Liberalism vs Protectionism

CAPITOLUL I: MODELE DE LIBERALISM

Care este motivul pentru care există comerţul? Producătorii naţionali câştigă enorm

de pe urma comerţului. Pot obţine materie primă, sau bunuri semi-manufacturate, la

preţuri mai mici. Exportul poate aduca un profit foarte mare, şi o producţie mai mare,

care ar putea scade costurile. Importul şi exportul pot creşte cererea internă, precum

şi gradul de competitivitate intern. Comerţul permite firmelor să scape de limitările

propriei lor ţări, reducând costurile, îmbunătăţind calitatea, şi crescând vânzările şi

profitul. În ultimii ani, avantajele au devenit mai vizibile, iar metodele de transport şi

distribuţie s-au îmbunătăţit. Din aceste motive, comerţul s-a extins rapid. În acest

capitol sunt prezentate elementele definitorii ale teoriilor comeţului, în încercarea de a

explica motivul pentru care ţările se implică în comerţ.

1.1 Mercantilismul

Principalul curent economic prezent în Europa secolelor XVI-XVIII se numeşte

mercantilism. Mercantilismul spunea că o ţară devenea din ce în ce mai bogată şi

puternică cu cât aduna mai mult aur şi argint. Exporturile erau văzute ca un lucru

bun, fiindcă aduceau aur şi argint în ţară, stimulând industria. Pe de altă parte,

importurile erau rele, deoarece scădeau cererea internă şi duceau la îndepărtarea

aurului şi argintului de ţară. Mercantiliştii vroiau ca ţările să exporte mai mult decât

importau. Astfel, s-a decis ca exporturile să fie ajutate de stat, prin subvenţii, iar

importurile să fie descurajate prin taxe vamale sau contingente.

Sub această devizie însă, comerţul era avantajos doar pentru una din părţi. Cum

rezervele mondiale de metale preţioase erau relativ fixe, creşterea rezervelor unei ţări

era posibilă doar prin micşorarea rezervei altei ţări.Era imposibil pentru o ţără să aiba

un surplus de comerţ. Curentul mercantilist nu a explicat aporape deloc situaţia

comerţului internaţional, şi nici nu a răspuns întrebările privind ce bunuri sunt

importate, ce bunuri sunt exportate, şi de către cine.

1.2 Avantajul absolut

Prima persoană care a încercat să dea un răspuns la întrebările comerţului

internaţional a fost Adam Smith, care prin acest lucru, a atacat puternic curentul

mercantilist. Folosind principiile sale referitoare la diviziunea muncii şi specializarea, şi

aplicându-le la comerţul internaţional, a creat principiul avantajului absolut. Acest

principiu spune că unele ţări sunt mai eficiente în producerea anumitor comodităţi

decat altele, şi au unele domenii în care nu sunt deloc eficiente în comparaţie cu alte

ţări. Teoretic, toate ţările ar avea de câştigat dacă s-ar specializa în producţia acelor

comodităţi, unde sunt foarte eficiente (ramură unde au avantajul absolut), şi ar face

schimb cu alte ţări pentru comodităţiile pe care nu le poate produce eficient (ramură

unde au dezavataj absolut). Dacă presupunem că Marea Britanie este mai eficientă în

producţia automobilelor decât Suedia, dar Suedia este mai eficientă în producţia

aeronavelor decât Marea Britanie, atunci Suedia are trebui să construiască aeronave,

şi să facă schimb cu Marea Britanie pentru automobile. La fel, Marea Britanie ar trebui

să producă automobile şi să le schimbe cu aeronave. Făcând asta, abele ţări ar putea

beneficia de un standard mai înalt de viaţă.

Smith a mai spus că astfel, resursele disponibile ar fi mult mai bine alocate. Orice

implicare din partea statului ar diminua aceasă eficienţă, aşadar toate ţările ar avea

de câştigat de pe urma unei politici tip laissez faire.

La baza teoriei lui Smith se găseşte teoria lui Karl Marx, referitoare la forţa de muncă.

Într-o economie închisă, unde forţa de muncă este singurul factor de producţie,

bunurile sunt comercializate în funcţie de efortul lor de producţie. De exemplu,

daca pentru un televizor este nevoie de trei ori mai multă muncă decât pentru un

aspirator, atunci un televizor ar valora cât trei aspiratoare. Bineînteles, acesta este un

exemplu foarte simplificat, deoarece munca nu este omogenă, existând multe nivele de

intensitate sau îndemânare. Însă acest exemplu ne poate ajuta să înţelegem mai usor

teoria lui Smith. Să presupunem că există doar doua ţări (Franţa şi Suedia), doar două

bunuri, concurenţă perfectă, şi un singur factor de producţie (forţa de muncă). Forţa de

muncă poate fi folosita fie pentru a produce bere, sau haine. Acum, să presupunem că

cele două ţari pot produce cele două bunuri conform următorului tabel.

Producţia pe unitate de forţa de muncă pe zi

Bere (B) Haine (H)

Franţa 2 12

Suedia 4 8

Tabel 1.1: Exemplu de avantaj absolut

Conform acestui tabel, putem vedea că Suedia are un avantaj absolut la producţia de

bere, dar Franţa are un avantaj absolut la producţia de haine. Fară comerţ

internaţional, în Suedia o unitate de bere se poate schimba cu 2 unitaţi de haine, iar în

Franţa, o unitate de bere se poate schimba cu 6 unităţi de haine. Bere este destul de

ieftină în Suedia (1 B = 2 H), dar este scumpă în Franţa (1 B = 6 H). Pentru haine,

opusul este adevărat, ele fiind ieftine în Suedia (1 H = 0,5 B) şi scumpe în Franţa (1 H

= 0,16 B). Ar fi profitabil să cumperi la un preţ mic şi să vinzi a un preţ mare, aşadar cel

mai bine ar fi să cumperi bere din Suedia, şi să o vinzi în Franţa. La fel, este mai

profitabil să cumperi haine din Franţa şi să le vinzi în Suedia. Dacă cele două ţări sunt

deacord cu 1 B = 3 H, atunci ambele ţări vor profita de pe urma acestei tranzacţii.

Dacă Suedia va exporta 2 unităţi de bere în Franţa, va primi în schimb 6 unităţi de

haine. Dacă ar fi făcut acel schimb în ţară, ar fi obţinut doar 4 unităţi de haine. Astfel a

câştigat 2 unităţi. La fel, Franţa câştigă o unitate de bere, deoarece în Franţa, cu 6

unităţi de haine poţi obţine doar o unitate de bere.

1.3 Avantajul comparativ

Teoria avantajului absolut nu poate explica decât o mică parte a comerţului mondial

în ziua de azi. Încă de la începutul secololul XIX, au apărut probleme cu această teorie,

astfel, a fost dezvoltată o alta: teoria avantajului comparativ, a lui David Ricardo.

Această teorie ne-a arătat că şi în lipsa avantajului absolut, o ţară poate câştiga din

comerţ, atâta timp cât există avantajul comparativ. Să privim următorul tabel.


Bere (B) Haine (H)

Franţa 50 50

Suedia 200 100

TOTAL 250 150

Tabel 1.2a: Exemplu de avantaj comparativ

În acest exemplu Suedia are avantajul absolut pentru ambele produse, aşa că un

schimb nu ar mai fi profitabil pentru ambele ţări, conform teoriei avantajului absolut.

Conform teoriei lui Ricardo însă, ambele ţări pot câstiga în această situaţie.

O ţară are avantaj comparativ atunci când produsul sau are un mare grad de

superioritate şi are dezavantaj comparativ cănd gradul de superioritate este scăzut.

Trebuie ţinut minte că superioritatea şi inferioritatea sunt noţiuni relative, dar vitale în

comerţul mondial. În exemplul nostru, gradul de superioritae al Belgiei pentru bere este

de 200:50, mai mare decăt cel pentru haine, care este 150:150 Suedia are astfel

avantaj comparativ la bere, şi dezavantaj comparativ la haine. Franţa are avantaj

comparativ la haine deoarece gradul de superioriate la haine este mai mare decât cel

pentru bere.

Legea avantajului comparativ spune că fiecare ţară ar trebui să se specializeze

în domeniul în care are avantaj comparativ, iar aşa vor câştiga toate ţările implicate.

Să privim exemplul de mai sus. Suedia este mai eficientă în producţia ambelor

bunuri, deci la prima vedere, nu ar avea nici un interes in comeţul cu Franţa.

Însă costul de oportunitate ne arată altceva. Pentru fiecare unitate de bere,

Franţa ar putea produce o unitate de haine. La Suedia însă, pentru fiecare

unitate de haine ar putea produce două unităţi de bere. Dacă cele două ţari s-ar

specializa în domeniul în care au avantaj comparativ, am obţine această

situaţie.


Bere (B) Haine (H)

Franţa 0 100

Suedia 300 50

TOTAL 300 150

Tabel 1.2b: Exemplu de avantaj comparativ – după specializare

Franţa şi-a utilizat toate resursele pentru producţia de haine, iar Suedia a sacrificat

50 de unităţi de haine pentru a produce 100 unităţi de bere. Observăm ca a rămas la

fel cantitatea totală de haine, dar cantitatea totală de bere a crescut cu 50 de

unităţi. Acum, pentru ca un schimb între cele două ţări să fie benefic pentru ambele,

Franţa ar trebui să primească cel puţin o unitate de bere pentru o unitate de haine.

Suedia ar trebui să primească cel puţin o unitate de haine pentru două uniăţi de bere.

Acest lucru nu se poate, dar dacă cele două ţări acceptă rata de o unitate bere pentru

0,66 unitate haine, atunci vom avea următoarea situaţie.


Bere (B) Haine (H)

Franţa 75 50

Suedia 225 100

TOTAL 300 150

Tabel 1.2c: Exemplu de avantaj comparativ – după comeţ

Pentru ambele ţări, cantitatea de haine consumate a rămas identică, dar acum,

mulţumită schimbului de produse, ambele ţări consumă o cantitate mai mare de

bere decăt ar fi fost posibil dacă nu ar fi participat la acest schimb. În acest mod, o

tranzacţie care nu pare favorabilă decât pentru o singură ţara, poate avea efecte

benefice. Însă acest exemplu se bazează doar pe schimb reciproc. Situaţia se schimbă

dacă lucrăm cu unităţi monetare. Comeţul la nivel mondial nu se măsoară prin forţa

de muncă, ci prin diferenţa valorii baniilor. Am observat mai sus că Franţa deţine

avantaj comparativ la producţia hainelor, dacă Suedia deţine avantaj absolut în acest

domeniu, cum este posibil ca în Franţa, hainele să fie mai ieftine? Răspunsul este

simplu: salariile.

Dacă salariile în Franţa sunt cu mult mai mici decât în Suedia, atunci este posibil. De

exemplu, dacă salariul în Suedia este de 120 SEK pe zi, costul de producţie pentru o

unitate de bere va fi 15 SEK, iar pentru o unitate de haine, 7.5 SEK. Dacă presupunem

că salariul în Franţa este de 180 EUR, va costa 90 EUR pentru producţia unei unităţi

de bere şi 15 EUR pentru o unitate de haine.

Unde este berea mai ieftină? Nu putem spune încă. Avem nevoie de cursul

valutar, după cum se vede în tabelul următor.

(1 SEK = 3 EUR) Suedia Franţa

SEK EUR SEK EUR

Bere 15 45 30 90

Haine 7,5 22,5 5 15

Tabel 1.3a: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic pentru ambele ţări

Din tabelul 1,3a reiese că 1 SEK = 3 EUR. Astfel, berea va fi mai ieftină în

Suedia, dar hainele vor fi mai ieftine în Franţa. Presupunând că salariile vor

rămâne neschimbate, acest model va rămâne atâta timp cât rata de schimb

este favorabilă. Ea trebuie să rămână între 1 SEK = 2 EUR şi 1 SEK = 6 EUR.

Dacă 1 SEK depăşeşte 6 EUR, abele bunuri vor fi mai ieftine în Franţa. Dacă 1

SEK = 7 EUR, avem situaţia:

(1 SEK = 7 EUR)

Suedia Franţa

SEK EUR SEK EUR

Bere 15 105 12,9 90

Haine 7,5 52,5 2,1 15

Tabel 1.3b: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic doar pentru Franţa

Această situaţie este favorabile doar pentru Franţa, deci Suedia nu va dori să

iniţieze schimbul. Dacă, în schimb 1 SEK = 1,5 EUR, vom avea situaţia inversă:

(1 SEK = 1,5 EUR)Suedia Franţa

SEK EUR SEK EUR

Bere 15 22,5 60 90

Haine 7,5 11,25 10 15

Tabel 1.3c: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic doar pentru Suedia

Cu cât este mai aproape de 1 SEK = 6 EUR cursul de schimb, cu atât mai mult va

câştiga Suedia, iar cu cât este mai departe, cu atât va câştiga Franţa.

.Avantajul comerţului este uşor ilustrat, folosind cererea şi oferta, printr-un grafic.

Grafic 1.1: Suedia, ca importator de haine în Franţa, rata de schimb 1 SEK = 3 EUR

Preţul hainelor importate din Franţa ar fi de 5 SEK, mai mic decât preţul hainelor

produse în Suedia, adică 7,5 SEK. (punctul în care curba ofertei Suediei se

intersectează cu cea a cererii Suediei). Cum în acest exemplu există doar două ţări,

vom considera curba ofertei Franţei ca ofertă mondială. În primul rând, consumatorii

din Suedia pot achiziţiona haine la preţuri mai mici, astfel vom avea un surplus de

consumatori din yona PsABPf. Producătorii suedezi vor pierde din vânzări, iar oferta lor

va scădea de la A la c. În plus, vor pierde tot din zona PsACPf. Per total, Suedia a avut

de câştigat, deoarece consumatori au achiziţionat mai mult decât nu au vândut

producătorii interni. Bineînţeles, acest exemplu este valabil doar dacă preţurile din

Franţa nu se modifică ca răspuns la creşterea cererii din Suedia. În realitate, asa o

trecere la liberalizare ar fi întâmpinată cu multe schimbări de preţ.

Însă nici această teorie nu a fost lipsită de critică. Majorotatea criticilor la adresa

acestei teori vizează presupunerile pe care se bazează, mai ales cele referitoare la

tehnologie. De exemplu, teoria avantajului comparativ presupune că forţa de

muncă şi capitalul sunt complet substituibile, lucru care nu este întotdeauna

posibil. Există o limită la transferarea factorilor de producţie de la un domeniu la altul,

iar până la urmă, aceste costuri suplimentare ar anula beneficiile specializării. Dacă am

lua fermierii foarte eficienţi şi i-am transfera într-un domeniu high-tech, precum

construcţia de computere, eficienţa producţiei ar scădea considerabil. Ricardo şi Smith

au ignorat, deasemenea, costurile cu transportul. Un cost de transport mare poate

chiar anula avantajul comparativ. În plus, teoria presupune muncă cu normă întreagă

pentru toţi lucrătorii, lucru care este rareori adevărat.

Chiar şi fără aceste argumente, există probleme în aplicarea acestei teorii în viaţa

reală. În primul rând, o ţară nu se va specializa vreodată pe un singur bun, şi îl va

schimba pe altele. Teoria ignoră complet şi economia de scala, şi cum aceasta

influenţează costurile. Mai mult, comerţul va modifica distribuţia veniturilor mondiale,

lucru care nu este luat în seamă.

1.4. Teorema Heckscher-Ohlin

Cea mai mare problemă a teoriei avantajului absolut este că ea sugerează bazarea

comerţului pe costuri diferite, dar nu explică motivul pentru care exista aceste

diferenţe. Un răspuns la această întrebare a venit un secol mai târziu. Teorema

Heckscher-Ohlin utilizează nu numai existenţa mai multor factori de producţie, dar şi

faptul că bunuri diferite necesită aceşti factori în proporţii diferite. Unele bunuri au

nevoie de mult pământ, altele de multă forţă de muncă, sau de mult capital.

Fiecare ţară are propria cantitate de factori, iar asta înseamnă preţuri relative

pentru aceşti factori. Dacă o ţară are mult teren arabil, atunci produsele de agricultură

vor fi mai ieftin de produs, şi ţara va avea avantaj comparativ în domeniul agriculturii.

Conform acestei teoreme, Argentina, Australia şi Canada, ţări cu foarte mult teren

arabil, ar trebui să exporte bunuri precum carne, cereale şi lână. În acelaşi mod, ţările

precum India, Korea şi Taiwan, care au foarte multă forţă de muncă, ar trebui să

exporte încălţăminte, covoare sau textile. În ultimul rând, ţări cu mult capital, precum

Germania sau Japonia, ar trebui să se concentreze pe exportul de bunuri de înaltă

tehnologie, cum ar fi computerele sau aparate fogografice. Aceste specializări stau la

baza teoremei Heckscher-Ohlin. Fiecare ţară ar trebui să se specializeze în domeniul

care foloseşte intensiv resursele pe care ţara le are în abundenţă. Teorema spune

“comeţul este deternimat de cantităţiile relative ale factorilor de producţie, care

determină costul”.

Teorema Heckscher-Ohlin se bazează pe o serie de presupuneri. Este un model cu

doi factori de producţie, două bunuri şi două ţări. Nu există diferenţiere între

produse, doar că un bun necesită mult capital, iar altul multă forţă de muncă. Ambele

ţări se presupune că au acces la aceleaşi tehnologi. Consumatorii au aceleaşi gusturi,

există concurenţă perfectă, şi nu există absolut nici o barieră comercială. Nici una

din ţări nu se va specializa pe unul din bunuri. Ambele le vor produce la acelaşi nivel.

Toate aceste presupuneri, majoritatea nerealiste, au adus multe critici la adresa acestei

teori.

1.5 Paradoxul lui Leontief

În 1954, profesorul Wassily Wassilyovitch Leontief a încercat să aplice teorema

Heckscher-Ohlin în realitate. A folosit date din SUA din 1947. Conform teoremei, SUA

ar fi trebuit să exporte bunuri care necesitau mult capital, şi să importe bunurile care

aveau nevoie de multă forţă de muncă.

Leontie a încercat să dovedească acest lucru. A pus întrebarea, dacă SUA şi-ar

recuce importul şi exportul cu un milion de dolari fiecare, ce schimbări ar fi trebuit

făcute în producţia ţării. A ajuns la concluzia că pentru a înlocui importul cu producţie

internă, ar mai fi fost nevoie de înca 170 ani de muncă de la fiecare muncitor, şi încă

3.1 milioane de dolari. Reducerea exportului cu un milion de dolari ar aduce 182,3

ani de muncă şi 2,6 milioane de dolari. Cum 3,1 milioane este mai mult decât 2,6, iar

182,3 ani este mai mult decât 170, asta însemna că exportul din SUA necesitau mai

multă forţă de muncă decât importul, exact opusul teoremei Heckscher-Ohlin. Ţara

cu cel mai mult capital exporta bunuri care necesitau forţă de muncă. Prima concluzie

la care sa ajuns după acest rezultat a fost că poate nu factorii determină comerţul.

Au fost gasite multe alte explicaţii pentru acest rezultat. O explicaţie a fost că

Leontief a ales date nereprezentatiive, deoarece 1947 a fost în timpul recostrucţiilor

de după razboi. Dar în 1951, studiul a fost repetat, iar rezultatele au fost aceleaşi.

Studii recente spun că este posibil ca acest paradox să fi dispărut la începutul anilor

70. Acest lucru nu explică însă problema. Nu există astăzi nici o îndoială că, uneori,

ţarile bogate în capital exportă astfel de bunuri. În plus, SUA implementase multe

politici protecţioniste în 1947. Dacă acele politici erau implementate pentru bunurile

necesitând forţă de munca ridicată, singura soluţie pentru SUA ar fi fost să vândă

bunuri necesitând capital ridicat. Deşi s-a demonstrat că taxele vamale influenţau

pozitiv paradoxul lui Leontief, acest lucru explică doar parţial paradoxul.

O altă explicaţie a fost inversarea intensităţii factorilor. Heckscher-Ohlin

sugerează că un bun nesesită capital ridicat mereu, în toate ţarăile. Defapt, acel bun ar

putea necesita capital ridicat în unele ţari, dar ar putea necesita forţă de muncă ridicată

în altă ţară. Acest lucru se numeşte inversare a intensităţii factorilor. De exemplu, dacă

maşinile necesită o cantitate mare de capital în Spania, şi forţa de muncă mare în

Germania, atunci exporta un alt bun, care necesită forţă de muncă, în Germania. Ca să

plătească, Germania ar trebui să exporte maşini, dar în Germania, maşinile necesită

multă forţă de muncă, astfel şi bunul importat şi cel exportat ar fi din gama celor care

necesită forţă de muncă ridicată, altfel spus, ar avea loc paradoxul lui Leontief. În

realitate, acest lucru se întâmplă extrem de rar.

Teorema Heckscher-Ohlin ignoră complet cererea. Paradoxul lui Leontief ar putea

fi atunci explicat prin situaţia cererii din SUA. Ar fi putut fi o cerere atât de mare pentru

gama produselor capital-intensive, încât ar fi depăşit oferta internă, astfel, SUA nu ar fi

avut de ales decât să importe bunurile din această gamă.

Leontief a propus şi el un răspuns pentru acest paradox. El a fost de părere că

forţa de muncă din SUA era de trei ori mai eficientă decât cea din alte ţări, asa

încât SUA era, defapt, o ţară cu o mare capacitate de muncă. Afirmaţia lui a fost

susţinută parţial de un studiu făcut de Mordechai E. Kreinin în 1955, dar rezultatul

acelui studiu demonstra că forţa de muncă din SUA era doar cu 25% mai eficientă.

Ultima problemă a teoremei Heckscher-Ohlin este că nu lua în considerare

anumiţi factori de producţie, mai exact, resursele naturale. În 1947, SUA importa

cantităţi mare de metal şi minarare, pe care le folosea în produsele exportate.

Obţinerea acelor resurse a necesitat foarte mult capital. Când a început să importe

astfel de bunuri, practic importa capital, de unde rezulta paradoxul lui Leontief. Dacă se

iau în considerare resursele neturale, parte din paradox este explicat.

În acelaşi mod, Leontief nu a inclus în teoria sa diferenţele de forţă de muncă, ci

considera că orice meserie necesita aceleaşi cunoştiinţe/abilităţi.

1.6 Curentul comercial mondial

În 2002, exporturile mondiale valorau 6389,2 miliarde $. Din acestea, 3994,5

miliarde $ veneau dinspre ţările dezvoltate, iar 2083,1 miliarde $din ţările în curs de

dezvoltare. Din acele 2083,1 miliarde $, 355,9 miliarde $ erau din America Latină, şi

doar 143,5 miliarde $ din Africa. Aflându-se într-o creştere economică, Asia a exportat

în acea perioadă bunuri în valoare de 1319,5 miliarde $.

SursăEc.

dezvoltateEU SUA Japonia

Ţări în

dezvoltareLA Africa WA ESA

Global 65,9 36,2 17,9 4,8 28,3 5,3 2,2 3,4 17,5

Economii

dezvoltate71,4 44,9 14,8 2,9 23,1 5,6 2,1 3,3 12,0

EU 77,6 61,0 9,4 1,7 14,1 2,2 2,7 3,7 5,5

SUA 54,9 20,8 - 7,4 44,0 21,5 1,5 3,2 17,8

Japonia 48,8 14,7 29,2 - 50,5 3,6 1,1 3,2 42,7

Tări în

dezvoltare56,2 17,3 25,9 9,0 40,5 5,1 2,3 3,4 29,6

LA 72,2 12,3 53,3 2,1 24,9 19,1 1,1 1,2 4,5

Africa 70,5 48,6 14,5 3,4 25,9 3,5 9,2 3,6 9,6

WA 49,8 20,4 13,6 13,7 40,0 1,2 3,8 8,6 26,4

ESA 51,6 14,7 22,1 10,6 46,4 2,6 1,6 2,9 39,1

Tabel 1.4: Destinaţia exporturilor în comerţul mondial (procentaj 2002)

În tabelul de mai sus se vede clar dominaţia exporturilor de către ţările

dezvoltate, precum şi destinaţiile la care ejung aceste exporturi. De exemplu, 53,3 %

din exporturile Americii Latine ajung în SUA. Deşi ţările dezvoltate încă domină

comerţul mondial, începând cu 1948, situaţia a început să se schimbe încet.

1948 1973 2000

America de Nord 27,5 17,2 17,1

America Latină 12,3 4,7 5,8

Europa de Vest 31,0 44,8 39,3

Ţări în tranzitie 6,0 8,9 4,4

Africa 7,4 4,8 2,4

Orientul Mijlociu 2,1 4,5 4,3

Asia 13,8 15,0 26,7

Tabel 1.5: Evoluţia procentelor distribuţiei comerţului mondial

Acest tabel ne arată că procentajul Americii de Nord a scăzut dupa 1948, ajungând

la 17,2% în 1973, şi rămânând stabil de atunci. Trebuie notată şi creşterea

procentajului Asiei, de la 13,8% la 26,7% în doar jumătate de secol. Este însă foarte

îngrijorătoare scăderea procentului din Africa, deşi a început să crescă încet începând

cu 2002.

% export Alimente Materie

primă

Combustibil Textile Chimicale Maşini Metal

Ţări dezvoltate 66,0 62,0 31,0 36,6 80,4 69,7 66,5

Ţări în

dezvoltare

2,9 5,5 11,0 4,2 2,8 2,8 9,8

Africa 2,8 3,3 11,1 2,4 0,4 0,2 1,0

America Latină 14,1 11,4 9,1 6,8 2,9 4,8 8,1

S-E Asia 12,4 16,5 10,1 46,1 11,1 21,8 12,4

Tabel 1.6: Repartizarea geografică a exporturilor claselor principale de comodităţi

Un alt lucru foarte interesant este distribuţia acestor exporturi în lume. După cum ne

aşteptam, economiile ţărilor dezvoltate domină şi acest tabel, mai ales în sectorul

chimicalelor şi al materiilor prime. Combustibilul şi textilele sunt două ramuri în care

tările în curs de dezvoltare joacă un rol mai important.

În 1990, Damien Neven a menţionat că au fost făcute încercări de a măsura intra-

industria din spaţiul european. Neven a folosit indexul Grubel-Lloyd pentru cele 29

industrii care reprezentau sectorul producţie din spaţiul european.

UK GER BEL FRA NET ITA DAN SPA IR POR GRE

UK - 73 73 79 77 64 63 57 70 40 41

GER 73 - 74 74 63 58 71 58 59 36 35

BEL 73 74 - 72 77 54 55 59 50 40 36

FRA 79 74 72 - 63 63 50 63 48 39 37

NET 77 63 77 63 - 41 67 53 52 39 44

ITA 64 58 54 63 41 - 46 60 47 47 31

DAN 63 71 55 50 67 46 - 39 55 29 28

SPA 57 58 59 63 53 60 39 - 40 46 19

IR 70 59 50 48 52 47 55 40 - 25 25

POR 40 36 40 39 39 47 29 46 25 - 31

GRE 41 35 36 37 44 31 28 19 25 31 -

Tabel 1.7: Indicii medii de comerţ intra-industrial (procentaj)

Indexul Grubel-Lloyd este cea mai folosită metodă de a calcula gradul intra-

industrial, şi poate fi calculat foarte usor, dacă se stie valoarea exportului şi importului

într-un anumit sector, prin următoarea formulă:

Se poate vedea că Portugalia şi Grecia au un procentaj scăzut de comerţ bilateral în

comunitatea europeană decât restul ţărilor. Acest lucru poate fi datorat faptului că au

intrat recent în UE. Pe cealaltă parte a spectrumului se află Germania, Franţa, Marea

Britanie şi Belgia, care au nivele foarte înalte de comerţ intra-industrial, majoritatea

între ei. Irlanda, Spania şi Italia au realizşri medii în acest domeniu.

În perioada de după război, au apărut două situaţii contradictorii. În primul rând, are

loc o răspândire a liberalismului, dar în acelaşi timp are loc şi o creştere a integrării

economice. Putem observa această creştere în următorul grafic.

Graficul 1.2: Evoluţia acordurilor regionale de comerţ

Numărul acordurilor regionale de comerţ a crescut dramatic începând cu anii 1990.

Din cele 250 astfel de acorduri incluse de GATT/OMC până in iunie 2002, 129 au fost

înregistrate după ianuarie 1995. 170 acorduri din 250 sunt încă în funcţiune, iar 70 se

presupune că sunt valabile, deşi acest lucru nu a fost confirmat. Până la sfârşotul

anului 2005, numarul acestor acorduri a depăşit 300. Acum, aproape toţi membrii OMC

adoptă din ce în ce mai multe astfel de acorduri, care fac parte din startegia comercială

a lor de a îşi apăra propria piaţă. OMC a ajuns la concluzia că motivul apariţiei acestor

acorduri este frica de a pierde accesul pe piaţă. Problema este că în unele situaţii,

acordurile regionale dint-o ţară pot intra în conflict cu acordurile din altă ţară, astfel

dând naştere unor situaţii confuze precum şi unor probleme serioase de implementare.

1.7 Întoarcerile de scală şi concurenţa imperfectă

După cum am observat, teoriile clasice cu privire la comerţ sunt incomplete din

punct de vedere al ansamblului. Din acest motiv au apărut multe teorii referitoare la

situaţia comericiala de după război.

Una din aceste explicaţii, referitoare la schimbările modului de operare a comerţului,

a fost că industriile moderne tind să fie dominate de către unităţi industriale imese, şi

astfel se ajunge la economii de scala, externe şi interne. Asta înseamnă că industria

modernă este definită prin un număr crescând, dar nu constant, de întoarceri de

scala, lucru presupus de vechiile teorii comerciale. În trecut se presupunea că dacă

inputul se dublează, atunci şi outputul se dublează. Acum însă, s-a ajuns la conluzia că

dacă inputul se dublează, outputul va creşte mai mult decât inputul. Altfel spus, cu cât

o firmă devine mai mare, cu atât devine mai eficientă.

Dacă firmele s-ar concentra doar pe piaţa domestică, actunci ar exista mai puţine

economii de scală. După cum am văzut, comerţul ne permite să ne specializăm într-o

gamă restrânsă de produse, iar producţia poate depăşii necesarul pieţei domestice,

astfel permiţând economiilor de scală să fie „procesate” dealungul a mai multor cicluri.

Un foarte bun exemplu este chiar Comunitatea Euromeană. Trebuie doar să

comparăm CE de dinainte şi după formarea Comunităţii Economice Europene (CEE).

Înaintea formării CEE, fabricile industriale erau mici, şi se axau doar pe piaţa internă.

CEE a permis acestor fabrice să se extindă, scăzând costurile şi crescând eficienţa.

Aceste reduceri de cost mulţumită economiilor de scală sunt în sine un motiv pentru

a face comerţ. Însă, în mod normal, mediul în care apar economii de scală exsită în

concurenţă imperfectă. Se întâmplă când firmele eu o influenţă asupra preţurilor.

Motivul pentru aste este că acele bunuri sunt făcute a fi percepute ca unice, fie prin

ambalaj sau publicitate, astfel consumatorii nu pot/vor să înlocuiască acel produs,

permiţând producătorului să afecteze preţul. De asemenea, economiile de scală pot

aduce costuri scăzute firmelor mari, creeând o concurenţă imperfectă deoarece

firmele mici nu pot concura în faţă acestui dezavantaj.

Comeţul va transforma piaţa internă într-o piaţă internaţională, aşadar creşterea

numărului de firme, dar în acelaşi timp firmele vor putea produce la o scală mai

mare, astfel reducând costurile, va duce la scăderea costului mediu. Conform spuselor

lui Krugman şi Obstfeld (folosind modelul cu două ţări), din cauza economiilor de scală,

nici una din ţări nu poate produce toată gama de produse. Deşi ambele ţări pot

produce, vor produce bunuri diferite. Există două feluri de schimb de muncitori. Primul

este schimbul de mărfuri pentru muncitori (schimb intra-industrial), iar al doilea este

schimbul de muncitori pentru mâncare (schimb inter-industrial). Primul se explică

prin economia de scală şi concurenţa imperfectă, iar al doilea prin avantajul

comparativ.

Importanţa relativă a schimburilor inter şi intra-industiale în comerţ depinde de

similarităţiile ţărilor. Dacă sunt foarte asemănătoare, atunci vor domina schimburile

intra-industriale, iar dacă diferenţele sunt foarte mari, vor domina schimburile inter-

industriale.

1.8 Ipoteza similarităţii preferenţiale a lui Linder

Teoria întoarcerilor de scală şi concurenţei imperfecte nu este singura teorie

referitoare la modelul comercial post-razboi. În 1961, Staffan Burenstam Linder a oferit

o altă explicaţie. El a spus că o ţară va exporta produsele pentru care are o piaţă de

desfacere internă mare. Linder a ajuns la această concluzie din următoarele motive:

- o piaţă de desfacere internă bună oferă producătorului o mai bună privire de

ansamblu asupra oportunităţiilor de profit pentru produsul lor

- toate cercetările şi dezvotările făcute de o firmă au rulul de a satifsace nevoi, iar

aceste nevoi sunt mult mai evidente pe piaţa internă

- chiar dacă firma recunoaşte şansa de a face profit pe o piaţă externă, este de

multe ori foarte costisitor să adapteze un produs pe o piaţă necunoscută

Aşadar, gama produselor exportate de o ţară va fi un sub-set din gama produselor

oferite şi consumate pe piaţa internă. La fel, produsele importate vor fi similare cu

produsele deja consumate. Dacă aceste produse sunt importate sau produse intern

depinde de preţurile importurilor şi a bunurilor nationale. Asta sugerează că schimburile

comerciale vor avea loc între ţări si produse similare. Linder a mai pus o întrebare

foarte bună: ce determină structura cererii? Cel mai important factor este venitul pe

cap de locuitor. Cu cât acesta este mai mare, cu atât va creşte cererea pentru

bunurile de lux. Un venit scăzut pe cap de locuitor înseamnă cerere înaltă pentru

produsele strict necesare. Dacă o ţară este bogată, va avea avantaj comparativ pe

piaţa bunurilor de calitate înaltă, şi le va exporta către alte ţări bogate. Datorită

distribuţiei inegale a venitului, în unele ţări bogate şi sărace vor există intersectări ale

cererii. Personele bogate din ţările sub-dezvoltate/în dezvoltare for cumpăra bunuri de

lux din ţările dezvoltate, iar persoanele sărace din ţările dezvoltate vor cumpăra mai

mult bunuri esenţiale. Aşadar, veniturile, preferinţele şi cererea conturează, în mod

normal, comerţul. Un potenţial mai mare de comerţ există în ţările cu cereri

intersectate.

Trebuie menţionat că teoria lui Linder este o încercare de a explica comerţul cu

bunuri manufacturate, deci nu se aplică comerţului cu bunuri primare. Pentru

acestea, Linder a spus că natura simplă a bunurilor primare face că potenţialul

comerţului să fie foarte uşor recunoscut. Însă de cele mai multe ori, întreprinzătorii

străini sunt cei care fac primul pas în acest domeniu, deoarece cunosc mai bine

cererea pentru aceste produse, bazându-se pe cererea or internă.

La urma urmei, teoria lui Linder priveşte lucrurile doar din punctul de vedere al

cererii, ignorând oferta (problema opusă teoriei Heckscher-Ohlin, care ignora

cererea). În plus, trebuie să ne întrebăm dacă este realistă presupunerea că ţările nu

pot estima şi răspunde la cererea străină, precum şi dacă avantajul natural pe care o

ţară îl are nu va fi exploadat din pricina cereii foarte mici pe piaţa internă. De exemplu,

China produce ornamente de Crăciun, dar nu numai că nu există cerere internă, nici

măcar nu există un cuvânt în limba chineză pentru acest produs.

1.9 Teoria diferenţei tehnologice a lui Posner

În 1961, Michael Posner a propus prima teorie care încearcă să explice modelele

comerciale ultilizând technologia ca o posibilă expilcaţie. Conform acestei teorii,

inovaţia şi imitaţia sunt extrem de importante pentru export. Această teorie mai

este şi cunoscută şi ca ipoteza întârzierii de imitare. Cum tehnologia nu este la

acelaşi nivel peste tot în lume, o firmă care creează un produs nou va avea acces la

noua piaţă, precum şi un monopol temporar. Ţările sau firmele care au nevoie de acest

produs vor încerca sa îl imite, lucru care poate dura de la căteva luni, la zeci de ani

(dacă ţara/firma nu are acces la tehnologia necesara). Cât timp imitarea produsului nu

este completă, ţara/firma va fi nevoită să importe/achiziţioneze acel bun. Odată cu

apariţia unui produs simlar, avantajul comparativ se va eroda, iar profitul firmei care a

creeat iniţial bunul va scădea. Însă în mod normal, acea firmă va căuta noi să creeze

noi produse pentru a recăpăta acel monopol temporar pe altă piaţă. Din păcate, teoria

lui Posner nu explică de ce această diferenţă de tehnologie există.

1.10 Modelul ciclului produselor al lui Vernon

Cea de-a două teorie care utilizează tehnologia drept explicaţie, aparţine lui Vernon

L. Smith, şi spune că ţările cu un grad înalt de tehnologie vor avea un avantaj

comparativ în domeniul bunurilor „high tech”, deoarece fără acea tehnologie, nu se

poate intra pe acea piaţă.

Vernon a concluzionat că un produs trece prin trei etape: începe ca un produs

nou, devine un produs matur, iar apoi devine un produs standard. În prima etapă,

produsul este inventat de o ţară cu acces la tehnologie de vârf, şi este oferit pe piaţa

internă în conformitate cu cererea. Această teorie se leagă de cea a lui Posner,

deoarece producătorii îşi dau seama că utilizând tehnologia, pot crea noi pieţe. Va

creşte şi cererea pentru lucrători instruiţi în acel domeniu.

În etapa a doua, produsul ajunge la maturitate, şi începe producţia în serie,

precum şi standardizarea produsului. În această etapa este nu mai este nevoie de

lucratori la fel de bine instruiţi precum în prima etapă, iar capitalul începe să joace un

rol mai important în producţie. Producătorii vor căuta pieţe asemănătoare în alte ţări,

pentru a putea exporta. Odată cu creşterea exporturilor, producătorii vor încerca să se

aproprie căt mai mult de noile pieţe, iar dacă este posibil, să se amplaseze în acea

zonă.

Etapa finală este cea a standardizării avansate. Factorii de producţie şi locaţia

devin cei mai importanţi factori. La acest nivel, este probabil ca bunul să fie produs în

alte ţări, iar apoi importat în ţara de origine. Gradual, producţia în, şi exportul din ţara

de origine va scădea, iar producţie este mutată, deobicei, în ţările în curs de

dezvoltare.

Concluzia acestei teorii este că ţări diferite vor exporta produse diferite dealungul

timpului. Am mai putea spune şi că ţări diferite exportă acelaşi bun, în diferite etape.

Un excelent exemplu pentru teoria lui Verner este piaţa receptoarelor (antenelor)

TV color. Această piaţa a apărut îm 1954 în SUA, iar în anii următori, piaţa era

dominată de producători interni. În 1962, importurile adunau 6% din piaţă, dar în numai

trei ani, au ajuns la 19% (dintre care 90% erau din Japonia). După un timp în care

tehnologia de fabricare a acestui bun s-a răspândit, importurile din Taiwan şi Korea au

început să apară, iar importurile din Japonia au scăzut la 80% în 1977, şi un an mai

târziu, la 50%. Un alt bun exemplu este industri textilă. Marea Britanie a avut la început

un avantaj tehnologic, dar cu timpul, tehnologia s-a răspândit până în SUA. Odată cu

standardizarea, costul de producţie a devenit mult mai important, iar producţia s-a

mutat, în cea mai mare parte, în ţările subdezvoltate, mai ales in Asia. Chair şi acum,

producţia industriei textile se mută din zonele unde cosul de producţie este înalt, din

punct de vedere al Asiei, precum Hong Hong şi Singapore, către centru Chinei sau

Filipinnei, unde forţa de muncă este mult mai ieftină.

Acestă teorie este pusă sub semnul întrebării, deoarece ea presupune că

producătorii operează pe piaţa internă, care este complet separată de celelalte pieţe.

Creşterea numărului companiilor multinaţionale, care servesc piaţa mondială pune

la îndoială validitatea ei. Teoria este încă relevantă pentru firmele mici inovatoare,

pentru că ele vor opera mai întâi doar pe piaţa internă,iar apoi vor căuta pieţe în alte

ţări.

1.11 Teoria avantajului competitiv al lui Porter (Diamantul lui Porter)

În 1990, Michael Porter a pus întrebarea următoare: „De ce unele ţări reuşesc în

comerţul internaţional, iar altele dau greş?”. Nici teoria avantajului comparativ şi nici

teoria Heckscher-Ohlin nu pot da un răspuns la această întrebare. De exemplu, de ce

sunt produsele farmaceutice elveţiene atât de bune? Unele teorii spun că Elveţia îşi

foloseşte foarte bine resursele în acest domeniu, dar atunci de ce alte ţări, precum

Spania sau Anglia, nu pot produce un rezultat similar?

Porter spune că există patru atribuţii care modelează spaţiul în care firmele

concurează. Aceşti factori pot ajuta sau îngreuna creearea avantajului comparativ

Reprezentarea acestei idei poartă numele de „Diamantul lui Porter”

Schema 1.3: Diamantul lui Porter

Pentru ca o ţară să aibă succes în comerţul internaţional, diamantul trebuie să fie

favorabil. Cele patru atribuţii sunt:

- poziţia naţiunii faţă de factorii aflaţi în dotare. Noţiunea este asemănătoare cu

cea a teoriei Hecksher-Ohlin, dar Porter priveşte lucrurile mult mai îndeaproape,

stabilind o ierarhie a factorilor de producţie. Sunt factori de baza, precum resursele

naturale, clima, locaţia, şi populaţie, şi factori avansaţi, precum infrastructura, căile

de comunicaţie şi cercedare & dezvoltare. Factorii avansaţi sunt cei mai

importanţi pentru avantajul comparativ. În cele mai multe cazuri, aceşti factori sunt

Structura, securitarea şi rivalitatea firmei

Dotarea firmei Condiţiile cererii

Industriile legate şi de susţinere

creeaţi prin investiţiile companiilor private sau guvernelor, şi nu apar în mod normal

precum factorii de bază. Relaţia dintre factorii avansaţi şi cei de bază este foarte

complexă. Factorii de baza aduc un avantaj imediat, care este întărit de factorii

avansaţi.

- natura cererii pentru produs pe piaţa internă. Cererea internă este esenţială

pentru a atinge un avantaj comparativ înalt. Dacă o compainie întelege şi respectă

nevoiile consumatorilor naţionali, cererea pentru produsul lor va creşte.

- prezenţa furnizorilor necesari pentru a putea concura internaţional. Investiţile

în factorii avansaţi pot ajuta mult obţinerea avantajului comparativ.

- strategia, structura şi rivalitatea firmelor. Prin diferite strategii, ţări cu ideologii

manageriale diferite vor avea rezultate diferite. Există şi o puterncă legătură între

rivalitatea domestică şi avantajul comparativ. Rivalitatea va creşte competitivitatea,

lucru care duce la eficianţă crescută, inovaţie, calitate înaltă, şi costuri reduse

Factorii diamantului se întăresc şi se afectează reciproc. De exemplu, condiţiile

cererii nu vor aduce un avantaj comprativ decât dacă există o rivalitate la care firmele

pot răspunde.

După spusele lui Porter, mai există două variabile care pot influenţa avantajul

comparativ: norocul şi guvernul. Evenimente norocoase, cum ar fi descoperirea unui

proces nou şi inovator, creează o discontinuitate care poate modifica drastic structura

industriei. În acelaşi mod, guvernul poate ajuta sau împiedica avantajul unei naţiuni. Un

mod prin care guvernul poate avea efect pozitiv sau negativ sunt subvenţiile, politicile

monetare, standarde şi reguli pentru produse, şi diverse taxe.

Dacă modelul lui Porter este corect, atunci ţarile vor exporta produse din industriile

în care cele patru atribuţii ale diamantului sunt favorabile, şi vor importa produse din

industriile în care atribuţiile sunt nefavorabile.

1.12 Concluzia teoriei liberalismului

Comerţul este vital pentru toate economiile, şi pentru orice firmă. O multitudine de

teorii au încercat să expice de ce are loc comerţul, între care ţari, şi pentru care bunuri.

Teoriile tradiţionale au creeat drumul pentru noile teorii, care s-au concentrat mai mult

pe explicarea schmbărilor de modele comerciale. Fiecare din aceste teorii spun că

liberalismul este drumul ce trebuie luat de orice economie, dar dacă acest lucru este

adevărat, atunci care este motivul pentru care unele ţări adoptă protecşionismul?

CAPITOLUL II: METODE ŞI EFECTE ALE PROTECŢIONISMULUI

Deşi fac parte din Organizaţia Mondială a Comerţului/GATT, unele ţari europene

încă mai recurg la un număr de măsuri protecţioniste, fie tarifare, sau mai nou,

netarifare, În acest capitol, vom examina efectele măsurilor tarifare, vom măsura

creşterea măsurilor netarifare, şi vom discuta despre rolul pe care OMC/GATT îl au in

reducerea practicelor protecţioniste.

2.1. Argumente în favoarea protecţionismului

După cum ştim, o ţara care participă în comerţul internaţional se bucura de

beneficii, cum ar fi Standardul de viaţa care poate fi obţinut astfel este mult mai mare

decât cel ce poate fi obţinut de o ţara competitoare, dar care nu participă la schimb

internaţiomal. În plus, pot apărea şi alte beneficii de natură politică sau economică,

cum ar fi faptul că o ţară care devine din ce în ce mai independentă este în mai puţin

risc de a suporta acţiuni ostile din partea altor ţari. Chiar şi aşa, încă există ţari care

aplică diverse măsuri pentru a controla comerţul. Totuşi, de ce unele ţari aleg aceste

măsuri? Există argumente in favoarea intervenţiei statului in comeţ. Cele mai

importante sunt prezentate în continuare.

2.1.1. Industrii noi în formare

Acesta este un argument pentru protecţie temporară, şi este unul din cele mai

vechi argumente, el fiind menţionat pentru prima oară de către Alexander Hamilton in

1791. La baza acestui argument sta următoarea teorie, împarţită in paşi:

- industriile în formare trebuie sa fie aprărate de competitorii internaţionali

- cât timp sun apărate, ele for face investiţiile necesare, vor creste capitalul uman, şi

astfel,devenii mai eficiente

- odată ce devin eficiente, protecţia va fi ridicată

Exemple in care această măsura a avut succes sunt: industria automobilelor din

Korea, industria construcţiilor de avioane din Brazilia, şi protejarea industriei de CDuri

din UE. Totuşi, astfel de succese sunt rare. beneficiarii acestei măsuri in ţările în curs

de dezvoltare, au fost cel mai des firme straine, nu naţionale. Să nu uităm că acestă

măsură este, la urma urmei, o măsură temporată, menită să ajute companiile să

crească. Însă unele companii aleg să nu facă asta, fiind fericite sa se ascundă în

spatele acestor protecţii, astfel devenind permanente.

2.1.2. Argumentul strategic:

Acest argument spune că protecţionismul ar putea avea efecte benefice asupra

societaţii, şi ca orice ţară are nevoie de industrie proprie pentru apărare, cum ar fi

industria agricolă (pentru hrănirea populaţiei pe timp de război), Din păcate, deşi acest

argument are un sâmbure de adevăr, a fost de nenumarate ori folosit in mod

gresit/abuziv: la nivel mondial, a fost folosit pentru protecţia manuşilor, pixurilor, oalelor,

alunelor, umbrelelor, hârtiei şi lumânarilor. S-a cerut, la un moment dat, şi protecţia

plaselor de pescuit, deoarece ar putea fi folosite drept plase de camuflaj, pe timp de

război..

”Este ironic ca uneori lucruri precum manuşi, şosete sau batiste sunt supuse la mai

mult control decât pistoale, mitraliere, sau componente nucleare”1

1Husted and Melvin, International Economics, 2004

2.1.3. Argumentul veniturilor:

Taxele vamale aduc venituri pentru guvern, iar orice metodă de a procura venit

din partea unei firme va necesita costuri administrative, plătite tot catre guvern. Pentru

unele ţări, cum ar fi cele în curs de dezvoltare, tarifele sunt cea mai simplă metodă de

a obţine un venit, deoarece sunt simplu de colectat, şi necesită un număr redus de

birocraţi. Insa, odată cu creşterea unei ţari, ponderea tarifelor va scădea. De exemplu,

70% din veniturile către guvernul Ugandei provin din taxe vamale. In Marea Britanie,

doar 0.02% din veniturile guvernului provin din taxe vamale

2.1.4. Competiţtie neloială

a) Dumping:

Dumpingul are loc atunci cand o ţară exportă la un preţ sub costul real de

producţie, fie datorită unor subvenţii de la stat, fie pentru că doreşte să cucerească

piaţa. Indiferent de motiv, preţul micşorat nu va fi permanent. Din contră, odată ce

commpetiţia va fi înlaturată, preţul va fi mărit la cel puţin costul de producţie (in general,

va fi mult mai mare). Concurenţa este distrusă, iar clienţii vor suferii din pricina

preţurilor ridicate, si selecţiei mici. Pentru a lupta împotriva acestor practici, legislaţii

anti-dumping sunt folosite in multe ţări, iar UE are propria legislaţie anti-dumping. Orice

abatere de la aceasta legislaţie poate fi raportată OMC.

Problema cu legislaţiile anti-dumping este dificultatea de a diferenţia dumpingul

de competiţie internaţională obişnuită. Dacă de face dovada de dumping, atunci

ţarile afectate pot lua masuri de contracaraare, sub forma unor taxe care corectează

preţul (diferenţa dintre preţul real si cel practicat). În cele mai multe cazuri insa, este

suficientă doar ameninţarea luării de măsuri pentru a se produce o crestere a preţurilor.

Trebuie menţionat ca numarul investigaţiilor anti-dumping semnalate către OMC a

crescut în ultimii ani. În 1995, au fost iniţiate 157 cazuri, însă în 2001, numărul a

crescut la 347. Cele mai multe cazuri au fost in industriile oţelului, chimicalelor,

plasticelor si cauciucului. Cei mai mari utilizatori ai practicilor anti-dumping in 1995 au

fost SUA, India, UE si Argentina, iar ţarile cele acuzate in acea perioadă au fost China,

Korea si SUA. Din cazurile semnalate, jumatate s-au încheiat cu adoptarea de masuri

anti-dumping.

b) Mână de lucru ieftină:

Muncitorii trebuie protejaţi de mâna de lucru ieftină din alte ţari, deoarece este

imposibil să concureze cu nişte costuri atât de mici, şi şi-ar pierde slujbele. Legea

avantajului comparativ soune însă că toată lumea este avantajată de libera circulaţie a

forţei de muncă, lucru care a fost dovedit fals. De exemplu, in anii 1970-1980, industria

textilă a Marii Britania a fost aproape distrusă de importurile ieftine. În teorie, cei care

sunt avantajaţi de libera circulaţie ar trebui sa-i ajute pe cei defavorizaţi, însă acest

lucru rareori se întâmplă. Guvernul ar putea intervenii, pentru a subvenţiona salariile,

însă asa o masură nu ar fi justificabilă decât daca ţara de unde provine mâna de lucru

ieftina ar fi facut şi ea subvenţii la salariile muncitorilor.

2.1.5. Comerţ strategic

La baza acestui argument stau noile teorii de comerţ, în special teoria lui

Krugman. Asemanător cu argumentul industriilor în formare, se presupune că ramuriile

care sunt foarte externalizate, precum telecomunicaţiile, farmaceuticile, etc., ar trebui

aparate de rivalii din străinătate. Cel mai bun exemplu este strategia urmată de

Japonia in 1970, cu privire la industria automobilelor, si industria computerelor. Însa

ţarile afectate au retaliat prin masuri anti-protecţionism. După cum a spus Paul

Krugman “Chiar daca cunoşti piaţa destul de bine încat sa creezi o strategie activa, sau

dacă esti convins ca modelul tău economic este destul de bun, câştigul din comerţul

strategic va fii întotdeauna foarte mic” (Krugman, 1996)

2.2. Bariere tarifare – Taxele vamale

2.2.1. Taxe vamale după sensul fluxului comercial

a) Taxe vamale de import, deţin cea mai mare pondere in comerţul internaţional din

punct de vedere as răspândirii si al nomenclatorului de produse vizate. Acestea se

percep asupra mărfurilor importate cu ocazia trecerii graniţei vamale a ţării

importatoare, fiind plătite de firma importatoare şi suportate ulterior de către

consumator. Taxele vamale de import reprezintă un mijloc de protejare a

producătorilor autohtoni de competiţia străină, contribuind direct la creşterea

preţurilor mărfurilor importate şi în consecinţă, la reducerea competitivitaţii

acesora.Vedem efectele taxelor vamale de import in următoarea schema:

Q1 Q3 Q4 Q2

A D

B C F E

Preţ

Preţ mondial + taxă (PT)

Preţ mondial (PM)

Ofertă (O)

Cerere (C)Importuri

Schema 2.1: Efectele taxelor vamale asupra cererii şi preţului2

În figura de mai sus curbele cererii şi ofertei atunci când nu se efectuează comerţ

internaţional sunt notate cu O respectiv C. Dacă economia ar fi implicată in comerţ

internaţional, şi ar fi relativ mică din punct de vedere mondial, atunci toate preţurile ar fi

perfect elastice, adică ar putea vinde si cumpăra orice la preţul mondial fară să

influenţeye preţul mondial. La acest preţ, oferta internă ar fi Q1, iar cererea internă Q2.

Diferenţa dintre aceste două valori ar fi acoperită de importuri. Dacă această diferenţă

este văzută ca fiind prea mare, guvernul se poate simţii presat să impuă taxe vamale

de import. Scopul unei astfel de taxe este sa ridice preţul mondial (PM) la valoarea

PT. Consumatorii interni îşi vor reduce consumul de la Q2 la Q4 , iar acest lucru

reducând surplusul de consum la zona PT.D.E.PM. În acelaşi timp, producătorii interni

îşi for marii producţia de la Q1 la Q4, crescând surplusul producţiei la zona

PT.A.B.PM.. La sfârşitul acestei operaţiuni, guvernul va avea venit, din zona A.D.F.C.

2 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006

Q1 Q3 Q4 Q2

A D

B C F E

Preţ

Preţ mondial + taxă (PT)

Preţ mondial (PM)

Ofertă (O)

Cerere (C)Importuri

Guvernul pierde veniturile din triunghurile A.B.C. şi D.E.F. A.B.C. este costul

suportarii industriilor ineficiente care nu pot concura la nivel mondial, iar D.E.F.

reprezintă consumatorii pierduţi ca urmare a creşterii preţului la un nivel la care acei

consumatori au parasit piaţa. Există efecte ale acestor taxe care nu pot fi arătate in

această diagramă. Există efectul asupra competitivitaţii, care a scazut. Mai există şi

efectul asupra redistribuirii: angajatorii interni vor câştiga mai bine, astfel

salariile vor creşte, şi vor fi create noi locuri de muncă. Dar ţarile asupra carora

sunt impuse aceste taxe vor avea parte de exact opusul. Ultimul avantaj ar fi

echilibrarea balanţei de plaţi, deoarece importurile vor scădea. Însă, pe tremen

lung, acest lucru va fi contracarat de posibila scaderea a exporturilor. În

urmatorul tabel vom prezenta taxele vamale medii pentru ţările membre OMC.

Ţară Taxă vamală medie Anul

America de Nord

Canada 4,2 2002

SUA 4,4 2001

Mexic 15,6 2001

America Latină

Argentina 13,4 2000

Brazilia 13,8 2000

Chile 9,0 2000

Columbia 11,2 2000

Costa Rica 4,7 2000

Europa

UE 4,1 2002

Elveţia 2,3 2000

Estul Mijociu

Bahrain 7,7 2000

Asia

Bangladesh 21,9 2000

Hong Kong 0,0 2000

India 31,0 2002

Japonia 3,9 2003

Korea 7,5 2000

Malaysia 9,9 2001

Pakistan 20,1 2002

Oceania

Australia 4,7 2002

Africa

Cameroon 17,6 2000

Gabon 17,5 2000

Chana 12,5 2000

Madagascar 6,1 2000

Mauritania 10,4 2001

Mauritius 19,8 2001

Mazambique 13,1 2000

Africa de Sud 10,9 2002

Tabelul 2.1: Ratele taxelor vamale la nivel internaţional3

Trebuie menţionat ca taxele diferă foarte mult de la produs la produs. Cele mai

mari taxe sunt în mod normal la produse agricole, textile si încălţămnte. Aceste

sectoare sunt foarte importante pentru ţările subdezvoltate, ele fiind mari exportatoare

in aceste ramuri. Taxele vamale de import tind să crească odată cu gradul de

prelucrare, aşa cum este arătat în urmatorul tabel.

Sector Grad Prelucrare SUA (2001) Canada(2002) UE(2002) Japonia(2002)

Mâncare,

băutură,

tutun

Materie Primă 3,2 7,9 12,4 25,4

Semi-prelucrat 9,0 6,8 19,1 30,3

Prelucrat 13,1 34,3 18,8 22,6

Textile şi

piele

Materie Primă 2,2 1,0 0,9 9,8


Prelucrat 10,3 13,5 9,7 12,0

Produse

chimice

Materie Primă 2,0 1,5 1,7 2,5


Prelucrat 4,1 4,7 3,8 2,0

Toate Materie Primă 2,2 3,9 7,3 14,6


sectoarele Semi-prelucrat 5,2 3,9 4,9 4,9

Prelucrat 5,7 8,9 7,0 7,8

Tabelul 2.2: Modificarea tarifelor în funcţie de prelucrare4

La finalul întrunirii OMC din 2003, această situaţie a fost comentată astfel: „taxele

vamale în ţările dezvoltate sunt mici,însă apogeul lor, precum si escalarea, constituie in

mare obstacol pentru dezvoltarea şi industria ţărilor mai sărace, cum ar fi exporturile:

ele sunt concentrate pe ramurile agriculturei, textilelor, ramuri în care ţările dezvoltate

sunt demult perfecţionate. Cum 70% din exporturile ţărilor sărace sunt produse

agricole, textile şi îmbrăcăminte, beneficiile posibile dacă aceste apogee/escalări sunt

reduse sau eliminate, sunt foarte mari”

b) Taxele vamale de export se intâlnesc foarte rar. Ele urcă preţul exporturilor, şi aduc

un venit mai mare pentru guvern. Acestă strategie este însă riscantă, iar pentru a nu

reduce volumul vânzărilor, cererea bunului pentru care se aplică această taxă ar trebui

să fie relativ inelastică. Se percep asupra unui nonmenclator restrâns de produse care

fac obiectul exportului, pe perioade de timp limitate. În situaţia in care se decide

perceperea acestora, se urmăresc două scopuri. Creşterea preturilor pe piaţa

mondială, în cazul in care statul exportator este principalul furnizor al produselor

respective, sau limitarea unor exporturi în vederea încurajarii dezvoltarii acelor industrii

naţionale care pot asigura prelucrarea materiilor prime obţinute local.

c) Taxele vamale de tranzit se percep de stat asupra mărfurilor stăine ce tranzitează

teritoriul vamal al ţarii respective. Acestea sunt introduse doar cu scop fiscal,

deoarece ele nu afectează producţia/consumul. Taxele vamale de trazit sunt foarte

restrţnse, iar atunci când se percep au un nivel foarte scazut.

2.2.2. Taxe vamale după modul de percepere:


a) Taxele vamale ad-valorem se percep de stat asupra valorii vamale a mărfurilor

importate sau exportate. Se stabilesc sub forma unei cote procentuale la valoarea in

vama a mărfurilor, cum ar fi 15%. Aceste taxe sunt usor de stabilit şi nu implică

elaborarea unui tarif vamal detaliat. Însă ele sunt foarte sensibile la oscilaţiile

conjuncturale ale preţurilor pe piaţa internaţională, şi lasă deschidere pentru abuzuri.

b) Taxele vamale specifice se percep de stat pe unitatea de măsura fizică a mărfurilor

imporate. Se stabilesc sub forma unei sume absolute in moneda ţarii respective. Ele

înlatură posibilitatea sustragerii de la plată, si au un efect protecţionist ridicat când

preţurile produselor importate sunt reduse. În plus, veniturile la bugetul de stat nu sunt

influenţate de oscilaţiile conjuncturale ale pieţei. Sunt greu de practicat, presupun un

tarif vamal detaliat.

c) Taxele vamale mixte se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt

deajuns pentru a proteja piaţa, Astfel, se percepe si o taxa pe valoarea marfurilor, cât si

o taxa specifica. Exemplu ar fi 10% plus 10 euro/tonă.

2.2.3. Taxe vamale după modul de stabilire de către stat:

a) Taxele vamale autonome sunt stabilite de stat ţn mod independent, percepându-se

asupra marfurilor ce provin din ţări cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri

comerciale. Aceste taxe se aplica în afara regimului clauzei naţiunii celei mai

fovorizate, şi au un nivel foarte ridicat, fiind prohibitive. Taxele autonome nu fac

obiectul negocierilor, şi reprezintă o puternică bariară in calea schimburilor între state.

b) Taxele vamale convenţionale se stabilesc de stat prin înţelegeri cu alte state

conform clauzelor stabilite prin acorduri bi/multilarerale, şi se percep asupra mărfurilor

ce provin din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai fovorizate. Ele fac

obiectul negocierilor din cadrul GATT-OMC şi au un nivel redus.

c) Taxele vamale preferenţiale au un nivel foarte redus, aplicându-se asupra

marfurilor din anumite ţări. Aceste taxe nu se extind la aceaşi marfă provenită din altă

tară. Ele reprezintă mai mult un regim de favoare stabilit între anumite ţări.

d) Taxele vamale de retorsiune se plică de stat ca răspuns la politica comercială

neloială a altor state. Se percepe ca o taxă vamală suplimentară, peste nivelul taxelor

vamale in vigoare. Au doua forme: taxe vamale anti-dmping şi taxe vamale

compensatorii.

Una din caracteristicile esenţiale ale acestor taxe este că ele au un nivel

prestabilit. Taxele vamale anti-dumping iau forma marjei de dumping (valoarea

normala – preţul de dumping), iar taxele vamale compensatorii sunt cel mult egale cu

subvenţia de export de care a beneficiat exportatorul ţn ţara sa de origine. Obiectivul

acestor taxe este anihilarea efectelor negative ale color două politici neloiale:

reducerea cotei de piaţă a producatorilor autohtoni de produse similare. Însă aceste

taxe pot fi utilizate doar dupa declanşarea unei anchete ţn care trebuie să se

dovedească prejudiciul adus pieţei interne. Cu toate acestea, până la dovedirea

existenţei prejudiciului, sunt întrerupte toate importurile. Taxele vamale de retorsiune

au un caracter dublu (sunt si tarifare si netarifare) Caracterul tarifar este dat de

perceperea taxelor, iar cel netarifar de faptul ca până la dovedirea prejudiciului, sunt

întrerupte relaţiile comerciale.

2.2.4. Concluzia - Efectul protecţionist al taxelor vamale:

Efectul protecţionist al taxelor vamale are doua forme: protecţia nominală si efectivă

a) Protecţia nominală vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale.

Este exprimată de nivelul impunerii vamale, care este direct proporţional cu gradul de

prelucrare a mărfurilor. Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale

nu este suficientă pentru aprecierea intensitaţii acţiunii taxelor vamale ca

instrument de pretecţie. Pentru aprecierea intensitaţii se utilizează protecţia efectivă.

b) Protecţia efectivă vizează valoarea nou creata şi incorporată în produsul supus

impunerii vamale. Ea măsoară sporul valorii nou create pe unitatea de produs finit în

absenţa tarifului vamal, adică sporul de valoare adăugată obţinut de producătorii interni

în condiţiile practicării de taxe vamale în raport cu situaţia de liber schimb. Se

calculeaza astfel:

Tf = taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat

Tm = taxa vamală nominală percepută asupra materiilor prime încorporate

Vf = valoarea produsului finit

Vm = valoarea materiilor prime încorporate

Te = protecţia efectivă

Altfel spus, protecţia efectivă este influenţată de nivelul celor două taxe vamale,

dispersia tarifară şi gradul de prelucrare al produsului. Te, deci, variază:

a) Direct proporţional cu nivelul taxei vamale precepută asupra produsului finit

b) Invers proporţional cu taxa vamală percepută asupra materiilor prime

incorporate

c) Direct proporţional cu nivelul dispersiei tarifare.

În practica ţăriilor dezvoltate, nivelul taxelor vamale percepute la import creşte în

funcţie de gradul de prelucrare al importurilor, lucru din care rezultă că sunt avantajate

ţările în deyvoltare exportatoare de produse neprelucrate. Cu cât gradul de prelucrare

este mai redus, cu atât Te este mai ridicată. În acest caz, ţările în curs de dezvoltare

sunt dezavantajate, deoarece ele exportă în general produse cu grad redus de

prelucrare. Din acest motiv, ele au cerut facilităţi tarifare pe pieţele dezvoltate pentru

produsele manufacturate (instituirea SGP)

2.3. Bariere netarifare

În vreme ce GATT a devenit din ce în ce mai eficient în reducere taxelor vamale,

ţările au cautat noi modalitaţi de a îşi proteja industriile. Barierele netarifare au

început să le inlocuiască pe cele tarifare, prin aşa numitul „neo-protecţionism”.

Politica netarifară reprezintă un complex de măsuri şi reglementări de politică

comercială care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaţionale de

bunuri şi servicii. Scopul aplicării instrumentelor specifice politicii netarifare este

apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei comerciale şi de

plaţi externe. Spre deosebire de politica tarifară, care este considerată un instrument

de natură economică, politica netarifară are un caracter administrativ, intrucât ea

poate oprii total importul, indiferent de puterea concurenţei. Politicile netarifare su

următoarele caracteristici:

- urmăresc mărfurile pe tot parcursul acestora dintre exportator si consumatorul final

- sunt foarte diverse şi au grad diferit de protecţie

- vizează domenii foarte variate de aplicabilitate legate de relaţiile economice

internaţionale

- sunt mai greu de cunoscut de către exportatori

- pot crea condiţii care să îngreuneze importul

- influenţează direct volumul fizic al importului, prin limitarea lor

- influenţează indirect volumul importurilor prin mecanismul pieţei

După cum am menţionat, există o tendinţa la nivelul decidenţilor măsurilor politice

de a se opta pentru bariere netarifare. Motivele pentru această alegere ar fi:

- măsurile netarifare sunt preferate taxelor vamale şi datorită constrângerilor

internaţionale pe care le întâmpină decidenţii naţionali în respectarea

angajamentelor asumate în cadrul acordurilor GATT-OMC cu privire la taxele

vamale

- de asemenea, barierele netarifare sunt preferate de ramurile mai puţin competitive,

pentru că protejarea prin taxe vamale evidenţiază mult mai pregnant lipsa lor

de competitivitate.

- măsurarea impactului barierelor netarifare necesită analize extrem de complexe

- din punctul de vedere al politicienilor, instrumentele cu caracter legislativ sunt

preferate din pricina dorinţei de degajare a răspunderii

- la nivelul birocraţiilor, caracteristicile măsurilor netarifare oferă posibilitatea de

întarire a rolului acestora în calitate de unici furnizori ai acestora

- multe masuri de ordin netarifar ofera o certitudine mai mare cu vedere la

protecţionism

- utilizarea selectivă a barierelor netarifare permite protejarea anumitori furnizori.

După cum am spus mai devreme, barierele netarifare sunt foarte variate. Datorită

acestui lucru, GATT şi-a manifestat la nivel internaţional interesul de a grupa aceste

bariere în funcţie de anumite criterii. Astfel au rezultat cinci criterii de clasificare.

2.3.1. Bariere netarifare care implică limitare cantitativă importurilor

Restricţiile de ordin cantitativ sunt aplicate sub forma limitarii directe sau indirecte

a cantitaţii mărfurilor permise la import. Aceste marfuri îngrădesc libera concurenţa

prin restrângerea ofertei de mărfuri străine pe piaţa locală. Se pot aplica fie prin

stabilirea de contingente, adică cote de import, fie prin stabilirea de preţuri prag la

mărfurile importate. Contingentele de import sunt cele mai drastice, deoarece odată

epiuzate, nu se mai poate efectua import. Preţurile de prag dau, teoritic, posibiliatatea

consumatorului să optaze între aprovizionarea de la intern sau de la import. Practic

însă, nivelul de preţ prag stabilit la import îl obligă să cumpere produsele locale.5

Aceste bariere netarifare îmbracă şi ele diferite forme

a) Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de stat care interzic total sau

parţial, pe o perioadă determinată sau nelimitată, importul unor produse. Cel mai

utilizat mod de a realiza o astfel de interdicţie este ca organul de stat să refuze

eliberarea licenţelor de import.

Cele mai utilizate motive pentru aceste interdicţii sunt:

- raţiuni economice: asigurarea unei protecţii suplimentară unor produse.

- motive politice: discriminarea unui partener comercial.

- alte motive: asigurarea stării de sănătate si secritate a populaţiei.

Uniunea Europeană este cunoscută ca având cel mai exigent sistem de interdicţii la

importul de produse alimentare din ţarile terţe. Totuşi, acestea sunt temporare si

selective, şi urmaresc păstratrea echilibrului între cererea si oferta de produse

alimentare pe piaţa comunitara şi de a asigura desfacerea prioriatară a produselor

realizate în interiorul ţării. Un alt motiv pentru utilizarea acestor bariare este protejarea

anumior tradiţii, obiceiuri şi moduri tradiţionale de viaţa. Interdicţiile la import se

folosesc din următoarele considerente:

- aplicarea unor sancţiuni somerciale care rezultă din respectarea prevederilor unor

acorduri sau convenţii multilaterale sau instituite unilateral

- respectarea prevederilor convenţii internaţionale care vizează controlul destinaţiei

finale a unor produse

- evitarea acutizarii unor situaţii de dezechilibru ale balanţelor comerciale

- protejarea unor moduri de viaţă tradiţionale

- presiuniile sau solicitările unor grupuri de interese sau organizaţii

nonguvernamentale cu preocupari în direcţia protejării mediului înconjurător sau a

drepturilor omului

5 Dumitru Miron, Politici comerciale, Editura Luceafărul, 2003

b) Contingentele de import la importul anumitor produse sau grupe de produse pe o

perioadă determinată, de obicei un an, sunt plafoane maxime cantitative sau

valorice admise. Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de

produse se numeşte contingentare. Contingentele au doua forme

- contingente globale care se stabilesc de către stat în mod independent sub forma

unor plafoane maxime admise la import pe o perioadă determinată de timp, fără o

repartiţie a acestora pe ţări de proveninţă

- contingentele bilaterale sunt plafoane maxime admise a importul anumitor produse pe

o perioadă determinată de timp şi dintr-o anumită ţară de proveninţă. Acestea se

negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în acordurile comerciale încheiate

cu acestea. Utilizarea contingentelor bilaterale face posibilă aplicarea unor restricţii

diferenţiate pe ţări de provenienţă, şi chiar face posibilă discriminarea fată de imprturile

provenie din anumite ţări.

În acelaşi timp, la nivel internaţional se întalnesc şi contingente tarifare, definite ca

plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt permise beneficiind de

un tratament vamal mai favorabil. Aceste tipuri de contingente se asociază

aranjamentelor comerciale preferenţiale fiind modalitaţi de acordare a unor diverse

preferinţe comerciale.

În general, contingentele sunt stabilite de către autorităţi sub presiunea diferiteor

grupuri de interese (ex: asociaţii ale producătorilor naţionali) şi de interesele de politică

externă a ţării (ex: echilibrarea balanţei comerciale cu anumite ţări, grupuri de ţări,

pentru unele produse)

c) Contingentele de export sunt mult mai rare, şi limiteaza cantitaţiile care pot părăsii

o ţară. Acest lucru micşorează ofertă şi creşte preţul extern. Creşte însă şi cantitatea

păstrată în ţară, unde se reduce preţul intern. Asemănător cu taxele vamale, această

strategie nu funcţionează decat dacă ţara este principalul furnizor al acelui bun. În caz

contrar, cumparătorii vor procura acel produs din altă ţară.

Efectul protecţionist al contingentelor este destul de dificil de evaluat, pentru

aceasta este recomandat să se transforme in taxe vamale. În acelaşi timp, evidenţierea

efectelor protecţioniste ale contingentarii depinde şi de mpdul de administrare a

contingentelor, recunoscându-se faptul ca acestea au un puternic caracter

discriminatoriu.

d) Licenţele de import sunt autorizaţii pe care autoritaţiile abilitate ale statului le

acordă firmelor importatoare pentru un produs sau grupă de produse, pe o perioadă

rezonabilă în funcţie de natura produsului şi distanţa geografică faţa de ţara de

provenienţă. Pe plan internaţional, şi cu precădere în ţările dezvoltate, sunt folosite

două tipuri de licenţe de import.

- Licenţele de import automate sunt folosite pentru produsele liberalizate la import,

cererea de import fiind automat acceptată într-un termen prestabilit. Acestea pot fi

eliberate imediat la primirea lor, când este posibil, sau în maxim 10 zile lucrătoare de la

depunerea cererii de licanţă. Sunt folosite din motive statistice, pentru a ţine evidenţa

comerţului exterior

- Licenţele de import neautomate sunt folosite pentru produsele neliberalizate la

import. Se mai numesc şi licenţe pentru adiministrarea restricţiilor cantitative la

import, acordându-se selectiv, în funcţie de produs sau de ţara de origine. Asigura

controlul asupra importurilor şi respectarea contingentelor.. Sunt cele mai răspândite,

şi au două forme:

- Licenţele globale sunt eliberate pe baza contingentelor globale. Stabilesc volumul

mărfurilor ce pot fi importate cu indicarea ţărilor de provenienţă, într-o anumită

perioadă. Nu au caracter restrictiv. Importatorii pot obţine dreptul de a deschide

acreditive

- Licenţele individuale sunt, în general, folosite de către stat pentru urmarirea şi

realizarea contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara

importatoare.doreşte sa asigure o protecţie mai mare pe piaţa internă. Aceste licenţe

precizeaza în mod obligatoriu ţara de provenienţă. Ele conosc doua forme:

- Licenţele deschise precizează numai ţara de provenienţă a importurilor, fără o

plafonare cantitativă sau valorică a acestora. Prin intermediul lor se urmăreşte

redefinirea orientării geografice a importurilor, favorizându-se importurile din

anumite ţări şi restrângându-se din altele, din motive legate de evoluţia echilibrului

balanţei comerciale.

- Licenţele specifice precizează pe lângă ţara de provenienţă şi plafonul maxim fizic

sau valoric al acestora din ţara respectivă. Acestea sunt cele mai restrictive licenţe.

Procedurile de licenţiere au un puternic efect protecţionist in următoarele situaţii:

- când sunt prevăzute în proceduri complicate de eliberare care presupun

perioade îndelungate de obţinerea a acestora, taxe de obţinere costisitoare şi

impredictibile

- perioada pentru care sunt acordate este insuficientă pentru derularea efectivă a

Licenţe de import

Automate Neautomate

Globale Individuale

Deschise

Specifice

tranzacţiei de import respectivă

- alocarea licenţelor se face în mod discreţionar discriminând anumire surse de

import

- accesul firmelor importatoare la mijloacele străine de plată este greoi sau

condiţionat

Schema 2.2: Efectul restricţiilor cantitative asupra economiei6

La preţul mondial (presupunând elasticitate perfectă) nivelul importurilor ar fi de la

Q1 la Q2. Dar dacă o ţară ar impune o contingentă care ar limita cantitatea acelui

produs între Q3 şi Q4, atunci preţul ar creşte până la Pq. Acest lucru va reduce

numărul de consumatori prin PqDEPm şi va creşte producţia prin PqABPm, la fel ca

la taxele vamale. Dar în acest caz, cine primeşte veniturile? Acest lucru depinde de

modul în care a fost facută licenţierea. Cel mai eficent mod de a aloca o licenţa

ramnâne licitaţia, iar în acest caz, se presupune ca întregul venit din ADFC va revenii

guvernului care a impus bariera. Din nou avem pierderi in ABC si DEF, exact din

aceleaşi motive ca la taxele vamale.

Efectele taxelor vamale si ale contingentelor par a fi asemănătoare. Care sunt,


A D

B C F E

Preţ

Pq

Preţ mondial (Pm)

Ofertă (O)

Cerere (C)

Q1 Q4 Q3 Q2

Importuri

atunci, deosebirile între ele? În primul rând, guvernul încasează venit din contingente

doar daca licenţierea a fost făcută într-un anumit mod, pe când guvernul va lua

mereu venituirle din taxe vamale. Chiar dacă rezultatul este asemănător, reacţia care

duce la acest rezultat diferă.

Să luăm un exemplu. Dacă ar creşte cererea pentru automibile japoneze pe piaţa

americană, iar automibilele ar fi supuse unei taxe vamale, ar fi usor sa se importe mai

multe automobile japoneze, astfel crescând cantitatea. Dar dacă ar fi supuse unei

contingentari, ar creşte preţul, nu cantitatea, deoarece cantitatea ar fi limitată. În zilele

de azi, contingentele sunt puţine la număr. Ele încă există, un exemplu ar fi limitarea

cantitaţi de usturoi importat in UE din China. Uneori, taxele vamale şi contingentele se

pot combina. Cel mai faimos caz a fost legat de regimul bananelor din UE. Fostele

colonii UE, ţările din Asia si zona Pacificului, erau protejate printr-o limitare a

importurilor din America Latină. Dacă acea limitare ar fi fost încălcată, atunci taxele

vamale ar fi crescut la 170%.

Un lucru foarte important de menţionat este că această forma de protecţie este,

oficial, interzisă de GATT. Unele excepţii sunt permise pentru produse de agricultură,

însă numai pentru a proteja industrii in declin major.

e) Limitările voluntare la export sau autolimitările la export sunt înţelegeri oficiale

sau neoficiale care intervin între anumite state, prin care ţara exportatoare, la cererea

sau sub presiunea ţării importatoare, se obligă să-şi reducă volumul exporturilor

unui produs sau grupe de produse până la un anumit nivel, pe o perioadă de timp

determinată. Această barieră netarifară presupune existenţa unui acord în baza căruia

exportatorul unei anumite categorii de produse procedează la restrângerea livrărilor

sale către o anuimtă piaţă externă.

Din ce am spus mai devreme, rezultă că acestea sunt diminuări ale exporturilor

acceptate de însăşi ţările exportatorare sub ameninţarea ca, în caz contrar, ţările

importatoare vor aplica ele însele alte categorii de măsuri foarte restrictive la import şi

pe o perioadă mai îndelungată. În funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de

înţelegeri, limitările voluntare la export pot fi bilaterale sau multilaterale.

Efectul protecţionist al acestor masuri este condiţionat de situaţia: ţara

importatoare să reprezinte principala piaţă de desfacere pentru ţara exportatoare la

acel produs. Aceste înţelegeri au aprărut la sfârşitul deceniului şapte şi începutul

deceniului opt al secololui XX-lea. Primele înţelegeri de această natură au

fost utilizate de către SUA în relaţiile comerciale cu Japonia pentru produsele industriei

uşoare, şi ulterior pentru produsele siderurgice, automobile, produse ale industriei

electrotehnice şi electronice. Astfel, SUA a vrut să-şi echilibretze balanţa comercială cu

Japonia. Din păcate, acest obiectiv nu a fost atins, iar soldul negativ în balanţa

comercială a SUA cu Japonia a crescut de lun an la altul. În schimb, companiile

japoneze au indentificat noi forme de pătrundere pe piaţa americană,

delocalizandu-şi o parte din producţia acestor buniri prin investiţii externe directe.

Înţelegeri similare au vost vizate şi pe relaţia Comunitatea Economică Europeană şi

Japonia pentru o serie de produse japoneze extrem de competitive.

Din experianţa internaţională a ultimelor două decenii se evidenţiază faptul că

folosirea autolimitărilor la export a generat următoarele efecte:

- modificarea sau reorientarea geografiă a fluxurilor comerciale

- încurajarea cartelizării industriilor de export, crearea de carteluri între ţările

exportatoare în vederea repartizării cotelor de producţie şi export între producători

şi exportatori, cu incidenţe nedorite asupra schimburilor comerciale internaţionale

- deşi folosirea acestor acorduri a fost motivată ca fiind o măsură temporară menită

să permită ţărilor importatoare să-şi modernizeze şi raţionalizeze industriile

respective pentru a-şi sporii competitivitatea în raport de concurenţă externă,

aceste acorduri s-au permanentizat, protejând în continuare industrii

necompetitive ale ţărilor importatoare. Aceste acorduri sunt justificabile ca măsuri

tranzitorii, adoptate din dorinţa de a prevenii tensionarea inutilă a unor relaţii

comerciale internaţionale.În funcţie de gradul de formalizare şi al implicării

guvernamentale, limitările voluntare la export pot fi identificate următoarele forme

de înţelegeri:

- înţelegeri între asociaţii ale producătorilor din ţări diferite fără implicarea directă a

autorităţiilor publice din cele două state

- înţelegeri între autorităţiile publice din ţara importatoare şi asociaţii ale

producătorilor din ţările exportatoare

- înţelegeri informale la nivel guvernamental ale căror rezultate se aplică către

structuriile guvernamentale sau neguvernamentale

- înţelegeri la nivel guvernamental

În concluzie, principalele particularităţi ale acestui tip de protecţionism sunt:

- limitările voluntare la export confera autoritaţiilor guvernamentale din ţara

importatoare o mai mare libertate de acţiune, acestea declarându-se ca

susţinătoare fidele ale liberului schimb, practicând protecţonismul.

- acestea lasă cea mai mare parte din responsabilitate părţii exportatoare, acesta

trebuind să justifice şi să administreze asemenea măsuri

- sunt extrem de eficiente, deoarece sunt foarte selective, neputând fi adusă în

discuţie restrîngerea importurilor sau invocarea nerespectării perevederilor

conduitei comerciale

- sunt măsuri de politică comercială având cel mai redus nivel de transparenţă,

deoarece negociază într-un cadru foarte restrâns definit prin confidenţialitate, ceea

ce îi dezavantajează pe ceilalţi ofertanţi exportatori. În acest fel, este alimentată

discriminarea comercială şi accentuarea imprevizibilitaţii climatului comercial

internaţional

- sunt privite de către toate părţiile implicate ca alternative preferabile de

protecţionism; în realitate, este cunoscut faptul că aceste limitari au fost urmate

de procese de delocalizare a producţiilor pe pieţele importatoare, cu efecte

considerabile asupra producătorilor naţionali din piaţa ţărilor importatoare, astfel

anulându-se efectul restrictiv

f) Acordurile de comercializare ordonată a produselor sunt înţelegeri bi sau

multilaterale între state care vizează limitarea negiciată şi controlată a comeţului

internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Ele implică pe lângă

autolimitarea la export, şi anumite prevederi legate de limitele de preţ şi clauza de

salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor sunt lezate.

Cel mai des imvocat exemplu de acord cu privire la comercializarea ordonată a

produselor este reprezentat de „Aranjamentul privind comerţul internaţional cu textile”

încheiat in 1973 şi prelungit până la finalizarea rundei Uruguaz în 1995. Acest acord a

scos comerţul internaţional cu textile de sub incidenţa regulilor şi disciplinelor

comerciale preomovate de GATT-OMC, care aveau efecte protecţioniste

considerabile. Scoaterea de sub incidenţă a fost totală in 1973-1995 şi parţială în

1995-2005. Acest exemplu a fost urmat şi de alte produse.

2.3.2. Bariere netarifare care limitează indirect importul prin mecanismul preţului

Aceste politici comerciale oferă posibilitatea manifestării protecţionalismului sub o

acoperire legala. Majoritatea vizează reducerea forţei concurenţiale a ofertanţilor

internaţionali, având un cadru legal insuficient elaborat care să reglementeze acest

lucru, astfel creând numeroase posibilitaţi de a abuza aceste măsuri.

Cele mai importante bariere netarifare care fac parte din această grupă sunt

a) Prevederile variabile la import, numite şi taxe de prelevare, se practică în cadrul

Uniunii Europene şi fac parte din instrumentele de politică comercială cu care se

operează în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Ele vizează importurile

de produse agricole din ţările terţe şi care intră sub incidenţa politicii agricole

comunitare Acestea se prezintă sub forma unor taxe vamale suplimentare, care se

percep peste taxele vamale obişnuite la importul produselor respective.

Aceste taxe se calculează ca diferenţa între preţul de import şi proţul de comunitar, la

care se comercializează produsele respective pe piaţa ţărilor membre, din care se scad

cheltuielile de transport pe parcurs intern comunitar.

Taxe prelevare = preţ import – preţ comunitar

sau

Taxe prelevare = pret ecluză – preţ prag

Preţul de ecluză este preţul de import din afara UE

Preţul prag este un preţ comunitar mai ridicat decât preţul internaţional

Aceste taxe de prelevare mai sunt cunoscute şi ca prelevări variabile la import

pentru că limita de jos a preţului oscilează permanent, în timp ce limita maximă rămâne

neschimbată timp de un an. Din acest motiv, volumul încasărilor prin perceperea

acestor taxe vamale suplimentare variază. În general, se apreciază că acestea au

un rol protecţionist mai eficient decăt o taxă vamale obişnuită.

Taxele de prevelare au reprezentat o importantă sursă de venit pentru bugetul

comunitar dar şi o la fel de importantă barieră comercială. Practicarea lor s-a

considerat justificabilă în situaţiile în care preţurile de tranzacţionare afectau colete de

piaţă ale ofertanţilor comunitari şi din diferite considerente, nu se puteau declanşa

procedurile de dumping,

b) Preţurile minime şi maxime la import constituie un mijloc restrictiv însemnat folosit

cu precădere de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale internaţionale

Preţurile minime de import se folosesc ca instrument de politică comercială când

produsele indigene au costuri de producţie ridicate comparativ cu cele ale concurenţei,

sau când pe piaţa internaţională, preţurile anumitor produse scad iar produsele devin

din acest punct de vedere mai competitive la export.

În aceste situaţii, ţările importatoare recurg la stabilirea unor preţuri minime de

import apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele indigene, urcând

în acest mod preţurile de import la produsele respective. Nerespectarea acestor măsuri

de către firmele importatoare duce la anularea licenţei de import. Efectele acestei

măsuri sunt limitarea importurilor produselor respective şi protejarea ramurilor vizate

Preţurile maxime de import se folosesc ca instrument de politică comercială în

cazul în care unele ţări încearcă creşterea artificială a produselor la anumite produse

pe care le exportă. Ca raspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc

preţuri maxime de import la produsele respective la un nivel care nu trebuie să

depăşească preţul produselor similare de pe piaţa internă. Această măsură generează

limitarea importurilor şi reducerea preţurilor de export. Acestea sunt utilizate de

acele ţări care sunt principali importatori pe piaţa mondială a produselor respective.

c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal se mai numesc şi ajustări

fiscale la frontieră, sau bariere paratarifare. Sistemul fiscal aplicat mărfurilor de import

şi celor indigene diferă de la o ţată la alta, ceea ce se poate constitui intr-un element de

discriminare în relaţiile comerciale internaţionale. În principiu, ajustările fiscale la

frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de

impozite indirecte, iar produsele de import sunt supuse acelorasi impozite ca şi cele

indigene. Pentru respectarea acestui principui, ţările negiciază aşa numitele convenţii

privind evitarea dublei impuneri. Chiar şi aşa, deşi produsele importate sunt supuse

aceluiaşi regim fiscal ca şi cele interne, discriminarea mărfurilor importate se poate

produce fie prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere, sau prin ordinea

perceperii taxelor. Evaluarea diferenţiată a bazei de impunere presupue că pentru

produsle indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicată, iar pentru importuri, la

preţul CIF majorat cu taxe vamale şi alte taxe cu ocazia importului, ceea ce conduce

la creşterea preţului importurilor peste nivelul produselor indigene similare, şi, în

consecinţă, la reducerea competitivităţii acestore. În unele ţări dezvoltate acţionează

aşa numitul „prag al impunerii progresive” care este aplicat în funcţie de calitatea,

cantitatea şi caracteristicile technice ale mărfurilor importate.

În practica internaţională, ajustările fiscale la frontieră au multe forme, dintre care:

- taxa asupra valorii adaugate (TVA) este un impozit general de consum care se

percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la valoarea nou agăugată la

fiecare stadiu

- taxa în cascadă este un impozit de consum care se aplică la fiecare stadiu al

circulaţiei mărfurilor, dar, spre deosebire de TVA, se percepe la întreaga valoare a

mărfii. Ea are un caracter cumultiv, în sensul că se aplică asupra valorii

produsului care include şi taxele percepute în fazele anterioare ale circulaţiei

mărfurilor supuse impunerii fiscale, ele ridicând foarte mult preţul de vânzare la

bunurile respective

- taxa de acciză este un impozit care se percepe îndeosebi la produsele care

constituie monopolul statului (tutun, alcool) sau o serie de bunuri de lux

(automobile, televizoare) cu scopul de a limita consumul la produsele respective şi

de a proteja producţia internă. Aceste taxe au în mod obişnuit un nivel foarte ridicat,

chiar şi peste 100%, ridicând foarte mult preţul de desfacere al acelui bun.

- taxele oculte, adică ascunse, sunt impozite percepute, în general, asupra bunurilor

destinate consumului productiv, adică bunuri de echipament, mijloace de

transport, materiale pentru construcţii. Nu au un nivel foarte ridicat, dar contribuie la

ridicarea preţurilor acelor bunuri

- alte forme pe care le îmbracă impozitele indirecte sunt taxele portuare (se percep

asupra valorii documentelor de transport şi asupra cheltuielilor de prelucrare a

mărfurilor în porturi), taxele statistice (se percep pentru serviciile statistice

prestare în vamă), taxele sanitare (se percept de consulatul ţării importatoare cu

sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente cum ar fi certificatul

de origine, certificatul de control sanitar sau factura)

d) Taxele de retorsiune, adică taxele antidumping şi taxele compensatorii, intră şi ele

în categoria barierelor netarifare, deoarece au o dublă natură: tarifară şi netarifară.

Ele se aplică ca răspuns la politica comercială neloiala. Pentru ca aceste măsuri să

poată să fie luate, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă

dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. Caracterul

netarifar constă în faptul că în perioada derulării anchetei sunt sistate relaţiile

comerciale cu firmele acuzate.

Experienţa internaţională arată că tările în dezvoltare sunt cel mai frecvent acuzate

de practici de dumping, în special de ţările dezvoltate. Deşi în majritatea cazurilor,

aceste acuze nu au putut fi dovedite, în perioada cât a durat procedura de anchetă,

acesta s-a constituit într-o adevărată barieră cu efecte negative asupra schimburilor

comerciale internaţionale. Acţiunile antidumping sunt unele dintre cele mai utilizate

instrumente în comerţul internaţional contemporan, prin prisma numărului de ţări care

recurg la acestea, cât şi al gamei de produse care intră sub incidenţa s-a, şi al

volumului de schimburi pe care le afectează.

În practica internaţională, se manifestă o largă varietate de tipuri de dumping,

precum:

- dumpingul sporadic, determinat de nevoia de a reduce stocurile existente

- dumpingul iminent, generat de intenţia distrugerii competitorilor, sau penetrarea

pieţei

- dumpingul continuu, determinat de intenţia de a atinge sau menţine deplina

utilizare a factorilor de producţie abundenţi în economiile de mari dimensiuni.

e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import au apărut odată cu sfârşitul

deceniului şapte şi începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, când o serie de ţări

dezvoltate au adoptat o serie de raglamentări potrivit cărora firmele importatoare sunt

obilgate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor or o anumită cotă-parte

din valoarea viitorului import, în mod normal 50%, în valută, cu şase luni înainte de

efectuarea acestuia. Sumele depuse în contul organului vamal nu sunt purtătoare de

dobânzi, astfel putând apărea une din situaţiile:

- importatorul renunţă la import, iar acestuia i se va returna aceeaşi sumă vărsată, caz

în care el pierde câştigurile obţinute prin investirea profitabilă a sumei de bani

- dacă importatorul realizează importul, acesta va căuta să-şi recupereze pierderile

cauzate de imobilizarea acelei sume de bani, care ar fi putut fi valorificată printr-o

dobândă de la un depozit bancar, printr-o diferenţă de curs valutar sau printr-o

investiţie pe piaţa financiară, prin ridicarea preţului produselor importate sau va solicita

reduceri de preţ de la exportator.

Aceasa reprezintă în acelaşi timp şi o formă de creditare a statului, pe termen scurt,

fară dobândă, deosebit de avantajoasă în special în perioadele de dezechilibru aşe

balanşelor comerciale şi de plaţi externe.

f) Rata de schimb multiplă este o metodă mai puţin întalnită. Autorităţiile monetare

pot vinde monedă străina la rate diferite de schimb, în funcţie de modul în care acea

modedă va fi folosită. De exemplu, dacă o firmă vrea să folosească moneda pentru

export, ar putea beneficia de o rată de schimb mai bună decât o firmă care vrea să

importe. Astfel este subvenţionat, exportul, iar importul este discriminat. Exemplu

poate fi văzut în Zambia, unde managerul general al Autorităţii Furnizării Energiei

Electrice în Zimbabwe a zis:„Numărul ratelor de schimb ne afectează. Avem rata

folosită de Zimra, de 3.875 $. Avem rata oficială care depinde de cursul bancar din

acea zi. Avem şi rata paralelă care este folosită pentru unii jucători din industrie”.

2.3.3. Bariere netarifare care decurg din formalităţiile vamale şi

administrative

Formalităţiile vamale şi administrative la import au, în general, un caracter legitim

pentru aplicarea politicii comerciale. În multe situaţii, astfel de măsuri sunt utilizate

pentru limitarea importurilor şi chiar pentru discriminarea anumitor parteneri comerciali.

Principalele metode folosite în acest sens sunt cele privind evaluarea incorectă în

vamă a valorii mărfurilor importate şi cerinţele referitoare la prezentarea de documente

suplimentare în anumite tări. Deşi la prima vedere formalităţile vamale şi

administrative la import sunt simple cerinţe de ordin tehnic, aplicarea lor în practică

permite în unele cazuri discriminarea comercială şi limitarea importurilor.7

a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă (custom evaluation) reprezintă o barieră în

calea schimburilor comerciale internaţionale în cazul în care organele vamale din

anumite ţări folosesc alte preţuri decât cel real al mărfii importate, ceea ce generează

scumpirea importului, făcându-l necompetitiv. În general evaluarea valorii mărfurilor

importate se face pornind de la preţul înregistrat în factura externă în condiţia de

livrare CIF, iar transformarea lui în monedă naţională a ţării importatoare se face la un

curs agreat de FMI.

Această problematică a făcut obiectul negocierilor din cardrul GATT. Astfel, la runda

Tokyo, plecând de la prefederile GATT-ului şi ale Convenţiei internaţionale cu privire la

evaluarea vamală de la Bruxelles, a fost negociat un cod de conduită privind evaluarea

vamală, care a stabilit cinci metodologii de evaluare vamală, iar încălcarea acestora

reprezintă o barieră netarifară în calea fluxurilor comericiale internaţionale. Metoda

de aplicare ale celor cinci metodologii este relativ simplă: se începe cu prima, iar dacă

aceea nu permite determinarea valorii, se trece la urmatoarea, şi aşa mai departe.

- valoarea tranzacţiei reprezentată de preţul de facturare externă – preţul CIF

- valoarea unei tranzacţii identice din aceaşi ţară, aceeaşi destinaţie şi orizont

apropiat

7 Dragoş Negrescu, Protecţionismul neterifar, Ed. Economică, 1998

- valoarea unei tranzacţii similare din aceaşi ţară, aceeaşi destinaţie şi orizont

apropiat

- preţul de vânzare a mărfii pe piaţa ţării importatoare – cheltuieli pe parcurs intern

- valoarea recalculată formată din costul total la care se adaugă o marjă rezonabilă

de beneficiu, care să şi includă cheltuielile generale

b) Documentele şi formalităţiile supplimentare cerute cu ocazia importurilor sunt

un subiect discutat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, GATT şi Consiliul

de Cooperare Vamală de la Bruxelles. Ele s-au preocupat în direcţia simplificării

formalităţiilor şi tipizării documentelor legate de circulaţia mărfurilor pe plan

internaţional. Chiar şi aşa, unele ţări dezvoltate cer îndeplonirea unor formalităţi şi

documente suplimentare, uneori în număr foarte mare, care au un format şi un set de

reguli foarte dificil de completat, însoţite uneori de penalizări în caz de completare

incorectă.

2.3.4. Bariere netarifare care decurg din participarea statului la

activităţi comerciale

Potrivit clasificării făcută de GATT, cele mai importanete bariere care decurg din

participarea statului la activităţiile comerciale sunt: achiziţiile guvernamentale, comerţul

de stat şi monopolul de stat asupra importului anumitor produse. Acestea pot fi

completate de alte bariere precum suvbenţiile, sau alte forme de sprijin acordate de

autorităţiile publice. Mai există şi politicile guvernamentale industriale, măsurile de

dezvoltare regională, finanţarea activităţiilor de cercetare & dezvoltare, sistemul

naţional de impozitare & asigurari sociale, politici macroeconomice, politici

competiţionale, politici în domeniul investiţiilor străine.8

a) Achiziţiile guvernamentale, numite şi pieţele publice, reprezintă cumpărarile de

bunuri şi servicii de către stat. Acestea pot deveni bariere netarifare în calea

schimburilor comerciale internaţionale atunci când anumite reglementări în vigoare, în

8 D.Miron, Politici comerciale, Ed.Luceafărul, 2003

anumite state, favorizează anumite firme, în mod normal naţionale, în privinţa

aprovizionării organelor de stat precum instituţii şi agenţii guvernamentale de la nivel

central, autorităţi locale, entităţi care beneficiează de anumite drepturi speciale precum

furnizorii de utilităţi publice, cu bunuri/servicii necesare desfăşurării activităţii.

Majoritatea guvernelor discriminează în favoarea producătorilor interni, fie din

motive strategice, sau pentru a creea slujbe. Guvernul poate fi subiectiv în încheierea

contractelor cu firmele interne, sau pot “ordona” unor industrii să îşi achiziţioneze

materiile prime din surse naţionale. Un exemplu al metodei ar fi campania “Made in

Romania” care se cere să cumpărăm, produse fabricate în România. Această barieră

a fost discutată în raportul Checchini, care a declarat ca 100% din achiziţiile făcute de

guvern in SUA au fost de la producători interni. Franţa, Germania şi Marea Britanie au

fost şi ele menţionate cu 99.9%, 99.7% respective 98.3%. Această formă de

discriminare este un mod de a subvenţiona firmele proprii care ar putea fi

ameninţate de alte firme.

Discriminarea împotriva produseor străine în procedurile de achiziţii se manifestă

într-o mare varietate de moduri, cele mai utilizate fiind:

- interzicerea expresă a accesului companiilor stăone la contractele de anvengură

efectuate prin achiziţii guvernamentale

- oferirea unui tratament comercial preferenţial unor companii care se angajează să

utilizeze cantatăţi importante de produse interne în procesul de executare a

contractelor

- impunerea unor condişii şi cerinţe extrem de exigente, chiar discriminatorii, faţă de

ofertanţii externi participanţi la licitaţiile pentru obiectivele finanţate din bani publici

cu scopul înlăturării concurenţei şi al promovării industriei indigene

Rezervarea pentru furnizorii naţionali a achiziţiilor realizate de entităţile publice

comportă serioase costuri suplimentare, datorate faptului că nu se recurge la cele

mai eficiente surse de aprovizionare. Acestă situaţie permite meţinerea în activitate a

unui număr mare de furnizpri interni în anumite sectoare în condiţii de ineficienţă, astfel

împiedicând valorificarea integrală a economiilor de scară şi sporind costurile unitare

de producţie.

În cadrul GATT, la Runda Tokyo, a fost negociat Acordul privind achiziţiile

guvernamentale, în care se specifică faptul că achiziţiile guvernamentale trebuie

adjudecate prin licitaţie la care să participle atât firme naţionale, cât şi străine. S-a

căzut deacord ca ţările să accepte contracte guvernamentale cu firme din alte ţări,

păstrându-şi dreptul de a refuza serviciile unor anumiţi furnizori. Runda Uruguay a

extins acest accord pentru a cuprinde şi bunuri şi servicii. Majoritatea guvernelor

refuză însă contracte cu firme externe în domeniile: apărare, energie electrică,

servicii poştale sau telecomunicaţii.

Întrucât experienţa a arătat că achizitiile guvernamentale s-au transformat în

bariere comerciale extrem de severe, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special

în acest domeniu, care a intrat în vigoare la 1 iunie 1981. Acesta prevede că achiziţiile

guvernamentale de o anumită valoare trebuie adjudecate numai pe calea licitaţiilor la

care să poată participa în condiţii nediscriminatorii, atât firmele naţionale cât şi

firmele străine.

Procedurile de achiziţii publice comportă o serie de restricţii explicite precum:

- interdicţia efectuării de chiziţii publice din surse stăine

- obligativitatea acordării de preferinţe furnizorilor naţionali în cadrul procedurilor

competitive de adjudecare a contractelor

- impunerea unui conţinut minim de elemente de origine locală drept condiţie pentru

atribuirea unui contract de achiziţii publice

- solicitarea achiziţionării în compensaţie de produse locale, a căror valoare este

legată de cea a contractului oferit spre adjudecare.

Din punct de vedere al transparenţei, trebuie avute în vedere două aspecte. În

primul rând, obligativitatea publcării informaţiilor cu privire la rezultatele procedurilor de

adjudecare a contractelor de achiziţii publice, iar apoi interdicţia desemnării unei oferte

drept cea mai avanajoasă pe baza unor criterii de evaluare nespecificate în

documentele de licitaţie.

În practica internaţională, ţinând cont de toate cele prezentate până acum, s-au

identificat diferite forme de eludare a reglementărilor specifice achiziţiilor publice:

- divizarea achiziţiilor de mare valoare într-o serie de contracte de valori individuale

care să permită evitarea obligaţiei de organizare de licitaţii deschise

- recurgerea la achiziţii de la furnizori desemnaţi chiar şi în cazurile în care

organizarea unei proceduri competitive ar fi posibilă

- publicarea unor informaţii insuficiente privind oportunităţiile de afaceri şi stabilirea

unor termene nerezonabil de scurte pentru efectuarea prezentării ofertelor

- utilizarea de specificaţii tehnice care favorizează anumiţi furnizori în detrimentul

altora

Toate aceste aspecte exclud achiziţiile guvernamentale privind securitatea

naţională. Importanţa achiziţiilor guvernamentale în calitate de bariere cu caracter

netarifar decurge din valorile considerabile pe care le ating acestea în âările dezvoltate.

Astfel o estimare la nivelul anului 1990 relevă că acesteareprezentau circa 8-12% din

produsul intern brut cumulat al ţărilor avansate.

b) Comerţul de stat vizează operaţiunile de vânzare-cumpărare efectuate de

întreprinderile de stat. Activităţile comericle ale acestor întreprinderi reprezintă

obstacole comerciale numai în condiţiile în care statul oferă acestora anumite privilegii

fiscale suplimentare în raport cu firmele private, acestea având astfel posibiliatea de

a-şi rentabiliza activitatea şi de a participa la schimburi în condiţii mai avanajoase.

c) Instituirea monopolului de stat asupra importului anumiteor produse premite

statului să limiteze importul la produsele respective şi să stabilească preţurile de

vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regula foarte ridicate, pentru a reduce

consumul acestora. Instituirea monopolului de stat uneori se face din motive legate de

asigurarea stării de sănătate a populaţiei, a animalelor, prezervarea agriculturii, şi se

justifică chiar dacă liitează importul

d) Subvenţionarea activităţiilor de comerţ exterior poate distorsiona competiţia care

se dezvoltă într-un sistem comercial liber. Subvenţionarea poate aduce importante

prejudicii industriilor interne ale ţărilor importatoare care produc bunuri substituibile

sau concurente, produsele subvenţionate obţinând avantaje competitive. Altfel spus,

subvenţia de export este medota prin care guvernul încearcă să scadă preţul

produsului exportat sub preţul mondial. Acest lucru este considerat o formă de

dumping, iar ţările care care cred că preţul unui bun exportat a fost scăzut artificial prin

această metodă, adică preţul acelui bun pe piaţa mondială este mai mic decât pe

piată de provenienţă, vor lua masuri pentru a anula avantajul obţinut prin subvenţie

Schema 2.4: Efectul suvenţiei din PDV al ţării importatoare9


Preţ

Q1 Q3 Q4 Q2

ddreţaasasasa

b

P0

P1

Ofertă

O0

O1a c

Efectul imediat este scăderea preţului importurilor de la P0 la P1-. Importurile vor

creşte de la Q1Q2 la Q3Q4. Consumatorii vor beneficia de pe urma preţurilor

scăzute, iar producătorii din ţările importatoare vor pierde. O taxă de retorsiune

normaliza piaţa. .

Schema 2.5: Efectul subvenţiei din PDV al ţării exportatoare10

Din punctul de vedere al ţării exportatoare, preţul modial este setat la P0 şi se

exportă Q1Q2. Dacă exportul ar fi subvenţionat, preţul încasat de exportatori ar fi P0 +

subvenţia, adică P1. Preţul mai mare ar creşte producţia la Q4, dar scăderea vânzărilor

interne ar reduce cantatatea la Q3 Plătitorii de taxe suportă subvenţia şi plătesc b+c+d.

Zona „b” se pierde de două ori, odată către consumatori, încă odata către plătitorii de


Q4Q2Q1Q3

db

Preţ

P0

P1

a c

Ofertă

Cerere

Cantitate

taxe, dar se câştigă odata de către exportatori. Zona „d” se pierde odata către plătitorii

de taxe. Pierderile totale economice sunt deci zonele „b” şi „d”.

Ţinţnd cont de acestea, acordurle GATT-OMC reglementează subvenţionarea

exporturilor, interzicând acele subvenţii care generează efecte de distorsiune în

comeţul internaţional, şi permiţând statelor importatoare să aplice măsuri de raspuns

pentru acele importuri care afectează industria internă

e) Politicile guvernamentale industriale şi măsurile de dezvoltare regională sunt o

altă categorie. În această categorie pot fi incluse pachetele de acţiuni guvernamentale

destinate sprijinirii firmelor private, industriilor şi anumitelor regiuni în scopul ajustării

structurale, retehnologizării, schimbării profilului de activitate, adoptării de acţiuni care

să corecteze dimensiunile pieţei şi să permită firmleor private să internalizeze

provocările noii concurenţe derivate de glogalizare sau regionalizare.

f) Subvenţia de producţie este un mod prin care guvernul încearcă să încurajeze

producţia unui anumit bun sau grup de bunuri, micşorând costurile de producţie.

Impactul poate fi observat prin următoarea schemă:

Q1 Q3 Q2

Importuri

b

Pret

Ps

Pm

Ofertă

Os

a

CerereCantitate

Schema 2.6: Efectul subvenţiei de producţie11

Suvbenţia aduce curba ofertei de la O la Os. Furnizorii interni furnizează acum Q3 iar

importurile au scăzut de la Q1Q2 la Q3Q2, deşi consumatorii interni încă plătesc Pm.

Cum oferta internă rămâne neschimbată, oferta nu suferă modificări, deci nu se pierd

clienţi. Zona „a” reprezintă creşterea producţiei, iar zona „b” este surplusul producţiei.

Cum există o singură zonă de surplus, această situaţie este preferată faţă de taxe

vamale sau contingente. Spre deosebire de acestea, însă, la subvenţii nu există

venit pentru guvern, din contră, guvernul având pierderi de pe urma acestei măsuri.

g) Finanţarea din surse guvernamentale a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi

a altor politici tehnologice, categorie în care sunt incluse politicile legate de drepturile

de prprietate intelectuală (brevete, know-how, drepturi de autor şi mărci de fabrică, de

comerţ sau de servicii). În general, autorităţiile sprijină programele de cercetare

fundamentală, alocând importante fonduri pentru cercetarea aplicativă, fapt ce permite

firmelor autohtone să realizeze importante economii în planul costurilor de producţie,

să-şi sporească competitivitatea, ceea ce în final distorsioneză schimburile comerciale

internaţionale, prin defavorizarea companiilor ce provin din ţări care nu se implică atât

de bine de acest aspect.

h) Sistemul naţional de impozitare şi de asigurări sociale are efecte extrem de

eficiente în planul protecţionismului netarifar. Exemple sunt impozotarea veniturilor

persoanelor fizice şi a profiturilor companiilor, politicile salariale la nivel naţional,

asigurarea împotriva şomajului , contribuţiile la asigurarile sociale, securitatea socială.

i) Politicile macroeconomice intră în categoria obstacolelor economice cu deosebit

impact asupra producţiei naţionale, a comerţului exterior şi a mobilităţii fluxurilor de

capital. Un exemplu ar fi acţiunile întreprinse de către autorităţi în domeniile monetar,


fiscal, al cursului de schimb sau al balanţei de plăţi externe. Astfel, măsurile

întreprinse în aceste direcţii pot distorsiona fluxurile comerciale externe, constituindu-

se în barierele netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale.

j) În categoria politicilor privind investiţiile străine pot fi incluse acele stimulente sau

impunerea de restricţii în vederea atragerii sau menţinerii sub control a fluxurilor de

investiţii străine directe din punct de vedere al localizării sectoriale şi regionale şi al

dimensiunilor lor. Toate acestea se pot transforma în factori distprsionanţi la nivelul

fluxurilor comerciale de import+export, limitând volumul fizic al comerţului,

restricţionând geografic fluxurile comerciale sau redefinind scala competitivităţii.

k) Politicile în domeniul concurenţei, precum reglementările antitrust sau regulile

privind protejarea proprietăţii intelectuală pot constitui importante obstacole în calea

fluxurilor comericle internaţionale.

În literatura de specialitate12, politica antitrust are drept obiectiv prevenirea

practicilor anticoncurenţiale între firmele independente, practici care restrţng,

distorsionează sau elimină concurenţa. La schiţarea teoriei economice a politicii

împotriva practicilor anticoncurenţiale, atenţia se concentrează asupra efectelor

economice de bunăstare.

Politicile publice în sfera economică au avut întotodeauna de trasat o balanţă destul

de dificilă şi variabilă între promovarea liberei concurenţe, urmărirea modelului pieţei şi

al concurenţei perfecte, şi temperarea aşa ziselor „excese al pieţei”. Legislaţia antitrust

este conoscută şi sub numele de legi ale concurenţei. Aceste legi reprezintă un sub-set

al regulilor care alcătuiesc politica concurenţială. Scopul lor este de a promova un

mediu competitiv pentru firme prin asigurarea că acestea nu abuzează de puterea pe

piaţa internă. În unele ţări, mai ales SUA, legislaţia antitrust are o dimensiune

extreteritorială.

12 Jaques Pelmans, Integrare europeană – Metode şi analiză economică, 2003

2.3.4. Bariere netarifare care decurg din standardele apilcate

produselor importate

Dupa cel de-al doilea război mondial s-a produs o adevărată explozie în materie de

standarde, norme tehnice şi alte reglementări de ordin calitativ, privind produsele

care se comercializează pe pieţele interne, atât din producţia proprie, cât şi din import,

în scopul protejării sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţiei fitosanitare,

protecţiei mediului, asigurării securităţii publice, etc. Ţările au devenit însă conştiente

că aceste reglementări pot devenii mari obstacole în calea comerţului reciproc. În

prezent, Organizaţia Internaţională de Standardizare, care numără peste 80 de ţări

membre, încearcă să armonizeze standardele şi reglementările tehnice. Aceste

bariere, denumite şi obstacole tehnice, sunt norme şi reglementări internaţionale sau

naţionale privind caracteriticile tehnice şi de calitate ce trebuie îndeplinite de produsele

importate şi indigene. Aceste standarde devin obstacole fie atunci când acestea nu se

respectă de anumite state, sau când, în absenţa unor reglemenări internaţionale,

statele adoptă norme proprii foarte diferite şi neuniforme. Cele mai răspândite

obstacole tehnice sunt:

- normele sanitare şi fitosanitare sunt reglementări care vizează produsele

destinate consumului oamenilor şi animalelor, prezervării agriculturii. În ţările

dezvoltate, aceste norme sunt foarte severe, mai ales în aspectul respectării

compoziţiei şi proceselor tehnologice, a unor condiţii suplimentare de calitate, a

procedurii de omologare, certificare şi examinare. Toate acestea antrenează

cheltuieli care îngreunează tranzacţiile comerciale. Pe plan mondial, există patru

categorii de obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole chimice, obstacole

microbilogice, obstacole legate de prezenţa insectelor/rozătoarelor şi obstacole

privind etichetarea. Aceasta este o ptoblemă care a preocupat GATT, în cadrul

căruia s-au făcut propuneri pentru armonizarea specificaţiilor de certificare .

- normele de securitate sunt reglementări ce vizează bunurile destinate

consumului productiv, şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor

prescripţii tehnice de igienp şi securitatea muncii trebuie să le corespundă

produsele importate ca şi cele indigene. Abaterea de la aceste standarde

îngreunează desfaşurarea schimburilor comerciale. Pe plan mondial, s-au

manifestat preocupări pentru unifrormizarea reglementărilor tehnice vizând

aceste bunuri. În GATT s-a negociat Acordul privind obstacolele tehnice în calea

comeţului, numit Codul de Normalitate.

- normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care

vizează cerinţe speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor

de import, foarte diferite de la o ţară la alta, şi care ocazionează cheltuieli

suplimentare, întărzieri în derularea contractelor, limitarea importurilor şi chiar

pot conduce la pierderea pieţelor de desfacere. În mare măsură aceste

reglementări se justifică, dar dacă diferă de normele internaţionale şi situaţia se

prezintă foarte diferenţiat de la o ţară la alta, aceste norme fiind foarte greu de

cunoscut de către partenerii, acestea se transformă în adevărate bariere în calea

fluxurilor comerciale

- normele privind reclamele şi publicitatea sunt reglementări care vizează cerinţe

speciale pricind reclama şi publicitatea, diferite de la o ţară la alta, şi care conduc la

cheltuieli suplimentare. Multe din aceste măsuri sunt justificabile, însă situaţiile în

care acestea diferă foarte mult de la o ţară la alta, sau diferă foarte mult în normele

internaţionale, atunci se constituie în principale bariere netarifare

2.4 Concluzia teoriei protecţionismului

Observând istoria comerţului putem spune că măsurile protecţioniste vor exista

mereu. Întrebarea este cât de ascunse vor fi, şi cât vor vrea ţările să le reducă. Primele

bariere au fost taxele vamale, iar OMC-ul a reuşit să le reducă substanţial. Dar în locul

lor au apărut noi bariere, cele netarifare. Acum există mai multe domenii, mai multe

probleme şi mai multe bariere. Lumea va devenii din ce în ce mai complexă, iar OMC-

ul va avea de înfruntat probleme care nici nu ne dăm seama că există.

CAPITOLUL III: LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM PE PIAŢA

SERVICIILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Economiile dezvoltate din jurul lumii se orientează din ce în ce mai mult spre

servicii. În UE, două treimi din angajări se fac în servicii, iar două treimi din PIB provin

tot din servicii. În majoritatea ţărilor industrializate, 70% din producţie sunt serviciile.

Ele joacă şi un foarte important rol intermediar, care nu poate fi arătat prin statistici.

Statele membre UE folosesc următorul nonmenclator de servicii: distribuţie,

hoteluri şi restaurante, transport, depozitare şi comunicaţii, intermediere financiară,

servicii imobiliare, renting şi activităţi profesionale, administraţie publică, educaţie,

sănătate şi asistenţă socială, alte servicii personale şi sociale. Dintre aceste categorii

vom selecţiona subsectoarele care oferă posibiliatea externalizării şi reprezintă în

acelaşi timp cea mai mare parte a tranzacţiilor internaţionale cu servicii.

Subsectoarele sunt:

1. serviciile bancare, 2. serviciile de asigurări, 3. transportul rutier, 4. transportul aerian,

5. telecomunicţii, 6. distribuţie, 7. construcţii, 8. servicii hoteliere, 9. servicii profesionale

3.1 Instrumentele de politică comercială aplicate comerţului cu

servicii în Uniunea Europeană

Dealungul perioadei post-război, comerţul cu servicii era, în cea mai mare parte,

neafectat de porcesul de liberalizare al comerţului. Chiar şi în ţările industrializate cu

un regim comercial liberalizat, barierele referitoare la comerţul cu servicii erau destul

de restrictive. Unul din motivele pentru aceste bariere era frica că pieţele unor industrii

s-ar fi putut prăbuşii. Însă motivul principal nu avea nici o legătură cu problemele pieţei,

fiind vorba de o influenţă puternică a unor grupuri de interese care doreau să rămână

apărate de presiunea comcurenţei străine. În mod normal, sectoarele serviciilor de

transport sau telecomuncaţii au fost rezervate pentru un singur furnizor, sau au fost

puternic regulate. Spre deosebire de comerţul cu bunuri, guvernul aplică restricţii

furnizorilor străini de servicii pe teritoriul ţării, şi nu doar la intrarea prin vamă.

Datorită naturii comerţului cu servicii, măsurile prin care poate fi restricţionat diferă

foarte mult de măsurile de restricţionare a bunurilor. În primul rând, este extrem de

dificil de aplicat taxe echivalente cu cele vamale asupra serviciilor, deoarece

acestea nu sunt mereu livrate peste graniţă. Apoi, comerţul cu servicii poate fi afectat

puternic de numeroase politici interne, care discriminează furnizorii străini. Printre

aceste politici putem enumera măsuri care oferă avantaje directe furnizorilor interni,

precum subvenţiile, măsuri care impun un anume cost, sau care creează un

dezavantaj competitiv pentru furnizorul străin, precum taxe directe sau indirecte şi

orice măsuri care blochează, parţial sau total, acesul furnizorului străin pe piaţă. În

ultimul rând, din cauza naturii serviciilor (producţia şi consumul se petrec simultan),

măsurile restrictive care afectează mişcarea factorilor trebuie să fie considerate şi ele

ca parte din bariere. Hoekman, Bernard, şi Simeon Djankov au identificat următoarele

tipuri de bariere ale comerţului cu servicii:

- restricţii cantitative şi prohibiţii

- instrumente bazate pe preţ

- standarde şi licenţe

- acces discriminatoriu la reţelele de distribuţie

Restricţiile cantitative pot afecta orice fel de serviciu, dar sunt mult mai evidente în

domeniul transporturilor. Furnizorii străini sunt ori excluşi complet din anumite

sectoare, precum cursele tip cabotage, ori au accesul foarte limitat. În multe ţări,

furnizorii străini nu au dreptul de a opera în următoarele domenii: transport inter,

telecomunicaţii, asigurări, educaţie sau sundaje. Aceste restricţii pot afecta chiar şi

serviciila bazate pe muncă fizică, precum construcţiile.

Instrumentele bazate pe preţ pot lua forma vizelor, tarifelor discriminatorii de

aterizare a avioanelor, sau taxelor portuare. Taxele vamale pot fi şi ele o barieră pentru

bunurile care încorporează servicii (filme, programe de televiziune, software) şi pentru

bunuri care sunt folosite în producerea serviciilor (compuetere, echipamente de

comunicare, materiale publicitare). Multe sectoare de servicii au preţurile strict

monitorizate de guvern (transport aerian, servicii financiare, telecomunicaţii). În

sectoarele de construcţii, comunicaţii şi transport ferovial, sunt deseori folosite

subvenţiile de stat.

Nevoia de licenţă este impusă asupra furnizorilor străini de servicii profesionale,

lucru care poate descuraja, sau împiedica participarea furnizorilor străini în aceste

sectoare. Standardele mediului pot şi ele împiedica unii furnizori, mai ales în sectoarele

de transport şi turism. În ultimul rând, sunt multe ţări în care furnizorii străini nu au

acces la canalele de distribuţie disponibile furnizorilor interni, iar dacă au, este

aproape întotdeauna limitat.

Toate guvernele ţărilor membre UE au adoptat în politica economică naţională un

vast instrumentar de reglementări, destinat să atenueze imperfecţiunile pieţei

serviciilor. Aceste instrumente pot fi împărţite în două mari categorii: cele care se referă

la organizarea sectorului şi cele care influenţează comportamentul participanţilor pe

piaţă. Ambele categori de instrumente se aplică la cea mai mare parte a serviciilor, dar

măsura aplicării lor diferă de un subsector la altul. Cele nouă subsectoare selecţionate

pot fi încadrate în patru situaţii distincte:

- grad ridicat de reglementare organizatorică şi comportamentală pentru serviciile

bancare, serviciile de asigurare, transport aerian şi telecomunicaţii. În cazul

transporturilor aeriene şi al telecomunicaţiilor, statul este principalul titular al

ofertei, aşa încât controlul asupra subsectorului este direct şi deplin. În contrast, în

domeniul serviciilor bancare şi de asigurare, guvernele se impică în mod indirect,

dar suficient de riguros, mai ales din motive de prudenţă

- grad scăzut de reglementare organizatorică şi comportamentală pentru serviciile

profesionale, hoteliere şi de construcţii, care sunt relativ mai slab reglementate la

nivel guvernamental. Normele de participare la activităţiile amintite sunt mai puţin

rigide, iar comportamentul participanţiolor pe piaţă este mai puţin supravegheat

- reglementare organizatorică parţială pentru serviciile de distribuţie, mai ales cele

oferite de marile spaţii comerciale, care sunt supuse unor norme privind

localitarea şi funcţionarea lor. Scopul urmărit este de a proteja reţeaua micilor

comercianţi independenţi.

- reglementare comportamentală ponunţată, de exemplu în cazul transportului rutier,

care este supus unei serii de prevederi privind conduita participanţior în trafic.

Pentru transportatorii auto de mărfuri şi persoane sunt prevăzute norme cantitative,

stadarde tehnice şi uneori restricţii de preţ.

La consolidarea şi dezvoltarea pieţei serviciilor în UE au contribuit, în mare măsură,

acţiunile de concentrare şi centralizare a capitalului investit în diferite ramuri ale

sectorului. Fuziunile şi achiziţiile în servicii au un pronunţat caracter naţional, fiind

folosite în mică măsură în cardul procesului de internţaţionalizare a serviciilor. Dacă

urmărim, pentru intervalul 1987-1992, acţiunile de concentrare a capitalului, adică

numărul de tranzacţii şi valoarea acestora, pentru fiecare din cele nouă subsectoare

ale serviciilor, constatăm că, pentru serviciile bancare de asigurări şi de distribuţie, rata

de externalizare a achiziţiilor şi fuziunilor este mai ridicată decât media în UE, atăt din

punctul de vedere al numărului de tranzacţii, cât şi al valorii acestora. Transportul

aerian înregistrează cea mai scăzută rată a externalizării capitalului, dat fiind fatul că

societăţiile de transport aerian ale UE au dimensiuni şi forţă egale şi urmăresc mai

curând consolidarea poziţiei lor în cadruel pieţei naţionale şi regionale.

În interiorul UE, cele mai mari firme de servicii sunt concentrate în trei ţări: Marea

Britanie, Franţa şi Germania. Prin corporaţiile formate, capitalul european şi-a croit

drum spre sectorul de servicii şi din alte regiuni ale lumii. Ar fi de remarcat dinamismul

deosebit al societăţiilor de asigurare, care, prin dimensiunea lor europeană, au reuşit

să se internaţionalizeze spectaculos. Astfel, societatea germană de asigurări Allianz

obţinea, în 1990, din afara UE, peste 48% din volumul primelor de asigurare.

Continuarea procesului de concentrare a capitalului şi tendinţă pronunţată de

externalizare a acestuia va determina în viitorul apropriat o realocare a unor activităţi

de servicii, atât în interiorul graniţelor UE, cât şi în exteriorul acestora, modificând şi

raportul de forţe concurenţiale de pe piaţă.

Procesul de liberalizare a tranzacţiilor internaţionale cu servicii reprezintă, în fapt, o

reformă a reglementărilor care, de la un sector la altul de servicii, presupune

aliminarea oricăror reglementări şi/sau adoptarea unor măsuri de reglementare prin

care să se realizeze în mod efectiv dezvoltarea industriei cu efecte benefice asupra

bunăstării şi echilibrului la nivel global.

3.2 Barierele serviciilor şi progresul DEREGULĂRII

În ciuda programelor începute, Uniunea Europeană este foarte fragmentată de

barierele nationale ale serviciilor. Cel mai uşor mod de a le inspecta este pe sectoare.

3.2.1 Servicii financiare

Planul de Acţiune al Serviciilor Financiare (FSAP), adoptat în Iulie 1999 în Cologne,

a încercat să creeze o piaţă a capitalurilor unită în cadrul UE. Din acest plan a

rezultat Directiva Comerţului cu Servicii Financiare (MiFID). MiFID este o lege a Uniunii

Europene care regulează regimul serviciilor de investiţie în peste 30 de state membre.

Obiectivul principal al directivei este să crească competitivitatea şi protecţia

consumatorilor. MiFID urmăreşte cinci obiective:

- autorizarea, regularea şi identificarea. Odată ce o firmă a fost autorizată, se va

putea identifica folosind paşapartul MiFID

- categorizarea clienţilor. MiFID cere firmelor să-şi categorizeze clienţii în funcţie de

serviciul pe care îl cer, fiecare categorie având un diferit grad de protecţie

- modul de preluare al comenzilor. Atunci când se primeşte o comandă, trebuiesc

luate anumite înformaţii, pentru a putea lucra în bunul interes al clientului

- transparenţa post-comerţ. Firmele sunt obligate să publice preţul, volumul şi timpul

tuturor tranzacţiilor de piaţă

- executarea maximă. Firmele trebuie să urmeze toţi paşii posibili pentru a obţine cel

mai bun rezultat pentru clientul lor.

3.2.2 Servicii profesionale, legale şi contabile

În statele membre UE, cerinţele pentru avocaţii şi contabilii străini variază foarte mult

de la un stat la altul. Deşi acestea nu sunt bariere explicite, diferenţele cerinţelor

îngreunează foarte mult profesarea acestor meserii. Printre altele, există cerinţe

naţionale, interziceri de a obţine pachete majoritare, sau obligaţii de a absolvi cursuri

sau examene profesionale.

3.2.3 Servicii energetice

Consiliul European ţinut în Barcelona, 15-16 martie, 2002, a decis ca toţi

consumatorii trebuie să aibă libertatea de a-şi alege furnizorul de gaze şi

electricitate. Miniştrii energiei au semnat un acord prin care au declarat că piaţa

energiei electrice va fi deschisă până în 2007, lucru care nu a fost posibil în totalitate,

o mare parte a pieţei fiind încă controlată de un număr mic de ţări.

3.2.4 Servicii poştale

Răspândirea monopolurilor poştale în statele membre UE restricţionează accesul

pe piaţă şi impune concurenţilor condiţii inegale de competiţie. În 2001, Comisia

Europeană a recis împotriva firmei Deutsche Post în doua cazuri de plângeri ale

competitorilor. Primul verdict, în martie 2001, supnea că Deutsche Post a abuzat de

poziţie dominantă pe piaţă, oferind bonusuri de fidelitate şi utilizând preţuri abuzive

pentru concurenţă. În iulie 2001, Comisia Europeană a confimat faptul că Deutshe Post

a blocat poşta venind din UE. În octombrie 2001, stele membre UE au căzut deacord

să înfiinţeze noi servicii poştale pentru a creşte competitivitatea, şi a diminua

monopolurile.

3.2.5 Transporturi aeriene

Cele mai mari schimbări în serviciile UE s-au petrecut în domeniul transportului

aerian. În trecut, industria se baza pe acorduri bilaterale între statele membre. Dar

măsurile de liberalizare care au început în anii 90 au dus la acordarea drepturilor

egale de acces pe piaţă tuturor liinilor de zbor din ţările membre.

Aceste reforme au dus la creşterea competitivităţii. Numărul de curse efectuate în

spaţiul UE este în continuă creştere, iar destinaţiile sunt din ce în ce mai specifice.

Această creştere a dus la creşterea calităţii echipamentelor de zbor, precum şi la o

scădere aproape continuă a preţurilor.

Au apărut şi un număr de zboruri de calitate inferioară, din punct de vedere al

comfortului, dar cu preţuri mult mai scăzute faţă de zborurile normale. În faţa unei astfel

de concutenţe, multe companii aeriene au fost nevoite să-şi schimbe startegia. De

exemplu, British Airways a ridicat în 2004 majoritatea restricţiilor pentru zborurile low-

cost, precum obligaţia acestora de a petrece ziua de sâmbătă la destinaţie.

3.2.6 Telecomunicaţii

Începând cu anii 1980, creşterea competiţiei în telecomunicaţiile Europene s-a

accentuat considerabil. Liberalizarea şi armonizarea acestui sector s-a realizat în mod

diferit dealungul Europei. Pe multe pieţe încă există probleme legate de ofertă, preţuri,

utilizarea liniilor telefonice şi construirea liniilor private. Faptul că în unele state membre

UE operatorii de telecomunicaţii aparţin guvernului poate îngreuna intrarea pe piaţă a

noi furnizori. În Fraţa, Italia, Austria, Finlanda şi Suedia, apilcarea legislaţiei în vigoare

de către autorităţiile naţionale, este încetinită din cauza unor proceduri birocratice

dificile. Deasemenea, Comisia Europeană a descoperit că în Germania, Grecia,

Spania, Italia, Irlanda, Austria, Finlanda şi Suedia au încetitit voluntar apariţia unor noi

competitori, făcând apel la deciziile naţionale, în ciuda faptului că aceste apeluri nu au

avut până acum vreun rezultat. Însă simplul fapt că fiecare apel trebuie să fie

investigat, a permis vechilor reguli să rămână în vigoare.

Conform Comisiei Europene, preţurile practicate de operatori pentru apelurile de

lungă distanţă au scăzut cu 15 procente, datorită competiţiei. În mai mult de 12 state

membre UE, consumatorii pot acum alege între cinci operatori pentru convorbiri de

lungă distanţă. Preţurile cerute de vechiile monopoluri naţionale au scăzut cu peste 50

% de când a început procesul de liberalizare. Operatorii noi oferă preţuri scăzute şi

pentru convorbirile naţionale, până la 44 % din preţurile obişnuite. Nivelul mediu de

penetrare al internetului în UE era de 40% în 2002, şi a ajuns la 49% în 2009,

3.3 Problemele implementării liberalismului în Uniunea Europeană

Metodele folosite pentru implementarea liberalismului în Uniunea Europeană pot

părea a fi împotriva spiritului cometitiţional.Majoritarea acestor metode au fost

negocieri pentru standardizarea regulilor comerţului cu servicii. S-a pus mai mult

accentul pe acordurile între statele membre, decât pe concurenţă. Motivul pentru

aceste acorduri a fost de natură politică, fiecare stat membru dorind să-şi introducă o

parte din regulamentul propriu în regulamentul UE.

În plus, abordarea sectorială a liberalizării înseamnă că multe servicii, precum

turismul şi serviciile medicale, au rămas neatinse. Chiar şi sectoarele unde a fost

implememntat Programul Unic de Marketing al Serviciilor (SMPS), multe măsuri

restrictive au rămas, iar subvenţii substanţiale de la guvern încă continuă. De exemplu,

în transportul aerian, alocarea preferenţială a aeropoartelor a restricţionat comcurenţa

rutelor existente, precum şi a înfiinţării unor rute noi. Mai mult, statele membre UE au

adoptat măsuri protecţioniste împotriva noilor furnizori, folosind diferite ambiguităţi

din directivele UE. Din păcate, asta înseamnă că protecţia serviciilor în UE a scăzut

într-o foarte mică măsură de la începutul liberalizării serviciilor în UE.

În decembrie 2000, UE a anunţat o strategie în două părţi pentru a ridica barierele

comeţului cu servicii rămase. Prima parte, începută în 2001, a constat în revizuirea

tuturor directivelor, practicilor regulatorii şi administrative care creeau bariere

comerciale în domeniul serviciilor, existente în statele membre. Aşa o revizuire nu mai

fusese făcută din 1962. Analizând rezultatele din 2001, au fost propuse trei iniţiative:

- ridicarea barierelor prin aplicarea directă a principiilor tratatelor

- ridicarea barierelor prin acţiuni de natură non-legislativă

- ridicarea barierelor prin armonizarea pieţelor

În ciuda acestor măsuri, Programul Unic de Marketing al Serviciilor a rămas

incomplet. Uniunea Europeană încă mai are de adoptat propuneri legislative legate de

servicii rămase din 1985, mai ales din domeniul legilor companiilor şi taxei pe valoare

adăugată. Există întârzieri şi mai mari în domeniul prelucrării regurilor interne de

marketing în legile naţionale. Raportul Comisiei Europene din 2002 a oferit o listă

detaliată a tuturor barierelor comerciale încă în funcţiune, în domeniul serviciilor.

Din nefericire, SMPS nu a progresat deloc cum se aştepta la implementarea sa.

Obiectivul sau final era să asigure că furnizarea serviciior între statele membre UE să

fie la fel de uşor de realizat precum furnizarea sa într-un stat.

La nivel mondial, activităţiile de liberalizarea pronite de GATS avansează foarte

lent. Deşi GATS a construit structura şi bazele necesare liberalizării globale, foarte

puţină liberalizare a fost realizată.

Dacă obstacolele curente nu sunt înlăturate, firmele şi consumatorii europeni nu

vor putea beneficia de avantajele competitiţionale oferite de avansurile în tehnologie.

Diferenţa în eficacitatea sectoarelor de informaţii şi telecomunicaţii este unul din

motivele pentru decalajul competitiv în creştere al SUA faţă de UE.

.

În schema 3.1 putem vedea creşterea productivităţii în sectoarele producătoare de

tehnologi ICT, sectoarele care folosesc ICT, şi sectoarele fără legătură cu ICT

Sectorul de fabricaţie ITC din SUA a avut rezultate mai bune decât sectorul UE, dar

sectorul UE de servicii ICT a avut rezultate mai bune decât cel SUA. Aceste două

sectoare, însă, sunt o foarte mică parte din economiile lor, aşa că au o influenţă foarte

limitată asupra ansamblului economic. Sectoarele serviciilor care utilizează ICT

însumează o mare parte a economiilor SUA şi UE, iar diferenţa de eficienţă a

acestor sectoare explică parţial diferenţa între cele două economii.

Schema 3.2 ne arată că sectoarele care utilizează ICT au rate de creştere a

productivităţii muncii foarte diferite.

În domeniul securităţii, furnizărilor de servicii şi desfacere au existat creşteri de

productivitate remarcabile în SUA, pe când în UE, aceste creşteri au fost modeste.

Integrarea insuficientă a sectoarelor serviciilor ar fi putut fi unul din impedimentele

care a dus la întârziera răspândirii ICT, iar acest lucru ar fi putut opri UE să beneficieze

şi ea de mari creşteri de productivitate a muncii, aşa cum s-a petrecut în SUA.

3.4 BENEFICIILE LIBERALIZĂRII

Nu s-au făcut foarte multe studii referitoare la beneficiile potenţiale rezultate din

scenarii de liberalizare a serviciilor alternative. Problema acestor studii sunt datele

incomplete ale tranzacţiilor cu servicii internaţionale, precum şi lipsa măsurilor

coerente de restricţie a comerţului cu servicii. Modelarea comeţului cu servicii

necesită o structură care să poată încorpora diferitele metode prin care serviciile pot fi

comercializate. Le fel ca în comerţul cu bunuri, modele folosite pentru comerţul cu

servicii sunt fie parţial echilibrate sau total echilibrate. Sunt calibrate prin modelul

Proiectului de Analiza a Comerţului Global (GTAP) sau prin Modelul Michigan de

Producţie şi Comerţ Mondial (MMPT). Valoriile parametrilor sunt alese din estimări

existente: de exemplu, majoritatea studiilor folosesc valorile parametrilor barierelor

comerţului ale lui Hoekman. Sudii bazate pe GTAP includ modelele Hertel et al, Dee &

Hanslow, şi Verikios & Zhang. Aplicarea modelului MMPT utilizeaza Brown et al,

Chadha et al, Brown & Stren pentru a arăta beneficiille venite din liberaizarea

3.4.1 Creşterea bunăstării datortită liberalizării serviciilor la nivel global

Estimările avatajelor din liberalizarea serviciilor variază între 1 şi 50 de procente din

PIB, în funcţie de ţară. Precentajul variază în funcţie de nivelul iniţial al pretecţiei, li de

reducerea barierelor. După cum era de aşteptat, studiile au arătat că ţările cu un nivel

iniţial ridicat de bariere comerciale, au avut un procentaj de creştere mult mai mare

odată cu liberalizarea serviciilor.

Hertel et al a sugerat că deşi o creştere cu 40% a liberalizării agriculturii şi fabricării

ar mări PB global cu aproximativ 70 miliarde de dolari pe an, o liberalizare similară a

serviciilor ar aduce un plus de 300 miliarde de dolari. Dee & Hanslow şi Brown &

Stern au făcut primle studii CGE în care fost folosite investiţiile străine directe în

servicii. Rezultatul a indicat că UE şi SUA ar pierde 6 miliarde de dolari.

Verkios & Zhang sunt de părere că liberalizarea totală a telecomunicaţiilor şi a

serviciilor finianciare ar aduce 47 miliarde dolari. Conform unui studiu făcut de Brown

în 2001, venitul mondial ar creşte cu 2,5 procente dacă ar fi liberalizate toate serviciile

cu 33 %, şi cu 7,6 procente dacă ar fi înlăturate toate bariele comerciale.

Un studiu făcut de Comisia Europeană în 1999 a spus că o scădere de 20-50% in

protecţia agriculturii, industriei şi serviciilor are creşte venitul global cu 220-400 miliarde

de dolari.

3.5 Concluzia liberalizării comerţului cu servicii

Măsurarea comerţului cu servicii şi a barierelor sale comerciale este un lucru dificil.

Bineînteles, calcularea avantajului din liveralizarea comerţului cu servicii este şi el

foarte complicat, dar este clar că acest sector al comerţului este în continuă creştere, şi

că toţi participanţii la acest tip de comerţ ar putea beneficia de pe urma unei liberalizări

cât mai complete. Din păcate, este puţin probabil că Uniunea Europeană să îşi poată

liberaliza această piaţă într-un mod satifăcător, în viitorul apropriat.

Liberalism vs Protectionism

Documents

Transcript of Liberalism vs Protectionism