EDITORIAL

Și iată că inevitabilul s-a produs: Azerbaidjanul a atacat. Ofensi-va azeră împotriva Karabaghului lansată în noaptea din 1 spre 2 aprilie va rămîne cunoscută în is-torie ca Războiul de Patru Zile ori Războiul din Aprilie. Nu trebuie să mire pe nimeni că aceasta s-a produs tocmai acum, întrucît nici un om cu simțul realității nu își făcea iluzii cu privire la evoluția situației de „nici pace nici război” de pe teren. Singura întrebare care se punea era nu „dacă”, ci „cînd” se va simți Azerbaidjanul suficient de puternic și sigur pe sine ca să atace. Ajuns la apogeul puterii sale financiare, cu un buget militar care depășește întregul buget anu-al al Armeniei, cu achiziții enorme de arme care deja se găsesc în ar-senalul său, Azerbaidjanul nu mai poate spera de acum încolo la mai mult de atît. În plus, retorica belicoasă din ultimii ani, cînd au răsunat și declarații de felul celei cum că Azerbaidjanul poate spul-bera nu numai Karabaghul, dar și Armenia cu Erevan cu tot în cel mult două săptămîni, expunerea ostentativă pentru ochii publicului a recentelor achiziții de armament întru sublinierea superiorității militare asupra armenilor, arme- nofobia cultivată la nivel de stat (reconfirmată – dacă mai era ne-voie după glorificarea lui Safarov

pentru măcelărirea în somn a unui ofițer armean – prin decorarea cu mîna lui Ilham Aliev a unui mili-tar azer care s-a fălit în aceste zile de aprilie pe internet cu un trofeu la care numai ISIS poate rîvni: capul tăiat al soldatului armean Kiaram Sloian, de etnie iezdi) și, nu în ultimul rînd, scurgerea mandatelor succesive ale cva-si-monarhului Ilham Aliev fără ca nimic din promisiunile emfatice făcute în fața propriului popor să se împlinească (în fond, prin ce altceva va rămîne în istorie Ilham Aliev, dacă nu prin performanța demnă de regimul nord-coreean de a prelua funcția de președinte printr-un mecanism cvasi-eredi-tar?), la care se adaugă recenta de-gringoladă economico-financiară provocată de scăderea prețului petrolului, impuneau din partea lui Ilham Aliev întreprinderea unei acțiuni concrete. Aliev știe foarte bine că, fără sperietoarea armenească, regimul său ar pu-tea fi oricînd măturat de la putere, iar reaprinderea războiului din Karabagh îi cimentează poziția

de lider absolut al țării. În plus, nu ne putem îndoi de sinceritatea convingerii generale existente în Azerbaidjan cum că Arțahul este al lor și de sinceritatea urii față de armeni. Altfel de unde pînă unde mutilările, decapitările, tăierea urechilor victimelor lor armenești, practici tribale cu care sau mîndrit azerii în războiul de patru zile?Așadar, declanșarea Războiului din Aprilie nu trebuie să mire pe nimeni, așa cum nu trebuie să ne mire atunci cînd se produce un cutremur într-o cunoscută zonă seismică. Ba dimpotrivă, ținînd cont de factorii și circumstanțele amintite, declanșarea războiului, spre deosebire de un cutremur, era foarte previzibilă. Cînd ar mai fi putut declanșa Azerbaidjanul un război, dacă nu acum? Peste un an, cînd s-ar putea ca bugetul mi-litar să-i scadă drastic? Peste un an, cînd Armenia va intra în pose-sia armelor comandate în Rusia prin creditul oferit de guvernul rus?

LA 101 ANI: APRILIE 2016

Vartan MARTAIAN(continuare în pagina19)

4

În zilele de 23-24 aprilie în Parohiile armenești din România au avut loc mani-festări dedicate comemorării Genocidului armean. Pe 23 aprilie în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti, prin eforturile co-mune ale Eparhiei Armene şi ale Uniunii Armenilor din România a avut loc un marş al tacerii şi aprindere de lumănâri dedicate memoriei martirilor Genocidului armean. La mani-festare au participat P. S. Epis-cop Datev Hagopian, Excelenţa Sa, Ambasadorul Republicii Armenia, dl Hamlet Gasparian, preşedintele Uniunii Armenilor din România, senatorul Varujan Vosganian, liderul minorităţilor

naționale din Parlamentul

României, deputatul Varujan Pambuccian şi numeroşi mem-brii ai comunităţii armene. În cuvântarea Sa P.S Episcopul Datev Hagopian a subliniat faptul că pentru armeni ideea de exterminare este stranie, de-oarece un popor exterminat nu

COMEMORAREA GENOCIDULUI LA BUCUREȘTI

ar fi avut puterea de a renaşte, şi doar un popor capabil de mar-tiriu poate să biruiască durerea.Sfântul Părinte a mai subli- niat faptul că astăzi toţi armenii trebuie să fie mândri de sacrifi-ciul martirilor, întrucât ei şi-au dat viaţa din convingere. Astăzi

mai mult ca oricând, s-a dovedit că puternica lor credinţă ne-a întărit în spirit, ne-a făcut in-vincibili. La sfârşitul cuvântării Sfântul părinte a îndemnat ca prin unitate să continuăm lup-ta pentru recunoaşterea şi con-damnarea Genocidului, care, în

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

E V E N I M E N Tconvingerea Sfântului părinte, din lupta naţională s-a transfor-mat în luptă universală, pentru Om, pentru dreptul la viaţă.Pe 24 aprilie, în Catedrala Arhi-episcopală Sfinții Arhangheli din Bucureşti, Întâistătătorul Episcop Datev Hagopian, a ofici-at Sfânta Liturghie, la sfârşitul căreia s-a oficiat Rugăciune către Sfinţii martiri al Gen-ocidului, apoi, zeci de enoriaşi au depus flori la Monumentul dedicat martirilor Genocidului din curtea Bisericii. La Sfân-ta Liturghie au fost prezenţi ambasadorul Republicii Ar-menia, Excelenţa Sa dl. Ham-let Gasparian, Preşedintele U.A.R.Varujan Vosganian, consulul Armeniei dl. Aşot Grigorian, liderul minorităţilor naționale din Parlamentul României, deputatul Varujan Pambuccian, reprezentanţi ai Bisericii Catolice şi Orto-doxe Române, clerici şi mulţi oaspeţi.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Bisericii Armene

din România.

6

Cu 101 ani în urmă, pe 24 aprilie, în Imperiul Oto-

man începea o lungă perioadă pe care o putem caracteriza ca fiind primul genocid al secolu-lui XX.

În tot acest timp, un popor în-treg, care locuia în special în zona din est a Turciei moderne, a fost aproape în totalitate ani-hilat, la început prin decapi-tarea intelectualităţii sale, la Istanbul, acolo unde a început Genocidul împotriva armenilor, după aceea, prin deportări ma-sive, către deşerturile Siriei, pe drum murind un număr foarte mare de armeni şi, mai târziu, prin uciderea directă a acestora.Sigur, statisticile sunt statisti-ci şi ele nu au cum să reflecte cruzimile din acea perioadă. Ele spun că peste un milion şi jumătate de armeni au fost ucişi în acea perioadă, pentru simplul motiv că au preferat să rămână creştini. Şi ştiu lucrul acesta de

la bunicii mei, care au scăpat din genocid, şi care-mi spuneau că armenii aveau o vorbă, atun-ci. Spuneau că “decât să-mi pierd sufletul, mai bine să-mi pierd trupul.”Este, cred, un exemplu impor-tant pentru Europa de astăzi, prin care, poate, diminuarea credinţei poate să ducă la pierderea identităţii europene. Şi, poate, mai mult ca oricând, este o învăţătură pentru Europa, care s-a construit pe acest fun-dament creştin important, fun-damental în toată dezvoltarea sa.Dincolo însă de pilde şi de lu-cruri care s-au întâmplat în trecut, Genocidul împotriva armenilor rămâne o rană de-schisă pentru poporul armean, chiar dacă nenumărate state, parlamente naţionale, l-au re-cunoscut şi l-au caracterizat ca atare.Cu toate că anul trecut, într-un gest absolut minunat, Papa

Francisc a comemorat şi a re-cunoscut, ca şef de stat, Geno-cidul, alături de Catolicosul tu-turor armenilor, cu toate că, tot anul trecut, Parlamentul Euro-pean, în plenul său, a recunoscut şi a recomandat Turciei mo-derne – care nu ar trebui să aibă nimic, niciun fel de legătură cu ce s-a întâmplat într-un imperiu care era, oricum, sortit dispar-iţiei – să recunoască Genocidul, acesta nu este încă recunoscut nici în Turcia, nici în România. Faptul că nu este recunoscut în Turcia, este o problemă a arme-nilor din întreaga lume. Faptul că nu este recunoscut încă de către Parlamentul României, este o problemă însă a arme-nilor din România. Şi cred că este datoria mea să reamintesc Parlamentului României, stat membru al Uniunii Europene, al cărui Parlament a recunoscut Genocidul împotriva Armeniei, armenilor, că este un stat euro-pean în care armenii, de peste o mie de ani, au construit ală-turi de români o istorie comună şi că este primul stat din lume care a primit refugiaţii armeni, în urma Genocidului, lucru pe care armenii din România şi-l amintesc mereu, nu-l uită nicio-dată şi pentru care sunt profund recunoscători poporului român.

Vă mulţumesc.

Camera Deputaților Varujan Pambuccian – declaraţie politică pe subiectul recunoaşterii oficiale a Genocidului împotriva armenilor (21 Aprilie )

E V E N I M E N T

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

Eparhia Armeană din România este una dintre puținele eparhii ale Bisericii Apostolice și Orto-doxe Armene care prăznuiește Sfintele Paști în acord cu vechiul calendar.

Pe data de 24 aprilie s-a prăznu-it la biserica armeană din Pitești, Sfântul Ioan Botezăto-rul, mare sărbătoare domnească a Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, Floriile. După oficierea Sfintei Liturghii s-a oficiat și slujba rânduită pentru cinstirea celor 1.500.000 de sfinți armeni care au trecut la cele veșnice în perioada 24 aprilie 1915- 1923.La Sfânta Liturghie au fost prezenți excelența sa dom-nul Tudor Pendiuc, primar al Municipiului Pitești; părintele paroh al bisericii Sf. Gheorghe, PC Lucian Gheorghe, reprezen-tant al IPS Arhiepiscop Calinic, Întâistătător al Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului și nu-meroși alți oaspeți.

În timpul predicii, părintele paroh Hetum Tarverdyan, a subliniat faptul că este datoria tuturor armenilor de a păstra vie amintirea victimelor Geno-

cidului Armenilor. De aseme-nea, părintele paroh a spus că este datoria fiecărui armean în parte, indiferent de țara unde viețuiește, de a participa activ la viața comunitară, de a-și aduce aportul personal la ajutorarea republicilor Armenia și Arțakh, de a participa la eforturile ar-menilor de pretutindeni pentru recunoașterea Genocidului și de a pretinde cu tărie dreptate și despăgubiri pentru sângele vărsat de către înaintașii noștri.

Rânduielile bisericești au luat sfârșit prin binecuvântarea de

PITEȘTI 24 Aprilie : Floriile și cinstirea sfinților armeni

către părintele paroh Hetum Tarverdyan a ramurilor de sal-cie și a copiilor.

Ca omagiu adus victimelor nevinovate ale Genocidului Armean, oaspeții și enoriașii au depus două coroane de flori, prima la monumentul Khacikar dedicat Genocidului Armean, ridicat cu sprijinul Primăriei Municipiului Pitești iar a doua, la monumentul din cimitirul armean.

8

Genocidul Armean: la 100+1 ani după

De la data simbolică a de-clanșării Genocidului

Armenilor din Imperiul Oto-man, 24 aprilie 1915, au trecut 100+1 ani (în realitate masa-crele armenilor și deportările au început în 1894-96, iar ur-mările politice au durat până la Conferința de la Lausanne din 1923). La un veac după, rănile și amintirile genocidu-lui sunt la fel de proaspete, și nu numai pentru că încă sunt în viață ultimii martori oculari și urmașii acestora, ci și pentru că evenimentele dramatice ce se petrec astăzi în patria istorică a armenilor și împrejurul acesteia

amintesc cu cruzime de acesta. Se repetă persecuțiile, împotri-va minorităților naționale și re-ligioase, violențele, deportările, distrugerea monumentelor de cult și a celor istorice.

Printre cei prigoniți și printre victime se află din nou arme-ni… alături de asirieni, iezdi și kurzi. Aproape cu totul s-au depopulat localitățile locuite de armeni la granița turco-siriană, de unde mai era un pas pînă în țara strămoșilor, au fost arun-cate în aer biserici, printre care și cea a Sfinților Martiri de la Der-Zor, ultimul lagăr al morții pentru deportații armeni de la 1915. Zeci de mii de armeni au părăsit Irakul și Siria, unde își găsiseră refugiu părinții și bunicii lor scăpați din urgia de la 1915. O parte dintre aceștia

s-au dus în Armenia, ultimul petic de pământ al patriei lor istorice, unde au îngroșat rân-durile șomerilor și nevoiașilor, ceilalți s-au risipit în Europa și America, având în față perspec-tiva tristă a pierderii identității și a asimilării rapide.

Adevăratul ostatic al trecutului tragic de acum o sută de ani și al evenimentelor zbuciumate de astăzi este Armenia, care, ca ultim refugiu al armenilor, deși în 1918 prin eforturi eroice s-a salvat de la lovitura de moarte a iataganului turcesc, se află astăzi prinsă între două semi-luni și duce o luptă pe viață și pe moarte pentru existența și viitorul său demn.

Copil și adolescent fiind, când ascultam cu inima strînsă de-spre nenorocirile poporului nostru, aveam credința că în-tr-o bună zi dreptatea va veni și pentru armeni, că precum alte națiuni într-o zi și noi vom trăi împreună pe pământul nostru strămoșesc, că vom vedea Va-nul și Aniul, Mușul și Sasunul, locuri în care s-a format și a înflorit civilizația armeană. Ve-deam în vis Muntele Ararat și țara minunată ce se întinde din-colo de el.

Credeam că puternic înseamnă și drept, deși nu înțelegeam de ce puternica Uniune Sovi-etică din acea vreme „apără popoarele asuprite și colonizate ale lumii”, dar nu numai că nu vede suferințele armenilor din fața sa, ci îi și reduce la tăcere pe cei care vorbeau despre acestea. Mai târziu am înțeles că, din păcate, puternic nu în-seamnă neapărat și drept. Lu- cru valabil nu numai în Uni-unea Sovietică devenită istorie, ci pretutindeni.

Mesajul E.S. Domnului Hamlet GASPARIAN, Ambasador al Republicii Armenia în România, cu prilejul Zilei comemorării victimelor Genocidului Armean

-

2 4 A P R I L I E

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

În timp ce încă din copilărie suntem educați în spiritul marilor idei umaniste de drep-tate, adevăr, umanitate, dra-goste față de aproape și compa-siune față de cel în nevoie, iar la temelia relațiilor politice și sociale am pus libertatea, egali-tatea și fraternitatea.

Fără voie se nasc îndoieli cu privire la actualitatea aces-tor valori, atunci când vedem taberele mulțimilor de refugiați ce pătrund în Europa dinspre Orientul Mijlociu, apelurile la ajutor ale asirienilor și iezdiilor, pribegiile romilor deveniți țintă a jandarmeriilor europene.

În mod principial, ar fi trebuit ca organizațiile internaționa- le și marile puteri să apere în primul rând drepturile acestor grupuri defavorizate, să asigure pe cât posibil condiții umane de existență și dezvoltare pentru popoarele fără țară, unde aces-tea și-ar fi manifestat identita-tea în mod liber.

Mare parte a poporului meu trăiește pe meleaguri străine, sub diverse regimuri politice, în condițiile celor mai diverse obi-ceiuri, rânduieli sociale și culte, o parte trăiește liber, celaltă nu prea. O parte a armenilor chiar și până astăzi trăiesc ascunzân-du-și identitatea în patria lor istorică, deseori convertiți la altă religie și cu limba maternă pierdută. Pretutindeni armenii depun eforturi uriașe pentru păstrarea identității proprii și pentru a-și face auzite drepturi-le de care au fost lipsiți în urma genocidului. Aceasta le răpește extrem de multă energie și mij- loace, ce în alte condiții ar fi fost îndeajuns pentru a-și clădi o viață prosperă și fericită.Cine trebuie să le audă glasul?

Oare au ei dreptul să aminteas-că și să ceară? Și până când? Oare sunt armenii în stare de unii singuri, fără să-i mai de-ranjeze pe alții – căci unii în mod evident sunt deranjați de cererile și amintirile insistente ale armenilor, întrucât acestea le tulbură relațiile cu Ankara –, să ceară dreptate de la Turcia contemporană?

În fond, ce a câștigat omeni-rea atunci când, în anii 20 ai secolului trecut, Occidentul și bolșevicii au închis ochii la crimele Junilor Turci și l-au favorizat pe Mustafa Kemal în dauna armenilor? Evenimen- tele în desfășurare astăzi în Orientul Mijlociu și în Caucaz ne arată nimic altceva afară de dureri de cap. În timp ce, dacă omenirea s-ar fi arătat dreaptă, în această parte a lumii tabloul ar fi fost cu totul altul: scoateți chestiunea armeană din acest peisaj sumbru și cerul pe dată se va însenina.

Dacă scoatem din relațiile inter-naționale dreptatea și moralita-tea și ne călăuzim numai după Realpolitik, care astăzi este percepută precum un precept din Cartea Sfântă, atunci vom provoca nenumărate distrugeri și nenorociri și vom continua să pricinuim drame popoarelor, îndeosebi celor fără sprijin și fără de țară.

Armenia, ca țară a unui popor trecut prin genocid, se socotește responsabilă în lupta comună împotriva acestui rău, îndeose-bi prin aplicarea “Convenției pentru prevenirea și reprimarea

crimei de genocid” adoptată de ONU din 1948. Anul trecut pes-te optzeci de state au susținut în cadrul ONU rezoluția inițată de Armenia prin care Adunarea Generală a ONU a proclamat ziua de 9 decembrie drept “Zi internațională a comemorării și demnității victimelor crimei de genocid”.

Rămînînd fidel angajamentului său, anul acesta la 23 aprilie, Erevanul organizează al doi-lea “Forum mondial împotriva crimei de genocid”, avînd o temă extrem de actuală: “Pre-venirea genocidurilor și pro-tecția refugiaților. Provocări actuale”.

O chestiune nesoluționată de-schide poarta în fața unor ches-tiuni și mai complexe. Bine ar fi fost dacă aceste chestiuni ar fi fost soluționate încă de ieri, dar, după cum se zice, niciodată nu e tîrziu. În ciuda atmosferei funeste de astăzi, este de pre- ferat să rămânem optimiști și să credem că în viitorul nu foarte îndepărtat armenii și turcii, pre-cum și ceilalți vor găsi o cale de înțelegere și în această par-te a lumii se va instala calmul și solidaritatea de care au atîta nevoie popoarele din regiune.

Hamlet GASPARIAN

Ambasador al Republicii Armenia în România

10

Tot mai împodobită și mai înfrumusețată, biserica

armeană din Constanța devine din ce în ce mai neîncăpătoare față de numărul mare al cre- dincioșilor care-i trec pragul. Harul și devoțiunea părintelui paroh Oshakan Khachatryan se dovedește a avea o deose-bită putere de convingere. Ast-fel, cei cunoscuți drept creștini practicanți și atașați de Sfânta noastră Biserică Apostolică Armeană au prilejul de a se întâlni și servi ca exemplu celor care, cândva, frecventau mai rar sfântul lăcaș, precum și, de-opotrivă, celor mai tineri.Cu credință și smerenie, după cele patruzeci de zile ale Pos-tului Mare, iată că intrăm în cea din urmă săptămână di-naintea mult așteptatei săr-bători a Paștelui, prin celebra- rea Floriilor (Dzaghgazart). În conformitate cu canoanele bi- sericești, aceasta este ziua când Domnul nostru Iisus Hristos încălecat pe măgăruș, și-a făcut – triumfător – intrarea plină de măreție în Ierusalim.

După sfânta slujbă – oficiată după rânduială cu altarul de-schis – și lectura acelui pasaj în care este descrisă glorioasa descindere a Mântuitorului în Ierusalim, părintele și-a rostit, ca de obicei, predica într-o at-mosferă de reculegere și totală cucernicie. Parfumul ramurilor de salcie și al florilor umpleau biserica de o binecuvântată mireasmă.

„Să mergem – și-a început părintele cuvântul – să mergem cu gândul în Israelul din acea perioadă și împreună cu poporul să strigăm: „Binecuvântare Fiu-lui lui David!” Să-l întâmpinăm cu salutul și însuflețirea noas-tră, purtând simbolic lăstarii de salcie în locul celor de palmier și de măslin.Aș dori să realizați – a contin-uat părintele – întreaga impor-tanță a acestei zile, care este mai mult decât o sărbătoare oarecare: este ziua când sun-tem chemați a ne judeca în fața conștiinței noastre, comparân-du-ne cu mulțimea entuziastă

de evrei de odinioară, care după ce l-a aclamat și slăvit pe Iis-us, l-a condamnat la o moarte rușinoasă și crudă. Oare suntem ca ei? Oare apreciem mai mult bunurile lumești superficiale și trecătoare în pofida celor cerești sacre și eterne? Bine știm că în fiecare moment al vieții noastre ne aflăm în situația de a alege; și ce suntem noi, în fond? Sun-tem rezultatul opțiunilor noas-tre! Suntem ceea ce alegem!Așadar, dragi credincioși să nu fim slabi și să nu ne lăsăm ispitiți de cele materiale ale pământului, ci să alegem mân-tuirea și viața veșnică. Să ne cercetăm sufletele, să ne ju-decăm și să ne autoevaluăm. Și, în final, să alegem.”

În continuare părintele a făcut remarca unei coincidențe: a zilei Floriilor și a zilei comemo-rării celor peste un milion și jumătate de martiri, exterminați crâncen de către Împeriul Oto-man.„Ca urmare, astăzi ne-am adunat aici nu numai spre a-l întâmpina pe Domnul cu ocazia sărbătorii de Florii, ci și pen-tru a ne ruga și a ne pleca pios capetele în fața sfinților noștri martiri, cerându-le blagoslove-nia.”- a precizat părintele nos-tru.

În cuvinte emoționante a evo-cat momente din această primă crimă împotriva umanității, ale cărei consecințe vor con-tinua până când aceasta va fi recunoscută și i se vor aduce poporului armean atât de crunt încercat, reparații morale, căci cine își uită istoria e condamnat s-o repete, așa cum – din neferi-cire – se întâmplă chiar astă-zi, sub ochii noștri în diferite părți ale lumii : „Cu doar trei săptămâni în urmă am asistat

CONSTANȚASărbătoarea Floriilor şi Comemorarea Genocidului

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

-

ACTUALITATE

AA

AR R

T

la încercarea de a-l alunga din nou pe armean din țara lui de origine. Genocidul continuă? Dumnezeu ne veghează însă, și ne călăuzește ca pe un popor ales spre a-l birui pe inamicul perfid.”După această impresionantă predică a urmat un alt moment la fel de mișcător: cu coronițe de salcie și flori pe cap toți copiii au primit blagoslovenia și li s-a citit Rugăciunea de bi-necuvântare.

A urmat sfințirea și distribuirea rămurelelor de salcie.Apoi, toți enoriașii au coborât în curtea bisericii, unde s-au depus coroane de flori și s-au aprins lumânări la monumen-tal închinat genocidului. Părin-tele a rostit Rugăciuniunile de

binecuvântare și bună mediere sfinților noștri martiri.A existat și o surpriză de final: doamna Taguhi Sarchizian a in-vitat pe toată lumea în sala de

la parter a bisericii unde a oferit cafele și gustări pregătite de ea însăși.

Arsaluis GURAU

Vineri 22 aprilie în muzeul UAR din Galați a avut loc comemorarea Genocidului ar-menilor din 1915.La eveniment au participat ca invitați prietenii noștri aparținând diferitelor minorități naționale care ne onorează cu prezența în fiecare aprilie, an de an, dovedind atașamentul pentru suferințele îndurate de armenii nevinovați în ceea ce

se poate numi o noapte a rați-unii în relațiile interumane. A fost evocată întâmplarea mi-raculoasă prin care mama dlui Varujan Pambuccian a fost salvată de la moarte precum și câteva din amintirile recent dispărutului Bedros Aharonian a cărui mamă a rămas orfană și a crescut într-un orfelinat din România. S-au spus cuvinte frumoase despre iubire pent-

ru oameni, credința în Dumn-ezeu și buna înțelegere între oameni indiferent de religia în care trăiesc. Reprezentanții autorităților, prezenți la eveni-ment, au profitat de ocazie pentru a mulțumi UAR filiala Galați precum și Parohiei Bise-ricii Armene pentru implicarea în acțiunile privind minoritățile naționale organizate de Consil-iul Județean, de Primăria Galați dar și de Instituția Prefectului.

Duminică 24 aprilie în Biser-ica Armeană din Galați pre-otul Avedis Mandalian a ținut o slujbă cu prilejul Sărbătorii floriilor. Credincioșii s-au împărtășit, apoi au ascultat cu-vintele pline de har rostite de părinte.La finalul slujbei s-a oficiat un parastas la monumentul înălțat în curtea bisericii, monument dedicat Sfinților Martiri căzuți în Genocidul din aprilie 1915.

Comitetul Parohial

GALAȚI Comemorarea genocidului

12

Sosit după jumătate de secol, Charles Aznavour captivează din nou Bucureștiul unde a concertat pe 28 aprilie la Sala Palatului. Patru mii de spec-tator au ovaționat în picioare sosirea pe scenă a artistului legendar. Începînd cu Les em-igrates Aznavour a interpretat apoi hit-urile sale celebre Il faut savoir, Mes Amours, mes em-merdes, Comme ils Disent, Sa Jeunesse, Hier Encore, Mourir d’aimer, El, Mamma, Ave Ma-ria, Desormais, Deux guitars, La Bohème, și a încheiat seara sub aplauzele interminabile cu piesa Emene-moi. “Atâta timp cât vocea mea distorsionată, și mintea mea vor funcționa, voi cânta” spune artistul iar publi-

cul român a apreciat faptul că, la vârsta de 92 de ani, Azna-vour părea că se înalță pe scenă. Concertul trebuia să aibă loc pe 20 februarie la Romexpo dar, din motive de securitate

După o jumătate de secol, Charles Aznavour captivează din nouBucureștiul

a fost mutat la Sala Palatului acolo unde artistul a concertat în 1963. Președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu i-a reamintit, după concert că era un băiat, pe atunci, în vîrstă de 14 ani. “Ai crescut”, a glumit cântărețul care, în 2004 a venit la București, unde s-a turnat fil-mul Père Goriot după romanul lui Balzac, (regia Jean-Daniel Verhaeghe) iar el a jucat rolul principal din film.

Editura “Ararat” a publicat, de-a lungul anilor cîteva cărți despe Aznavour, Frățiorul de Aida Aznavour-Garvarentz în 2002 în traducerea Silviei Bur-dea și Confidențele unui fiu de boem de Richard Balduchii în 2003 tradusă de Madeleine Ka-racașian.

La concertul de joi seara au venit să-l asculte pe Aznavour și mulți armeni unii veniți din Republica Moldova și Bulgar-ia, care au ținut după concert în culise, să-i mulțumească com-patriotului lor iubit. Aznavour a sosit la București de la Erevan, însoțit de fiul cel mic, Nicho-las, și a plecat a doua zi spre Paris.

după corespondența https://armenpress.am

Aznavour alături de Excelența Sa Hamlet Gasparian, ambasador al Armeniei la București

A C U M 7 5 D E A N I

A p r i l i e 1 9 4 1

Venise în sfârşit Primăvara. O primăvară caldă şi tristă. Răz-boi sărăcie şi un viitor incert. Sărbătorile pascale nu prile-juiau aceaşi bucurie armenilor din Romania în ciuda străda-niilor lui Vartan Mestugian care încerca în Ararat (cel puţin) să inducă speranţa în suflete. Publica cu această ocazie în ju-matate din revistă urările oca- zionate de această sărbatoare, mesaje pilduitoare, povesteşte cum se desfăşoară Învierea la Ierusalim şi Ecimiadzin şi scrie un editorial sfătos şi moraliza-tor intitulat “Pace Tuturor”.Armenilor din România însă numai de Sărbatori Pascale nu le ardea…Ca o încununare a necazurilor lor şi a războiului, la 31 Mai 1941 este publicată o Ordonanţă semnată de Gene- ralul Antonescu, Conducătorul Statului prin care se stipula ca în termen de o lună de zile toţi armenii apatrizi cu Paşapoarte Nansen să părăsească România în caz contrar vor fi expulzaţi sau mai rău, internaţi în lagăre de muncă. Ce a făcut Comuni-tatea Armeană ? Redăm inte-gral în rândurile ce urmează. Şi vă lăsăm să reflectaţi…“ Audienţa în chestia Nanseniş-tilor – În chestia refugiaţilor

armeni cu certificate Nansen o delegaţie armeană compusă din PSS Arhiepiscop Husik Şe-ful eparhiei armene şi Kr.Zam-baccian Preşedintele Uniunei Armenilor din România s-a prezentat Domnului General Antonescu Conducătorul Sta- tului.Duminică, după slujba reli-gioasă Arhiepiscopul Husik a făcut credincioşilor arme-ni o comunicare în această arzătoare chestiune şi a audi-enţei obţinute. Armenii cu cer-tificate Nansen au primit ordin ca într-o lună să părăsească România ori vor fi concentraţi prin lagare. Atât PSS cât şi Dl.Zambaccian au rugat în cu-vinte mişcătoare pe Dl.Gene-ral Antonescu ca să se revină asupra acestei măsuri întrucât refugiaţii armeni sunt loiali cu inimile pline de recunoştinţă către ţara ospitalieră şi animaţi de cele mai sincere sentimente româneşti. A fost prezentat şi un memoriu documentat re-dactat de către dl. Avocat V. Ghemigian.Dl.General Antonescu a ascul-tat cu foarte mare bunăvoinţă doleanţele prezentate, ex-primându-şi totuşi regretul că unii dintre refugiaţii armeni

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

nansenişti în loc sa-şi vază de treabă, fac politică pe la colţuri. Totuşi, Conducătorul Statului, în marea-i bunătate a declarat că va studia chestiunea în mod amanunţit căutând să-i dea o soluţie dreaptă.Cu această ocazie Dl.General Antonescu a declarat că are mari simpatii pentru armeni cari au dat ţării atâţia barbaţi folositori şi patrioţi.Delegaţia a plecat de la au-dienţă cu cele mai bune im-presii exprimând Conducăto-rului Statului cele mai adânci mulţumiri de primirea atât de binevoitoare.A doua zi, inimile tuturor pline de anxetate se liniştiră pe urma bunelor ştiri primite iar ochii se umplură de lacrimi de adâncă recunoştinţă pentru Dl.General Antonescu.”Demersurile comunităţii ar-mene nu s-au oprit însă aici. Ca o încercare de a atrage “simpa-tizanţi importanţi” pentru cau-za lor, “O delegaţie compusă din Dnii. Hagi Artin, A.To-masian si H.Dj.Siruni s-a pre- zentat la Dl.Profesor A.C.Cuza (om politic, militant antisemit și membru titular al Academiei Romane din 1936 – n.n) pentru a-i oferi Preşidinția de onoare a Fundaţiei Culturale Armene din Bucureşti în locul regreta- tului Prof. N.Iorga.Venerabilul Profesor a primit această onoare cu plăcere ex-primându-şi şi cu aceasta oca-zie simpatiile sale pentru arme-ni şi şi-a amintit de serviciile aduse de aceştia ţării.”Din nou, soseau vremuri grele pentru armenii din Romania…

Eduard ANTONIAN

14

Am dori să vorbiți despre cioc-nirile ce au avut loc în ultime-le zile în Karabagh. Care este cauza, după opinia Dumnea- voastră, și sînteți oare îngrijo-rat cu privire la această ches-tiune?

Mai întîi trebuie să spun că în aceste zile pe front dom-nește un calm relativ. De pildă, alaltăieri azerii au încălcat regimul de încetare a focului de 74 de ori, iar din partea armeană am răspuns de 12 ori. În această noapte l-au încălcat de 54 de ori, am răspuns de 14 ori.Lipsa răspunsurilor este condiționată de intensitatea și ținta acțiunilor azere. Dacă facem o comparație între aceste cifre, în perioada dinaintea răz-

boiului de 4 zile au fost zile în care azerii au încălcat încetarea focului de 250 de ori, iar în tim-pul ostilităților, în acele 4 zile, de ambele părți, de aproximativ 30.000 de ori.Desigur, nu aveam informații exacte că ziua de 1 aprilie poate fi începutul unor asemenea evenimente, iar dacă aveam, cu siguranță azerii ar fi suferit pierderi foarte mari, iar nu ar fi putut ocupa nici acești cîțiva metri pe care i-au cucerit. Ar-mata de apărare a Karabaghu-lui avea date că în acea seară se așteaptă din nou acțiuni din partea grupurilor diversioniste azere, dar nu se știa cu exacti-tate unde, pe ce segment [al lin-iei de contact]. Acesta este un segment de peste 200 de km și

era greu de stabilit unde se pu-teau petrece aceste evenimente.Și astfel, noaptea, în jurul orei 3:00, la nord și la sud au în-ceput să acționeze grupuri de comando. Dar, după cum a de-venit limpede în ziua următoare ori după cîteva ceasuri, grupul de comando pătrunsese în spa-tele liniilor noastre și se apro-pia de satul Taliș, unde întîlnise patrula noastră și se angajase în luptă. În paralel, și în prima lin-ie azerii începuseră să atace. În timpul luptelor unitatea noastră din nord nu a putut, în prima zi, să treacă la apărare totală. Ima- ginați-vă ce bombardament avea loc pe acest mic segment, care era îndreptat nu numai asupra pozițiilor din prima lin-ie, ci și asupra spatelui, asupra locului de staționare perma-nentă a trupelor, asupra popu-lației civile, și era necesar să-i adăpostim pe acești oameni.Deja după cîteva ore, dimineața la ora 6:30, asemenea atacuri au început pe toată lungimea frontului, cu utilizarea masivă a artileriei, tancurilor, aparate-lor de zbor fără pilot (dronelor), elicopterelor, dar armata de apărare reușise deja să treacă la apărare și nicăieri azerii nu au avut nici un succes.Scopul lor era evident. Scopul era, în mare, planul lor maxi-mal, soluționarea chestiunii Karabaghului pe cale militară. Adică, cu ajutorul grupurilor de comando și al soldaților aflați pe front să producă o spărtură în orice punct al apărării, după care, introducîndu-și rezerve-le prin această spărtură, să se extindă și să ocupe porți-unea maximă pe care o puteau atinge, și să prezinte un ultima-tum. Planul minimal era, desig-ur, să obțină un succes mare în orice loc, să pătrundă cîțiva zeci de kilometri, poate să și

Serj Sarksian: „După războiul de patru zile nu este logic să vorbim despre negocieri”

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

I N T E R V I Uîncercuiască cîteva din unitățile noastre și populație civilă, și să ne provoace mari pagube. Atun-ci noi, după crezul lor, probabil că ne-am fi adresat diferitelor foruri, diverselor personalități, aliaților și le-am fi cerut aze-rilor să oprească operațiuni-le militare. Dar, după cum au arătat evenimentele, planurile azerilor au eșuat în totalitate, și am ajuns la situația pe care o avem astăzi.Desigur, ceea ce am spus nu are bază factuală, dar anumite cir-cumstanțe indică ceea ce v-am spus. De pildă, din elicopterul doborît soldații armatei de apărare au scos hărțile piloților, pe care sînt notate foarte clar țintele pe care trebuia să le lovească acei piloți, acel eli-copter, iar acestea se află destul de adînc în apărarea noastră.A doua și a treia zi, anumite mijloace de informare azere, despre care noi știm sub aus-piciile cărei structuri se află, publicau materiale cum că Tal-ișul este în mîna lor, cum că soldații lor sînt la Taliș, cum că soldații lor sînt la Fizuli și altele. Despre aceasta vorbesc declarațiile oficiale ale minis-terului apărării [al Azerbaidjan-ului], cum că ei deja au cucerit cîteva localități, cum că trupele lor înaintează cu succes. După opinia mea, se rupsese legătura între coordonatorul mijloacelor de informare și coordonatorul trupelor. Iar planul inițial se pare că le era cunoscut amîn-dorura.

La încheierea operațiunilor militare, nu era prea limpede, oare toate teritoriile au fost re-cuperate, sau cîteva mici teritorii au rămas în mîna azerilor?

Deja în a patra zi, cînd s-a sta-bilit încetarea focului, era evi-

dent că azerii au avut anumit succes în nordul și sudul frontu-lui nostru, al armatei de apăra-re. Acestea sînt porțiuni foarte mici, nu au nici o însemnătate strategică, și era foarte posibil ca luptătorii armatei de apărare să recucerească acele poziții, dar, pentru a evita pierderi suplimentare, nu au recurs la această măsură.Cred că ar fi potrivit să descri-em acele patru zile drept război, dumneavoastră ați fost de acord că acela a fost un război, nu at-acul unei părți asupra celeilalte.

Cum s-a ajuns la încetarea fo-cului? Rusia a fost foarte ac-

tivă, oare a fost aceasta inter-venția Rusiei, ca să garanteze că războiul nu va contiua?

Într-adevăr, acele patru zile nu le consider o încălcare a regi- mului de încetare a focului, ci le consider un război de patru zile, întrucît încălcare a încetării fo-cului poate fi considerat cazul în care răsună cîteva focuri de armă, cînd sînt folosite armele utilizate și în trecut etc. Dar în aceste patru zile s-a recurs la arme de calibru mult mai mare și mai distrugătoare, precum [lansatoarele multiple de ra-chete rusești] Smerci și TOS, cele israeliene LOR, arme grele

16

turcești, de calibru mare, și toate tipurile de artilerie, pînă la 152 mm.

Despre ce încălcare poate fi vorba, de vreme ce la operați-uni au participat cîteva sute de tancuri?

Iar ostilitățile au încetat în fe-lul următor: pe șeful Statului nostru Major l-a sunat șeful Statului Major al Rusiei și i-a spus că partea azeră este de acord să înceteze operațiuni-le militare, sînteți de acord și dumneavoastră să încetați op-erațiunile militare în data de 5 a lunii la ora 11? Pînă atunci conducerea politică și militară a Azerbaidjanului declarase în două rînduri că ei sînt gata să înceteze ostilitățile. Iar șeful Statului nostru Major s-a de-plasat la Moscova, la Moscova a avut loc o întîlnire a șefilor Statelor Majore ale Armeniei, Azerbaidjanului și Rusiei, la care s-a ajuns la înțelegerea pur verbală de a nu mai trage. De ce spun de a nu mai trage și nu spun încetare a focului? Deo-arece noi spuneam că trebuie nu să stabilim un armistițiu, ci să revenim la armistițiu, în legătură cu care semnasem un acord în 1994, acord pe care îl

întărisem printr-un nou acord în 1995. Și, după cum vedeți, pînă acum se păstrează această înțel-egere, deși încălcările continuă. Dar trupele nu au fost retrase, artileria și tancurile nu au fost retrase, și în fiecare clipă se poate repeta ceea ce s-a întîm-plat. Probabil la o scară și mai mare.

De atunci încoace Rusia a fost foarte activă în plan diplo- matic. Serghei Lavrov a fost la Baku, unde a spus că a ve-nit cu propuneri. Mai înainte Dumneavostră v-ați întîlnit la Erevan cu domnul Lavrov. Adusese acesta propuneri pen-tru soluționarea conflictului, și au fost propuneri pe care vi le-a prezentat și despre care Dumneavoastră ați considerat că pot duce la negocieri?

Nu, eu cred că nu este corectă o astfel de apreciere, întrucît vizitele lui Lavrov fuseseră convenite dinainte. Eu cu două luni înainte știam că Lavrov trebuia să vină la Erevan pe 21 aprilie. Dar cred că este corectă cealaltă concluzie, aceea că Rusia este activă în această di-recție, iar Rusia a fost mereu activă în procesul de negociere.Eu eram sigur că, în acest mo-

ment, Lavrov nu putea aduce vreun document sau vreo pro-punere, deoarece Lavrov este un diplomat foarte experimen-tat și înțelege foarte bine că, după războiul de patru zile, nu este logic să vorbim despre ne-gocieri. Și Lavrov, și miniștrii de externe și președinții celor-lalte țări din copreședinția Gru-pului de la Minsk știu foarte bine cine a început ostilitățile și cu ce scop, și după atîtea [pe-trecute] nu ar fi fost corect să ne propună să începem negocieri. Este evident că la un moment dat, e totuna, vor fi negocieri, dar acum situația este cu to-tul alta, iar eu i-am prezentat lui Lavrov perspectiva noastră asupra problemei după eveni-mentele petrecute.Această etapă a negocierilor am început-o cu 9 ani în urmă, în 2007, și din acești nouă ani cel puțin patru au fost ani cu negocieri intense. Pe atunci o implicare activă a avut-o și președintele Rusiei, actualul prim-ministru, Dmitri Medve-dev, și de multe ori multora li se părea că sîntem deja aproape de semnarea unui document, iar înainte de întîlnirea de la Kazan din 2011 aproape toți erau con-vinși că atunci se va semna un document. În așa măsură, încît președintele Statelor Unite și cel al Franței m-au îndemnat pe mine și pe Aliev să fim deciși și să semnăm acel document la întîlnirea ce urma să aibă loc cu participarea directă a președin-telui Rusiei. Specialitatea mea nu este ghicitul, dar înainte de acea întîlnire îi spusesem deja lui Lavrov că nu trebuie să aibă așteptări atît de mari și că azerii nu vor semna documentul.De ce? Deoarece deja de cîte-va dăți documentul era aproape gata, dar de fiecare dată Azer-baidjanul refuza [să-l semneze].

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

I N T E R V I UDar în timpul întîlnirilor noastre directe cu Aliev deja vedeam că el era înclinat spre rezolvarea pe altă cale a problemei, luc-ru de care deja mă convinse-sem. Dacă ne uităm în urmă vom vedea că era în perioada în care Azerbaidjanul începuse încet-încet să se îmbogățeas-că și vorbea deja despre mari bugete militare. Adică aceste evenimente erau de așteptat, și despre acest lucru noi am vorbit de nenumărate ori, ani la rînd, ne adresam liderilor țărilor me-diatoare, spunîndu-le că mo-mentul devine propice pentru ostilități și că este timpul să se întreprindă măsuri de încredere, e timpul să se exercite un con-trol, e timpul să facă declarații directe despre cine încalcă re- gulile armistițiului.

Îmi permiteți să vă întreb, în presa rusă au fost numeroase relatări despre aceea că o par-te din propunerile lui Lavrov prevăd retragerea forțelor ar-mene din teritoriile azere din vecinătatea Karabaghului și într-un fel sau altul prezența trupelor de menținere a păcii rusești în acea zonă. Există așa ceva acceptabil pentru Ar-menia și s-a dezbătut vreodată așa ceva?

Nu este așa, dar înțeleg ce spuneți. Și acest lucru avea o anumită bază, dar voi spune sincer, ca să sune corect: acei jurnaliști care întocmeau acele articole nu își imaginau foarte bine situația și aveau puține informații. Din această cauză ceea ce spuneau era, într-un fel, o zăpăceală ininteligibilă.La ce mă refeream cînd spu- neam că avea bază: într-adevăr, principiile de la Madrid pre-supuneau un anumit tablou, iar documentul de la Kazan

era întocmit pe baza princip-iilor de la Madrid, fiind deja mult mai cuprinzător. Acela presupunea recunoașterea de către Azerbaidjan al dreptului la autodeterminare al popor-ului din Karabagh, pe calea liberei exprimări a voinței, și se spunea că această liberă expri-mare a voinței trebuia să aibă neapărat putere juridică. Dar nu era prevăzut un termen la care trebuia să aibă loc această liberă exprimare a voinței. Iar poporul din Karabagh primea un statut provizoriu pentru acea etapă temporară, adică de la semnarea documentului pînă în momentul desfășurării liberei exprimări a voinței. Oricît ar fi durat, 5 ani, 50 de ani, 500 de ani. Documentul mai prevedea

că armata de apărare a Karaba-ghului trebuia să se retragă din 5 raioane și trebuiau introduse forțe de menținere a păcii, ca să nu mai fie conflict. Dar forțele de menținere a păcii trebuiau detașate nu în tot acest terito-riu eliberat, ci între părți. Iar în teritoriile eliberate trebuia să se întoarcă populația azeră. Acesta era documentul.

Oare acum, în situația actuală, vedeți vreun rol pentru trupele rusești de menținere a păcii, din perspectiva scăderii presi-unilor și a reducerii tensiunii? Chiar dacă nu există posibili-tatea ținerii de negocieri ime-diate…

18

Știți, eu nu văd o asemenea posibilitate. Dacă nu există ne-gocieri, cum ar trebui să intre trupele rusești între armatele Karabaghului și Azerbaidjanu-lui? Eu cred că trupele rusești pot veni la invitația uneia din părți, cel puțin. Știți, eu cred că ar fi corect să vă răspund și la întrebarea Dumneavoastră ne-pusă, căci asemenea întrebări sînt oarecum mereu prezente în aer.

Este adînca mea convingere că ostilitățile pe scară largă în această regiune nu sînt în in-teresul Rusiei. Și nu este nici în interesul nostru ca în regiunea noastră să fie ostilități pe scară largă, indiferent de rezultat.Noi sîntem o țară mică și putem avea multe pierderi ire-versibile. Noi sîntem datori să purtăm operațiuni militare și să luptăm numai în cazul în care sîntem nevoiți, cînd nu mai este altă soluție. Știți de ce spun că Rusia nu este interesată de os-tilități pe scară mare? Pentru că atunci cînd analizez eveni-mentele din aceste patru zile văd că Rusia duce o politică echilibrată față de noi și Azer-baidjan, cel puțin în media și

la nivelul declarațiilor, în ciuda faptului că noi cu Rusia avem un tratat strategic și, după cum se exprimă oficialii ruși, Azer-baidjanul este partenerul lor strategic. Noi aliat strategic, iar Azerbaidjanul partener strate-gic. În acest mod ei păstrează echilibrul. Și atît în Armenia, cît și în Azerbaidjan există o anumită nemulțumire în socie- tate. Dar dacă se fac parte [în conflict], într-una din cele două țări nemulțumirea ar fi mult-mult mai mare, iar lor nu le tre-buie așa ceva.

Vedeți vreo posibilitate de soluțion-are a acestui conflict în viitorul apropiat? Există vreo speranță de negociere, ori pentru comuni-tatea internațională acesta se va întoarce în rîndul conflictelor înghețate, nesoluționabile?

Eu chiar acest lucru l-am spus și lui Lavrov, și copreședinților [Grupului de la Minsk], cînd acum cîteva zile s-au aflat aici. În cele din urmă, bineînțeles, problema trebuie rezolvată pe calea negocierilor. Dar ca să înceapă aceste negocieri este necesar, în primul rînd, ca mai

întîi copreședinții să imple-menteze anumite măsuri pentru asigurarea încrederii. Apoi, este necesar ca ei să fie însărcinați ca, după introducerea acestor măsuri de încredere și a mecan-ismelor de anchetare [a încăl-cărilor regimului de încetare a focului], să facă declarații di-recte și să spună cine a încălcat acordul de încetare a focului. Și, în al treilea rînd, noi trebuie să avem garanții că asemenea încălcări nu se vor mai repeta. În caz contrar negocierile nu au sens: acolo noi să începem negocieri, iar aici soldații să înceapă război? Unde ați mai văzut așa ceva?

Interviu acordat în ziua de 23 aprilie agenției Bloomberg

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

D I A S P O R A (continuare din pagina 3)

Dezechilibrul militar de astăzi oferă Azerbaidjanului momentul cel mai propice pentru a încerca ceva pe teren. Dar ce? A fost Răz-boiul de Patru Zile un adevărat război între armeni și azeri? Cu siguranță nu. A fost un mini-răz-boi, care a semănat mai mult cu o tatonare. Nici una din părți nu și-a utilizat la maximum potenția-lul militar. Și totuși, după cum arată date obținute din ordinele de luptă azere, Azerbaidjanul spera la o spargere a frontului și la un mare succes, poate chiar ocuparea Stepanakertului. Cu toate acestea, însă, și-a menajat grosul forțelor. Oare de ce? Nu vrea Aliev să jo-ace totul pe o carte, de teamă că va pierde și că va fi răsturnat de pe tron, precum predecesorii săi Mutalibov și Elcibey? Războiul din Aprilie are multe necunoscute și multe întrebări, cel mai proba-bil, vor rămîne fără răspuns. Însă anumite raționamente pot fi făcute și anumite concluzii pot fi trase în urma lucrurilor știute. Știm că ofensiva azeră s-a produs pe toată lungimea frontului, cu trei direcții principale de atac: nord-Mar-takert, sud-Martuni-Horadiz și centru-Aghdam. Știm că, datorită surprizei, azerii au înregistrat suc-cese inițiale mai substanțiale în nord și sud, deși se pare că inten-sitatea cea mai mare a ofensivei a fost pe direcția centru. Știm că armenii au revenit și au recucerit pozițiile pierdute în nord, inclusiv satul Taliș, lăsînd în mîna azerilor cîteva poziții a căror valoare tac-tică nu justifica pierderi umane suplimentare. Mai știm că azerii au folosit pe scară mare drone si-nucigașe israeliene – o noutate ab-solută în analele militare – de care nici nu se știa că se află în arse-nalul lor. Și mai știm că de partea armeană s-au înregistrat aproape

o sută de victime, în timp ce de partea azeră numărul pierderilor proprii este secret de stat. Iar după numai patru zile luptele încetează în urma medierii Moscovei. Oare de ce? Ce l-ar fi împiedicat pe Aliev să continue ofensiva și să ocupe părți însemnate din Kara-bagh, dacă ar fi avut într-adevăr succesele notabile pe teren cu care se laudă asurzitor? De ce să accepți o încetare a focului, cînd ești convins că îți copleșești ad-versarul? Pentru că, cel mai prob-abil, nu este așa. Concluzie pe care o întărește și refuzul ferm de a avansa o cifră oficială a pierd-erilor. Majoritatea analiștilor sînt de acord că pierderile azere sînt cel puțin duble față de cele ale armenilor. Și totuși, Aliev a fost oarecum reținut: Azerbaidjanul a amenințat că va bombarda Stepa-nakertul, dar nu a făcut-o. De ce, de vreme ce are un enorm arsenal cu bătaie lungă cu care ar putea lovi orașul? Oare de ce se teme Aliev? Că doar nu de oprobiul internațional ce l-ar atrage bom-bardarea civililor! E foarte proba-bil ca Azerbaidjanul să nu își facă mari iluzii cu privire la o rapidă victorie militară și, prin acest con-flict moderat, să urmărească doar distrugerea statu-quoului și forța-rea mediatorilor internaționali să preseze Armenia să facă anumite concesii. Orice speculație este deschisă, dar nici una nu poate oferi un răspuns pertinent cu pri-vire la intențiile Azerbaidjanului. Cert este că azerii își agită armele în continuare, încetarea focului este doar parțială, cu numeroase izbucniri violente, iar concentra-rea de trupe azere în apropierea frontului este, după cum spune ministerul apărării de la Erevan,

mult mai mare ca în zilele ofen-sivei din aprilie. De vreme ce ipo-teza influențării negocierilor este zdruncinată de refuzul Armeniei de a negocia sub amenințarea răz-boiului, ce ar urma să facă Azer-baidjanul prin concentrările de trupe, dacă nu să lanseze o nouă ofensivă? Acum, cît încă Armenia nu a primit armamentul rusesc mult așteptat. Nu putem ști ce ne rezervă vii-torul, dar Războiul de Patru Zile ne-a arătat cît de mult s-a schim-bat esența caracterului armenesc în acești aproape 25 de ani de independență. Soldații de 18-19 ani din prima linie au dat lumii adevărate lecții de eroism și ca-maraderie. Odată cu îmbătrînirea generației de voluntari care au lup-tat la începutul anilor ’90 dăruirea și dîrzenia în luptă nu s-au dimi- nuat deloc, ba dimpotrivă, exem-plul seniorilor a fost depășit de cei tineri. Indiferent ce va fi, indife- rent de cît de copleșitoare forțe ar arunca în luptă Azerbaidjanul, in-diferent cine va fi, într-un final, cel victorios, putem spune că armenii s-au vindecat de „frica de turc”, că armeanul de astăzi nu mai este cel din 1915 și că, nici de va fi ca ultimul armean să piară, „aprilie 1915” nu se va mai repeta. Este, poate, cea mai prețioasă lecție pe care noi cu toții am primit-o de la soldații-copii care au luptat în Karabagh în aceste zile de aprilie 2016.

Vartan MARTAIAN

EDITORIAL

20

În fiecare an, de 24 aprilie, când este evocat Geno-cidul, membrii comunității ar-mene din Melbourne (atâți câți se încumetă) se strâng într-o sală, ascultă cuminți o prele-gere, eventual o poezie-două, un cântec-două, după care se duc la fel de cuminți acasă și se culcă împăcați că și-au făcut datoria și de data asta. Exact cu vorbele astea am descris ep-isodul comemorării melbour- neze cândva, la programul ar-menesc al unei stații de radio comunitare, după care, evident, am fost dojenit că ieșisem din rând. Dar mai spuneam, atun-ci, că scopul nostru de căpătâi ar trebui să fie popularizarea evenimentului și în general a faptului istoric printre străini, cărora să le facem cunoscută cauza noastră cel puțin pentru a le cuceri adeziunea. E drept că printre conferențiarii care s-au perindat în timp au fost nume ca Taner Akçam, Yari Auron, Vahakn Dadrian, Richard Hov-annisian, Harut Sassoonian, Ca-

roline Cox, care dădeau greutate comemorării. Iar de la o vreme, un comitet special creat, alcă-tuit din reprezentanți ai tuturor organizațiilor politice, sociale, culturale, religioase etc, este cel care organizează, cu sporită efi-cacitate, comemorarea Genoci- dului. De pildă, o excepție de la matricea uzuală a fost prilejuită de prezența scriitorului Peter Balakian în 2008, când s-au suc-cedat, vreme de trei zile, sim-pozioane în mediul australian, cu participarea unor specialiști, la universitate, la asociația scrii-torilor etc. O excepție, prin am-ploare și varietate, am putea considera că a fost și comemo-rarea din acest an. Mai întâi, în seara zilei de vineri 22 aprilie, în centrul orașului, pe o peluză din fața Bibliotecii de Stat, câteva zeci de armeni veniți cu drapele, cu lumânări aprinse, cu pancarte, cu portrete ale intelectualilor martiri, într-un acompaniament muzical adecvat, au scandat sloganuri cerând recunoașterea

Genocidului, iar de la microfon au fost rostite discursuri adre-sate cu precădere trecătorilor și celor atrași de manifestația din acel loc public situat peste drum de o stație de metro. Nu se poate verifica eficiența acțiunii, dar se pot consemna eforturile indivi- duale ale unor armeni care au fost dispuși să ofere explicații unor spectatori întâmplători care, bunăoară, credeau că ar-menii sunt… nomazi. În ziua următoare, a avut loc comemorarea pro-priu-zisă, în sala unui liceu catolic a cărui conducere a înțe-les încă de acum câțiva ani să-și pună la dispoziție sediul, în fie-care an, gratuit, pentru această manifestare. A fost o evocare sobră, în prezența unor persona- lități australiene cum ar fi poli- ticieni, senatori, istorici, clerici, inclusiv reprezentanți ai comu-nităților greacă și asiriană. N-au lipsit „momentele artistice“, însă o idee fertilă a fost implicarea elevilor de la cele două școli ar-menești săptămânale din oraș, care au înscenat lecturi despre Chestiunea armeană și despre importanța perpetuării conști-inței naționale și a păstrării iden-tității naționale. Punctul central, însă, l-a constituit lansarea unei cărți nou-apărute, Armenia, Australia and the Great War de Vicken Babkenian și Petre Stanley, o lucrare amplă și per-tinentă despre un aspect puțin și rar abordat, mărturiile milita- rilor australieni de pe frontul din Asia Mică asupra masacrării și deportării armenilor, eforturile făcute de australieni pentru aju-torarea armenilor și îndeosebi pentru salvarea orfanilor și alte aspecte revelatoare privind ati-tudinea Australiei față de Geno-cid. Unul dintre autori, Babke-nian, cercetător independent la Institutul australian pentru studii

CORESPONDENȚĂ din MELBOURNE

Comemorare de excepție

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

D I A S P O R Aprivind holocaustul și genocidu-lui, a vorbit pe acest subiect al cărții sale pe care intenționez s-o prezint pe larg într-un viitor deocamdată incert. De notat că în aceeași zi cotidianul de largă circulație „The Age“ a inserat, la rubrica sa de noutăți editori-ale, o prezentare succintă, dar la obiect, a cărții. Ziua de duminică 24 aprilie a fost rezervată slujbei de la biserica armenească Sf. Maria, când, după săvârșirea serviciului religios, preotul Khacer Haruti-unian a sfințit o copie a tabloului al cărui original, reprezentând simbolic victimele Genocidului, fusese sfințit la Edjmiațin de că-tre Catolicos, odată cu sanctifi-carea celor un milion și jumătate de martiri. Tabloul, a cărui slu-jbă de sfințire s-a desfășurat lângă khacikarul din curtea bise-ricii, el însuși închinat jertfelor din 1915, urmează să fie ampla-sat în interiorul lăcașului. Seria de manifestări consacrate comemorării Geno- cidului s-a încheiat luni, la sediul Uniunii Generale Armene de Binefacere care, ca în fiecare an, organizase o masă de pomenire a victimelor de acum un secol. Ca manifestare suplimentară, dar nu mai puțin importantă, a fost proiectat și vizionat un film nou, inspirat de Genocid, Arme-nia, my love, a cărui premieră avusese loc cu numai zece zile în urmă la complexul cine-matografic Laemmle Theatres din Los Angeles. Este interesant că autoarea lui – scenaristă, re-gizoare și interpretă principală – este de origine română, Di-ana Angelson. Ea s-a afirmat ca actriță în scurt-metraje și în lung-metraje, alături de actori reputați, sub numele său real de Diana Busuioc, pe când era studentă la UNATC în Bucureș-ti și după ce, în anul al doilea,

a plecat cu o bursă de studii la Stella Adler Academy of Acting din Los Angeles. A mai studiat la Academia Regală de Teatru din Londra. Are licențe în teatru, în literatura și limba franceză, în teologie. A lucrat cu Steven Spielberg la filmul oficial de la Muzeul Auschwitz. Locuind în Los Angeles, a cunoscut nu-meroși armeni cu care s-a îm-prietenit, ceea ce i-a stârnit in-teresul pentru istoria și cultura armeană. Așa se explică deci-zia ei de a face un film despre Genocid, în care de asemenea interpretează un rol principal, împreună cu alți actori români și armeni. Producătorul filmului este soțul său, Daniel Anghelcev, iar operatorul e de asemenea român, Ma- rius Neacșu. Arme-nia, dragostea mea este povest-ea vieții unui supraviețuitor din Genocidul ale cărui avataruri le-a trăit pe când avea zece ani și în care au pierit toți mem-brii familiei sale, el reușind să ajungă în SUA, unde avea să se afirme la maturitate ca pictor și să participe, în vârstă de 110 ani, la comemorarea centenaru-lui Genocidului. În derularea

destinului unei singure familii, filmul parcurge toate fazele și faptele odioase, atrocitățile și suferințele la care a fost supus poporul armean: deportare, viol, înfometare, epuizare, ucidere. El se încheie cu imagini autentice de la manifestația armenilor din Los Angeles la comemorarea de anul trecut. În ajunul comemo-rării din acest an, am citit un anunț din partea Casei Albe din Washington, privindu-l pe Ba-rack Obama, care, consecvent cu sine ca președinte al SUA, a declarat că nu va recunoaște drept Genocid crimele împotri-va umanității comise asupra ar-menilor în 1915-18, după ce, în campania sa electorală de acum opt ani, promisese acest lucru. Știrea era însoțită de o fotografie în care președintele Turciei, Re-cep Tayyip Erdoğan, într-o îm-prejurare oarecare, îl mângâia surâzător pe obraz pe Obama care stătea spășit cu ochii plecați în pământ. Cine urmează?

Sergiu SELIAN

22

În recenzia la O is-torie a Genocidu-

lui armean de Ronald Grigor Suny, am menționat o lucrare, A question of Genocide (Problema Genocidului), pe care autorul celei dintâi o redactase împre-ună cu Fatma Müge Göçek și cu Norman M. Naimark. Ea a fost editată înaintea celeilalte, în 2011, de către Oxford University Press și este o culegere de stu-dii semnate de diverși istorici, politologi, sociologi, ziariști etc. Între o Prefață succintă despre Genocidul armean, semnată de Norman M. Naimark, și o In-troducere. Lăsând în seama is-toricilor scrisă de Ronald Grigor Suny și de Fatma Müge Göçek, profesor asociat de sociologie la University of Michigan, sunt in-serate mulțumiri adresate celor

care, în afara colaboratorilor, au contribuit într-un fel sau altul la alcătuirea și la apariția acestui volum. Aflăm totodată, de aco-lo, că această culegere este pro-dusul cercetărilor și al discuțiilor realizate de două grupuri: WATS (Workshop on Armenian-Turk-ish Studies – Atelier de lucru asupra studiilor armeano-turceș-ti) și Mellon Foundation Sawyer Seminar on Mass Killing. Primul grup, contro-versat la vremea sa în diaspo-ra armeană, a fost organizat la Universitatea din Chicago în anul 2000, dintr-o inițiativă de cooperare armeano-kurdo-turcă, în chip de tentativă a deschiderii unui dialog între specialiștii ar-meni și cei turci, în scopul de a stabili o evidență documentată a Genocidului, care să pună în discuție, cu argumente conv-ingătoare, fără a recurge la con-siderente politice, diferite inter-pretări ale problemei. Atelierele de lucru au continuat la Univer-sity of Michigan (2002), la Uni-versity of Minnesota (2003), în Salzburg (2004), la University of New York (2005), la Universita-tea din Geneva (2008) și la Uni-versity of California din Berke-ley (2010). La aceste întâlniri, au participat somități în materie de istorie a genocidului, din Arme-nia și din Turcia, care au căzut de acord că în 1915-18 avu- seseră loc deportări și masacre,

că exilarea populației armene fusese dispusă de guvernarea Junilor Turci, că uciderile în masă fuseseră consecința acți-unii guvernului și a partidului, că episoadele de rezistență a ar-menilor nu puteau fi echivalate cu un război civil. Au existat, desigur, și dezacorduri, cum ar fi cele asupra periodicizării evenimentelor, motivațiilor Junilor Turci și întrebării dacă uciderile în masă pot fi numite Genocid (în fapt, nu revenea is-toricilor în cauză acest aspect, el fiind de competența juriștilor). Activitatea WATS a implicat, pe lângă cei care au pregătit studiile, sute de persoane inte-resate în istoria armeano-turcă și accesibile printr-o adresă de internet inițiată de Fatma Müge Göçek, armworkshop@umich.edu. De notat că aceste ateliere au fost mai eficiente decât efor-turile politice ale unei inițiative ca TARC (Turkish-Armenian Re- conciliation Commission), care a eșuat curând după de-mararea ei. Al doilea grup a cărui activitate s-a aflat la originea acestui volum de studii a fost or-ganizat de Norman M. Naimark și a lucrat vreme de șase ani la Center for the Advanced Study in the Behavioral Sciences cu sediul la University of Stanford. Suny a participat la lucrările am-belor colective și a contribuit la comasarea acestora într-un semi-nar final în decembrie 2007. În cele două zile și jumătate de dis-cuții, s-a constatat că probleme-le ridicate la întâlnirile inițiale din WATS erau de-acum rezol-vate, iar chestiunile privind mo-tivațiile Junilor Turci, activitatea armenilor și rolul Marilor Puteri fuseseră asimilate cu logică nu-anțare. Revenind la volumul alcătuit din studiile efectuate, ca

N O T E D E L E C T O RRonald Grigor SunyP r o b l e m a Genocidului

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

R E C E N Z I Eprimă constatare, lista de autori și de titluri este impresionantă. Astfel, pe lângă Suny și Göçek, care semnează și câte un subiect distinct (Scriind despre Geno-cid: Soarta armenilor otomani și respectiv Citind despre Gen-ocid: Istoriografia turcă despre 1915) în Partea I rezervată isto-riografiilor privind Genocidul, în continuare apar nume ca: Gerard J. Libaridian, director al programului de studii armenești la University of Michigan (Ce era revoluționar la partidele rev-oluționare armenești) în Partea II În ajunul catastrofei; Eric D. Weitz, profesor de istorie la Uni-versity of Minnesota (Germania și Junii Turci: Revoluționari deveniți oameni de stat) în Par-tea III Genocidul în context in-ternațional; Donald Bloxham, profesor de istorie modernă la University of Edinburgh (Primul Război Mondial și derularea Genocidului armean) în Partea IV Genocidul în context local; Erik Jan Zürcher, director gene-ral la Institutul internațional de istorie socială din Amsterdam (Reînnoire și tăcere: Unionis-mul postbelic și retorica kema- listă despre Genocidul armean) în Partea V Continuități. Cele 15 articole aco-peră un evantai de subiecte nu toate legate strict de Genocidul armean. De pildă, Hans-Lukas Kieser, docent în istoria modernă la Universitatea din Zürich, face portretul Dr. Mehmed Rașid – De la „patriotism“ la crime în masă; Fikret Adanır, profesor de istorie sud-europeană la Uni-versitatea din Bochum, abor-dează tema Nemusulmanii în armata otomană și înfrângerea otomanilor în războiul balcan-ic din 1912-13; Peter Holquist, profesor asociat la University of Pennsylvania, expune Politicile și practicile ocupației rusești în

Armenia; David Gaunt, profe-sor de istorie la Universitatea Södertörn din Stockholm, ana-lizează Tratamentul otoman al asirienilor. De un interes apar-te sunt acele teme atacate cu obiectivitate chiar de istorici de origine turcă: în afară de Göçek și de Adanır, mai semnează in-tervenții pertinente istoricii Fuat Dündar, originar din Diyarbakır (Împrăștiind un popor în deșert: Soluția finală a unioniștilor la Chestiunea armeană) și Uğur Ümit Üngör, lector în istoria internațională la University of Sheffield („Turcia pentru tur-ci“: Ingineria demografică în Anatolia de est, 1914-1945). Iar partea armenească este reprez-entată, pe lângă Suny și Liba-ridian, de Stephan H. Astourian, director executiv al programului de studii armenești la Univer-sity of California din Berkeley (Tăcerea pământului: Relații agrare, etnicitate și putere), de Margaret Lavinia Anderson, profesor de istorie la aceeași universitate (Cine a mai vorbit despre exterminarea armenilor? Discurs și tăceri germane) și de Aram Arkun, redactor al revistei trimestriale „Ararat“ (Zeytun și începutul Genocidului armean). Lista fiind completă, este de remarcat varietatea su-biectelor dezbătute, dar și a punctelor de vedere din care acestea sunt dezvoltate. Fără a fi, în totalitatea sa, o recon-stituire integrală a Genocidu-lui, volumul se alcătuiește ca o analiză complexă, uneori din unghiuri discutabile sau rare-ori atinse, a factorilor determi-nanți și a elementelor implicate

în desfășurarea evenimentelor. Este semnificativ pentru felul în care consecințele Genocidu-lui au fost preluate și continuate de succesorii la putere în Turcia finalul cărții, din capitolul scris de Erik Jan Zürcher: Pe scurt: în republica timpurie, elita poli- tică și intelectuală a simțit prea puțin nevoia de a se distanța de Genocid și de făptuitorii acestu-ia, așa cum procedase imediat după război. În anii 1918-1922, necesitatea continuă de a mobi-liza populația musulmană din Anatolia a făcut imposibilă orice răfuială serioasă cu acest aspect al trecutului recent. După pro- clamarea republicii, compoziția elitei conducătoare a exclus aceasta. Turcia era condusă de o elită constând din foști birocrați unioniști și ofițeri, care provene-au în majoritate covârșitoare din Balcani și adoptaseră Anatolia ca noua lor patrie. Mulți dintre cei aflați la putere în poziții cen-trale fuseseră personal implicați în masacre, dar pe lângă aceasta elita conducătoare în totalitatea ei depindea de o coaliție cu nota-bilitățile oficiale, cu proprietarii de pământ și cu șefii de caste, care profitaseră imens din ple-carea armenilor și a grecilor. A fost ceea ce Fatma Müge Göçek a numit „o nemărturisită toc-meală cu diavolul“. O încercare serioasă de a distanța republica de Genocid ar fi putut periclita coaliția conducătoare, privând-o de elementele de care statul de-pindea pentru stabilitatea sa.

Sergiu SELIAN

24

Toată omenirea – vorba vine, dar măcar o parte a ei, care știe să citească, dincolo de catego-ria We are not interested - știe de fericitul episod încheiat cu happy end consumat pe Djebel Moussa, Moussa Dagh, Mous-sa Ler, Muntele lui Moise, nu departe de Antiohia, în fos-tul Imperiu Otoman. În 1915. Atunci cînd cîteva mii de ar-meni refugiați pe un munte de la marginea Mării Mediterane, cu cățel și purcel – așa e ex-presia românească pentru ast-fel de situații, cînd sunt puși la drum și adunați laolaltă și bătrîni și muieri și copii și do-bitoace și tot ce se poate lua la drum drept calabalăc ca să nu crăpi cu zile – au rezistat ero-ic asaltului trupelor otomane.O

luptă inegală și eroică, care s-a sfîrșit cu bine prin voința și îndărjirea unor armeni care nu au vrut să cedeze și să se lase asasinați și au fost salvați, in extremis, de o escadră a Flo-tei Franceze ce opera în Marea Mediterană. Scriitorul austriac Franz Werfel a nemurit această secvență dramatică în romanul său de mare succes,“Cele 40 de zile de pe Musa Dagh”, tra-dus la noi, în România cum ar veni, într-o ediție dinainte de WW2, pe care am citit-o și eu cînd eram copil. Romanul lui Franz Werfel, apărut în 1933 în Germania - a fost interzis rapid de Hitler - a atras atenția opiniei publice asupra faptelor consumate în 1915 cu poporul armean. Doar că. Doar că acest

episod, cînd rezistența armată a unei întregi populații (locale) s-a încheiat cu bine, a ascuns cumva dimensiunile tragediei, Marea Catastrofă, prin care au trecut armenii în acel neferi- cit an 1915. Cu morții lor cu tot. Cu toate nenorocirile, vi-olențele,masacrele, distruge- rile, jafurile și crimele ce s-au consumat.Cu tot ce a urmat. Pe toate planurile. Episodul Mou-ssa Dagh are un echivalent în ceea ce s-a mai întîmplat și în alte locuri. La Urfa, în regiunea Alep – oraș devastat astăzi de luptele crîncene dintre forțele Statului Islamic și trupele regimului președintelui Bashar al Assad - și Șabinkarahisar, în estul Anatoliei Orientale, unde cîteva zeci de mii de armeni din cele două localități au opus o rezisteță eroică pînă au fost co-pleșiți de superioritatea zdrobi-toare a forțelor armate turcești. Și exterminați, în iunie 1915. Al patrulea eveniment al aces-tui bilanț al rezistenței armate - momente singulare, altminteri, în afara unor luări de poziție individuale – este cel de la Van. Cînd și unde armenii, care deja se așteptau la ce mai rău, s-au baricadat în cele două cartiere ale lui și în jurul cetății și au re-zistat asaltului trupelor turcești pînă la sosirea forțelor armate rusești. Care au despresurat orașul și au salvat ce mai era de salvat, evitînd un masacru în masă. Apoi rușii s-au retras, iar peste o sută de mii de arme-ni au luat drumul bejeniei către Armianskie Oblast, gubernia armeană din Caucazul țarist. Teritoriu ocupat de ruși de la iranieni, în urma războilui din 1821.Faptul că rușii nu au lăsat armament greu și muniții arme-nilor rămași la fața locului fără apărare este și astăzi un subiect de controversă. Detaliile mili-

Van 1915Bedros Horasangian

A-Do și frații lui, de la stânga la dreapta așezați: A-Do (1867-1954), Siragan (1863-1933). De la stânga la dreapta în picioare:

Yervant (1871-1925), Martiros (1876-1956) și Mikayel (1869-1931)

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

DOSAR 1915tare pot explica multe – frontul din Caucaz nu era o prioritate pentru Statul major rus de la Petersburg – și ele nu pot fi neglijate. Episodul Van, unde armenii nu s-au lăsat măcelăriți fără să se apere, a fost folosit ul-terior de uriașa mașină de pro- pagandă turcă pentru a justifica deportarea, exterminarea arme-nilor. Genocidul comis de lide-rii Junilor Turci asupra unei în-tregi națiuni cuprinde și aceste patru moment eroice. Două ter-minate (relativ) fericit, celelalte două, de la Urfa și Shabinkara-hisar, tragic, prin exterminarea completă a întregii populații. O spune Michel Dreyfus, Di-recteur de recherché emerite la CNRS ( Centre d’histoire sociale de l’Universite de Par-is I,Pantheone Sorbone ) în prefața la volumul Les grands evenements du Vaspourakan.VAN 1915, semnat de A-Do ( Hovhannes Ter Mardirossian) prezentat de Jean-Pierre Kibar-ian, îngrijitorul ediției, tradus (pentru prima dată) de Alice Kegelian din limba armeană în franceză și apărut în condiții grafice deosebite în 1915, cu sprijinul Fundației Gulbenkian sub auspiciile Societe Biblioph-ilique ANI, în 2015.Avem un studio bine garnisit cu informații și date concrete, dar și de mărturii directe a eveni-mentelor consumate Imperiul Otoman în 1915. Așa cum spuneam, acest episod al Geno- cidului Armean este extrem de important. A fost folosit pentru analiza unei tragedii ce încă este evaluată în detaliile ei de o sumedenie de cercetători. Lu-crările publicate în ultimele de-cenii au devoalat dimensiunea nu doar umană a evenimentelor, ci și aspectele militare, politice, sociale, demografice etc și nu în ultimul rînd responsabil-

itățile juridice. In același timp, de cealaltă parte a baricadei, cea a negaționiștilor, în cap cu autoritățile (politice, academ-ic) turcești – dar și de cei cîțiva năimiți universitari (mai ales americani) ignoră/neagă cu o vehemență ce iese din ordin-ea logicii curente și intră în-tr-aceea a unei agresive propa-gande, toate documentele ce ies la iveală. Începînd,mai ales, cu ultimele două decenii ale seco-lului trecut.Adevărul nu poate fi mistificat printr-o inteligență cinică transformată în șmeche-rie de bazar, adevărul trebuie spus pînă la capăt și asumat ca atare. Că este vorba de Președ-inția de la Ankara, Casa Albă de la Washigton, de Vatican, Kremlin sau Bruxelles-ul Uni-unii Europene.Cine este autorul acestei teri-bile și neprețuite noi mărturii care ajunge și sub ochii noștri?-Cine este autorul acestei teri-bile și neprețuit document? Un necunoscut, practic, pînă astăzi, dincolo de existența – eventual și prețuirea lui - printre arme-nii din Caucaz. Hovhannes Ter Martirossian , care își spune sau i se spune A-Do, fără să avem vreo explicație, se naște la 4

ianuarie 1867 la Nor-Bayazid, în Armenia rusească, în familia unui comerciant. Cu numeroși copii, A-Do avînd patru frați și trei surori. La nivelul și a ge- nerației bunicilor noștri nu era ceva neobișnuit numărul mare de copii. Junele Hovhannes – Ovanez era și tatăl meu, Ion, cum ar veni, pentru știința pri-etenilor noștri români, care știu și mai mult nu știu mai nimic despre armeni – “Vă înrudiți cu azerii?”, mă întreba gingaș recent o distinsă doamnă pro-fesoară, după ce a stat 30 de ani în Franța, la care am zîmbit elegant spunînd doar un sim-plu, “Nu…”- este dat la școală la o școală privată, apoi la o alta publică din Nor Bayazid.Nu apucă să-și continue studiile, moare tatăl său, și este obligat să lucreze în magazinul fratelui său din Erevan.Cităm dintr-o bine documentată biografie ce însoțește prezentul volum, alcătuit de Rouben Gaspary-an și Rouben Sahakyan.( Am păstrat grafia ediției franceze, fără a mai translata numele și denumirile de localități în fo-netica limbii române)Afacerile nu merg bine – cuvîntul hanut (magazin, prăvălie) era des au-

26

zit și în copilăria mea - și maga- zinul fratelui său este vîndut. A-Do – încep să mă obișnuiesc cu acest pseudonim/poreclă ce pare a fi cam ciudat după gustul meu – intră ca vînzător în casa de comerț Afrikian. Ne-gustor, dar și filantrop, Tigrane Afrikian îl ajută pe A-Do să-și cultive nu doar lecturile, ci și relațiile. Comerțul cu bumbac și textile se conjugă cu o im-ensă curiozitate pentru lumea din jur. Este admis la o școală pedago- gică la Erevan, renunță la jobul său, spre insatisfacția familiei, intră în partidul nou înființat Daschnaktsoutiun, Partidul Național Revoluționar.Îi apar primele articole și studii. Am putea gasi aici o explicație pentru ce acest VAN 1915 nu a fost reeditat, ținînd cont de ostilitatea autorităților armene din timpul comunismului so-vietic la adresa dașnacilor. In-teresantă informația, cum că persona- lități ale culturii ar-mene, precum pictorul Mard-iros Sarian, cîntăreața Hay-ganouch Danielian și chiar A-Do au scăpat de închisoare sau chiar mai rău...- în timpul

epurărilor staliniste din 1937 datorită intervenției personale a lui Anastas Miko-yan.Faptul că în timpul regimului comunist acest personaj fabulos este protejat de autoritățile comu-niste, după o intensă activitate de intelligence - și nu numai, dovadă o sumedenie de studii și cercetări extrem de bine al-cătuite și documentate ar putea sugera o anume apartenență lui A-Do la serviciile secrete.Și pînă la moarte să nu mai scrie/publice nimic? Straniu.Doar o supoziție.In 1905 este admis la facultatea de Drept din Cracovia.Con-flictul armeano-tătar îl obligă pe A-Do să revină la Erevan.Un selfmademan, acest A-Do, implicat în activități revoluțio- nare și, în termenii de azi, trafic de arme.Are necazuri în urma publicării lucrării Mișcarea de Eliberare din Rusia, și ajunge să viziteze, cum-necum în 1909, Armenia Occidentală.După ce execută și o condamnare de un an în închisoarea din Hrazdan-ul de astăzi.La 23 iunie 1909 trece frontiera ruso-turcă, adună date și informații despre

situația armenilor din vilay-et-ele Van, Muș și Erzurum. In-tors acasă publică observațiile și analizele sale.Ii apare un nou volum,scandal, Tribunalul din Erevan îl condamnă la un an și jumătate și distruge aproxima-tiv 1000 de exemplare ale cărții sale vilayet-ele Van, Bitlis și Erzurum, din 1912. Unde sunt cuprinse date despre situația juridică și economică a zonei cercetate, cu statistici de ri-goare.Incepe, la 19 iulie Primul Război Mondial,lupte grele în-tre forțele turcești și cele rusești – alături de care luptă și Legi-unea Armeană, are loc episodul apărării Van-lui și abandonării lui - subiectul va constitui esența cărții de față – detaliile sunt extrem de precise. Între 14 și 25 iulie 1915 A-Do culege mărturii de la luptătorii forțelor de autoapărare și noteaza ac-tivitatea liderilor armeni de la Van.Reputație de statistician – care rezidă și din numeroasele tabele cu date și cifre concrete, sat cu sat, provincie cu provin-cie, ce se regăsesc în cartea de față.În 12 aprilie 1917 pleacă în Persia, studiază comunitățile armene din Tabriz și Salmast, dar culege informații și despre asirienii din Djulamerk. Perse-cuții. În 1917 și 1918 situația armenilor devine disperată, atacuri pe toate fronturile, turcii și rușii se confruntă cu armenii la mijloc. Bătălii eroice la Sardarapat și Bach-Aparan, în 1918, la 28 mai se proclamă Republica Armenia.La 3o oc-tombrie se încheie și primul Război Mondial.O comisie din care va face parte și A-Do pentru a evalua inventarierea pierderilor umane și materiale se reunește la Tiflis( azi Tbilisi, Georgia) .Fel de fel de tribulații pentru a publica, în aprilie 1920 „Geneza poporului armean”,

Comitetul militar armean de la Van de la stânga la dreapta: Ar-menak Yegarian, Aram Manoukian, Panos Terlemezian, Gabriel

Semerdjian și Hrand Galikian.

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

DOSAR 1915dar sovietizarea Armeniei nu permite publicarea volumului.Alte incidente, să le numim ge-neric, în viața lui A-Do ( care la un moment dat ajunge și în-tr-o delegație care negociază luptele fratricide dintre arme-ni...) . Și apoi urmează perio-ada sovietică, despre care nu aflăm prea multe de la cei doi biografi ai lui A-Do. Doar atît, în 1922 se căsătorește cu May-riko Melik-Vertanessian, vădu-va unui lui Sahak, un militant revoluționar mort în 1905, are doi copii.Moare la Erevan, la 7 februarie 1954. Este îngropat la cimitirul Tokhmak Giul.Aces-ta a fost omul, A Do, pe scurt. Cartea de față apare la Erevan în 1917, în limba armeană. Nu știm nimic despre ecoul ei, în presa armeană a vremii, dar ar fi cumva firesc, cui să-i mai ardă de recenzii în dramatismul acelor zile.Ani. Anii au trecut, și abia în 2015, în noiembrie apare o nouă ediție, datorată eforturilor, răbdării și pasiunii pentru istorie a dr.Jean Pierre (Shabuh) Kibarian.Care, cu sprijinul Fundației Gulbenki-an a creat această Societe Bib-liophilique Ani și a reușit să reediteze alte două volume rare, în cadrul unui proiect mai vast de redefinire și refacere a vieții armenilor din vechiul Imperiu Otoman. In toate di-mensiunile ei antropologice, etno-culturale.

(continuare în numarul viitor)

PS Anexăm acestui DOSAR 1915, o scrisoare a lui J-P.Kibarian – căruia îi mulțumim și pe această cale - cu explicații referitoare la geneza volumui, cît și o recenzie semnată de Elisabeth Baudourian la cartea lui A-Do.

Jean-Pierre Kibarian este cel care s-a ocupat de realiza-

rea, în franceză, a traducerii unei cărți remarcabile, care descrie în detaliu modul în care 1300 de armeni au reușit să țină piept celor 12.000 de soldați turci. O mișcare de autoapăra-re ce a servit ca pretext Juni-lor Turci pentru planurile lor de genocid. "După ocuparea Vaspurakanului de ruși, am pu-tut să circul puțin în regiune; am văzut diversele locuri ale masacrelor și ale faptelor ero-ice, am ascultat poveștile mar-torilor oculari și ale oamenilor cu funcție, am observat puterea poporului armean prin interme-diul guvernului său provizoriu în Van. În cele din urmă, am văzut cu ochii mei marele exod din Vaspurakan unde am putut experimenta cu desăvârșire tul-burarea emigrantului în timpul acestui marș colectiv [...]M-am străduit să descriu, în limita capacităților mele, faptele așa cum s-au întâmplat ", a scris A-Do în prefața cărții sale Van 1915, Marile evenimente din Vaspurakan. Născut în Nor-Bayazid în 1867, Hovhannes Ter Martirosyan, zis A-Do, era

în anii 1900, la Erevan, un in-telectual respectat. El este au-torul unicului studiu detaliat al conflictului armeano-tătar care a avut loc între 1905 și 1906, și al cărții Mișcarea de eliberare în Rusia, care i-a adus o vizită în închisoare. După călătoria în Armenia Oc-cidentală, a publicat în 1912 o carte despre vilaietele Van, Bit-lis și Erzerum. A-Do ajunge în Van pe 14 iulie 1915, după ce orașul fusese eliberat pe 4 mai 1915, grație vitejiei armenilor care rezistaseră șase săptămâni și a înaintării trupelor ruseș-ti, precedate de regimente de voluntari armeni. Până pe 25 iulie el a a strâns mărturii cu privire la luptele de autoapăra-re ale armenilor din Van și din provincie precum și despre crimele în masă ce au avut loc, aceste informații fiind o sursă importată a istoriei genocidu-lui. "Acesta este un document foarte important, deoarece este plasat înainte de genocid, spune Yves Ternon. Acesta arată că ne aflăm într-o perioadă de război între ianuarie și aprilie 1915 și că planul Junilor Turci, în orice caz al lui Cevdet, Valiul (Nota

Mărturie importantă a rezistenței eroice a armenilor din Van

28

editorului: guvernator) Vanului, era de a extermina în totalitate armenii."

O precizie extraordinară

"Nu a fost vorba de organiza-rea unui genocid unde bărbații erau separați , femeile și copiii erau deportați, acolo au omorât pe toată lumea, spune istoricul. Cu o precizie și detalii extraor-dinare, cu documente pe care nu le-am văzut niciodată, cu numele victimelor, această cro-nică arată modul în care arme-nii au rezistat de multe ori pâna la ultimul ". A fost stabilit un guvern provizoriu, care a durat 70 de zile, iar noi avem deta- lii chiar și despre liniile buge-tare mulțumită lui A-Do. Dar speranțele armenilor au fost de scurtă durată deoarece trupele rusești au părăsit tabăra în 48 de ore, refuzând să lase arme populației care, neavând cum să se apere, trebuie să fugă de dezastru spre est. Acest exod a fost o tragedie, deoarece, în afară de turci, armenii au căzut pradă kurzilor și circazienilor.

Corectitudine și obiectivitate

Din Van, A-Do și doi dintre camarazii săi au adus înapoi la Echmiadzin aproape 200 de manuscrise. La întoarcerea în Erevan, A-Do a clasat și a studiat informațiile pe care le-a adunat: "Datele cercetătorului trebuie să fie transcrise cu exac- titate, astfel încât istoricul să le poată studia în mod corect și obiectiv", scrie el cu modestie. Și asta este ceea ce au făcut is-toricii armenofoni care au fo-losit informațiile furnizate de A-Do a cărui carte a fost publi-cată în Erevan în 1917. "Există în această operă interpretări ale

evenimentelor pentru care am avut nevoie de mai mulți ani pentru a le înțelege cu docu-mentele pe care le-am avut la dispoziție ", spune Yves Ternon. Cu toate acestea, în mod bizar, această carte a rămas aproape un secol necunoscută publi- cului larg. "Oricât de incredi-bil ar părea, această carte nu a fost nici reeditată, nici tradusă", se miră Jean-Pierre Kibarian căruia îi datorăm această ediție. Dar acest pasionat de istorie nu s-a mulțumit doar cu tradu-cerea în franceză a textului lui A-Do. Cartea care a văzut lu-mina tiparului grație sprijinului acordat de Fundația Calouste Gulbenkian, prezintă, pe langă o iconografie remarcabilă, care reprezintă rezultatul unei cercetări îndelungate și tenace, o biografie a autorului, note ex-plicative, anexe, un index și 9 hărți reproduse și transliterate în franceză, dintre care 4 hărți extensibile în culori.

O poveste impresionantă

"Îi sfătuiesc pe toți cei care do-resc să știe ce s-a întâmplat la Van în 1915 să citească această carte excelentă editată de Jean-Pieire Kibarian cu hărți de o precizie remarcabilă", spune Yves Ternon. Cu toate că este plină de indicații geografice, statistici și o mulțime de infor-mații, această carte nu este un raport destinat doar istoricilor. Autorul descrie cu emoție episoade sângeroase în care poporul său a căzut victimă. "Aceasta este o poveste atât de impresionantă incât, atunci când am recitit-o, atât soția mea cât și eu a trebuit să ne întreru-pem din când în când munca", spune Jean-Pierre Kibarian care a inclus în textul lui A-do mărturiile Doctorului Ussher,

un medic misionar american precum și cele ale unui ofițer venezuelean, Nogales, recrutat în rândurile Armatei a 3-a după purificările lui Enver, care a condus asediul Vanului.

„O panteră în formă umană”

În cartea sa Patru ani sub Semi-lună, reeditată în 2003, Nogales îl descrie pe Cevdet, valiul Van-ului și cumnatul lui Enver Pașa ca "o panteră în formă umană", subliniază violența trupelor turcești și admiră curajul arme-nilor care se luptau cu energia disperării.Dupa publicarea cărții sale, A-Do a continuat să strângă poveștile numeroaselor atro-cități comise de turci și kurzi, în special cele împotriva arme-nilor din provincia Aghbak. În 1919, el s-a alăturat Haycorp unde a ocupat timp de treize-ci de ani postul de director al departamentului de statistică, timp în care și-a continuat mun-ca de cercetare. Abia în 1922 se căsătorește cu văduva unui patriot mort în luptă, care îi va aduce pe lume două fiice. A-Do se stinge din viață la Erevan, în 1954, la vârsta de 87 de ani.

Elisabeth BAUDOURIAN

Din Nouvelles d`Armenie nr. 226, februarie 2016

Traducere în limba română de Silvia Terzian

AA

AR R

T7 - 8 / 2016

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

DOSAR 1915Bonjour Monsieur Horasangian,

Je dois dire que j'ai été surpris par votre question très inaccou-tumée mais intéressante.Je vous remercie de me solliciter pour vous donner des explications sur le livre d'A-Do et malgré le fait que nous ne nous connaissons pas, je vais essayer de vous répondre le plus honnêtement possible. Voici : J'ai pris connaissance du premier livre important d'A-Do Van, Bitlis, Erzeroum, (publié en 1912 à Erevan) décrivant son voyage en Arménie occidentale. Livre que j'avais acheté à Monsieur Beleyrian avant sa disparition. La rigueur des tableaux statistiques m'avait frappé, mais mon choix s'est plutôt porté sur Les grands événements du Vaspourakan en 1914-1915 qui reprenait les mêmes tableaux statistiques. Livre que j'ai emprunté à mon ami Armen Samuelian qu'il avait au complet. Ce qui nous a beaucoup aidé car les saisies informatiques que j'avais eu en mains n'était pas très satisfaisante et mes deux exemplaires étaient très abîmés et incomplets. Je souhaitais marquer le centenaire de ce témoignage de premier plan et jamais traduit. Aussi, ai-je contacté Alice Keghelian, traductrice qui a une connaissance excellente de l'arménien. Mais la tâche était particulièrement ardue. Malgré les affirmations de l'historien Raymond Kevorkian sur la facilité de cette traduction, je peux dire qu'une lecture superficielle pour en extraire les renseignements et une traduction rigoureuse de l'intégralité de ce livre sont deux choses totalement différentes.Cet ouvrage a été écrit dans l'urgence en 1916 et publié en 1917 à Erevan. N'oublions pas que la lucid-ité et la rigueur de ce témoignage d'A-Do sont impressionnants. La très grande difficulté venait d'un style difficile, parfois incompréhensible. Après livraison du texte dont la traduction française était très proche du texte d'origine et donc souvent incompréhensible nous avons, mon épouse Hopy et moi, procédé à de multiples réécritures (environ une dizaine, vous avez bien lu : une dizaine!). Je tiens à vous dire que Hopy qui est une ancienne traductrice en a gardé les réflexes. Et à mon grand désespoir, sa compréhension orale de l'arménien est excellente et bien meilleure que la mienne ! Une ultime réécriture a finalement été entreprise par un ami historien chevronné. Réécriture que nous avons encore corrigé. Dans cette tâche, un ami qui avait fait ses études en Arménie à l'époque soviétique, nous a aidé à vérifier notre travail et éviter les contresens. Cet ami qui n'aurait évidemment pas pu traduire en français un tel texte, possède néanmoins toutes les finesses de la langue arménienne.Il en a été de même de la biographie d'A-Do qui a été résumée par deux historiens mais que nous avons trouvé trop lourde.Les cartes d'origine qui avaient été réalisées avec beaucoup de soins sont impressionnantes par leurs détails mais leur manque d'explications et leur lisibilité parfois impossible ont été surmontés grâce aux techniques de scannage me permettant de comprendre certains détails et certaines abréviations. Cela me prit plusieurs mois d'observation et de tâtonnements avant de comprendre toutes les légendes. La consultation d'une carte moderne de l'Ayguestan réalisée en Arménie m'a parfois aidé, mais insuff-isamment. Mais c'est surtout la carte réalisée en 1926 qui se trouve au musée d'Histoire de Erevan que mon ami Zaven Sargsyan a photographié avec son appareil de très grande performance qui m'a permis de comprendre et de faire réaliser la carte de la citadelle de Van et de l'Ayguestan ainsi que d'établir un index sans trahir le travail d'origine.

Voici, dans ses grandes lignes ce qui a été notre travail très intense durant deux années.J'espère ainsi avoir répondu à vos questions et avoir pu vous éclairer.Je vous souhaite tout le succès possible dans votre entreprise de recherche historique.Veuillez accepter, cher Monsieur Horasangian, mes cordiales salutations

Jean-Pierre/Chabouh Kibarian

30

Discrete, retrase şi puţine erau bisericile în capitala Armeniei în perioada sovietică. Chiar şi aşa, în mod tragic, patru dintre bi-sericile apostolice au fost demo-late, începând cu anii douăzeci ai secolului trecut pentru a per-mite realizarea altor obiective care au condus la modernizarea oraşului. Alexander Tamanyan a promis să reconstruiască cape-la Gethsemane, în acest scop fiind păstrate şi materialele re-zultate în urma demolării, dar acest lucru nu a mai fost posibil. Astăzi doar o cruce din piatră ridicată în 2007 mai aminteşte de această biserică. Pe strada Abovyan, două lăcaşe de cult foarte vechi au dispărut, făcând loc cinematografului Moscova şi Institutului de Limbi Străine. Este vorba de Biserica având hramul Sfinţilor Petru şi Pavel, ridicată în secolul al cincilea şi biserica cu hramul Sfânta Maria. Şcoala situată pe strada Amiry-an la numărul 9, purtând numele cunoscutului poet Eghişe Cha-renţ a luat locul bisericii care a avut hramul Sfântul Grigore

Luminatorul, demolată în 1949 deşi fusese construită în anul 1900. În mod paradoxal, în locul Catedralei Ruse Sfântul Nicolae distrusă în 1931 a fost amenajată piaţa publică Şahumyan.De fapt, tehnici de supravieţuire şi adaptare au existat în toate re-publicile sovietice. Schimbarea registrelor a generat şi dorinţa firească de a contracara briza trecutului recent şi de a ridica biserici şi catedrale atât în car-tierele noi ale Erevanului, cât şi în zona centrală. Pentru prezen-tul nostru construcţia lăcaşuri-

lor de cult înseamnă intrarea în normalitate, în firescul vieţii cotidiene. Relevanţa universală a acestor construcţii este incon-testabilă, dincolo de marca iden-titară căreia i se adaugă rafina-mentul şi nuanţele modernităţii. Privitorul familiarizat cu arhi-tectura armeană va remarca la aceste edificii prezenţa elemen-telor tradiţionale, dar şi origina- litatea interpretărilor.Două dintre cele aproape douăzeci de biserici construite după 1992 se află în centrul Ere-vanului. Catedrala Sfântul Gri-gore Luminatorul situată pe stra-da Ervand Kochar poate fi zărită din multe puncte ale oraşului, fiind socotită una dintre cele mai mari construcţii religioase din Caucazul de Sud. Având o suprafaţă de 3822 metri pătraţi, magnificul edificiu a fost ridicat pentru a celebra cei 1700 de ani de creştinism în Armenia, la ini- ţiativa Catolicosului Vasgen I. Proiectul întregului complex a fost semnat de arhitectul Stepan Kurkchyan, lucrările începute în aprilie 1997 fiind finalizate în 2001şi sponsorizate în mare parte de fraţii Louise Simone şi Richard Alexander Manukyan.Cea mai mare catedrală a arme-nilor este constuită din beton, având faţada din tuf portocaliu adus din Ani. Neobişnuit pentru

ARMENIA Noi construcţii ecleziastice în Erevan

Catedrala Sfântul Grigore Luminătorul

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T7 - 8 / 2016

REDACŢIA ARARAT

spaţiul construit al Erevanului datorită dimensiunilor sale, edi- ficiul este alcătuit din biserica principală cu 1700 de locuri şi două capele având 150 de lo-curi. În perioada medievală, în bisericile armeneşti nu erau lo-curi pentru credincioşi de aceea pare astăzi improprie prezenţa atâtor locuri. Aici au fost aduse şi moaştele Sfântului Grigore Luminătorul din Italia, de la Neapole. Monumentala cate-drală are un impact copleşitor asupra privitorului, în incinta sa aflându-se şi o orgă.În permanenţă pot fi întâlniţi în catedrală numeroşi turişti de toate vârstele ca şi credincioşi veniţi să-l cinstească pe sfântul care de-a lungul existenţei sale a răbdat multe.În centrul Erevanului, se află şi biserica Sfânta Ana. În perioa-

da 2011-2015, edificiul realizat după proiectul arhitectului Va-hagn Movsisyan a fost spon-sorizat de soţii Hrayr şi Ana Hovnanyan din SUA. Reşedinţa pontificală, situată în apropiere, pe strada Abovyan la numărul cincisprezece a fost inaugurată la cinci iulie 2014. Faima aces-tui complex nu s-a lăsat aştep-tată, existând mereu în preajmă enoriaşi şi vizitatori dornici să cunoască istoria locului.

Andreea BARBU

Notă

În următorul număr, vor fi prezentate date şi informaţii privind alte biserici nou constru-ite în cele douăsprezece cartiere ale Erevanului.

Biserica Sfânta Ana (panoramă)

...Martirii de azi