Japonia-centru de putere mondial

Japonia-centru de putere mondial

Japonia este localizată în Asia de Est, în nordul Oceanului Pacific, fiind formată din 4 insule importante, ce reprezintă un procent de aproximativ 95% din teritoriul Japoniei: Honshu, Hokkaido, Kyushu şi Shikoku, plus numeroase insule mici. Este una dintre cele mai populate tari ale lumii. Populatia este de 126,1milioane locuitori,având o densitate de 333,8 locuitori/km2 (locul7). După numărul de locuitori, Japonia ocupă locul 6 în lume, după China, India, Statele Unite ale Americii, Indonezia si Federatia Rusă.

Capitala-port a statului, Tokio este cel mai important centru comercial al țării , având peste 400 de institutii de învățământ superior, peste 100 de universități, 50 de mari biblioteci, academia japoneză (1879), 600 de cinematografe, 2000 de temple. Alături de Osaka si Nagoya formează megapolisul din sud-estul insulei Honshu cu cea mai mare aglomerație urbană din Asia - peste 16 milioane locuitori.

Funcția industrială a megalopolisului este enormă,cele mai dezvoltate ramuri industriale fiind industria chimică, a cauciucului, a hârtiei, textilă, metalurgia feroasă, industria constuctiilor de masini. El concentrează împreună cu Kawasaki si Yokohama aproximativ o treime din producția industrială a țării și reprezintă cel mai mare complex pentru japonezi , cu un trafic ce depășește 80 milioane de tone anual. Este unit de Kawasaki într-o masă continuă de uzine și constructii urbane precum și cartiere muncitorești, comunicând direct cu alt mare port, Yokohama.

Stat insular din estul Asiei, Japonia este o monarhie constituțională bazată în mare parte pe sistemul britanic şi având puternice influenţe ale unor ţări din Europa continentală (legea civilă), cum ar fi Germania şi Franţa. Dieta, parlamentul bicameral al Japoniei este cel mai important organism de putere din stat; rolul împaratului este symbolic - acesta nu are putere reală nici măcar în caz de urgență.

Sărbatoarea națională a statului este pe 23 decembrie, religiile oficiale sunt budismul și sintoismul.

InfrastructuraJaponia are o infrastructură pe deplin dezvoltată: șosele, autostrăzi, căi ferate,

aeroporturi, porturi și telecomunicatii pentru distributia tuturor tipurilor de bunuri și servicii. Deși sunt în derulare diverse proiecte de dezvoltare a infrastructurii, procesul de distribuție a importurilor este afectat de concentrarea excesivă în principalele orașe, prin prețurile ridicate ale terenurilor si reglementările restrictive privind spatiile de desfacere a produselor. Numărul mare de camioane care distribuie mărfurile în timpul orelor de lucru are drept consecință aglomerarea excesivă a drumurilor urbane și a autostrăzilor, traficul fiind încetinit în mod semnificativ în principalele centre urbane. În plus, un număr substanțial de depozite sunt de tipul celor pe patru roți localizate pe sosele.

Stiință și tehnologieJaponia este printre primele națiuni în domeniul cercetării stiințifice, în particular

a tehnologiei, mecanicii și ingineriei biomedicale. Cu un buget alocat cercetărilor de 130 mld $ este lider mondial în domeniul producției de roboți industriali. Este cel mai mare producător de automobile din lume.

De asemenea, Japonia intenționează explorarea spațiului cosmic și construcșia unei baze selenare până în 2030. JAXA-agenția japoneză de cercetare aerospațială conduce cercetări în domeniile spațial ți planetar , al aviației, rachetelor și sateliților. Este participant la Stația Spațială Internațională și în cadrul Modului japonez experimental (Kibo).

Cultura japoneză a evoluat de-a lungul anilor și are influente de natura asiatică, europeană și nord-americană. Artele japoneze tradiționale includ mesteșuguri (ikebana, origami,olarit), teatru, tradiții (ceremonia ceaiului, arhitectură, gradini, faimoasele săbii katana) și bucataria japoneza.

Sportul tradițional japonez este considerat sumo iar artele marțiale ca judo, karate și kendo sunt practicate pe scară largă.

Japonia are o istorie de aproximativ două milenii și jumatate. S-a atestat existența civilizațiilor omenești încă din paleolitic și neolitic.

In istoria sa distingem mai multe perioade: Perioada preistorică, corespunzătoare primelor forme de civilizație; Perioada veche, cand se atestă apariția primelor forme ale religiei și se formeză

statul nipon; Perioada shogunatului sau a monarhiei militare; Perioada Meiji-considerată cea mai importantă în istoria statului. Este momentul

preluării puterii de catre împarat și începutul istoriei moderne; Perioada Taisho-echivalentă Primului război mondial și conflictelor cu Coreea și

Rusia; Perioada Showa- din timpul celui de-al doilea război mondial, urmat de creșterea

economică substanțială a anilor `80..

Elementele dominante în formarea poporului japonez, au fost, pe de o parte, popoarele mongoloide din nord-estul Asiei, iar pe de altă parte, triburile caucaziene Ainu şi Hokkaido. Budismul a reprezentat principalul mijloc prin care s-a realizat o schimbare culturală radicală, care a culminat cu reforma politică, numită Reforma Taiko, începută în anul 645. Anii acestei reforme au fost ani de dezvoltare a feudalismului în Japonia, iar ceea ce este interesant este paralelismul asemănării dezvoltării feudalismului în Japonia şi Europa Occidentală. Amândouă au fost puternic mărginite şi influenţate de civilizaţii mai vechi şi mai instruite, Bizanțul și respectiv China.

Principala ocupaţie era agricultura şi ulterior a apărut clasa comercianţilor care au fost marginalizaţi şi totodată toleraţi.

Feudalismul japonez a avut la bază politica de clan şi formarea unor alianţe sub conducerea unui shogun. Societatea a cunoscut un nivel ridicat de militarizare, iar clasa samurailor tinde să se dezvolte, datorită poziţiei pe care o ocupă în menţinerea shogunatelor.

Autoizolarea a însemnat o extraordinară stabilitate, care însă a determinat şi o înapoiere instituţională şi tehnologică. Se realizează o specializare economică regională, care a determinat o creştere economică, iar creşterea populaţiei a determinat, şi ea, dezvoltarea industrială pentru a putea satisface creşterea cererii de bunuri. Creşterea

producţiei a condus mai departe la lărgirea schimbului de mărfuri şi de aici la economia monetară. Veniturile aristocraţilor se evaluau în orez, care era dat negustorilor pentru comercializare. Astfel că se produce o îmbogăţire a comercianţilor, care reuşesc să se integreze în aceeaşi clasă cu aristocraţii şi să îşi consolideze poziţia socială.

Primul miracol japonez este identificat în perioada Restauraţiei Meiji, 1868-1945, când de la o societate de tip feudal bazată pe agriculutură, japonezii şi-au propus industrializarea şi făurirea unui stat cu administraţie socială, politică şi economică modernă. În perioada Meiji s-a realizat reforma agrară, au fost abolite drepturile samurailor, au fost adoptate parlamentul şi monarhia constituţională, serviciul militar obligatoriu, învăţământul general obligatoriu.

Cauzele care au dus la revolutia Meiji, o revoluție cu caracter burghez evident, rezidă, pe de o parte, în tendintele și condișiile istorice interne, rezultate din contradicșiile puternice dintre clanurile societății feudale în descompunere, și, pe de altă parte, în cele externe, rezultate din presiunile puternice venite din parte SUA și a țărilor europene care urmăreau ca Japonia să-și deschida portile pentru a face negot cu ele, dar mai ales de a-și extinde dominația asupra acesteia.

Într-o perioada scurtă (1894-1918) a purtat trei războaie victorioase: între 1894 și 1895 cu China, între 1904 și 1905 cu Rusia țaristă și participarea în Primul Război Mondial.

Noua elită se concentrează pe o diversificare a activităţii industriale susţinută financiar şi asistată de guvern. S-au asigurat capitalul şi resursele financiare, personalul calificat pentru o industrie în expansiune.

Guvernul Meiji a sprijinit atât industria uşoară, cât şi cea grea, precum şi băncile, schimbul de mărfuri, transportul şi telecomunicaţiile. Odată ce erau întemeiate noi întreprinderi acestea erau vândute diverselor familii dinastice, la preţuri mici, deosebit de favorabile. În timp, aceste dinastii industriale cresc şi se dezvoltă în giganţii industriei Japoneze, purtând numele de ZAIBATSU-ri. Acestea dezvoltă o relaţie extrem de puternică la nivelul economiei japoneze, constituind coloana vertebrală a acesteia de mai bine de un secol.

În perioada 1905-1940 puterea economică a crescut de circa 12 ori, cu o viteză de trei ori mai mare decât în oricare altă ţară a globului pământesc, obiectiv realizat prin menţinerea veniturilor populaţiei la un nivel foarte scăzut.

Intre 1914 și 1918 în cursul primului război mondial, de partea Antantei, în urma căruia a cucerit importante poziții economice, politice și militare în Asia.

Criza economica din 1929-1933 s-a manifestat cu o putere deosebită în Japonia. Aceasta se explică prin nivelul economic scăzut al Japoniei în comparaţie cu alte puteri imperialiste, slăbirea economică ca urmare a cutremurului de pămînt din 1923 şi criza financiară din 1927, precum şi pătrunderea ei în industrie şi agricultură.

Gospodăriile săteşti în Japonia jucau un rol important, spre deosebire de alte ţări capitaliste. Cu o amploare deosebită, criza s-a răsfrâns asupra sericiculturii, ramură în care erau implicati aproximativ jumătate din ţărani. Produsele finite erau exportate, în mare măsură, în S.U.A., dar în rezultatul crizei din America exportul s-a redus mult şi preţurile au scăzut catastrofal. Numărul gospodăriilor săteşti, care se ocupau cu sericicultura, ca un meşteşug auxiliar, s-a redus evident.

Micşorarea pieţii interne concomitent cu reducerea exportului, a dus la stocarea de mari rezerve de mărfuri, la scăderea producţiei, mai ales în cea metalurgică, a bumbacului, a hîrtiei etc. Afirmînd că muncitorii sînt vinovaţi de crearea acestei situaţii, capitaliţtii au început să-i concedieze, au micşorat salariile. Şomajul a atins cote nemaipomenite – 3 milioane de oameni. S-a intensificat concentrarea producţiei şi centralizarea capitalului, ceea ce a dus la dispariţia burgheziei mici şi mijlocii.

În 1931 Japonia ocupă Manciuria, iar în 1937 declanşează războiul pentru cucerirea Chinei. Însă aventura militaristă a Japoniei, care a suferit pentru prima dată în lume efectele dezastruoase ale exploziilor atomice la Hiroshima şi Nagasaki, a avut ca deznodământ capitularea necondiţionată la 2 septembrie 1945.Energiile concentrate spre refacerea întregii ţări şi dezvoltarea susţinută a economiei au permis Japoniei să devină o putere economică de o importanţă recunoscută, cu o intensă viaţă culturală.

Drept al doilea miracol japonez este considerată capacitatea economiei japoneze de a se reface extrem de rapid după înfrângerea din cel de-al doilea război mondial. În 1954 Japonia a realizat un venit real per capita echivalent cu cel din anii 1936, pentru ca în 1973 să înregistreze chiar o creştere anuală de peste 8%.

Principalele cauze care au contribuit la această creştere au fost:- forţa de muncă ieftină;- acţionariatul mutual;- liberalizarea concurenţei;- susţinerea de către stat a industriei;- preocuparea majoră pentru educaţie superioară;- băncile comerciale şi-au jucat rolul de canal de legătură între banca centrală şi întreprinderile industriale;- resursele financiare s-au îndreptat preponderent pentru firme mari;- practicarea unor dobânzi mici în raport cu alte state dezvoltate;- restricţii asupra liberalizării comerţului şi accesului capitalului străin;- expansiunea exporturilor prin practicarea unei rate de schimb unică a yenului faţă de dolar. De asemenea, liberalizarea investiţiilor străine a fost făcută în urma presiunilor exercitate de ţările puternic dezvoltate, în anul 1973, o firmă străină putând investi până la 50% din valoarea capitalului social al unei firme japoneze, an la care economia era deja extrem de competitivă, atât pe plan intern, cât şi extern.

Al treilea miracol, potrivit aprecierilor făcute de unii specialişti americani, este perioada anilor 1980. În această perioadă PNB al Japoniei a fost al treilea ca mărime, iar potrivit previziunilor extrapolarea tendinţelor de atunci conducea la poziţia numărul unu în anii 2000. Adoptarea tehnologiilor de vârf au făcut ca într-un timp relativ scurt, Japonia să devină lider mondial în sectoarele industriale de vârf: construcţii navale, aparate foto, oţel, televizoare, aparate electrice etc.

Instituțiile bancare:

In Japonia, conexiunile dintre instituțiile bancare și corporații sunt mult mai strânse decât în alte țări, lăsând cu mult în urmă tradițională relație creditor/creditat. Întrucât companiile japoneze sunt, de obicei, mai puternice decât firmele din alte țări; băncile manifestă un interes sporit pentru operațiunile firmelor japoneze. Relația existentă între o companie și o banca este una de lungă durată, o companie japoneză schimbându-și rar banca creditoare și, probabil, niciodată nu o va "trăda" pentru a obține de la alta banca credite mai avantajoase. Șase mari corporații publice financiare - Banca Japoniei pentru Cooperare Internațională, Banca de Dezvoltare a Japoniei, Corporația Financiară a intreprinderilor mici, Corporația publică financiară pentru dezvoltarea regiunii Hokkaido-Tohoku, Corporatia Financiară Populară și Corporația intreprinderilor mici din Japonia - acordă, în prezent, credite cu dobândă scazută pentru încurajarea importurilor și a investițiilor în Japonia. În afara acestora, companiile străine pot recurge și la serviciile Corporației de Dezvoltare Regionala din Japonia, instituție afiliată guvernului care acordă credite pe termen lung cu dobândă scăzută.

Economie și relatii internationale

Japonia, din punct de vedere politic, reprezintă: 0,3% din suprafaţa globului (338 mii km2); 1.8% din populaţia globului (127 de milioane de locuitori); 7% din PIB-ul mondial, a patra ţara după SUA; 6% din comerţul mondial.

Din punct de vedere economic, Japonia reprezintă a treia putere economică mondială, după SUA și China; 14% din importul mondial de petrol; 5% din consumul mondial de energie; cel mai mare importator de produse agricole; locurile 1-3 pe glob în metalurgia feroasă şi neferoasă, electronică, construcţii navale,autovehicule, industria lemnului, petrochimie etc; cele mai mari excedente comerciale din lume (900 miliarde USD cumulat, din 1966 în 1994); ţara în care statisticile internaţionale menţionează „zero” la capitolul „zile de lucru pierdute datorită grevelor”; cea mai mare durată a săptămânii de lucru în industrie din lume (43 ore); cel mai mic şomaj din G8 (3,9%); cele mai mici cheltuieli publice din G8 (32% din PIB); cel mai mare producător de vapoare.

Economia niponă are structură duală, marile grupuri economice, denumite zaibatsu sau kairetsu, coexistând cu un mare număr de întreprinderi mici.

În prezent, există şase mari grupuri economice, bine cunoscute pe plan mondial: Mitsui, Mitsubishi, Sumitomo, Fuji, Sonwa şi Dai Schi Kongya.

Majoritatea întreprinderilor nipone sunt însă mici. Alcătuite, potrivit legislaţiei nipone, din mai puţin de 100 salariaţi, întreprinderile mici şi mijlocii reprezintă circa 98% din totalul întreprinderilor japoneze.

Caracteristic climatului social japonez, culturii lor specifice, este aşa-numitul paternalism, grupism sau familiarism. Ca urmare, în organizaţiile japoneze, prioritate are cadrul situaţional, şi nu atributele personale ale membrilor săi. În confruntările unui nipon cu altă persoană, acesta are în vedere, de regulă, grupul căruia îi aparţine oponentul şi nu cine este respectivul individ. Se promovează deci grupul, apartenenţa la grup şi relaţiile în cadrul grupului din care face parte.

Specifică firmelor nipone este prioritatea dimensiunii sale sociale. Majoritatea japonezilor au două familii: una acasă, cea clasică, cealaltă fiind colectivitatea în care se

integrează în cadrul firmei. Una din cele mai cunoscute şi comentate caracteristici ale managementului japonez este angajarea pe viaţă a salariaţilor, ce îşi are originea în tradiţia familială de tip feudal a marilor grupuri economice, zaibatsu, totuşi procentul salariaţilor japonezi care beneficiază de o angajare pe viaţă în întreprindere variază între 25-40%.

Personalul întreprinderilor nipone se divide în 3 mari categorii: permanent, care este angajat pe viaţă; semipermanent sau recruţi experimentali; muncitori temporari. Angajaţii permanenţi reprezintă elita companiei.

În 1853, sub presiunea vaselor conduse de comandorul Perry, Japonia se deschidea spre lume pentru prima oară. În 1945, sub ocupaţia americană, se deschidea pentru a doua oară. În 1994, primul ministru Morihiro Hosokawa vedea Japonia lansându-se în a treia deschidere, pentru a deveni „o ţară normală”, de fiecare dată sub presiune americană.

O nouă tendinţă se desenează în Asia: furnizorii devin consumatori. Iniţial, TICD asiatice realizau asamblajul industrial şi serveau drept bază de export spre SUA şi Europa, cu un oarecare retur prin Japonia. Recent, industriaşii niponi au schimbat strategia, orientând vânzările spre Asia. Delocalizând şi producţia, şi tehnicile, întreprinderile japoneze au contribuit la dezvoltarea economică a întregii zone. Doar 34% din ceea ce produc filialele companiilor nipone în Asia este exportat în tările de fabricaţie. Circa 66% din producţie este destinată pieţei interne a tării, 5% SUA şi Europei, 11% altor ţări din regiune (fără Japonia) şi 16% este importat în arhipeleag.

O altă tendinţă nouă a Japoniei - importurile de produse finale au devenit un element structural al comerţului exterior japonez. Din ce în ce mai multe întreprinderi nipone şi-au relocalizat producţia în noile ţări industrializate din Asia, cu riscul de a importa în Japonia produsele filialelor lor. Astfel a devenit Japonia importator net de televizoare şi magnetoscoape, domeniu în care era nu demult primul exportator mondial. Este vorba de un fenomen ireversibil care lasă să se întrevadă o creştere continuă a importurilor de produse finite în următorii ani. În mod corelativ, cumpărarea din străinătate a produselor finite sau a produselor intermediare care folosesc multe materii prime ar trebui să ducă la scăderea importurilor respectivelor materii prime. Această delocalizare niponă nu face decât să înceapă. Japonia nu face decât să recupereze întârzierea faţă de celelalte mari ţări industrializate: 20% din producţia germană este efectuată în afara RFG şi 25% în cazul SUA faţă de doar 7% în cazul Japoniei.

Raportul Maekawa a fost primul document oficial care să declare scopul esenţial al politicii nipone, în momentul în care resursele au atins un nivel atât de înalt. Nu se mai punea problema veniturilor individuale şi naţionale, ci a contribuţiei la comunitatea mondială.

Guvernul nipon are acum mai puţin de-a face cu bogăţia individuală şi mai mult cu chestiuni de scuritate internaţională şi reforme economice interne, cerute de enormele transformări economice din Asia. Japonia în mare măsură a contribuit la dezvoltarea economiilor din Coreea de Sud, Taiwan(unul dintre cei mai mari doi deţinători mondiali de rezerve în devize, alături de Japonia) Hong Kong şi Singapore. Aceste performanţe economice îi conferă o greutate mult mai mare decât o poate sugera statutul său de „paria diplomatic”.

Tot Japonia contribuie la dezvoltarea economică din Indonezia, Thailanda şi Malaezia. PIB în volum al primilor patru dragoni a crescut de 10 ori în ultimii 30 de ani. Succesul lor se bazează pe export şi investiţii, ajutate enorm de rata înalta a economiilor populaţiei. Patru factori culturali au sprijinit boom-ul sud-est-asiatic: aptitudinile culturale pentru muncă şi economisire;sindicatele au militat mai mult pentru creşterea salariilor decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă; voinţa mare a majorităţii părinţilor de a-şi vedea copiii făcând studii strălucite; adeziunea marii majorităţi a tinerilor la valorile ascensiunii sociale.

Cele două oraşe-stat şi-au întemeiat, evident, prosperitatea, pe dinamismul comercial. Cei patru dragoni, veritabili sateliţi, sunt dependenţi de importurile nipone. 17,4% din importurile Hong-Kong provin din Japonia. Pentru Taiwan, procentul este de 31,2%. Pentru Singapore, De 21%. Japonia nu importă mai nimic din cele patru ţări, exportând, în schimb, enorm. 30,7% din exporturile japoneze sunt efectuate în Asia de Sud-Est, faţă de 30,4% în SUA şi Canada şi 18,4% în Europa (1992). Ceilalţi trei dragoni aplică principiile care au favorizat şi altă dată succesul: 51 economii îndreptate spre export şi cadru legislativ atrăgător pentru investiţiile străine. Japonia este şi aici principalul partener comercial, concentrând 20% din schimburile Malaeziei, 25% din cele ale Thailandei şi 35% din cele indoneziene. Cu excepţia Indoneziei, schimburile cu Japonia sunt în dezavantajul membrilor ASEAN, despre care se spune că suportă o relaţie „stăpân–sclav”. Aceştia exportă mai ales materii prime în arhipeleag, în timp ce importă de acolo, în proporţie de 80%, bunuri de echipament. „Sfera de co-prosperitate” pe care Japonia a vrut s-o impună cu forţa în anii '30 se recreează azi în mod pacific. În Asia de Sud-Est, firmele japoneze domină economiile locale prin controlul strategic al tehnologiilor şi nu cele din SUA. Dacă firmele americane persistă în tacticile de vânzări folosite în trecut în Asia de Sud-Est, se vor vedea excluse din cadrul formării unui bloc economic regional centrat pe Japonia. În Thailanda, uzinele nipone controlează 90% din piaţa automobilului. În Malaezia, 17.000 de malaezieni pun în fiecare dimineaţă uniforma şi cântă imnul Matsushita. ISD nipone în zonă erau de trei ori mai mari decât cele americane, în 1994. Japonezii preferă conducerea de către conaţionali a firmelor delocalizate, pe când americanii preferă să pregătească la faţa locului un personal competent.

Economia japoneză dar și viata sa socială este puternic impregnată de vechile tradiții: astfel s-a ajuns la o adevarată simbioză între elementele de origine feudală și cele specifice epocii moderne.

Relatiile euro-japoneze s-au dezvoltat cu precadere dupa 1970, dar primele documente oficiale au fost semnate abia în anii '90, la 18 iulie 1991 fiind adoptata la Haga o “Declaratie comuna de cooperare”, care institutionalizeaza un dialog politic, defineste obiectivele comune în materie economica si comerciala, organizeaza un summit anual între presedintele Consiliului European si Primul ministru japonez, precum si o reuniune interministeriala anuala între membrii Comisiei europene si cabinetul nipon.Problema principala a relatiilor comerciale euro-japoneze este însa deficitulcomercial, rezultând din dificultatile firmelor europene de a exporta sau de a se implanta pe piata japoneza, datorita protectionismului “cultural” specific Japoniei, dar si faptului ca specializarea Japoniei în activitati “cerute” de piata mondiala si în înalta tehnologie este superioara specializarii europene.

Japonia a ajuns sa devina o forță deosebită și pe baza modelului de organizare a firmelor sale: faimoasele “keiretsu”, care presupun participații financiare încrucisate și relații privilegiate clienți-furnizori.

Cat despre relația cu SUA, ambele state si-au intersectat nu de putine ori calea politicii externe una cu cealalta, dupa abandonarea politicii izolationiste. Spatiul in care se intersecta expansionismul american cu cel nipon, cel mai mult era zona Pacificului si zona Chinei; ambele superputeri considerau ca acestea le-ar reveni de drept ca zona de influenta.  

Colaborarea americano-japoneza a avut loc mai ales pe plan economic, dar si pe plan politic, S.U.A. incheind o serie de tratate cu Japonia. Japonia reprezenta pentru Statele Unite o importanta piata de desfacere, dar si un real pericol in Pacific, mai ales dupa victoriile obtinute de flota nipona asupra celei ruse. Se dovedea astfel puterea militara a Imperiului Soarelui Rasare si incepe a se vorbi tot mai mult de ,,pericolul galben". S.U.A. reprezenta pentru Japonia un model, pe teritoriul american scolindu-se o multime de demnitari japonezi. S.U.A. reprezenta o puternica forta in Pacific, forta ce putea pune in dificultate Imperiul nipon.

In "Raportul Armitage-NYE" - se scrie: "Japonia ramane cheia de bolta a prezentei americane in Asia. Alianta SUA-Japonia este un punct central in strategia de securitate globala a Americii". Si, mai departe: "Noi privim relatia speciala dintre SUA si Marea Britanie ca un model pentru alianta SUA-Japonia."

Reorganizarea militara a bazelor americane din Asia de Nord-Est, cooperarea high-tech SUA-Japonia in domeniul apararii; incurajarea de catre Washington a Japoniei de a juca un rol geopolitic mult mai evident; sprijinul SUA pentru ca Japonia sa capete un loc permanent in Consiliul de Securitate (si prin aceasta dreptul de veto); sustinerea pentru o noua Constitutie a Japoniei, care sa elimine o serie de prevederi de securitate, considerate acum de Casa Alba drept "prohibitive" - toate acestea arata ca Statele Unite incearca sa foloseasca conflictul cu Coreea de Nord ca parte a unui conflict mult mai larg, cu China,viitoarea sa mare rivala, dupa disparitia URSS.

De asemenea, Japonia este membră a ONU din 1956, G8, G4, OEDC si APEC, având alocat un buget pentru apărare, al nouălea în lume, ca marime.

Japonia, spre deosebire de SUA este o tara orientate catre productie. Modelul sau de dezvoltare este diferit fata de cel american.Drept caracteristici ale economiei sale se remarca:

Grija pentru productie; Incurajarea exportului Ocuparea fortei de munca Constituirea unui climat politic si social stabil

Puterea militară

Buget annual: 44.300.000.000 $Personal: 378.000Avioane de luptă: 2700Nave de luptă: 150

Structura:Primul ministru este comandantul supreme al Forțelor de Autoapărare Japoneze.

Autoritatea militară merge pe cale ierarhică de la primul ministru la ministrul apărării. Primul ministru și ministrul apărării sunt consiliați de șeful de stat major (Shigeru Iwasaki) și de consiliul statului major, care este alcătuit din adjunctul șefului de stat major (Koichi Isobe) și șefii de stat major ai Forțelor de Autoapărare Terestre (Eiji Kimizuka), maritime (Katsutoshi Kawano) și aeriene (Haruhiko Kataoka). Șeful statului major este un general sau amiral cu 4 stele, cel mai înalt rang din JSDF, și are autoritate operațională asupra forțelor de apărare, urmând directive primite de la primul ministru și ministrul apărării. Șeful statului major preia comanda generală în cazul unui război, dar pe timp de pace, puterea este limitată la formarea de politici în domeniu apărării și coordonarea forțelor.

Forțe armate: 5 armate, 5 districte maritime, trei forțe de apărare aeriană. Rezultatul a fost un sistem militar unic. Toți membrii forțelor JSDF sunt practic civili : cei în uniformă sunt clasificați ca personal civil cu statut special, și sunt subordonați personalului civil din ministerul apărării. Nu există secrete militare, legi militare sau ofense comise de personalul militar, procesele fiind judecate de curțile civile de judecată din jurisdicțiile aferente.

Strategia națională de securitate trasează următoarele politici de securitate:1. Menținerea unei orientări bazate exclusive pe autoapărare.2. Evitarea transformării Japoniei într-o putere militară care ar putea amenința

lumea.3. Oprirea dezvoltării de arme nucleare și interzicerea prezenței armelor nucleare pe

teritoriul Japoniei.4. Asigurarea controlului civil asupra forțelor armate.5. Dezvoltarea capacităților de apărare să fie limtată.6. Limite stricte asupra exportului de armament.

Reflectând o tensiune privind statutul legal al JSDF, în Japonia pentru a face referire la oricare forță armată terestră, maritimă sau aeriană este folosit termenul “gun”, cuvintele precum armată, marina sau forțe aeriene nu sunt folosite niciodată în documentele oficiale JSDF. De asemenea, numele JSDF în japoneză este “jietai”, sufixul “tai” înseamnă grup sau echipă, și nu conține implicații militare. Mai mult, personalul din JSDF este numit “jietain” ceea ce înseamnă membru al grupului respectiv, nefiind considerați soldați.

Schimbarea de perspectivăCu toate acestea, Japonia privește cu nelinişte creşterea puterii militare chineze,

îndeosebi a activităţii intensificate pe mare, în jurul insulelor din sudul teritoriului naţional. Aceste acţiuni, plus lipsa de transparenţă a Beijingului, în probleme militare, au devenit, un subiect de îngrijorare pentru regiune şi comunitatea internaţională.

Efectul? Tokyo a decis redislocarea unităţilor proprii de blindate, din nordul ţării – unde erau desfăşurate împotriva ameninţării anterioare, o posibilă invazie a trupelor sovietice -, în sud, acolo unde forţa militară a Chinei nu poate fi deloc subestimată.

Esenţa transformării forţelor de autoapărare este trecerea de la unităţile convenţionale, greu dislocabile, la subunităţi mai flexibile, numărul de tancuri şi de piese de artilerie urmând a fi redus, în timp ce flota de submarine militare va fi extinsă.

“Expansiunea militară chineză nu este numai pe mare, în aer, sau pe sol, ci influenţează, în mod direct, şi comunicarea niponă, pe mare, cu Orientul Mijlociu” a declarat, la BBC, Toshiyuki Shikata, general în rezervă şi fost comandant al corpului de armată din nordul Japoniei, acum profesor la Universitatea “Teikyo”.

Acum, atenţia autorităţilor japoneze se focalizează pe întărirea marinei. Asta ca urmare a preocupării, oficial recunoscută, privind creşterea forţei militare navale chineze, inclusiv a capacităţii acesteia de a utiliza eficient rachetele.

O a doua ameninţare pentru Japonia este Coreea de Nord, care a tras mai multe rachete în ultimii ani, inclusiv cele care au completat loviturile de artilerie executate luna trecută asupra unei insule controlate de Coreea de Sud.

Programul nuclear al Phenianului este considerat la Tokyo un factor de destabilizare a securităţii Japoniei şi regiunii limitrofe.

Acesta este motivul pentru care guvernul nipon va creşte numărul de baterii de rachete de interceptare „Patriot”, implementat în întreaga ţară.

Iar numărul de nave de război, echipate cu sistemul „Aegis”, de apărare împotriva rachetelor balistice, va creşte de la patru la şase.

Forţele de apărare japoneze nu au însă voie să se angajeze în operaţiuni militare ofensive, conform prevederilor Constituţiei adoptate după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.Creşterea puterii militare chineze şi caracterul imprevizibil al regimului comunist nord-coreean determină Japonia să întărească, în actualele condiţii, alianţa cu Statele Unite.Japonia a decis schimbări radicale ale politicii sale de apărare naţională, întărind forţele din sudul ţării, ca răspuns la creşterea evidentă a forţei militare a Chinei, devenită un factor de îngrijorare la nivel mondial.

La Tokyo s-au luat şi măsuri de întărire a sistemului de apărare antirachetă, ca urmare a continuării programului nuclear al Phenianului.

Surâsuri amare au produs jurnaliştilor niponi afirmaţiile diplomaţiei chineze, conform cărora armata Chinei este o forţă pentru pace şi dezvoltare în Asia, nu ameninţă pe nimeni şi, prin urmare, nicio ţară nu are dreptul să facă comentarii iresponsabile asupra dezvoltării statului chinez.

Principalele măsuri de reorganizare a armatei japoneze? Iată primele cinci, cele mai importante:

1. Majoritatea trupelor terestre au fost mutate de la nord la sud, în apropiere de graniţa maritimă cu China;

2. Mai multe rachete „Patriot” au fost amplasate pentru a contracara posibile atacuri nord-coreene;

3. Bugetul de apărare, pentru următorii cinci ani, a fost stabilit la 280 miliarde de dolari;

4. Numărul de submarine militare va creşte, de la 16 la 22, iar acela de tancuri va fi redus de la 600, la 400.

5. Creşterea forţei militare a Chinei rămâne un motiv de îngrijorare, iar alianţa SUA-Japonia este considerată indispensabilă asigurării securităţii teritoriului naţional.

Concluzii

Creşterea economică a Asiei modifică ierarhii competitive şi reduce din capacitatea Vestului de a influenţa regulile jocului în spaţiul global. Mai ales că în economia mondială jocurile nu sînt prevalent cu sumă nenulă. Şi dacă aşa stau lucrurile, este lesne de imaginat o suită de consecinţe de ordin geopolitic; ne referim la influenţe regionale şi alianţe politice şi de securitate, ponderea în luarea deciziilor în organisme internaţionale, capacitatea de a controla resurse strategice etc.

Pentru că în Asia, cu excepţia Indiei şi, parţial, a Japoniei, avem de-a face cu un capitalism autoritarist, bazat pe structuri corporatiste, care mizează pe politici industriale şi protecţionism selectiv. Acest tip de capitalism este întîlnit şi în Rusia, unde statul controlează mari grupuri în domeniul energiei şi regimul politic are evidente accente autoritariste.

De aceea, cum va fi gestionată relaţia transatlantică contează enorm în ecuaţia geopoliticii globale. Parafrazând pe fostul secretar de la Departamentul de Stat al SUA, doamna Madeleine Albright, această relaţie este una indispensabilă. Un declin de putere relativ al democraţiilor liberale, în economia mondială (pondere în PIB-ul şi producţia industrială, exporturi mondiale), pare imposibil de evitat în deceniile ce vin. Dar acest declin relativ – ceea ce Nicole Gnesotto numeşte „comprimarea Vestului“ (the shrinking of the West) – poate fi însoţit de o creştere de influenţă (soft power) globală, mai ales dacă felii din alte tipuri de capitalism se vor alătura familiei democraţiilor liberale. Această creştere de influenţă ar implica o atenţie sporită faţă de chestiunile globale presante, cointeresarea puterilor emergente (China, India, etc.) în gestionarea acestora, inclusiv în soluţionarea conflictelor „fierbinţi“ din lume.