urbaniştii cu implementarea unor ordine din PUG, iar designerii

urbani au un diletantism ce ţine de ideea lor că o problemă poate fi rezolvată la nivel

vizual, estetic.

Climatul urban super densificat contribuie substanţial la apariţia unor microzone ce

diferă unele de altele prin condiţii termice. Aceste situaţii sunt accentuate de dependenţa

de tehnologiile de generare a căldurii şi de reducere a temperaturii în vederea confortului.

Astfel de zone urbane arată cît de puţin a fost luat în calcul utilizatorul urban extern şi cît

de neimportante au fost nevoile lui în structurarea spaţială a acelor zone. Lipsa razelor

solare sau umbra excesivă, precum şi opusul acestora, fac acele zone total inpracticabile.

Scala la care este gîndită o zonă de zgîrie-nori, spre exemplu, arată perturbările clare în

proporţie, şi în gîndirea unei proporţii care să invite utilizatorul urban. Au fost schiţate o

serie de puncte sau factori (Koenigsberger, 1974) care diferenţiază climatul urban de cel

regional:

• Introducerea unor suprafeţe, în pavaj şi cladiri, din materiale care absorb radiaţia

solară şi reduc evaporarea

• Conştientizarea legii fizice prin care apropierea a mai multe clădiri foarte înalte

induce o perturbare în viteza vîntului, adică duce la creşterea ei dramatică

• Culorile clădirilor joacă un rol important în absorbţia şi desorbţia căldurii

32 Eugen Pănescu consideră că îmbătrînirea organică a oraşului este unul din „semnele lui de trai”


23

UBB 2009

• Gazele eliminate de instaliaţii de răcire, motoare de autovehicule, fabrici uzine

crează o pătură care blochează razele soarelui dar şi eliminarea degajărilor celor

terestre. Particulele solide pot crea ceaţă şi pot genera condiţii climatice locale

care să difere substanţial de zonele limitrofe

• Oazele de verdează absorb o parte mare din energia solară şi pot conduce la

confort termic şi asanare chimică în zonele în care sunt amplasate

Funcţionarea de succes a mediului urban nu este garantată doar de managementul

bun al ameninţărilor posibile ci şi de o sustenabilă balanţă ecologică a mediului urban şi o

considerare constantă a necesităţilor sociale şi urbane. Posibil ca designul şi planificarea

urbană care merge înspre politicile de favorizare a transportului motorizat şi a clădirilor

care declară expresii ce nu ţin de nicio nevoie sau expresie socială să nu fie o soluţie.

Arhitecţii conştienţi au fost mereu primii critici ai status quo-ului urban spune Jean Nouvel

(Arhitecture For The Future, 1996). Însă ce au oferit ei în schimb? Soluţiile au fost fie prea

clinice, precum Cite Radieuse33 a lui Le Corbusier, fie prea ecologice, precum Broadacre

City34 a lui Frank Lloyd Wright, fie prea plastice, precum culorile şi formele De Stijl35.

Încă din secolul 15, odată cu invenţia oraşului ca obiect arhitectural, istoria a arătat

în repetate rînduri că oraşul subscrie din ce în ce mai puţin unui plan general, şi asta,

datorită influenţelor economice ce operează într-un teritoriu dat şi nu li se opune nicio

rezistenţă şi nu datorită unor teme a priori umaniste sau estetice. Arhitectura ar trebui să

încerce să ia în considerare libera mişcare a imaginilor, miniaturizarea, automatizarea,

viteza, cucerirea spaţiului, cultura pop. Arhitectura modernă accentuează materialul şi

lumina în defavoarea volumelor şi a spaţiului, tinzînd să dizolve materialitatea lumii într-o

subtilă combinaţie de reflecţii, refracţii, diluţii, semne luminoase şi mişcări de culoare.

Conceptul arhitecturii s-a schimbat masiv şi se discerne cu greu dintre norii de praf şi

ceaţă ai cataclismului urban care ne-a lovit planeta. Explozia demografică, revoluţia

industrială urmată de involuţia ei şi de consecinţele ambelor, diseminarea urbană în zona

rurală, piaţa mondială şi comunicarea globală cu reţelele ei de cabluri şi unde sunt doar

cîteva din raţiunile ce explică de ce în secolul 20 s-a construit de 4-5 ori mai mult decît în 33 http://en.wikipedia.org/wiki/Unit%C3%A9_d%27Habitation 34 http://en.wikipedia.org/wiki/Broadacre_City 35

http://en.wikipedia.org/wiki/De_Stijl


24

UBB 2009

istoria umană anterioară la un loc. Transformarea este profundă şi scopul arhitecturii s-a

extins considerabil fiind în parte consecinţa unei accelerate sedimentări. Încă o dată, locul

(gr. topos) a luat locul raţiunii (gr. logos) de vreme ce noile construcţii sunt desenate fără

măcar puţină gîndire asupra lor.

Aprecierea locuitorilor urbani asupra calităţii spaţiului în mediile construite urbane

este vizuală şi practică şi pare a fi servită cel mai bine de aranjarea îngrijită a elementelor

urbane în termeni de interrelaţii care să arate manifest conexiunile spaţiale. Un pattern de

limbaj comun se evidenţiază în toate culturile şi mulţi consideră că oraşele şi clădirile nu

vor fi în stare să „învie” decît dacă sunt făcute de toţi membrii unei societăţi iar aceştia

împărtăşesc un pattern de limbaj comun36.

Oraşele care au evoluat istoric prezintă o serie de calităţi specifice ale spaţiului şi

ale designului urban care merită studii aprofundate mai ales azi cînd aglomerările urbane

dezvoltă patternuri de urbanism din ce în ce mai non-viabil. Totuşi, există, spre exemplu,

patternuri urbane care-i apără pe locuitori prin intermediul unor zone tampon între

rezidenţă şi spaţiul public astfel încît comportamentul social şi urban să se poată ajusta de

la un spaţiu privat intim, curtea, trecînd printr-un spaţiu mai puţin privat însă extrem de

familiar, aleea din faţa casei, pentru ca mai apoi să intre în piaţa publică sau în zona de

minim privat a oraşului (zonă de reşedinţă din Delhi). Alte forme fizice de patternuri pot fi

mai subtile dar la fel de semnificiative şi cuprind tehnici prin care reprezintă, cuantifică şi

interpretează originile sociale ale designului spaţial identificînd elementele identice sau

identitare în sintaxe repetitive (Vaucluse, Franţa). Alte zone tind să-şi origineze

patternurile spaţial în gîndirea filosofică a locului sau în subtile legi ale naturii. Totuşi,

majoritatea celor care s-au pronunţat în această chestiune consideră patternul spaţial o

caracteristică identitară, regională şi, per total, diversă însă surprind faptul că există o

serie de repere care pot deschide anumite zone spre o viaţă culturală şi artistică, spre

expresie şi socializare cu condiţia care zonele respective să nu fie a priori raţionalizate şi

36

Eugen Pănescu consideră că ţine de cultura individului modul în care sensurile faptelor arhitecturale se decodează, în limbaj, pentru fiecare: „unui oraş nu poţi să-i impui un limbaj comun de-a lungul timpului pentru că sunt elemente noi care apar şi trece multă vreme pînă cînd acestea pot fi integrate (în limbajul comun)”. În arhitectură există conceptul de context: „multe elemente contemporane îşi caută limbajul propriu sau intenţionat hotărăsc să nu se înscrie în aceleaşi reguli de limbaj”. Unele clădiri „se străduie să vorbească limbajul comun iar aceste eforturi se văd... însă unele au un grad de reuşită dezamăgitor”.


25

UBB 2009

supraplanificate. În studiul patternurilor socio-spaţiale urbane un deosebit interes îl

prezintă coridoarele de mişcare ca actualizare fizică a habitusurilor sociale şi nevoilor

discrete ale cetăţenilor.

*


26

UBB 2009

ORAŞ. POARTĂ. LIMITĂ.

Problema porţii nu ţine doar conex de problema limitei. Ea are şi o semnificaţie

proprie. Poarta era în cetatea umană loc al deschiderii. La fel ca uşa propriei noastre

locuinţe, poarta oraşului avea un regim de funcţionare temporal. Ea se deschidea diurn şi

se închidea nocturn. Ea marca, astfel, trecerea unui timp şi regla prin aceasta habitusurile

urbane şi pachetul de gesturi cu care cetăţeanul sau străinul asumau ospitalitatea urbană.

Fără o poartă cetatea putea, la fel de bine, să nu aibă ziduri, era o non-cetate, nu opunea

rezistenţă şi, concomitent, nu-şi crea individualitate. Devenea un loc de traversare şi nu o

destinaţie.

Poarta este şi ceea ce „poartă”, adică duce sau aduce. Ea filtrează. Străinul, sau

oaspetele, se opreşte la poartă ca semn al înţelegerii taxonomiei ospitalităţii. El ştie că

dincolo-de-poartă este un spaţiu în care trebuieşti primit chiar dacă poarta este deschisă.

Aşadar poarta este un surogat al feţei, al feţei gazdei. Gazda stă în poartă pentru că în

afara ei este un spaţiu neutru, un spaţiu al cărui sens el nu-l poate face şi deci nu-l poate

apropria şi deci institui ca privat. Poarta permite astfel comunicarea între spaţii atît fizice

cît şi de semnificaţie. În afara porţii şi gazda şi oaspetele sunt străini, asemănători şi totuşi

diferiţi, însă egali, iar legile sunt altele, manifestările puterii sunt altele. Dincoace de

poartă37, în interiorul porţii şi zidurilor, nu mai este un mister cine este gazdă şi cine este

oaspete.

Poarta oraşului modern nu a căzut odată cu zidul, sau limita, cetăţii. Dacă dispariţia

ei a ţinut temporal de dispariţia zidului, funcţia ei, pe de altă parte, continuă să existe însă

resemnificată. Intrarea în oraşul modern este flux şi aflux. Urbaniştii percep intrarea ca un

regim disproporţionat38 sau proporţionat al curgerii sau fluidizării. Intrarea este asimilată

traficului. Ea nu mai este mereu semnalată şi pentru cunoscători are o limită pur

personală, psihologică şi fluidă, în termeni spaţiali. Cînd vorbesc de intrarea în oraş

arhitecţii şi urbaniştii ţin să vadă maşini, autobuze, trenuri, vapoare, aeronave care toate

37 Emanoil Tudose, în contextul chestiunii porţii, spune: „emblema unui oraş este dată de totalitatea elementelor iar stema unui oraş este un simbol care trebuie să existe, dar atît”. 38 Emanoil Tudose se referă şi la discomfortul pe care-l resimţi în traficul intrării cînd eşti constrîns să reduci viteza pentru că intri în raza de limitate a oraşului.


27

UBB 2009

vor să pătrundă sau să iasă din oraş urmînd funcţia lor de transport şi comutare. Poarta

devine astfel un comutator social. Ea funcţionează ca anti-filtru39 în măsura în care

funcţionează bine. Adică ea nu mai opreşte, doar numără.

Pentru Paul Virilio nu există decît sosiri40. Şi aceasta deoarece dispozitivele urbane

de primire sunt configurate după politici de asanare ale riscurilor de „contaminare

teroristă”. Însă la fel ca celelalte elemente „clasice” şi „personale” ale ospitalităţii poarta-

şi găseşte resimnificată funcţia şi poziţia în lumea de azi în diverse locuri.

Într-o primă resemnificare poarta devine echivalentă cu primirea şi „poartă” în

jurul topografiei orientării, a funcţiilor zonale şi a multiplicităţilor oferirii de rute şi soluţii

unor probleme posibile. Poarta introduce semnalmentele tipice de orientare şi „confort”

în viteză a traversării unui spaţiu urban. Ea-şi păstrează funcţia în măsura în care poate

susţine o ofertă discreţionară dar pansocială fără a deveni redundantă şi fără a presupune

niciun efort. Ea captează o sumă de indicatori ai recunoaşterii şi este, în

monofuncţionalitatea ei, multifuncţională. De fapt, această multifuncţionalitate şi

multifuncţionalizare a elementului vechi al porţii ne descrie viziunea globală, deşi

eminamente locală, a intrări şi parcurgerii oraşului pînă în centrul său iar de acolo spre

zonele de interes specific. Dacă un oraş ne permite, prin faptul că ne „conduce” spre

centrul său, să ne orientăm, să identificăm elementele sale funcţionale şi vectorii doriţi de

mişcare putem spune că acel oraş are o poartă care asigură o primire ospitalieră. Însă

poarta leagă şi celelalte elemente ale ospitalităţii.

Limita, sau regula internă de constituire şi aranjare a spaţiului urban, social şi fizic,

trebuie să dea şi ea sentimentul unei bune aşezări a lucrurilor. Nu spun că trebuie să fie

aceeaşi peste tot – şi nici nu este – însă trebuie să arate, prin mijloace subtile, că situaţia

locală nu este scăpată de sub control, că „legea de compoziţie” este una discretă – în

sensul de una anume – şi că ea se regăseşte în toate unităţile şi elementele spaţiului urban

făcîndu-l pe acesta accesibil unei gîndiri comune şi unei intuiţii lesne de imaginat. Harta

39 Eugen Pănescu consideră că poarta este un spaţiu de control şi filtru dar doar în antichitate. Acum „porţile oraşului şi-au pierdut orice funcţie de filtru, oraşele sunt complet deschise şi la intrări şi la limite dar la intrări s-a păstrat efervescenţa schimbului şi a relaţilor”. 40

P. Virilio, Spaţiul Critic, Idea, Cluj, 2001, p.13


28

UBB 2009

mentală a locurilor trebuie să apară foarte curînd în imaginarul celui venit într-un oraş

pentru ca acesta să nu respingă oraşul.

În oraşele culturii europene, din care face parte şi Clujul, există o eminenţă a

centrului chiar dacă oraşul, în limitele sale intravilane, scapă unei percepţii exacte.

Taxonomia centrului se prezintă astfel ca o zonă „familiară” pentru cei care vin dintr-o

cultură asemănătoare şi tot familiară, paradoxal, pentru cei care vin dintr-o cultură în care

oraşul este multi-central pentru că centralitatea lui singulară recheamă centralitatea

căminului şi a ceea ce anticii semnificau ca vatră41, ca loc central din care radia regula unei

comunităţi şi care făcea posibil, pînă la urmă, efortul politic de comuniune al unei

comunităţi. Aşa cum spune şi Ioan Augustin în interviul acordat, spaţiul privat este o

segmentare prin spaţiere a spaţiului public şi este important ca oraşul, mai ales în centrul

său, să ofere repere ale trecerii dinspre public spre privat sub forma unor obstacole care

să se manifeste ca bariere din care oricine să reţină că există un „dincolo” de care nu se

poate trece şi care impune psihologic caracterul locului ca „loc deţinut”, ca loc deja

apropriat de către cineva, ca loc ce are deja imprimat în el regula celui care o deţine.

Această mărginire este o altă caracteristică a limitei şi ea nu se manifestă doar în cazul

dihotomiei public/privat şi ea vine să facă sistem cu identificarea unor alte spaţii, derivate

din funcţiunile oraşului, care sunt: spaţiile de repaus şi circulaţie (pietonală sau auto, şi a

celor utilitare, de transport în comun), spaţiile sacre, spaţiile cu funcţiuni speciale

(administrative, de învăţămînt, de sănătate, de recreaţie). Toate aceste funcţiuni sunt

organizate ierarhic după o serie de necesităţi de rimă sau secundă natruă: masa şi cazarea

sunt anterioare, astfel, recreaţiei.

Kevin Lynch a urmărit în cercetarea sa42 felul în care oamenii percep mediul în care

trăiesc şi ce design poate corespunde celor mai profunde nevoi umane. El argumentează

faptul că oamenii percep oraşul ca o acumulare de elemente: paths, edges, districts,

landmarks şi nodes. Înţelegerea felului în care percep oamenii aceste elemente poate

duce la crearea unor spaţii satisfacatoare din punct de vedere psihologic.

41 Hestia, ca păzitoare a focului, şi care asigura existenţa unui loc în care zeii să se poată întoarce. 42 Kevin Lynch, The city image and its elements, în The city reader, 2000.


29

UBB 2009

Paths sunt direcţii pe care observatorul le parcurge în mod obişnuit, cocazional sau

obţional. Acestea pot fi străzi, locuri de plimbare, linii de tranziţie, căi ferate. Pentru mulţi

oameni acestea sunt elementele predominante în imaginea lor despre oraş însă acestea

variază în funcţie de gradul de familaritate cu oraşul. Cei care cunosc cel mai bine oraşul

se bazează mai bine pe mici puncte de reper şi mai puţin pe “paths” iar ceilalţi stăpînesc

părţi din structura “paths”-urilor sau gîndesc topographic, pe regiuni mai largi.

Concentrarea asupra utilizării şi activităţii unei străzi poate aduce cu sine proeminenţă în

mintea observatorului, adica observatorii tind să asocieze străzile cu diverse obiective.

Oamenii sunt tentaţi să gîndească destinaţia şi originea “path”-urilor ca ceea ce dă o

identitate mai puternică zonelor respective şi dau observatorului un sens al direcţiei cînd

parcurge zona.

Edges sunt margini sau muchii, graniţe între două zone, ţărmuri, intersecţii, ziduri.

Sunt bariere, mai mult sau mai puţin penetrabile care separă o regiune de alta sau linii de-

a lungul cărora două regiuni sunt în legătură şi se unesc. District sunt zone în care

observatorul intră mental. Sunt secţiuni medii spre mari ale unui oraş concepute ca avînd

un caracter identificabil. Landmarks sunt puncte de referinţă externe observatorului şi pot

lua forma unor clădiri, magazine, zone de relief, semne ce pot fi în oraş sau la o anumită

distanţă care să reprezinte un scop practic. Sunt frecvent folosite ca imagini ale identităţii

şi structurii. Nods sunt locuri strategice într-un oraş în care observatorul poate intra.

Conceptual ele sunt mici puncte în imaginea unui oraş dar pot fi şi străzi largi sau întreaga

zonă a unui oraş atunci cînd mediul este gîndit global.

Zona Eroilor prezintă o serie din elementele studiate de Lynch şi nu numai. Ca

aplicare pot spune că suma conceptelor este superpozabilă la zona Eroilor din mai multe

puncte de vedere pentru că această zonă este concomitent zonă de trecere43 şi zonă de

agrement/relaxare, zonă delimitată conceptual şi mental dar şi parte a unei zone mai largi

numită generic „centru”, deţine identificatori sociali sau turistici şi o relativă identitate în

sine iar per total este văzută, şi probabil a fost gîndită, ca o zonă reprezentativă pentru

oraşul nostru.

43 Emanoil Tudose vede în Eroilor o zonă preponderent de trecere, datorită faptului că a fost lucrată prost, pe cînd Ciprian Mihali este încîntat tocmai de ambianţa boemă, de familiaritatea de tip european citadină pe care noua formă a Eroilor o transmite.


30

UBB 2009

Nu trebuie totuşi uitat că trăim într-o lume hyperreală, o lume în care nu se

manifestă doar o tranzitivitate a imaginii ci şi o tranzlaţie de pe verticală pe orizontală. În

acest sens, aşa cum arată şi Derrida, însăşi căminul nostru devine un spaţiu penetrat şi un

operator de porţi: fereastra tradiţională este înlocuită cu geamul termopan, securizat şi

ramforsat cu grilaje sau elemente electronice de supraveghere. Uşa devine un edificiu

complicat şi amplasat spaţial la diferite nivele: interfonul de la scara blocului, apoi uşa de

metal cu diverse dispozitive performante de închidere care asigură nu doar o puternică

rezistenţă în caz de efracţii ci si o anumită etanşeitate. Apoi sunt dispozitivele electronice

de comunicare care de deschid, chiar în propria noastră casă, spre ceea ce ţine de public:

telefonul, fix sau mobil, internetul, faxul, pagerul. Căminul modern este din ce în ce mai

deschis44 şi, astfel, mai vulnerabil unei pătrunderi însă această situaţie este una care are

de-a face tocmai cu felul în care aceste spaţii sunt privite. Infracţionalitatea nu este

caracteristică în varianta ei exacerbată de azi decît gîndirii şi posibilităţii pe care oraşul,

prin faptul că a permis şi susţinut comunitatea socială, a dat-o şi este de datoria noastră să

chestionăm caracteristicile esenţial ontologice ale unei gestici a ospitalităţii pentru a

asigura un climat care să nu vexeze sentimentul integrităţii individuale şi proprietăţii.

Ca text şi semn în mediul creatorilor săi, oraşul traduce în forma sa hard, soft-ul,

modul de viaţă, temerile şi credinţele, măndria şi prejudecăţile, ideologiile comunităţilor,

societăţilor si civilizaţiilor care l-au creat. Transmiţînd, prin filtrul matricei culturale şi prin

diverse sisteme de semnificare şi procese de comunicare, haloul de semnificaţii şi valori

ale obiectelor de arhitectură, spaţiului urban şi/sau oraşului în intregul sau, semnele şi

colecţiile de semne arhitectural-urbanistice din textul urban poartă semnificat şi

semnificant, denotează şi conotează întelesuri, manifestă sume de opoziţii ce dau seamă

de coduri şi sisteme de coduri, vorbind în fapt de modul şi măsura în care oraşul îşi poartă

realitatea prin imagine şi imaginar, şi imaginea prin realitate. Cînd Sf. Augustin vorbea

despre faptul că lumea e compusă din semne şi lucruri, signa et res, el vorbea în fapt de

percepţia umană a realităţii: realităţile „reale”, lucruri, res, rămîn ascunse; doar

44 Jacques Derrida, Despre ospitalitate, Polirom, Iaşi, 1999.


31

UBB 2009

aparentele, semnele, signa, se pot vedea, pot fi interpretate de oameni. În acest sens, prin

semnele şi imaginile conţinute şi purtate, Oraşul vorbeste despre inventatorii săi45.

*

45 Teofil Mihăilescu, Oraşul Ca Text, Pilgrim, Braşov, 2005.


32

UBB 2009

(KH-)ORAŞ. TOXICITATE.

Metropola modernă a transgresat toate dihotomiile tradiţionale. Ea şi-a depăşit

însăşi natura fixă. Şi-a depăşit limita intravilan-extravilan dărîmând zidurile şi porţile şi

renunţînd la marcarea fixă a unui teritoriu. Însă ea a rămas, geografic măcar, la-un-loc, sau

legată de un loc.

Timaios46 vorbeşte despte un al treilea gen (gr. triton genos), un gen care pare a fi

definit, şi definibil, doar negativ. Acest gen scapă categoriilor obişnuite pentru că uneori

este şi/şi alteori este nici/nici. Este un gen ce apare dintr-un vis, sau ca în vis (52b), adică

lipsit oarecum de luciditate, iar experienţa sa este înconjurată de grija de a nu spune ceva

fals. Khora ia de aceea multe nume: loc, sălaş, lăcaş, regiune, ţinut, mamă, doică,

receptacol, port-emblemă47. Însă toate acestea vin doar să informeze, în sensul de a da o

formă, semnificaţiei sau valorii khorei, determinînd-o. Paradoxul acestei in-formări este că

khora nu se poate promite, sau oferi, unor astfel de determinări decît sustrăgîndu-se.

Khora este un receptacol al acelor skhemata, ale imaginilor eidos-ului, şi scapă logos-ului

ontologic care vizează, eventual, o zona inteligibilă, sau sensibilă, materială sau formală.

Khora nu este nici măcar identică cu sine. Nu trebuie însă nici să gîndim această khora

(pentru că este feminin, este ca un nume propriu de femeie) ca ceva general dar cu

caractere ale unui obiect mereu determinat. Ea nu primeşte nimic pentru ea ci doar lasă

descoperite proprităţile pe care le primeşte.

Însă ce legătură au toate acestea cu oraşul? Dialogul se deschide cu citeva

consideraţii politice despre ceea ce am putea numii astăzi categorii sociale: apărătorii

cetăţii, cultivatorii, artizanii, femeile, bărbaţii, copiii. Faţă de toţi acestia discursul

platonician găseşte o inaparentă şi nemanifestă legătură cu ceea ce centrul dialogului va

deschide, ca un abis, în analiza khorei. Aşadar toate aceste categorii trebuie să facă într-un

fel experienţa rupturii de identitate, a pierderii legii propriului, pentru a putea fi adevăraţi

cetăţeni ai cetăţii. Legea cetăţii este una a pierderii identităţii prin cîştigarea ei. Spre

exemplu, apărătorul cetăţii nu trebuie să muncească ci trebuie să fie plătit de ceilalţi. Dacă

46 Platon, Timaios, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Vol. VII, 1974. 47 Jacques Derrida, Khora, Scrisul Românesc, Craiova, 1998.


33

UBB 2009

toţi trebuie să muncească şi omul trebuie să-şi susţină viaţa prin intermediul muncii atunci

pentru această categorie experienţa cetăţii înseamnă pierderea unei identităţi prin

cîştigarea alteia.

Fizica48 lui Aristotel ne dă şi ea cîteva desluşiri ale chestiunii locului-spaţiu. În cartea

a 4-a Aristotel vorbeşte despre chestiunea topos-ului, pe care-l denumeşte uneori khora, şi

spune că pare a exista ceva imens şi greu de cuprins cu mintea care este topos-ul, adică

locul-spaţiu. El leagă existenţa locului de aceea a în-locuirii: cînd apa dintr-un pahar este

înlocuită de aer mai putem spune că paharul era locul apei? Locul este mereu altceva faţă

de lucrurile care intră sau ies din el.

Preluînd în gîndire aceste locuri comune (toposuri) ale logosului grec Heidegger

încearcă să regăsească în limba germană o serie de cuvinte care să explice esenţa locului

şi a locuirii49. El trece discuţia în termenii spaţiului, mizînd pe o vorbă a lui Goethe cum că

oamenii pot avea în faţa unor spaţii o teamă reverenţioasă, şi ajunge la croirea-de-spaţiu

ca rînduire a unui loc ce deschide spre un ţinut şi care strînge laolaltă, în sensul ascunderii

eliberatoare a lucrurilor în odihna lor, ceea ce apare ca loc-privilegiat al unei inter-acţiuni a

lucrurilor. Aici se inserează şi acel citat expus mai tîrziu de unul din elevii maestrului,

Michel Harr, în Cîntul pămîntului50: „Pămîntul e ceea ce, prin esenţă, se închide. A pro-

pune pămîntul înseamnă a-l conduce spre Deschis, ca fiind cel ce se închide. Opera

împlineşte faptul înalt al acestei propuneri a pămîntului prin aceea că de la sine se repune

în pămînt”.

Ceea ce a devenit deja o obişnuinţă, oraşul, este pentru toţi locul unui destin.

Fiecare om are astăzi un destin citadin, urban şi-şi conduce viaţa după regulile mai mult

sau mai puţin evidente ale spaţiului urban. Dispariţia ruralului este o evidenţă pentru o

majoritate a populaţiei globului de vreme ce pînă şi cele mai îndepărtate şi austere zone

beneficiază, într-un fel sau altul, de produsul culturii oraşului, sub o formă sau alta. Însă

ceea ce vreau să spun aici este de fapt altceva: spaţiul în care locuim şi care dă măsura

felului în care noi suntem pe pămînt devine un receptacol al însăşi fiinţei noastre. În acest

spaţiu noi rînduim şi lăsăm să fie rînduite toate produsele existenţei noastre. Aceasta

48 Aristotel, Fizica, Ed. Moldova, Iaşi, 1995, 208a 49 Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, Bucureşti, 1982, Arta şi spaţiul, p. 188 50 Michel Haar, Cîntul pămîntului. Heidegger şi temeiurile istoriei fiinţei, Apostrof, Cluj, 1998, p130


34

UBB 2009

este, pînă la urmă, teza tare a acestei lucrări. Tot ceea ce facem şi tot ceea ce

experimentăm are, într-o măsură mai mare sau mai mică, o legătură indisolubilă cu spaţiul

urban, citadin, cu spaţiul pe care-l avem cel mai des la îndemînă. Indiferent despre ce este

vorba în viaţa noastră acel ceva are o legătură cu oraşul astfel că oraşul şi noi suntem

extremele unui sistem de vase comunicante care se influenţează reciproc şi sunt într-o

continuă mişcare de metamorfozare care influenţează decisiv ambele părţi.

Dacă plecăm la munte, suntem la munte pentru că nu suntem la oraş, dacă venim

la oraş, atunci venim pentru că avem conceptul ascendent al oraşului şi al valorilor sale,

dacă ne naştem, ne căsătorim, avem copii sau murim o facem tot în termenii sau condiţiile

unui oraş prin care Statul ne impune şi ne garantează drepturi sau îndatoriri, dacă

învăţăm, învăţăm într-o logică a oraşului, şi Universitatea este azi o emblemă a oraşelor,

dacă suntem sociali, socializăm în funcţie de cultura şi temeiurile spaţilor publice şi sociale

ale unui oraş, etc. Arhitectura este şi ea una din activităţile care ne leagă de oraş şi pe care

o gîndim tot în termenii oraşului indiferent că este un zgărie-nori, un pod, sau o

autostradă, un aeroport sau o cabană la munte. Dacă este să credităm gîndirea celor

despre care vorbeam mai sus atunci trebuie să vedem în ce fel acele teze pe care aceşti

gînditori le-au dat umanităţii ne ajută să stabilim legătura pe care locul locuirii noastre o

are cu aşezarea noastră în lume.

Spaţiul locuirii noastre este polarizat între structură şi percepţie, între un „ce” şi un

„cum”. În oraşul modern spaţiul acesta doar pare orînduit după vechea atribuire spatium51

cu al său extensio, dar este mai degrabă construit în logica heideggeriană a locului (Raum,

loc natal, cel care dă naştere casei), a pămîntului care se propune în operă, care face să

crească şi îngrijeşte, ocroteşte, pe copii săi care suntem noi. În cuvintele sale: „Dar numai

un lucru care este el însuşi un loc poate orîndui o aşezare52”. Cealaltă caracteristică ţine de

geniul locului (genius loci), sau de caracterul acelui spaţiu al existenţei.

Genius loci apare în mitologia romana drept spiritul creator şi protector al unui loc

sau al oamenilor. El dă viaţă şi determina natura şi esenţa tuturor de la naştere pînă la

moarte. Chiar şi zeii au un genius propriu şi de aici legătura cu mitologia greacă şi cu

51 Revista Secolul 20, Loc-Locuire. Poluare, 1-2-3/1999, Augustin Ioan, Cîte ceva despre intoxicarea lcourilor, p. 172 52 Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, Bucureşti, 1982, Construire, locuire, gîndire, p. 155


35

UBB 2009

conceptul de Daimon. În trecut, supravieţuirea depindea de o bună relaţie, fizică şi

psihologică, cu un loc, cu un curs de apă şi cu o serie de clădiri cu un caracter ce să dea

oamenilor un sentiment de siguranţă şi o simbolistică a ordinii veşnice a mediului lor.

Cartea Geneza, capitolul 11, relatează mitul turnului Babilonului pe care oamenii l-au făcut

ca să simbolizeze strîngerea lor laolaltă. Locuirea umană indică legătura dintre om şi loc

de vreme ce omul, în gestul locuirii este concomitent aflat într-un spaţiu şi expus unui

mediu. El trebuie să se orienteze singur şi să ştie tot timpul unde se află.

Aşadar, caracterul locului este modul bazal în care lumea este dată, este o funcţie

de timp, şi anotimp, adică-şi modifică aspectul fenomenal dar este totuşi cea mai

comprehensivă proprietate a oricărui spaţiu trăit. Este un atribut propriu zidirii fiindcă

depinde de cum sunt făcute construcţiile şi de ceea ce este determinat de realizarea

tehnică. Aici intervine dihotomia cu locurile naturale, care nu au spaţiu, ci doar sunt, iar

Christian Norberg-Schulz coincide în părerile sale cu Heidegger (din Originea operei de

artă) în ceea ce priveşte caracterul de artefact al zidirii în opoziţie cu frumosul natural.

Spaţiului îi este proprie orientarea, aşa cum aminteam în capitolul despre limită,

raportarea permanentă la o serie de centrii, sau o deplasare pe vectori (ca în reperele

urbane ale lui Lynch) însă caracterului (genius loci) îi este proprie identificarea prin faptul

că arhitectura concretizează sau densifică datele spaţiului arhitectural în atributele

potenţiale ale acestui dintotdeauna/deja care este pămîntul amplasării sale. Astfel se face

vizibil geniul locului iar lui îi este caracteristic şi cuantificarea sub formă de algoritmi

formali ce pot fi transmişi, aşa cum aminteam în capitolul despre arhitectură citîndu-l pe

Christopher Alexander. Însă asta înseamnă că geniul unui loc poate fi deja înfiripat într-un

loc pe cale de a fi construit sau se poate impune, imprima acolo unde el nu există încă dar

se regăseşte zonal.

Geniul locului poate fi vizualizat după bunul plac al arhitectului, sau poate fi

amplificat de o nouă construcţie, însă el poate fi şi complementat, întărit acolo unde el se

află într-o stare ambiguă, sau nu apare evident şi manifest. Toate aceste ţin pînă la urmă

de cultura „ochiului” arhitectului care poate rupe ritmul unui loc sau poate reface în cele

mai mici detalii partitura ripsă şi crea simfonia originară a locului. Riscul nu este totuşi unul

extrem pentru că una din caracteristicile pe care Schulz le atribui geniului locului este


36

UBB 2009

stabilitas loci, adică stabilitatea locului prin care caracterul poate prelua anumite abateri şi

le poate transfere în limita lui, de a absorbi schimbarea înlăuntrul limitei, pentru că în

primul rînd caracterul stabil apare prin multi-funcţionalizare ca o condiţie esenţială a

supravieţuirii sale ca loc. Un loc uni-funcţional devine foarte repede inutil şi v-a dispărea

împreună cu spiritul său.

Însă viteza cu care oraşul se schimbă, şi voi arăta mai jos cum idealul utopic al

oraşului îl face pe aceste să trăiască o perpetuă schimbare, aşadar viteza, mereu violentă,

mereu radicală a schimbării ridică o problemă serioasă capacităţii geniului locului de a

absorbi schimbarea înăuntrul limitei, sau regulii (motifs sau patterns), sale. Astfel apare

ceea ce Ioan Augustin numeşte loc intoxicat şi care se defineşte ca proces de „ucidere

reciprocă a geniilor succesive abia schiţate53”. În locul intoxicat „locuiesc” concomitent, şi

incomodîndu-se reciproc, semnele disparate şi de cele mai multe ori antagonice ale

diverselor stadii prin care a trecut acel loc, iar violenţa înlocuirilor reciproce (incendii,

cutremure, demolări, bombardamente) a diverselor proiecte divergente amuţeşte, de

cele mai multe ori definitiv, capacitatea acelui loc de a mai spune ceva celui care vine să-l

asculte. Locul acela devine maidan, un topos al haosului şi nu un spaţiu al ordinii.

Starea de palimpsest, dacă nu este bine exploatată şi corect pusă în evidenţă de

calitatea restaurărilor sau de proiectele locale, riscă să fie doar semnul unei incapacităţi a

unui loc de a susţine continuitatea şi coerenţa lui intimă. El devine un loc mai degrabă

interesant pentru un fenomenlog sau pentru Peter Eisenman (care redescoperă şi

flatează cît mai multe urme şi stadii anterioare prin care a trecut situl) însă pentru oraş

locul respectiv rămîne un caracter viciat, un rezultat eşuat al tuturor straturilor care-l con-

locuiesc la un moment dat şi a căror rezultantă hibridă rămîne îngheţată şi mută,

suferindă în surdina unui cancer osos (structural) sau de piele (faţada).

Este regretabil că un oraş precum Clujul care mai păstrează încă un caracter

pronunţat, unul definibil şi cuantificabil într-o serie de algoritmi nu este continuat în noua

arhitectură, măcar acolo unde el încă mai există. Coerenţa arhitecturală a centrului

„istoric” al Clujului rămîne o amintire pe zi ce trece fiind răstălmăcită de logica acelor

trăsături „dezirabile”, sau „definitorii” pentru o anumită categorie socială... una care în

53 Secolul 20, op. cit., p. 175


37

UBB 2009

genere priveşte elementul arhitectural prin ochii celui ce a lucrat o vreme la cules căpşuni

prin Spania: vila supradimensionată, portocalie, cu scări ample la intrare şi ornamente

metalice, de inox. O reconstituire a zonelor centrale ale Clujului, deja începută de firma

Planwerk, trebuie să ia în considerare toate aspecte, de la materiale la stil şi de la aspectul

tectonic la relaţia cu lumina, nivelul de înălţime, frontul la stradă continuu, expresia

reţinută a detaliilor, consistenţa materială apreciabilă (predominanţa zidului plin în

detrimentul golului de sticlă, a opacului în detrimentul transparenţei).

Însă această reconsiderare a zonei nu trebuie să se oprească aici ci ea trebuie

universalizată printr-un regulament, printr-o lege organică a oraşului, prin care

cuantificarea acestui caracter să fie reproductibilă şi cu ocazia următoarelor intervenţii.

De asemenea, orice asemenea regulament sau lege trebuie să permită o bună, dar

minimă, deviere, abatere de la regulă54, un minim spaţiu de joc, mizînd pe puterea geniului

locului de a absorbi sau primi diferite conţinuturi în regula-i proprie. Discontinuitatea,

fragmentarismul, eclectismul, aşadar incoerenţa urbană, reprezintă cu certitudine

„caracterul” multor zone din Cluj, zone cu care nu ne mîndrim dar despre care nici nu

avem speranţă pentru că ştim că aparţin unei perioade funeste. Însă acolo unde mînia

mitocănească a „alesului poporului” n-a reuşit să ajungă, de ce să nu restabilim o

minimală continuitate, omogenitate şi coerenţă? Carnagiul55 care se petrece atunci cînd

noul ia locul vechiului nu adaugă nimic relevant contextului urban, ci îl fracturează şi mai

mult, făcîndu-l şi mai ilizibil, tot mai greu de suturat la loc iar diversitatea nesubordonată

unei teme comune, integratoare, nu v-a permite niciodată caracterului să „ia loc” pe sit56.

Incoerenţa nu este o calitate nicăieri în organismul urban.

Este în cele din urmă o manipulare de valori şi în nicio cultură serioasă nu se

pozitivează, nu se susţin şi nu se promovează cu adevărat atribute care să nu derive din

înţelesul clasic al simetriei – ordine, echilibru, ierarhie. Într-un ţesut urban cum este Clujul

diversitatea este necesară, şi în multe cazuri inevitabilă, însă incoerenţa este de evitat iar

54

Soprin Filip consideră că „diversitatea obiectelor urbane trebuie văzută din perspectivă funcţională în sensul oferirii unui cadru plăcut”. 55 Cîmpeanu Antoniu consideră că „intervenţiile făcute în zona centrală asupra clădirilor vechi, plus clădirile noi care nu au respectat autorizaţiile şi au încercat ceva mai modern care nu se înscrie în regula restului, sunt răni ale locurilor şi întregul şir de clădiri începe să sufere”. 56 Secolul 20, op. cit., p. 179


38

UBB 2009

apatia cu care autorităţile, cetăţenii şi, de cele mai multe ori, chiar arhitecţii privesc şi

relaţionează cu chestiunile acestea este, pentru mulţi cetăţeni ai oraşului, dureroasă.

*


39

UBB 2009

[Zoon politikon]

Proletari din toate... (p. 40)

Oraş. Refugiu. (p. 45)

Oraş. Suburbie. (p. 50)


40

UBB 2009

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!

Am auzit această lozincă de nenumărate ori. Mulţi nici nu stiu de unde provine

însă-i „simt suflul”. Este suflul acela comunist... însă dacă vrem să rămînem riguroşi este

un „suflu” socialist! Socialist sună mult mai bine în contextul în care discutăm. Umorul

macabru al acestei lozinci vine din faptul că este considerată moartă, sau că am îngropat-

o transformînd-o în epitaf la căpătîiul inventatorului ei, Marx. Însă gluma proastă nu se

opreşte aici: ceea ce devine pe zi ce trece tot mai evident este că „Proletari din toate

ţările, uniţi-vă!” tocmai s-a împlinit. Şi „tocmai” nu vrea să spună că „acum” ci „Iată! S-a

împlinit”... de ceva timp. V-aţi plictisit de glume? Eroare! Gluma continuă... pentru că

„proletarii” aceia despre care vorbea Marx suntem – tocmai! – NOI!

Pentru mulţi memoria este ceea ce ne leagă de trecut. Poate chiar asta şi este.

Însă, pînă pe la sfîrşitul secolului 18, atunci cînd au început să apară revoluţiile, lumea trăia

în stare, în stasis, în stază, în oprire adică, într-un fel de nemişcare. Lumea era ce a fost şi

viitorul era exact la fel. Şi chiar dacă unele schimbări se preconizau direcţia era spre "the

old ways". Ceea ce este interesant, pentru mine, la aceste old ways e că ele erau actuale,

nicidecum old, adică memoria nu era a unor fapte şi teorii vechi, ci a unor fapte şi teorii ale

momentului dar pe cale de destabilizare. Memoria acţiona în prezent, pentru prezent, în

favoarea viitorului dar făcînd referinţă la trecut, mai mult mistic, conform vorbei "să

mergem înainte... că înainte era mai bine!". Este o circularitate aici, şi mai ales o tautologie.

Gîndirea recuză tautologiile dar memoria le îmbrăţişează.

Cum este deci memoria trecutului? Însăşi această formulare pare tautologică,

memorie şi trecut fiind aparent sinonime. Suntem înclinaţi să considerăm că memoria este

ceva de ordin ideatic. Adică non-practic, non-factual. Se spune că există trei tipuri de

memorie: memoria genetică, ADN-ul adică, memoria neuronală, a sistemului nervos.

Aceste două tipuri de memorie sunt individuale, proprii, într-un grad extrem. Dacă ADN-ul,

în parte, se transmite prin legile geneticii, care nu-mi sunt familiare, memoria neuronală

nu se poate transmite, şi mai ales pentru că nu poate comunica cu ADN-ul. Înregistrarea

unui fapt, sau a ceva, indiferent ce, în memoria neuronală se pierde la moartea celui ce o

deţine, fiindu-i imposibil să sublimeze, în orice mod, acea memorie în ADN, s-o în-scrie în


41

UBB 2009

ADN. Aşa că aceste două memorii nu constituie memoria noastră comună, nu constituie

Memoria, sau mainstream-ul memoriei. Ele, adică ADN-ul mai ales, contribuie la o

memorie dar cred că într-o măsură redusă. Cealaltă, memoria sistemului nervos, are

nevoie de o imagine (pentru a se transmite, adică). Cînd spun imagine nu mă refer la poză

ci la ceea ce este cunoscut în IT ca imagine. Memoria sistemului nervos trebuie să se

monteze pe ceva, pe altceva decît conexiunile noastre neuronale. Astfel apare al 3-lea tip

de memorie (pe care o voi numi memorie protetică deşi ea are în fenomenologie atributul

"tehnică"). Fără această memorie noi n-am fi, însă această memorie defineşte în cel mai

înalt grad conceptul pe care îl am în vedere. Este memoria tehnică, sau protetică. Iar omul

care o deţine este homo gesticus57.

Memoria aceasta este o memorie gestică, aproape manuală la începuturile ei. La

începuturile ei memoria gestică venea din observaţie, doar din observaţie. Aşa cum ştim

nu toţi observăm aceleaşi chestii... cînd e să observăm ceva, ceva ce ni se arată, chiar şi

atunci unii nu observă aceleaşi lucruri, dar cînd nu ni se arată, şi nu ştim nici noi ce vrem să

observăm, observaţia devine atît de personală pe cît de personală ni se pare o

coincidenţă, o întîmplare. Să luăm un fapt. Focul. La începutul lui focul avea exclusiv o

cauză naturală: trăznet, o erupţie vulcanică, un incendiu natural în zone uscate. Pentru

omul primitiv trăznetul cred că era principala sursă. Cu siguranţă că acest fenomen

natural l-a speriat, de fapt încă ne mai sperie, ceea ce nu înseamnă că frica de acest fapt

este memorie sub forma unei asocieri cu altceva, şi în mare parte cu un nivel prea ridicat

al sunetului ce însoţeşte un fulger şi care provoacă o comoţie a urechii, sau o zgîlţîitură a

organelor. Aşadar, focul, în măsura în care omul primitiv a reuşit să se obişnuiască cu

apariţia lui aleatoare şi inexplicabilă, divină adică, a dat şi măsura unui fapt util: căldura,

într-o primă fază. Apoi, cred că tot printr-o întîmplare, prăjirea cărnii, care, a fost

transmisă prin gest. Gestul de a lua o bucată de carne, de a o arunca în foc şi de a o

consuma mai tîrziu cînd era deja prăjită. E un gest. E un gest care s-a transmis prin

imaginea celui ce face un act. Aceasta este modul principal de transmitere şi perpetuare a

57 Aceste binom terminologic: homo gesticus / memorie protetică este unul din punctele personale cu care am înzestrat această teză. Personal nu cunosc nicio ocurenţă, expressis verbis, pentru nici unul din aceste două concepte însă am descoperit că ele se invecinează cu o serie de dezvoltări ale conceptului de zusammengehoren (a aparţine împreună, a coaparţine) pe care-l lansează Peter Sloterdijk în eseul În aceeaşi barcă, apărut la noi la Idea, Cluj, 2002.


42

UBB 2009

memoriei de tip 3. La fel o unealtă, o armă, o casă sau cort, orice poate lua forma unui

gest, indiferent cît de amplu, el se poate asimila mimetic şi transmite tot mimetic. E un

dans. Poate tot din cauza focului omul a descoperit ascuţitul, sau cărbunele de scris, dar

cu siguranţă focul este azi un principiu tehnic important. Fără foc nu aveam tot felul de

epoci numite după cîte ceva metal sau aliaj, şi nu aveam sub nici o formă situaţia de azi a

tehnicii. Se pare deci că focul nu a fost un exemplu chiar atat de aleator... ba din contră.

Iar acum voi relata o altă posibilă relaţie a omului cu focul, relatarea mitică.

Homo gesticus este deci definit de memoria tehnică, pentru că este o memorie

tehnică, o memorie a actelor. De ce avea nevoie omul de o astfel de memorie? De ce este

omul o astfel de memorie, iar cea mai bună descriere a lui este cea de homo gesticus? În

dialogul Protagoras58, Platon ne relatează prin vocea lui Protagoras un mit, un mit al

genezei omului. Era o vreme cînd nu existau încă muritori iar zeii i-au făcut pe muritori sub

pămînt. Prometeu şi Epimeteu, care erau fraţi, au fost însărcinaţi să-i înzestreze pe

muritori (cînd spun muritori nu mă refer doar la oameni, ci la toate fiinţele muritoare) cu

calităţi. Prometeu era înţelept, el nu uita niciodată, fratele său, era mai slab de înger, mai

uituc, şi pentru că Epimeteu l-a rugat pe fratele lui Prometeu să-l lase pe el să se ocupe de

treaba asta, Prometeu l-a lăsat. Aşadar Epimeteu începe să distribuie calităţi muritorilor.

Pe unii slabi, dar iuţi, pe alţii tari, dar înceţi. Cei mari nu aveau nevoie de scăpare pentru că

mărimea impresiona, celor mici le-a dat aripi ca să zboare şi astfel să scape. Spune textul

că le-a distribuit astfel ca nici un neam să nu fie supus extincţiei. Este expresia cea mai

clară a echilibrului natural pe care-l vedem în zonele încă numite "sălbatice". Apoi le-a dat

blănuri, sau solzi, sau alte acoperăminte în funcţie de habitatul lor natural, apoi

metabolismul, şi, evident, unora le-a dat să se hrănească din alte specii, dar a făcut ca

ierbivorele să fie mai prolixe decît carnivorele şi deci să nu fie stîrpită nicio specie. Şi cînd a

terminat cu toţi şi-a dat seama că omului nu-i dăduse nimic. El era gol şi dezvelit şi

dezarmat.

Prometeu, cînd a văzut, a trebuit să găsească urgent o soluţie ca să repare greşala

fratelui său şi pentru că Olimpul era păzit, şi prea departe, s-a furişat în atelierul lui

Hefaistos şi al Athenei de unde a luat focul şi înţelepciunea şi le-a dat omului. Omul, deci,

58

Platon, Opere, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 435, 320d-322d


43

UBB 2009

şi-a început viaţa pe pămînt mai mult cu o virtualitate de calităţi decît cu nişte calităţi clare

(ca să reiau comparaţia de mai sus, o imagine trebuie montată pe un disc virtual care

trebuie anterior montării instalat el însuşi, pentru că el, în realitate, nu există). Trăind

risipiţi erau pradă animalelor feroce şi cu greu reuşau să facă faţă situaţiei. Confruntaţi cu

iminenta extincţie a omului, zeii, adică Zeus, încearcă să facă ceva. Observaseră că

oamenii se adunau totuşi în cetăţi dar imediat îşi făceau nedreptăţi unii altora pentru că

nu ştiau să facă rînduială în cetate, nu aveau ceea ce le trebuie pentru o viaţă publică. Aşa

că Zeus îl trimite pe Hermes să ducă omului dreptatea şi ruşinea pentru ca astfel să poată

alcătui cetăţi şi să fie feriţi de celelalte specii.

Amănuntul pentru care am spus tot acest mit este că punctul important pentru noi

în chestiunea de faţă se află tocmai aici, la sfîrşit, cînd Hermes îl întreabă pe Zeus cum să

împartă acest dar oamenilor, iar Zeus spune că la toţi în mod egal spre deosebire deci de

felul în care meşteşugurile fuseseră împărţite. Aşadar ceea ce păruse o distribuţie egală a

meşteşugurilor, sfîrşitul mitului ne arată că ele erau distribuite care cum. Sau mai exact

unii unele, alţii altele. Ce este deci de reţinut de aci?

Faptul că omul nu are nişte calităţi de bază (gr. thesis) "omeneşti", "muritoare",

deşi el este muritor. Aceasta înseamnă că ele trebuiesc cumva transmise generaţiilor, iar

în continuarea dialogului se vorbeşte puţin şi despre faptul că meşteşugarul învaţă pe

copiii lui sau pe alţii meşteşugul lui. Apoi, nu toţi ştim aceste meşteşuguri, de unde

necesitatea de a ne grupa şi de a avea mereu printre noi cineva priceput la cutare sau

cutare operaţie. Deci nimeni nu este în totalitate responsabil de memoria noastră, care

este vitală, ci toţi contribuim la ea. Iar apoi, omul nu are nimic fără aceste meşteşuguri,

adică este lipsit de calităţi, este invalid într-un fel şi are mereu nevoie de proteză (pro-

thesis, adică el este ceea ce este în măsura în care se apleacă spre această bază, sau

thesis). Proteza este prin definiţie ceva ce extinde o calitate a omului. Dacă focul ne arde,

înţelepciunea practică a Athenei ne-a făcut să inventăm cleştele, care este un braţ mai

lung, o extensie a braţului nostru, şi care fiind de metal nu ia foc, astfel că putem

manipula diverse obiecte în foc. Puterea noastră nu se compară cu a multor animale însă

înţelepciunea ne-a făcut să inventăm arme care bat la distanţă, şi astfel să ucidem


44

UBB 2009

animalele fără să fim ucişi. Hefaistos şi Athena sunt zeităţi ale focului şi inteligenţei, ale

invenţiei, protectorii meşteşugurilor, ale artelor practice în genere.

Acum poate este mai clar de ce memoria este tehnică, şi în plus de ce este e

concomitent pro-tetică. Pentru că meşteşugul este tehică, şi tehnic. Ştiinţa noastră care

stă în gest, şi în sensul gestului dat unor puţini, se actualizează şi se transmite prin gest şi

prin suportul gestului care este unealta, sau, în general vorbind, proteza. Proteza este cea

care face să putem reconstitui atît de multe despre epocile pierdute ale omenirii. Unii

aveau vase de lut, şi săgeţi de silex, alţii aveau vase de bronz şi săgeţi de bronz. Prin

analiza protezei care ne-a rămas şi pe care o descoperim sub pămînt (omul a venit de sub

pămînt, să ne amintim) ştim ceva despre acei oameni sub forma memoriei lor tehnice.

Văzînd un vas, sau o suliţă putem reface gestul iniţial şi putem recompune mişcarea care a

dus la zămislirea ei, putem deci vedea ce fel de oameni au fost, cum au trăit, etc. Aşadar

memoria aceasta tehnică se imprimă pe acest suport care este proteza.

O altă caracteristică a acestui om, homo gesticus, şi a memoriei lui, memoria

protetică, este adopţia. Memoria protetică funcţionează prin adopţie. Ceva mereu trebuie

adoptat, pentru a deveni uman, poate de aici a derivat şi învăţarea, care este tot o

învăţare a gesturilor. Cîinele este un animal dar el devine un animal domestic, adică uman,

primeşte un nume, care este specific omului, comunică cu omul, adică răspunde la

limbajul lui, fără neapărat să considerăm că-l şi înţelege. Dar şi omul se adoptă pe sine.

Părinţii adoptă copiii proprii atunci cînd îi declară, şi le fac acte, le dau numele de familie al

lor şi astfel fac o dovadă a faptului că sunt şi ei homo gesticus, că sunt şi ei posesori ai

memoriei protetice, că sunt deci cetăţeni ai cetăţii. Adopţia aceasta este de fapt bazală

pentru cadrul tehnic. Nu adoptăm tehnicul, murim. Celularul este o proteză de ultimă

generaţie a sistemului tehnic. Nu ai celular, „mori” (şi nu vreau să spun că fizic, ci social,

deşi au fost cazuri de oameni care au suferit accidente în locuri depărtate şi dacă nu aveau

celular poate că astăzi erau morţi). Linia fixă este deja mai mult o relicvă, oricum deja

vorbim la celular mult mai mult decît la telefonul fix. De fapt telefonul fix, dincolo de o

serie de raţiuini economice, este o ultimă legătură, o nevoie a noastră (ne aducem aminte

că dreptatea este împărţită tuturor pentru a putea trăi împreună şi a ne înţelege) de a ţine

în viaţă pe cei care n-au adoptat încă celularul.


45

UBB 2009

ORAS. REFUGIU.

În procesul de adopţie proprie trebuie recunoscută nevoia omului de a se perpetua

prin multiplicare pe sine însuşi, dar nu oricum, ci sub forma unui fel sau model propriu

înzestrat cu o serie de caracteristici care să-l facă să perpetueze imaginea conform căreia

o societate se perpetuează atîta vreme cît societatea poate să fie imaginată şi

imaginabilă59. În acest proces se intreprinde în principal acea separare de Natură (sau Zei),

despre care vorbeam anterior, şi mutarea caracterului conflictual al relaţiei cu Natura de

pe verticală şi exterior, pe orizontală şi interior. Mitul antropogenezei din polis reclamă

existanţa unei politici a diferenţierii care să asigure continuarea artificială a emergenţei

tipului uman capabil de viaţa de tip politic şi statal. Cum era de aşteptat, accesul la „the

big picture”, la context, la lume – văzută ca loc privilegiat de existenţă umană –, la

Cosmos ca ordine a „orînduirii” politice şi statale de tip uman nu este decît privilegiul unor

puţini. În lumea antică apare portretul eroului, al eroului ca întruchipare a acelei arete60,

care vine din cuvîntrul aner (bărbat) şi care înseamnă capacitatea cuiva de a fi sau de a

face ceva în cel mai excelent mod posibil. Virtute.

Pasul imediat este că omul singular nu poate face ireproşabil managementul

acestei virtuţi şi scapă frîiele controlului dovedind ceea ce ulterior urma să se denumească

cu cuvîntrul hybris61. Ambele concepte – arete şi hybris – sunt legate în primul rînd de

violenţă. Arete este excelarea în luptă, în proporţiile şi capacitatea corpului de a face faţă

luptei în război, a vitejiei şi curajului de a lupta în război, iar hybris este mai multul,

exageratul, care devine astfel acţiunea violentă cu repercursiuni morale şi etice severe

asupra semenilor şi concomitent cu alterarea imagii celui care o manifestă. Aceste

dezechilibrări sunt posibile doar într-o cultură şi într-o viaţă de tip statal sau politic care

imprimă acestei arete o serie de valori bune şi consecinţe care ţin de respectul şi lauda,

onoarea şi gloria veşnică, celui în stare s-o aibe. Însă arete nu este doar forţă ci şi limbaj,

iar Odiseu, aşa cum arată şi Liiceanu62, este un maestru atît al forţei, pe care ştie să o

59

Peter Sloterdijk, În aceeaşi barcă, Idea, Cluj, 2002, p. 15. 60 Gr. ἀρετή, bunătate, excelenţă, virtute de orice fel. 61 Gr. ὕβρις, infatuare, mîndrie excesivă, aroganţă. 62 Gabriel Liiceanu, Despre minciună, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 19-23


46

UBB 2009

folosească atunci cînd este nevoie, dar şi al limbajului, făcînd din el un om al multiplelor

mijloace, şi care ştie să le folosească atît pentru el cît şi pentru o comunitate, în cazul

acesta special, într-o situaţie de conflict. Aceste exemplu conduce spre un altul, acela a lui

Oedip prin care doresc să ilustrez ce se întîmplă cînd lucrurile merg prost în această

privinţă.

Oedip este un om genial, este inteligent dar şi puternic, abil în fapte de arme şi

vitejie dar şi un stăpînitor redutabil al limbajului şi inteligenţei. Datorită acestor însuşiri el

ajunge regele Tebei dar începe să piardă controlul şi sfîrşeşte prin a afla tragicul adevăr al

condiţiei lui sociale şi politice. După cum se ştie Oedip a avut parte de o adopţie falsă.

Această adopţie falsă l-a condus la un act care nu era în memoria lui protetică, crima. Însă

crima nu a fost săvîrşită împotriva oricui ci chiar a tatălui său, fără s-o ştie, evident. Apoi,

paralel cu eliminarea tatălui, incestul a fost posibil (care marchează şi un incest împotriva

cetăţii în clipa în care el, nesocotind cetatea din prea mare încredere în forţele proprii,

ajunge să afle adevărul despre tatăl sau şi despre căsătoria cu mama sa), tot un act care

nu exista în memoria protetică a lui Oedip. Oedip este aşadar un exemplar de homo non-

gesticus şi un om fără memorie, el reface o serie de gesturi greşite, tocmai pentru că nu

are memorie gestică. El este aproape inuman. Este inuman şi prin faptele lui, este inuman

şi prin faptul că nu e homo gesticus. Aşa că el ajunge a-nomos, nelegiuit în greacă, adică

fără-de-lege, omul fără lege, care pentru perioada respectivă reprezenta omul fără cetate

(în mitologia greacă finalul hypris-ului este întîlnirea cu Nemesis, zeiţa răsplăţii finale,

inamicul numărul unu al omului, al omului de acest tip). El plecase din cetatea de adopţie

şi fusese exilat din cea maternă. Pentru a recupera însăşi gestica vinei (interioară) şi ruşinii

(publică) Oedip se face pe sine omul fără cetate, fără o lege, omul fără apărare, fără

protecţie, fără refugiu, bîntuitorul, handicapatul (şi-a scos ochii tocmai pentru că gestul

este un act vizibil iar el nu este un homo gesticus), omul fără proteză, cel care şi-a făcut

proteză din însuşi păcatul său, aşa că umblă însoţit de sora-fiică, Antigona, şi cere

ospitalitate în numele străinului absolut.

El nu este nici barbaroi, nici xenos sau este ambele şi niciunul. Oedip este cel care

nu e dătător de memorie, numele lui a murit odată cu el, actul lui odată cu el, dar totuşi


47

UBB 2009

este atît de "al nostru" încît toţi suferim încă de gestica lui, singura poate atît de esenţială

încît a ajuns să sublimeze în ADN şi ne constituie viaţa.

Observăm că deşi homo gesticus e un tip uman caracterizat prin memoria

protetică, gestică, tehnică el suferă marcant de o alienare cumplită. O parte din noi a

început deja să lupte împotriva tehnicii, adică împotriva naturii noastre. Ne-am fi aşteptat,

şi pe bună dreptate, ca omul să înflorească în ritmul dezvoltării tehnice, însă nu e mereu

aşa, mai ales în ultima vreme. Memoria protetică este menită să evolueze pe măsură ce

omul acumulează noi şi noi gesturi. Însă aceste gesturi nu mai sunt de bază, sunt deja

extrem de evoluate, iar după cum ne amintim din mitul lui Protagoras omul a fost făcut de

zei gol şi neajutorat, adică egal cu sine, constant, non-evolutiv.

Să luăm un exemplu. Gestul pilulei contraceptive. Este, pe lîngă esenţa sa şi

efectele sale (controlul populaţiei şi al naşterii care nu mai urmează legi naturale, adică

"noua dezordine amoroasă" ca să-l citez P. Bruckner, un pas înainte spre statutul egal al

bărbatului şi femeii, o nouă morală sexuală), un gest, un gest al luării pilulei la o oră fixă,

indiferent de iminenţa unui contact "ne-protejat", de parcă pilula este ceva firewall, sau

antivirus, şi deci o nouă proteză, o proteză de data asta total ne-omenească, inumană, dar

nu pentru că asta înseamnă că nu mai facem copii şi reiterăm gestul lui Onan la un alt nivel

şi dintr-o altă perspectivă, ci pentru că nu ne mai folosim inteligenţa să nu-i facem şi

pentru că nu mai suntem dispuşi să imaginăm societatea şi astfel s-o perpetuăm prin

naşterea omului mereu „copt” pentru ceea ce societatea are nevoie! Adică dintre techne

şi phrone (darurile de la zei) am ales techneul. Muşchiul, forţa şi nu capul, mintea. Asta a

dus şi la explozia adopţiei.

Aceasta, deci, este sursa principală a alienării noastre. Cînd zic alienare mă refer la

înstrăinare, la străin, la xenos şi la xenia. Aşadar în însăşi natura noastră stă o forţă duală şi

opusă ca sens, chiar dacă braţul forţei rămînem tot noi. Am mers aşadar spre distrugerea

noastră. Am dat protezei aproape o autonomie proprie, am investit-o cu propria-i

memorie, în plus de memoria noastră. Dacă mi-este permis un barbarism al adunării

putem spune că astăzi maşina e mai istorică decît noi înşine! Ne-am segregat deci, şi

polarizat. Şi culmea e că tradiţionalişti sunt numiţi cei care nu vor să ţină pasul cu evoluţia

cînd în însăşi evoluţia memoriei noastre protetice stă tradiţionalismul. Este


48

UBB 2009

tradiţionalismul memoriei ce se conţine pe ea însăşi... de cînd se ştie ea însăşi.

Tradiţionalism înseamnă tocmai evoluţia şi nicidecum stagnarea. Stagnarea este umană,

în sensul acela de uman, prea uman, pe care Nietzsche i l-a dat. Cioran, cînd predică non-

acţiunea, este chiar un novator, un om al momentului şi nu un tradiţionalist.

Acum, că am introdus conceptul de bază al străinului, se dezvoltă de aici versantul

celălalt al conceptului de homo gesticus, şi anume ospitalitatea. Într-o lume în care

ospitalitatea naturii noastre tehnice, protetice, este tot mai puţin de găsit, omul a devenit

un străin, un alienat. El a adăpostit un trădător, dar pe care tot el l-a făcut trădător. Este o

problemă etică serioasă. El nu se mai regăseşte, nu mai creşte, ba din contră, se ofileşte şi

e pe cale să moară. Să nu se înţeleagă cumva că vreau să urmez o soluţie radicală, nici

vorba, nu vreau să aruncăm reţelistica şi logistica tehnicii, sau să ne îndepărtăm de ea în

sălbăticie. Dar trebuie să mă duc unde gîndul mă duce şi anume la faptul incontestabil al

alienării noastre. Şi cine altul decît Oedip, omul non-tehnic prin excelenţă al culturii

noastre, poate da o idee în acest sens. De felul în care Oedip a trăit şi experimentat lumea

tehnicii lui, a experimentat întîlnirile cu homo gesticus din vremea lui.

În alienarea, apoi, a omului politic, a clasei conducătoare care reuşeşte tot mai

greu să facă faţă problemelor de astăzi se arată ceea ce doream să desemnez ca oraş-

refugiu. Din serioasele examene ale societăţii actuale filosofi şi sociologi, antropologi şi

istorici, deduc o iminentă rupere a omului de forma politică, de polis, şi de stat. Oraşul a

ajus un refugiu al celor care încă mai pot dezvolta doar gestica urbană şi social-citadină, a

celor care încă mai văd în în diferenţierea pe clase ascendentul unora faţă de ceilalţi, şi

consideră că oraşul este locul în care „prietenii” (oamenii bărbaţi, înstăriţi şi cu drept de

vot, precum şi o educaţie care să-i modeleze spre problemele „mari”) se mai pot aduna în

agora pentru a-şi spune cîteva cuvinte despre lucrurile mari, ta megala63, sau că cei

puternici (conducătorii, politicienii, şefii) sunt singurii care duc greu şi ştiu ce este chinul

după asprele şi lungile zile de lucru pe Palatin pe cînd „masele populare de joc, din

suburbie, visează, copulează şi-şi mîngîie cîinii64”. Oraşul este astăzi ultima lor redută,

ultimul lor bastion, fără porţi, fără ziduri, fără turnuri de apărare însă mereu văzut ca o

63 P. Sloterdijk, op. cit., p.26 64 P. Sloterdijk, op. cit., p.34


49

UBB 2009

oază a „civilizaţiei” şi a „umanităţii2, concepte care de cele mai multe ori ajung pervertite

de însăţi utilizarea lor prea frecventă şi prea pompoasă, aroma lor fiind viciată de legătura

lor cu ceea ce clasa politică dominatoare dintotdeauna a folosit ca scuză şi ca limită

inaccesibilă de gîndire pentru ceilalţi. Oraşul se reclamă astfel ca locul în care toate –

ismele şi –logiile vin să autoîntemeieze identitatea şi perpetuarea acelora care se simt mai

plin de virtuţi decît cei pe care-i desconsideră, tocmai de aceea, şi folosesc, dacă nu

pentru altceva măcar pentru a le aduce glorie şi respect.

*


50

UBB 2009

ORAŞ. SUBURBIE65.

Nu este numai cazul suburbiilor ci a lumii în genere să trăiască o totală inversare, şi

de fapt chiar mai mult de atît, o coincidenţă, a polilor. Una din conotaţiile cuvîntului

suburban este evident negativă indiferent dacă ne referim la comportament, limbaj, etică

în genere. Această zonă a ajuns de dorit şi este pe lista de idealuri a unei largi plaje de

oameni. Cred că prima caracteristică a suburbiei este lipsa creşterii organice. Acesta este

punctul nodal, nexusul criticii suburbiei. Dar este în logica postmodernismului tot ce e

pret-a-porte, ready-made, fast-food, ready-to-use, plug-and-play... and so on.

Spaţiul. Criteriul major în alegerea suburbiilor este spaţiul. Spaţiul nu neaparat ca

deschidere ci ca disponibilitate, ca la-îndemînă. Este interesant faptul că majoritatea

caselor, indiferent de spaţiul interior, sunt pline pînă la refuz cu „staff”. Personal am trăit

momentul acesta cînd un amic şi-a cumpărat un teren pe strada Cîmpului, acum mulţi ani,

şi a început după o vreme să-şi construiască o casă. Mult mai repede decît el spaţiu din

jurul lui, aproape viran la început, a crescut zeci de case şi case-blocuri care au absorbit

imediat puterea de iradiere a priveliştii: de acum vedeai pădurea doar dacă vecinu’ trăgea

draperia şi deschidea uşa din partea cealaltă a casei. O adevărată supraetajare pe

orizontală. Case disproporţionate vădit cu locuitorii săi în care mai mult bate vîntul şi care

au doar o semnificaţie simbolică. Aşadar spaţiul este probabil prima iluzie care vinde o

astfel de zonă. Însă ceea ce se omite este că spaţiul se crează prin raport şi acolo unde nu

este relaţie nu este nici spaţiu, nici deschidere ci doar iluzia lor. Spaţiul acela este mort şi

îngheţat fără animaţie, adică fără un suflet sau un spirit al său.

Liniştea. Alt factor extrem de amintit. Însă, la fel ca în cazul spaţiului, liniştea e una

vidă. Liniştea nu este una care se aşterne ci una care se ridică şi ridicată rămîne făcînd

parcă loc unei atmosfere de studio. Nu este o linişte a „zgomotului” natural şi este

etanşeitatea şi suprimarea oricărui zgomot. Nu există surse de zgomot, nici măcar cea

naturală, aceste zone fiind clar înlocuitoarele naturii. Aroma lor, ca în cazul E-urilor

alimentare, este „identic naturală”, termen care numeşte de obicei perfecta artificialitate

a produsului.

65

Discuţie în marginea filmului Radiant City, 1996, http://www.imdb.com/title/tt0117432/


51

UBB 2009

Comunitatea. Dacă la nivel arhitectural sau urban suburbia are destule tare, ceea ce

însoţeşte de obicei vînzarea unei astfel de zone este comunitatea. Prin comunitate s-ar

înţelege o structură socială deja existentă şi relativ cu istorie, adică o structură socială

care deja a depăşit stadiul formării, s-a sudat, s-a dezvoltat şi e deja destul de matură

pentru a putea îngloba alterităţi diverse. Însă realitatea arată mult diferit iar ceea ce de

obicei substituie această comunitate este spaţiul privat-comercial al mall-ului care adună

în ambianţa lui sintetică şi artificială pe toţi cei care simt nevoia „să facă ceva” dincolo de

programul deja impus. Conceptul acesta larg şi relativ ambiguu de „lipsă a creşterii

organice” cuprinde două subconcepte puternice: ruperea, sau separarea, şi dezagregarea,

sau mono-funcţionalitatea.

Rupere. Ruperea desemnează scoaterea individului din spaţiul mixt şi heteroclit al

oraşului în care experienţa este oarecum deja intuită sub categorii relativ cunoscute şi

mutarea lui în acest spaţiu aseptic în care de fapt se retrage la somn66. Acest fapt se

datorează timpului destul de lung pe care o persoană o petrece în singurătate în mediul,

din nou sigilat, al „van”-ului, puternic luminat şi cu multe zone de deschidere dar de fapt

închis şi antifonat, în drum spre şi întorcîndu-se de la serviciul din downtown. Ruperea

aceasta operează la mai multe nivele. Un nivel este cel fizic deja amintit, al distanţei fizice

de „lumea reala”, distanţă ce trebuie parcursă cu diverse mijloace de transport. Apoi este

nivelul social al ruperii de cercul de prieteni, de duşmani, de cunoscuti, parcă-cunoscuţi, şi

necunoscuţi pe care orice om trăind într-un oraş ajunge să-l aibă fără un efort în direcţia

asta ci doar trăindu-şi viaţa acolo. Acest soi de familiaritate a cărei diluare ţine doar de

limitele de acoperire proprii fiecăruia este dintr-o dată ştearsă şi este înlocuită cu o

vecinătate extrem de periculoasă prin friendly-aritatea ei prin faptul că iniţiază spontan şi

natural nişte mecanisme de apărare proprii omului care-l fac mai degrabă să evite decît să

dorească întîlnirea cu „comunitatea”, cu ceilalţi ca el. Apoi este nivelul simbolic al ruperii

unor rădăcini, a dez-moştenirii, nu materiale ci familial-simbolice, a individului. Relocarea

era uneori o metodă de subjugare a popoarelor, la fel ca împerechierea între clanuri

66 Cîmpean Antoniu consideră că aceste „zone dormitor nu trebuie să aparţină de oraş, adică nu trebuie să mprim oraşul pentru a le integra şi pe ele. De exemplu, cazul Floreşti”


52

UBB 2009

necunoscute. Aşa cred că este şi aici iar tinerii sunt dispuşi, sau predispuşi la acte sociale

disperate din cauza lipsei de model sau de model-antagonic.

Dezagregarea desemnează separarea, de obicei spaţială, a funcţiilor vieţii prin

monofuncţionalizarea unor locuri aflate la distanţe reale mari unele faţă de altele. Parcul

de birouri e într-o parte, super-mega-extra-marketul este în alta, playground-ul copiilor

este într-o altă parte iar casa în altă parte. Pare aberant să faci plinul ca să mergi să-ţi iei

ţigări însă există şi astfel de situaţii. Există astfel o segmentare absolut artificială a unor

evenimente mici sau mari din viaţa fiecăruia sau a rutinelor din viaţa fiecăruia care te pune

în situaţia unor permanente decizii... şi nu doar atît, în situaţia unor posibile răzgîndiri.

Oamenii se dezvoltă relativ „bine” (indiferent de ce înţelegem prin asta... dar de obicei

mizăm pe sintagma aristotelică a lui eu zen, viaţă bună) dacă interacţionează cu un mediu

complex în care transferul de experienţă şi resemnificarea experienţelor să fie o

constantă. Conceptualizarea, naşterea ideaţiei, procesualitatea intelectuală ţin de astfel

de scenarii pe care într-un mediu „tradiţional” le găseai dincolo de prag... în ambele

sensuri. Dezagregarea duce şi la o puternică centrare forţată, dar ulterior dorită, pe o

etică şi, exagerînd, o weltanshung proprie dar lipsită, din ce în ce mai mult, de o bază

concret-reală. O lume fantezistă în care idealul fericirii şi locuirii rămîne adăpostul,

aproape atomic, al unei case pentru care toată viaţa plăteşti la bancă, adică un ideal

împrumutat de la un cămătar scrupulos.

*


53

UBB 2009

[Laborator]

Oraş. Poluare. (p. 54)

The world is flat... (p. 56)

Oraş. Muzeu. (p. 64)


54

UBB 2009

ORAŞ. POLUARE.

Cuvîntrul poluare vine din latinescul polluere şi înseamnă a murdări, a degrada, a

face ceva nesănătos. Poluarea oraşelor nu este o problemă doar pentru noi ci există

dovezi ale faptului că la Atena, în antichitate, meşteşugarii sau oierii erau forţaţi să lucreze

departe de oraş, iar la Roma cei ce deversau deşeuri în rîuri erau amendaţi. Tot timpul

poluarea a fost o chestiune spinoasă şi mereu au fost personaje care desconsiderau uzul

bunurilor comune şi personaje care luptau pentru ca acestea să fie respectate. În 1884

prefectul de Sena, Eugene-Rene Poubelle făcea obligatorie adunarea gunoaielor în

recipiente a căror nume perpetuează azi memoria acestui personaj novator: pubelele.

Începînd cu 1863 în Anglia se vor emite autorizaţii de funcţionare pentru diverse

unităţi poluante iar la scurt timp după aceea Germania şi Italia preiau conceptul fără însă a

eradica problema de vreme ce la jumătatea secolului 20 s-a pus pentru prima oară serios

problema remedierii efectelor poluării. Poluarea devenise o stare, o a doua natură a

societăţii noastre şi a felului în care oamenii înţelegeau să locuiască pămîntul. Urbaniştii,

industriaşii, igieniştii cunoşteau aceste chestiuni însă marele public rămînea opac la

ameninţarea poluării. Asta pînă cînd ziarista americană Rachel Carson a publicat în 1962 o

carte intitulată Primăvara tăcută şi care, fiind tradusă într-un număr mare de limbi, a

început să disemineze în conştiinţa publicului. Cartea a fost un imens succes iar detractorii

săi au epuizat tirajele însă aura deja creată în jurul ei i-a sporit efectul. Cartea a devenit

manifestul unei mişcări care urma să fie cunoscută sub numele de ecologie, iar adepţii ei

ecologişti, şi care se vedeau pe ei înşişi ca nişte eroi ai refacerii relaţiilor de bună

convieţuire cu natura în contrapartidă cu cei care au dus constant, şi continuă să ducă, un

război de dominare a mediului şi stăpînire abuzivă a lui.

Primul efect a fost implicarea oamenilor de ştiinţă care au început să explice mult

mai documentat efectele nocive ale industrializării asupra mediului. Astfel că au început

să se emită acte de protecţie împotriva poluării, americanii fiind primii cu Clean Air Act

(1970) urmat apoi de Clean Water Act (1972). ONU a organizat primul mare congres

dedicat poluării mediului la Stockholm în 1972 şi a înfiinţat PNUE – Programul Naţiunilor

Unite pentru Mediu. Toate aceste încercări, salutare de altfel, au rămas fără un prea mare


55

UBB 2009

efect. Aceasta s-a observat la 10 ani după congresul ONU cînd s-a arătat mai clar că

poluarea nu este o chestiune „doar” ecologică ci una, aproape eminamente, economică.

Ministrul de externe al Norvegiei a făcut un raport care a stat la baza unei alte cărţi la fel

de faimoase intitulate Our common future în care se analiza situaţia economică mondială

care conduce la epuizarea resurselor naturale, reduce spaţiul vital al omului şi al întregii

biosfere şi s-a propus conceptul de dezvoltare durabilă care a fost adoptat de majoritatea

statelor dezvoltate. Acesta spunea că actuala generaţie nu trebuie să pericliteze existenţa

viitoarelor generaţii ci să le lase un pămînt tot atît de avut şi de curat cum l-a primit ea.

În 1992, ca urmare a răspîndirii conceptului de dezvoltare durabilă, a avut loc la Rio de

Janeiro cel mai mare congres mondial unse, în prezenţa a 111 şefi de state şi 180 de

miniştrii de mediu s-a emis un document de o reală însemnătate, Agenda 2000. Acesta

stabilea liniile directoare ale politicilor de dezvoltare pentru secolul următor dar în care,

pentru prima oară, se instituia reducerea, nu doar stoparea, efectelor poluării.

*


56

UBB 2009

THE WORLD IS FLAT, AND YOU’RE NOT READY… BUT I’M DONE!

Am ales acest titlu pentru ceea ce-ar trebui să fie concluziile acestei lucrări mai ales

pentru că nu vreau să dau nişte concluzii ci mai degrabă să prelungesc povestea... să

termin totul într-o altă poveste. Încă nu-mi dau seama dacă mi-e frică să termin sau mi-e

frică de faptul că e deja oricum totul gata şi uitat. Mi-e frică să recunosc cîte lucruri am

vrut să spun şi nu le-am spus pentru că le-am uitat sau eram incapabilă să le continui

dincolo de o frază. Sau mă sperie posibilul fapt ca softwareul personal, structura

intelectuală prin care privesc lumea, să fie neupdatat.

Ce este „the world is flat”? Este numele unei cărţi apărute în 2005, scrisă de

Thomas L. Friedman67, şi care analizează globalizarea la nivelul ei economic, însă am

impresia că acesta este singurul nivel posibil în ultima vreme. Ce înseamnă „... and you’re

not ready”? Înseamnă, poate, că economicul nu este sigurul nivel posibil, deşi este

complicat de arătat dacă mai există un nivel al vieţii noastre care să nu fie legat într-o

anumită măsură de economic. Poate să însemne că nu sunt eu gata pentru globalizare, că

am ales să privesc Clujul fără să iau în calcul nivelul economic.

Povestea pe care am încercat s-o spun pînă acum este că încă de la apariţia cetăţii

aceasta a fost o structură, fizică şi socială, de tip utopic şi ne-natural. A fost utopică

pentru că-şi avea locul în sălaşul Naturii, adică ai zeilor, pentru că – cea greacă – avea

acropolisul, care era un deal sau un munte, adică o zonă ridicată unde de obicei exista un

templu, că însăşi structura ei fizică dar şi legea ei internă acopereau zone de tip religios şi

vizau exerciţiul religiozităţii cetăţenilor ei. Apoi, e utopică pentru că vrea ceea ce nu se

poate atinge, ceea ce doar zeii pot face şi da omenirii, viaţa mai bună, sau adevărata viaţă

bună. În jurul anilor 700 î.e.n. se pun bazele acestor cetăţi în Grecia şi, aşa cum consideră

şi Friedman, putem presupune că pînă la cucerirea Americilor, în 1492 e.n. pămîntul era

mai degrabă alocat şi alocabil sistemului de cetăţi şi nu neapărat de ţări-state care începe

să-şi intre treptat în rol şi prin care, de fapt, începe globalizarea. Globalizarea prin

intermediul ţărilor-stat a cuprins pentru prima oară tot pămîntul şi l-a pus pe hartă, l-a

67 Concepţia cărţii a venit, după declaraţiile autorului, din dezvoltarea personală a expresiei „the global economic plainfild is being leveled and you, americans, are not ready” ce aparţine lui Nandan Nilekani, Co-Chairman al Infosys Technologies Ltd.


57

UBB 2009

cortografiat. Nu mai existau mistere, nu mai existau zone inaccesibile, nu mai existau

alterităţi ci totul era posibil de indexat şi numărat. Această perioadă se numeşte în

dexologia lui Friedman, Globalizare 1.0.

Ceea ce a urmat acestei extinderi, mai ales odată cu epoca industrială, a fost o re-

globalizare prin intermediul corporaţiilor, al firmelor care căutau în diverse locuri resurse,

mînă mai ieftina de lucru, condiţii fiscale mai bune, etc. Această perioadă a primit numele

de Globalizare 2.0 şi ea acoperă un spaţiu temporal de aproape 150-200 de ani pînă în jurul

anului 2000. Principalele carcateristici globalizatoare ale acestei perioade au fost

mijloacele de transport (motorul cu aburi, căile ferate, motorul cu motorin, benzină,

avionul, vapoarele de mare tonaj) şi mijloacele de comunicaţie (inventarea telefonului,

telegrafului, a sateliţilor de comunicaţie, ulterior a internetului şi, extrem de important,

reţeaua de fibră optică) şi s-au manifestat treptat printr-o scădere a preţurilor, atît de

transport cît şi de telecomunicare concomitent cu creşterea vitezei, a performanţei şi a

randamentului general al acestor mijloace. Însă chestiunea s-a micşorat încă ajungînd la

nivel individual astfel că indivizii pot acum concura, se pot conecta şi colabora global ca

indivizi. Trebuia creată o platformă pentru aşa ceva şi s-a şi creat o platforma pentru aşa

ceva ceea ce a dus la ultimul stadiu de nivelare şi globalizare a lumii.

Spre sfîrşitul acestei perioade au avut loc o serie de evenimente sau situaţii care au

fost considerate de Friedman ca extrem de importante pe aplatizarea lumii. Primul

eveniment major a fost căderea zidului Berlinului care a simbolizat sfîrşitul războiului rece

însă a avut şi multe ramificaţii sociale, economice, artistice. A făcut loc democraţiei (nu

neapărat pentru că era, sau este, mai bună decît comunismul), a pieţei libere şi a conectat

estul Europei la trendul de piaţă global.

Al 2-lea a fost PC-ul. El marchează natura individuală a globalizarii (Norbert

Petrovici zicea la cursul festiv "internetul este tot timpul deschis"! vroind să ne transmită

faptul că în mod constant există un canal de comunicare permanent). PC-ul a permis

indivizilor să-şi ofere global propriul conţinut în forma digitală: cuvinte, poze, date, tabele,

video, muzică în forma de biţi şi bytes care mai apoi să poata fi manipulat în foarte multe

feluri de către alţi indivizi şi trimis în alte, multe, locuri.


58

UBB 2009

8 august 1995 - Netscape s-a lansat, ca şi companie, şi împreuna cu ea acel simplu

point-click device care s-a numit "browser" si care a adus internetul la viaţă, au facut

internetul această grozavă unealtă de interconectivitate pe care toţi pot s-o folosească,

nu doar specialiştii. Însă faptul că Netscape a ieşit pe piată a declanşat şi ceea ce se

numeşte dot com bum şi investiţia enormă în fibră optică ce a facut ulterior posibil ca cele

mai distanţate puncte de pe acest glob să fie vecine prin împînzirea lumii cu reţele şi

posibilitatea utilizatorilor individuali de a schimba conţinuturi personale, sau proprii,

aproape gratis. A apărut astfel blogul, e-mailul, instant messengerul, site-urile de

socializare (gen HI5, facebook, linkedin, etc), serverele de hosting pentru conţinut

individual (gen trilulilu sau youtube, googlebooks sau gigapedia), hosturile de material

piratat (DC-ul şi torrent-ul), situ-rile personale, twetter. Explozia reţelelor de fibră optică

nu a fost ceva intenţionat ci pur şi simplu s-a produs din diverse locuri concomitent, fără

un centru, fără un plan predeterminat, şi au ajuns să împînzească toată lumea. A urmat

revoluţia, mai discretă, a protocoalelor de acces care au făcut ca maşinile de calcul să

poata fi interconectate (Windows, Linux şi Mac astăzi pot colabora, pot să-şi trimită

conţinut, pot comunica în toţi termenii în care se poate astăzi comunica prin astfel de

maşini) şi prin asta să asigure fluenţa muncii... sub forma de biţi şi bytes, sub forma

conţinutului individual.

În jurul anului 2000 s-a produs această platformă globală de colaborare asupra

conţinutului individual, mai mulţi oameni au putut colabora la manipularea unor

conţinuturi, din mai multe locuri, prin mai multe mijloace, iar toate acestea au "îndreptat"

lumea, au nivelat-o, au adus-o la un acelaşi numitor comun, bit-ul şi byte-ul, si asta la un

preţ aproape infim, aproape de 0. Daca într-o lume rotundă oamenii download-eaza, adică

preiau conţinuturi a căror sursă este una a puterii şi a referinţei auctoriale, într-o lume

plată oamenii upload-ează, adică sunt creatorii de conţinut şi referinţele auctoriale

totodată iar exemplul cel mai elocvent al acestei situaţii este wikipedia care în mai puţin

de jumătate de deceniu a adunat de zeci de ori conţinutul în itemi ai marilor enciclopedii

ale lumii (gen Encarta, Enciclopedia Birtanică, etc.). Adică am trecut printr-un punct de

inflexiune de la o lume în care valorile verticale de comandă şi control au trecut în plan

orizontal, într-o altă lume, de competiţie şi colaborare individuală.


59

UBB 2009

În această lume plată tot ceea ce se poate face se va face, singura problemă este

dacă eu sunt cel care o fac, sau acel lucru mi se va întimpla. Cu siguranţă el o sa se

întimple... contează cine este autorul lui. Competiţia economică a viitorului este între

individ şi imaginaţia sa. Cînd lumea este plată şi utilizatorul individual are la dispoziţie

atîtea unelte de comunicare şi creaţie, singura limită este imaginaţia fiecăruia. Apoi este

măsura în care cineva poate să orizontalizeze, adică să se adapteze acestei lumi plate.

Cum şi cît de bine negociază cu această lume plată acţiunile şi planurile sale şi cît de uşor

învaţă "limbajul" ei. Viitorul însă aparţine acelor specialităţi multiple, a oamenilor care în

propria lor imaginaţie combină lucrurile, combină ştiinţele, reuşesc să împletească cu

succes domeniile: de aici vine creativitatea şi puterea imaginativă a celor care reuşesc să

orizontalizeze cel mai bine.

Însă, dacă tot am ajuns la o problemă de limbaj, atunci să facem ospitalitate şi celor

care-l critică pe Friedman atît din raţiuni economice, adăugînd că preponderent investiţiile

de succes sunt locale şi nu globale, dar şi cei care-l critică din alte puncte de vedere:

sociale sau psihologice. Dar, dacă fizica secolului 20 are dreptate, atunci ceea ce omenirea

lansează ca discurs al cercetării cu ton uneori aproape profetic va determina o schimbare

autentică în faţa lumii şi o parcurgere a acelor etape indiferent de reacţii. Lumea a devenit

un text iar hermeneutica lui schimbă esenţialmente textul. Raportarea, profetică sau nu,

la chestiuni posibile sau reale vizează „împlinirea profetică” a lor.

Din punctul acesta de vedere problematica ospitalităţii se mută în cu totul alt

sistem de referinţă. Această schimbare impune şi o schimbare a noastră şi a modului

nostru de a concepe, conceptualiza şi acţiona în noile coordonate referenţiale. De

exemplu, una din chestiunile pe care limbajul o poartă este apropierea, motiv pentru care

toţi oamenii instruiţi se instruiesc astăzi într-un plurilingvism minimal. Dar dincolo de acest

minimal plurilingvism există o metalimbă a culturii globalizatoare care îmbină cei mai

cunoscuţi termeni68:

• Hrană, mîncare: pizza, spaghetti

• Băutură, sete: Coca-Cola, Pepsi, Budwiser, Corona, Votka, Starbuks

• Mişcare, transport: BMW, Audi, Mercedes, Prius, Toyota

68 „Peste tot, numele sînt doar duh şi văzduh ori mărci de produse” P. Sloterdijk, op. cit., p. 60


60

UBB 2009

• Transport aierean: Luftansa, Blue Air, Malev

• Sport, mişcare: Reebok, Adidas, Nike

• Comunicare, telefonie: Nokia, iPhone, Motorola

• Comunicare, calculatoare: Intel, Mac, Microsoft

• Material de printat: Xerox

• Îmbrăcăminte: United colors of Benetton, Puma

Toate aceste foneme au un cîmp semantic vast şi concret în acelaşi timp

semnificînd pentru toţi o multitudine dar cît de puţin totuşi.

Oraşul revine la susţinerea acestui proiect utopic al lumii, făcînd posibile în

continuare toate comportamentele globalizante, fără limite spaţiale, utopice, ale

oamenilor, rămînînd separat fizic dar mişcîndu-se în timp, pierzînd unitatea şi

individualitatea, adică refuzîndu-se turismului dar fiind, concomitent, exponatul turistic

cel mai căutat. Încă de la Descartes69 concepţia despre cum să arate oraşul a dus omul

spre raţionalizarea acestuia şi a făcut posibil un Le Corbusier. Acest vis utopic de

raţionalizare70 şi raţionalitate totală, claritate şi control, prin dărîmarea oraşului vechi,

întortochiat şi crepuscular rizomic, şi ridicarea unuia nou, se manifestă în principal nu în

dărîmare/reconstruire, cum vroia Descartes sau Le Corbusier, ci într-o permanentă

reconstruire a domeniilor vieţii citadine care constrîng oraşul la autodepăşire şi

autodistrugere. Totul să fie nou, noi începuturi, noi viziuni, noi artere, noi clădiri, totul într-

o dinamică superficială şi într-o continuă viteză a permanentei schimbătoare mode a

lifesyle-ului determinînd ca ceva să iasă din modă în chiar clipa în care acesta s-a actualizat

în obiectualitate. Concomitent cu separarea şi siguranţa, oraşul devenea, şi devine, centru

al noului şi nefamiliarului, al violenţei şi anarhiei, distrugerii şi ameninţărilor teroriste, un

melange de utopie şi distopie – cum aminteam la început – în care umanitatea a ajuns să

iubească mai mult distopicul decît utopicul. Utopicul a devenit familiar pentru că este în

politica oricărei cetăţi să considere durabil tocmai drumul continuu spre durabilitate,

tocmai perpetua amînare a concluziei şi a soluţiei definitive, reconstruirea permanentă,

adaptabilitatea si refuncţionalizarea, dinamica progresului.

69 Rene Descartes, Discurs asupra metodei, Editura Stiinţifică, Bucuresti, 1957. 70 Boris Groys, Topologia aurei şi alte eseuri, Idea, Cluj, 2007, p. 71


61

UBB 2009

Fascinaţia turismului vine din acea schemă iniţială a oraşului ideal-utopic cuplată cu

resemnarea unui posibil imput individual. Cuvîntul meu nu mai face diferenţa aşa că în loc

să mi-l impun prefer să merg într-un alt loc unde diferenţa, aşa cum o văd eu, a fost deja

făcută. Nu mai vreau să schimb, nu mai vreau să refac şi să revoluţionez, nu mai vreau să

reconstruiesc oraşul ci să-l văd deja gata, conform termenilor la modă – pret-a-porte, plug-

and-play –, într-o altă parte şi atunci călătoresc spre el, vizitîndu-l ca turist, sau migrez pe

el şi-l locuiesc ca cetăţean sau outsider fără să-mi dau seama că aceste forţe au schimbat

pe vecie oraşe, şi nu doar oraşe ci, şi felul în care se petrece relaţia mea cu oraşul.

Boris Groys face în cartea sa, Topologia aurei, o analiză a turismului şi a ceea ce el

numeşte fazele71 acestuia. prima fază este aceea a tursimului romantic care a produs o

atitudine antiutopică în raport cu oraşul determinînd consolidarea lui după o teorie

axiologică, ca sumă a ceea ce este estetic important şi demn de văzut din punct de vedere

turistic. Această schimbare induce o serie de mutaţii în sistemul valorilor care face ca

obiecte obişnuite pînă atunci să intre într-un circuit al valorilor monumentale, eterne şi

definitive cînd ele încă mai erau în spaţiul vag al provizoratului, temporarului şi

efemerului. Privirea axiologică a legat pe vecie de pămînt o serie de obiective şi

construcţii asumînd eternitatea lor fără să ţină seama că impulsul şi regula oricărui oraş

este una utopică şi deci mereu în schimbare, mereu idealizatoare, şi de aceea ne-reală, şi

care asigură ceea ce politicienii, ca administratori ai polisului, numesc viitor.

Nu există monument fără o modă turistică ce să prefacă obiecte obişnuite în

inmaginea monumentală a unei eternităţi. Oraşul devine monumentalizat, şi

monumentalizabil, din cauza turismului care nu poate să perceapă timpul cotidian al

fiecărui obiect adulat a cărui loc-spaţiu vorbeşte, fără a-l asculta nimeni, despre faptul că

nu a fost acolo dintotdeauna şi nu va fi pentru totdeauna. Banalizarea şi aplatizarea de

care ne vorbeşte orice monument pot face ca monumentalul şi eternul său să fie

irevocabil pierdute.

Însă aşa cum ne arată chiar şi practica noastră locală, la Cluj, zone aproape

pierdute ale centrului sunt acum remonumentalizate făcînd loc excepţionalului ce trebuie

integrat ca monumentalizare în călătoria oricărui vizitator ce poposeşte în piaţa Muzeului

71 B. Groys, op. cit., p. 72


62

UBB 2009

sau în alte locuri din centru. Nu calitatea internă a unui monument decide asupra

monumentalităţii sale – însă dacă avem şi aportul acesteia cu atît mai bine –, ci această

stare reiese mereu din jocul monumentalizării ca scop al turismului pus în funcţiune de

turiştii romantici.

Pentru Kant72 trăirea estetică de tipul sublimului nu apare datorită potenţelor unui

obiect al naturii ci din „posibilitatea care stă în noi” de a judeca şi gusta lucrurile. Subiectul

ideii infinite de reţiune este atunci un turist care caută mereu neobişnuitul, enormul,

pericolul, neasemuitul pentru a face dovada superiorităţii sale, a sublimului său în ce

priveşte natura. Asta face ca agroturismul să fie o practică atît de răspîndită pentru că

populaţia de la sate, care cu ceva vreme în urmă vedea turistul ca un smintit şi-l privea ca

la circ, să-şi schimbe acum, poate din motive în principal economice, felul de a asimila

privirea globalizatoare şi de a dezvolta comportamente şi de a-şi schimba modul de viaţă

şi gustul estetic pentru a satisface călătorul, turistul... asta cînd nu se apucă chiar ei să

călătorească şi să devină ei înşişi turişti.

Însă astăzi, trecînd la faza turismului postromantic, nu doar oamenii călătoresc ci,

împreună cu ei, lucruri, semne, imagini, care fac ca topografia pămîntului şi utoposul

citadin să intre într-o nouă relaţie. Oraşul nu-i mai aşteaptă pe turişti ci se duce la ei,

circulînd global, reproducîndu-şe la scară mondială, extinzindu-se în toate direcţiile. În

conferinţa sa la MIT73, Thomas Friedman, autorul cărţii despre care vorbeam la început,

relata cum, spre marea lui mirare, două oraşe, de care nu a auzit nimeni pînă nu demult,

Doha şi Dalian, au crescut – în sensul că au construit – în centrul lor cîte un (sau chiar mai

multe) mini-Manhattan (celebru cartier al New York-ului), cu zgărie nori şi cladiri

ultramoderne, cu dotări ultramoderne şi care continuă să crească astfel de zone. Aceste

reiterări globale ale cîte unui oraş produce astăzi lamentaţia că toate oraşele seamănă, că

nu mai există nimic particular, că se omogenizează imagine pe care o ai ca turist global.

Asta-l face, în plus, pe turist să se distanţeze el însuşi de particularităţile locale, de

diferenţe şi identităţi, mai ales că deja pe tot locul se vorbeşte acel idiom simplu pe care-l

exemplificam mai sus. Însă importul nu este unidirecţional de vreme ce în toate marile

72 Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 90 73 http://academicearth.org/lectures/the-world-is-flat


63

UBB 2009

oraşe ale culturii occidentale mîncarea thay sau chinese este de mult la mare vogă. Ceea

ce este local nu dispare ci devine global „dispărînd” doar printre alte importuri şi

exporturi posibile într-un oraş global, fără limite şi apartenenţă culturală sau naţională.

*


64

UBB 2009

ORAŞ. MUZEU.

Este neindoielnic că felul în care ne dezvoltăm, creştem, gesticulăm, urlăm,

dormim, citim şi gîndim în acest spaţiu creat de munca arhitectului ca loc al locuirii, ne

influentează în mod major. Cînd apare un conflict, iar Ciprian Mihali tinde să pună

facţiunile virulente şi violente ale oraşului pe seama modului defectuos în care ne

influenţează arhitectura, noi tindem să dăm vina pe oameni. Dar, nu că oamenii ar fi răi.

Este o influenţă negativă a acestui genius loci, aş spune. Geniul locului, atunci cînd

locuirea a fost proiectată într-un mod atat de neglijent, este un geniu rău. Şi asta face ca

relaţiile între oameni, indiferent de calitatea lor individuală, să se transforme în ceva

apăsător şi prost.

Posibil să fie 3 criterii care ghidează privirea spre construcţii şi dau sau nu acordul

faţă de felul în care ele formează un fapt arhitectural. Primul test este cel al îmbătrînirii

frumoase. Aparent, arhitectura are de a face cu spaţiile. Construim, ordonăm spaţiile,

creăm raporturi între spaţialităţi, formulăm un dispozitiv a locurilor. Dar există elementul

temporal care este foarte important. Aparent, nu lucrăm cu timpul. În fapt, datorită

împrejurării că uzăm de materiale care durează, timpul este parte constitutivă a

proiectului arhitectural. În plus, obiectele arhitecturale sunt propuse şi destinate uzului

oamenilor. Oamenii sunt făpturi care se nasc, trăiesc, îmbătrînesc şi mor. Faptul că

oamenii se ating de aceste locuri face ca temporalitatea care îi poartă şi pe care ei o

poartă să treacă în propunerile arhitecturale şi această investiţie temporală este foarte

prezentă în timp în casele şi în ansamblurile arhitecturale. Prin urmare, sunt două

elemente de temporalitate: unul care vine dinspre propunerea durabilităţii unui ansamblu

arhitectural, durabilitate în timp, şi al doilea care vine din faptul că ansamblul arhitectural

anexează, mobilizează şi dă un deschis oamenilor, care aduc temporalitatea lor, care nu

este temporalitatea durabilităţii din primul exemplu, factorului arhitectural.

Prin urmare, felul în care îmbătrînesc clădirile este un lucru esenţial pentru felul în

care ar trebui gîndite chiar de pe planşă pentru că acel fapt arhitectural nu trebuie să

arate bine numai cînd este nou, ci şi după ce a îmbătrînit. Este exact ca la oameni; să luăm

de exemplu portretul lui Dorian Gray: daca avem o viaţă personală la limita criminalităţii,


65

UBB 2009

mobilizînd răul şi faptele inavuabile, există undeva, în mansarda clădirii noastre, un

portret veridic al nostru, care capăta tot felul de schimonoseli, de riduri, care traduc exact

acele lucruri pe care nu le mărturisim, dar care nu dispar de loc şi lasa urme. Prin urmare:

clădirile îmbătrînesc ca şi oamenii. Despre om, Cehov spunea că la el trebuie să fie totul

frumos: obrazul, privirea, felul în care vorbeşte, felul în care se îmbracă, ţinuta, gîndurile,

sufletul lui în fond, trebuie să fie frumos. La fel este şi cu o clădire. Pentru că elementul de

temporalitate este decisiv.

Al doilea test pentru este exprimat prin binomul locuire versus muzeu. La ce mă

refer: este un lucru pe care l-am înţeles în Germania, o ţară foarte prosperă, o ţară care, în

ciuda distrugerilor devastatoare produse de cel de-al doilea razboi mondial, voinţa acelei

comunităţi germane locale (pentru că sunt iniţiative locale şi arareori federale, chiar dacă

guvernul federal a sprijinit financiar aceste iniţiative) a fost să reconstruiască locurile

distruse pe cît posibil în felul în care au arătat înainte de a fi distruse. În multe locuri s-au

ridicat la repezeală construcţii în urma bombardamentelor pentru a adăposti oameni, cum

sunt multe cartiere din Mannheim (care a fost aproape ras), din Dortmund sau din

Frankfurt. Se văd astfel de artere care sunt numai cu blocuri, fabrici de locuit, care au fost

ridicate în scopuri umanitare, rapid, după razboi, fără nici un fel de scrupul. Acum au mai

fost putin înfrumuseţate, materialele au fost schimbate, cercevelele vechi înlocuite cu

altele noi, şi arată mai bine. Dar ele sunt în mod radical urîte. Există însă zone în care nu s-

a construit imediat şi în care a existat scrupulul de a reface clădirile distruse. Şi ele sunt

foarte frumoase. Însă există o deosebire importantă între ele şi clădirile care au apucat să

îmbătrînească, care au acelaşi stil, arată la fel, sunt bine întreţinute în continuare. Este

diferenţa între un stil de a construi case ca şi cînd ai realiza piese de muzeu, şi un fel de a

construi case avînd în vedere faptul locuirii.

Dupa 1989 la noi, după primul, al doilea şi al treilea val de prosperitate al celor care

au bani şi au început să îşi facă case frumoase, să îşi facă interioare mai speciale, au apărut

reviste colorate frumos în care sunt prezentate interioare ale acestor case. Ce mă

frapeaza pe mine la aceste interioare este că ele au fost făcute nu cu gîndul de a adăposti

oameni, ci cu gîndul de a propune faţade (folosesc faţadă cu sensul de superficie), faţade

frumoase de tip muzeal. Exista o imagine într-o nuvelă a lui Anton Holban, în care uzează


66

UBB 2009

de un truc literar pe care l-a luat de la Proust, însă pe care l-a dezvoltat foarte original.

Este vorba de o persoana dragă care moare. Naratorul povesteşte faptul că, în ciuda

pierderii, este uimit că nu resimte catastrofa pierderii acestei fiinţe iubite; el înţelege

raţional că este o catastrofă, dar sensibilitatea lui nu a declanşat hohotul plîngerii. Vine

acasă, se uită la locurile care fuseseră comune pentru ei, şi deodată, sub pat, vede

pantoful stîlcit al persoanei care murise. Şi doar în acel moment sensibilitatea lui înţelege

pierderea, şi el izbucneşte în plîns.

Asta se întamplă: pantoful stalcit are o mult mai mare valoare decat pantoful nou

cumpărat de la magazin. Casele făcute cu intenţia de a fi prezentate publicului de

specialitate, la concursuri, pentru a dobîndi premii, şi care nu sunt făcute în vederea

stîlcirii lor prin folosinţă de către oameni vii şi irepetabili, sunt case greşite. Sunt case ce

nu ar trebui construite, pentru că noi nu suntem piese de muzeu. Elementul esenţial într-o

casa este, aşadar, faptul că un om locuieşte acolo. Şi aşa cum ştim foarte bine doar:

cumpărăm un obiect şi îl folosim 2 ani, şi deja devine extraordinar acel obiect. Pentru că

are toceala mîinii noastre, pentru că are patina aceasta formidabilă care l-a integrat

întregului nostru univers. Casele trebuie facute în perspectiva acelei folosiri, de zi cu zi,

neglorioase, estetic nu senzaţionale, dar din punctul de vedere al intenţiei arhitecturii,

esenţiale. Prin urmare, unde văd propuneri arhitecturale care seamănă cu piese de

muzeu, eu fac un pas înapoi şi îmi zic: e foarte simpatic, e genial, dar nu îmi trebuie.

Aş mai vrea să propun o analogie din cîmpul literaturii. Există foarte mulţi literaţi, în

special de tip avangardist, care produc opere literare în atenţia criticului de specialitate.

Se simte în felul în care ei scriu şi îşi construiesc opera dorinţa de a-l epata nu pe burghez

(se făcea în secolul al XIX-lea), nu pe cititorul pe care vrea să-l abordeze în arta lui, cum

făcea Victor Hugo în Mizerabilii sau făceau încă Dostoievski şi Tolstoi; nu, ei vroiau să îl

epateze pe connaisseur, pe criticul de specialitate, ei produceau mici trucuri, făceau

continuu cu ochiul spre galeria de specialitate, ei produceau lucruri care niciodată nu se

vor bucura de o veritabilă popularitate, în ciuda faptului că artiştii respectivi sunt de cea

mai bună calitate. Un exemplu de acest fel ar fi Samuel Becket. Este un autor care este un

artist din stirpea cea mai profundă, dar care ilustrează acest viciu: el produce opere

radical nonpopulare, opere pentru cunoscătorul de specialitate, care are delicii enorme


67

UBB 2009

citindu-l pe Becket. Pus în contrast cu aceşti mari mobilizatori de suflet popular, cum a

fost Cervantes, cum a fost Shakespeare, oameni care nu au nici un rabat de făcut în arta

pe care au propus-o, şi în acelaşi timp, datorită unui „ce” pe care îl au, adresează perfect

nu muzeul, respectiv publicul de specialitate, ci viaţa nemijlocită, publicul cel mai larg cu

putinţă, de la cei mai neinstruiţi oameni (dar cu un interes veritabil faţă de chestiunea

artistică) pînă la cel mai instruit public.

Al treilea criteriu poate fi formulat sub forma unei intrebari: Unde sunt zeii? Într-un

text faimos al lui Heidegger, acesta spunea că există o tetradă care ar trebui să fie

prezentă în orice înfăptuire, şi anume: cerul, pămîntul, omul şi zeii. Zeii nu sunt prezenţi

neapărat numai în biserică, sau în acel tip de clădiri care sunt special construite pentru a

adăposti elemente rituale ori de cult. Există într-un tratat al lui Aristotel intitulat Despre

partile animalelor, un fragment în care îl pomeneşte pe Heraclit invitînd nişte străini care

veniseră să îl viziteze să ia loc alături de el, lîngă sobă unde el stătea şi se încălzea. Străinii

erau puţin tulburaţi, pentru că trebuiau invitaţi într-un loc mai solemn, un loc în care

gîndirea să se oficieze. El i-a invitat în locul cel mai umil cu putinţă, care este soba unde se

face foc, şi văzînd uimirea lor, sau stînjeneala, reticenţa lor, le-a spus: einai gar kai entauta

teus (Dar intraţi. Sunt zei si aici74). Aristotel foloseşte acest exemplu pentru a spune că,

dintre lucrurile care sunt în natură, nici unele nu sunt de evitat ori lipsite de o oarecare

frumuseţe. El se referă acolo la studiul acelor părţi ale animalelor care sunt respingătoare

la aspect, la o primă vedere, ori trezesc o naturală repulsie, pentru că sunt destul de

bizare, şi el spune: „Nu, aceste părţi ale animalelor, care merită privite sau cercetate, dacă

vă uitaţi la ele cu atenţie, au aceeaşi frumuseţe ca orice lucru veritabil din natură.” Acesta

este sensul fragmentului pe care l-am evocat; eu am făcut-o însă pentru că acolo apare

cuvîntul zeu, în accepţiunea care mă interesează, adică nelegată de cult, de sacralitatea

bisericii sau de constrîngerile teologice ale unei tradiţii religioase.

Omul este în mod natural un om religios, ceea ce vrea să însemne că aspiraţiile

sale, ale unui om normal, se formulează şi in termenii unei aşteptări religioase. Dacă este

aşa, nu se poate ca arhitectura pe care noi modernii o propunem, să nu îşi pună

întrebarea: Cînd eu construiesc această casă, cînd eu proiectez acest ansamblu urbanistic,

74 M. Heidegger, op. cit., Scrisoare despre umanism, p. 359


68

UBB 2009

oare zeii unde ar găsi locul în care să poată sălaşlui? Oare le fac un loc în care ei să poată

poposi alături de noi, astfel ca nu numai să am un pămînt sub picioare, eu, om care sunt

prezent, şi un cer deasupra capului, dar să fie şi zeul alături de mine?

Necazul cu foarte multe clădiri spectaculoase moderne, pentru care eu nu am

decat un atasament afectiv cvasi nul, şi la care rezonează numai apetitul meu faţă de

gadget-uri, respctiv acea parte din sensibilitatea mea intelectuală care este fascinată de

lucrurile tehnologice frumos făcute, bine şlefuite, care sunt surprinzătoare, este

următorul: aceste obiecte arată ca nişte obiecte tehnologice. Noi locuim în laboratoare? E

ceva totuşi extraordinar în răceala cu care sunt folosite materialele de construcţie

moderne, foarte comode, cred, ieftine şi durabile (de aceea sunt şi folosite). Dar efectul

este de stranietate tehnologică. Fac imediat legătura între curăţenia tehnologică a

spaţiului de laborator şi aspectul de stranietate tehnologică pe care îl propun clădirile de

sticlă, fier, beton bine şlefuit, de faţade cu tot felul de elemente, care dau tonul unui oraş

pe care noi îl consideram modern, ultramodern, hipermodern, postmodern, în pas cu

vremea, ceva up-to-date, ceva ce nu se poate să nu accepţi, pentru că asta e treaba acum,

ăsta e cel mai nou şi cel mai bine.

*


69

UBB 2009

[Anexe]

Metodologia cercetării (p. 70)


70

UBB 2009

METODOLOGIA CERCETARII

1. Intrebări de cercetare: există o legatură între ospitalitate si arhitectură? Ce

înseamnă oraş? Ce inseamnă spaţiul public? Este oraşul un organism? Este oraşul o

sumă de elemente care includ şi oamenii? Ce înseamnă toxicitate? Ce înseamnă

poluare? Se susţine ideea de genius loci?

2. Populaţia studiată. Am selectat pentru interviu cîţiva arhitecţi, urbanişti şi

fenomenologi ai cotidianitaţii pe care i-am considerat importanţi. Criteriile alegerii

celor intervievaţi ţin atît de gradul de calificare şi notorietate a figurilor lor,

concomitent cu angajarea lor în procesul dezvoltării urbane, cît şi de coincidenţă,

sau de nişte criterii accidentale care nu pot fi depăşite şi care cad sub genul lui

„stiu pe cineva, care ştie pe cineva... etc” metoda bulgărelui de zapadă.

3. Am ales ca metoda de culegere a datelor interviul individual semistructurat pentru

ca tema de la care am plecat este arhitectura urbana iar cei care se ocupa cu

arhitectura urbana sunt arhitectii, urbanistii si fenomenologii cotidianitatii.

Subiectilor li s+a spus de la inceput ca intrebarile sunt generale se aplica la Cluj si

sunt invitati sa dezvolte cat considera de cuviinta subiectul intrebarii. Scopul a fost

acela de a+i stimula, provoca sa vorbeasca cat mai mult pe tema propusa.

4. Locaţiile în care au avut loc interviurile sunt:

Birourile personale ale celor intervievaţi (Ciprian Mihali, Dana Vais, Gheorghe Vais,

Emanoil Tudose, Vasile Mitrea, Cîmpeanu Antoniu, Ioana Agachi, Sorin Filip)

Terase sau baruri (Eugen Pănescu, Augustin Ioan)

Aceste locatii au fost alese de catre persoanele intervievate in urma e+mailurilor

sau a convorbirilor telefonice in care mi+am exprimat dorinta de a discuta cu ei in

legatura cu tema lucrarii mele de licenta care trateaya ospitalitatea urbana

clujeana in legatura cu arhitectura si geografia orasului.

5. Criterii de selectie a subiectilor. Pentru lista iniţială am folosit atît persoane despre

care ştiam deja cît şi persoane despre care observasem că presa locală le cere

mereu imputul asupra unor chestiuni de urbanistică şi arhitectură. Nu am renunţat

nici la cei pe care-i ştiam anterior, cum este cazul lui Ciprian Mihali şi Alexandra

Groza. În plus, am folosit acolo unde am găsit de cuviinţă informaţii din variantele


71

UBB 2009

electronice ale ziarelor clujene. Din păcate timpul şi circumstanşele a făcut ca o

bună parte din lista iniţială să fie inaccesibilă unui interviu aşa că, într-un final, lista

s-a redus la unsprezece persoane pe care am reuşit să le intervievez.

Interviurile au fost înregistrate sau au făcut obiectul unor conversaţii pe mail iar

persoanele a căror interviu îl am în format audio sunt:

Lector universitar doctor Ciprian Mihali – Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Istorie

şi Filosofie

Lector universitar doctor Sorin Filip – Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie

Conferenţiar universitar doctor Augustin Ioan – Universitatea de Arhitectura si Urbanism

"Ion Mincu"

Arhitect Eugen Pănescu – Biroul de Arhitectură S.C. Planwerk S.R.L. Cluj-Napoca

Urbanist Vasile Mitrea – Preşedintele Comisiei regionale a monumentelor istorice

Şef lucrări doctor arhitect Dana Vais – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea de

arhitectură şi urbanism

Asistent arhitect Gheorghe Vais – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea de

arhitectură şi urbanism

Urbanist Emanoil Tudose – Biroul de arhitectură S.C.INTER PROIECT S.R.L. Cluj-Napoca

Arhitect Cîmpeanu Liviu Antoniu – Birou individual de arhitectură

Şef lucrări doctor arhitect Ioana Agachi – Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea

de arhitectură şi urbanism

Reporter Alexandra Groza – Ziarul Clujanul

Planificarea cercetarii de teren. Programarea interviurilor a fost facuta la alegerea

persoanelor intervievate.


72

UBB 2009

Rezultatele cercetarii

Descrierea cercetarii de teren.

Initial am facut o lista atat cu persoane pe care le stiam cat si cu persoane despre care am

citit in presa locala. Apoi am apelat la coordonatorul lucrarii mele de licenta pentru date

care au constat in mailuri sau numere de telefon. Am scris un mail pe care l+am trimis

fiecarei persoane din lista in care specificam cine sunt, de unde am datele lor si tema

lucrarii mele de licenta si ii rugam daca pot si vor sa+mi acorde un interviu. Unii mi+au

raspuns la mail sau telefon si au fost de acord sa stabilim o data si o ora la care sa ne

intalnim si asta in functie de cum au vrut ei. Majoritatea au propus ca loc de intalnire

biroul personal iar ceilalti au dorit sa ne intalnim sa discutam pe terasa sau in baruri. Mici

probleme au fost in toate locurile de intalnire. In birouri discutia a fost deseori intrerupta

de diferite persoane insa discutia era reluata imediat dupa plecarea acelei persoane prin

reamintirea intrebarii. Pe terasa si in baruri zgomotul a fost cel care a impedicat o

inregistrare buna a interviurilor. Ajunsa la locul intalnirii am facut o scurta introducere a

temei mele de licenta si specificam faptul ca intrebarile desi au un caracter general ele se

refera la orasul Cluj. Nu am intampinat probleme in ce priveste acordul de a inregistra

interviul insa i-am asigurat ca interviurile vor fi folosite doar pentru lucrarea mea de

licenta, ca ele datele nu vor aparea in forma bruta si vor fi audiate doar de mine si

coordonatorul lucrarii mele de licenta si de asemenea ca nu vor fi facute publice.

Scopul pe care mi l-am propus prin formularea ghidului de interviu, acela de a le lasa

libertatea de a vorbi despre ceea ce cred ei ca este necesar referitor la subiect, a fost

atins. Persoanele intervievate au raspuns liber si in functie de nivelul lor de intelegere

temelor specifice ale intrebarii. Intrebarile au fost generale si asta le-a permis sa faca

asocieri libere, sa dea exemple personale, sa devieze de la subiect.


73

UBB 2009

Formular de consimtamant informat:

Buna ziua,

Ma numesc Ana Vascan si sunt studenta in anul III la facultatea de Sociologie.

As dori daca puteti sa ne intalnim sa va pun cateva intrebari in legatura cu subiectul

lucrarii mele de licenta.Lucrarea mea trateaza ospitalitatea urbana clujeana in legatura cu

arhitectura si geografia orasului. Am primit adresa dumneavoastra de la unul din

coordonatorii lucrarii mele, Norbert Petrovici.

Va rog sa ma anuntati daca puteti sa stabiliti o data si o ora la care sa ne intalnim.

Va multumesc

O zi buna,

Ana Vascan

Sociologie, Universitatea Babes-Bolyai

YM: [email protected]

GT: [email protected]

blog: http://oedip.blogspot.com

tel: 00 40 740856193


74

UBB 2009

Instrumentele de culegere a datelor (ghid de interviu):

1. Este spatiul public urban un concept pur al modernitatii sau este doar un concept vechi

care a suferit modificari formale?

2. Exista o legatura, in sensul de influenta reciproca sau univoca, intre spatiul public si cel

privat? Mai sunt acestea doua circumscrise unui loc fizic precis, clar, delimitat? Si, in acelasi

timp, ospitalitatea urbana trebuie sa fie tratata in aceasi termeni ca si ospitalitatea

privata?

3. Este urbanistic viabil sa vorbim despre oras ca o suma, mai mult sau mai putin coerenta,

de obiecte cu diversitatea lor functionala, dar nu numai!!!, si de perceptie avuta in vedere?

[numesc obiect cel mai general mod fenomenologic posibil al unui lucru insa consider

odata cu fenomenul si numenul care in cazul nostru sunt spatii simbolice ce definesc

structurile de relatii si semnificatii ale unui obiect]

4. Suma aceasta de obiecte se inscrie intr-un concept de generalitate maxima care este

acela de loc-spatiu al orasului. Considerati ca suma acestor obiecte defineste exhaustiv

acest loc-spatiu? [ma refer la faptul ca fiecare obiect este intr-un loc fizic, deci este un loc-

spatiu cel care-l contine... insa prin loc-spatiu vreau sa pun si problema acelor obiecte care

dispar si lasa in urma lor, imbibat in locul-spatiu ramas, un sistem de valori si conduite, de

sensuri si semnificatii] Prin conceptul de loc-spatiu incerc sa surprind natura fizica si

simbolica al oricarui obiect urban: o statuie este atit un blog de piatra cu o forma anume

cit si un edificiu care se integreaza sau nu preajmei sale, se integreaza sau nu cu sensul si

semnificatiile obiectelor din zona, se integreaza sau nu cu alte obiecte de care este

desparitit prin diverse alte obiecte, etc, etc Tot ce nu este loc al unui bloc de piatra cu o

forma este spatiu... insa, asa cum tind sa cred, si obiectul fizic are o importanta asa cum

are importanta si zona simbolica atasata lui.

5. Considerind ca folosim sau refolosim, resemnificam, intr-o anumita masura, patternurile

sau schemele ospitalitatii private: ce importanta are poarta orasului... zonele de

intrare/iesire din oras, suma acestor deschideri? Cum se integreaza ele din perspectiva


75

UBB 2009

ospitalitatii? [trebuie gindite intr-un fel anume, trebuie puse intr-un loc anume, trebuie sa

aiba o functionalitate simpla sau cel mult conexa cu functionalitatea de baza, trebuie sa

aiba o forma standard si astfel recognoscibila dupa un limbaj semantic de baza?]

6. Este important sa punem si problema limitei? Si astfel... in masura in care un oras

trebuie sa aiba o limita fixa a intinderii lui [in sensul ca nu trebuie sa fie fara limite ci ca la

fiecare moment sa aiba o limita clara - intravilanul], trebuie sa se defineasca prin limita

[aici sensul cuvintului limita e acela de regula, de definitie – la rigoare (aristotelica) limita

este o definitie a lucrului limitat si definit], si in plus sa circumscrie diversele lui locuri-

spatiu? Sa arate cit mai clar prin aceasta circumscriere functiile de baza ale acelor locuri-

spatiu si asta, evident, la scara intregului oras? [prin limita inteleg si o regula interna,

proprie orasului, o regula a orasului, una dupa care, sa zicem, un oras este "industrial" -

atunci o regula "industriala", indiferent ce inseamna asta, formateaza toate, sau

majoritatea, obiectelor orasului intr-o forma "industriala", sau dupa niste guideline-uri

tehnico-industriale cuplate la functionaliatatea lui de baza]

7. Considerind ca deja am trecut poarta orasului... pasul urmator este orientarea: In ce

masura orasul, pentru a fi ospitalier, trebuie sa asigure fluenta orientarii, adica sa permita

o cit mai transparenta [in sensul de logica imediat deductibila] asezare si distributie a

obiectelor sale? Credeti ca orasul trebe sa-si lase si o marja de mister? In aceste conditii,

cum gindim GPS-ul (si de aici unda verde, varianta, sensul unic, etc) - ca operator

individual de excludere totala a descoperirii prin privire a orasului?

8. Daca am vrea sa abordam acum problema identificarii si limbajului: orasul marcheaza si

circumscrie, asa cum aminteam la problema limitei, locurile-spatiu si obiectele dindu-le o

caracteristica identitara si recognoscibila [insa tot timpul cu rest (de unde multiplele

nivele si straturi ale „spatiului” unui obiect)] dupa un sistem semantic natural, comun.

Vorbeste orasul o limba comuna, in sensul de accesibila tuturor, o limba evidenta? In ce

masura ospitalitatea tine de capacitatea orasului de a vorbi o limba comuna, accesibila?

Sau ce limba trebuie sa vorveasca orasul pentru a fi ospitalier?


76

UBB 2009

9. Considerati ca exista o inflatie, in sensul de proliferare, a obiectelor urbane? Cit de

noua, in sensul de specifica, abstracta, este limba pe care o vorbesc aceste obiecte "noi"?

In ce masura acordarea, cuplarea, la acest limbaj permite un sentiment mai mare al

ospitalitatii urbane? [obiectele noi nu sunt doar recuzitele urbane ci si case sau statui, de

exemplu, lucrate intr-un stil nou, „modern”]

10. Teza mea [posibil deja exprimata] este ca orasul este un organism independent, in

organicitatea lui, de oamenii din el. Orasul, eventual, este cel care dicteaza oamenilor ce si

cum trebuie sa faca iar cind acestia fac rau orasul sufera. In relatia sa cu oamenii orasului

arhitectii (urbanistii, filozofii cotidianitatii si ei) sunt doctorii; ei au cea mai pertinenta

viziune asupra bolilor orasului insa medicina, in virtutea caruia un doctor opereaza si

trateaza, este in cazul orasului puterea institutionala [edilii, legile, PUG-ul, etc]. Pentru ca

avem de aface cu un organism care nu se dezvolta doar in spatiul unei legi a medicinii,

medicina noastra, adica institutiile, ramine uneori in urma, sau opaca la elementele noi pe

care organismul orasului le integreaza. Asta inseamna ca medicina si doctorii nu sunt

mereu "in faza", nu rezoneaza, iar asta conduce la disconfortul [nu doar ca

disfunctionalitate al] orasului.

Asadar, nu neaparat judecind dupa viziunea de mai sus, Cum influenteaza legatura dintre

institutii si oras ospitalitatea? [trebuie sa accentuez ca teza mea propune viziunea unui

oras care se deschide ca gazda, care, spre deosebire de o gazda privata, este mereu

deschis [lucru care-l afecteaza intru citva] care este parazitat in beneficiul sau nu al sau de

catre oameni si care-l inteleg sau nu. Toate acestea si multe altele fac din teoreticienii si

practicienii urbanitatii primii veniti sa trateze boala acestui organism de a carui sanatate,

din pacate, depinde insasi sanatatea noastra de oaspeti ai orasului]

11. Dupa stiinta dumneavoastra... de cind nu sa mai facut un oras [nou] de la 0? Si tot

astfel, care a fost ultimul oras pe care ati auzit ca populatia lui l-a parasit in totalitate?

Trascrierea interviului (model).

Interviu cod gheorghe_vais_arhitect.

Duarata: 31 min.

Locatie: biroul subiectului

Intervievator: A.V., 21 ani

Intervievat: G.V., arhitect

Transcriere Idei principale Teme/Categorii Memo

1. Este spatiul public urban un concept pur al

modernitatii sau este doar un concept vechi care a suferit

modificari formale?

Eu cred ca e un concept vechi care cu ocazia modernitatii a

devenit si un obiectiv al urbanismului. Deci daca pana atunci

spatiul urban se definea oarecum intamplator sau pe

consecinta aparitiei unor fronturi, unor cladiri importante,

cred ca calitatea lui sau el devine obiect al arhitecturii abia

odata cu arhitectura moderna cand de fapt se ajunge la

concluzia ca trebuie avute niste obiective clare, ca obiectul

arhitecturii este spatiul si nu decoratia sau functiunea in mod

neaparat si porbabil atunci are loc si o noua, o modificare, o

metamorfozare a spatiului arhitectural care pleaca din conditia

de rezultat al activitatii de constructii si ajunge obiectiv

principal la nivelul preocuparilor de urbanism.

Spatiul public urban este

spatiu de construit

Eventual undeva

unde vorbesc de

Le Corbusier

2. Exista o legatura, in sensul de influenta reciproca sau

univoca, intre spatiul public si cel privat? Mai sunt acestea doua

circumscrise unui loc fizic precis, clar, delimitat? Si, in acelasi

timp, ospitalitatea urbana trebuie sa fie tratata in aceasi

termeni ca si ospitalitatea privata?

Hotarat nu, eu cred ca exista o mare diferenta la toate

capitolele intre privat si public si eu cred ca de fapt spatiul

public evident ca trebuie sa aiba un alt tip de ospitalitate si

daca se refera la un numar diferit de hai sa zicem musafiri care

intra si devin elemente active in spatiul respectiv. Sigur ca

exista dupa parerea mea o mare legatura intre privat si urban,

eu cred ca nici nu ne-am da seama de urban daca nu ne-am da

seama de privat deci oarecum e antitetic zic eu, si evident ca

totusi exista o conditionare pentru ca in fond si la urma urmei

spatiul urban este determinat de o multitudine sau de o

multime de spatii private. Si evident ca trebuie sa existe o

Nu exista legatura dar

totusi exista.

(ambiguitatea tine de

noutatea ideii)

Colectivitatea mai presus

de individ.

Unele cladiri formeaza

spatiul din jurul lor.

Imaginea Clujului este

statuia si biserica.

(1)de introdus

undeva la social

si la perceptia

asupra faptului

de a fi ospitalier

al urbanului in

legatura cu

oamenii lui (2) De

introdus unde

discut explicatia

lui Mihali plus

tezele lui

Sloterdijk. (3)

Impotriva lui

Augustin, acolo

unde vb. Despre

chora (4) pentru


78

UBB 2009

relatie, acuma e foarte greu de spus ce tip de relatie trebuie sa

existe intre ele pana la urma e vorba de un organism care

trebuie sa coabiteze si cred ca spatiul urban devine foarte

important mai ales odata cu aparitia conceptelor parlamentare

in organizarea statala cand defapt problema colectivitatii

incepe sa devina chiar mai importanta decat cea a individului la

nivelul urbanismului si a spatiului urban. Si un caz foarte

interesant este cazul Pietei Libertatii din Cluj cand piata care a

avut un carcater urban prin faptul ca era spatiul central de

desfasurare a targurilor si care la inceputl sec XIX prin

demolarea cladirilor parazitare construite intr-o mini-

fortificatie in jurul bisericii Sf. Mihail sunt demolate si atunci

defapt literatura de specialitate spune ca, Clujenii, cetatenii

care au avut un soc referitor la faptul ca monumetul ghotic

devine al lor prin participarea lui nemijlocita la calitatea

spatiului urban si ca in felul acesta el devine un fel de amfitrion

principal, semn de arhitectura principala si amfitrion principal

a celor care veneau in spatiul acesta public care este tot mai

dorit si mai accesibil datorita imaginii acestea icon care devine

simbolul Clujului care sigur ca da, se amplifica sau se intensifica

odata cu inaugurarea in 1902 a statuii lui Matei Corvin.

articolul cu place

branding

3. Este urbanistic viabil sa vorbim despre oras ca o suma,

mai mult sau mai putin coerenta, de obiecte cu diversitatea lor

functionala, dar nu numai!!!, si de perceptie avuta in vedere?

[numesc obiect cel mai general mod fenomenologic posibil al

unui lucru insa consider odata cu fenomenul si numenul care in

cazul nostru sunt spatii simbolice ce definesc structurile de

relatii si semnificatii ale unui obiect]

Da... noi si folosim in arhitectura termenul de obiect de

arhitectura prin care in principiu definim ideea de constructie

si de functiune dar in acelasi timp si de expresivitate sa zicem

in cheia artistico-culturala a arhitecturii. E putin exagerat a se

spune ca spatiul urban este suma obiectelor de arhitectura

care-l alcatuieste, faptul e ca demonstrabil, e usor

demonstrabil si anume ca nu e obligatoriu sa avem spatiul

urban chiar daca insumam un numar suficient de mare de

obiecte de arhitectura exceptionala. Deci insumarea lor nu e

obligatoriu sa determina spatiul urban, spatiul urban cred ca

este determinat in primul rand de viziunea comunitatii

Orasul este o suma de

obiecte dar nu numai

Spatiul urban este un

proces

(1)Contra lui

Augustin despre

metafizica

conceptului de

oras sau

urbanitatea care

depaseste orasul

(Mihali) (2) Daca o

sa introduc si

articolul cu

procese


79

UBB 2009

respective despre oras asa cum o vad ei si modul in care

resuseste sa genereze politici urbane pt configurarea spatiului

urban respectiv.

4. Suma aceasta de obiecte se inscrie intr-un concept de

generalitate maxima care este acela de loc-spatiu al orasului.

Considerati ca suma acestor obiecte defineste exhaustiv acest

loc-spatiu? [ma refer la faptul ca fiecare obiect este intr-un loc

fizic, deci este un loc-spatiu cel care-l contine... insa prin loc-

spatiu vreau sa pun si problema acelor obiecte care dispar si lasa

in urma lor, imbibat in locul-spatiu ramas, un sistem de valori si

conduite, de sensuri si semnificatii] Prin conceptul de loc-spatiu

incerc sa surprind natura fizica si simbolica al oricarui obiect

urban: o statuie este atit un blog de piatra cu o forma anume cit

si un edificiu care se integreaza sau nu preajmei sale, se

integreaza sau nu cu sensul si semnificatiile obiectelor din zona,

se integreaza sau nu cu alte obiecte de care este desparitit prin

diverse alte obiecte, etc, etc Tot ce nu este loc al unui bloc de

piatra cu o forma este spatiu... insa, asa cum tind sa cred, si

obiectul fizic are o importanta asa cum are importanta si zona

simbolica atasata lui.

Deci aici revin, suma nu e suficienta, trebuie sa existe ceva,

acel foarte special determinat de o politica urbana coerenta si

in acelasi timp de urbanisti care sunt in masura sa transpuna

lucrurile acestea fara doar si poate urbanitatea unei localitati,

dupa mine, e ceva ce seamana cu genius loci care impune

incepand de la conditii sa zicem geografice pana la genialitatea

sau talentul celor care au contribuit deci spatiul urban e in

acelasi timp sau se ridica la nivelul celor mai capabili indivizi

care au contribuit la definirea lui si fara doar si poate un spatiu

urban e cu atat mai consistent cu cat o serie de obiecte

arhitectuale care au contribuit la configurarea lui si-au impus

amprenta. Deci, cu alte cuvinte se creioneaza un scenariu chiar

cu actori disparuti, cu roluri disparute dar care-si lasa undeva

in codul genetic sau in formula cea mai secreta a spatiului

repsectiv influente deloc neglijabile si care la un studiu mai

atent poti fi puse in valoare, luate in considerare si care

asigura transmiterea catre generatiile viitoarea a spatiului

respectiv urban in totalitatea, sa zicem, retetei lui de

configurare si nici nu poate fi altfel. Spatiile urbane care nu

Genius loci – oriunde o

sa discut chestiunea

(este efectul celor care

au gindit locul si a

obiectelor locului!!!)

Obiectele disparute se

mentin totusi in

memoria locului

Nu exista urbanitate fara

traditie, istorie,

„decantare”

(1)cind vorbesc

despre genius

loci la toxicitate

si poluare (2)

undeva la

capitolul despre

memoria

locului/spatiului

(3)truism sau

idee de speculat?

De introdus,

poate, la

capitolul despre

istoria urbanitatii.

Eventual de pus

ca sustinere pt

teoria imbatrinirii

locului discutata

cu Mihali

Sustine

tezele despre

genius loci,

despre orasul

ca suma de

obiecte


80

UBB 2009

sunt rezultatul unei traditii n-au niciun fel de valoare, a se

vedea cu precadere orasele mutilate din Romania care au

suferit interventiile din timpul comunismului cand asa

numitele centre civice defapt n-au facut decat sa

auswitchizeze spatiul urban respectiv si sa nu ne miram asa ca

intre Focsani-Botosani-Pitesti si mai stiu eu care oras al carui

reteta urbana era generata la comitetul central sau la

comitetul de stat al lui peste prajit de pe vremea respectiva n-

au niciun har, nu au niciun fel de farmec pt ca le lipseste

traditia, le lipseste decantarea aceea traditionala si contributia

„geniala” pe care fiecare generatie se succede una dupa alta

si-si impune asemenea elemente in calitatea spatiului urban.

5. Considerind ca folosim sau refolosim, resemnificam,

intr-o anumita masura, patternurile sau schemele ospitalitatii

private: ce importanta are poarta orasului... zonele de

intrare/iesire din oras, suma acestor deschideri? Cum se

integreaza ele din perspectiva ospitalitatii? [trebuie gindite intr-

un fel anume, trebuie puse intr-un loc anume, trebuie sa aiba o

functionalitate simpla sau cel mult conexa cu functionalitatea de

baza, trebuie sa aiba o forma standard si astfel recognoscibila

dupa un limbaj semantic de baza?]

Acuma eu marturisesc ca nu prea inteleg ideea de ospitalitate

urbana si in ce fel, adica mai detaliat putin pt ca probabil vii din

domeniu sociologiei si e un alt domeniu si eu nu sunt foarte

aclimatizat cu termenul asta de ospitalitate urbana. Adica

ideea ca sunt orase care au o atmosfera asa de placuta incat te

invita, te atrag si de aici caracterul lor mai ospitalier fata de

altele care din contra te resping?

Da, si inca de la intrare, cum credeti dumneavoastra ca ni se

prezinta Clujul ca fiind ospitalier, primitor sau ostil?

In ceea ce ma priveste eu sunt extrem de subiectiv referitor la

Cluj, nu sunt foarte convins ca trebuie sa existe niste intrari asa

cum le percep eu centurile de fortificatie ale orasului care

aveau o cu totul si cu totul alt rol, sigur ca ideal ar fi ca tot

orasul sa fie ospitalier sigur ca ar fi ca orice metru liniar de pe

o strada sa fie exceptional, lucrul acesta nu se poate si nu cred

ca foarte mult influenteaza acestea si sunt nenumarate orase

Intrarea in oras ca

sustinatoare de

transport

Conurbatie

Periferia rupe unitatea

tematica a unui oras

Ceea ce conteaza este

centrul, pt ca are istorie

– in congruenta cu

intrebarea anterioara

Centrul trebuie sa fie

pietonal

(2)conurbatia

trebuie folosita

unde vb despre

extindere, limite,

poarta, ziduri, la

fel (3)

(4)cu referire la

textul despre

Eroilor

Sustine teza

despre

conurbatie,

binomul

centru-

periferie


81

UBB 2009

europene in care intri dezastruos ca dupa aceea sa fi fermecat

de surpriza pe care ti-o produce centru istoric ca de fapt

centrele istorice sunt magnetul, constructiile din peri-central,

de la inceputul sec XX si dupa aceea orasele satelit sau

sistemele de cartiere din satele din jur disipeaza putin ideea de

entitate foarte clar definita a orasului aici e o conurbatie mai

degraba sau o zona metropolita asa ca e foarte greu de spus

unde intri in orasul propriu-zis asa ca din punctul asta de

vedere pentru mine nu e foarte clar daca intrebarea dumintale

are prea mult sens din punctul meu de vedere ca arhitect.

Aproape as putea spune ca din punctul de vedere al strategiei

de impact emotional asupra vizitatorului e convenabil sa am o

intrare nasoala adica fara nici un fel de calitati care sa puna in

valoare defapt centrul si sa am surpriza necesara. Mergand

prin orasele europene n-as putea sa nominalizez unul care intr-

adevar are niste porti de intrare exceptionale care sa valideze

sa zicem centrele istorice.

Ce am putea sa spunem referitor la accesul dinspre poarta

orasului spre centru, credeti ca este aceasta o forma a

ospitalitatii unui oras?

Acum iar e foarte greu de spus pt ca ne aflam evident in fata

unui urbanism al automobilelor deci daca este asta din punctul

de vedere al pietonului nici nu ai cum sa percepi intrarea in

oras pt ca esti terorizat de gasirea firului bun de circulatie, de

urmariea indicatoarelor pt a te inscrie pe varianta, pe mai stiu

eu ce element de transport ocolitor si practic te trezesti la un

moment dat cu surpriza de a fi chiar in zona limitrofa centrului.

Acuma sigur ca aici e problema de infrastructura, e problema

de asigurare a parcarilor deci a acelor elemente care descarca

centrul de aglomeratie si care daca s-ar putea sa dea centrul

pietonului si turistului.

6. Este important sa punem si problema limitei? Si

astfel... in masura in care un oras trebuie sa aiba o limita fixa a

intinderii lui [in sensul ca nu trebuie sa fie fara limite ci ca la

fiecare moment sa aiba o limita clara - intravilanul], trebuie sa se

defineasca prin limita [aici sensul cuvintului limita e acela de

regula, de definitie – la rigoare (aristotelica) limita este o

definitie a lucrului limitat si definit], si in plus sa circumscrie

Orasul sa-si faca

manifeste stratele

istorice

Diluarea limitei orasului

ca intravilan

(1)de folosit la

ideea cu

palimsestul (2) la

articolul despre

limita, zid

Sa discut oare

si de ce nu s-a

inteles ideea

de regula a

locului, de

algoritm de

constructie...


82

UBB 2009

diversele lui locuri-spatiu? Sa arate cit mai clar prin aceasta

circumscriere functiile de baza ale acelor locuri-spatiu si asta,

evident, la scara intregului oras? [prin limita inteleg si o regula

interna, proprie orasului, o regula a orasului, una dupa care, sa

zicem, un oras este "industrial" - atunci o regula "industriala",

indiferent ce inseamna asta, formateaza toate, sau majoritatea,

obiectelor orasului intr-o forma "industriala", sau dupa niste

guideline-uri tehnico-industriale cuplate la functionaliatatea lui

de baza]

Din punctul de vedere al regulei, da, cred ca trebuie sa existe

niste limite si e ideal ar fi mai ales la orasele istorice sa se simta

foarte bine diversele etape de dezvoltare ale orasului, asta i-ar

da farmec i-ar da si o imagine a dezvoltarii lui de-a lungul

timpului. Da, din punctul asta de vedere, da. Dar altfel e destul

de greu de realizat aceasta limita mai ales acum cand explozia

urbana creeaza niste presiuni. Sigur ca administrativ exista

limite ale intravilanului, sa zicem, dar eu cred ca limita asta

este destul de diluata si cred ca din punctul meu de vedere

limitele astea ar trebui sa fie destul de subtile, prezente dar

subtile iar sa nu fie stridente si sa nu devina obstacole in calea

perceperii orasului sau bunei lui functionari cum era la incep

sau sf secolului XIX incintele de fortificatie care au fost

demolate pt ca erau niste limite prea rigide in dezvoltarea

oraselor si ca dovada ele au si disparut cel putin in Transilvania.

Dar aici e o problema de mare atentie si de... eu as spune o

problema culturala chiar, in ce priveste limita.

de introdus

eventual

unde vorbesc

de toxicitate.

Toxicitatea ca

lipsa a vederii

fenomenului

toxic si al in-

toxicarii!!!

7. Considerind ca deja am trecut poarta orasului... pasul

urmator este orientarea: In ce masura orasul, pentru a fi

ospitalier, trebuie sa asigure fluenta orientarii, adica sa permita

o cit mai transparenta [in sensul de logica imediat deductibila]

asezare si distributie a obiectelor sale? Credeti ca orasul trebe sa-

si lase si o marja de mister? In aceste conditii, cum gindim GPS-ul

(si de aici unda verde, varianta, sensul unic, etc) - ca operator

individual de excludere totala a descoperirii prin privire a

orasului?

Acuma sigur ca orasele in mod ideal ar trebui sa dea informatii

clare celui care-l viziteaza si fata de locuitorii sai care se

descurca. Ideal ar fi sa aiba o rezolvare destul de clara, sa aiba

Claritatea orasului tine

de restaurari

Gestionarea functiunilor

specifice centrului

istoric

cacofonia

(1)absolut inutila

ideea, plus ca

aberanta (2) in

articolul despre

Eroilor (3) unde

vb despre

cacofonie, legat

de discutia cu

Mihali, de ideea

lui Augustin cu

toxicul


83

UBB 2009

infrastructura pt acest lucru pt ca ma indoiesc ca ar trebui

schimbat traseul unei strazi sinuoase intr-un centru istoric intr-

un traseu drept pt ca turistii sa se descurce mai bine in evolutia

lor dintr-un capat al centrului istoric de exemplu, sigur ca da

sistemul de informatie ar trebui sa fie super-dezvoltat si foarte

clar rezolvat. Claritatea orasului, dupa parerea mea, deriva din

calitatea restaurarilor, din acuratetea acestor operatiuni care

sa puna in valoare diversele etape, diversele stiluri istorice si,

dupa mine, o alta claritate care ar trebui sau un alt fenomen

care ar contribui la claritatea orasului ar fi gestionarea unui tip

de functiuni specifice centrelor istorice si nu cum se intampla

de exemplu in Cluj unde centrul nu-ti mai propune defapt

nimic din punctul de vedere al comertului in afara de banci

care practic nu intereseaza pe nimeni, ma refer la scara

locuitorilor si a vizitatorilor sai, in rest... deci cacofonia

functiunii lor dintr-un centru poate sa duca la deruta si in

acelasi timp la faptul ca cei care-l viziteaza nu recunosc ideea

de centru care in general e asociata cu o anumita structura

functionala din acest punct de vedere.

8. Daca am vrea sa abordam acum problema identificarii

si limbajului: orasul marcheaza si circumscrie, asa cum aminteam

la problema limitei, locurile-spatiu si obiectele dindu-le o

caracteristica identitara si recognoscibila [insa tot timpul cu rest

(de unde multiplele nivele si straturi ale „spatiului” unui obiect)]

dupa un sistem semantic natural, comun. Vorbeste orasul o

limba comuna, in sensul de accesibila tuturor, o limba evidenta?

In ce masura ospitalitatea tine de capacitatea orasului de a vorbi

o limba comuna, accesibila? Sau ce limba trebuie sa vorbeasca

orasul pentru a fi ospitalier?

Da, in mod normal da, cel putin daca ne referim la o anumita

identitate culturala. Un oras european in principiu va vorbi

limba oraselor europene asa cum un oras din Mongolia, spatiul

urban din Mongolia sigur ca va vorbi limba mongola, civilizatiei

care l-a determinat. Si sigur ca din acest punct de vedere el

trebuie sa fie ospitalier, el trebuie defpat sa reflecte ideea asta

si fara doar si poate ca la asta contribuie comunitatea prin

operatiunile pe care le face in orasul respectiv de restaurare,

de punere in valoare si asa mai departe care sigur au un limbaj

foarte clar barocul sa fie baroc, ghoticul sa fie ghotic, daca

1. Asemanarea

culturala produce

limbaje asemenea

Eventual ca

suport la

chestiunea

discutata cu

Mihali

Nu exact ce

am vrut sa

aflu si sa

intreb


84

UBB 2009

este vorba despre cladiri care au suferit metamorfoze, sa

zicem, repetate e bine sa fie marcate aceste evenimente

diferite si care pana la urma creeaza interesul si intr-adevar

ospitalitatea, capacitatea lui de atractie si atractivitatea lui in

general dar si atractivitatea lui in diverse puncte ale orasului

care-l face sa fie usor de perceput care-l face familiar celor

care-l viziteaza, care-l face recognoscibil si cu punctele lui de

atractie care-l face unic in felul lui in patternul acesta general al

oraselor de tip european. Asa cum de exemplu la Cluj Piata

Libertatii e coniderata de foarte multi vizitatori ca una din cele

mai interesante piete datorita si caracterului sau rectangular

cat si a unei relative omogenitati a frontului in contra-punct

perimetral cu accentul principal reprezentat. Deci practic intr-

un oras de tip european care reia multe din traditiile europene

ale orasului ghotic, renascentist, eclectic si asa mai departe

uite ca exista ceva foarte special al oarsului dat de traseul unei

piete centrale si nu neaparat de obiectele care il mobileaza.

9. Considerati ca exista o inflatie, in sensul de proliferare,

a obiectelor urbane? Cit de noua, in sensul de specifica,

abstracta, este limba pe care o vorbesc aceste obiecte "noi"? In

ce masura acordarea, cuplarea, la acest limbaj permite un

sentiment mai mare al ospitalitatii urbane? [obiectele noi nu

sunt doar recuzitele urbane ci si case sau statui, de exemplu,

lucrate intr-un stil nou, „modern”]

Eu cred ca ospitalitatea urbana trebuie legata de traditie si

asta fara doar si poate si in masura in care orasul de acum

reuseste sa-si reflecte spatiul sau urban central, sa zicem,

istoria, traditia, ceea ce defapt cautam in orase, defapt se si

spune ca istoria se face la orase si nu la sate deci cu alte

cuvinte orice oras este facatorul dar si elementul care a

suportat un anumit tip de istorie, da trebuie sa fie reflectata.

Acuma aparitia echipamentelor noi urbane fie ca e vorba de

obiecte de arhitectura fie ca e vorba de o recuzita de-asta care

se aplica strazilor, pietelor, etc, ea este ok in masura in care

este moderata si nu altereaza complet istoria locului respectiv

si in masura in care este promovata incat sa se evite chithul

pentru ca in marea majoritate a operatiunilor de tipul acesta

chithul e cel care domina si care din pacate genereaza semne

de intrebare foarte mari referitor la modernitatea sau la

1. Trebuie gindita

zona care da identitate

orasului in termeni

istorici si „refacuta”

tinind cont de

elementele de

constructie ale

vremurilor respective,

sau gindita o astfel de

omogenitate

(1)trebuie sa

introduc ideea

asta acolo unde

vorbesc despre

Virilio si tehnica-

constructiilor vs.

Constructia-

tehnicilor!!!

Foarte

important!!! Cu

aplicare si la

cazul Eroilor


85

UBB 2009

nivelul implicatiilor de acest tip. Sigur, atenta interventie in

orase sau in asemenea zone poate sa genereze atractivitate,

ospitalitate, caracter istoric, traditie deci interes pentru locul

respectiv, in general nu ne ducem in locuri fara istorie si fara

trecut pt ca ele nu ne spun nimic, nu transmit absolut nimic,

arhitectura ca si spatiu urban e dupa parerea mea unul din

vectorii principali daca nu vectorul principal de imagine a

istoriei care ne intereseaza, in acest timp ne intereseaza din ce

in ce mai putin din punctul asta de vedere.

10. Teza mea [posibil deja exprimata] este ca orasul este

un organism independent, in organicitatea lui, de oamenii din el.

Orasul, eventual, este cel care dicteaza oamenilor ce si cum

trebuie sa faca iar cind acestia fac rau orasul sufera. In relatia sa

cu oamenii orasului arhitectii (urbanistii, filozofii cotidianitatii si

ei) sunt doctorii; ei au cea mai pertinenta viziune asupra bolilor

orasului insa medicina, in virtutea caruia un doctor opereaza si

trateaza, este in cazul orasului puterea institutionala [edilii,

legile, PUG-ul, etc]. Pentru ca avem de aface cu un organism care

nu se dezvolta doar in spatiul unei legi a medicinii, medicina

noastra, adica institutiile, ramine uneori in urma, sau opaca la

elementele noi pe care organismul orasului le integreaza. Asta

inseamna ca medicina si doctorii nu sunt mereu "in faza", nu

rezoneaza, iar asta conduce la disconfortul [nu doar ca

disfunctionalitate al] orasului.

Asadar, nu neaparat judecind dupa viziunea de mai sus, Cum

influenteaza legatura dintre institutii si oras ospitalitatea?

[trebuie sa accentuez ca teza mea propune viziunea unui oras

care se deschide ca gazda, care, spre deosebire de o gazda

privata, este mereu deschis [lucru care-l afecteaza intru citva]

care este parazitat in beneficiul sau nu al sau de catre oameni si

care-l inteleg sau nu. Toate acestea si multe altele fac din

teoreticienii si practicienii urbanitatii primii veniti sa trateze

boala acestui organism de a carui sanatate, din pacate, depinde

insasi sanatatea noastra de oaspeti ai orasului]

Esential, fundamental. Putem spune ca pe perioada, cel putin,

pe care o cunosc eu foarte bine, institutiile dar si oamenii care

au fost in fruntea acestor institutii pt ca eu nu sunt chiar de

acord cu ideea ca oamenii nu au influenta asupra orasului cand

Institutia si oamenii

orasului dau sensul

ospitalitatii

Sustine teza mea

si o folosesc

unde discut

despre oras ca

organism


86

UBB 2009

de fapt ei au o influenta fantastica, definesc orasul propriu-zis,

asta se poate intampla intr-un sens sau altul. Se poate

intampla in sensuri pozitive si asta se intampla in orasele care

ne plac si catre care ne ducem sau pot influenta prin decizii

catastrofale si situatia de azi o spune foarte clar, aparitia artei

monumentale penibile de la Cluj este rolul conducerii

institutionale a orasului si chiar a conducerii institutionale in

sensul ca functionarii au determinat ca Avram Iancu trebuie sa

fie cu 1 metru peste Matei Corvin si nu comisiile de specialitate

care au respins de nenumarate ori proiectul monumentului

respectiv si atunci a fost tot timpul eliminat si adus inloc

functionari din primarie care sa decida. Hotarator, Clujul a

piredut Canalul Morii prin astuparea lor tot de catre institutia

primariei care a luat o decizie catastrofala in acest sens. Exista

si acum riscuri catastrofale pentru Cluj aparitia stadionului nou

al carui amplasament nu mai este afin cu noul concept

referitor la stadion, prin luarea a unei fasii de 10 metrii din parc

pentru noul traseu al tramvaiului, aici este o situatie

catastrofala foarte importanta, institutiile ridica sau distrug

orasul respectiv si in cazul Clujului este evident acest lucru deci

frumusetea orasului Cluj in primul rand se datoreaza si calitativ

si cantitativ arhitecturii eclectice care in a doua jumatatea a

sec XIX s-a bucurat de niste primari extrem de deschisi, de

niste prefecti extrem de deschisi care s-au luptat pt orasul

acesta si au obtinut foarte multe lucruri si din punct de vedere

institutional dar si din punct de vedere edilitar si al obiectelor

de arhitectura si daca am putea sa discutam de cateva

persoane care intr-adevar au avut un rol fundamental aici. Deci

eu cred ca aici institutiile sunt pana in cele din urma au

calitatea oamenilor care o compun dupa parerea mea nu

sistemele sunt de vina ci oamenii care sunt in sistem, asa ca nu

degeaba la noi avem o serie de sisteme si institutii copiate

dupa occident care nu functioneaza deloc pt ca oamenii care-o

compun nu pricep nimic din situatia asta. Asa ca din punctul

asta de vedere... da, institutiile si oamenii care-o compun

determina in mod hotarator imaginea unui oras.

11. Dupa stiinta dumneavoastra... de cind nu sa mai facut

un oras [nou] de la 0? Si tot astfel, care a fost ultimul oras pe

care ati auzit ca populatia lui l-a parasit in totalitate?

Se incadreaza cu

celelalte

raspunsuri. Nu

aduce nimic

Intrebare de

verificare, un

placebo


87

UBB 2009

Nu, nu stiu. Singurul exemplu este Cernobilu care a fost parasit

in cele din urma dar orase construite de la inceput in ultima

vreme nu s-au mai realizat pt ca defapt ideea traditie locului si

istoriei este asa de importanta. Orase noi au aparut probabil in

perioada revolutiilor industriale cand anumite facilitati locale

au generat orase dar acre dupa parerea mea nu au farmecul si

nu au viata lunga pt ca odata cu disparitia functiunii respective

mina, siderurgie, vezi orasul de la noi Calan, orasele din zona

mineritului si asa mai departe incet incet devin pustii pt ca

inafara de dependenta lor de tipul acela de activitate in rest

nimic nu justifica aparitia lor si sa ne fereasca Dumnezeu astazi

de orase contruite de la A la Z pt ca pana la urma toate ar fi

niste Manastururi.

relevant

CONCLUZII LA METODOLOGIE

Intervievatul sustine ca ospitalitatea are legatura cu felul in care gandim si punem in

practica arhitectura urbana, geometria spirituala a spatiului public si ca interventia

institutiilor in raspar cu viziunea critica a arhitectilor si urbanistilor poate deteriora

sentimentul de ospitalitate pe care un oras istoric ti-l da aproape de la sine. Intrarile in

oras si marcarea limitelor orasului nu sunt importante in definirea conceptului de

ospitalitate pentru ca intervievatul considera ca ospitalitatea unui oras tine preponderent

de felul in care arata si este prezentat centrul. Ideea de genius loci este importanta tot din

perspectiva unei viziuni istorice iar chestiunea conurbatiei introdusa fara o intrebare

specifica ma face sa consider ca parerea lui despre dezvoltarea moderna a orasului este

sustinuta de o frecventare a teoriilor moderne ceea ce face ca intreaga lui pozitie sa fie

importanta pentru cercetarea mea si pentru ideea ca arhitectiii si urbanistii sunt cei mai in

masura sa discute competent toate aceste probleme. O serie de idei se regasesc si in

celelalte interviuri iar asta nu poate decat sa-mi intareasca tezele despre orasul ca

organism, despre sensul locuirii ca edificare de constructii, despre spatiile teoxice si

poluare si despre conceptul de loc-spatiu ca palimsest si ca proces.


89

UBB 2009

[Bibliografie]


90

UBB 2009

Agnes Heller, A theory of modernity, Blackwell, 1999

Anthony Elliot & Byron S. Turner (Ed.), Profiles in Contemporary Social Theory, SAGE, 2001

Augustin Ioan, Khora, Paideia, 1999

Ciprian Mihali, Sensus communis, Paralela 45, 2001

Dan-Eugen Raţiu, Moartea artei, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000

Edward W. Soja, Postmodern geographies, Verso, 1989

Francois Choay, Pour une anthropologie de l’espace, Seuil, 2006

Gilles Deleuze, Felix Guattari, Anti-Oedip, Paralela 45, 2008

Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul global, Polirom, 2008

Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală, Polirom, 2007

Hans-Georg Gadamer, Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Polirom, 1999

Hans-Georg Gadamer, Actualitatea frumosului, Polirom, 2000

Hannah Arendt, Condiţia umană, Idea, 2007

Jacques Derrida, Despre ospitalitate, Polirom, 1999

Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, Polirom, 1999

Jacques Derrida, Deconstrucţia politicii, Idea, 2005

John R. Searle, Realitatea ca proiect social, Polirom, 2000

Michel Haar, Cîntul Pămîntului, Apostrof, 1998

Marius Babias, Subiectivitatea-marfă, Idea, 2004

Martin Heidegger, Originea operei de arta, Univers, 1982

Mircea Ţoca, Clujul baroc, Dacia, 1983

Mihaela Ioana Maria Agachi, Clujul modern, UTPres, Cluj, 2004

Paul Zumthor, Babel sau nedesăvîrşirea, Polirom, 1998

Peter Sloterdijk, Reguli pentru parcul uman, Humanitas, 2003

Peter Sloterdijk, Eurotaoism, Idea, 2004

Richard Sennett, Les Tyrannies de L’intimite, Seuil, 1979

Richard Sennett, The uses of disorder, W.W. Norton, 1970

Richard T., LeGates and Frederic Stout (Ed.) The City Reader (3rd Ed.), Routledge, 2003

Secolul XX, Loc-Locuire Poluare, 1999

Sharon Zukin, The cultures of Cities, Blackwell, 1995


91

UBB 2009

Vasile Rus, Pro Scientiarum academia, Ecco, 2005

Tudor Sălăgean, Mihali Melinda, Cluj. Orasul comoara al Transilvaniei, Argonaut, 2007

Walter Benjamin. Jacques Derrida, Despre violenţă, Idea, 2004

o1 (16).pdf

Documents

Transcript of o1 (16).pdf