PICTORII RENASTERII

PICTORII RENAŞTERII

MIHAELA BADICIANU

Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2010

ISBN 978-606-8193-68-7

1

Introducere

Renaşterea este cea care, diferenţiind cel mai mult popoarele între ele şi indivizii

între ei, a pus în lumină aptitudinile popoarelor şi ale indivizilor. în epoca Renaşterii

fiecare oraş se mândrea cu artiştii pe care îi avea. Aceştia au fost foarte apropiaţi de

populaţia oraşelor în mijlocul cărora au trăit împărtăşind năzuinţele lor, ca nişte adevăraţi

cetăţeni.

Arta renaşterii, după exemplul artei antice s-a perfecţionat, luând drept model

realitatea vie, natura, lumea înconjurătoare. Oraşele devenite libere în timpul Renaşterii

s-au dezvoltat şi au câştigat în întindere.

Renaşterea se produce ca un act de impulsionare a umanităţii şi de afirmare a

omului, ea înfloreşte ca o epocă de antropocentrism, de izbândă a raţiunii împotriva

dogmatismului de cunoaştere prin experiment, nu prin revelaţie. Istoric se poate vorbi de

rădăcinile procesului aflate în Evul Mediu, de o epocă pregătitoare, aşa - numită a

renaşterii, apo de una deplină, de apogeu, aceea din secolele al XV-lea şi al XVI-lea.

Renaşterea apare ca o necesitate în dinamica umanităţii, legată de evoluţia forţelor de

producţie, de afirmare pe plan material şi spiritual, a unor categorii sociale care asaltează

citadelele feudale spre a-şi impune vederile şi felul de a trăi convenabil.

Dacă economico - social, Renaşterea este legată de afirmarea burgheziei, cu

caracter de lege în evoluţia omenirii. Acest fapt explică amploarea fenomenului şi

energiile angrenate, planurile afectate şi modalităţile d manifestare. Care a fost momentul

anterior în existenţa umană, care a fost etapa în care acumulări s-au convertit cu valoare

de nou şi cu perspectiva eternităţii? Sigur "secolul lui Pericle" adică ceea ce înţelegem

îndeobşte prin perioada numită astfel, ca şi perioada care a urmat, elenistă, opera a

geniului elen, în care Grecia Antică 1-a dat lumii pe Aristotel, al cărui spirit larg

cuprinzător a îmbogăţit gândirea umanităţii prin contribuţii originale, prin observaţii

profunde.

Renaşterea a început în Italia şi în scurtă vreme a cuprins o mare parte a Europei,

fiind în cele din urmă un fenomen al continentului. A devenit un moment al lumii prin

2

efectul asupra omenirii, prin dealurile renascentiste de umanitate. A început în Italia

pentru că în peninsulă au existat, înaintea celorlalte regiuni ale Europei, pentru că aici

forţele productive în ascensiune au fost în situaţia să-şi afirme obiectivele şi să-şi

proclame idealurile. Energiile lumii care trebuiau să se reînnoiască au fost reînviate, mai

întâi pe pământul plin de istorie al Italiei, pe locurile în care gloria Romei era o realitate

prin valori care rezistaseră . Vestigiile au devenit chemare către un tezaur care aştepta ca

redescoperit să se înscrie dinamic în contemporaneitate. Valurile antice, stadiul înalt la

care ajunsese atunci gândirea şi capacitatea de creaţie umană, puteau să devină în

mecanismele istoriei o rampă de lansare. Ţinute sub obroc sau deformate de scolastica

medievală, trebuiau redate aşa cum fuseseră în realitate în litera şi semnul lor, folosite în

cazul conservării integrale ca şi prin deducţie. Renaşterea s-a produs în anume condiţii

istorice, a fost declanşată de ascensiunea unei anumite clase, dar s-a ridicat la modalităţile

de existenţă ale individului şi ale colectivităţii, a abordat şi a dat direcţii pozitive de

gândire şi de rezolvare în probleme vitale "Renaşterea, observă Andrei Oţetea - a pus

cele mai arzătoare probleme cu privire la organizarea societăţii şi la drepturile

omului."

„RENAŞTEREA s-a dovedit un excelent reactiv pentru a măsura tendinţele

dominante ale unei epoci. Ideea pe care istoricii unei generaţii şi-au format-o despre

Renaştere a fost în fond totdeauna determinată de încrederea pe care au acordat-o sau au

refuzat-o progresului uman. „

Pe plan material, Renaşterea este una cu revoluţia tehnică, cu sumedenia de

invenţii, de aparate şi agregate de natură să faciliteze munca, viaţa. Este o epocă de

lărgire a cunoştinţelor, de intensificare a comerţului, a construcţiilor. Renaşterea are ca

obiect şi ca raţiune omul, ca ideal perfecţionarea sa şi a lumii pentru el, de aceea pune în

drepturile sale raţiunea. Nimic nu se justifică şi nici o confirmare nu este reală decât în

raport cu omul, totul se creează prin muncă şi se află prin căutare de la cauză la efect,

cunoaştere confirmată de experiment. Pătrunderea şi redarea universului uman,

zugrăvirea frumuseţii sale reale şi posibile, umanitatea şi idealul de umanitate fac

obiectul artei, devenită îndemn la perfecţionare umană, elogiu al vieţii, chemare la

existenţa deplină. Odată cu Renaşterea reîncepea în artă un cântec al vieţii, ca maxim

3

posibilă expresie a frumuseţii umane, în pictură apare nudul, corpul liber, cu forţa

bărbătească şi tandrele împliniri feminine. Aşa precum altădată, în antichitate, artiştii îi

reprezentau pe zei prin oameni, creatori de artă din Renaştere pictează sau sculptează

oameni chiar atunci când tematic reprezintă sfinţi sau eroi biblici. în imagini nu mai sunt

concepte, ci realităţi, femei frumoase înnobilate prin bogăţia universului interior, ca Ana

a lui Leonardo, tinere mame florentine sau romane ca madonele lui Rafael, eroi

reprezentând tinereţea biruitoare, ca David a lui Michelangelo. Sunt oameni pentru că aşa

îi concep şi îi doresc contemporanii. Având ca model antichitatea , creaţia artistică

năzuieşte către perfecţiune în armonie şi se apropie mai mult decât oricând de dezideratul

dintotdeauna în perioada de apogeu a Renaşterii când creează: Leonardo, Rafael,

Michelangelo, Titan, cei care prin operele lor dau sentimentul desăvârşirii.

Renaşterea s-a produs şi în Franţa, fiind ilustrată de un Rabelais sau Montaigne,

având în Regele Francisc I un animator. în Spania a strălucit prin Cervantes, Lope de

Vega sau El Greco , în Anglia prin Thomas Morua şi Wiliam Shakespeare, în Ţările de

Jos prin Erasm din Roterdam, în Polonia prin Nicolaus Copernic.

Renaşterea a cuprins toate domeniile de activitate umane, literatura, arta., ştiinţa,

oamenii ei au fost multilaterali, îmbinând pregătirea umanistă cu disponibilitatea cultivată

prin cercetare, descoperiri şi creaţii în domeniul ştiinţific, tehnic, dar şi artistic sau al

ştiinţelor naturii.

Omul de ştiinţă Galileo Galilei, autorul unor contribuţii fundamentale în domeniul

fizicii şi al mecanicii, astronom renumit a fost mecanic şi unul dintre creatorii poeziei

clasice italiene, exprimând într-o epocă dinamică energiile acumulate ale umanităţii,

oameni. Renaşterii au fost oameni de acţiune, indiferent de domeniul în care s-au

manifestat. Ei constituie constelaţia cea mai strălucită din câte cunoscuse omenirea până

atunci.

Renaşterea a eliberat gândirea, a emancipat-o de false erori şi de temeri, ceea ce a

făcut să-şi regăsească sursele, făgaşul şi modalităţile ştiinţei iar arta să redevină a

oamenilor despre oameni şi pentru bucuria oamenilor. Renaşterea a deschis o nouă epocă

a omenirii, epoca modernă, i-a dat impuls pentru împlinirea prin descoperiri de noi

pământuri pe Terra şi de adevăruri în Univers prin nenumărate invenţii, de la mecanică

4

fină, la ciocane care ar putea fi considerate pneumatice. A înzestrat umanitatea cu surse

de energie spirituală, cum sunt operele pe care le-a păstrat în litera tipografică prin

invenţia lui Guttenberg sau cele create pe pânză, prin culoare, pe lemn.

Renaşterea, epocă revoluţionară, căreia îi este proprie lupta, trebuie cuprinsă în

realitatea dominantă de mari înfruntări şi nelipsită de contradicţii, totodată în perspectiva

fenomenului, cu nesfârşita capacitate de combustie, de penetranţa în timp.

5

6

LEONARDO DA VINCI (1452 - 1519)

înţelepciunea sufletească este bunul cel mai de preţ al omului, conştient. Nimic nu

poate fi asemenea lui"

MANUSCRISUL ASH II 22

VIATA LUI LEONARDO

În acea vreme, în Italia naşterea nelegitimă nu era un lucru ruşinos, iar tatăl mândru de

numeroşii săi copiii îi recunoştea, îi creştea în casa sa. Baccaccio, Leon Battista, Alberti,

Giovani Bellini, Leonardo. Naşterea acestuia a fost întâmpinată cu atâta bucurie de

familia tatălui lui încât bunicul a notat-o în analele familiei. Aceste anale descoperite în

1939 ne dezvăluie data exactă a naşterii lui Leonardo: 15 aprilie 1452. Leonardo a primit

o educaţie îngrijită şi foarte devreme dă dovadă de mult talent dar mai ales pentru desen.

Entuziasmat Verrrochio îl ia pe băiat în atelierul său unde acesta rămâne 14 ani. Către

1480 Leonardo are atelierul său şi pictează prima sa mare operă „închinarea magilor".

Părăseşte lucrul pentru a se duce în 1482 la Milano unde Ludovic Maurul caută un

sculptor în stare să ridice un monument ecvastru tatălui său Francesco Sfaz. După ce

primeşte comanda, Leonardo se ocupă de topirea bronzului, îşi notează experienţele în

„Tratatul despre autonomia cailor" dispărut fără urmă şi în Tratatul despre Metodele de

topire a bronzului. în ciuda numeroaselor desene care reprezintă cai şi călăreţi, lucrările la

momentul care trebuia să fie cea mai mare statuie ecvestră ce s-a

" Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor „ de Giorgio Vasari, Editura

Meridiane vol.I, III Bucureşti 1968

7

pomenit vreodată, nu înaintau. După 16 ani Leonardo izbăveşte în sfârşit macheta calului.

Marea operă a lui Leonardo, aceea care avea să-1 reabiliteze în ochii lui Ludovic

Maurul şi ai contemporanilor săi a fost „Cina cea de taină" pe care a terminat-o în 1498.

„ Prin puterea cerului şi în chip firesc se văd nevărsându-se de multe ori, asupra

impurilor omeneşti daruri ucigaşe, de multe ori însă în chip nefiresc se văd îngrămădindu-

se laolaltă din belşug, într-un singur trup frumuseţe şi graţie, virtute în aşa fel încât

oriunde s-ar îndrepta un astfel de ins, fiecare faptă a lui este atât de dumnezeiască, încât

ajutându-1 să-i întreacă pe toţi ceilalţi oameni, se arăta lămurit a fi precum şi este un dar

al lui Dumnezeu şi nu altceva dobândit prin iscusinţa omenească. Aceasta au văzut-o

oamenii în Leonardo da Vinci în care pe lângă frumuseţea trupului, niciodată îndestul de

lăudată sălăjluia o nemărginită graţie ce se vedea în fiecare faptă a lui, dar şi virtute atât

de multă şi de puternică încât toate lucrurile grele spre care îl ducea mintea le înfăptuia cu

uşurinţă ".

In copilăria sa datorită lui ser Piero a studiat artele, împreună cu Andrea del

Verrochio, făcând un tablou în care sfântul Ioan îl botează pe Hristos.

Leonardo a lucrat şi el un înger care ţine nişte veşminte şi cu toate că era un

băieţandru, 1-a executat astfel încât îngerul făcut de el arăta mult mai frumos decât restul.

Comandându-i-se cartonul pentru o draperie care urma să-i fie ţesută în Flandra din fire

de aur şi de mătase, pentru a fi trimisă Regelui Portugaliei, Leonardo, cum trebuia să

înfăţişeze scena în care Adam şi Eva păcătuiesc în raiul pământesc, a pictat în clarobscur,

luminat cu alb de zinc, o poiană cu tot felul de ierburi şi câteva animale. Se poate vedea

un smochin care în afară de frunze şi crengi, lucrate în racursiu, e lucrat cu atâta dragoste

încât mintea ţi se rătăceşte gândindu-te că un om poate să aibă atâta răbdare.

8

Tot aici se află şi un palmier ale cărei frunze sunt lucrate cu o artă atât de uriaşă şi

de uimitoare, această operă nu a mai fost însă executată iar cartonul se află azi în

Florenţa, în casa magnificului Ottaviano de Medici căruia i-a fost dăruit de către unchiul

lui Leonardo.

"Pictura este o ştiinţă şi o

artă Pictura este o filozofie "

Leonardo

Trecuseră mai bine de 2 ani de când veniseră la curtea lui Milano începuseră să

facă studii şi schiţe în vederea monumentului ecvestru al lui Francesco Sforza pe care îl

comandaseră ducele şi mai lucrase ceva la cartonul "îmbinării Magilor " pe care îl va lăsa

neterminat pentru că nestăpânindu-si curiozitatea, îl atrage mereu spre noi probleme. îl

pasiona anatomia dar şi proiectele de maşini. Arta care îl preocupă foarte mult şi printre

hârtiile lui se adună mereu tot felul de observaţii care mai apoi vor devenii un " TRATAT

DE PICTURĂ". Concepţia sa despre pictură este de o demnitate neîntrecută de nici un

alt pictor. In pagini de o elevaţie comparabilă celor mi frumoase pagini pe care ni

le-a lăsat RENAŞTEREA, Leonardo face apologia picturii:

" Pictura este o ştiinţă şi o artă, ea este fiica legitimă a naturii scrie el. Pictura

este o filozofie pentru că el tratează mişcarea corpurilor în promptitudinea acţiunilor

lor". )

OGLINDA este maestrul picturilor "spunea Leonardo. OGLINDA cu

suprafaţă plană conţine adevărata pictură în suprafaţa sa. Aşadar întâia temă a picturii

este omul şi figura sa surprinsă în cele mai variate momente. Pictorul trebuie să

realizeze doua lucruri principale omul şi starea spiritului său. Primul este uşor, al

doilea e greu căci el trebuie redat prin gesturile şi jocul membrilor".

9

Leonardo va picta noul tablou ce îi fusese comandat lui şi lui Ambrogio de Predis, şi în al

doilea an al şederii sale la Milano, pentru altarul bisericii San Francisco opera trebuia să

fie gata într-un an Leonardo o va termina peste 10 ani găsindu-se azi la Brithish Museum,

în timp ce originalul se află la Luvru.

"PICTURA ESTE O POEZIE CARE SE VEDE"1

LEONARDO

Leonardo termină tabloul pentru care este mai degrabă un mit decât o pictură

GIOCONDA. Ce i-a dat putere pictorului care şi lăsat neterminate atâtea opere şi să

lucreze continuu la acest tablou într-una din perioadele cele mai grele ale vieţii, într-o

vreme când era copleşit din toate părţile de comenzi pe care nu le putea executa, când

Isabela d'Este îl asalta cu cererile ei, când se angajase în nişte planuri gigantice. Astfel cei

din Florenţa nu ştiau prea multe lucruri despre MONALISA, a treia soţie a bătrânului

bogătaş Giocondo. Povestea celor doi este una obişnuită. Chiar Ser Piero da Vinci era cu

patruzeci de ani mai mare decât a patra sa soţie.

Când a venit pentru prima dată în atelierul lui, MONALISA avea vreo 24 de ani. Era o

tânără burgheză, care nu avea un motiv să fie prea veselă, dar nici nu arăta prea nefericită

din pricina dezamăgirilor vieţii. Era o femeie frumoasă cu gâtul lung şi obrajii cât mai

ovali, era o fire liniştită, echilibrată, mândră şi rece, inteligentă şi subtilă, calmă.

Leonardo află că MONA DEL GIOCONDO este o femeie cultă, care citea curent

latineşte şi greceşte. Astfel Leonardo nu desena niciodată o femeie în întregime din profil,

din faţă sau din spate, înţelegând că în acest caz elementele centrale ale corpului omenesc

cad monoton într-o aliniere prea dreaptă una deasupra alteia. De aceea nu face niciodată

capul drept în mijlocul umerilor ci întorcându-1 puţin la dreapta sau la stângă, căci

atitudinea trebuie să fie activă şi vie.

1 LEONARO DA VINCI Ovidiu Drimba, Editura Tineretului, 1957

10

Portretul redă o impresie vie, de mişcare a jocului, de gânduri şi sentimente,

impresie fixată în sinteza unei figuri ce radiază valori spirituale care fac din ea o prezenţă

căci MONALISA nu este o "'făptură de vis" nu este câtuşi de puţin ireală, ci este o

prezenţă discret intelectuală, ce porneşte din planul realităţii, dar îl trancede,

contemplându-1 din înălţimea meditaţiei. Este atât de prezentă, încât o clipă ni se pare că

este chiar comunicativă, pentru ca în clipa următoare să observăm că se retrage în cochilia

vieţii sale interioare.

Se poate vedea aparent că este o femeie voluptoasă, dar care este mai degrabă rece

şi ironică. Privirea ei care la început ne atrăgea, acum parcă ne ţine la distanţă, cu o clipă,

înainte era tandră, prietenoasă, visătoare iar acum este calmă exprimând o deplină

siguranţă de sine şi o seninătate desăvârşită. Surâsul atât de deosebit al Giocondei, râsul

zgomotos şi brutal al vechii arte, este un produs al civilizaţiei noi. Surâsul GIOCONDEI

nu este o noutate pentru DA VINCI, înflorite pe buzele Sfintei Ana şi pe cele ale lui

Benois, dar mai târziu va deveni un surâs asemănător cu cel al Sfanţului Ioan.

Astfel cei patru ani de lucru la portretul MONALISEI au însemnat pentru

Leonardo nu numai o stăruitoare încercare de a dezlega enigma personalităţii modelului ci

şi o îndelungată convorbire cu el însuşi. Artistul se fereşte să picteze în lumina soarelui ce

produce umbre compuse şi exercită prin reflexele sale o influenţă perturbatoare alternând

viaţa personală a modelului " NU PICTA MODELELE LUMINATE DE SOARE, CI

ALEGE-TI UN TIMP CÂND CERUL ESTE PUŢIN ÎNNOURAT" recomandă el

pictorilor. "SAU MAI BINE FĂ PORTRETELE ÎNSPRE SEARĂ ATUNCI CÂND CAD

UMBRELE, IAR CERUL ESTE ACOPERIT DE NORI SAU CÂND ESTE CEATĂ,

AERUL ACESTA E PERFECT", spunea el.

11

Ora recomandată de pictor pentru a lucra este tocmai ora crepusculară care o

scaldă şi pe MONALISA. LISA în umeda transparenţă a reflexelor de aur roşcat. E ora la

care MONALISA este reprezentată într-o " loggia " având în spate un îndepărtat şi

aproape ireal peisaj, de minţi stâncoşi străbătute de râuri, lacuri şi cascade, peisaj

scufundat în lumina stinsă a unui fumuriu apus de soare. Este o natură în care "aerul se

mişcă asemenea unui fluviu" cum spunea pictorul şi în care "vântul este asemenea apei

în mişcarea să".

Leonardo este preocupat de densitatea sau transparenţa aerului ce modifică

contururile şi culorile obiectelor, de reprezentarea aerului, de densităţi şi de atitudini

diferite, de reflexe le umidităţii şi ale ceţii. Figura MONALISEI, fugură nouă prin

simplitatea costumului, prin lipsa podoabelor şi reprezentată aproape în mărime naturală.

Frumuseţea corpului nu stă doar în umbra materială ci în lumină şi formă nu în masa

întunecată a trupului, nu în greutatea apăsătoare a cărnii ci în număr şi măsură.

"DUPĂ CUM O ZI BINE ÎNTREBUINŢATĂ DĂ UN SOMN BUN TOT AŞA O

VIAŢĂ BINE FOLOSITA DĂ O MOARTE FERICITĂ". LEONARDO.

Singura mângâiere şi singura-i comoară în afara manuscriselor, sunt cele trei tablouri,

atârnate de pereţii sălii mari ai foişorului pe care lumina mai cernută a soarelui de aici le

scaldă parcă într-o tonalitate melancolică. Sunt cele trei opere pe care nu voia, de care nu

se putea despărţi : "SFÂNTA ANA" tabloul terminat probabil cu ajutorul elevilor săi încă

pe când era la Milano.

MONA LISA portretul cumpărat de dragul frumuseţii modelului de către Francisc

I, dar lăsat spre păstrare pictoruli.

IOAN BOTEZĂTORUL terminat în Franţa, fiind ultima sa capodoperă. Ultima

capodoperă a artistului şi ultimul mesaj al umanistului.

12

"Botezătorul lui Isus" nu mai apare ca un mistic măcinat de post şi rugăciune ci ca

o stranie figură de tânăr efeminat de efeb cu o carnaţie şi lipsită de musculatură virilă.

Chipul acesta de androgin, cu feminina graţie ondulatoare a torsului, cu atitudine

molatecă şi gest diafan cu părul abundent şi privirea-i surâzătoare de madonă, este un imn

păgân de glorificare a voluptăţii.

O altă pictură a lui Leonardo este "Peisaj toscan" (1473) viziune asupra

frumuseţilor pământurilor natale. Privit de undeva, de pe o înălţime, peisajul toscan se

desfăşoară cu ritmurile sale poetice, unduitor şi parcă nesfârşit în frumuseţe. Fixează

imaginile copilăriei, locurile atât de cunoscute lui acolo unde descoperise şi începuse să

înţeleagă lumea. Desenul în peniţă aflat astăzi la Galeria Uffizi din Florenţa îl arată nu

numai posesor al unei tehnici ci şi al unei viziuni exprimând o concepţie asupra lumii, a

vieţii căreia îi asociază în frumuseţe dinamică, sugerată în peisajul său prin acea energie

pe care Leonardo da Vinci, simţind-o proprie existenţei, a căutat-o pretutindeni spre a o

valorifica în creaţii spirituale. Pictorul se manifestă în spiritul renaşterii, are drept camp

de observaţie şi model natura; nu se mulţumeşte să observe doar şi să o imite, caută să o

pătrundă şi să o înţeleagă, să ajungă la resorturile intime şi să stabilească relaţiile

specifice, pornind pe un drum de-a lungul căruia se va ridica la măiestrie. Florenţa s-a

arătat pentru el, cu sensibilitatea sa extremă obosită şi suspicioasă în opulenţa ei prinsă

într-un soi de mulţumire sentenţoasă. Florenţa, patria sa, I-a ridicat bariere în afirmare şi I

le-au ridicat mai cu seamă - paradoxal- oameni ai Renaşterii, umanişti autentici, lui celui

ce avea să reprezinte strălucit Renaşterea la dimensiunile nu ale regiunii, ci ale umanităţii.

Cu toate că Leonardo îşi depăşea nu numai semenii ci şi secolul, că avea calităţi

admirabile, că era frumos, elegant, agreabil, că era călăreţ desăvârşit şi curajos, că

dovedea talent pentru compoziţii musicale, la Florenţa nu I s-au deschis drumuri pe

măsura calităţilor sale. Ar fi fost altfel poate dacă tânărul s-ar arătat gata să primească

bunăvoinţă cu atitudinea aceea menită să placă binefăcătorului. El n-a făcut-o, de aceea

florentinul a fost atâta vreme departe de Florenţa iar fiul Italiei şi-a trăit ultimii ani şi a

murit pe alt pământ decât al patriei sale. Formarea pictorului Da Vinci s-a produs de-a

lungul unui deceniu din 1466 când intră în atelierul lui Verrocchio şi până în anii 1475-

1476 când meşterul îl socoteşte capabil să-i fie colaborator. Maturizarea se produce

13

repede dovadă originalitatea viziunii şi siguranţa execuţiei în " BUNA VESTIRE" unde a

pictat un gigant, o frumuseţe feciorelnică, senină în aşteptarea tainei devenită pentru ea

miracol. Aceleiaşi perioade de început îi aparţine Madona de la Ermitaj din Leningrad,

imagine a unei fericite maternităţi. Mai înainte în 1481 la comanda călugărilor Mănăstirii

San Donato începuse o compoziţie urmărind să redea închinarea Magilor, este lucrarea

care chiar neterminată în stadiul de eboşă, aşa cum se găseşte la Uffizi marchează nu

numai maturitatea pictorului ci şi un moment în evoluţia ca artă a picturii. Da Vinci în

jurul a 30 de ani este pregătit nu numai să-şi înscrie creaţiile printre capodopere ci şi să

dea direcţii în pictură. Călugării de San Donato se plâng că treaba merge încet, dar

Leonardo lucrează cu imperturbabilă profesionalitate, compune în minte şi apoi schiţează,

are de înscris într-o compoziţie strictă mişcarea unei mulţimi în raport cu punctul central

reprezentând pruncul. Execută studii de copii, oamenilor le urmăreşte mişcarea şi şi-o

reprezintă prin nuduri, trece apoi la compoziţie, fixează participanţii, vede oameni şi

animale, îi distribuie în planuri diferite, stabileşte şi revine până ce ajunge la admirabila

eloşă operă de referinţă în arta picturală, chiar în acest studiu prin varietatea până atunci

poate fără pereche a ritmurilor, prin dinamica de o irezistibilă energie a tabloului în care

totul tinde către pruncul central realizat pictural printr-un triunghi în care intră Maria,

pruncul şi magii. La Florenţa pe vremea lui Lorenzo de Medici mulţi îi ziceau Magnificul,

mentalităţile erau puţin propice creatorilor de artă. Celor din puternica familie le-a

încheiat decât atunci când i-a găsit pe cei căutaţi. Chiar şi pe Iuda despre care se spune că

ar fi avut drept model persoana stareţului, mai marele mănăstirii care-i reclamase lui

Ludovic Maurul că pictorul lucrează prea încet. Personajele au fost angrenate în dramă şi

dispuse în grup după calcule matematice. Astfel opera a fost gata în 1498. Ceea ce a

reprezentat atunci explică faptul că Ludovic al XII - lea, Regele Franţei se întreba cum ar

putea să o desprindă de acolo din trapeza mănăstirească spre a o duce în ţara sa într-un loc

care să o adăpostească mai bine. Nu s-a putut dar poate că nu ar fi fost rău să fie

conservată integral în altă parte, deoarece călugării se pare destul de puţini sensibili la

"Cina cea de taină", ca operă de artă o considerau doar un decor pentru prânzurile şi

cinele lor. Nu s-au sfiit să taie din compoziţie atunci când s-a pus problema să mărească

uşa şi nici nu şi-a făcut griji când a adus bucătăria atât de aproape încât aburii fierturilor

14

umezeau pereţii. Ce a însemnat "Cina ce de taină" ca operă picturală se deduce şi din

faima care s-a răspândit repede în întreaga Italie dar şi pe alte meleaguri. "Cina ce de

taină" i-a adus preţuirea lui Francisc I, poate cea mai sinceră arătată de un puternic al zilei

unui artist al lumii. Dacă această capodoperă şi-ar fi păstrat integritatea materialităţii ei ar

fi rămas să încânte la nesfârşit prin culorile pe care Leonardo s-a străduit nu numai ca

artist ci şi ca om de ştiinţă. Aşezate într-o combinaţie de ulei şi tempera menite să le dea o

strălucire nemaicunoscută de pictură murală culorile n-au existat aşa cum a gândit artistul.

Au început restaurările iar adaosurile de culoare au dăunat iar specialiştii contemporani au

fost puşi în faţa unor probleme dificile în încercarea de a ajunge la câte ceva din ceea ce a

fost la culorile surori cu cele din alte opere leonardeşti. Dar ceea ce i-a rămas capodoperei

este spiritualitatea, dramatismul momentului urmărit şi redat prin suma de reacţii. în 1498

lucrează la proiectul unui tratat de anatomie pe care nu-1 poate duce mai departe pentru

că 1499 trebuie să plece din Milano. Se duce la Mantova fiind aşteptat de Isabela d' Este

care dorea o operă realizată de el, atât de mult încât nu se sfiise să-i ceară amantei lui

Ludovico portretul ei, cunoscut sub numele de "DOAMNA CU HERMINA". Leonardo îi

face portretul în cretă neagră, cărbune şi pastel şi nu în ulei cum s-ar fi aşteptat ea. Ceea

ce a însemnat pentru creaţia sa această perioadă florentină o arată şi faptul că numai după

un an poate expune cartonul unei viitoare capodopere Sf. Ana, Maria şi Copilul Isus pe

care avea să-1 execute mai târziu în ulei pe lemn, aflat acum la Muzeul Louvre. Este o

compoziţie de o caldă umanitate, conceput în piramidă, personajele reprezentând Madona,

Isus Copilul şi pe Sf. Ana, realizează poziţional perfecţiunea. Personajele, vii reliefuri

desăvârşite sunt legate între ele de o anume spiritualitate. Compoziţia redă în nuanţe

simţământul minunat şi unic si dragostei materne, îşi fac simţită aici iubirea a două mame

Ana şi Maria, tabloul este dominat de chipul exprimând un univers de neegalată

complexitate a Anei, capodoperă portretistică, revelator luminată de tot ceea ce vine din

adâncurile fiinţei spre a i se transfigura în expresie. Personajul este de o subtilă frumuseţe,

Leonardo sugerând ca nimeni altul până la el în pictura lumii prin acest chip un proces de

transfigurare a spiritului în materie. Revine la Florenţa în 1503 şi primeşte comandă

pentru o operă de mari proporţii, compoziţia murală având ca temă "Bătălia de Anghiari"

destinată sălii de consiliu din Palazzo Vecchio, spre gloria Florenţei învingătoare în 1441.

15

Bătălia victorioasă a oştilor florentine împotriva celor milaneze trebuia să apară drept

rezultat al intervenţiei unui emisar divin favorabil Florenţei. Schiţele pentru marea

compoziţie murală cât şi desenele care au fost făcute după Bătălia de Anghiari arată că

opera lui Leonardo releva nu aspectele zornăitoare ale luptelor armate ci tocmai

dezlănţuirea sălbatică. Punea în lumină şi demasca arătând adevărata faţă a acestei plăgi

aducătoare de moarte şi distrugeri pe care s-au găsit totdeauna oameni interesaţi să o

susţină, să o glorifice. Bătălia de la Anghiari, creaţie de factură umanistă reprezentând

perioada de maximă strălucire a pictorului încetând să mai fie din primele clipe ale

existenţei ei. Pierderea Bătăliei de la Anghiari ne lipseşte de o operă "momento " de un

protest care s-ar fi asociat la ceea ce ne-au lăsat în litere Erasmus sau Rabelais. S-a

pierdut o operă umanistă, ceea ce afectează tezaurul de înţelepciune şi frumos al omenirii,

s-au pierdut şi alte plăsmuiri artistice ale lui Leonardo: NEPTUN, LEDA, dar poate cea

mai mare pierdere o constituie "Bătălia de la Anghiari".

La Roma, unde se află după ce la conducerea Milanului a revenit un reprezentant al

familiei Sporza, Leonardo da Vinci n-a încetat să picteze. Se ştie că în afară de Leda a

lucrat o Madonă şi un Christ care s-au pierdut. Nemulţumit de atitudinea lui Leon al X -

lea, lipsit de comenzi pe măsura capacităţii şi a autorităţii sale de pictor n-a pus aici la

Roma pe primul plan pictura. A lucrat ca matematician, ca botanist, a întocmit proiecte

pentru secarea unor mlaştini negăsind atmosfera propice lucrului necesară omului care nu

mai era tânăr, dar avea încă atâtea de împlinit pentru ceea ce considera el a fi îndatorarea

sa. A răspuns invitaţiei lui Francisc I, Regele Franţei nemulţumit de ceea ce însemnase

pentru El Roma, sperând că pe alte meleaguri lucrurile vor sta altfel. în 1516 când a plecat

spre Franţa avea 64 de ani, nu era o vârstă prea înaintată dar el însuşi nu se simţea bătrân,

cu toate că îl îmbătrâniseră nu atât încercările, cât mai ales sâcâielile. Autoportretul în

sanghină, aflat astăzi la Torino, cel care ne oferă unica imagine autentică a lui Leonardo

da Vinci, îl arată în jurul vârstei de 60 de ani ca pe un patriarh dar cu o expresie de

amărăciune nu a vârstei ci a omului Leonardo.

Ultimii ani i-a petrecut pentru sine şi pentru Curtea Franţei în castel (foişorul)

Claux din Amboise.

16

În lunile de iarnă, în primele luni ale anului 1519 bătrânul artist cu trupul slăbit şi

înfăşurat într-o haină lungă simte apropierea sfârşitului. Se priveşte în oglindă şi vede un

chip ruinat, de om bătrân. S-a stins la 2 mai 1519 în castelul din Cloux. A avut alături

până la moarte, câteva opere dragi lui, a avut-o în faţa ochilor pe Gioconda, creaţie care

simţea poate că era făcută să-i asigure nemurirea. Pe Leonardo aveau să-1 facă nemuritor

creaţiile lui dar şi cercetările savantului sau contribuţiile proiectantului, care s-au pierdut,

dar din păcate nu şi-a putut împlini la vremea lor rolul de a fertiliza gândirea lumii, şi a

face mai bună viaţa oamenilor. "Soarta care l-a vitregit pe Leonardo da Vinci în timpul

vieţii 1-a vitregit şi după moarte" scrie Ovidiu Drimba. Om al Renaşterii, unul dintre cei

care au reprezentat-o strălucit titan: "ca gândire, pasiune, şi caracter, ca

multilateralitate şi erudiţie" ENGELS deschizător de drumuri, Leonardo şi-a transpus

capacitatea de desăvârşire în domeniul artei. Pictor de geniu, a fost profesionist pasionat

şi exigent, om căruia talentul artistic nu I-a adus suficient pentru traiul zilnic, dar I-a dat

totul pentru existenţa sa în veşnicie. Leonardo a dat descoperirilor sale valoarea

adevărurilor, le-a expus teoretic şi le-a transpus în operă, înscriindu-se ca un inovator în

pictura universală. N-ar fi suficiente însă descoperirile de natură tehnică, acel aşa numit

sumato sau clar obscurul, se impune a fi subliniată pătmnzătoarea sa capacitate analitică,

evidentă odată cu chipurile din ÎNCHINAREA, dar exprimată cu extraordinară forţă în

"Cina cea de taină", "Ana", "Gioconda".

Portretul MONALISEI a fost lucrarea cea mai dragă, pe care el a considerat-o

neterminată. Desăvârşirea Giocondei, ca operă de artă implică impresia că înfăţişarea,

privirea, zâmbetul, mâinile ar putea fi încă definite printr-un ton de culoare, prin noi

nuanţe şi punctări permise şi aparent cerute de tot ceea ce face să aibă dinamismul subtil,

plin de întrebări, pe care nu-1 mai avusese până la ea nici un chip în pictură.

în testamentul lăsat lui Francesco Mezi el îşi exprimă dorinţa de a di înmormântat

în capela Castelului Amboise, iar trupul să fie însoţit spre locul de odihnă de 60 de săraci

purtând făclii aprinse. Pentru cheltuielile de înmormântare Leonardo, îi lasă lui Mezi toţi

banii ce-i vor mai rămâne în casă, toată rufăria în afară de "haina bună de postav negru

căptuşită cu blană". După moartea sa manuscrisele sunt împrăştiate, unele dăruite, altele

17

vândute, altele furate, pentru ca după veacuri să fie regăsite, citite, adunate în bibliotecile

din Milano, Londra, Paris.

în 1808 Capela este dărâmată, lespezile funerare sunt vândute, sicriele de plumb

sunt topite iar pe dealul de lângă foişorul Cloux, copiii se joacă cu oasele morţilor

împrăştiate peste tot. în vremea romantismului, un poet şi Inspector al Artelor, face

săpături pe locul fostei capele şi castelului Amboise descoperă pe o lespede câteva litere

"L", "O", DUS, "VINC", urmele numelui său "Leonardus Vincius" strânge la un loc în

capela "Sant - Blaise", toate rămăşiţele celor îngropaţi iar deasupra lor pune o lespede

simplă de piatră pe care stă scris: " SUB ACEASTĂ PIATRĂ SE ODIHNESC

OSEMINTELE GĂSITE CU PRILEJUL SĂPĂTURILOR FĂCUTE PE LOCUL

VECHII CAPELE REGEŞTI DE LA AMBOISE PRINTRE CARE SE CREDE CĂ S-AR

AFLA ŞI RĂMĂŞIŢELE PĂMÂNTEŞTI ALE LUI LEONARDO DA VINCI NĂSCUT

ÎN 1452 MORT ÎN 1519".

MICHELANGELO BUONARROTI (1475 - 1564)

în vreme ce spiritele iscusite şi alese de pretutindeni, cu toate că osteneala era în zadar,

folosindu-se de lumina prevestitului Giotto şi a urmaşilor săi, se sileau să dea lumii o

dovadă a frumoaselor însuşiri cu care firea şi bunăvoinţa stelelor le înzestra minţile şi

ţineau din tot sufletul să imite, prin strălucirea artei, măreţia naturii, spre a ajunge cât

mai aproape de acea înaltă cunoaştere căreia mulţi îi spun inteligenţa atotmilostivă,

Michelangelo, feciorul lui Lodovico Buonarroti a năzuit la alte amplitudini şi proporţii

pentru umanitate, nemulţumit de opera presupusului creator. El omul renaşterii, al unei

epoci de exaltare antropocentrică, a conceput încă odată lumea mai puternică şi mai

frumoasă prin extraordinara energie vitală, care socotea artistul se cuvine să fie proprie

omenirii.Părintele şi-a îndreptat îndurător privirile către pământ şi nevăzând nesfârşita

zădărnicie a atâtor osteneli, înflăcăratele studii lipsite de orice rod şi credinţele pline de

îngâmfare ale oamenilor, mai depărtate de adevăr, decât de bezna de lumină. A luat

18

hotărârea ca pentru a scăpa de atâtea greşeli să trimită pe pământ un spirit care să fie la

fel de iscusit în artă şi meşteşug, şi prin însuşi lucrul mâinilor sale să ne arate ce

înseamnă desăvârşirea artei desenului, atât în cea ce priveşte schiţele contururilor,

umbrele menite să dea relief lucrărilor de pictură. A voit să-1 dăruiască şi cu adevărata

filozofie morală, dar şi cu podoaba gingaşei poezii, pentru ca lumea să-1 slăvească şi să

- 1 admire ca pe unica ei oglindă în viaţă, în muncă.

Sufletul titanic al celui cere fizic a fost şubred şi a pătimit destule din cauza

sănătăţii, i-a dat puterea şi mândria de a face totul cu mâna sa. El, cel care a arătat cum să

se taie muntele spre a scoate marmura, a cioplit desprinzându-1 pe David dintr-un uriaş

bloc socotit de către ceilalţi inutilizabil. A conceput şi a aşezat în frescă singur, fără alte

ajutoare decât cele tehnice, de rutină, uriaşul complex decorativ din Capela Sixtină. Nu a

folosit ajutoare în creaţia artistică efectivă, de aici şi acel „nonfmito", sau a operei din

înaltul Sixtinei. Nu-şi găseau locul acolo în clipele creaţiei, alte suflete şi alte mâini.

Titanul a creat uriaşi, dându-i ca model lumii şi i-a făcut să sufere, să încerce laolaltă cu

el, creatorul, drama neputinţei de a face lumea să fie efectiv aşa cum ar fi trebuit.

Cunoscându-i-se bine viaţa, se ştiu foarte puţine despre el, fiinţă de o

infinită discreţie în ceea ce priveşte cotidianul şi de egală pudoare în exteriorizarea

sentimentelor. Cu suflet mare clar sihastru s-a simţit atât de mult îndatorat creaţiei încât i-

a rămas puţin pentru cele obişnuite ale traiului. De fapt, întregii sale uriaşe energii

spirituale, puterii de a năzui şi a iubi, senzualităţii, nu i-ar fi fost poate de ajuns iubirea

pentru un om sau altul, dragostea pentru o femeie şi o prietenie pentru ea impunea să fie

cu mult mai mult şi a fost pentru toţi oamenii lumii.

A fost fiul unui mare veac, dar martorul unor vremuri pe care le-ar fi dorit

altfel. S-a remarcat în pictura lui Michelangelo dar aspectul are valabilitate pentru

întreaga sa operă, are o constantă dramatică, o notă de suferinţă. Personajele, eroii săi,

semeni ideali, dar nu supraoameni, au o expresie aparte, o tristeţe cosmică. Este rezultatul

experienţelor artistului cât şi al unei disponibilităţi iniţiale, a spiritului superior hărăzit să

vadă ceea ce constituie limita în viaţă şi neputinţa omenească. în fiecare parcă sălăşluieşte

sufletul creatorului care în ciuda puterii sale închinate vieţii şi desfăşurate în cinstea şi

19

spre binele ei, n-a putut s-o schimbe, s-o facă cum ar fi dorit, cum trebuie să fie, mai bună

şi nemuritoare.

Rămas fară mamă la şase ani, el nu s-a bucurat de afecţiune nici în

adolescenţă, el era mai puţin înzestrat fizic decât alţii, cu nasul rupt de pumnul unui

invidios. A cunoscut bunăvoinţa caldă a lui Lorenzo de Medici (Magnificul) dar distanţa

era mare. Cât priveşte dragostea, simţirea sa adâncă se pare că nu a trezit la femeia iubită

mai mult decât prietenie. învăţăcel în ale gramaticii la Florenţa la şcoala Francesco da

Urbino, face primii paşi în arta cuvântului, preocupare devenită constantă în viaţa şi

activitatea sa „rimele" şi sonatele lui Michelangelo rămânând printre valorile literare ale

vremii. Renascentismul şi-a urmărit pe toate planurile dezvoltarea, începând cu şcoala din

Florenţa unde alături de bucuria literelor a dezlegat taina cifrelor. Aici a ajuns în preajma

lui Lorenzo Magnificul şi la curtea lui Leonardo da Vinci, nu-şi găsise locul din pricinile

cunoscute, Michelangelo foarte tânăr, nu avea mai mult de 15 ani a căutat să se cultive în

preajma unor umanişti de valoarea lui Angelo Poliziano, Pico della Mirandola. Scurta

vreme în atelierul pictorului Ghilandajo se dedică sculpturii ca ucenic, din anul 1489, al

lui Bertoldo di Giovanni formându-se sub îndrumarea fostului elev al lui Donatello la

şcoala antichităţii, bogat reprezentată în celebrele grădini Medici. A lucrat destul de mult

în Biserica del Carmine, unde a copiat şi recopiat picturile lui Masaccio. Operele lui

Giotto şi ale lui Masaccio, îşi pun cuvântul în formarea celui ce, cu înzestrarea

excepţională şi prin muncă asiduă, va ajunge la capacitatea proprie de expresie. Apar

propriile creaţiuni, printre ele pierdut Cap de faun, lucrare ce pare a fi prima sa sculptură,

aducându-i protecţia marcată printr-o notă de afecţiune a lui Lorenzo Medici -

Magnificul.

Michelangelo Buonarroti s-a născut pe 6 martie 1475 la Caprese, un cătun din

apropierea localităţii Arezzo din Toscana. A fost al doilea din cinci fii ai Franciscăi di

Neri del Sera şi Lodovico di Buonarroti Simoni. După întoarcerea la Florenţa, de unde

provenea familia lor Buonarroti îşi lasă fiul în grija unei doici de la sat. Aceasta fiind fiică

şi soţie de pietrar, i-a insuflat micuţului Michelangelo dragostea pentru marmură. De

aceea el părăseşte şcoala. Datorită prietenului său Francesco Granacci (1469-1543)

Michelangelo descoperă pictura iar pe 1 aprilie 1488 este dat la învăţătură la atelierul

20

fraţilor Domenico( 1449-1494) şi David A. (1452 - 1523) Ghirlandoia. In acea perioadă

aceştia executau frescele din prezbiterul Bisericii Santa Maria Novella. în curtea lui

Lorenzo Magnificul cunoaşte numeroşi artişti printre care şi pe Angelo Poliziano. Va

scrie de-a lungul vieţii sale multe opere poetice. După o dispută cu Tirrigiano acesta, îl

loveşte cu pumnul lăsându-1 pe pictor cu o deformare pentru toată viaţa. Armata regelui

Franţei, Carol al VIII - lea se apropie de oraş şi în anul 1494 Michelangelo fuge la

Veneţia. în anul 1496 Michelangelo se află pentru prima dată la Roma, unde primeşte

câteva comenzi de sculptură din partea cardinalului Riario şi a bancherului Jacopo Gali.

în anul 1501 revine la Florenţa realizând statuia lui David dar şi alte picturi trezind

admiraţia concetăţenilor săi.

în anul 1505 Papa Iuliu II îl cheamă pe Michelangelo la Roma pentru executarea

cavoului său. Artistul petrece multe luni în carierele de piatră de la Carrera pentru a alege

cele mai frumoase blocuri de marmură. Apar conflicte între cei doi iar realizarea cavoului

este amânată. Totuşi lucrările vor fi reluate mult mai târziu, de aceea proiectul va fi

modificat de mai multe ori.

în 1508 Papa îl însărcinează pe Michelangelo cu pictarea frescelor în capela

Sixtină din Palatul de la Vatican. Fiind un proiect foarte gigantic vor trebui să treacă patru

ani până va duce opera la bun sfârşit. Lucrează în mijlocul unui mare şantier de

construcţie, iar lângă el arhitectul Bramate (1444-1514) este pe punctul de a demola

vechea biserică pentru a ridica Basilica Sf. Petru, aceeaşi care se păstrează şi astăzi.

Michelangelo este foarte revoltat şi comentează într-una din scrierile sale acest efort pe

care 1-a necesitat realizarea frescei: „ Deşi pictez în poziţii atât de contorsionate, mi-am

călit voinţa, trebuia să-mi ţin capul sus, mă doare gâtul, în spate parcă aş avea înfiptă

o gheară de vultur —Şi în tot acest timp vopseaua care se scurge de pe pensulă îmi

acoperă faţa cu un minunat mozaic. Arta este mai presus de orice revelaţie, o

binecuvântare şi sfinţirea vieţii omeneşti'.

Michelangelo, cunoscut sub numele de II Divino, începe în 1512 lucrările la cavoul

familiei de Medici. Din cauza devastării Romei de către armata împăratului Carol Quintul

în anul 1527 (Sacco di Roma), familia De Medici este din nou exilată la Florenţa. Astfel

Michelangelo primeşte funcţia de inspector principal al fortificaţiilor. în anul 1530

21

Florenţa capitulează şi De Medici revin la putere. Papa Clement al VII - lea care face

parte din familie, îi trece artistului cu vederea participarea activă la apărarea oraşului

asediat. Michelangelo revine la lucrările desfăşurate în Biserica San Lorenzo. Fără a

termina faţada începută mai devreme se consacră construirii Bibliotecii Laurenzino şi

finisării cavourilor familiei Medici. Aceste lucrări îl vor absorbi vreme de câţiva ani.

în 1534 Clemet al VII lea îl aduce pe Michelangelo la Roma unde va rămâne până

la sfârşitul vieţii. Papa îl însărcinează pe Michelangelo cu pictura scenei Judecăţii de

Apoi. Urmaşul lui, Papa Paul III, susţine acest proiect. Roma, distrusă de armata

imperială necesită a fi reconstituită, iar unul dintre arhitecţii căruia papa îi încredinţează

această lucrare este chiar Michelangelo. în 1553 i se acordă titlul de „arhitect, sculptor şi

pictor de frunte al palatului papal". în 1549 este numit de papă „arhitect şef şi constructor

al bisericii Sf. Petru". Ultimii ani de viaţă îi consacră meditaţiilor pe tema religiei. El

trăieşte modest iar vederea îi slăbeşte dar el continuă să picteze „cu toate că am fost

foarte bogat, întotdeauna am trăit ca un om sărac. Am trăit cu iluzia acestei lumi, am

pierdut timpul care mi-a fost dat pentru contemplarea lui Dumnezeu ".

Michelangelo moare la Roma , 18 februarie 1564, în vârstă de 89 de ani. Conform

dorinţei lui, corpul este trimis la Florenţa unde va fi depus la Biserica Santa Crace iar

Funerariile vor avea loc pe 14 iulie la Biserica San Lorenzo.

„SFÂNTA FAMILIE " 1504

„SPUNE-MI, Iubire generoasă, oare frumuseţea spre care tind este cea pe care o

văd sau poate o port chiar şi în mine, oriunde îmi întorc privirea, acolo îi văd obrazul ca

sculptat" spunea Michelangelo.

În anul 1504 graţie grupurilor statutare David şi Pieta dobândeşte renumele de sculptor în

Florenţa şi la Roma. „Sfânta Familie" cunoscută şi sub numele de madona Doni sau

Tondo Doni, este una din primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele

tablouri ale artistului. Este una din cele mai frumoase tondo din câte există (în italiană

tondo înseamnă rotund), este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată, sunt

foarte populare în Italia în perioada Renaşterii. „Sfânta Familie" a fost executată pentru

22

un negustor al artei, Angelo Doni, cu ocazia căsătoriei acestuia cu Maddalena di

Giovanni Strozzi. Membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală,

evidenţiindu-se de celelalte personaje care populează fundalul iar siluetele sunt realizate

mai puţin plastic iar culorile sunt estompate.

Introduce personaje musculoase şi tineri goi dezinvolţi iar Michelangelo conferă

tabloului pe lângă tonul sublim trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia

respectivei scene religioase tradiţionale. El arată o nouă modalitate de prezentare a

corpului omenesc, explorează cunoştinţele sale de anatomie şi experienţa de sculptor.

Datorită pozelor, atitudinilor originale inventive care reprezintă o trăsătură caracteristică

a artei sale, conferă figurilor impresia de relief, de mişcare şi plasticitate.

Pieta a apărut cu cinci ani înainte de Tondo Doni, îndepărtându-se de modul

tradiţional de prezentare a Fecioarei Maria care-1 plânge pe Isus mort. Cardinalul francez

Jean Bilheres de Lagraulas a comandat Pieta în 1497 în timpul şederii lui Michelangelo la

Roma. Fecioara Maria este foarte tânără, chipul ei cu trăsături imaculate este poate

inspirat de arta lui Leonardo da Vinci. Ea stă cu capul uşor aplecat, suferinţa ei

înnobilează dragostea şi frumuseţea. Maria cufundată în durere ţine în braţe trupul inert al

fiului. Pictorul şi istoricul Giorgio Vasari (1511- 1574) scria : „e imposibil să redai un

trup neînsufleţit mai bine sub aspectul muşchilor, venelor, nervilor care însoţesc

sistemul osos şi nici o altă prezentare a unui cadavru nu putea fi mai apropiată de

natură decât acesta ".

BOLTA CAPELEI SIXTINE (I) (1508-1512)

În anul 1508 papa Iuliu al II -lea se hotărăşte să-i încredinţeze artistului executarea

frescelor pentru decorarea bolţii Capelei Sixtine din palatul de la Vatican. Michelangelo

împarte bolta în cinci tipuri de suprafeţe, nouă tablouri centrale, dreptunghiulare

prezentând scene biblice şi având de ambele părţi tineri goi (aşa numiţii ignudi),

doisprezece alte tablouri dreptunghiulare plasate pe laturile bolţii, înfăţişând şapte

prooroci şi cinci sibile înconjurate de amoraşi (putti), patru pandantive (picturi

triunghiulare în colturile bolţii) iar la bază opt picturi în formă dreptunghiulară şi

23

şaisprezece lunete având în total o suprafaţă de peste 5000 de metri pătraţi. Avansează

foarte încet pentru că munca este foarte anevoioasă. Vreme de patru ani Michelangelo va

depune un efort istovitor pentru terminarea acestei fresce gigantice. Lucrează în cea mai

mare parte singur, renunţând la ajutoarele pe care le aduseseră de la Florenţa. El stă ore în

şir pe schele, la câţiva metri de sol şi obţine o capodoperă foarte frumoasă.

BOLTA CAPELEI SIXTINE (II) (1508-1512)

"La Michelangelo autonomia devine muzica . Trupul omenesc este la el aproape in

exclusivitate o forma arhitectonică. Pentru ca frescele situate la o înălţime de zece metri

sa fie vizibile si uşor de înţeles din orice loc, Michelangelo este nevoit sa creeze personaje

de dimensiuni supraomeneşti, de proporţii situate la graniţa deformării . Foloseşte culori

strălucitoare care după renovarea Capelei Sixtine in anul 1990 si-a recăpătat in întregime

strălucirea . Pentru început se loveşte de multe greutăţi tehnice si cere ajutorul pictorilor

florentini Giuliano Bugiardini (1475 - 1554) si Francesco Granacci (1469 - 1543) ambii

ucenici ai lui Ghirlandajo . Pentru ca nu stăpânea foarte bine tehnica picturii de fresce

Georgio Vasari scria : " Un artist care pictează o fresca trebuie sa facă in decurs de o

zi de munca pentru care unui sculptor îi trebuie o luna daca nu, cu timpul devin

vizibile corecturi, pete, îmbinări, culori aplicate mai târziu sau chiar retuşuri făcute

după ce culorile s-au uscat, fapt care nu da bine . Ceea ce a fost pictat in tehnica

frescei se păstrează, in timp ce culorile care au fost ulterior adăugate după ce primul

strat s-a uscat se pot spăla cu un burete umed "

Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor in

1512. Giorgio Vasari spune : " Aflând ca vor fi descoperite frescele, s-a adunat toata

suflarea, sa privească picturile rămânând cu toţii muţi de încântare . Recunoscător pentru

o asemenea opera, papa l-a răsplătit pe Michelangelo cu bani si daruri bogate

Partea centrala, pe axa bolti , cuprinde noua scene biblice. Acestea sunt :

Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea plantelor, Dumnezeu desparte apele de

pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar si izgonirea din Rai, Potopul si

24

Beţia lui Noe. De ambele pârti ala acestor picturi sunt înfăţişate sibile si prooroci evrei.

Toate tablourile executate in tehnica trompe - 1' oeil sunt separate unele de altele prin

pilaştri pe care sunt prezentaţi aşa numiţii ignudi si putti.

Douăzeci de tineri goi ( ignudi ) stau pe cornişele pictate in atitudini denotând

neastâmpăr si frumuseţe după modelul artei antice. Răsucirile unduitoare ale trupurilor

desenate oferă o expresie grandioasa.

Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea criticul italian Lamazo comentează : "

Personajele lui Michelangelo se disting prin atitudinea lor inspaimantator de neobişnuita

pe care o datorează celor mai ascunse secrete ale anatomiei, abia descoperite de artist si

nestăpânita încă la perfecţie, dar plina de demnitate si măiestrie."

Pictorul francez Delacroix (1798 - 1863 ) va spune : " Am impresia ca pictând un

braţ sau un picior, Michelangelo se gândea numai la acel braţ si numai la acel picior (...) .

Trebuie sa recunoaştem ca unele fragmente pictate in aceasta maniera sunt fascinate in

sine. In asta consta meritul său: chiar si părţi izolate ale corpului uman respira măreţie si

neobişnuinţă .

BOLTA CAPELEI SIXTINE (III) (1508-1512) Tehnica de lucru

Pentru tehnica picturii de fresce este necesar sa fie aşternute culorile cu rapiditate.

Astfel pigmenţii naturali (silicate si caolinuri) trebuie diluaţi cu apa, înainte de a fi intinsi

cu o pensula dura sau moale, in funcţie de efectul dorit, pe o tencuiala proaspăta încă uda

(intoneco fresco ). Vopselele trebuie sa fie rezistente la mortar iar culorile diverse dau

rezultate diferite pe aceeaşi suprafaţa. Astfel albastru de cobalt ( albastru regal), adică

silicatul de potasiu si cobalt, îşi pierde luciul prin uscare si de aceea in cazul frescelor lui

Michelangelo aceasta este mai puţin strălucitor decât culoarea roşie sau verde .

" Istoria Artelor plastice „ de Constantin Suter, Editura didactica şi pedagogică Bucureşti

1997, Vol.II

25

Atunci a grăit Domnul Dumnezeu către Noe : Sosit-a înaintea fetei Mele sfarsitul a tot

omul, căci s-a umplut pamatul de nedreptatile lor, si iată Eu ii voi pierde de pe pamat. Tu

insa fa-ti o corabie de lemn de salcâm. In corabie sa faci despartituri si smoleşte-o cu

smoala pe dinăuntru si pe dinafară (...) si iată Eu voi aduce asupra pamatului potop de

viata si tot ce este pe pamat va pieri " (Facerea ). Potopul este una din cele noua scene

biblice care ocupa centrul bolti Capelei Sixtine a fost prima pictata. In "Istoria artei

italiene" Stendhal spune : " a pregătit personal mortarul, singur si-a amestecat culorile si-

a executat toate celelalte activitati secundare pe care le dispreţuiesc chiar si cei mai

mediocri pictori (...)

Când a terminat una din cele mai importante scene, Potopul, pictura a dispărut,

fiind acoperita de un strat alb, care curgea din perete, abandonează lucrările si se

infatiseaza înaintea papei spunându-i: "V-am prevenit, Sfinţia Voastră, ca nu este de

competenta mea." Insa el continua sa lucreze. Cel care reuşeşte sa dezlege acest mister

este arhitectul Giuliano da Sangallo. Astfel Michelangelo adăugase prea multa apa in

tencuiala care servea drept baza pentru vopsele. Standhal spune : " Intr-o astfel de

dispoziţie, după 20 de luni de munca solitara, a terminat de pictat bolta Capelei

Sixtine : avea pe atunci 37 ani."

Pictând Potopul, Michelangelo a dorit sa transmită sentimentul de spaima si tragedia

trăita de barbarii si femeile pe care Dumnezeu i-a condamnat la piere . Conturate cu o

dinamica pregnanta, personajele surprinse in mişcare conferă scenei o forţa

extraordinara. " Potopul a ţinut pe pamat 40de zile si 40 de nopţi si s-a inmultit apa, si a

ridicat corabia si aceasta s-a inaltat deasupra pamatului (...) si aşa s-a stins toata fiinţa

care se afla pe fata a tot pamatul, de la om pana la dobitoc si pana la târâtoare si pana la

pasările cerului, toate s-au stins de pe pamat, si a rămas numai Noe si ce era cu el in

corabie ".

26

BOLTA CAPELEI SIXTINE (IV) 1508-1512

" începe de la haos, trece la extaz si sfarseste cu distrugerea. Michelangelo se

situează deasupra rasei umane ".

LAMARTINE

, 1868

In cea de-a şasea zi, Dumnezeu a creat bărbatul si femeia după chipul si

asemănarea Sa : " Sa facem om după chipul si asemănarea Noastră, ca sa stăpâneasca

peştii, marile, pasările cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se târăsc pe pamat

sin tot pamatul " ... si a făcut Dumnezeu pe om după chipul sau, după chipul lui

Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat si femeie .

Pictura in care Michelangelo a interpretat una dintre primele cârti ale Genezei este cea

mai cunoscuta lucrare a sa . Inspirat de cuvintele unui vechi imn adresat lui Dumnezeu "

lumina care aprinde simţurile " actul creator reprezintă viata ca o scânteie electrica .

In Biblia lui Luca si Matei, degetul lui Dumnezeu este identificat cu Sfântul Duh . Gestul

oglindeşte esenţa dependentei dintre elementul uman si divin, esenţa legăturilor care

unesc lumea fizica cu cea spirituala si ezoterica . In unele icoane Dumnezeu este prezentat

aşezat ,in schimb Michelangelo îl prezintă pe Dumnezeu ridicându-se in slavi,

sprijinindu-se de îngeri cuprinde cu braţul stâng silueta unei femei reprezentând viitoarea

femeie care aşteaptă sa fie creata. Personajele sunt îmbrăcate in purpuriu, aluzie la

culoarea robelor cardinalilor si ale papei.

Nuditatea lui Adam ii evidenţiază construcţia atletica, astfel atât Michelangelo cat si

Leonardo da Vinci aprofundează tainele autonomiei. Culorile aşezate cu mare atenţie

evidenţiază convexitatea si concavitatea arătata de poziţia studiata a personajelor. Artistul

obţine efectul frumuseţii ideale datorita abordării temei creatorului. Astfel Candivi ii

spunea : dragostea lui Michelangelo pentru frumuseţea din om si nu numai, căci îl

27

încânta orice obiect frumos, orice armăsar, câine frumos, peisaj frumos, planta

frumoasa, munţi frumoşi, pădure frumoasa, locuri picturale, orice rău frumos si rar in

felul sau. Ca o albina care aduna miere din flori, tot aşa si el culege din natura

frumosul pentru a se servi de el in arta sa ".

BOLTA CAPELEI SIXTINE (V) 1508-1512

Pe 14 august 1511, Michelangelo dezvăluie prima parte a bolti Capelei Sixtine. Papa

Iuliu al II-lea se urca pe schela pentru a aprecia progresele muncii lui Michelangelo.

Jumătate din picturile principale erau deja terminate si anume "Crearea Evei", "Păcatul

Originar si izgonirea din Gradina Raiului" pe care Michelangelo le terminase in august

1510. In Biblie, in Vechiul Testament spunea "Atunci a adus Domnul Dumnezeu

asupra lui Adam somn greu, si daca a adormit a luat una din coastele lui si a primit

locul ei cu carne. Iar coasta luata din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie

pentru ca este luata din bărbatul sau" (Geneza).

Atitudinea si masivitatea personajelor ne duce cu gândul la pânzele lui Masaccio (1401-

1428) pe care Michelangelo 1-a studiat atunci când se afla la Florenţa. Datorita folosirii

unor nuanţe de ocru si roz trupurile sunt parca semitransparente.

Compoziţia figurilor din picturile triunghiulare, integrate in timpul compoziţiilor in

planul orizontal al dreptunghiului, oferă scenei linişte sporita de personajul adormit care-

1 întruchipează pe Adam dar si o gama variata si delicata de culori . Dumnezeu este

acoperit de o mantie purpurie, amortizata de albastru cerului si cu umbra aruncata de

stanca .

Paleta de culori este mai aspra si mai incisivă in " Păcatul Originar " care cuprinde doua

scene impartite de arborele cunoaşterii binelui si râului :Scena din stânga infatiseaza

ispitirea iar cea din dreapta pe Adam si Eva izgoniţi din Rai . Eva aşezata sub un copac,

ne aminteşte de o zeitate greaca . Trupul ei frumos, plin de viata, frumos este arătat in

mişcare. Cu genunchii îndoiţi, întorşi spre stânga, cu umerii răsuciţi in dreapta in

momentul in care primeşte de la şarpe fructul oprit . Acest şarpe - ispita are tors de

28

femeie, iar coada şarpelui este încolăcită in jurul trunchiului pomului. Lângă Eva se afla

Adam, tine cu mana stânga o creanga in timp ce cu dreapta se întinde după fructul

pomului, din care nu are voie sa mănânce " Apoi şarpele a zis către femeie « Nu, nu veţi

muri ! Dar Dumnezeu ştie ca in ziua in care veţi manca din el vi se vor deschide ochii

si veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele si răul »"

Adam si Eva au mâncat fructul acelui pom si au observat ca sunt goi si au

recunoscut ruşinea. Dumnezeu in mania sa, i-a izgonit din Rai, prezicându-le o viata plina

de suferinţa la capătul căreia ii va aştepta moartea . "Fiindcă ţărână eşti, în ţărână te vei

întoarce ". Pozele si chipurile celor izgoniţi contrastează frumuseţea divina a perechii din

partea stânga a frescei. Cei care au fost cândva la inima lui Dumnezeu sunt acum doar

bărbat si femeie .

BOLTA CAPELEI

SIXTINE (VI) (1508-1512)

" Poţi sa citeşti toate tratatele despre frumuseţea sublima si chiar si aşa tot nu vei

înţelege aceasta noţiune ... Intra in Capela Sixtină roteşte-tiprivirea : aici vei descoperi

frumuseţea in esenţa ei pura " Tehnica de lucru

Procesul de uscare a frescei scapă de sub controlul lui Michelangelo, atunci când

intra sub influenta cerului, hidraţii de carbon degajaţi de mortarul umed se transforma

intr-un strat incolor care leagă vopseaua . După acest proces, majoritatea pigmenţilor îşi

păstrează culoarea . Astfel vopseaua umeda diferă prin culoare de cea uscata . El se

foloseşte de o paleta de culori special preparate, culori" uscate " .

" Beţia lui Noe " este pictata după conceperea temei Potopului si relatează istoria

lui Noe si a fiilor acestuia . Salvaţi de la potop, Noe, Sen, ham si afet paradesc arca si

urmaşii lor populează pamatul . " Atunci a început Noe sa fie lucrator de pamat si a

sădit vie , a băut vin si imbatandu-se s-a dezvelit in cortul sau (...) Dar Se si afet au

luat o haina si punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte si au

acoperit goliciunea tatălui lor (...)" . In tabloul lui Michelangelo exista elementele

povestirii biblice : Noe agricultor este infatisat in fundal in stânga in timp ce Noe dezgolit

29

si beat se afla in prim plan in preajma fiilor săi infatisat in picioare . Cel care arata

batjocoritor spre tatăl sau este ham de aceea va fi blestemat de Noe si condamnat sa-si

slujească fraţii.

Tema tabloului" Ofranda lui Noe " a fost altfel interpretata in diverse feluri de-a lungul secolelor .

Prima scena il prezintă pe unul din fiii lui Noe trăgând după el un miel viu , si pe un alt

fiu cărând lemnele care trebuiau sa servească la aprinderea focului pe altar . In centrul

scenei sub patriarhii care intetesc focul, Noe sta pe un berbec mort adus ofranda . Corpul

lui acoperit de o mantie purpurie are sclipirea unei statui antice de marmura .

JUDECATA DE APOI (I) (1536-1541)

Aflându-se la Roma, Michelangelo este însărcinat de către Papa sa decoreze pereţii

altarului din Capela Sixtină. Aceasta avea o suprafaţă de 17 metri în lungime şi 13 metri

în lăţime. Primele schiţe le realizează în anul 1534 si se apucă de pictat în anul 1536

pentru ca în toamna anului 1541 să o termine. Pe 31 octombrie 1541, Papa Paul al II-lea

dezveleşte cu mult fast pictura "Judecata de Apoi" , "Sufletul lui dornic de izbăvire" după

cum singur spune, creează un tablou apocaliptic, dominat de figura lui Isus - Judecătorul

Suprem. Michelangelo, care îmbătrânise trecea atunci printr-o dureroasă criză de credinţă

referitoare la discuţiile purtate cu marchiza Vittoria Colonna.

30

Pietro Aretino ( 1492-1556 ) pamfletist si poet i-a scris lui Michelangelo intr-o scrisoare

din aprilie 1544 : "Când am observat in acea Judecată atâta spaima adunată, am

înţeles ca tu însuţi trebuie s-o resimţi şi ochii mi s-au umplut de lacrimi". Pietro

încearcă sa obţină de la Michelangelo în dar desenele lui, dar este refuzat. Se răzbună în

cuvinte pline de venin, devenind purtătorul de cuvânt al opiniei publice, revoltată de

goliciunea personajelor din Judecata de Apoi.

In 1545 spune :" oricine se simte câtuşi de puţin creştin, trebuie să

recunoască in această pictură o blasfemie, până-ntr-atât îşi bate joc de

venerarea martirilor şi a inocenţilor". )

JUDECATA DE APOI (II) (1536-1541)

Judecata de Apoi, Sfanta Ecaterina din Alexandria si Sfântul Biaggio sunt construite pe

principiul mişcării ascendente si corespunde idei învierii : jos se văd morţii care se ridică

din mormânt treziţi de sunetele trâmbiţei care-i cheamă la Judecata. Sufletele izbăvite

urcă spre partea de sus a frescei, in mijlocul căreia se afla Isus si Fecioara Maria. Intr-

unul din grupurile din partea dreapta a frescei este înfăţişată Sfânta Ecaterina din

Alexandria, care ţine în mâini instrumentul propriei cazne: o roată ruptă străbătută de

ţăruşe care-i crăpase in timpul torturii. In spatele ei sta Sfântul Biaggio care priveşte in

direcţia lui Isus, strângând in mâini nişte piepteni de fier, cu care a fost jupuită pielea in

timp ce era legat de un stâlp.

In jumătatea din dreapta a frescei mişcarea este inversă : sufletele condamnate sunt

împinse in prăpastia iadului. Grupurile de jos sunt reprezentate căzând cu capul in jos in

31

prăpastia condamnaţilor, acolo unde creaturile iadului îi spun torturi, trăgându-i după ele

în adâncul iadului.. în partea inferioară a frescei, condamnaţi sunt înghesuiţi în barca lui

Charon, care trebuie să-i ducă la Hadas. Prăpastia care se află în mijlocul tabloului

simbolizează porţile iadului. Unul dintre condamnaţi, stând cu mâinile încrucişate pe

genunchi, personifică disperarea şi spaima. Trupul lui herculean nici măcar nu încearcă să

lupte cu demonii care-1 copleşesc, încolăcindu-se pe el asemenea unor şerpi. Este unul

dintre cei condamnaţi pentru orgoliul său sau poate altcineva disperat care a renunţat la

credinţa mîntuirii. Undeva în partea dreapta, diavolii torturează un avar (probabil fiind

papa Nicolae al II- lea, învinuit de cămătărie). Iadul prevesteşte condamnaţilor cele mai

înfiorîtoare chinuri. Teama lui Michelangelo capătă dimensiuni exacerbate: fresca care

înfîţişează figuri uriaşe şi scene pline de groază este reflectarea propriei groaze mistice.

JUDECATA DE APOI (III) (1536-1541)

,,Michelangelo denotă farmec, cel puţin în aceeaşi măsură ca şi forţă ".

Deasupra celor peste trei sute de personaje ale „Judecăţii de apoi" domneşte Hristos

Suprem. Gestul mâinii ridicate, care-i condamnă pe condamnaţi, are în el forţă

implacabilei puteri divine.. Goliciunea, forţa fizică şi dimensiunile gigantice ale acestui

personaj îl aproprie mai degrabă de Apollo sau Zeus care aruncă fulgere, decît de Hristos

cunoscut nouă din iconografie. în persoana lui lui Michelangelo a concentrat propria lui

spaimă inspirată de perspectiva Judecăţii de Apoi. într-un sonet Michelangelo scrie:

"Gândurile de iubire vesele sau vanitoase Tac,

cică iată se aproprie de mine moartea dublă

Pe una dintre ele o cunosc - cea veşnică, în schimb mă îngrozeşte

Sculptura, pictura nu-mi dau pace

Sufletul aspiră la Dragostea Divină

Care ne cuprinde, pare-se, în braţele crucii"

(,,Bibliografia ...." lui Vasari)

32

Fecioara Maria pentru care pentru care a luat-o ca model pe Vittoria Colomma exprimă compasiune. Îngerii înfăţişaţi deasupra ei simbolizează patimile Domnului (crucea, cuiele şi cununa de spini). De ambele părţi ale lui Hristos şi Fecioarei Maria sunt dispuşi apostolii, proorocii, sfinţii şi fericiţii. Stând la picioarele lui Hristos, sfântul Bartolomeu (în dreapta) şi sfîntul Lorenzo (în stânga) ocupă locuri privilegiate asta pentru că lor le este consacrată Capela Sixtină. Michelangelo îi atribuie simţului Bartolomeu trăsăturile scriitorului Pietro Aretino. Sfântul Bartolomeu stă aşezat şi ţine în mîini propria lui Piele, care-i fusese smulsă în timpul torturilor la care a fost supus în America. Chipul cu pielea moale şi ridată este chiar a lui Michelangelo. Sfântul Bartolomeu este prezentat gol în frescă. Contemporanii artistului vor critica prezenţa unor trupuri goale în interiorul unui locaş sfânt dar în perioada contra reformei în locurile ruşinoase ale corpului omenesc vor fi pictate veşminte. Sub personajul Fecioarei Maria, sfântul Lorenzo, formează o compoziţie triptică împreună cu Hristos şi Sfântul Sebastian, se apleacă şi-1 priveşte pe Hristos cu o privire plină de teamă. în mâini ţine eşafodul pe care a fost ars, iar construcţia lui atletică ne duce cu gândul la statuie antice după care Michelangelo s-a inspirat în căutările lui artistice.

FRESCELE CAPELEI PAULINE (1542 - 1550)

Michelangelo avea şaptezeci şi cinci de ani atunci când afirma: "Pictura şi mai

ales fresca, nu este o ocupaţie pentru cei care au trecut de o anumită vârsta ". Tocmai

terminase de pictat frescele destinate capelei private a papei Paul al III- lea, numită şi

"CAPELA PAULINA". Frescele prezintă momente importante din viaţa apostolilor care

au înfiinţat Biserica Romano - Catolică.: crucificarea Sfmtului Petru şi convertirea

Simţului Pavel. Primul tablou executat între anii 1542 - 1550 a fost dedicat Sfântului

Pavel. In 1550 a fost terminat abia după moartea papei. Din cauză că Michelangelo s-a

îmbolnăvit de două ori şi în altă dată a avut loc un incendiu lucrările au fost întrerupte de

mai multe ori. "CONVERTIREA" mai este cunoscută şi sub numele de "Căderea

Sfântului Pavel" pentru că prezintă căderea lui de pe cal în momentul în care are

33

revelaţia. Se numea Saul, avea douăzeci şi cinci de ani şi participase la uciderea cu pietre

a primului mucenic creştin, Sfântul Ştefan.

În anul 64 Sfântul Petru moare ca un martir la Roma. Pavel va fi tăiat în bucăţi, iar

Petru crucificat. Scenele "CONVERTIRII" şi ale "CRUCIFICĂRII" se desfăşoară într-un

peisaj golaş, dominat de tonuri de galben, verde şi albastru. Liniile de forţă ale

personajelor din escorta Sfântului Pavel, privirile se concentrează pe grupul divin al lui

Hristos stând pe nori, înconjurat de îngeri. Petru se roagă să fie crucificat cu capul în jos

considerându-se nedemn la aceeaşi cauză la care fuseseră supus şi Hristos. Personajul

apostolului reprezintă punctul central al compoziţiei în care se întretaie multe linii de

perspectivă.

E Carii, istoric de artă italian contemporan, consideră că tabloul „CONVERTIREA

SFÂNTULUI PAVEL" conţine „poezia funebră a speranţelor pierdute, ( ) care

oglindeşte frământările sufleteşti chinuitoare ale artistului însuşi şi care i-au marcat

ultimii ani de viaţă. ". Prezentându-1 pe Sfântul Pavel ca pe un Bătrân, Michelangelo a

dorit să se portretizeze în această frescă pe sine însuşi şi să înfăţişeze propria mărturisire

a credinţei.

MICHELANGELO PICTOR AL RENAŞTERII

,, Michelangelo a fost «par excellence» reprezentantul epocii sale".

Ca ucenic la atelierul lui Ghirlando din Florenţa, Michelangelo cunoaşte arta

quattrocento. Creaţia pictorului, format de gândirea umanistă, se remarcă prin pasiune,

originalitate, inovaţie, fiind o încununare absolută a artei Renaşterii.

Moştenirea Quattrocento - ului

La originea perspectivei stau cercetările arhitectului Filippo Brunelleschi (1377 -

1466 ). Acesta îi deschide drumul lui Masaccio (1401 -1428) care pictându-şi frescele,

aplică această metodă. Fiecare pictor european interpretează aceste descoperiri în manieră

proprie. Paolo Ucello (1397 - 1475) este pasionat de acest domeniu şi-i aplică şi

34

sistematic regulile. Pe vremea când Michelangelo îşi făcea ucenicia, Leonardo da Vinci

era cel mai popular pictor în Florenţa; el conducea un mare atelier de pictură din Florenţa

atunci când Michelangelo ajungea la vârsta bărbăţiei şi debuta ca artist în 1501. în aceeaşi

perioadă în care Leonardo da Vinci şi Michelangelo sunt ocupaţi cu decorarea de la

Palazzo Vecchio la Florenţa se afla şi Rafael (1483 - 1520).

Vreme de mulţi ani, slova lui Michelangelo va fi umbrită de prejudecăţile puritane

care au început să se facă simţite în momentul dezvelirii: „Judecăţii de Apoi". în 1564,

Pius al IV - lea a poruncit să se picteze o draperie menită să acopere goliciunile frescei.

Creaţia lui Michelangelo a fost neînţeleasă vreme de două secole şi a fost acuzaţia ca

fiind: „perversă" sau ca „violentând convenienţele". în Franţa secolului al XIX - lea,

graţie unor creatori ca Stendhal sau pictorii Gericault şi Delacroix se naşte o adevărată

creaţie a lui Michelangelo. Cel mai important oraş din cariera lui Michelangelo este

Roma. Aici dobândeşte gloria şi moare şi tot aici lucrează pe rând pentru trei papi.

În anul 1505, Michelangelo îşi face apariţia la Roma la chemarea lui Iuliu al II -

lea, care-i încredinţează construirea propriului său cavou - mausoleu.

În Rime şi în Sonate, scrise cele mai multe în jurul anilor 1555, Michelangelo a dat

o nouă formă de expresie gândirii şi sensibilităţii sale. A simţit nevoia de a se exprima, de

a spune oamenilor ceea ce gândea şi simţea la capătul unei vieţi marcate de multe

încercări, plină de evenimente.

Cu această energie interioară, deschis mereu spre grandios, simţise oboseala mâinii

încă de când pictase „JUDECATA DE APOI" în CAPELA SIXTINĂ. Avea totuşi o

energie convertită în creaţii impresionante, mulţumindu-1 mai puţin decât altădată.

Pictând Sixtina, Michelangelo a deprins şi a dus-o până la cele mai depline

posibilităţi de expresie. Ceea ce a creat el nu este numai pictura, nici numai pictură şi

sculptură, este mult mai mult, ele fiind asociate într-o viziune tulburătoare, prin puterea

sugestivă a imaginii, muzica şi poezia. Este un nemaiîntâlnit impuls vital în nudurile

realizate, unele ulterior acoperite ca tribut prejudecăţilor sau ipocriziei căci în Capela

Sixtină Michelangelo restituie omului splendoarea iniţială şi pe cea dorită prin nud, cea

mai pură, mai deplină şi expresivă stare a existenţei sale. B Bernson spune ,, el a văzut

35

limpede ceea ce înaintea lui fusese numai vag resimţit şi anume că nu există alt

instrument mai apt să exprime semnificaţia materială decât nudul"(....) ,,Nudul nu e

numai cel mai bun vehicul a tot ceea ce în artă confirmă şi intensifică direct

sentimentul vitalităţii, dar in sine însuşi este cel mai semnificativ obiect din întreaga lume

umana".

Mintea, sensibilitatea artistica, capacitatea de a concepe spiritualitatea totuşi nu

cunoaşte oboseala vârstei. Geniul lui Michelangelo a avut ca vârsta eternitatea,

perspectiva căreia a creat titanul, chiar daca omul si-a dat tributul bătrâneţii, chiar daca

"lutul" a trebuit sa se întoarcă in ţărâna .

Moare la Roma in vârsta de 89 de ani, este înmormântat la biserica San Apostilo,

dar dus mai apoi la Florenţa spre a fi redat locurilor natale la Santa Croce, panteon al

marilor florentini. Funerariile au avut loc in ziua de 14 iulie 1564.

Opera sa prodigioasa, de arhitect, sculptor, pictor dar si de estetician si poet, marchează

arta secolului al XVI-lea si arta universala cu principii si concepte fundamentale, cu

grandoarea si respiraţia geniului.

In confruntarea cu marii predecesori, cu cea a contemporanilor, dar si a urmaşilor

arta lui Michelangelo îşi defineşte substanţa intr-un registru al solitarilor. Geniul sau este

un vârf, o culme singuratica, aşa cum cu doua milenii înaintea sa, a fost marele Fidias "

Făcătorul de z e i "

Un solitar al Renaşterii, un geniu al înaltelor aspiraţii si credinţe in om, un simbol

al zbuciumului si neliniştilor lăuntrice ale artistului tuturor timpurilor, Michelangelo, in

nesfarsita tristeţe a ultimilor ani se destainuie nemuririi " IUBESC OMUL, DAR NU

OAMENII ".

Michelangelo "DIVINUL" aşa cum îl numiseră Georgio Vasari isi aştepta si isi dorea

sfârşitul:

"Simt viata cum se scurge si mă

lăsa, trupul desfăta, sufletul apasă

36

el mortii-i cere sa-si iuţească pasul ". Mereu dominat de aspiraţia spre

desăvârşire a frumuseţii formei, se lăsa abandonului in ultimii ani :

"Azi ştiu c-a fost sortita să mă-nşele

Văpaia închipuirilor fecunde Ce-n însăşi

in fantezia mea se ascunde Căci idol mi-

am făcut din artă Stele, doruri şi vise ce-o

s-ajung toate Acum când două morţi îmi

stau în faţă ".

37

CONCLUZII

Conceptul de "artist" s-a născut în Italia în vreme ce Europa medievală a impus în

creaţie genul artistic colectiv, grandoarea anonimatului, Italia a relevat geniul individual.

Multiplele centre umaniste şi şcoli artistice, precum şi explozia talentelor din

Quattrocento, vor fi înlocuite în următorul secol de prezenţa celor patru mari

personalităţi: „Leonardo DaVinci", „Michelangelo", „Raffael" şi „Tizian". Geniul celor

patru titani va cristaliza aspiraţiile şi idealurile artistice şi umaniste ale secolului

precedent.

Lumea artiştilor adevăraţi, cu feluritele ei proceduri, se poate asemăna unei păduri

naturale cu feluritele ei plante. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său

trăieşte şi înveseleşte ochiul privitorului.

Pictura italiană din secolul al XV-lea se caracterizează printr-o mare varietate.

Artiştii au descoperit realitatea şi au găsit atitudinile cele mai expresive pentru a ilustra

idealurile umaniste ale epocii lor.

In perioada de apogeu a Renaşterii se continuă tradiţia construcţiilor bazate pe

claritate şi pe raporturi armonioase între părţile lor componente.

Renaşterea, epocă revoluţionară, trebuie cuprinsă în realitatea dominată de mari

înfruntări şi de contradicţii trebuie cuprinsă în perspectiva fenomenului.

38

GLOSSAR

Erudiţie = cunoaştere temeinica a unuia sau a mai multor ştiinţe, cultura vastă.

Procesul de Iaicizare= acţiunea de a laiciza şi rezultatul ei.

Frescă (fresce) = tehnica de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe un zid

cu tencuială încă udă (pictură murală decorativă, de domenii mari, realizată

prin această tehnică).

Elenist (elenişti) = specialist în studiul limbii şi culturii epocii elenistice;

specialist în studiul limbii şi culturii greceşti.

Pontificat (pontificate) = demnitate de pontif, de papă, perioadă de timp în

care un pontif, un papă îşi exercită funcţia.

Mural, murală = aflat pe un zid, destinat să stea pe un perete.

Pictură murală = pictură care, datorită tehnicii folosite, aderă perfect la zidul

pe care este executată.

Magnificenţa, magnificenţe = măreţie, grandoare, fast, lux, ieşit din comun.

Androgin, androgini = fiinţă fabuloasă din mitologia greacă, jumătate

femeie, jumătate bărbat.

Molatică = cam moale, lent, lin, domol.

Toscan, toscană = care aparţine Toscanei sau populaţiei acestei regiuni, care

este din Toscana, care se referă la regiunea Toscana sau la populaţia ei.

Eşafod, eşafoduri = platformă construită în evul mediu în pieţe publice, pe

care erau executaţi condamnaţii la moarte.

Poezie funebră, funebre = de înmormântare.

Predecesori, predecesoare = persoană care a precedat pe cineva într- o

funcţie, într-un post, într-o activitate, considerată în raport cu aceasta antecesor,

înaintaş.

Sanguină, sanguine = desen executat cu creion a cărui mină este făcută din

sanguină.

Antropocentrică = privitor la antropocentrism, care aparţine antropocentrism.