ESENŢA VIEŢII

Pr. Prof. Pesetz Emil

Introducere

De ce acest subiect? De ce aceasta tema?

Nu ştim de unde venim şi încotro ne îndreptam, pentru ce merită să-ţi

trăieşti viaţa şi de ce nu, am uitat ca nu suntem chiar de capul nostru şi că vrem

sau avem totuşi un rost în acest univers.

Esenţa vieţii? Unii spun banii, alţii dragostea, noi spunem Dumnezeu...

însa mulţi nici nu ştiu, sau cred că constă în simplul fapt de a trai. Dacă trăieşti

şi frumos este cu atât mai bine. 1

Iată o formulă pesimistă: ne naştem - creştem - ne însurăm (măritam), caz

în care facem un iad din viaţa altui om - îmbătrânim (crescându-ne nepoţii şi

spunându-le povesti nemuritoare) - şi murim (daca avem noroc).

Există mai multe feluri de a interpreta viaţa: filosofic, medical, teologic

etc. Le vom prezenta pe rând în cele ce urmează.

1. Din punct de vedere filosofic

Viaţa este dominată de două instincte. În instinctul de conservare al vieţii,

în care scopul este acela de a acumula, bunuri necesare desfăşurării vieţii, în

această idee este un scop imediat, acela prin care să-şi creeze bunuri si

1 De pe forumul MyMail Forums. Esenţa vieţii, on line.1

satisfacţii zilnice şi unul, mai îndepărtat care conduce la acumularea de

bunuri la stocarea de rezerve.2

Pentru unii însă, câştigarea echilibrului dintre trup şi spirit reprezintă

scopul şi esenţa vieţii.

Izvorât din învăţături la fel de vechi ca şi Galaxia, Codul Jedi a fost şi este

folosit de Cavalerii Jedi atât pentru menţinerea echilibrului între spirit şi trup,

cât şi la antrenamentele specifice Jedi.

Lumina este forţa pură a Forţei, legată intim de esenţa vieţii. Lumina

înseamnă pace, armonie şi cunoaştere. Este generată de diversitatea vieţii,

serenitate şi acord. Căile pentru dobândirea ei sunt răbdarea, smerenia şi

sacrificiul de sine.

Codul Jedi îşi are rădăcinile în 4 izvoare:

I. Nu există emoţii – Există pace

II. Nu există ignoranţă – Există cunoaştere

III. Nu există pasiune – Există linişte

IV. Nu există moarte – Există Forţa

De la începutul timpurilor, oracolii au studiat natura Forţei. Filozofii şi

academicienii au descoperit că Forţa este însăşi Esenţa Vieţii. Viaţa şi moartea

nu sunt puncte finite, ci doar puncte în care Forţa se echilibrează. Toate

lucrurile care există sunt parte a fluxului Forţei – cu precădere cele vii.

Suntem înconjuraţi de spiritualitate. Fiecare are o vorba de duh. Câţi oare

suntem capabili şi de fapte? Esenţa vieţii este însăşi lipsa ei, sau a puţintei

noastre de a o percepe. Ne complăcem în aceeaşi rutina, încercăm să ne detaşăm

fără rezultat. Profunde gânduri, păcat căci sunt prea mic nimic în marea masa de

nimicuri. Singurul lucru stimulant poate fi o provocare.

Lemnul, apa, cerealele, acustica la o petrecere (boxele) etc. sunt

considerate esenţă a vieţii, dar oare răspunsul acesta nu este foarte departe de

adevăr?

„Am descoperit esenţa vieţii şi v-o împărtăşesc şi vouă...ECHILIBRUL” Aşa

scria fericit pe un forum pe internet un tânăr.2 Dr. Aurel Popescu-Bălăceşti, Esenţa vieţii, în cartea Enigma vieţii şi a morţii, Editura Larry - Card, Bucureşti, 1992, p. 84.

2

Iată cum interpreta propria sa viaţă un mare gânditor al secolului trecut –

Hokusai la vârsta de 65 de ani: „De la vârsta de şase ani am avut pornirea de a

desena forma lucrurilor. Către 50 de ani publicasem infinit de multe desene,

dar tot ce am creat până la 70 de ani abia merită să fie luat în seamă. Abia la

73 de ani am înţeles oarecum structura adevăratei naturi a animalelor, a

ierburilor, a copacilor, pasărilor, peştilor şi a insectelor. Prin urmare, la

vârsta de 80 de ani voi mai face încă unele progrese iar la 90 de ani voi

pătrunde taina lucrurilor. La 100 de ani voi ajunge desigur la un stadiu

minunat, iar când voi avea 110 ani, tot ce voi face, chiar şi un punct sau o linie,

va fi viu. Îi rog pe cei care vor trăi atât de mult cât mine, să vadă dacă mă voi

ţine de cuvânt.” Scris „de către mine, altădată Hokusai, azi Gwakiyo Rojin,

bătrânul nebun după desen.”3 Hokusai a murit la vârsta de 89 de ani şi visul său

de desăvârşire a murit odată cu el. În clipa morţii, el a strigat: „Dacă cerul mi-

ar da doar 10 ani, ba nu, chiar numai 5, aş mai putea încă să ajung un artist

adevărat”.

După unele filosofii4 nu supravieţuirea individului este condiţia

supravieţuirii speciei, ci supravieţuirea acestuia până îşi îndeplineşte funcţia

de reproducere, după aceasta supravieţuirea nu mai este esenţială faţă, de

specie, ba chiar devine un impediment pentru specie, altfel spus: moartea

apare ca o adaptare utilă pentru specie, căci lasă loc unui alt organism tânăr

să asigure reproducerea şi odată cu aceasta o nouă reîncarnare pentru o nouă

evoluţie spirituală.

„Moartea reprezintă numai o trecere de la o formă de viaţă

pământească la o naştere spirituală, o altă formă de viaţă. Omul este

muritor, dar el realizează nemurirea prin spiritul său care este transmis

Descendenţilor printr-o nouă reîncarnare.”5

2. Din punct de vedere biologic

3 Aura Necula, Hokusai şi căutarea desăvârşirii, on line4 În special cea budistă.5 Dr. Aurel Popescu-Bălăceşti, op. Cit , p. 83

3

După unii cercetători moderni în genetica, biologie şi medicina omul ar fi

„proiectat” să trăiască până în jurul vârstei de 120 de ani. Aceasta vârsta ar fi

calculata pe baza lungimii telomerilor, adică a porţiunilor terminale ale

cromozomilor ce poarta materialul genetic, telomerii scurtându-se, se pare, cu

fiecare diviziune celulara, până se epuizează, moment în care celula nu se mai

poate multiplica eficient. Dar cum să ajungem să trăim, realmente, aceasta

durata de timp (120 de ani) şi să rămânem, măcar de-a lungul acestei perioade,

cât mai „în forma”? Multe echipe multidisciplinare de cercetători, din mai

multe mari universităţi din lume studiază asiduu biologia procesului de

îmbătrânire în speranta (şi cu intenţia declarata) de a ne dărui cheia tinereţii

veşnice si, de ce nu, a nemuririi fizice. Prima sursa scrisă a visului omenirii de

eterna tinereţe este veche de cca. 5000 ani. Sumerienii povestesc Epopeea lui

Ghilgames, rege al cetăţii Uruk, aflata pe malul stâng al fluviului Eufrat, plecat

în căutarea unui „elixir al nemuririi”. El a găsit soluţia într-o algă marină care,

din nefericire, a fost furată de un şarpe.

Dar, de-abia în Evul Mediu, ştiinţa începe să ia în serios mitul „tinereţii

fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte” al lui Ghilgames odată cu alchimia (un

amestec de chimie, medicina, filozofie şi magie) care-si propusese să caute un

elixir de viata lunga, sau un elixir al nemuririi. De-a lungul timpului,

componenta magică a pierdut teren, problema fiind luată din ce în ce mai în

serios de către ştiinţa moderna. Unii au reuşit să promoveze pe scară largă ideea

(mai mult sau mai puţin firească, în orice caz dezirabilă), de a fi mereu frumoşi

şi tineri.

Produsele cosmetice nu atacă direct procesul de îmbătrânire, ci se

adresează semnelor cele mai vizibile ale îmbătrânirii: ridurile, albirea parului,

calviţia, lăsarea ţesuturilor tegumentare în sens gravitaţional. Gerontologia,

geriatria şi biologia îmbătrânirii se străduiesc să reducă ravagiile produse de

curgerea timpului, acest monstru care consumă Viul, de la naşterea sa, până la

moarte, cum îl defineşte cromo-biologia6.

6 Ştiinţa care studiază felul în care timpul acţionează asupra biologiei organismelor vii.4

Prima idee şi atitudine consta în a înţelege şi controla mecanismele

fiziologice ale corpului uman cu scopul de a face ca acestea să dureze cât mai

mult posibil. Cercetătorii au atacat principalii noştri inamici, radicalii liberi,

molecule rezultate din numeroase procese fiziologice, precum digestia

alimentelor. Aceste molecule au drept caracteristică faptul că au un electron

liber (nelegat chimic covalent), molecule care se străduiesc să fure încă un

electron de la alte molecule. Acestea, destabilizate chimic, distrug în acelaşi

mod alte molecule s.a.m.d. prin transfer şi furt de electroni, astfel încât se

produce un mecanism de tip cascada, care provoaca o eroziune, o degradare a

mecanismelor fiziologice.

Aceşti radicali liberi, care constituie un redutabil factor de agresiune a

mecanismelor fiziologice sunt, din fericire, în parte neutralizaţi, anihilaţi de

enzime specifice (glutation-peroxidaze, catalaze, superoxid-dismutaze) produse

în mod natural de organism sau de anumite vitamine şi minerale, aduse din

exterior în organism (vitaminele A, D, C şi E) sau seleniu. Dar, din păcate,

aceasta linie de apărare naturală rămâne insuficientă pentru a împiedica

organismul să îmbătrânească. În magazinele sec. XXI vom găsi, deci,

comprimate cu anti-radicali liberi, adaptate la fiziologia şi profilul genetic al

fiecăruia.

O a doua idee şi atitudine cercetata mult în ultimul timp constă în a reduce

aporturile elementare (şi mai exact, numărul de calorii, ceea ce ar evita, printre

altele, hiperponderabilitatea). Studii recente au arătat ca şoareci supuşi la un

regim hipocaloric prelungit (aportul caloric zilnic fiind scăzut între 25% şi

50%) trăiesc mai mult timp şi în mai buna stare de sănătate. Se pare ca, în ideea

unor legi biologice asemănătoare, acest aspect este valabil şi pentru om. Dar nu

este sigur că acest tip de regim ar fi pe gustul marilor consumatori (gurmanzii).

 Cele mai promiţătoare cercetări sunt cele din domeniul biologiei celulare

şi moleculare şi al geneticii. Aceste cercetări propun consolidarea ADN-ului,

molecula-suport a genelor care se uzează cu trecerea timpului. Astfel, pe

măsură ce ADN-ul se degradează, el este reparat, mai bine sau mai puţin bine,

de câtre enzime specializate în acest scop. Dacă longevitatea omului este

5

superioară altor mamifere, aceasta se datorează faptului ca omul (ca specie

biologică) posedă un mai bun sistem de reparare al ADN-ului.

Nu numai ca ADN-ul îmbătrâneşte, dar, în plus, anumite gene sunt

implicate în procesele de îmbătrânire. Unele cercetări în acest sens au fost

îndreptate spre a încerca să se identifice genele care produc oameni centenari.

Alte cercetări au pus în evidenţă gene care, activate sau modificate, reîntineresc

şi prelungesc viaţa mai multor specii, în special drojdii, levuri, musculiţa de oţet

(Drosophila Melanogaster), şi viermii nematozi (Cenorhabditis Elegans).

Biologul Ludwig. von Bertalanffy, arată primul că organismul nu este un

conglomerat de părţi, ci un sistem complex care îi conferă o anumită

integralitate. Noţiunea de sistem exprimă un ansamblu de elemente aflate în

interacţiune sau altfel spus un ansamblu de obiecte a căror interacţiune duce la

apariţia unor proprietăţi noi pe care nu le au părţile constitutive luate separat,

în fiecare moleculă atomii îşi pierd individualitatea lor, fiecare având noi

însuşiri în cadrul moleculei, decât în afara ei, altfel spus molecula nu este un

sistem sumativ ci unul integral.

Componenţele unui sistem integral se constituie sub influenţa determinată

a unor interacţiuni cu caracter legic. Atracţia legică dintre atomi, a

determinat formarea moleculei. Caracteristic vieţii este că aceasta constituie

un sistem deschis, în sensul că ea face un schimb de substanţe şi energie cu

mediul înconjurător. Fie, că este un sistem închis, de exemplu lucrurile fără

viaţă, fie că sunt sisteme deschise, cum este viaţa, ambele se desfăşoară după

al doilea principiu al termodinamicii. Toate formele de energie se transformă

în altele, cu degajare de căldură, dar căldura nu se mai transformă integral în

altă formă de energie, astfel că un anumit procent de căldură este definitiv

pierdut, (gradul de ireversibilitate al transformărilor energetice, constituie

noţiunea de entropie.7 Viaţa îşi conservă structura şi integralitatea prin

organizarea, şi autoreglarea funcţiilor, a interacţiunilor interne şi externe,

astfel că prin aceasta se menţine constantă o homeostazie, prin contraca-

7 Dr. Aurel Popescu-Bălăceşti, op. Cit. p. 78.6

rarea dinamică a influenţelor dezorganizatoare ale factorilor mediului

înconjurător.

Autoreglarea este rezultatul interacţiunii unor acţiuni contrarii, unei

conexiuni inverse, o anumită variaţie declanşează altă variaţie în sens invers.

Pentru a se menţine acest echilibru, este nevoie ca în permanenţa să existe

un sistem informaţional continuu. Aceste informaţii sunt percepute de

substanţa reticulară din trunchiul cerebral care după ce le analizează trimite

stimuli corespunzători la organele efectuare.

Substanţa reticulară este cea care ne dă starea de veghe şi probabil locul

de acţiune al subconştientului nostru în care se găseşte Scânteia Divină a

spiritului nostru Eul nostru.8 Ea primeşte circa o sută de milioane de

informaţii pe secundă din mediul intern al organismului şi din mediul exterior,

dar o mică parte din ele devine conştientizate.

Homeostazia mediului intern, este factorul principal al autonomiei

organismului care îl protejează de schimbările ce au loc în mediul înconjurător şi

se realizează prin mecanisme cibernetice de autoreglare. Aşa de pildă sângele

are o compoziţie constantă : cinci milioane de globule roşii de milimetru cub

de sânge şapte mii globule albe pe milimetru cub, trombocite trei sute de mii

pe milimetrul cub. Plasma sângelui are în ea o serie de alte constante,

serumalbu-mine, serumglobuline, şi fibriuogen. Pentru o sută de milimetri de

plasmă sunt dozate în mod normal 6,4 gr, de proteine dintre care 3,7 gr.

serumalbumine, 2,3 gr serumglobuline, 0,38 g fibronogen în afară de

proteine în sânge se mai găseşte glucoza în cantitate de l g la mie, acizi

graşi, 4 g la mie, colesterol 2,1 g la mie, uree 0,26 g la mie.

Dintre substanţele anorganice amintim calciu 0,1 g la mie, sodiu 3,4 g

la mie, potasiu 0,2 g la mie, clorul 3,7 g la mie, fierul 0.002 g la mie9.

Organismul se menţine prin funcţia de metabolism la anumite constante

în condiţiile unui mediu instabil. Omul învaţă din experienţe trecute,

înregistrate în subconştient şi reacţionează în consecinţă la noile informaţii

primite. Organismul presupune anticiparea prin memoria stocată în 8 Ibidem, p. 799 Ibidem, p.81

7

subconştient şi astfel se pregăteşte pentru întâmpinarea evenimentelor care

se vor produce. Menţinerea structurii organismului are la bază procesul de

autoreglare de la nivelul celulei. Diferitele forme de proteine sunt consti tuite

de 20 aminoacizi esenţiali.

Existenţa materiei este veşnică, dar existenţa sistemelor biologice

deschise sunt supuse morţii. Ele încetează odată cu moartea, când corpul

eteric sau forţa vitală cea care întreţine acest tot meca nism de autoreglare şi

metabolism părăseşte organismul. Organizarea sistemului din materia vie se

datorează organizării structurale a corpului eteric, el este deci forţa care

întreţine metabolismul celular datorită curentului continuu de energie care

circulă prin organism. Odată opriţi acest curent continuu de energie se opreşte

şi viaţa. Elementele subatomice, proton, neutron, electron, foton, ce alcă-

tuiesc corpul eteric, fiecare din aceste particule ale atomului, posedă o

anumită structurare, care ii conferea o anumită memorie.

Viaţa pentru a supravieţui, pentru a se autoconserva, este necesar ca

reacţiunea ei faţă de mediu să fie cel puţin egală cu acţiunea mediului asupra

ei. Viaţa are scop foarte bine definit, ea are o etapă de maturitate, una de

declin şi apoi de moarte. Din punct de vedere biologic singurul ei scop

este de a se asigura perpetuarea speciei. Toată evoluţia vieţii spre

autoconservare şi autoreproducere se desfăşoară în mod spontan sub acţiunea

subconştientului care luptă pentru menţinerea vieţii. Finalitatea este

caracteristica esenţială a vieţii, ea presupune subordonarea tuturor

proceselor unui scop final, această finalitate este fixată în subconştientul

nostru, ca loc de manifestare al spiritului.10

Viaţa este dominată de două instincte. În instinctul de conservare al vieţii,

în care scopul este acela de a acumula, bunuri necesare desfăşurării vieţii, în

această idee este un scop imediat, acela prin care să-şi creeze bunuri si

satisfacţii zilnice şi unul, mai îndepărtat care conduce la acumularea de

bunuri la stocarea de rezerve. Dar firul vieţii se întrerupe la un moment dat

uneori, atunci când nici nu te aştepţi şi atunci vine întrebarea logică:

10 Ibidem, p. 83.8

pentru ce a trebuit să agoniseşti atâtea bunuri, căci plecând din această

lume, nu vei lua nimic cu tine.

Al doilea instinct care guvernează viaţa, este acela de perpetuarea

speciei, acela de a da naştere la descendenţi, care să ducă mai departe

continuarea firului vieţii. Teoria privind finalitatea internă a naturii,

presupune că natura, ca şi oamenii, preferă să se întâmple un lucru şi nu altul,

după cum fiecare dintre noi, doreşte succesul propriei familii mai mult decât al

alteia străine. Fiecare dintre noi se gândeşte cum să-şi canalizeze energiile

acumulate, fără a deranja semenii săi, să lucreze pentru el, să-şi menţină sănă-

tatea şi să acumuleze bunuri necesare existenţei, dar care sânt mijloacele ce

servesc la realizarea acestor scopuri finale?11

În general scopurile noastre imediate urmăresc un folos nemijlocit, care de

cele mai multe ori constituie o plăcere, o bucurie, o satisfacţie, dar scopul

îndepărtat: Ce aşteptăm de fapt de la viaţă?

Toate aceste scopuri finale variabile de la individ la individ, conştient

sau inconştient, constau în obţinerea bunăvoinţei celor din jurul nostru.

Strângerea şi acumularea, sunt manifestări ale egoismului, acest instinct este si

la multe animale, care strâng şi ele instinctiv bunuri de care au nevoie în viaţă

spre propria lor existenţă. Acumularea de hrană şi construirea de adăposturi

organizate sunt instincte biologice fundamentale pe care le întâlnim la furnici,

albine, la veveriţe, castori, etc.

Direcţia vieţii este dată deci de instincte şi sentimente iar pentru

realizările pe care le dorim, ne folosim de străduinţe conştiente sau suntem

conduşi de instincte inconştiente. Dintre străduinţele conştiente fac parte

invocarea unor forţe superioare, de pildă a fi în slujba lui Dumnezeu, a fi în

slujba domnitorului, a fi în slujba patriei, a promova binele familiei, a fi

credincios faţă de sistemul politic. Tot dintre străduinţele conştiente, este

obţinerea puterii, puterea de dragul puterii; admiraţia maselor, faima,

securitatea pentru realizarea căreia se urmăreşte acapararea puterii. O altă

străduinţă conştientă este aceea de a face bucurie altora, iubirea de oameni

11 Idem, Scopul vieţii, în cartea citată, p. 84.9

dezinteresată, grija pentru copii, bunăvoinţa faţă de prieteni şi animale. Există

şi oameni la care toate aceste motivaţii lipsesc, este adevăratul hedonist, care

urmăreşte în viaţă numai să-şi satisfacă pentru el bucurii, indiferent prin ce

mijloace. Adevăratul scop al vieţii nu este nici realizarea satisfacţiilor

imediate şi nici a celor îndepărtate, el este dictat de destinul fiecăruia. La

specia umană, instinctul de perpetuare ale speciei, este întreţinut şi activat

de plăcerea actului sexual care poate conduce în viaţă cotidiană la adulter,

incest, violuri şi chiar crime. Deşi cele două instincte par a fi echilibrate cel al

perpetuării speciei este dominant, fiecare familie acordă atenţie maximă

copiilor ei si mai puţin ascendenţilor ei, adică părinţilor.

„Cunoscut fiind faptul ci un părinte poate creşte 10 copii, dar 10

copii nu pot să-şi îngrijească un părinte la bătrâneţe.”12

3. Din punct de vedere fiziologic

Se consideră, de asemenea că secreţia glandelor sexuale, sămânţa umană,

cum se numeşte de regulă, ar reprezenta esenţa vieţii. Celulele sexuale sunt fie

mici şi mobile – acestea devin spermă, fie imobile şi de dimensiuni mari – care

devin ovule. Sperma şi ovulul conţin un potenţial energetic uriaş; atunci când

ele se unesc au loc transformări fizice şi trezirea unor uriaşe forţe spirituale. În

timpul procesului de creare a spermei, ea trece prin mai multe etape. Întregul

organism al bărbatului contribuie la producerea ei: hrana pe care o ingerează,

aerul pe care îl respiră, datele genetice, gândurile şi nivelul de evoluţie

spirituală, etc. Calciu, fier, fosfor, magneziu, sodiu, potasiu, cloruri, amoniu,

acid ascorbic, acid citric, acid lactic, fosfatază, colesterol, uree, proteine,

aminoacizi, multivitamine, hormoni, feromoni şi o imensitate de particule

extrem de mici de substanţe hrănitoare se găsesc în ea.

Mulţi bărbaţi îşi risipesc însă, acest dar natural în acte amoroase

ocazionale. Există tendinţa de a considera rezultatul unui contact ca un simplu

ceva ce trebuie spălat. Ea este adeseori tratată ca un produs inutil. Cu toate

acestea s-a demonstrat în mod ştiinţific că sperma reprezintă un organism viu

12 Ibidem, p. 85.10

care continuă să supravieţuiască multe ore după ce a fost expulzată: în mod

obişnuit, ea supravieţuieşte timp de 48 de ore în mediul umed şi cald din

interiorul organismului femeii, totuşi s-a descoperit că poate supravieţui chiar

până la 8 zile.

Cercetările ştiinţifice au arătat că, până în momentul în care moare,

păstrează o legătură subtilă psiho-fizică cu fostul ei deţinător, la fel cum un

copil rămâne legat de mama sa. Dacă, de exemplu, o parte este arsă cu acid, o

altă cantitate ţinută la o distanţă destul de mare, prezintă a anumită reacţie. Este

de asemenea interesant faptul că ea luptă atunci când este adusă în contact cu o

mostră provenind de la un alt bărbat.

La specia umană, instinctul de perpetuare ale speciei, este întreţinut şi

activat de plăcerea actului sexual care poate conduce în viaţă cotidiană la

adulter, incest, violuri şi chiar crime.

Cu siguranţă este foarte importantă, dar nu este singura răspunzătoare de

scopul şi esenţa vieţii. Importanţa ei pentru viaţă ne obligă la responsabilitatea

folosirii ei în scopul pentru care a fost creată. Astfel, pentru a o folosi ca mijloc

de perpetuare a vieţii trebuie să disciplinăm instinctele şi afectele noastre

trupeşti, adică biologicul, 13 adică „sublimarea elementului de activitate

trupească nu abolirea lui.”14

4. Din punct de vedere teologic

Pentru ortodoxie, omul nu este o fiinţă adusă la existenţă cu scopul de a-

L servi pe Dumnezeu, un sclav al Acestuia. Nu este nici o făptură a cărei

existenţă este lipsită de orice sens. Pentru ortodoxie, omul are o demnitate

inexprimabil de mare. El este coroana creaţiei, mai ales întrucât se poate face

fiu al lui Dumnezeu.

„Omul e creat ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu-Cuvântul”15.

13 Preot Ioan C. Teşu, Trupul în viaţa creştinului, în cartea Patima desfrânării şi lupta împotriva ei, Frumuseţile căsătoriei şi ale familiei creştine, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi, 2003, p. 37.14 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate ortodoxă, Ascetică şi Mistică, EIBM al BOR, Bucureşti, 1992, p. 63.15 Idem, Iubirea creştină, Editura, Porto-Franco, Galaţi, 1993, p. 17.

11

Dumnezeu l-a creat în acest scop pe om, „ca partener posibil al Lui sau

pentru a putea lua loc între oameni (prin persoana Fiului), ca să-i poată ridica

pe ei la nivelul îndumnezeit prin har. Şi în legătură cu omul a creat toată

natura materială capabilă de a fi purtată de El, transfigurată de El, făcută

mediu de manifestare străvezie a Lui”.16

Or, pentru antropologia ortodoxă, Hristos este piatra de temelie. El dă un

sens nou existenţei umane, un sens necunoscut altor religii. Toate aspiraţiile

umane sunt legate de persoana lui Divino-Umană. Drama existenţei umane

ajunge la punctul limită şi-şi găseşte sens şi rezolvare în întruparea, moartea şi

învierea Mântuitorului. El este un salvator al omului în plin sens al acestui

cuvânt. Omul nu mai este privit ca ceva rău de la sine, ca ceva ce nu mai poate

fi reparat, şi de aceea să merite să fie distrus împreună cu toată creaţia, urmând

să fie creată una nouă.

Este acel cineva pentru care „Dumnezeu a preferat această moarte (a

Fiului Său), care a supraechivalat prin cutremurul produs de ea răsunetul de

hău al morţii universale. Moartea creaţiunii a fost substituită de moartea Celui

ce cuprindea în rezumat întreaga lume creată, dând însă acestei morţi un ecou

mai zguduitor decât îl putea da moartea lumii”17

Deci omul nu este o simplă creatură, ci este acea persoană asupra căreia se

revarsă dragostea divină dusă până la limita morţii. Mai mult decât atât, omul

nu rămâne cumva într-o parte, inactiv faţă de acţiunea lui Dumnezeu, ci-i

percepe chemarea, fiind apt de a răspunde la această chemare a iubirii Divine.

Astfel, între Dumnezeu şi om devine posibil un dialog care respiră în atmosfera

iubirii harice. Or, în alte condiţii, acest dialog devine imposibil.18

În multitudinea de astfel de idei creştinul este chemat nu doar să înţeleagă

adevărata esenţă a vieţii ci să şi ştie să o folosească, firesc spre folosul spiritual

al semenilor şi implicit al său. Societatea noastră în care totul se evaluează are

16 Ibidem., p. 18.

17 Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 94.18 Preot Prof. Dmitrie Muraşov, Originea şi destinul omului, Neamţ, On-line

12

nevoie mai mult decât oricând de valori spirituale. Omul e chemat să elibereze

cuvântul mut al cosmosului; lui îi revine a da nume fiinţelor, a respecta, a

înfrumuseţa, a spiritualiza universul.

Omul nu se salvează devenind cosmic, adică dispărând ca existenţă

personală, ci cosmosul e cel salvat în măsura în care îl personalizăm, în măsura

în care, prin exerciţiul ştiinţei şi al puterii noastre, contemplăm slava lui

Dumnezeu ascunsă în fiinţe şi în lucruri. Iar asta înseamnă să ne păstrăm

credinţa, tendinţa de autodepăşire către scopul final al comuniunii cu

Dumnezeu, adică să păstrăm lumii acesteia, a creaţiei şi a corupţiei, dinamica

imprimată de Dumnezeu, care îşi salvează creaturile de la corupţie.

Părintele Prof. Dumitru Stăniloae referindu-se la finalitatea lumii şi a

lucrurilor din ea remarca:

„Cosmosul e organizat într-un mod corespunzător capacităţii noastre de

cunoaştere."19 Aceasta poate sluji aşadar înţelegerii, pătrunderii resorturilor

intime ale lumii şi vieţii, descoperirii lui Dumnezeu atât în sine, cât şi în ceilalţi.

Legătura dintre Dumnezeu, om şi cosmos este tocmai această raţionalitate care

este marcă a normalităţii lor, sădită de Dumnezeu.

Scopul final al tuturor existenţelor se află în Persoana lui Dumnezeu, Care

a imprimat raţionalitate omului şi naturii create. Devine evident că omul,

avându-şi izvorul în Dumnezeu, are drept scop al existenţei sale trăirea din şi

prin iubire pentru Creatorul său.

Dumnezeu îşi manifestă iubirea creându-l şi menţinându-l în viaţă pe om.

Omul demonstrează afecţiunea pentru Făcătorul său prin respectarea poruncilor

Sale, care-l menţin în starea sa normală, raţională; omul se sfinţeşte pe sine şi

întreaga natură prin participarea la viaţa lui Dumnezeu. Prin nerespectarea

poruncilor, omul, chip al lui Dumnezeu cu posibilitate infinită de a intra în

comuniune cu El, se îndepărtează de raţionalitatea existenţei sale,

transformându-se din persoana comunitară în individ egoist. Astfel, omul

introduce în sine un element străin firii sale (păcatul-rod al slăbiciunii prin

19 Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Bucureşti, 1997 p.12.13

necunoaşterea ei), ce îi întunecă raţionalitatea, chipul, legătura cu Dumnezeu,

Care nu se mai recunoaşte pe Sine în om.

„Noi nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin Fiul Său, prin Iisus Hristos,

şi în acest fel viaţa noastră este strâns legată de toată activitatea, jertfa şi

Învierea Mântuitorului. Atunci când urmezi învăţătura Sa, viaţa ta capătă un

sens precis, ştii de unde vii şi încotro mergi. Dincolo de toate întrebările şi

frustrările personale, Iisus Hristos este Judecătorul şi Conducătorul acestei

lumi. Deci închină-ţi viaţa Fiului lui Dumnezeu! El este Calea, Adevărul şi

Viaţa.”20

20 Pr. Dumitru PĂDURARU, Ziarul Lumina,Iaşi, Articol din editia de Miercuri, 17 Mai 2006

14

BIBLIOGRAFIE

Popescu-Bălăceşti, Dr. Aurel, Enigma vieţii şi a morţii, Editura Larry-

Card, Bucureşti, 1992.

Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru Spiritualitate ortodoxă, Ascetică şi

Mistică, EIBM al BOR, Bucureşti, 1992.

Idem, Iubirea creştină, Editura, Porto-Franco, Galaţi, 1993.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Bucureşti, 1997.

Teşu, Preot Ioan C. Trupul în viaţa creştinului, în cartea Patima desfrânării

şi lupta împotriva ei, Frumuseţile căsătoriei şi ale familiei creştine, Editura

Credinţa strămoşească, Iaşi, 2003.

15

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………2

1. Din punct de vedere filozofic……………………………………………2

2. Din punct de vedere biologic……………………………………………4

3. Din punct de vedere fiziologic…………………………………………11

4. Din punct de vedere teologic…………………………………………..12

Bibliografie ………………………………………………………………18

Cuprins …………………………………………………………….……..17

16