Lumea Catholica, ianuarie 2007

2 Lumea Catholica, ianuarie 2007

Sumar: Aniversare: scor 5 la 1 .......................................................................... 3

Radu Capan

Un nou Ambasador al României la Sfântul Scaun ............................... 7

Lumea Catholica

Îndepărtarea de Dumnezeu îşi are rădăcina în inimă ...................... 12

Zenit

Biserica din strada Polonă .................................................................. 18

Vincenţiu Cernea, Arhiepiscop Raymund Netzhammer

Din iadul regimului lui Pol Pot la credinţa catolică .......................... 26

Zenit

Sexul şi educaţia: băieţii şi fetele au nevoi diferite ........................... 31

pr. John Flynn

Tot mai multe familii fără tată ............................................................ 35

pr. John Flynn

Lumea Catholica, ianuarie 2007 3

Aniversare: scor 5 la 1 Autor: Radu Capan

Ziua de astăzi, 24 ianuarie 2007, cumulează mai multe aniversări. Pe lângă sărbătoarea naţională, avem şi o sărbătoare conform calendarului liturgic latin: Sfântul Francisc de Sales, patronul jurnaliştilor. În istoria vieţii lui, pe care o puteţi citi pe ProFamilia.ro, se spune:

Văzând că roadele obţinute prin predici erau foarte puţine, a început să publice foi volante pe care el singur le strecura sub uşile caselor sau le afişa pe pereţi; această originală activitate i-a meritat titlul de patron al jurnaliştilor şi al tuturor celor care vor să răspândească adevărul creştin slujindu-se de mijloacele de comunicaţii sociale.

Ideea răspândirii mesajului creştin în general, catolic în special, prin mijloacele de comunicare a fost şi este ideea centrală a activităţii noastre pe internet, începută în 1999, pe vremea când siturile catolice româneşti se numărau pe degetele de la mâini, dacă nu de la o mână. Un alt "fix" al nostru a fost menţinerea unui echilibru între formare şi informare în ceea ce transmitem. Aşa se face că, după experienţa extraordinară a folosirii internetului pentru a informa web-cititorii despre Marele Jubileu al Anului 2000, în anul ce a urmat dorinţa de a face mai substanţială prezenţa catolică pe internet ne-a determinat ca în toamnă, serviciul de ştiri care funcţiona pe bătrânul Greek-Catholic.ro să devină din săptămânal, zilnic. Iar lucrurile au mers atât de bine încât s-a născut natural ideea că ştirile ar merita să aibă un sit al lor. După lungile consultări asupra numelui, s-a decis: se va numi Catholica.ro. Cât despre lansare, era clar: în luna ianuarie a anului următor, în sărbătoarea sfântului care ne aminteşte că predicarea creştină nu trebuie să se oprească la amvon, ci trebuie să se folosească de tot ce înseamnă mijloc de


comunicare. Astfel se lansa, la 24 ianuarie 2002, situl Catholica.ro, rod până în ziua de astăzi al colaborării mai multor Dieceze şi Eparhii catolice.

Din 24 ianuarie 2002 până în 24 ianuarie 2007, adică în cinci ani, situl a avut peste opt sute de mii de vizite, răsfoindu-se virtual peste trei milioane şi jumătate de pagini. La lansare, Catholica.ro a avut în primele săptămâni cam zece vizitatori pe zi: astăzi sunt în medie aproape o mie cinci sute. Dar de la început, Catholica.ro a căutat să meargă cu informaţia direct spre cei interesaţi, difuzându-şi materialele şi prin email. Dacă nu am face-o, cu siguranţă numărul vizitatorilor ar fi mult mai mare. Prin email, în cinci ani am transmis peste 1800 de ediţii de ştiri şi ediţii speciale (fără celelalte mii de emailuri ale altor servicii ale noastre). Cifrele sunt însă, în cele din urmă, seci: mai important este, cred, să ne amintim că prin ştiri am putut, şi noi, şi Dvs, să urmărim Sinoade de la Vatican, Consistorii cu creări de Cardinali, să aflăm despre numiri importante în ţară şi la Vatican, despre situaţia catolicilor din China, din Cuba şi din alte părţi, despre sfinţiri şi hirotoniri pe plaiurile noastre, despre documente magisteriale importante (aproape toate fiind publicate şi transmise în traducere). Ediţiile speciale ne-au permis să călătorim cu Papa Ioan Paul al II-lea, iar mai apoi cu Papa Benedict al XVI-lea, în atâtea vizite apostolice, precum şi să le "auzim" cuvintele la atâtea predici din sărbători mari; de asemenea să citim an de an pastoralele de Paşti şi de Crăciun ale Episcopilor noştri. Şi, cu toată concurenţa făcută de presa seculară, de la Catholica.ro am avut ştirile - care nu căutau senzaţionalismul ci informarea - despre trecerea la Tatăl a precedentului Pontif, iar mai apoi despre alegerea succesorului lui.

Să ne întoarcem la 2002. În ultima lună a acelui an am lansat un nou proiect: CNet.ro (CNet de la Catholica NETwork), dedicat, într-o primă fază, încurajării apariţiei a cât mai multe situri catolice. Scop atins, dacă numărăm zecile de situri pe care le găzduieşte astăzi. Şi pentru că informarea prin Catholica.ro luase un asemenea avânt, în toamna lui 2003 şi-a început existenţa un alt sit, ProFamilia.ro, care a preluat şi diversificat serviciile de natură formativă oferite până atunci de Catholica.ro. Desigur, niciodată între formare şi informare nu am tras o linie categorică de separaţie, însemnând că printre ştiri s-au regăsit şi se vor regăsi mereu şi aspecte formative, după cum printre materialele de pe ProFamilia.ro sunt şi aspecte informative.


Iar dacă ProFamilia.ro încă de la lansare a avut şi o revistă electronică între paginile sitului, numită Familia creştină, Catholica.ro a făcut acest pas abia acum un an. Da, astăzi mai avem o aniversare: pe lângă 5 ani de Catholica sărbătorim 1 an de existenţă a revistei electronice Lumea Catholica. Au fost nouă numere în 2006, iar cele mai citite articole au fost:

• Codul lui Da Vinci: Răspunsuri la câteva întrebări frecvente • Subminează Evanghelia lui Iuda creştinismul? • Editorial: O Europă prea strâmtă? • Animale răsfăţate şi copii murind de foame • Cât de sumbră poate fi înşelăciunea omului: răspunsuri la "Codul

lui Da Vinci" • Din Bihor în Kefalonia: un preot român pentru greci • Are purgatoriul fundamente scripturistice? • Creştinii, islamismul şi viitorul Europei • Este catolicismul o religie periculoasă? • Editorial: Toată lumea crede

Sperăm ca în 2007 să vă aducem din nou multe articole interesante. Permiteţi-mi să vă prezint acum pe scurt acest număr, primul din noul an. Articolul de după editorial este unul deosebit de onorant: un interviu cu noul Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, domnul Marius Lazurca. Mai avem încă un interviu, dar nu acordat direct nouă, ci o traducere: cel care răspunde este Cardinalul Paul Poupard, preşedintele a două Consilii Pontificale din Vatican. Materialul de la mijlocul revistei noastre electronice este dedicat bisericii greco-catolice bucureştene din strada Polonă, revenită nu de mult timp posesorilor de drept, după ce, în 1948, regimul de tristă amintire a trimis în catacombe o Biserică întreagă. Tot despre un regim de tristă amintire este vorba în următorul articol, o mărturie a unei cambodgiene convertite la catolicism. Ultimele două articole sunt alte excelente analize Zenit, prezenţe constante în revista noastră: prima despre efectele educaţiei separate pe sexe, iar al doilea despre fertilizarea in vitro.

Dacă aş pune punct aici, tot ce am scris ar suna mai mult a auto-periere. Voi continua de aceea, dar mai pe scurt, recunoscând că nu toate merg aşa cum am vrea. Una dintre problemele principale ale noastre este veche de când Evanghelia: lucrătorii sunt puţini. Pe de altă parte, proiectele în care


ne-am angajat sunt multe. De-a lungul timpului au existat mai multe proiecte pornite: unele au murit definitiv sau s-au blocat, altele merg şchiopătând. Vă amintiţi poate încercarea noastră de a intra în spaţiul tipăriturilor, prin revista Familia creştină. Deşi la idee s-a renunţat, poate doar temporar, una dintre marile noastre dureri este incapacitatea ca tot acest conţinut electronic (faceţi o reuniune între Catholica.ro şi ProFamilia.ro, între Lumea Catholica şi Familia creştină - nu ar ieşi o revistă tipărită minunată şi variată ca şi conţinut?), la care are acces totuşi un număr mic de cititori, să ajungă măcar parţial şi din când în când la cei fără acces la internet.

Grava cădere de server din 2006 a însemnat îngroparea unor situri precum Ecumenism.ro sau Sala de lectură, ca să menţionez doar câteva. Tentativa de a avea o ediţie de ştiri în italiană a încetat şi ea cândva. Sunt nerealizări pe care ni le asumăm, şi pe care lipsa de timp, oameni, bani probabil le va perpetua. Volumul mare de muncă afectează de asemenea calitatea a ceea ce merge, de bine de rău. Prea adesea, în ediţiile pe care le transmitem scăpăm greşeli. De câte ori nu a apărut Episcopul Virgil Bercea în ştirile noastre ca Eparh de Cluj-Gherla (mulţumim, Preasfinţite, pentru înţelegere)! Iar recent am scris despre o mamă că are 13 copii, dintre care 6 abonaţi (în loc de adoptaţi). Nume greşite, litere mâncate, evenimente importante scăpate. La acest moment de bilanţ ne cerem scuze pentru toate aceste greşeli şi lipsuri.

Întâlnindu-mă la început de an cu una dintre fidelele noastre cititoare, o minunată doamnă, îmi spunea că ne citeşte cu plăcere, dar şi cu o oarecare emoţie şi frică. Am întrebat-o de ce. Mi-a răspuns: "Pentru că tot ce este bun la noi, mai devreme sau mai târziu dispare." Mulţumim tuturor celor care astăzi, în ziua aceasta aniversară atât de importantă pentru noi, ne vor purta în rugăciuni şi vor trece cu vederea greşelile noastre, şi vă asigurăm că atâta timp cât ceea ce facem este util, vom continua... nu vom dispărea...


Un nou Ambasador al României la Sfântul Scaun Autor: Lumea Catholica

Marius Gabriel Lazurca s-a născut la Timişoara la 15 martie 1971. Este căsătorit şi are cinci copii, cel mai tânăr membru al familiei fiind o fetiţă de trei luni şi jumătate. Cu studii, făcute în ţară şi în străinătate, în literatură comparată, istorie-antropologie, limba şi literatura franceză şi limba şi literatura română, având şi doctoratul în istorie-antropologie, din 1997 până în 2006 a fost cadru didactic universitar, predând antropologie religioasă şi literatură comparată.

În luna ianuarie a anului trecut, a fost numit Ambasador al României la Vatican. După ce la 8 septembrie 2006, fostul Ambasador, dl Mihail Dobre, a fost primit împreună cu familia sa de către Papa Benedict al XVI-lea, într-o audienţă de rămas bun, iată că la 20 ianuarie 2007, noul Ambasador şi-a prezentat în faţa Sfântului Părinte scrisorile de acreditare şi şi-a început oficial noua sa misiune. După doar câteva zile, Excelenţa sa a avut amabilitatea să acorde un interviu revistei noastre electronice.

- Domnule Ambasador, foarte recent v-aţi prezentat scrisorile de acreditare Sfântului Părinte, începându-vă astfel în mod oficial misiunea pe lângă Sfântul Scaun. Care sunt principalele însărcinări asociate noii Dvs funcţii? Există particularităţi specifice unui ambasador pe lângă Sfântul Scaun, faţă de ambasadorii pe lângă alte state?

- Însărcinările unui ambasador pe lângă Sfântul Scaun nu diferă în substanţă faţă de acelea ale unui ambasador acreditat pe lângă un alt stat sau subiect de drept internaţional. În cazul meu, este vorba succint despre


punerea în act a politicii externe a României în contextul specific al raporturilor bilaterale cu Sfântul Scaun. După cum presupuneţi, aceste relaţii bilaterale au o configuraţie specială şi individualizează în consecinţă misiunea mea pe lângă Episcopul Romei.

Sfântul Scaun este, înainte de orice, o putere morală. Mijloacele sale de intervenţie pe scena internaţională sunt, într-un anumit sens, cele tradiţional diplomatice: apelul la principii, evocarea justiţiei, supoziţia de egală demnitate a tuturor subiecţilor internaţionali, favorizarea negocierii şi a compromisului just în situaţii de litigiu. În consecinţa acestui profil diplomatic, se poate afirma că Sfântul Scaun este cel mai important comunicator de pe scena internaţională, manifestând cotidian o coerenţă a tezelor şi argumentelor încă inegalabilă. Un observator neutru, dar calificat, va remarca imediat felul în care o poziţie a Sfântului Părinte, de multe ori aluzivă, este preluată în cascadă de organismele specializate ale Curiei, de Conferinţele episcopale naţionale, de instituţiile de presă oficiale sau asociate etc. Guvernele care neglijează, sau subestimează, acest formidabil - şi îndelung exersat - instrument o fac în general pe propriile speze.

Misiunea mea este aceea de a prezenta Sfântului Scaun profilul unei ţări în care valorile imprescriptibile ale demnităţii persoanei umane sunt respectate şi cultivate, atât în textele legislative, cât şi în fapt. Mă bucur să constat că nu îmi lipsesc argumentele unei asemenea poziţii.

- Excelenţă, momentul 1 ianuarie a adus Uniunii Europene două ţări majoritar ortodoxe, într-o Europă dominată de catolicism şi protestantism (vorbim de confesiunea declarată). În discursul adresat Sfântului Părinte, constataţi convergenţa viziunilor României şi Sfântului Scaun vizavi de Uniunea Europeană. Cum credeţi că ar trebui să se facă simţită în contextul european tradiţia ortodoxă în special, creştină în general, a ţării noastre?

- Faptul integrării europene a României configurează decisiv noua politică externă naţională. Începând cu 1 ianuarie 2007, România a dobândit o pondere nouă pe scena internaţională şi răspunderi, pe cale de consecinţă, mai importante. În interiorul Uniunii Europene, ţara noastră va avea o voce proprie, alimentată mereu de grija de a concilia interesul naţional cu priorităţile comunitare. Deşi este subiectul unui foarte alert


proces de reformă şi modernizare, România nu îşi poate totuşi permite luxul de a se "reinventa" ex nihilo. Istoria noastră - spirituală, culturală, politică - aduce în actualitate un patrimoniu de valori care ne îngăduie să adăugăm plus-valoare comunităţii europene. Valorile la care mă refer sunt asociate creştinismului şi configurează profilul ideal al unei Românii ospitaliere, îngăduitoare, paşnice, un loc în care fiecare persoană să se simtă protejată, de la naştere până la moartea naturală, o casă, de asemenea, în care celor mai tineri să li se garanteze dreptul unui climat familial echilibrat şi senin. Dacă România va deveni un avocat european al acestor valori, ne vom găsi în perfectă "simfonie" nu doar cu Sfântul Scaun, ci şi cu alte ţări europene de tradiţie creştină.

- România, în special prin evenimentul din mai 1999, când a devenit prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Pontif Roman, a dovedit că are o vocaţie ecumenică specială şi că poate aduce o contribuţie specifică la cauza unităţii creştinilor. Cum vede Ambasadorul României la Sfântul Scaun misiunea ecumenică actuală a ţării noastre?

- Aş începe printr-o precizare: nu cred că statele moderne au, cum spuneţi, "o misiune ecumenică", sau vreo altă misiune religioasă. Ecumenismul, ca şi dialogul interreligios, e un fenomen propriu comunităţilor religioase, libere şi autonome în raport cu autorităţile publice. Dialogul interconfesional este un subiect multiform şi complex, cu arii diverse de evoluţie în funcţie de comunităţile implicate, temele în joc, contextele de desfăşurare. Naţiunea română este majoritar ortodoxă, însă cuprinde şi o semnificativă comunitate catolică - de ambele rituri, precum şi comunităţi foarte dinamice asociate Reformei. România este, în acest fel, un teren în care raporturile interconfesionale sunt naturale, un teritoriu al exerciţiului ecumenic cotidian. În acest sens, convingerea mea este că de calitatea acestui ecumenism intern depinde în mod esenţial dialogul interconfesional internaţional. Aş mai adăuga menţiunea că, în opinia mea, există două tipuri de miză a ecumenismului. Se poate vorbi, în primul rând, de o miză pragmatică, prin care dialogul dintre confesiuni este chemat să întemeieze şi să consolideze pacea socială. În al doilea rând, există o miză


spirituală a ecumenismului, aceea de a actualiza unitatea celor credincioşi. Ca laic ortodox, înclin să cred că acest din urmă obiectiv se va realiza nu sub specia compromisului negociat, ci sub aceea a miracolului intempestiv. Aş spune chiar: este şi alternativa care ar garanta, deopotrivă, legitimitatea mijloacelor şi autenticitatea rezultatului.

- În discursul Dvs către Sfântul Părinte, vorbeaţi despre faptul că "statul român face astăzi eforturi considerabile pentru a proteja şi pentru a pune în lumină valorile artistice şi culturale născute, de-a lungul secolelor, în sânul diverselor comunităţi religioase". În acest timp, o construcţie ameninţă să umbrească un edificiu catolic atât de important precum Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Sfântul Părinte, în discursul către Dvs, şi-a exprimat din nou neliniştea faţă de această situaţie. Catolicii nu pot să nu se întrebe şi să vă întrebe: ce va face statul român pentru a "proteja şi pune în lumină" Catedrala Sf. Iosif?

- Mi-e teamă că atribuţiile mele actuale nu îmi îngăduie să răspund la această întrebare legitimă. Rolul meu, ştiţi bine, este acela de a fi un mediator prompt şi fidel al dialogului dintre autorităţile române şi Sfântul Scaun. În recenta discuţie privată cu Sfântul Părinte, am avut ocazia şi privilegiul de a-i prezenta, succint, cronologia evenimentelor şi de a evalua posibilităţile legale de a depăşi această problemă. Vă pot mărturisi că am încheiat subiectul într-o notă de încredere egal împărtăşită.

- În discursul de la acreditarea predecesorului Dvs, Papa Ioan Paul al II-lea cerea statului român "restituirea, după un criteriu de dreptate, a patrimoniul eclesiastic confiscat, pentru a permite Bisericii Catolice să dispună de aceste bunuri pentru îndeplinirea misiunii sale". În discursul către Dvs, Papa Benedict îşi exprima speranţa ca "normele ce reglementează libertatea religioasă, care este o libertate fundamentală, să fie pe deplin respectate, în mod special în ceea ce priveşte Biserica Greco-Catolică". Ambele intervenţii arată grija Sfântului Scaun pentru Biserica Greco-Catolică, o Biserica repusă în legalitate dar nu în drepturile ei depline. Ce speranţe sunt ca situaţia Bisericii Greco-Catolice să se îmbunătăţească?

- Mă puneţi, din nou, în situaţia de a-mi declina competenţa legală de a mă pronunţa asupra acestui subiect. Aş formula, totuşi, o opinie strict privată.


Cu titlu personal, cred că există o sumă de premize şi un număr de condiţii care trebuie avute mereu în vedere de cei chemaţi să găsească o rezolvare a acestei probleme. Premiza cea mai importantă la care m-aş referi este aceea că, după anumite evenimente istorice tragice, voinţa reparatorie, oricât de autonomă, nu va reuşi să refacă integral un status quo ante. Acest fapt, pentru mine indubitabil, conduce la exigenţa dialogului şi la obligativitatea negocierii. Pentru ca acestea să fie angajate corect şi desfăşurate optim e nevoie ca toate părţile interesate să fie prezente şi să participe cu drepturi egale la proces. E nevoie, de asemenea, de convenţia unui arbitraj în cazul impasului. Cred că în România toate aceste elemente sunt întrunite şi că s-au obţinut rezultate semnificative, prin dialog sau arbitraj. Aceste rezultate nu ne îngăduie, poate, să întrevedem încheierea disputei, dar ne permit cu siguranţă să ne păstrăm intacte speranţele.

- Vă mulţumim pentru răspunsuri.

- Vă mulţumesc şi eu pentru privilegiul de a mă adresa cititorilor Dumneavoastră.


Îndepărtarea de Dumnezeu îşi are rădăcina în inimă Autor: Zenit Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: Zenit

Cauzele secularizării pot fi găsite în străfundurile inimii omului, afirmă preşedintele Consiliilor Pontifical pentru Cultură, respectiv pentru Dialogul Interreligios. Cardinalul Paul Poupard a declarat aceasta într-un interviu acordat agenţiei Zenit, în timp ce participa la Congresul internaţional desfăşurat între 14 şi 16 decembrie anul trecut, la Budapesta, pe tema "Europa într-o lume a transformării". Vă oferim în continuare traducerea interviului.

- Căderea marilor "religii" civile ale secolului XX şi marile progrese tehnologice au demolat multe dintre valorile pe care era construită temelia spirituală a Occidentului. Credeţi că secularizarea prezentă acum în Europa va sfârşi prin a slăbi ţesătura societăţii?

- Când vorbiţi despre căderea marilor religii ale secolului XX presupun că vă referiţi la conceptul regimurilor totalitare. În primul rând aş dori să fac o mică observaţie. Există marele risc de a folosi o terminologie specifică în mod inadecvat şi de a face neclare concepte esenţiale, de exemplu prin punerea semnului egal între ideologii şi religii. Prin religie se înţelege o relaţie între Dumnezeu şi om. Este o relaţie reală şi existenţială, personală şi inter-subiectivă, conştientă şi liberă, dinamică, necesară şi care desăvârşeşte persoana umană. Ideologiile în schimb, în special cele din secolul XX, sunt negarea acestei relaţii cu Dumnezeu şi, după cum am văzut, nu desăvârşesc omul, ci tind să îl oprime în manieră totală, atât de mult încât sunt numite de fapt totalitare.


Nu cred că valorile temeliei spirituale occidentale au fost demolate de căderea sistemelor totalitare sau de progresul tehnologic. Mai degrabă aş spune că schimbările au produs o înflorire a valorilor. În multe ţări, interdicţiile privind cultul şi libertatea de exprimare au fost abolite; în acelaşi timp s-au deschis noi posibilităţi de creştere personală şi comunitară. Nu trebuie însă să uităm că, după cel de-al doilea război mondială, multe ţări europene au trecut, pentru mai bine de 50 de ani, printr-o îndoctrinare marxist-leninistă ce a marcat profund istoria lor, creând o criză a valorilor cu consecinţe foarte vizibile. Vorbesc despre acele procese care au modificat chiar şi atitudinile comportamentului uman, atât de mult încât a apărut categoria "homo sovieticus".

Acesta nu era un comunist, ci un om al maselor, cu dimensiunea sa individuală anihilată, pasiv şi neîncrezător, temător şi adesea informator, condiţionat de grupul din care trebuia să facă parte, nefiind capabil să stea singur, deşi era, în alte privinţe, despuiat de orice impuls interior şi profund umilit. Este greu de crezut că, după o lungă perioadă de depresie, cineva îşi poate recâştiga şi interioriza cu uşurinţă o nouă viziune despre viaţă. Voi da un exemplu. Între alte lucrări, în amintirea revoltei maghiare din 1956, strivită cu cruzime de regimul sovietic, în Italia a fost publicată o carte intitulată "1956... Pentru ca să rămână un semn". Lucrarea conţine fotografii ale lui Zsolt Bayer, un bărbat curajos care între octombrie şi noiembrie 1956 a mers pe străzile Budapestei şi a făcut fotografii, pentru ca să rămână un semn.

Timp de decenii, peste o sută de role de film au fost ascunse, de frică, într-un pod, aproape condamnate să moară, după cum a murit fotograful. Primele pagini ale acestei cărţi amintesc că după căderea imperiului sovietic, văduva fotografului s-a decis în sfârşit să dea negativele spre publicare, cu o singură condiţie: "ca numele ei şi cel al soţului ei să nu fie menţionate, în caz că 'ei [comuniştii] s-ar mai întoarce'..." Acest exemplu relevă nu doar starea mentală a unei persoane la un moment dat, ci şi realitatea vieţii marcate de teamă pe care au trăit-o mulţi oameni, suferinţele experimentate şi blocajul psihologic dezvoltat în peste 50 de ani de opresiune şi persecuţie. Şi aceasta este una dintre condiţiile care favorizează răspândirea secularizării şi căderea temeliei spirituale europene.


Desigur, nu trebuie să uităm că bogăţia materială datorată progresului tehnologic poate dezorienta şi chiar "orbi" sensibilitatea omului, dar dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi "moartea" regimurilor nu constituie în sine o ameninţare pentru stabilitatea societăţii. Parafrazându-l pe Cardinalul Newman, aş spune că rădăcina înstrăinării omului de Dumnezeu şi, în consecinţă, rădăcina secularizării trebuie căutată în adâncul inimii omului, şi nu în realizările omenirii.

- Continuând cu tema secularizării, mulţi comentatori tind să vadă în relaţia dintre civilizaţia occidentală şi islam o ciocnire între o civilizaţie secularizată şi o lume încă pătrunsă de sacru. Susţineţi această idee?

- Această tendinţă despre care vorbiţi, adică viziunea despre civilizaţia vestică şi islamism într-o relaţie antagonistă, relevă în acelaşi timp o viziune simplistă şi distorsionată. Am fost mereu convins că astfel de afirmaţii sunt adesea simplul rod al unor prejudecăţi şi al unei profunde neînţelegeri culturale, care persistă încă şi se răspândeşte foarte rapid. Pe de o parte există o tendinţă de a accentua aspectele civilizaţiei occidentale care sunt asociate cu secularizarea, şi pe de altă parte islamismul este văzut ca redus la grupări extremiste şi diverse forme de fundamentalism. Ambele tendinţe sunt eronate şi fac rău atât creştinilor - deoarece când mă gândesc la civilizaţia occidentală mă gândesc la rădăcinile şi sufletul ei creştin - cât şi musulmanilor.

Este important să putem privi realităţile zilei de astăzi fără a neglija adevărul evenimentelor. Este adevărat că există semne ale secularizării ce nu pot fi ignorate sau ascunse, şi pe care le considerăm importante pentru o profundă reflecţie teoretică şi pastorală, temă de cercetare de câţiva ani pentru Consiliul Pontifical pentru Cultură. Nu putem însă să uităm că există numeroase semne ale reînfloririi credinţei şi ale angajamentului spiritual personal şi comunitar, în special în rândul tinerilor, dornici să descopere realitatea valorilor, pe Cristos ca model de viaţă şi sursă de inspiraţie. Întâlnirile de amploare de la Zilele Mondiale ale Tineretului, întâlnirile Taize, aderarea tinerilor la Mişcări precum cea a Focolarelor sau Comunitatea Sant'Egidio şi multe altele, sunt mărturiile care resping viziunile fataliste ale celor care sunt actualii "profeţi de rău augur", incapabili să privească la prezent sau la viitor cu o privire pozitivă, încărcată cu speranţă.


Pe de altă parte, nu se poate afirma categoric că toate trăsăturile lumii islamice sunt expresii ale sacrului. Există state musulmane care tind să se distanţeze de această dimensiune, declarându-se state seculare. Iar apoi există state cu legea coranică în care dimensiunea sacră nu este întotdeauna o nevoie personală a tuturor cetăţenilor, ci mai degrabă o implementare legislativă a statului, care impune anumite obiceiuri şi uzanţe, a căror omitere este pedepsită inclusiv cu moartea.

Acestea fiind spuse, mă întorc la problema ciocnirii între civilizaţii. Aşa cum am spus anterior, această viziune asupra relaţiilor reciproce este adesea o proiectare nedreaptă ce nu corespunde faptelor ci creează tensiuni în ambele tabere. Pentru a ilustra această convingere mă voi baza pe propria mea experienţă trăită recent. După cum ştiţi, am avut plăcerea şi privilegiul să îl însoţesc pe Sfântul Părinte în călătoria sa în Turcia. Cei care au urmărit ştirile publicate de presă, înainte de pelerinajul papal, se poate să îşi fi imaginat că a fost o călătorie însoţită de sentimente de teamă, îngrijorare şi suspiciune de ambele părţi. Realitatea de la faţa locului a infirmat vocile alarmiste. Această călătorie a fost plină de o adevărată cordialitate, cu o primire prietenească într-un climat de dialog şi deschidere reciprocă, la care s-au adăugat comentariile foarte pozitive făcute de mass-media turce.

Astfel acest eveniment, pe care unii l-au prezentat din perspectiva unei ciocniri între civilizaţii chiar înainte să aibă loc, a fost, de fapt, un semn profetic de acceptare reciprocă, în aşa măsură încât Sfântul Părinte nu a ezitat să spere că Turcia ar putea deveni o punte de întâlnire şi de dialog între Est şi Vest. Sunt bucuros nu doar pentru că viziunea pesimistă nu a reuşit să domine climatul acestei călătorii, ci în special pentru că Providenţa Divină a depăşit şi corectat predicţiile fataliste ale celor care astăzi doresc să fie profeţi ai politicului şi ai presei.

- Lumea ştiinţei a fost prezentată de asemenea prea adesea ca opunându-se valorilor spirituale. În opinia Dvs, care este starea dialogului dintre creştinism şi progresul ştiinţific? În ce domenii poate ştiinţa să găsească sprijin în valorile creştine?

- Şi la acest capitol există numeroase mituri şi prejudecăţi. În urma Conciliului Vatican II şi a unor faimoase documente ale Bisericii, precum


enciclica "Fides et Ratio" a Papei Ioan Paul al II-lea, nu avem nici o îndoială că lumea ştiinţifică nu este opusă realităţii valorilor spirituale. Dimpotrivă, aceste două realităţi se completează reciproc. Interpretat cum se cuvine, progresul ştiinţific ajută la îmbunătăţirea înţelegerii şi interiorizării valorilor spirituale, aşa după cum valorile spirituale au forţa intrinsecă de a-i sensibiliza pe cei care promovează cercetarea ştiinţifică.

Nu putem enumera toate exemplele care arată cum valorile spirituale sau intuiţiile religioase au influenţat progresul ştiinţific. Vă voi da doar un mic exemplu. Problema originilor lumii, cercetarea astrofizicii şi respectivele modele interpretative, cu predominanta teorie a big-bang-ului, sunt un rezultat al intuiţiei care îşi are rădăcinile în credinţa biblică în actul creator. Grecii nu îşi puneau întrebări despre crearea lumii, convinşi fiind de eternitatea materiei. Cercetarea, aparţinând iniţial disciplinelor speculative, dar mai apoi şi ştiinţelor naturale, are inevitabil o amprentă a intuiţiilor religioase, ceea ce nu înseamnă însă că nu a existat o anumită tensiune între credinţă şi ştiinţă de-a lungul secolelor.

Din fericire, astăzi asistăm la un mai mare dialog între creştinism şi lumea ştiinţei, un dialog care este tot mai profund şi mai productiv, şi care demonstrează cât de mult putem să mai învăţăm unii de la alţii prin promovarea iniţiativelor de dialog. De aproape şase ani, Consiliul Pontifical pentru Cultură, alături de unele Universităţi Pontificale, a iniţiat Căutarea Ştiinţifică, Teologică şi Ontologică, un proiect ştiinţific care, oferind burse, organizând conferinţe internaţionale şi publicând texte de specialitate, promovează dialogul dintre ştiinţele naturale şi reflecţia filozofico-teologică.

Să nu uităm însă că există şi alte iniţiative şi structuri importante. Ajunge să amintim, în acest sens, contribuţia Academiei Pontificale de Ştiinţe, care reuneşte prestigioşi oameni de ştiinţă din lumea întreagă, din diferite culturi şi de diferite religii - mulţi dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel - care desfăşoară o dezbatere academică pe probleme ştiinţifice, dar raportate la valori şi adesea corelate cu probleme legate de credinţă. Creştinismul şi valorile lui, alături de intuiţii religioase profunde, poate deveni o importantă sursă de inspiraţie pentru numeroase discipline ştiinţifice, atâta timp cât oamenii de ştiinţă nu adoptă o poziţie de sfidare şi respingere a tezaurului credinţei creştine.


- În opinia Dvs, cum ar putea o viziune etică solidă să penetreze viaţa publică atât politică cât şi instituţională?

- Răspunsul poate fi legat de problema misterului de nepătruns al inimii omului. Ea este neliniştită, după cum afirma Sfântul Augustin, până când îl găseşte pe Dumnezeu. Şi această stare de nelinişte, dacă nu este călăuzită spre descoperirea lui Dumnezeu-Iubire, creează de asemenea dezordine, discrepanţe între popoare, culturi şi religii, marcate de nedreptăţi şi războaie. În acest sens, viaţa publică reflectă adesea starea inimilor oamenilor: a simplilor cetăţeni şi a conducătorilor. De aceea, Papa Ioan Paul al II-lea le-a atras adesea atenţia politicienilor, păstorilor, profesorilor universitari şi tinerilor cu privire la nevoia de a fi oameni de conştiinţă.

Cuvintele Papei rostite în 1998 rezumă bine ideea despre care vorbesc: "Adevărata reînnoire a omului şi a societăţii se realizează întotdeauna prin reînnoirea conştiinţelor. Numai schimbarea structurilor sociale, economice şi politice - deşi importantă - poate totuşi să se dovedească o ocazie irosită, dacă în spatele ei nu există oameni de conştiinţă. Ei sunt cei care fac ca întregul vieţii sociale să fie format, pe scurt, în conformitate cu regulile acelei legi pe care omul nu şi-a dat-o singur, ci pe care o descoperă 'în străfundul conştiinţei sale, de a cărei voce el trebuie să asculte'." Din acest apel izvorăşte imperativul evanghelizării care nu trebuie să îi excludă pe oamenii din politică, din lumea divertismentului, din mass-media şi din diferite instituţii educaţionale, ci să poată fi capabilă să îi întâlnească.

Congresul pe care l-am organizat aici în Budapesta nu este menit să fie limitat la o dezbatere academică, ci să indice importanţa acestei dimensiuni etice, fără de care continentul nostru riscă să se afunde în noi conflicte şi nedreptăţi. Europa este supusă la diferite procese de transformare, dar acestea nu pot lua locul misiunii noastre de a proclama mesajul lui Cristos care face din om o fiinţă etică. Această vestire evanghelică cere astăzi un nou curaj şi un nou entuziasm, dar este calea care conduce la întâlnire, în viaţa publică şi politică atât a întregului continent, cât şi a fiecărei ţări. Aceasta conduce de asemenea la descoperirea omului de conştiinţă, care este un om al eticii. Fără persoane pregătite să îşi deschidă inimile la o reînnoire interioară, etica riscă să ajungă un element marginal al vieţii, fiind considerată o povară supărătoare şi nu un factor important.


Biserica din strada Polonă Autor: Vincenţiu Cernea, Arhiepiscop Raymund Netzhammer

La cumpăna dintre ani, greco-catolicii bucureşteni au trăit cu toţii momente extraordinare care fac istorie. După 17 ani de dialog şi procese, câştigate în cele din urmă, comunitatea greco-catolică a reintrat în posesia bisericii Sfântul Vasile cel Mare din strada Polonă, biserică ce fusese confiscată de regimul comunist în anul 1948, odată cu intensificarea prigoanei.

Biserica a fost ridicată la 1909 de Raymund Netzhammer, Arhiepiscop latin de Bucureşti, pentru românii greco-catolici stabiliţi în Vechiul Regat. Respectul şi dragostea nemărginită pentru răsăritul creştin au fost hotărâtoare în alegerea arhitectului şi a stilului arhitectonic, a iconostasului, a frescei interioare şi a mobilierului bisericii. Arhiepiscopul a încredinţat această lucrare arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti, cel mai bun specialist în arhitectura moldovenească a epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş - stil ce caracterizează şi biserica Sfântul Vasile - şi autor al Muzeului Ţăranului Român din Bucureşti.

În aceasta biserică au slujit numeroşi preoţi, dintre care amintim pe Vasile Aftenie, Episcop martir, Tit Liviu Chinezu, protopop de Bucureşti iar apoi Episcop martir, sau pe atunci foarte tânărul preot Vasile Mare, primul protopop al Bucureştiului de după 1989.

Într-o atmosfera cordială, la 27 decembrie 2006, biserica a fost predată de către un consilier patriarhal şi fostul paroh ortodox Bisericii Greco-Catolice, reprezentată de pr. Cristian Sabău, Protosincel al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, pr. protopop de Bucureşti Liviu Oţoiu, pr. Ioan Dăneţ, noul paroh, pr. Valer Median, pr Ivan O. Radu de la Ploieşti, în prezenţa şi a altor preoţi şi credincioşi greco-catolici.


În momentul predării-primirii cheilor bisericii, au rostit discursuri Mons. Cristian Sabău, preotul ortodox care a făcut predarea, şi alte persoane prezente la eveniment; s-au cântat colinde şi cu multă emoţie şi bucurie s-au făcut urări noului paroh al acestei biserici, pr. Dăneţ. După preluare, preoţii Ioan Dăneţ şi Valer Median au slujit Sfânta Liturghie în prezenţa a numeroşi credincioşi. Pe 31 decembrie seara s-a făcut vecernie, iar la ora 23.30 a fost oficiat un Te Deum de sfârşit de an şi acatistul Sfântului Vasile cel Mare, slujind pr. protopop Liviu Oţoiu, pr. Ioan Mitrofan de la Blaj, pr. Ioan Dăneţ şi pr. Dan Popescu.

În dimineaţa de Anul Nou, în sărbătoarea Sfântului Vasile, biserica a fost neîncăpătoare pentru credincioşii care au umplut şi cel puţin jumătate din imensa curte. Liturghia a fost pontificată de PS Alexandru Mesian de la Lugoj, alături de care au slujit PS Cornel Damian, Episcop auxiliar romano-catolic de Bucureşti, pr. Cristian Sabău, pr. Ioan Mitrofan, pr. Simion Mesaroş de la Baia Mare şi preoţii din Bucureşti. Nunţiul Apostolic, IPS Jean Claude Perisset, consilierul patriarhal, fostul paroh ortodox şi secretarul de stat pentru culte s-au aflat în asistenţă. PS Alexandru a citit mesajul Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major al Bisericii Greco-Catolice.

Preafericitul Lucian i-a asigurat în mesajul său pe credincioşi: "Vă am în rugăciunea mea şi mulţumesc tuturor acelora care, cu încredere în biruinţa adevărului şi a dreptăţii, - fie episcopi, preoţi sau buni credincioşi - aţi întreprins ceva, v-aţi rugat, aţi insistat sau aţi aşteptat rugându-vă, pentru ca această zi să fie atât de frumoasă. Mă voi bucura dacă tot mai mulţi credincioşi, entuziasmaţi şi tari în credinţă, veţi veni cu iubire să umpleţi sfântul locaş, la celebrarea Dumnezeieştii Liturghii şi a celorlalte oficii liturgice. 'Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: În Casa Domnului vom merge!'" După Sfânta Liturghie a avut loc o agapă frăţească, la care a fost invitată toată lumea.

Vincenţiu Cernea Bucureşti, 18 ianuarie 2007


Cu acordul dl. Dănuţ Doboş, redactorul coordonator al publicaţiei "Pro memoria", reproducem în continuare câteva fragmente din broşura "Cum a luat fiinţă ctitoria mea, Biserica Sf. Vasile", scrisă de Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer, ctitorul acestei biserici. Textul integral a apărut în numărul 3 din 2004 al revistei amintite.

Cum a luat fiinţă ctitoria mea,

Biserica "Sf. Vasile"

Locul de construcţie

De trei ani încoace paşii mă poartă cu predilecţie, în plimbarea mea de după-amiază, din strada Esculap [astăzi, strada C. Stahi] înspre partea de nord-est a Bucureştilor, şi anume înspre strada Polonă. Drumul într-acolo îmi face chiar plăcere, căci el mă duce pe lângă catedrala "Sf. Iosif", traversează calea Victoriei, permanent populată de pietoni şi de trăsuri boiereşti luxoase, ba chiar te lasă să arunci o privire pe bulevardul Colţea, aflat în cea mai modernă zonă a marelui oraş. Câteodată însă, aleg pentru plimbările mele în mod intenţionat o altă direcţie, pentru a nu ajunge în acea zonă; şi totuşi, chiar dacă am avut chef să hoinăresc departe, pe sub copacii umbroşi de pe şoseaua Kisselef, ceva mă îndeamnă ca la întoarcere să o iau pe un drum lung, ocolit, care trece prin strada Polonă. Ceea ce mă atrage cu atâta forţă într-acolo este Biserica Română Unită "Sf. Vasile", aflată într-o grădină îngustă, dar lungă.

În 1905, când am fost numit în postul meu actual, grădina, împreună cu cele două case care se aflau situate pe acest teren, aparţineau de mai bine de doisprezece ani ordinariatului catolic. Ea fusese cumpărată în vremea episcopului Palma, la începutul anului 1892, cu scopul de a se construi pe acel teren un lăcaş al Domnului pentru românii uniţi. Suma respectivă, necesară cumpărării, fusese pusă la dispoziţie de către papă. În calitate de rector al Colegiului "Sf. Atanasie" din Roma cunoscusem ritul oriental, îndrăgindu-i cântările şi ceremoniile, care-ţi pătrund adânc în suflet. În ciuda acestei înclinaţii a mele pentru ritul oriental, şi deşi venisem în România cu hotărârea fermă de a construi cât mai curând posibil o biserică română unită, acel teren îngust din strada Polonă nu mă atrăgea de fel. M-am lăsat chiar influenţat în multe privinţe împotriva acelui teren


aflat nu departe de periferia oraşului, complăcându-mă, ca alţii, în ideea că ea ar trebui să fie construită, pe cât se poate, central, după excelentele planuri făcute de arhitectul italian Magni.

După ce am dobândit o privire de ansamblu mai clară a situaţiei de aici şi am constatat că în capitală locuiau peste 5.000 de români uniţi, mi-a pierit dintr-o dată cheful de a mai clădi zadarnic planuri la a căror îndeplinire te puteai gândi abia peste un deceniu. Acum mă stăpânea doar un singur gând, acela de a construi cât mai repede, cu banii adunaţi de înaintaşul meu, un lăcaş al Domnului pentru uniţii care nu aveau biserică şi de a prelua neîntârziat păstorirea şi organizarea lor. Având în vedere însă că mijloacele financiare pentru achiziţionarea unui nou teren de construcţie lipseau, ne-am văzut nevoiţi să alegem grădina din strada Polonă ca loc pentru construirea bisericii. În acest fel au început desele mele plimbări într-acolo şi în curând aveam să-mi înving şi ultimele îndoieli cu privire la locul respectiv. Ba chiar începu să-mi placă acea formă îngustă şi lunguiaţă a grădinii, căci aceasta dicta oarecum şi mărimea bisericii, limitând-o la nişte dimensiuni care corespundeau chiar şi mijloacelor pe care le aveam la dispoziţie.

Chiar dacă era mică, această biserică trebuia, după părerea mea, să corespundă atât din punct de vedere arhitectonic, cât şi al aranjării interioare şi al mobilierului, cerinţelor generale ale artei şi meşteşugurilor. La începutul anului 1909, în ţară domnea o asemenea atmosferă în viaţa politică şi bisericească, încât puteai să prevezi şi să speri că acest act de construire a primei biserici române unite în România nu urma să dea prilejul de a se vorbi mult despre el şi, ca atare, nu urma să incite spiritele. [...]

[Planurile de construcţie a bisericii, realizate de domnul arhitect N. Ghika-Budeşti] au fost trimise deja în 4 martie la primărie, fiind însoţite de o cerere pentru acordarea avizului de construcţie pe terenul nostru din strada Polonă. Deoarece după trei săptămâni autorităţile orăşeneşti au declarat că în acest caz nu sunt doar ele răspunzătoare, fiind necesară mai întâi aprobarea Ministerului Cultelor, planurile au fost duse la respectivul minister la 26 martie. Aici funcţionarii erau pe punctul de a încerca să ne facă greutăţi. După ce m-am dus însă în 4 aprilie personal la domnul Haret, ministrul cultelor, şi am putut să-i expun situaţia, el s-a arătat


destul de binevoitor, acordând la 22 aprilie aprobarea dorită. [...] După ce arhitectul meu a plasat biserica pe planul de situaţie conform cerinţelor serviciului de construcţii ale oraşului, domnul primar a avut amabilitatea de a da la 15 mai avizul de construcţie definitiv.

Această veste îmbucurătoare mi-a parvenit la Roma, unde mă aflam pentru a face vizita reglementară la mormintele apostolilor, pentru darea de seamă privind starea diecezei şi pentru participarea la festivităţile prilejuite de ridicarea la cinstea altarelor a sfântului Oriol şi a lui Klemens Maria Hofbauer. Ce bucurie le-am făcut unor prelaţi din Roma cu această veste. De construirea bisericii unite răsăritene a părut însă să se intereseze cel mai mult Sfântul Părinte, papa Pius al X-lea.

Perioada construirii

Având în vedere că nu era timp de pierdut, căci biserica trebuia să fie gata încă înainte de venirea iernii, am telegrafiat din Roma, dând dispoziţie să se înceapă neîntârziat lucrările. Odată întors la Bucureşti, a fost semnat la 28 mai contractul de construire cu antreprenorul italian, domnul Cora. La 3 iunie puteam deja să sfinţesc piatra de temelie. Pentru a nu provoca zarvă inutilă, nu am trimis pentru această festivitate nici o invitaţie. Cu excepţia câtorva muncitori, au fost de faţă doar zece persoane. Acestea au şi semnat documentul zidit în piatra de temelie, după ce secretarul meu l-a citit înainte de începerea actului religios. Acest document scris constituie în acelaşi timp certificatul de naştere şi de botez al noului lăcaş sfânt, conţinând şi numele lui.

Am pus această primă biserică română unită din Bucureşti sub protecţia marelui învăţător al Bisericii răsăritene, sfântul Vasile, vestitul episcop de Cezareea în Cappadocia. În calitate de benedictin, mi-a fost recomandată călduros, încă din primul an al vieţii mele în mănăstire, venerarea sfântului Vasile. Sfântul Benedict, patriarhul monahismului occidental, avea un mare respect faţă de marele părinte al Bisericii din Cappadocia, punând la baza propriilor lui reguli monastice aceleaşi principii pe care


sfântul Vasile clădise monahismul răsăritean. Aceste considerente m-au îndemnat să închin noul lăcaş al Domnului patriarhului călugărilor Răsăritului; mai târziu, când s-a trecut la pictarea bisericii, am căutat să exprim aceste gânduri în imaginea ctitorului.

După sfinţirea pietrei de temelie a început să se muncească pe locul de construcţie într-un ritm febril.

Sub mâinile ţiganilor şi ale ţigăncilor, care pregăteau aici mortarul şi făceau munca de salahori, teancurile de cărămizi rânduite de jur împrejur dispăreau treptat, grămadă după grămadă. În curând se puteau vedea deja zidurile înălţându-se la suprafaţa pământului. [...] Biserica urmează să rămână în exterior din cărămidă aparentă. Pentru a scoate în evidenţă efectul dorit, s-au folosit pentru partea exterioară cărămizi care nu numai că sunt într-un anume fel presate, ci au şi o grosime de numai cinci centimetri. Mă duceam într-acolo tot a doua zi, pentru a mă convinge de înaintarea lucrărilor şi mă bucuram atunci când o parte a clădirii era terminată şi începea una nouă. [...]

La 19 decembrie 1909, zi în care orientalii îl sărbătoresc după calendarul lor pe sfântul Nicolae de Mira, puteam să sfinţesc în mod festiv biserica. Cu ocazia acestei sfinţiri, mi-am dat seama de marea importanţă şi de proporţiile evenimentului pe care îl trăiam. Câţi nu erau cei care doriseră să vină această zi şi nu au putut să o trăiască! Şi câţi nu erau cei care contribuiseră prin modestul lor sacrificiu la ducerea la bun sfârşit a acestei lucrări. Pomenirea îndeosebi a acestor suflete nobile în cadrul rugăciunilor din ziua sfinţirii bisericii, era o datorie de mulţumire. Curând după aceea am reuşit să închin binefăcătorilor, ca un modest cadou de Crăciun, o mică broşură care conţine, pe lângă planuri, şi câteva imagini ale Bisericii "Sf. Vasile".

Câteva date istorice privind munca pastorală

Odată cu sfinţirea bisericii şi cu Liturghia care a urmat imediat după aceea, a început pentru uniţi perioada serviciilor divine în propria lor biserică. Timp de aproape un an preacucernicul dr. Ioan Bălan, care mi-a fost pus la dispoziţie cu deosebită amabilitate de către mitropolitul român unit de la Blaj, s-a îngrijit de strângerea şi păstorirea uniţilor. După ce la


început el venea la Bucureşti doar cu ocazia marilor sărbători, de la 1 septembrie 1909 şi-a stabilit aici, lângă turma lui, domiciliul permanent, la data respectivă fiind numit administrator parohial al Bisericii "Sf. Vasile". Nu a fost nevoie decât de câteva săptămâni, pentru ca o mare parte a credincioşilor să înceapă să se adune în jurul bisericii şi al parohului lor, venind la slujbă până în ziua de astăzi în mod regulat, în fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare. Un cor bine şcolit îşi aduce contribuţia substanţială la strălucirea şi frumuseţea acestor slujbe, predicile având şi ele un efect atrăgător, fiind ascultate cu mare atenţie şi cu mult folos de către credincioşi.

Toate experienţele făcute până acum cu Biserica "Sf. Vasile" au dat dreptate acelora care susţineau deja de decenii că strădaniile unui preot angajat în Bucureşti îşi vor arăta abia atunci roadele, când credincioşii vor putea fi păstoriţi în întregime într-o biserică proprie, conform ritului lor oriental. De un secol încoace se făceau strădanii pentru o păstorire înfloritoare a uniţilor din Bucureşti. [...]

Desăvârşirea construcţiei în interior

După ce m-am convins eu însumi în repetate rânduri, cu ocazia unor sărbători, de mulţimea credincioşilor care vin la Biserica "Sf. Vasile", precum şi de profunda lor evlavie, am căutat să fac rost cât mai repede cu putinţă de mobilierul necesar şi să mă îngrijesc de pictarea corespunzătoare a iconostasului, precum şi a pereţilor, a arcadelor şi a bolţilor, încă neatinse de penel. Cu atât mai mult îmi puteam permite să mă gândesc la această decorare, cu cât pe de-o parte la încheierea socotelilor pentru construcţie atât arhitectul cât şi antreprenorul m-au scutit de surprize, iar pe de altă parte rugăminţile mele adresate unor binefăcători în vederea obţinerii de donaţii pentru biserică nu au rămas fără rezultat. Socoteala finală a dus la suma de 51.500 de franci pentru clădirea terminată. Pentru o dotare a interiorului conformă stilului, adică pentru mobilier şi pictură, puteam să folosesc încă 20.000 de franci. [...]

Biserica "Sf. Vasile" poate acum să stea fără sfială şi în ceea ce priveşte aranjamentele interioare, alături de cele 120 de surori ale ei din capitala românească. Odată intrat înăuntru, impresia produsă nu este copleşitoare, ci, mai degrabă deosebit de liniştită şi armonioasă. Fără a fi


tulburată de altceva, privirea ţi se opreşte imediat pe ceea ce are biserica mai important, anume pe spaţiul altarului cu minunatul lui iconostas strălucitor de auriu şi plin de icoane, precum şi pe imaginea Maicii Domnului din absidă. Aceasta din urmă este o imagine de o mare gingăşie şi nobilă graţie. Micul prunc Isus, având în mână însemnele puterii sale, sceptrul şi globul pământesc, tronează în braţele mamei sale, care îşi întinde mâinile protejând pruncul, în acelaşi timp însă le întinde şi spre credincioşi; la dreapta şi la stânga tronului îngenunchează îngeri, ţinând în mâini vase cu tămâie. Şi după ce te-ai încălzit şi desfătat destul privind această operă de artă, îţi ridici ochii mai sus şi arunci o privire înspre boltă, unde strălucesc ca o sclipire cerească Mântuitorul şi îngerii care i se închină. Deosebit de reuşite sunt şi cele patru imagini reprezentând botezul şi hirotonirea sfântului Vasile, apoi o milostenie şi vindecarea fiului împăratului de către acelaşi sfânt. Deasupra portalului apare în toată splendoarea aşa-zisa imagine a ctitorului. Ea a fost concepută de domnul Schiller şi face parte, din punct de vedere al compoziţiei şi desenului, dintre cele mai bune realizări în materie de pictură din Biserica "Sf. Vasile". [...]

Fie ca această mică şi dragă biserică, căreia îi închin cu bucurie strădaniile şi grijile mele, să devină un adevărat centru religios al tuturor românilor uniţi din Bucureşti, care mi-au fost încredinţaţi mie spre a-i păstori.

Arhiepiscop Raymund Netzhammer Bucureşti, 22 noiembrie 1911.


Din iadul regimului lui Pol Pot la credinţa catolică Autor: Zenit Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Ercis.ro

"Întoarcere din iad" este cartea scrisă de cambogiana Claire Ly pentru a denunţa oroarea regimului lui Pol Pot, şi mai ales pentru a relata evenimentele care au condus-o mai întâi să descopere limitele budismului şi apoi să se convertească la iubirea lui Cristos în faţa Euharistiei. Claire Ly s-a născut în Cambogia, a studiat dreptul şi filozofia, şi a devenit mai întâi profesoară de liceu şi apoi înalt funcţionar în Ministerul Educaţiei. În anul 1975, cu doi copii, unul în braţe şi altul în pântece, este deportată într-un lagăr de muncă de către kmerii roşii ai dictatorului Pol Pot.

Şi în felul acesta cunoaşte "iadul": tatăl său şi soţul său sunt ucişi, ea este constrânsă să muncească în condiţii inumane în lagărele de muncă, în orezării, asistă la execuţii sumare, la îndoctrinarea copiilor; malnutriţia împreună cu ideologia seceră victime, kmerii îi urmăresc pe burghezi, pe intelectuali şi pe toţi cei care ştiu să citească şi să scrie. În faţa atâtor dureri şi suferinţe, crezul său budist intră în criză. Pentru a nu înnebuni se încredinţează aşadar "Dumnezeului occidentalilor", pe care îl cunoscuse atunci când, pentru a studia limba franceză, a frecventat o şcoală catolică administrată de surori. Nu îl cunoaşte bine pe acest Dumnezeu, însă Domnul o ajută, îi dă dovezi, salvează viaţa fiului său şi pe cea a fratelui său.

În anul 1979, la căderea regimului lui Pol Pot, Claire Ly ia drumul fugarilor spre Thailanda şi de aici, în anul 1980, emigrează în Franţa unde


trăieşte şi lucrează şi astăzi. În Franţa începe să îi frecventeze pe catolici, citeşte şi studiază scrierile Papei Ioan Paul al II-lea, până când într-o zi intră într-o biserică. Acolo asistă la o celebrare euharistică, se emoţionează şi se converteşte. A scris în cartea sa: "Nu am ales creştinismul pentru a găsi o etică sau o morală, ci pentru a găsi chipul lui Isus Cristos, a cărui chemare şi a cărui simplitate au atins inima mea".

Actualmente, Claire Ly este profesoară la Institutul de Ştiinţe şi Teologie a Religiilor din Marsilia. În Franţa a publicat Revenue de l'enfer, Quatre ans dans les camps khmers rouges (Ed. de l'Atelier, 2000) şi Retour au Cambodge, Chemin de liberté d'une survivant des Khmers rouges (Ed. de l'Atelier, 2007). Pentru a aprofunda sensul acestei istorii extraordinare, ZENIT a intervievat-o pe Claire Ly.

* * *

- Cum aţi reuşit să supravieţuiţi nebuniei ucigaşe a kmerilor roşii?

- Ideologia kmerilor roşii era construirea unei Cambogii kmere în întregime, liberă de orice influenţă externă. Pentru a realiza această ideologie utopică, ei au început cu eliminarea tuturor celor care puteau să opună o rezistenţă: în felul acesta, primii luaţi în vizor au fost intelectualii. Toate oraşele au fost golite de populaţia lor. Angkar (guvernul kmerilor roşii) considera populaţia oraşului ca o "populaţie nouă" contaminată de civilizaţia occidentală. Aceşti oameni trebuiau să fie "purificaţi" prin intermediul transferului şi al muncilor forţate în orezării, cu scopul de a deveni adevăraţi kmeri. Pentru a supravieţui acestui angrenaj al violenţei, eu trebuia să ascund adevărata mea identitate: înainte de venirea lor, predam filozofia în capitală şi aveam funcţia de director tehnic al Institutului de Traducere a Manualelor Şcolare din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale din Cambogia. În felul acesta făceam parte din acest "popor necurat". Singurul mijloc pentru a supravieţui era ascultarea faţă de Angkar. Orice tentativă de rezistenţă era eliminată cu sălbăticie. Eu ascultam, lucram, făceam tot ceea ce kmerii roşii îmi cereau să fac: construirea de diguri, de canale de irigaţie, munca în orezării. Totul într-un climat de teroare şi de mizerie. Dar cum să asculţi de nişte dictatori fără să te pierzi pe tine însuţi?


- Care sunt evenimentele care au readus în discuţie credinţa dumneavoastră budistă?

- În faţa unei asemenea violenţe care zdrobeşte umanitatea ce există în fiecare dintre noi, m-am îndreptat într-un prim moment spre învăţătura lui Budha, care subliniază instabilitatea oricărei realităţi. Am constatat că viaţa mea era supusă acestei legi. În câteva ore toată viaţa mea s-a schimbat în mod radical: i-am pierdut pe toţi cei pe care i-am iubit. Tot ce consideram ca fapt câştigat, ca identitate socială şi personală a dispărut! Sentimente de revoltă şi de ură au invadat toată fiinţa mea.

Mi-a fost imposibil să îmi menţin seninătatea în acest vârtej de violenţă. Atunci m-am văzut pe mine însămi ca o budistă rea, incapabilă să urmeze învăţătura lui Budha. De fapt am căzut în sentimentele negative conform budismului: furia şi ura. Am devenit o realitate în faţa legii karmei, această lege a actului şi a consecinţelor sale care justifică prezentul prin actele trecutului. Eu nu mai vroiam să port responsabilitatea, oricât era de mică, pentru nenorocirea mea. Nici soţul meu, nici tatăl meu nu meritaseră să fie împuşcaţi. Violenţa kmerilor roşii rămâne absurdă, fără nici o explicaţie. Şi noi toţi suntem victime nevinovate.

- În ce mod aţi ajuns să dialogaţi cu "Dumnezeul occidentalilor" şi să îi acordaţi încredere?

- Pentru a nu cădea în nebunie, am construit, conform tradiţiei mele budiste, un obiect mintal asupra căruia am aruncat toate sentimentele mele negative. În revolta mea şi în furia mea, am dorit ca acest obiect mintal să fie o "confruntare". I-am dat deci numele de "Dumnezeul occidentalilor" şi mi-am petrecut timpul insultându-l, fără să mă preocup deloc de existenţa sa.

În lagărul kmerilor roşii, Dumnezeul occidentalilor era la înălţimea urii şi a furiei mele. În timpul primilor doi ani, El nu era decât un ţap ispăşitor. Îl luam ca martor al furiei mele de a trăi. Kmerii roşii au planificat moartea mea,


moartea tuturor intelectualilor, şi răspunsul meu era acela de a supravieţui... Acest Dumnezeu martor a devenit în decursul timpului unicul meu interlocutor. Mi-am dat seama că această forţă, care mi-a permis să rămân în picioare, nu venea de la mine, ci de la un Altul. Şi totuşi nu reuşeam să percep şi să înţeleg complet această alteritate.

- În cartea dumneavoastră afirmaţi că v-aţi convertit asistând la celebrarea Euharistiei. Ne puteţi explica de ce?

- Nu este uşor să vă explic această certitudine spirituală care m-a condus să cer botezul. Pot spune doar că această certitudine, trăită în momentul unei celebrări euharistice, este punctul de sosire al unui drum lung. După ce am trăit, în timpul celor patru ani din lagărul lui Pol Pot, cu senzaţia că sunt însoţită de Dumnezeul occidentalilor, am întâlnit pe drumul meu Evanghelia. Enciclica "Dives in misericordia" a Papei Ioan Paul al II-lea mi-a transmis dorinţa de a citi Evanghelia. Astăzi vorbesc despre această lectură ca despre "o întâlnire inaugurală", conform expresiei lui Xavier Thévenot. O întâlnire care mi-a deschis un itinerar nou, făcându-mă să cunosc un învăţător nou: pe Isus din Nazaret. În acea etapă a itinerarului meu, simţeam multă admiraţie faţă de acest om, dar ignoram complet divinitatea sa. Educaţia mea budistă mi-a permis să percep umanitatea lui Cristos mai uşor decât divinitatea Sa.

Evanghelia a însoţit reflecţiile mele timp de un an întreg. Numai după un an de frecventare a vieţii şi a cuvântului lui Isus, prin intermediul relatărilor şi parabolelor evanghelice, am avut curiozitatea de a asista la Liturghie. În timpul acestei celebrări euharistice, am înţeles că gloria lui Dumnezeu nu diminuează în nici un fel măreţia omului. Am intuit că Dumnezeu, atât de mare, Dumnezeu imens, nu se impune libertăţii mele. Dimpotrivă, acest Dumnezeu are nevoie de consimţământul meu pentru a fi pe deplin Dumnezeu. Consider magnific acest paralelism între propria mea libertate şi puterea lui Dumnezeu.

Budistă de origine, am fost modelată de o educaţie care subliniază toată măreţia omului, deoarece numai el se poate elibera de ciclul morţilor şi al viilor pentru a ajunge la eliberarea finală din Nirvana. Tradiţia budistă îl pune pe om deasupra oricărei divinităţi. În mod paradoxal, convingerea mea privind această măreţie a omului m-a făcut să refuz legea karma,


legea răsplătirii faptelor. Aproape pot spune că însăşi esenţa budismului m-a condus spre un alt itinerar.

Acest itinerar nou începe de la întâlnirea cu "Dumnezeul occidentalilor". Acest Dumnezeu care se revelează atât de aproape de mine în revoltă şi în ură. Este Dumnezeu care devine "cobeligerant" în lupta unei femei pentru supravieţuire, în faţa unui rău absolut. Prima etapă. A doua etapă este întâlnirea cu Evanghelia. Această întâlnire mi-a dat cuvintele pentru a vorbi despre prima etapă: Dumnezeul occidentalilor ia puţin câte puţin chipul Tatălui lui Isus din Nazaret.

Cred cu sinceritate că această apropiere personală de Evanghelie mi-a permis să experimentez în mod spiritual a treia întâlnire: cea cu Cristos euharisticul. În cursul acestei Liturghii, o dorinţă nebună a pus stăpânire pe mine: dorinţa de a deveni ucenică şi nu doar simplă auditoare a lui Isus Cristos... Această dorinţă, atât de puţin raţională în ochii tradiţiei mele de origine, budismul, m-a condus la a face pasul cererii botezului.

Au trecut 23 de ani de când am părăsit Înţelepciunea lui Budha pentru a trăi nebunia Iubirii lui Isus Cristos. Mereu am impresia că drumul meu este o aventură reînnoită de un dialog fără sfârşit între budista care eram şi creştina catolică ce am devenit... Mulţumesc Duhului Domnului care îmi permite să trăiesc această ospitalitate faţă de budistă într-o primire reciprocă, premisă fără îndoială a Împărăţiei.


Sexul şi educaţia: băieţii şi fetele au nevoi diferite Autor: pr. John Flynn Traducător: Radu Capan Sursa: Zenit

Susţinătorii separării după sex a procesului educaţional au primit sprijin în plus în raportul publicat în decembrie anul trecut de Ofsted, inspectoratul guvernamental britanic pentru copii şi şcolari. Documentul, intitulat "Viziunea despre 2020", caută să vadă cum ar putea arăta sistemul individualizat de predare şi învăţare în al douăzecilea an al acestui mileniu, susţinând printre altele că băieţii ar trebui să studieze separat de fete, pentru a nu mai rămâne pe mai departe în urma acestora, dezvăluia publicaţia londoneză Telegraph la 4 ianuarie a.c.

Raportul Ofsted conţine o secţiune despre influenţa sexului în educaţie. Diferenţe între performanţele educaţionale la băieţi şi la fete au fost observate în numeroase ţări. Un studiu publicat în anul 2000 de Programul de Evaluare Şcolară Internaţională arăta că fetele se descurcă semnificativ mai bine la testele de citire, în toate ţările cuprinse de test, mai puţin una. La matematică s-au înregistrat de asemenea diferenţe, dar mai mici, de această dată în favoarea băieţilor. Motivele acestor diferenţe sunt complexe, observă raportul. Cercetările arată că încă de la vârste foarte mici băieţii pun o mai mare valoare pe a se considera mai buni la matematică şi ştiinţe, iar fetele la citire şi arte. Diferenţele pot fi însă contrabalansate prin metode de predare gândite special pentru a-i ajuta pe băieţi să îşi depăşească dificultăţile.

De exemplu Liceul Moulsham, din Chelmsford, în sud-estul Marii Britanii, i-a separat pe băieţi şi fete pe timpul câtorva ani de şcoală încă din anii 1970. Iar rezultatele au fost de succes pentru ambele sexe, informează


Telegraph într-un alt articol din 4 ianuarie, din seria de articole dedicate şcolilor separate pe sexe. "Este suficient să te uiţi la un băiat de 11 ani şi să vezi că este radical diferit faţă de o fată de aceeaşi vârstă şi merită să fie tratat ca atare", comenta prof. Chris Nicholls de la acest liceu pentru Telegraph. La Moulsham, elevii sunt împărţiţi după sex la vârsta de 11 ani; când ating vârsta de 14 ani, unele lecţii le urmează împreună, dar matematica, limba engleză şi ştiinţele rămân ore urmate doar cu cei de acelaşi sex.

Dezvoltarea talentelor

Liceul pentru Fete Chelmsford County este o şcoală cu succes constant la capitolul educaţie împărţită pe sexe, informa Telegraph într-un articol din 11 ianuarie. Şcoala pentru fete cu vârstele între 11 şi 18 ani, aflată în districtul Essex, a depăşit ca performanţe toate celelalte şcoli din Anglia, după cum o arată statisticile publicate vara trecută. Glynis Howland, directoarea şcolii, a declarat publicaţiei că educaţia numai pentru fete a fost vitală pentru a le oferi acestora cele mai bune condiţii de dezvoltare. Afirmaţiile ei au fost susţinute de un raport anterior care arăta că fetele care au frecventat şcoli pentru fete câştigă mai bine când ajung să lucreze decât cele care au frecventat şcoli mixte, chiar şi dacă la examene nu au avut note mult mai bune decât celelalte, scria Times la 22 septembrie anul trecut.

Cercetătorii de la Centrul pentru Studii Longitudinale al Institutului pentru Educaţie au studiat 13.000 de persoane născute în 1958. Ei au descoperit că la vârsta de 16 ani, fetele educate în şcoli de fete studiau mai degrabă subiecte care le plăceau şi la care erau bune, mai degrabă decât să lase ca stereotipurile de natură sexuală să le influenţeze alegerea subiectelor de studiu. Acest tipar a continuat şi la universitate şi în câmpul muncii, permiţându-le astfel tinerelor care au urmat şcoli de fete să ajungă în domenii de muncă dominate în general de bărbaţi, şi în care astfel salariile tind să fie mai mari. "Şcolile separate pe sexe par să încurajeze mai mult elevii să îşi urmeze drumul academic după talentele lor, mai degrabă decât după sexul lor, pe când în şcolile mixte alegerile se fac mult mai mult în baza unor stereotipuri legate de sex", afirmă Alice Sullivan, co-autoarea raportului.


Reguli noi în SUA

Rezultatele pozitive ale educaţiei separate pe sexe au stimulat schimbarea legilor federale din SUA privind învăţământul, la sfârşitul anului trecut. Departamentul pentru Educaţie a dat noi reglementări, intrate în vigoare la 24 noiembrie, dând şcolilor mai multă libertate pentru a-i separa pe băieţi şi pe fete în clase, informa Associated Press la 24 octombrie. "Unii elevi pot învăţa mai bine în medii în care au doar colegi de acelaşi sex", afirma secretara pentru educaţie Margaret Spellings. "Aceste reglementări finale permit comunităţilor să înfiinţeze şcoli şi clase pe sexe ca un alt mijloc de a răspunde la nevoile elevilor." Anterior, în baza reglementărilor în vigoare din 1975, separarea pe sexe era permisă doar în anumite cazuri, cum ar fi acela al cursurilor de educaţie sexuală sau al orelor de sport. Acum şcolile pot să ofere clase separate pentru băieţi şi fete dacă consideră că această separare este benefică pentru procesul educaţional. Înscrierea în clase de băieţi sau de fete va fi voluntară.

Schimbările vor uşura de asemenea procesul de înfiinţare de şcoli separate de fete sau de băieţi, atâta timp cât autorităţile locale pot să demonstreze că vor oferi şcoli mixte cu beneficii "substanţial egale" pentru sexul exclus. După schimbările legislative, mai multe relatări din presă au evidenţiat sprijinul tot mai mare interes pentru a li se acorda părinţilor opţiunea educaţiei separate pentru băieţi şi fete. Campbell Hall, o şcoală privată mixtă, a început acum opt ani să separe băieţii şi fetele la orele de matematică din clasele a VII-a şi a VIII-a, iar lucrurile au mers atât de bine încât acum procedează similar la orele de ştiinţe, informa Los Angeles Times la 20 noiembrie anul trecut. Articolul observa că cercetările au sugerat timp îndelungat faptul că fetele din învăţământul mixt cedează în faţa băieţilor şi primesc mai puţină atenţie din partea profesorilor. Rezultatele de la Campbell Hall sunt pozitive. După separarea pe sexe la matematică, fetele urmează cursuri mai avansate de matematică în liceu şi participă mai activ la ore.

Pe Coasta de Est, Smith Leadership Academy din Dorchester, Massachusetts, o şcoală specială pentru aproximativ 200 de elevi de clasele VI-VIII este singura şcoală publică din acest stat care ţine cursurile separat pentru băieţi şi fete, informa Boston Globe la 27 noiembrie anul trecut. Şcoala Elementară Woodward Avenue din DeLand, Florida, este o


altă poveste de succes în ceea ce priveşte educaţia separată pe sexe, conform unui editorial din Chicago Tribune apărut la 18 noiembrie. În faţa rezultatelor slabe la teste ale băieţilor, şcoala a dat părinţilor ocazia acum trei ani să aleagă să îi înscrie pe cei mici în clase separate pe sexe. Rezultatele testelor după primul an experimental au arătat îmbunătăţiri semnificative pentru copiii din aceste clase, nota Chicago Tribune. Susţinând recentele schimbări legislative la nivel federal, editorialul nota: "Factorul cheie este posibilitatea alegerii". Nu toţi copiii sunt la fel, dar oferindu-se opţiunea educaţiei separate pe sexe, părinţii pot alege metoda care se potriveşte cel mai bine pentru copiii lor.

Un alt experiment de educaţie separată pe sexe, de data aceasta în Canada, a avut tot rezultate pozitive. Şcoala Elementară Glenmerry a constatat îmbunătăţirea rezultatelor la teste după separarea pe sexe, informa Vancouver Sun la 16 noiembrie. După ce au fost separaţi băieţii de fete, cei din clasa a şaptea au obţinut rezultate mai mari decât au fost obţinute vreodată în această instituţie de învăţământ, mai mari chiar decât media din regiune şi provincie. În plus rezultatele s-au îmbunătăţit şi băieţi şi pentru fete. Lorraine Garnett Ward, într-un articol publicat la 30 octombrie în Boston Globe, explica ce trebuie să facem pentru a asigura că atât băieţii cât şi fetele se vor dezvolta după deplinul lor potenţialul moral şi intelectual. Profesoară de engleză actualmente pensionară, ea afirma că şcolile şi clasele pe sexe permit tinerilor să se elibereze de povara diferenţelor de învăţare dintre sexe, având în schimb ocazia să îşi dezvolte integral potenţialul. Un argument care primeşte tot mai multă forţă.


Tot mai multe familii fără tată Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit

Crăciunul este o perioadă petrecută de obicei în familie, dar un număr tot mai mare de copii nici măcar nu îşi cunosc proprii părinţi. Unele ţări prevăd anonimatul pentru donatorii de spermă destinată fecundării in vitro (FIV), împiedicând astfel copiii care se nasc să cunoască identitatea propriului tată.

Un exemplu elocvent al suferinţei care derivă din acest fapt este dat de cazul Katrinei Clark. Washington Post din 17 decembrie 2007 relatează povestea acestei studente de la Universitatea din Gallaudet care la vârsta de 18 ani nu putuse încă să cunoască jumătate din propriile origini.

Clark a fost concepută datorită spermei unui donator anonim atunci când mamei, la vârsta de 32 de ani, i s-a făcut teamă că va nu putea întemeia o familie în alt mod. După cum a explicat studenta, dezbaterea asupra FIV se concentrează doar asupra adulţilor, trezind simpatia faţă de cei care doresc şi încearcă să aibă copii. Cu toate acestea, mulţi dintre copiii născuţi prin FIV suferă de probleme emoţionale.

"Este o atitudine ipocrită cea a părinţilor şi a medicilor care cred că rădăcinile biologice nu vor fi importante pentru "produsele" serviciilor băncilor de spermă, când tocmai dorinţa unui raport biologic este cea care aduce clienţii la astfel de bănci", a afirmat ea. Căutările lui Clark au dus la descoperirea propriului tată biologic, dar mulţi alţi copii născuţi prin FIV nu sunt atât de norocoşi.


Problematici ulterioare derivate din anonimatul donatorilor au fost examinate într-un articol publicat în cotidianul australian Daily Telegraph din 27 septembrie. Descriind situaţia din Statele Unite, articolul povesteşte despre Justin Senk, din Colorado, care la vârsta de 15 ani a descoperit că a fost conceput cu spermă donată.

Căutările succesive făcute de Senk l-au dus la tulburătoarea descoperire că avea patru fraţi şi surori care locuiau pe o rază de 25 km. Cu sperma tatălui, a cărui identitate rămâne încă necunoscută, au fost concepuţi cinci copii, născuţi din trei mame supuse fecundării in vitro în aceeaşi clinică. Un alt caz s-a verificat în Virginia, unde 11 femei au avut copii concepuţi cu sperma aceluiaşi donator.

Întorcându-ne în Australia, Daily Telegraph calculează că doar circa 30% dintre copiii concepuţi cu spermă donată cunosc identitatea propriului tată. În 11 august, Associated Press a relatat despre un sit web, Donor Sibling Registry, care a fost deschis în Statele Unite cu scopul de a-i ajuta pe copiii donatorilor anonimi să îşi identifice proprii părinţi.

Riscul pentru sănătate

Situl web a ajutat-o, de exemplu, pe Michelle Jorgenson să descopere că sperma utilizată de ea, pe lângă că a dat viaţă fiicei sale Cheyenne, a produs alţi şase copii, dintre care doi sunt afectaţi de autism, în timp ce alţii doi dau semne de deficienţe senzoriale. Situl a fost realizat de Wendy Kramer în scopul de a-l ajuta pe fiul său Ryan, conceput cu spermă donată, să îşi găsească proprii fraţi.

Potrivit Associated Press, situl a devenit un punct de referinţă şi pentru cei care caută informaţii despre grave patologii medicale. "Unele persoane caută pe situl nostru proprii fraţi pentru că copiii lor au probleme de sănătate, şi nici măcar în cazuri de urgenţă băncile de spermă nu facilitează vreun contact, ceea ce este destul de frustrant", a afirmat Kramer.

Cu câteva luni înainte, New York Times a făcut referire la un alt caz, al unui donator de spermă care a transmis grave boli genetice la cinci copii aparţinând la patru cupluri diferite. Articolul, publicat în 19 mai, observă


că nu este posibil să se cunoască numărul exact de copii născuţi din sperma acelui bărbat. Aceşti copii, toţi din Michigan, sunt lipsiţi de neutrofile, un tip de globule albe. Aceasta înseamnă că sunt foarte vulnerabili la infecţii şi la riscul de leucemie. Există o probabilitate de 50% ca aceşti copii să transmită la rândul lor defectul genetic la proprii urmaşi.

Taţii nu sunt importanţi?

A nu cunoaşte identitatea propriului tată biologic generează deja în sine probleme semnificative. Cea mai mare parte a copiilor care caută identitatea propriului tată cresc oricum într-o familie în care este prezentă o figură paternă, chiar dacă nu cea biologică. Totuşi, creşte presiunea directă pentru a se permite recurgerea la fecundarea in vitro chiar şi femeilor singure.

Un raport recent din Marea Britanie recomandă o ulterioară deschidere legislativă în acest sens. După ce a desfăşurat o investigaţie pe această temă, o comisie numită de guvern a emis unele recomandări referitoare la normativa care reglementează clinicile pentru reproducere, după cum a raportat BBC în 14 decembrie. Parlamentul va trebui acum să discute propunerile. Una dintre recomandări prevede exonerarea clinicilor de obligaţia de a cere prezenţa tatălui pentru luarea deciziei de supunere la fecundarea in vitro. Dacă această recomandare ar fi adoptată, centrele de fertilitate nu vor mai putea refuza acest tip de tratament cuplurilor de lesbiene şi femeilor singure.

O altă recomandare este de a li se recunoaşte din punct de vedere legal statutul de "părinţi" ambilor parteneri din cuplurile homosexuale. Josephine Quintavalle, în Comentariu asupra eticii reproducerii, a criticat eventualitatea eliminării exigenţei prezenţei tatălui. "Este o eventualitate îngrijorătoare cu privire la rolul bărbatului", a declarat pentru BBC. "Putem doar spera ca Parlamentul să respingă cu înţelepciune absurda propunere de a neglija exigenţa ca un fiu să aibă un tată".

În orice caz, cu toate că clinicile ar fi obligate să evalueze dacă un tratament de FIV poate fi efectuat în absenţa tatălui, o interdicţie propriu-zisă pentru femeile singure nu există. În ultimii ani, numărul femeilor


singure care au conceput datorită FIV a crescut simţitor, potrivit cotidianului Telegraph din Londra, din 8 octombrie. În 2005, 156 de femei lesbiene au fost supuse la FIV, comparativ cu cele doar 36 de cazuri din 2000. Numărul total de femei singure care au recurs la tehnicile de fecundare in vitro a crescut de la 215 la 536 în acelaşi interval de timp.

În 10 iulie, un articol din cotidianul Scotsman s-a oprit asupra problemei necesităţii copiilor născuţi prin FIV de a avea un tată, scoţând în evidenţă unele reflecţii critice. "A permite femeilor singure şi cuplurilor de lesbiene să se supună la fecundarea in vitro înseamnă a permite în mod deliberat să se dea naştere la copii privaţi de tatăl de care au nevoie şi, în cazurile cuplurilor de lesbiene, să fie expuşi la riscul de a fi limitaţi la o stare de permanentă privare de paternitate", observă Norman Wells, directorul organizaţiei Family Education.

Nici o limită

Alte preocupări privesc o declaraţie apărută în Marea Britanie, potrivit căreia femeile cu vârsta peste 50 şi 60 ani nu ar trebui să fie excluse de tratamentele cu FIV din cauza vârstei lor. Propunerea a fost făcută de Lord Richard Harries în cadrul unui interviu publicat în 14 octombrie în cotidianul londonez Times. Harries, Episcop anglican emerit de Oxford, este acum preşedinte provizoriu al Autorităţii pentru Embriologie şi Fertilizare Umană.

În prezent Serviciul sanitar naţional britanic nu finanţează tratamente de fecundare in vitro pentru femeile care au depăşit vârsta de 40 de ani. Cu toate acestea, potrivit lui Harries, vârsta înaintată nu este un motiv suficient pentru a justifica excluderea unor pacienţi. Cu câteva luni în urmă, medicul italian Severino Antinori a ajutat o femeie de 62 de ani să aibă un fiu, conform ediţiei din 8 iulie a cotidianului Times. Patricia Rashbrook a doborât orice record şi a devenit cea mai în vârstă mamă din Anglia.

Mai mult de 20 de copii pe an se nasc din femei cu vârsta peste 50 de ani, potrivit cotidianului Guardian din 8 mai. În total, în anul 2002, 96 de femei de peste 50 de ani au fost supuse la FIV în clinicile de fertilitate în Marea


Britanie. 25% dintre acestea au rămas însărcinate datorită tehnicilor de fecundare in vitro.

Acest mod de a concepe fiinţe umane nu este etic. "Tehnicile care provoacă o disociere a părinţilor... sunt grav neoneste", afirmă Catehismul Bisericii Catolice la n. 2376. "Aceste tehnici... lezează dreptul copilului de a se naşte dintr-un tată şi dintr-o mamă pe care să-i cunoască şi care să fie legaţi între ei prin căsătorie". Un copil este un dar, se explică la nr. 2378, şi "nu poate fi considerat ca un obiect de proprietate, situaţie la care ar duce recunoaşterea unui pretins 'drept la copil'". Precepte tot mai ignorate, cu grele consecinţe pentru un număr tot mai mare de copii.

Lumea Catholica, ianuarie 2007

Documents

Transcript of Lumea Catholica, ianuarie 2007