EDITORIALZiua Națională a Armeniei, Ziua Independenței redobîndite în 1991: după aproape un mileniu de la căderea regatului Armeniei Mari, după peste șase sute de ani de la căderea Armeniei ciliciene și la șaptezeci de la efemera primă republică de la 28 mai 1918, Ar-menia se scutură de haina so-vietică și redevine independentă. Deseori “banală” pentru unii europeni, alternanța indepen- dență-dependență/ocupație de-a lungul istoriei a avut pentru arme-ni consecințe pe care lumea civ-ilizată de astăzi cu greu le poate înțelege. În timp ce prin părțile Europei medievale pierderea in-dependenței nu presupunea mai mult decît schimbarea supușeniei și a regulilor stăpînirii, în cazul cotropirilor suferite de Armenia medievală aproape de fiecare dată existența însăși a armenilor, îndeosebi cea fizică, a fost pusă sub semnul întrebării. Distruge- rile suferite de Armenia au avut pe tot parcursul istoriei proporții comparabile cu cele ce le îndurau învinșii antichității sclavagiste. Aproape un mileniu de masa-cre, deportări, înrobiri – la care s-au adăugat exilurile voluntare – au dus la pustiirea Armeniei în asemenea măsură, încît în pragul secolului al XX-lea armenii s-au aflat cu totul neputincioși în fața pornirilor genocidare ale turcilor otomani. Publicul larg se apleacă îndeobște asupra genocidului declanșat în 1915 și consecin- țelor acestuia. Din rațiuni de per-cepție publică lesne de înțeles, “genocidul din 1915” reprezintă aproape singurul reper asociat cu exterminarea armenilor. Însă o privire atentă asupra istoriei ar duce repede la revelația faptului că timp de aproape un mileniu ar-menii au fost supuși unui genocid în etape, din care cea mai recentă și izbitoare este cea declanșată în 1915. În tot acest context istoric, evoluția stării armenilor a fost

dintre cele mai tragice, afectînd profund ființa națională: redu- cerea la statutul de minoritate în propria țară, alterarea sau chiar abandonarea limbii naționale, re-semnarea istorică în fața pierderii statului național. Dar, în paralel cu toate nenorocirile, istoria nu i-a abandonat cu totul pe armeni și, după firave zvîcniri independen-tiste de secol XVIII, împrejurările externe au lucrat în folosul arme-nilor care, fără un proiect clar și asumat de renaștere națională și statală, au fost practic împinși spre o independență în a cărei viabilitate prea puțini credeau. Și totuși, odată dobîndită, și odată consolidată după perioada sovie-tică – ce poate fi considerată că a adus nu o pierdere, ci o “înghețare” a independenței, de unde și eticheta de “a doua re-publică” pusă R.S.S Armene, ur-mată de cea de “a treia republică” de astăzi –, independența s-a imprimat ferm în conștiința națio- nală armenească. Suferințele și încercările pe fondul cărora s-a clădit cea de a treia republică – cutremurul din 7 decembrie 1988, pogromurile antiarmenești din Azerbaidjan, războiul din Kara-bagh, blocada turcă împotriva Armeniei – au fost depășite prin-tr-o uimitoare tenacitate, în mod de-a dreptul miraculos, ceea ce a modelat profund conștiința și profilul psihologic colectiv al ar-menilor de astăzi. 21 septembrie nu este o simplă dată festivă în calendar, nu reprezintă doar mar-carea unui eveniment punctual în istoria armenilor, ci este un simbol al schimbării, un punct de cotitură. Deși urmările teritoriale și demografice ale îndelungatului proces de exterminare a arme-nilor din patria lor istorică nu pot fi șterse, traumele și consecințele psihologice au fost depășite: a dispărut istorica “frică de turc”, armeanul nu mai este cel veșnic împilat și supus capriciilor tiranice

ale călăilor săi; armenii nu mai sînt poporul mereu învins: eroica bătălie de la Sartarapat și chiar mai eroica luptă din Karabagh au risipit mentalitatea defetistă imprimată în conștiința armene-ască de un mileniu de înrobire, armenii de astăzi devenind o națiune ce se simte egală printre celelalte națiuni ale lumii, stăpînă pe sine, încrezătoare și hotărîtă să nu mai permită repetarea ne-norocirilor trecutului. Amenințată cu războiul de vecini mult mai pu- ternici, prin patriotism și hotărîre, prin tenacitate ostășească și in-teligență diplomatică, Armenia de astăzi nu numai că reușește să-și descurajeze vecinii cu in-clinații genocidare, dar se și in-tegrează din ce în ce mai mult în sistemul mondial de securitate ca partener de nădejde. În timp ce pe linia de contact din Karabagh și de la granița armeano-azeră provocările azere se întețesc – în septembrie 2015, pentru prima oară de la încheiarea armistițiului din 1994, azerii au atacat pozițiile armenești cu artilerie grea – și numărul morților crește de la o zi la alta, Armenia are resurse să participe la misiuni de menținere a păcii ale ONU pe diverse me-ridiane, devenind deja o țară care este solicitată în acest sens de organizația mondială. 21 septem-brie marchează deopotrivă con-tinuitatea și ruptura: amenințările la adresa existenței Armeniei ca țară și națiune rămîn la fel de mari ca și în trecut, dar armenii nu mai sînt aceiași. Setea de izbîndă este poate cel mai mare cîștig adus de independența din 1991. Putem spune astăzi, ca națiune, că am prins din urmă trenul isto-riei. Dar numai adevărata conști-ință națională, hotărîrea și res- ponsabilitatea ne vor ține în el, nicidecum festivismul și emfaza.

Vartan MARTAIAN

DE 21 SEPTEMBRIE

4

Împlinirea a 24 de ani de la declararea independenței

Republicii Armene a fost mar-cată la Constanța, la sfârșitul săptămânii trecute, printr-o con-ferință susținută de scriitorul Marius Chelaru, redactor al re-vistei „Convorbiri literare”, in-titulată „Drumuri pe meleaguri armene”, și lansarea cărții „In-terviuri, Portrete, Comentarii, Articole”, semnată de profesor Arșaluis Sarchizian Gurău.Sucursala Constanța a Uniunii Armenilor din România a ales să marcheze Ziua Independenței Armeniei, sărbătorită an de an la data de 21 septembrie, prin-tr-o activitate culturală, menită a pune în valoare pe de o parte frumusețea meleagurilor arme-nești, iar pe de altă parte zestrea culturală a comunității armene din Constanța. La începutul acțiunii, președintele UAR Con-

stanța, Hacic Garabet, a

adresat un cuvânt de bun-venit celor prezenți, urmat apoi de un scurt serviciu religios oficiat de preotul Ter Oshakan Khachatry-an.Lansarea cărții semnate de Arșaluis Sarchizian Gurău a fost precedată de o călătorie imaginară pe meleagurile ar-mene, ghid fiind scriitorul Mari-us Chelaru. Oaspetele de la Iași, venit special la Constanța pentru sărbătorirea Zilei Independenței Armeniei, a pornit de la Erevan și s-a oprit la Stepanakert (capi-tala Nagorno – Karabakh), îm-pletind plăcut și motivant rațiu-nile pentru care ar trebui vizitată Armenia. Biserici, mănăstiri, peisaje, oameni, conflicte, stări de fapt sau pur și simplu leg-ende, toate acestea au fost zu-grăvite în cuvinte de redactorul revistei „Convorbiri literare”, Marius Chelaru. Armenia, o țară nu foarte mare, cu o populație

de aproximativ 3,5 milioane de locuitori, dar cu o istorie zbu-ciumată, își sărbătorește, în-cepând din anul 1991, la data de 21 septembrie, independența. A depășit momente cruciale în existența sa, și-a apărat fiii ple-cați în toate colțurile lumii, i-a rechemat acasă și a îmbrățișat o politică democratică, menită să o așeze, în timp, în rândul țărilor civilizate. Prezent la evenimen-tul organizat de Sucursala Con-stanța a Uniunii Armenilor din România, consulul Arsen Mi-kayelyan a declarat: „Cu toate că în Armenia sunt aproximativ 3,5 milioane de armeni, în diaspora trăiesc aproape 11 milioane de armeni, dar patria lor este tot Ar-menia, de aceea statul armean, când își propune să rezolve pro- blemele poporului armean, con-sideră că nu numai problemele din Armenia sunt prioritare, ci și problemele diasporei. Astfel, se ține cont de armenii din întrea-ga lume. Cu toate că Armenia a fost fost declarată independentă din punct de vedere juridic, ea a moștenit, însă, toate probleme-le existente în spațiul sovietic. Acea moștenire grea a condus la multe probleme pe care ea a trebuit să le rezolve. Astăzi, Re-publica Armeană și-a ales calea dreaptă, calea democratică”. Cu acest prilej, diplomatul armean a mai declarat că de la începerea conflictului din Siria, Armenia a primit aproximativ 15.000 de refugiați, armeni care au revenit la locurile natale.Partea a doua a evenimentu-lui a fost dedicat lansării cărții scriitoarei constănțene Arșaluis Sarchizian Gurău. Intitulată „In-terviuri, portrete, analize, arti-cole”, lucrarea de 198 de pagini, este structurată, așa cum spune și titlul, în patru capitole.Descoperim în paginile cărții, prin intermediul interviurilor,

Ziua Independenței Armeniei, sărbătorită la Constanța în prezența Consulului Arsen Mikayelyan

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

E V E N I M E N Toameni precum președintele UAR Constanța, Hacic Garabet, Prof. Univ. Dr. Ing. Micael Chir-cor, consultantul artistic Anaid Tavitian, dar și portretele unor armeni de seamă precum Ana Aslan, Garabet Ibrăileanu sau Simion Tavitian și multe alte personalități ale comunității ar-mene din România.Resimțind o imperativă nevoie de modele, autoarea pune în e- vidență personaje și personalități ale armenilor din România. „Tot ce mi-am dorit prin această carte a fost să evidențiez câteva per-sonalități exemplare, adevărate modele și repere, demne de a fi considerate arhetipuri ilustrative pentru onestitate și demnitate. Nu sunt zei, nu poartă aureole pe creștet, sunt oamenii de lângă noi, pe care-i știm, pe care cre-deam că-i cunoaștem, dar nu-i cunoaștem destul; tocmai pentru că sunt prea aproape, nu-i ve-dem clar, tocmai pentru că sunt prea modești, nu-i remarcăm ca fiind deosebiți, tocmai pentru că nu vor să fie tratați preferențial, ci doar ca simpli cetățeni, toc-mai pentru că le lipsește trufia, infatuarea, aroganța și le priso-sește bunul simț, respectul pen-tru ceilalți, altruismul, tocmai din aceste motive nu-i percepem suficient de limpede”, astfel vor-bește autoarea despre persona-jele reale ale lucrării sale.Nu au lipsit de la evenimentul organizat cu prilejul Zilei Inde-pendenței Armeniei oaspeții din afara comunității. Îi amintim aici pe Șeful Serviciului Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale, Dr. Virgil Coman, scriitoarea Guner Akmola, pro-fesor Emin Emel, scriitoarele Ana Ruse și Vasilica Mitrea.

Adina BOCAI http://interetnica.ro

La inițiativa Ministerului de Externe al României și a Aso-ciației ESCU, între 1 și 5 sep-tembrie a avut loc la București prima ediție a Festivalului Am-basadelor, la care a participat și Ambasada Armeniei.Festivalul a fost organizat cu o- cazia Zilei Diplomației Române și a adunării diplomatice anua-le. La această primă ediție au participat circa douăzeci de am-basade acreditate în România, și un număr tot atît de mare de instituții românești.Deschiderea festivă a avut loc la 1 septembrie la Biblioteca Națională a României, Arme-nia fiind prezentată prin hărți istorice, lucrări de grafică ale maeștrilor italieni din secolul al 19-lea ce au ilustrat pagini ale istoriei armenilor, exponate de gravură în lemn și fotografii în-fățișând Armenia contemporană.

În cadrul Festivalului Ambasa-delor, în Parcul Lumea Copiilor a fost organizată o manifestare în aer liber unde pavilionul Ambasadei Armeniei a prezen-tat posibilitățile culturale, turis-tice și economice ale Armeniei prin literatură de popularizare, obiecte lucrate manual de arti-zanii armeni și covoare arme-nești.La Cinema Studio, în cadrul proiecției filmelor naționale, Armenia a prezentat filmul is-torico-documentar Din Arme-nia în Europa al regizorului Arsen Hakobian.La deschiderea Festivalului Ambasadelor, desfășurat sub sloganul “Deschide-ți cultu-ra”, și la concertul de gală au fost prezenți ministrul român al afacerilor externe, Bogdan Au-rescu, secretarul de stat Bogdan Stanoevici, ambasadori, con-ducători ai unor instituții de cultură și artiști.

ARMENIA LA “FESTIVALUL AMBASADELOR”

6

Uniunea Armenilor din România – Sucursala Iași

a organizat joi, 17 septembrie 2015, la „Muzeul Unirii” din Iași, conferința pe tema „Inde-pendența Armeniei și relațiile diplomatice ale statului armean cu țările europene după procla-marea independenței”. Eveni-mentul a făcut parte din man-ifestările culturale dedicate “Zilei Independenței Armeniei” la Iași .Sărbătoarea culturală a debutat cu un moment artistic deose-

bit, Cvartetul Stagione din Iași al Colegiului Național de Artă Octav Bancilă, interpretând un pasaj de muzică tradițională armenească. În cadrul eveni-mentului, comunitatea armeană s-a bucurat de prezentarea con-ferinței istorice a domnlui prof. Univ. Dr. Catalin Turliuc, dar și de prezentarea pe tema iden-tității naționale a doamnei avo-cat Mihaela Roxana Prisăcariu, specialist în probleme de statut juridic al minorităților națio- nale.

IAȘI Manifestări culturale deosebite dedicate “Zilei Independenței Armeniei ”

De asemenea, în cadrul întâl-nirii culturale au fost prezenți și oaspeți din Armenia, doamna profesor Anna Chulyan având o intervenție emoționantă, în care și-a exprimat sentimentele față de țara mama Armenia, adu-când mai aproape de armenii din Iași, spiritul patriot și bucu-ria de a celebra Ziua Armeniei. Evenimentul s-a terminat cu o expoziție unică de picturi cu motive armenești ale pictorului Mircea Rasvan Ciacâru.Manifestările culturale în care a fost implicată comunitatea armeană din Iași au continuat și în perioada 20- 21 septembrie 2015, armenii din Iași fiind prezenți în cadrul proiectului cultural „Saptamana diversi-tății la Iași „ ,proiect organizat de către Primaria Municipiului Iași și Universitatea Al. I. Cuza din Iași. Au fost organizate ex-poziții de pictură, spectacole de dans și audiție de muzică tradițională armenească.Luni, 21 septembrie 2015, reprezentanții tineretului armean din Iași au fost prezenți la standul cultural armean din incinta cortului multicultural, special amenajat pentru toate comunitățile din Iași, s-a as-cultat muzica tradițională ar-menească cu ocazia „Zilei In-dependenței Armeniei”, finalul evenimentului fiind marcat de vizionarea documentaru-lui „Când moartea întârzie să apară”.

Daria TĂNĂSUCĂ

E V E N I M E N T

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

În cadrul manifestării ,,Zilele filmului armenesc”, un proiect cultural-educaţional, al cărui element catalizator a fost dom-nul Vasile Agop, preşedin-tele Uniunii Armenilor din România, filiala Bacău, vineri, 4 septembrie 2015, la sediul filialei armenilor din Bacău s-a redescoperit poezia. O super-bă seară de poezie armeană, urmată de lansarea poemului ,,Evadat din carcera nopţii”, de Mircea Bostan.Trei foşti colegi de şcoală ge- nerală, însumând venerabila vârstă de 180 de ani, actorul, Ion Goranda, preşedintele Un-iunii Armenilor din România, filiala Bacău, Vasile Agop şi poetul, Mircea Bostan, au oferit numeroasei asistenţe o seară de poezie memorabilă. Ion Goran-da, actor la teatrul ,,Bacovia”

din Bacău a recitat ,,Dumn-ezeieşte” din operele poeţilor armeni, Luiza Terzian, Ioana Ştefănescu-Bogdan, Avetik Isahakian, Arşaluis Sarchisian Gurău, Haig Acterian şi Varu-jan Vosganian. Venit din ,,Ga- laxia Actorilor cu Har”, Goran-da a emoţionat asistenţa prin interpretare, capacitatea de a se transpune în imaginar şi forţă. Şi…ca la un semn divin, la un moment dat, întreaga asistenţă a căzut în transă, articulându-şi sufletul pe grăirea actorului. Actor şi public în căutarea lui Dumnezeu. Căci aşa s-a întâm-plat când timpul nu s-a mai măsurat în secunde ci în litere arcuite spre desăvârşire.

BACĂU Seară de poezie armeană. Recitând despre viaţă…cu actorul Ion Goranda

Apoi… pe aceleaşi coordo-nate emoţionale s-a lansat că-tre citire…poemul ,,Evadat din carcera nopţii” de Mircea Bostan. Cuvintele au spart orice bariere, dilatând aerul într-o senzaţie colectivă de de-barasare completă de cotidian, într-o lume a literei bine scrisă şi bine rostită.O seară pe care asistenţa nu o va uita curând. O seară a fru-mosului şi limpezirii în care ,,Doamna Poezie” a fost ,,The First”!Pentru organizatori…respect şi o fărâmă de suflet spart în artă!Să vă ţină Dumnezeu obiceiul!

Ofelia RADU

CONSTANȚA / Reînceperea cursurilor de limba armeană

Consiliul Parohial al bisericii armene Sfânta Maria din Constanţa şi Comitetul Sucursalei U.A.R. Constanţa anunţă că duminică, 20.09.2015, au reînceput cursurile de Limba Armeană.Programul ce cuprinde diferite activităţi va fi destul de vari-at, participanţii, în special copiii, vor avea posibilitatea de a în-văţa cântece, dansuri, poezii, diferite jocuri, vor fi inclusi in mici scenete de teatru pentru copii, vor fi diferite serbări , etc.Activităţile vor fi susţinute de: d-na preoteasă Armine Khachatry-an şi d-na Azaduhi Benlian.

8

În perioada 4-6 septembrie, la Gheorgheni – istoricul Gi-

urgiov colonizat de armeni – a avut loc cea de a 5-a ediție a Festivalului Artei Armenești, organizat prin strădania comună a Asociației Armeano-Cato-lice din Gheorgheni, Parohiei Armeano-Catolice din Gheorgheni, Asociației Armeano-Maghiare din Tran-silvania, Consiliului Județean Harghita și Uniunii Armenilor din România. Deschiderea fes-tivă a avut loc în seara zilei

de 4 septembrie în biserica armeano-catolică din oraș, unde au luat cuvîntul ambasadorul Armeniei, Hamlet Gasparian, reprezentanți ai autorităților locale județene și municipale, precum și reprezentantul mi-norității armene în Parlamentul Ungariei, Turgyán Tamás.În cadrul festivalului a fost or-ganizată – sub auspiciile Am-basadei Armeniei în România – o conferință pe tema Arme-nii-maghiari din Transilvania. Trecut, prezent și viitor, la de-

schiderea căreia a luat cuvîntul Excelența Sa Hamlet Gaspari-an. “Armenia dă o importanță deosebită chestiunilor legate de conservarea, studierea și pre- zentarea patrimoniului cultural armean răspîndit în întreaga lume. Acest patrimoniu, mai cu seamă în spațiul european, face parte din acele valori universale pe care astăzi le împărtășim cu toții. Această moștenire îm-bogățește și identitatea celor care o poartă”, a spus ambasa-dorul Armeniei.Menționînd faptul că astăzi pentru noi toți datoria cea mai importantă este transmiterea acestei moșteniri către tînăra generație și găsirea unor mo-dalități eficiente de transmitere, Hamlet Gasparian a subliniat că în acest sens stabilirea de legă-turi practice cu Armenia trebuie să devină una dintre direcțiile axiale ale activității asociațiilor armenești din Transilvania. Acest lucru poate fi impul-sionat de acordul de prietenie semnat anul trecut între orașele Gheorgheni și Alaverdi, între prevederile căruia se află mai cu seamă încurajarea diverselor legături între tineri.La conferință au ținut prelegeri istoricul și profesorul Garda Dezső, profesor Krajcsir Piros-ka din Budapesta, dr. Puskás Attila, Sebestyen Forika, Bálint Júlia și alții. Anahit Simoni-an, sosită de la Erevan, a ținut o prelegere specială dedicată presei armeano-maghiare din secolul al 19-lea. A fost citită și o expunere despre cunoscutul pictor armeano-maghiar Nurid-sany Zoltán. Despre interiorul bisericesc armeano-catolic a conferențiat doct. Pál Emese.În cadrul festivalului, ce a du-rat trei zile, la centrul cultural armean din Gheorgheni au fost expuse lucrări ale pictoriței Er-

FESTIVALUL ARTEI ARMENEȘTI DE LA GHEORGHENI

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

mone Martaian, precum și ale maeștrilor populari Angi Toni și Biro Gyula. Într-o sală sepa-rată a fost prezentată colecția hărților istorice ale Armeniei, alcătuită de Ruben Galician.Una dintre manifestările prin-cipale ale festivalului a fost concertul din 5 septembrie al maestrului jazului Harry Tavi-tian. Cu o zi înainte, cu ocazia deschiderii festivalului, în bi- serica armeano-catolică a cîntat corul Lux Aurumque.Ediția din acest an a festivalu-lui s-a concentrat asupra lucru-lui cu tinerii, organizîndu-se tabăra internațională a tinerilor armeni, în programul căreia au fost cuprinse puncte privind căutarea urmelor armenești și a rădăcinilor armenești de la Gheorgheni și din împrejurimi sau familiarizarea cu tradițiile și cultura armeană.La 6 septembrie a fost semnat un memoriu de colaborare cul-turală între Asociația Armeano-Catolică din Gheorgheni și Consiliul local al sectorului 15 din Budapesta, precum și co-munitatea armeană din același sector al capitalei maghiare.Duminică, 6 septembrie, în biserica armeano-catolică din Gheorgheni a fost oficiată o slujbă solemnă, cu participa-rea întîistătătorului armenilor catolici din Transilvania, Györ-gy Jakubinyi. Serbările au fost însoțite de întreceri de bucătărie și tratații cu bucate armenești, mai ales din cele tradiționale ale armenilor din Transilvania.De asemenea, la 30 august, nu departe de Gheorgheni, în cur-tea capelei catolice cu hramul Sfintei Maria din Ghimeș a fost instalat un panou în limbile română, maghiară, engleză și armeană care povestește despre inscripțiile armenești păstrate pe pereții capelei, pe care le-

au lăsat negustorii armeni la începutul secolului al 19-lea, în zilele cît se aflau în caran-tina vămii din Ghimeș. Astăzi capela este monument istoric și inscripțiile găsite în timpul res-taurării i-au ridicat considerabil valoarea istorică.Gheorgheni este una dintre cele mai vechi localități transil-vănene locuite de armeni, unde armenii s-au așezat încă de la sfîrșitul secolului al 17-lea, în-temeindu-și biserică, școală, cluburi, instituții comerciale și profesionale. Grație armenilor, neînsemnata așezare devine repede unul dintre orașele co- merciale dezvoltate ale regi-

unii. Proprietățile armenești din oraș au de suferit în perio-ada postbelică, în anii ’50-60 ai secolului trecut, cînd armenilor le sînt confiscate terenurile, precum și clădirile impozante și instituțiile clădite de ei. Astă-zi la Gheorgheni mai trăiesc circa 600 de armeni catolici, funcționează asociații laice și religioase care, îndeosebi prin eforturile neobosiților Kulcsár Lászlo, Puskás Attila, Iuliu Buslig și a altora, se străduiesc să mențină viu spiritul arme-nesc și tradițiile culturale.

http://armenpress.am

10

Când curiozitatea te împinge să cunoști un om cauți mai

întâi punctele comune prin care să poți lega o relație de prietenie sau de asociere, dar când vrei să cunoști un popor ce poți să faci în spațiul tău fizic și geografic? Am găsit răspunsul participând timp de 4 zile la evenimentele pregătite de Uniunea Armenilor din România, filiala Bacău, și am avut posibilitatea să cunosc o națiune cel puțin pe latura ei culturală și istorică. Așadar călătoria în Armenia a început prin muzică cu un concert la Duduk, instrumentul tradițion-al ce a depășit trei mii de ani în existență, împletind informații, gânduri, analize despre ex-primarea rugăciunii prin artă, suferința unui neam supus di-verselor transformări teritori-ale, binecuvântarea urmașilor și a noilor posibilități de existență. Auzim aproape zilnic notele in-strumentului în diversele filme sau lucrări muzicale și doar după participarea la un concert dedicat putem realiza distinct unde se manifestă diversitatea compozițională cu precizarea

că sufletul va vibra răscolit de anumite stări primordiale ale celuilalt “Eu”. (Cosmin Ra-fael Bălean – Duduk, Carmen Paulescu – Vioară, Sorin Cote – Orgă)După o zi în care ni s-a permis o privire la muzica poporului armean am continuat cu pa-tru documentare realizate de regizorul și scenaristul Florin Kevorkian: “Armenopolis, Su-flet Armenesc”, “Recunoaște 1915…”, “Hagigadar, Regă-sirea Speranței”, “Noravank, între Legendă și Realitate…”. Orașul Gherla construit din nimic și devenit Polisul bunăstării ce doar armenii sunt capabili să producă prin muncă și rezistență, păstrează case, elemente de arhitectură, monu-mente și lăcașuri religioase ce ne vor spune mereu cine au fost oamenii acelor locuri ce în mo-mentul de glorie finanțau curtea imperială și la ce nivel de on-oare poate ajunge o comunitate unde un vizitator trebuia să-și declare prezența, scopul și mo-mentul plecării. Tot aici găsim o familie ce locuiește în același

imobil de mai multe generații fiind un exemplu al stabilității având în vedere că și România a trecut prin diverse încercări atât pentru propriul popor cât și pentru diversele etnii prezente în spațiul teritorial. Așa se face trecerea la imaginile și docu-mentele ce atestă eliminarea a 1,5 milioane de armeni din Ana-tolia. Voi avea mereu prezentă figura copiilor morți de foame. Dar pentru că se caută iertarea și înțelegerea avem exemplele reconstrucției mănăstirii Hagi-gadar din apropierea Sucevei și legenda maestrului Momik:“Când maestrul arhitect Mo-mik a ajuns la vârsta de 75 de ani atingând și un grad de ilu-minare ce l-a transformat în-tr-un înțelept recunoscut și azi, a avut ocazia de îndrumare a fiicei regelui o prințesă de 16 ani. Relația lor evoluează la una de iubire deși atunci ca și acum statutul social și diferența de vârstă le erau potrivnice. Însă puterea inimii este mai mare și cei doi se hotărăsc în privința căsătoriei. Regele condiționează binecuvântarea necesară de construcția unei mănăstiri în 3 ani în loc de 7 ani cât ar fi fost necesar unei astfel de creații la acel moment. Momik realizează Noravank rămasă ca emblemă a preciziei matematice, formelor de îm-binare, elementelor ezoterice și masonice precreștine, influenței orale din planurile Templului lui Solomon, semn al iubirii cu-rate ce o purta față de prințesă. La finalizarea lucrărilor cu o zi înainte de căsătorie, Regele trimite plata promisă și un zapis în care cere maestrului să-și ia angajamentul că nu va mai con-strui niciodată un alt edificiu. Pus în situația să aleagă între iubirea pentru artă și iubirea pentru prințesă, Momik alege să

Manifestări culturale la BACĂU O săptămână în Armenia

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

se arunce din turnul mănăstirii într-o prăpastie devenind un nor de fluturi albaștri. Prințesa este distrusă de veste, în următorii ani își plânge iubirea pierdută și când nu mai poate rezista alege aceelași final, iar când tru-pul ei atinge prăpastia devine un nor de fluturi albaștri.” De menționat că legenda jertfei pentru o construcție dedicată divinității este atestată cu 100 de ani înainte de cea a Mește- rului Manole de la Argeș, iar armenii erau deja unii dintre cei mai buni lucrători în piatră ce traversau diversele zone ofe-rind priceperea lor conducăto-rilor din acel moment.Seria legendelor, muzicii și monumentelor este încheiată cu o seară de poezie armeneas-că și lansare de carte: “Evadat din carcera nopții” de Mircea Bostan. Deoarece senzația lă-sată de poveștile anterioare este una de tristețe combinată cu speranță, specifică armenilor, vă las în compania înregis-trării audio și vă îndemn la vis. Forma de evadare din noaptea vieții sau din constrângerea existenței efemere pe Pământ indiferent din ce etnie ești par-te. Călătoria spirituală prin Ar-menia a fost posibilă cu ajutorul următoarelor instituții: Uni-unea Armenilor din România (Dl. Agop Vasile), Ambasada Republicii Armenia, Primăria Municipiului Bacău, Consiliul Județean Bacău, Casa Corpului Didactic “Grigore Tăbăcaru” Bacău.

Marius MĂLINESCU

http://www.malinescu.ro

12

Cu prilejul Sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, la Biserica armeană „Sf. Cruce”, din muni-cipiul Suceava, a fost adusă, de la Mănăstirea Hagigadar, racla cu părticele din moaştele Sf. Ioan Botezătorul.Începând cu ziua de sâmbătă, 12 septembrie, sfintele moaşte s-au aflat la Biserica „Sf.

Cruce”, unde, duminică, 13 septembrie, la ora 11.00, Sfânta Liturghie a fost oficiată de PC părinte protopop Avedis Man-dalian, delegat al PS Episcop Datev Hagopian, Întâistătător al Bisericii Armene din România, şi PC părinte Torkom Mandalian.

Înălţarea Sfintei Cruci / Racla cu moaştele Sf. Ioan Botezătorul a fost adusă la Biseri-ca „Sf. Cruce” din Suceava

Racla cu părticele din moaştele Sf. Ioan Botezătorul, care a fost adusă la Suceava de la Cate-drala Episcopală din Bucureşti şi aşezată pe Sfântul Altar al Mănăstirii Hagigadar cu prile-jul Praznicului Adormirii Mai-cii Domnului al Bisericii Apos-tolice Armene, a rămas câteva zile la Biserica „Sf. Cruce”.

Aşa cum am aflat de la PC pre-ot Torkom Mandalian, luni, 14 septembrie, începând cu ora 10.00, la cimitirul armenesc din municipiul Suceava a avut loc sfinţirea mormintelor.

Tiberiu COSOVAN

Pe data de 13 septembrie, cu ocazia praznicului domnesc al Înălțării Sfintei Cruci, părin-tele paroh Hetum Tarverdyan

Piteşti Înălțarea Sfintei Cruci

Biserica armeană din Iași a avut bucuria de a sărbători, pe 8 sep-tembrie, Nașterea Maicii Dom-nului una din cele patru mari sărbători creștine (Intrarea în biserică, Buna Vestire și Ador-mirea Maicii Domnului) înch-inate Sfintei Marii – patroana spirituală a Bisericii Armene din Iași. Sărbătoarea Nașterii Maicii Domului marchează

hotarul astronomic dintre

vara și toamna, Maica Domnu-lui este sfințenia omenească cea mai înaltă cunoscuta și cin-stită de biserică și mijlocitoa- rea rugăciunilor noastre către Bunul Dumnezeu.

Iaşi Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului

și părintele diacon Karen Bulu- tyan au oficiat sfânta liturghie și rânduiala acestei mari sărbători în care se binecuvântează bi- serica și toată bunăstarea lumii. Partea corală a fost interpre-tată de către doamna preoteasa Mariam Amiryan.

Consiliul Parohial

După slujba de liturghie ofici-ată de Pr. Radu Krikor, comu-nitatea s-a strâns la o agapă frățească organizată prin buna rânduială a consiliului parohial și a filialei U.A.R. Iași.

Consiliul Parohial

A C U M 7 5 D E A N I

S e p t e m b r i e 1 9 4 0

Trista vară a anului de graţie 1940 trecuse şi parcă tocmai pentru a readuce lucrurile pe un făgaş normal revista “Ararat” publica articole daca nu “ba-nale” cel puţin în conformitate cu normalitatea cu care eram obişnuiţi din anii precedenţi. Totuşi o amăraciune se simte. Chiar pe prima pagină este publicată o poezie a lui Octavi-an Goga “Rugăciune” care se încheie într-un stil atât de po-trivit cu vremurile: “Închiagă-ţi glasul de aramă, Cântarea pătimirii noastre.”

Am citit un scurt articol care ne-a atras atenţia şi ne-a stâr-nit multe amintiri. Amintiri despre ani de mult trecuţi şi despre oameni din comunita-tea noastră ce i-am cunoscut şi ne-au format. Printre ei şi Bog-dan Căuş, unul dintre mentorii noştri, cel care a reînfiinţat Re-vista “Ararat” după 1990. Îl re-publicăm şi noi, ca un omagiu şi o aducere aminte.

“Un gest elocvent – În oraşul Constanţa se bucură de o activ-

itate mult apreciată publicistul şi compozitorul Bogdan Căuş, pe adevarătul sau nume, Arşac Bogossian. Tânăr plin de en-tuziasm, poet plin de însuşiri a primit zilele trecute din par-tea Excelenţei Sale Dl.General Tr. Grigorescu Rezident Regal al Ţinutului Marea o primă de încurajare de 4000 lei pentru activitatea sa în urma apre-cierilor la justa ei valoare a Marşului Gărzilor Naţionale Rege-Tara-Muncă-Credinţă al cărui autor musical este tânărul Bogdan Căuş. În urma adresei Rezidenţei Regale a Ţinutului Marea către Inspec-toratul Muzicelor Armatei s-a răspuns astfel – Am onoarea de a înapoia alăturat compoziţia Rege, Ţară, Muncă şi Credinţă făcându-vă cunoscut că, com-poziţia tânărului Bogdan Căuş este vioaie, energică perfect potrivită cu textul. Are elanul şi vigoarea necesară pentru a servi cu succes scopului pent-ru care a fost scrisă. Semnează, Inspectorul Muzicelor Armatei Lt.Col. E.Massini. Acest certi-ficat dat de înalta competenţă

AA

AR R

T17 - 18 / 2014

şi personalitate a Dlui. Col. E. Massini şi care insistă asu-pra valorii musicale a lucrării tânărului Bogdan Căuş nu poate decât să ne măgulească şi să ne bucure. Aceste rânduri să fie un îndemn mai mult pentru viitoarea activitate a tânărului publicist şi compozitor Căuş care se relevă ca un talent de-osebit.” Se pare că profeţia Baronului Mestugean s-a în-deplinit cu prisosinţă. Bogdan Căuş a rămas o figură marcantă a comunităţii noastre chiar şi astăzi.

În final o ştire cel puţin bulver-santă chiar şi prin prisma men-talului colectiv din acea vreme. Un act de eroism, am adăuga noi: “Dnii. Doctori D.Combi-escu, Mesrobeanu (Mesrobian n.r.), Dumitrescu şi Cambies-cu de la Institutul Cantacuzino s-au inoculat cu virusul Tifos-ului Exantematic spre a studia mai îndeaproape pe propriile lor persoane, cumplita boală. Pentru acest act de bravură care putea să-i coste viaţa şi pentru devotamentul lor faţă de ştiinţă şi Poporul Român manifestat în mod atât de strălucit, M.S Regele le-a acordat cuvenitele şi binemeritatele, onoruri, dis-tincţiuni şi prime.”

Între timp, la Cluj decedase de-cana de vârsta a comunităţii ar-mene, Irma Nyegrutz în vârstă de 91 de ani iar la Bucureşti avusese loc căsătoria religio-asă între Papazian Măgărdici, cunoscut bijutier cu gentila Dşoară.Arşaluis Daghlarian. Venise toamna şi pentru arme-ni…

Eduard ANTONIAN

14

Varujan Vosganian, autorul romanului Cartea şoapte-

lor, a fost desemnat preşedin-tele Consiliului Internaţional al Festivalului de Literatură «Arca literară» din Erevan.Festivalul Internaţional de Li- teratură «Arca literară», aflat la cea de-a şaptea ediţie, are loc, în perioada 21-28 septembrie, la Erevan, capitala Armeniei.Odată cu această nouă ediţie, Ministerul Culturii, care este organizatorul evenimentului, a decis înfiinţarea unui consiliu internaţional, format din scri-itori ai Diasporei armene, care să ofere pretigiu festivalului şi să-i asigure reprezentarea inter-naţională.

Preşedinte al acestui consiliu a fost desemnat scriitorul român de origine armeană Varujan Vosganian, autorul romanului Cartea şoaptelor.Romanul Cartea şoapte-lor a fost publicat de Editura Polirom, în două ediţii, colecţia Fiction Ltd. (2009) şi colecţia Top 10+ (2013). Cartea şoap-telor a cunoscut până acum nu-meroase traduceri: două ediţii în limba germană (Zsolnay Ver-lag şi Buchergilde Gutemberg), două ediţii în limba armeană (Editura Uniunii Scriitorilor şi Editura Antares), precum şi ediţii în limbile spaniolă, ital-iană, franceză, suedeză, ebra-ică, bulgară, maghiară, polon-

eză, portugheză (braziliană).În lunile care urmează vor apărea noi ediţii în limbile cehă, olandeză, persană, norve-giană şi sârbă, precum şi o nouă ediţie în limba armeană realiza-tă de Editura Sfântului Scaun al Ecimiadzinului. Fragmente din roman au fost, de aseme-nea, traduse şi publicate în lim-bile engleză, rusă, ucraineană, arabă, turcă şi portugheză.Cartea şoaptelor a fost desem-nată în România « Cartea anu-lui 2009 » şi a primit sau a fost nominalizată la toate premiile importante din ţară. Ea a fost desemnată, în anumite perioa- de, pe locul întîi al vînzărilor în mai multe ţări, fiind nominali-

Varujan Vosganian, preşedinte al Consiliului Internaţional al Festivalului de Literatură «Arca literară» din Erevan

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

LITERATURĂzată pentru importante premii literare la tîrguri internaţionale precum Leipzig sau Guadalaja-ra.În Spania romanul a fost dis-tins cu premiul NiramArt. În mai multe rânduri, Asociaţia Scriitorilor de limbă ebraică din Israel, Uniunea Scriitorilor din Armenia şi Uniunea Scrii-torilor din România au propus Academiei Suedeze candidatu-ra autorului la Premiul Nobel pentru Literatură, pornind de la valoarea literară a Cărţii şoapt-elor.La propunerea Festivalului Internaţional de Literatură de la Berlin şi a Lepsiushaus din Postdam, cu susţinerea PEN-CLUB Internaţional, Cartea şoaptelor a fost desemnată în anul 2015 cartea-simbol a con-damnarii crimelor împotriva umanităţii şi a comemorării unui secol scurs de la genocidul făptuit împotriva armenilor în Imperiul Otoman, prilejuind, prin proiectul Worldwide Rea-ding, lecturi publice în întreaga lume.Cartea şoaptelor a prilejuit lansări, lecturi publice, studii şi comentarii în peste patruzeci de ţări ale lumii, fiind, în acelaşi timp sursa de inspiraţie pentru documentare şi filme de scurt metraj, pentru lucrări muzicale ori de artă plastică.Festivalul Internaţional de Li-

teratură din Erevan a desem-nat drept cărţi ale festivalului, Cartea şoaptelor, alături de romanul The Sandcastle Girls,

aparţinând scriitorului ameri-can Chris Bohjalian, dedicînd acestor două romane eveni-mente speciale.

16

Sunt unii care nu știu că au e- xistat armeni catolici în Arme-nia Apuseană ( Anatolia, Arme-nia turcească, Armenia Istorică, Armenia Mare). Și că aceștia au avut aceeași soartă cu restul ar-menilor în anii Primului Război Mondial (1914-1918). Nu este vina lor, istoria Armeniei nu s-a predat și nu s-a popularizat de aproape 50 de ani în România. Iar dacă au apărut ceva cărți care, fragmentar, prezintă ceva din istoria armenilor, acestea au avut o circulație extrem de redusă. Și nu din vina tipogra-filor.De acea se cade să amintim că a existat timp de circa trei secole un Regat Armean în Cilicia care a fost catolic. (1080-1375). Ul-tima dinastie era deja franceză (Lusignan) și se trăgea din spița lui Hugo Capet drept care ul-timul rege, Levon al V-lea odih-nește alături de regii Franței în capela Saint Denis (Paris).Catolicii armeni nu erau doar în Cilicia. Ei se găseau și în zona

Erzerumului și în alte

părți, dar acum nu răspândirea lor este tema noastră ci dorim să risipim eronata părere cum că Turcii au măcelărit doar pe armenii ortodocși, nu și pe cei catolici, de teama Vaticanului. Acest lucru este absolut fals și nimeni altul nu o arată mai bine decât profesorul Andrea Ri- ccardi (n.1950), profesor universitar din 1981. Special-ist în istoria Bisericii în epoca modernă și contemporană, a predat la universitătile din Bari și Roma. Actualmente este tit-ularul catedrei de Istorie con-temporană la Universitatea Roma Tre. Peocupările sale se axează asupra istoriei reli-gioase, pe evoluția politică a societății italiene din perioada postbelică până astăzi, pe ana-liza bazinului mediteranean ca spațiu de coabitare (islam vs. creștinism) și pe tema contactu-lui între diverse culturi. Lucrar-ea din care vom culege datele acestui articol, publicată de prof.A.Riccardi, este: ”SECO-LUL MARTIRIULUI, Creștinii

în veacul XX” și e apărută la Editura Enciclopedică din Bu-curești, 2004.( 615p, traducere dr.V.Turcuș ) În introducera-ar-gument a autorului este citată memorabila frază a Papei Ioan Paul al II-lea :” În secolul XX Biserica a devenit din nou o Biserică a martirilor”. Și mai apoi:” În secolul nostru s-au reîntors martirii, adesea ne-cunoscuți, aproape militi ignoti ai marii cauze a lui Dumnezeu. Pe cât posibil, Biserica nu tre-buie să piardă memoria lor” El a înființat Comisia pentru noii Martiri, care a adunat din întrega lume mărturii despre martiriul creștinilor din lumea întreagă-zeci de mii de docu-mente, mii de pagini, sosite la Vatican. Acestea au fost izvorul documentar pentru profesorul Riccardi.Dedicând câte un capitol mar-tirilor creștini din „secolul” sovietic, Europa lui Hitler, Eu-ropa de Est, Misionarii (Asia, China, Oceania, Africa, Ame- rica Latină), comunismul asi-atic, suferințele unei minorită-ti religioase (armenii N.N.) , Mexicul, Spania, țarile africane independente, mafia , Prof Ri- ccardi caută să nu omită nici o nelegiure, nici o suferință pe care de-a lungul sângerosului secol XX au îndurat-o creștinii de pretutindeni. Așa se face că această emoționantă carte este și o carte de istorie științifică dar și o carte de memorialistică uneori cutremurătoare.În dorința de a generaliza ex-periența tragică a poporului armean capitolul care se ocupă de Ciart și Axor se întituleaza „ Suferințele unei Minorităti religioase”-”Dificultătile statu-tului de minoritar.” Creștinis-mul, spune Riccardi, nu poate fi considerat o religie de import în statele islamice. Dimpotrivă, el

MARTIRII CATOLICI AI GENOCIDULUI

ARMEAN din 1914-1923

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

I S T O R I Ea ființat și dezvoltat acolo mult înainte de apariția islamului. Minoritățile din Imperiul Oto-man, (armenii, grecii, caldee-nii) care au viețuit fortuit în localități polietnice au ajuns în sec XIX-XX în epoca trezirii naționale, atitudine intolerabilă pentru un imperiu care vedea purificarea etnică drept scop. Aceste minorități au pus la baza revendicărilor lor naționale factorul religios în speranța de a fi sprijiniți de o Europă ce se declara creștină. Conducătorii acestora, naivi, chiar credeau că Europa îi va ajuta pe gratis.Turcii insă știau bine asta și și-au văzut de treabă. Ciartul.Așa au apărut martirii turco-crației (expresia prof Riccar-di) care și-au dat viața pentru apărarea credinței. „ Episodul cel mai grav și mai renumit din acest areal geografic în sec.XX, se referă la armenii din Impe-riul Otoman. Evenimentele tragice ale primelor decenii ale secolului au dus la dispari- ția sau la eliminarea unei mari părți a populației armene din Anatolia.”Bazându-se pe un important volum de documente se poate afirma existența unui genocid la care a fost supusă populația armeană ortodoxă dar și popu-lația armeană catolică și protes-tantă. Lucrările mai importante de referință aparțin următorilor autori: Lord Bryce și Arnold Toynbee, Johannes Lepsi-us, Yves Ternon, G.Chaliand, K.Bahdjian ș.a. Istoriografia turcă a negat existența unui genocid (deși în ultimii ani ac-ceptă existența unor masacre n.n.). Motivul acestui negațio- nism ar putea proveni „ din teama că o atare recunoaștere ar legitima operații de fărâmițare a edificiului fondat de Kemal Ataturk.” Acceptând chiar

toate argumentele părților la un loc, rămâne incontestabil faptul că populația armeană a fost supusă unui imens masac-ru și a fost mutată din așezările ei tradiționale, spune prof .Ri- ccardi.Junii Turci urmăreau elimina- rea otomanismului cosmopolit și înlocuirea lui cu o Turcie omogenă purificată etnic.La Mardin exista o comunitate de armeni catolici. Nu erau acolo armeni ortodocși. Arhie-piscopul Ignazio Maloyan era eparhul comunității și a fost nu-mit în 1911. Nu simpatiza lup-tele politice și fusese decorat de Înalta Poartă. După declanșarea războiului monsieniorul Malo- yan a încredințat arhiepiscop-ului siro-catolic monseniorul Tappouni, o declarație unde afirma :” Mărturisesc și faptul de a nu fi plănuit să acționez împotriva Sublimei Porți căreia i-am fost totdeauna credinci-os, așa cum o cere datoria unui arhiepiscop catolic”. Arhiepis-copul Maloyan a fost arestat

sub acuzația, în mod evident nefondată, că ar ascunde arme. Împreuna cu 12 dintre preoții săi, cu un misionar capucin și cu alți armeni (cu toții 400 de persoane) a fost deportat departe de Mardin spre Dyar-bekir. Uciderea acestor 400 de armeni a fost executată pe grupuri, ultimul fiind arhiepis-copul Maloyan. „Tu nu ai drep-tul – îi spusese guvernatorului – să lovești o persoană pe care Înaltul Guvern a desemnat-o drept cap religios și căreia i-a acordat o decorație de onoare și firmanul El -Chahani”. A fost acuzat ca trădător al imperiului și a murit ca un creștin. I se pro-pusese să trecă la islam ceea ce el a refuzat. Aceași propunere fusese făcută unui grup de fa-milii armene bogate ortodoxe și catolice de la Samsun, pe țăr-mul Mării Negre.Destinul monseniorului Mi-kael Khaciadurian, episcopul armeano-catolic de Malatya, este asemănător. „ A fost invitat în mod curtenitor de către cai-

Mănăstirea armeano-catolică din Mardin

18

macamul kasah-ului (guverna-torul provinciei) în biroul său. S-a prezentat și a fost supus unui interogatoriu. A fost mal-tratat și aruncat în închisoare. Apoi torturat. Șeicul orașului i-a propus renegarea ca preț al salvării. A refuzat. Atunci a fost strangulat și aruncat peste o grămada de cadavre de armeni executați. „Convertirea la isla-mism ar fi însemnat nu doar un succes politico-religios,dar și un semnal vizibil al abandonării identitătii naționale armene. În realitate unul din obiectivele Junilor Turci era deznaționa- lizarea armenilor”.Membrele Congregației reli-gioaselor armence ale Imacu-

latei Concepțiuni, secțiune a ordinului fondat recent (1847), care gestiona școli și orfelinate în întreg imperiul, au suferit martiriul. Au fost ucise 13 mai-ci, iar despre alte 3 nu se mai știe nimic. Soarta femeilor care au sfârșit în familii musulmane e un capitol aproape în între-gime necunoscut.Deși motivațiile reale ale lup-tei contra armenilor erau pur politice, vizând epurarea et-nică, ea a fost gândită ca un război sfânt (jihad). Motivația politică, la o populație semia-nalfabetă și fără priză la ideile politice nu avea aderență, în schimb prezentată în lumi-na religioasă avea șanse mari

de reușită. Comitetul Uniune și Progres era în mare parte ateu. Dar ideea jihadului era eficientă, dacă doreau ca popu-lația să le fie alături. S-a mizat deci pe „confuzia dintre identi-tatea etnică și cea religioasă”. Jihadul era util și pentru mobi-lizarea populațiilor neturce, de exemplu kurzii.„Pentru a-l smulge din inerție pe țăranul anatolian, care nu se simțea turc deși vorbea turcește, pentru a activa triburile kurde a căror aport era decisiv în anu-mite regiuni, lupta împotriva armenilor trebuia să fie un Ji-had, care a și fost proclamat de sultanul Mohamed al V-lea în noiembrie 1914.” Asta în pofi-da faptului că aliații importanți ai Imperiului erau creștini (Ger-mania, Austria).Dar Jihadul nu i-a privit nu-mai pe armeni ci și toate co-munitățile creștine din Impe-riu: siriacii, ( atât catolici cât și ortodocși), asirienii. Siriacii din Dyarbekir au dat 80000 de victime. Au fost distruse 84 de biserici și 14 mănăstiri și un mare număr de sate. Era un adevărat război intern, uni-lateral, deoarece victimele nu erau înarmate. Cu alte cuvinte măcelurile care au debutat ca fiind naționaliste au căpătat un caracter religios. Convertirea era oferită ca salvare dar ca-zurile de acceptare au fost rare.Cei care nu au fost uciși pe loc, sau prin masacre organizate (autori trupe neregulate sau Or-ganizația Specială) au fost tri-miși pe jos în deșertul sirian fără hrană și mijloace de transport. Cartiere și sate armenești au fost rase de pe fața pământului, distruse și imediat reocupate de populații turcesti, kurde, arabe, bisericile au fost transformate în moschei, dar adesea și în grajduri, hambare, săli de sport,

Arhiepiscopul Ignazio Maloyan beatificat ca martir de Papa Ioan Paul II în anul 2001

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

D I A S P O R AI S T O R I Elocuințe, cum se poate vedea încă și astăzi. Au dispărut 14 dioceze armeano-catolice, ele nu mai exista după 1915.Episcopul armean catolic de Dyarbekir, Andreea Tchelebi-an a fost capturat împreună cu unele maici din Congregația armeano-catolică a Imaculatei Concepțiuni și cu un numer-os grup de credincioși. „ I-au scos pe malurile Tigrului. Aici episcopul a fost îngropat până la piept lăsându-i-se doar brațul drept liber . Jandarmii au în-ceput să arunce cu pietre și apoi i-au constrâns pe credincioși destinați și ei morții, să treacă prin fața episcopului lor în a- gonie pentru a primi binecuvân-tarea și a-i săruta inelul. Pâna la urmă monseniorul Tchelebian a fost înmormântat de pietrele cu care îl loveau. Zbirii intențio- nau ca prin tortură și batjocură să-și umilească victimele, să le împingă spre disperare, să le în-vingă orice rezistență”.Condițiile de viață din lagărele de refugiați erau înspăimântătoare. Lipsea mân-carea și armenii mureau de tifos, dizenterie și alte boli. Există mărturia lui Armin T Wegner, medic al armatei ger-mane, din Orientul Apropiat, mărturie sprijinită de fotografii: „ …atunci când ne opream pen-tru a încropi tabăra, treceam pe lângă lagărul morții, unde armenii, alungați făra apăra-re în deșert, așteptau o moarte lentă. Turcii evitau sau negau prezența acestor lagăre. Ger-manii nu mergeau să le vadă și nici nu doreau sa știe de ele… „Monseniorul Etienne Israelian, episcopul catolic armean de Karput, a cerut asasinilor îngă-duința de a-și pregăti camarazii pentru moarte și apoi a fost îm-pușcat. Alte masacre, mai puțin cunoscute, au vizat pe creștinii

caldeeni care aparțineau bi-sericii unite cu Roma.Tânăra măicuță Raji Krandi din Congregația caldeeană a do-minicanelor Sfintei Ecaterina de Siena, era născută la Mossul, în Irak, în 1885, și trăia într-un convent din Seert, în Anatolia. În iunie 1915, măicuțele au fost obligate să plece într-o călăto-rie lungă, sub soarele arzător al deșertului, maltratate de soldați. Maica Raji a fost ucisă odată cu ceilalți 30000 de credincioși, 3 episcopi și 20 preoți.În cadrul prelungirii violențelor după sfârșitul Primului Război

Catedrala Armeană din Malatya

Mondial și-au găsit moartea mulți creștini și printre aceștia și misionari occidentali, pre-cum franciscanii italieni Sal-vatore Sabatini și Francesco di Vittorio.Un întreg univers creștin care a supraviețuit veacuri de-a rân-dul a dispărut. Din circa 20% de non-musulmani la începutul sec XX, au mai rămas 0,2% (cu evrei cu tot), încheie prof An-dreea Riccardi paginile dedi-cate armenilor și altor creștini din Turcia anilor 1915.

A.Sahaghian

Biserica armeano-catolică din Dyarbekir

20

Înainte de Aznavour, disperarea nu prea era la modă.

Jean Cocteau

Cum a sosit, de pe străduţe pariziene, tăinuite sub sâni de femeie, unde fiecare floare a sfârcului împrăştie lumină ca un felinar din Montmar-tre, din umbra rochiilor desti-nate despuierii, alunecând pe amăreală tulbure de lacrimă, străinul acesta, cu părul alb de când veacul? Şi cum a reuşit să mă ispitească, Doamne, să-l primesc în sufletul meu, din care a făcut cabaret, stabili-ment deochiat şi sală de spec-tacole? Am uitat, mesdames et messieurs… Am uitat de când mă întovărăşesc, mai frenetic în disperare, mai deznădăjduit în fericire (şi viceversa), cu Charles Aznavour. De parcă eu aş fi cel care a adunat, în caseta unde-şi păstrează pi-anul măruntaiele sonore, 90 de primăveri. Charles Aznavour e vagabondul neobosit, defilând

cu sufletul dezgolit, ca o ţintă vie. Dar este şi lordul care străpunge, cu tăişul inconfun- dabil al floretei franceze, tim-pul, ca nimeni altul. Şi totuşi, umbra otrăvită a nostalgiei nu l-a părăsit vreodată. Ca pe orice nebun aventurier, dedat acestei obsesii maladive a timpului, pe Charles Aznavour îl ispiteşte o glorie coborâtă parcă dintr-o iluziorie victorie. Gloria… sin-gura amintire ce le mai rămâne îmbătrâniţilor amanţi, uitaţilor amanţi. De câte ori n-am râvnit şi eu, domnule Aznavour, să mă îmbăt cu o asemenea glorie? Dar, iată, me voilà seul!

Despre acest bun de patrimo-niu vivant al Franţei (totuşi, el însuşi etalând, mereu vajnic, viţa armenească), nu se poate vorbi à la legère. Prin cânte-cele sale, Charles Aznavour se integrează, organic, stărilor noastre, fie că le înveleşte în-tr-o mantie de caşmir şi le alină jalea, fie că le amplifică, într-un foc de artificii pe cerul prea ne-gru al vieţii.Iubirea – la raison d’être, in-

diferent de măştile şi jocurile ei – este singura mântuire îm-potriva gangrenei timpului şi a mizeriei vremurilor. Aznavour, vizitat de fel de fel de muze, a descoperit acest sfânt panaceu. Altfel, singur, cabotinismul nu este în stare să-i justifice ver-surile vii – pelerini dinspre fru-mos spre adevăr.

Omul zilelor noastre, care s-a născut dintr-o plămadă sfărâmi-cioasă şi care trăieşte (dar nu există!) văduvit de nectarul iluziilor şi al idealurilor, este îndreptăţit, de regresul uman, să găsească întreaga colecţie aznavouriană ca fiind anacroni- că. Timpul Boemei – acel timp în care iubirea domnea, având drept sceptru un stânjen de crin – a fost barbar suprimat. Dar, vă întreb, se poate demoda șar-mul limbii franceze, cântând, nesăbuit, pătimaș, tinerețea și libertatea spiritului de a căuta și de a se ferici întru iubire? V-o iau înainte, pentru că vă cunosc răspunsul: nicicând!

Charles Aznavour se vrea, mai degrabă, un interpret al propriilor cântece, decât un simplu cântăreț. Are apetența spectacolului. Fredonează în pași de dans pe Emmenez-moi, Les deux guitares și Les plai-sirs démodés; devine teatral în

Charles Aznavour – lordul, la vârsta patriarhilor

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

A R T E

desen de Cristina-Maria Vâlcu

gesturi și în rostire pentru La bohème, Je bois, Je m’voyais déjà, Comme ils disent, Je t’aime (A.I.M.E.), Mon émou-vant amour și Bon anniversaire. Apoi, își declară, fără regrete, obsesiile, plăcerile, dorințele, slăbiciunile, totul – sub cunu-na speranței că amanții sepa-rați, într-o mulțime de oameni nefericiți, se vor regăsi. Il vien-dra ce jour!

Scriindu-mi jurnalul și scriind de-aiurea (neștiind că voi în-deplini chiar o carte), n-am rezistat ispitei de a-i păstra din versuri, pe cearceafurile de hârtie albă. Madame Vulpescu a observat, în exemplarul de lu-cru al cărții, „multe texte netra-duse”. „Nu conta pe poligloția românului.”/ Astfel, am început să tălmăcesc din cântecele (dame fermecătoare ale unui neîntrecut codoș al cuvintelor și al flașnetelor) lui Aznavour. Și nu-mi prea vine a mă opri!

Ştefan PARASCHIV

Charles Aznavour, va susţine un concert în România, pe 20 febru-arie 2016, în Pavilionul Central al Complexului Romexpo din Bucureşti, în cadrul ultimului său turneu din carieră.

Biletele pot fi achiziţio-nate din reţeaua Even-tim şi online de pe www.eventim.ro, la mai multe categorii de preţ.

Viața, activitatea, creația lui Khaceatur Abovian au consti-tuit, în secolul al 19-lea și în perioada următoare, un mare imbold pentru dezvoltarea do-meniilor literaturii, gândirii pedagogice, filologiei, istoriei, armenologiei.După dispariția scriitorului în 1848, a sporit interesul atât față de persoana sa, cât și față de creația lui, îndeosebi în ju-rul romanului Rănile Armeniei, scris cu un mare elan patriotic. Romanul nu numai că a orien-tat într-o nouă direcție literatura armeană, din punctul de ve-dere al inaugurării preocupării de a prezenta într-un stil ar-tistic evenimentele istorice, dar de asemenea a modificat concepțiile asupra poporului armean. Interesul pentru viața

și opera lui Khaceatur Abovian era atât de mare, încât creația lui nemuritoare a fost tradusă în diferite limbi.Fiecare inițiativă de acest fel este o importantă contribuție la aprofundarea cunoașterii Armeniei, a națiunii armene, a istoriei sale. Astăzi, în rândul acestor traduceri, și-a ocupat locul tălmăcirea românească, realizată de scriitorul și tra-ducătorul Sergiu Selian, origi-nar din România, actualmente rezident în Australia, patriot, devotat literaturii armene, a cărui însemnată inițiativă se de-osebește simțitor de tălmăcirile anterioare, ceea ce o dovedește prefața frumos concepută, co-mentând aproape exhaustiv su-biectul.Contribuția adusă de S. Selian la jubileul celor 210 ani de la nașterea lui Kh. Abovian și la comemorarea centenarului Genocidului îi introduce pe milioanele de români în sfera cunoașterii destinului arme-nilor, sporind numărul celor interesați de armeni și de patria lor.

Hovhannes Zatikian

(„Azg“ 28 august 2015, Erevan)

DIN PRESA ARMEANĂ O traducere istorică “Rănile Armeniei” în românește

22

Micheline Aharonian Marcom s-a născut în 1968 la Dhahran (Arabia Saudită), din tată american și mamă arme-ancă originară din Liban. Co-pilă fiind, își petrecea verile înainte de războiul civil din Liban la Beirut, cu mama sa, în familia acesteia. A crescut, apoi, în SUA, la Los Angeles, și

a studiat la Mills College, unde în 1999 și-a luat licența în artă cu o teză intitulată The myth of Genocide. Actualmente, lo-cuiește la Berkeley, în nordul Californiei, unde a absolvit University of California, și predă un curs de creație li- ter-ară la același colegiu pe care îl absolvise anterior. A debutat ca

scriitoare în 2001, cu Three ap-ples fell from the heaven (Trei mere au căzut din cer), un ro-man inspirat de marea trage-die a națiunii armene. Cartea a fost finalistă în competiția pentru premiul fundației PEN/Hemingway, a obținut premiul literar Anahid al Universității din Columbia, a fost declarată Notable book of the year (Carte remarcabilă a anului) de către publicația „New York Times“ și una dintre cele mai bune scrieri ale anului 2001 de către „Los Angeles Times“ și „The Wa- shington Post“. Au urmat alte două cărți din ceea ce avea să fie o trilogie: The daydreaming boy (2004), despre avatarurile unui supraviețuitor al Geno-cidului în Beirutul anilor 1960, roman pentru care autoarea a obținut bursa literară Lannan și a fost distinsă cu premiul PEN/SUA pentru ficțiune; Drain-ing the sea (2008), o critică a SUA pentru implicarea acestei țări în războiul civil din Gua-temala. După această trilogie, scriitoarea a mai publicat ro-manul The mirror in the well (2008) și A brief history of yes (2013) la Dalkey Archive Press. În anul 2006, Micheline Aha-ronian Marcom a fost distinsă cu Whiting Writer’s Award, iar în 2012 – cu US Artists Fellow Award. În anul 2008, ea a pre-dat la Universitatea Haigazian din Beirut cu o bursă Fulbright. Trei mere au căzut din cer, deși abordează un subiect tragic, relatând aspecte din ororile Genocidului din 1915, este totuși o carte scrisă cu suflu poetic și în stilul lapidar propriu unei creații lirice. Titlul preia formula uzuală de final a bas- melor populare armenești, în care se explicitează în continu-are: unul pentru cine povestește, unul pentru cine ascultă și unul

N O T E D E L E C T O R Micheline Aharonian Marcom : Trei mere au căzut din cer

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

R E C E N Z I Epentru cine trage cu urecehea; aceeași formulă, citată integral, apare la sfârșitul unora dintre capitole, drept încheierea unei povești. Romanul este centrat pe câteva personaje care locu- iesc în orașele-gemene Harput (Kharpert, pentru armeni) și Mezre și suportă ca victime sau ca martori oculari atrocitățile masacrelor: Ananghil, o tânără armeancă ocrotită de vecini tur-ci după moartea părinților ei și convertită la islamism; Sarghis, un tânăr poet ascuns în podul casei părintești, deghizat în fată și care în cele din urmă își pierde mințile; Lusiné, slujnică și amantă a consulului ameri-can la Harput, Leslie A. Davis, care avea să-și scrie memo-riile privind cele petrecute în prezența sa la Harput în timpul pogromului; Marița, o turcoa-ică mânioasă pe mersul eveni-mentelor și care devine târfă; Dikran, un prunc abandonat sub un copac în cursul unui marș al armenilor exilați dintr-un sat și care va muri fără ca numele lui să mai fie consemnat undeva. Romanul este, în fapt, o elegie scrisă cu mijloace li- terare economice, fără patos, dar cu nerv și, de aceea, fiind cu atât mai percutant ca efect. Stilul autoarei este unul direct, rece și totodată necruțător la adresa torționarilor. Semni-ficativă e însăși coperta primei ediții, care include o repro-ducere a picturii plasticianului american de origine armeană Arshile Gorky, Artistul și mama sa, lucrare a unei victime indirecte a Genocidului. Dedi-cată „for NANE and DEDE“, mențiune sub care se află un ci-tat în armeană, նորից գարուն եկաւ, գարուն աննըման (a venit iar primăvara, primăvara neasemuită – versuri dintr-un cântec), cartea mai reproduce

pe contrapagină o fotografie de familie (posibil din arhiva personală a scriitoarei, având în vedere că aceasta s-a inspirat din biografia bunicii ei din par-tea mamei, supraviețuitoare a Genocidului). Structura cărții este ea însăși una aparte. Narațiunea, care adesea se derulează la per-soana întâi, fiind atribuită per-sonajelor enumerate mai sus și altora, este divizată în capitole scurte, schimbându-și mereu perspectiva și tonul relatării, în funcție de narator. Se obține astfel varietatea asamblării unui mozaic de vignete cu con-tinuitate la un anume povestitor care, de fiecare dată când îi vine rândul, își reia propria istori-sire. Nu lipsesc proclamațiile oficiale, paginile din memoriile consulului Davis, chiar citate din poetul american Walt Whit-man. Titlurile capitolelor sunt relevante: Sarghis devine scri-itor, Dikran al cărui nume a ră-mas neconsemnat, Consulatul american, Un jandarm bun, Nu sunt decât o fată, Ascultă și supune-te, Am fost tranda-

firul mamei mele, Comandantul spune că sunt favorita lui, Încă un sfârșit trist sau pur și simplu nume și toponime: Mardiros, Baba (Tată), Mamuret ul-Aziz și pe alocuri același titlu repetat de câteva ori, Înăuntru 1917, constituind monologurile inte-rioare ale Anaghilei. Frazarea e sacadată, apar și vorbe armenești de dragul autenticității, dialoguri-le sunt tăioase, iar autoarea se ascunde mai întotdeauna în spatele personajelor sale pe care le împinge în prim plan, ca singure și sigure purtătoare ale adevărului istoric. În lite-ratura inspirată de Genocid și consacrată acestuia, romanul Michelinei Aharonian Marcom ocupă locul unei scrieri de înal-tă ținută artistică și totodată de hotărâtă angajare civică, pusă în slujba unei cauze umane ne-perisabile.

Sergiu SELIAN

24

1915 - Memoria pietrelor, documentelor și a oamenilor

Evoluția situației din Orien-tul Mijlociu, în general, și

a celei din Siria în special, nu au cum să nu rețină interesul opiniei publice internaționale. Ca și al autorităților din diferite țări direct implicate în criza emigranților/refugiaților care se tot scurg în masă spre Eu-ropa. Și generează animozități și dispute între diferite state ale Uniunii Europene cu privire la modul de rezolvare a unei si- tuații care se agravează mai re-pede decît sunt găsite soluții de moment. Este imposibil, pentru cineva care a studiat deporta- rea armenilor în deșertul sirian în 1915 să nu facă paralele și comparații despre cele două drame umanitare. Armenii au fost scoși cu forța și obligați cu forța să-și părăsească căminul și propietățile, beneficiind de abuzurile administrației oto-mane și de violențele grupurilor – cete – special pregătite pentru a se alătura jandarmilor și mi-

litarilor turci care îndepli-

neau ordinele venite de la con-ducerea Junilor Turci. Acum,în 2015, milioane de oameni, nu doar sirieni, nu doar creștini, își părăsesc căminul pentru a găsi o viață mai bună în Europa. De-spre refugiații de ieri ne spune o poveste de familie Varujan Vosganian. Pe care nu avem cum să n-o punem în dialog cu emigranții de astăzi.Anul 2015, care a marcat 100 de ani de la tragicele evenimente din 1915 a adus o binevenită recunoaștere a Genocidului nu doar din par-te Papei Francisc I, ci extrem de important, din partea Ger-maniei și Austriei. Germania și Austro-Ungaria fiind aliatele Imperiului Otoman în primul Război Mondial și avînd nu doar o simplă responsabilitate morală pentru cele întîmplate. Oricît s-ar agita propaganda negaționistă turcească, de ieri și de astăzi, faptele rămîn fapte, iar consecințele se văd și simt pe durata, deja, medie, a is-toriei. Credem că situația din

Siria de astăzi își are rădăci-na și în acordul anglo-francez Sykes-Picot din 1916 și nu poate fi despărțită de conflictul de interese, politico-militare, dar și economice ( petrol + gaze naturale) dintre marile puteri. De ieri și de astăzi.Vom con-tinua să prezentăm lucrări ded-icate genocidului armean din 1915 – cine e plictisit de subiect e liber să citească sau să stea cu folos degeaba ( „No, bade șezi și cujeți?”,”Nu, fiule, numa șed!”) care, cu fiecare cerce-tare și studiu întreprins, nu mai lasă loc pentru nici un fel de negaționism. Încercarea lid-erilor politici de la Ankara de a expedia subiectul spre cercetar-ea istorică este inutilă. Istoricii și cercetători de nivel academ-ic recunoscuți internațional și-au exprimat deja opțiunile. Au apărut și tot apar și altfel de cărți. Care cercetează nu doar trecutul – arhivele militare otomane stau încă închise – dar și ce există într-un prezent flu-id.Reportaje din locurile unde s-au consumat evenimentele acum o sută de ani. Cum este și vasta anchetă întreprinsă de doi ziariști de la prestigio-asele cotidiene Le Monde și Le Figaro de la Paris, Laure Marchand și Guillaume Perrier, corespondenți de presă la Istan-bul de mai bine de zece ani,ce reconstituie o lume de ieri prin ceea ce găsesc ei astăzi.Pietre, ziduri, oameni, memoria pie- trelor, a poveștilor, a oamenilor.Stînd de vorbă cu oamenii de astăzi, turci, kurzi sau arme-ni, cîți mai sunt pe unde mai sunt, se reconstituie un trecut

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

DOSAR 1915ce ar părea dispărut. Trecutul există printr-un prezent mult mai activ și vizibil decît pare la prima vedere. Oferim un frag-ment, în traducerea lui Nicolae Drăgușin, din volumul în curs de apariție la Editura Corint.

Tot de la Paris ne parvin două masive volume. Prima carte, care este în fond o revistă bia- nuală specializată, La revue du centre de documentation juive contemporaine, - Revue D’His-toire de la SHOAH ,nr.202, Mars 2015,cu titlul Se souvenir des Armeniens.1915-2015.Cen-tenaire d’une genocide – con-sacră peste 600 de pagini gen-ocidului armean. Cu atît mai important și de apreciat acest gest care vine din partea unui grup de intelectuali și istori-ci evrei, cu cît statul Israel, la modul oficial, nu a recunoscut genocidul armean din 1915.Un editorial semnat de Georges Benssoussan, extrem de bine articulat și bine documentat precede dosarul propriu-zis. Alcătuit de Raymond Kevor-chian,Yves Ternon și Georges Bensoussan.Sunt prezentate fragmente din diferite și impor-tante lucrări adunate în cinci capitole, după cum urmează.

1.La Premiere Guerre Mon-diale et le Genocide de Ar-meniens, texte reunite de Yves ternon și Raymond Kevorkian

2. La diplomatie de “petite na-tion s”:1913-1923, une decen-nie de (vaine)tentative pour re-soudre la question armenienne, de Claire Mouradian

3.Le telegramme, outil de geno-cide:le cas armenien, excelentă analiză ce aparține aceleiași tenace cercetătoare care este Claire Mouradian

4.Un bref tour d’orizon des re-cherché historique sur le gen-ocide des Armeniens:sources, metodhes, acquis et perspec-tives, de Raymond Kevorkian

5.L’extermination des Ar-meniens pensee de la Grande Guerre aux anees cinquante: Raphael Lemkin et Varian Fry-,texte propuse și prezentate de Annette Becker.

La Bibliografia recentă privind genocidul armean este amintit și romanul lui Varujan Vosgani-an, Le livre des Chuchotements, apărut în limba franceză, la Edition des Syrtes în 2013.

Adăugînd anexele și cîteva re-cenzii la noi apariții editoriale avem realmente un bogat și util material documentar, care poate satisface exigențele academice, dar și pe cele ale unui lector mai puțin informat, pe un su-biect care încă nu este epuizat.De o factură aparte este studiul extrem de riguros, alcătuit pe o cercetare imensă în documen-tele și colecțiile de presă ale vremii, ce apare sub semnături-le prestigioase ale lui Vahakn N. Dadrian și Taner Akcam sub titlul JUGEMENT a IS-TANBUL. Le Proces du Gen-ocide des Armeniens, Editions de l’Aube, 2015, cu o prefață la ediția franceză de Gerard Chaliand, o postfață de Alexan-dre Couyoumdjian și Stephane Mirdikian, traducerea după ediția din engleză din 2011, de Juliette Minces, ediția originală fiind în limba turcă și apărută în 2008 la Bilgi University Press, Istanbul. Un studiu aplicat de-

spre procesul liderilor Junilor Turci, dar și ale altor militari, prefecți, primari sau funcționari otomani implicați în deportarea armenilor în 1915. De remarcat că acolo unde cei doi autori nu au găsit documentele procese-lor, au găsit urme ale lor în pre-sa vremii. Ceea ce a presupus un efort enorm pentru a oferi cît mai exacte date despre zecile de procese intentate între 1919 și 1923 chiar de autoritățile oto-mane responsabililor turci im-plicați în dezastrul Imperiului Otoman la sfîrșitul războiului.

Vom reveni asupra acestui ex-cepționl studiu, pentru că o lectură atentă a lui oferă fel de fel de noi piste de cercetare.Au existat și funcționari otomani care i-au ajutat pe armeni. Și au plătit scump pentru asta.( A se vedea și fragmentul prezentat în grupajul nostru)Au existat și mai există oameni care rămîn oameni în vremuri în care ne-omenia e ridicată la rang de lege. E vorba de fapte reale care pot ajuta la înțelegerea, într-o perspectivă mai largă, a ceea ce descoperă și ziariști ca Laure Marchand și Guillame Perrier pe care ne-ar face plăcere să-i avem printre noi la București.

Bedros HORASANGIAN

26

Atitudinea mea în ce priveşte soarta emigranţilor, în gene-ral, nu poate fi decât aceea de compasiune. Acum aproape o sută de ani bunicii şi străbunicii mei erau, la rândul lor, apa-trizi căutând un stat care să-i primească. De aceea, doresc să vă povestesc cum s-a întâm-plat că bunicii mei au ajuns în România şi au rămas aici.În urma masacrelor din Impe-riul Otoman din timpul Primu-lui Război Mondial, armenii supravieţuitori au căutat să se salveze mergând încotro ve-deau cu ochii. Iar o parte din cei care n-au fost supuşi masa-crelor în masă în anii 1915-1916, (aşa cum s-a înâmplat cu familia bunicii mele dinspre tată) au emigrat în timpul răz-boiului greco-turc din 1922, război însoţit de persecuţii îm-potriva creştinilor din partea autorităţilor turceşti.O mare parte a supravieţuito-rilor s-a îndreptat către ţinu-turile arabe. O alta s-a îmbulzit pe punţile vapoarelor, spre por-turile Europei. Iar unul din por-

turile de destinaţie, alătu-

ri de Varna, Pireu sau Marsilia, a fost Constanţa. În România acelor ani au venit, prin por-tul Constanţa, între 10 000 şi 20 000 de emigranţi apatrizi, dintre care mulţi primiseră un paşaport Nansen, emis de Liga Naţiunilor. Pus în faţa unei si- tuaţii complicate şi în faţa in-sistenţelor liderilor comunităţii armene din România, Guvernul a acceptat să primească pe emi-granţi, dar numai în baza unor condiţii pe care să le îndepli- nească toţi cei care cerea azil politic în România. Anume, să existe o instituţie a comunităţii armene care să certifice faptul că solicitatorii dreptului la azil sunt creştini, de etnie armeană, că sunt supravieţuitori ai masa-crelor din Anatolia şi, în plus, să garanteze că, odată primi- ţi, azilanţii vor respecta legile ţării. În consecinţă, în 1919 s-a înfiinţat Uniunea Armenilor din România care oferea, în urma unor cercetări prealabile, certificatul de etnie. Primul ei preşedinte a fost Grigore Tran-cu-Iaşi, devenit puţin după aceea ministrul muncii. Astfel

de certificate emise de UAR se mai găsesc încă în posesia noastră şi ele pot fi consultate.Existau şi alte proceduri ad-hoc pentru identificarea su-pravieţuitorilor genocidului armean. De pildă, atunci cănd bunicul meu Setrak Melichian, a reuşit să o găsească într-un azil pentru orfani din Siria, pe sora lui mai mică Satenig (ceilalţi membri ai familiei bunicului au fost ucişi) ea a venit la Constanţa însoţită de un reprezentant al respectivei in-stituţii. Călătoria s-a efectuat pe cheltuiala bunicului meu. Cum calitatea de supravieţuitoare a genocidului era neîndoielnică dar, totuşi, fata nu avea niciun fel de acte, condiţia ca Satenig să-i fie încredinţată bunicului meu a fost următoarea: cei doi vor întocmi, separat, o listă cu numele rudelor, părinţi, bunici, fraţi, surori. Cele două liste au fost confruntate, au fost găsite identice şi astfel bunicul şi-a putut prelua sora mai mică şi ea primit drept de azil în România.Aşadar, dreptul la azil nu se dădea decât în urma unor cercetări prealabile, prin ates- tarea neîndoielnică a calităţii pentru care se cerea azilul şi anumite instituţii recunoscute de stat garantau în privinţa inte-grării sociale a azilanţilor. Ast-fel încât nu existau dubii cu pri-vire la provenienţa ori scopurile solicitanţilor de azil politic.

VARUJAN VOSGANIAN: O poveste cu emigranţi

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

DOSAR 1915

„Trebuie acționat cu hotărâre în sensul îndepărtării elementelor non-turce din populație”, or-donă unul dintre personaje, un pașă otoman. „Ulterior, noi vom spune că nimic nu s-a întâmplat. Cel care va spune contrariul, îl vom reduce la tăcere.” În sala întunecoasă a teatrului muni- cipal din Diyarbakir, spectatorii râd în hohote la vederea acestei caricaturi de turc sângeros, ridi- culizat în Le Concert arménien ou le Proverbe turc („Concertul armean sau proverbul turc”). Piesa lui Gérard Torikian, re-gizor francez și nepot de su-praviețuitor armean, reprezintă o lucrare de pionierat în țara care a făcut din negație politică oficială: este pentru prima dată când genocidul este jucat pe scândură, în Turcia.La ieșirea artiștilor, un mic băr-bat rătăcit stă nemișcat în mij- locul unui coridor pustiu. Cu ochii strălucitori, pare a fi un armean islamizat. Abdurrahim Zorarslan a venit fără a-i spune soției, o musulmană care poar-tă șador și care este oripilată de zbuciumările identitare ale soțului ei. Bucuros să evadeze din singurătate și să dea peste

o ureche simpatetică, el va fi primul nostru contact cu Lice. Acest oraș al cărui fiu este, păstrează unul dintre tabuurile cele mai stăruitoare ale geno-cidului.Nouăzeci de kilometri de-a lungul unei câmpii fertile este distanța care separă Diyarbakir de Lice. Nici un ghid turistic nu-l menționează, desigur, dar evenimentele istorice pe care Turcia se străduiește să le țină sub obroc jalonează cursul. Satul Fis, cu maghernițe făcute din piatră simplă, cu antenele

parabolice montate pe acoper-iș, se aseamănă cu toate satele kurde din regiune. Într-o mică cafenea, Abdullah Öcalan și-a reunit, în 1978, garda s-a ap-ropiată și a fondat Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), această gherilă kurdă aflată tot timpul pe picior de luptă cu Ankara. În anii ´90, el a fost evacuat prin forță ar-mată de către Statul Turc, la fel ca alte 3 000 de sate (sau chiar mai mult) și ocupat de forțele de ordine aflate în solda guver-nului de la Ankara, „gardienii

Cap. XVIIISubprefectul asasinat(fragment din cartea Turcia și fantoma armeană, scrisă de Laure Marchand și Guillaume Perrier, tradusă de Nicolae Drăgușin)

28

satelor.” O modalitate de a face să plătească cu vârf și îndesat bunăvoința pe care a arătat-o față de „teroriști.” Abia foarte recent câteva familii au început să se întoarcă pentru a-și relua viața.La kilometrul 60, ajungem în satul Karaz. La prima vedere, nu prea e mare lucru de sem-nalat. Mica moschee își arată susținerea față de partidul aflat la putere, lucru rar în aceste ținuturi câștigate pentru cauza kurdă. Suphi, un țăran robust cu tenul negru, muncit din greu de soarele Mesopotamiei, ne con-duce discret la marginea șoselei principale, pe un drum îngust, găurit de tractorul său. Zbie-rând în telefon, el ne oprește lângă un copac bătrân și lângă o căpiță de fân, acoperită cu o prelată și câteva pneuri vechi. În sat, acest loc este cunoscut sub numele „izvorul subprefectu-lui.” Încotoșmănat cu un hano-rac pentru a se proteja de vântul care mătură vâlceaua, el arată locul cu o mișcare circulară. „Acolo a fost asasinat Hüseyin Nesimi, indică țăranul. Sunt oameni care vin în mod regulat să-i facă o vizită.” În tradiția is-lamică și kurdă, reculegerea la mormânt reprezintă un semn de respect față de defunct. Amin-tirea sa nu este încă secată, ea curgând încă asemenea unui firicel de apă, ascuns vederii, fără zgomot. Numai câțiva ini-țiați știu unde se află.În 1915, Hüseyin Nesimi era kaïmakam, subprefectul distric-tului Lice. Atunci când s-a luat hotărârea expulzării armenilor, el a trimis o scrisoare oficială către guvernator pentru a câști-ga timp. Imediat după aceasta, el trece prin casele tuturor ar-menilor și interzice musulma-nilor și jandarmilor aflați sub autoritatea lui să atenteze la

viața creștinilor. „Furios, guver-natorul din Diyarbakir, doctorul Reșit Bey, l-a convocat, potriv-it detaliilor furnizate de către scriitorul Șeyhmus Diken. Hü-seyin Nesimi se urcă pe cal și pornește la drum, sub o escortă. Nu se îndoia de faptul că risca să fie atacat. La acea vreme, pentru a parcurge distanța de 90 km dintre Lice și Diyarbakir era nevoie de două zile. O am-buscadă pusă la cale de Reșit Bey îl aștepta în satul Karaz. Aceste fapte sunt confirmate din punct de vedere istoric, dar rămân ascunse.” Hüseyin Nesimi a fost răpus de gloanțe pe 23 iunie. Istoria oficială, te- legramele din arhivele otomane atestă acest fapt, consemnând că au fost trase de către bandiți armeni. „Se impune corectată această nedreptate restabilind istoria autentică, umanitatea acestui funcționar otoman, continuă Șeyhmus Diken. O femeie aflată în slujba sa a povestit că l-a văzut plângând din cauza neputinței sale de a-i salva pe armeni.” Arhivele a- testă că Dr Mehmed Reșit, unul dintre întemeietorii Comitetu-lui Uniune și Progres, s-a evi-dențiat prin gustul său pentru sânge, fără ca puterea centrală să vadă aici nimic de obiectat. Acest obsedat de ideea purității rasei a ordonat unui escadron de cerkezi aflați în solda lui să execute un alt subprefect, Rașid Bey, aflat în post la Derik, care ceruse confirmarea ordinelor de deportare venite de la Istan-bul. Kaïmakam-ul adjunct din Beșiri, Ali Sabit Es-Süveydi, a fost, la rândul său, ucis pentru același motiv.Istoria zbuciumată a regiunii a făcut totul pentru a pierde me-moria curajosului subprefect Nesimi. În 1975, un cutremur de pământ a devastat orașul

Lice și a pus la pământ 8 000 case. Consecința a fost accele- rarea imigrației, hăituind ul-timii armeni care încă se mai aflau în acel loc. Un nou val de plecări a avut loc în anii ´90, în momentele cele mai întunecate ale războiului civil dintre PKK și stat. Locuitorii au luat cu ei amintirea lui Hüseyin Nesimi. Ei au fost înlocuiți cu sătenii din împrejurimi. De atunci, Lice își duce viața de azi pe mâine. Chiar doamna primar, Fikriye Aytın, aleasă din par-tea Partidului pentru Pace și Democrație (BDP), pro-kurd, nu auzise niciodată vorbindu-se despre Hüseyin Nesimi. Dar gestul său de rezistență vor-bește acestei femei cu trăsături tot atât de pregnante ca și ale luptătorilor din gherila PKK care se ascund în munții din apropiere. Ea spune că munici- palitatea ar putea să-i aducă un omagiu postum, dând numele său unei străzi, de pildă.Pe strada principală a reșe-dinței cantonului, în mijlocul fostelor dughene ale pieței, o luminiță se face văzută din-tr-o forjerie obscură. Aceasta aparținea cândva unui armean plecat către locuri mai puțin os-tile, imediat după seism. Astă-zi, un fierar kurd menține focul cu un instrument de suflat al cărui scârțâit a traversat seco-lul XX. Pe timpuri, adolescent fiind, făcuse ucenicie pe lângă meșteșugarul armean. Din stră-fundurile memoriei sale irump fărâme de armeană. Tchour per: „Adu apă”. Egour kezi mi pan esem: „Vino să-ți spun ceva”. Câțiva curioși s-au adunat și se îngrămădesc pe stradă. „El are o bunică armeană”, se aude vorbindu-se. „Desigur că sunt și alte familii ca aceasta”. Unele limbi au o mie și una de anecdote de povestit. Un

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

DOSAR 1915vehicul blindat, pe șenile, al armatei turce trece încet pe șo-seaua desfundată, ca un apel la ordine, liniștindu-i pe cei mai vorbăreți.Locuința familiei Abdurrahim se află spre periferie. În mica grădină, sub tolele care fac o boltă, un palimpsest identitar și religios, produsul unui secol zbuciumat, capătă contur. Două vecine, fetițe mici cu văl, se fofilează prin bucătărie. Este ora lecției de Coran, predată de cumnata lui Abdurrahim. „Soția mea face ramadan-ul pentru noi toți”, glumește unul din frații lui Abdurrahim, Talhat, care nu se duce „la moschee decât vi-nerea, pentru a se face văzut.” O Biblie în limba turcă și în arabă, adusă de un misionar, a fost scoasă pentru vizitatori și trece din mână în mână. Cartea nu a fost niciodată deschisă. Dar nici nu a fost aruncată. „Mă simt, întâi de toate, kurd, apoi armean, chiar dacă nu mă duc la biserică”, explică tânărul Zozan. „Eu am sânge 100% armean”, revendică vărul său, Abdullah. La Zorarslani, iden-titatea nu trece prin religie. Cu excepția lui Hasan, fiul lui Abdurrahim. „Slavă Domnu-lui, sunt musulman”, spune pe șleau cu un oftat de ușurare. De bine de rău, tatăl său își ascunde necazul. „Nu pot să fiu armean, căci aceasta ar însemna să fiu creștin”, continuă tânărul cu ochi albaștri, student în engleză la o universitate din vestul țării și care a fost educat în școlile lui Fethullah Gülen, un influent predicator islamic turc. „Este imposibil, căci sunt musulman, asemenea mamei mele. Aceasta nu a împiedicat să mi se spună «necredincios murdar» atunci când eram mic.” Rana este aco-lo, palpabilă. În această regiune conservatoare, tânărul trăiește

ca pe un blestem faptul că aparține uneia dintre ultimele familii de armeni convertiți, din Lice. El ar plăti scump pentru a scăpa de rădăcinile creștine ale familiei paterne.Akif, alt frate al lui Abdurra-him, a împrumutat camionul primăriei pentru a ne arăta vechile case armenești. Ne-am îndreptat către înălțimile mon-tane din Lice, la asfințit. Eli-copterele de atac ale armatei turce reîncep operațiunile, zumzăind imediat peste pis-curile muntoase. Gherila PKK nu este departe. La capătul unui drum desfundat, câteva ruine se detașează la crepuscul. Vestigii încremenite ale unui cartier distrus de cutremurul de pământ din 1975. Nimic nu s-a mai mișcat de atunci, locuri-le fiind abandonate. Pe două etaje, o construcție bizară din care o porțiune s-a aplatizat asemenea unei plăcinte cu foi se profilează în penumbră. Este vorba despre osatura unei mo-schee-moară datând din veacul al XVI-lea și construită pe un râu ale cărui ape coboară mun-

tele în vuiet. Un pic mai sus, se afla o biserică, dar nimeni nu mai poate să o viziteze de când militarii au pus stăpânire pe acele locuri. În față, îndreptat către vale, se distinge un bazin din marmură și câteva pietre ri-sipite prin tufișuri de mărăcini. Este ceea ce a mai rămas din casa subprefectului. Odinio-ară, locuința otomană pe care funcționarul o închiria, avea ținută. Era înzestrată cu un sa-lemlik, acea parte dintr-o locu-ință consacrată recepțiilor și cu un haremlik, rezervat vieții de familie. Pietrele albe fuseseră tăiate cu băgare de seamă de către un sirian și provenea din orașul Mardin, din vecinătatea Siriei de astăzi. Erau cele mai frumoase din întreaga regiune. După cutremur, armata le-a folosit pentru a face cazărmi care încercuiesc orașul. Se poate zări una, peste drum, în zona militară interzisă accesu-lui public care urcă în lungul rocii povârnite. Iată singurele rămășițe pe care Lice le-a con-servat în urma curajosului său funcționar.

Revenim la Diyarbakir și la cei un milion de locuitori pe care îi are. Exodul pe care războiul civil l-a provocat a transformat orașul. Acesta a depășit zidurile din piatră de lavă neagră con-struite în anul 3 000 î. Hr. și lungi de 5 km și i-a înghesuit pe refugiați în imobile fără viață. Între refugiați se numără mulți din Lice. În mijlocul betonului, amintirea fragmentară a po-veștii lui Nesimi este pe punc-tul de a cădea într-o uitare com-pletă. Timpul este complicele neclintit al autorităților turce și al negării istoriei. Bătrâni originari din Lice se întâlnesc tot timpul la „Ceainăria Özay”, o cameră minusculă cu ziduri îngălbenite având, într-un colț, un televizor vechi care trans-mite numai curse de cai. In-terdicția de a fuma în locurile publice, adoptată de Turcia, nu a ajuns până aici. Se joacă cărți și domino pe mese cu pi-cioare strâmbe, într-un nor dens de fum de țigară. Nihat Ișık, un bătrân elegant de modă veche, îmbrăcat într-un costum din trei piese, potrivit modei din anii ´80, vine aici să-și bea ceaiul în toate zilele pe care Dum-nezeu i le dă. Selim, nepotul fratelui său, un notabil kurd, era proprietarul casei pe care o închiria subprefectul. Cei doi bărbați se apreciau. „Într-o zi, în anii ´50, un bărbat pe nume Süleyman a venit să mă vadă. Lucram la starea civilă a sub-prefecturii din Lice, povestește Nihat. El era originar din Hani, un sat aproape de Lice. El do-rea să-mi vorbească, căci avea ceva pe conștiință care îl apă-sa. El mi-a spus că s-a numărat printre cei care au deschis focul asupra kaïmakam-ului. Și că șeful acestei çete înaintase un raport prin care informa că niște bandiți armeni îl uciseseră, dar

ordinul venea de la guverna-tor.” Nihat este mulțumit să transmită această istorie pe care o păstrează cu strășnicie de mai bine de o jumătate de veac, căci el nu poate vorbi „deschis” oricui. „Trupul a rămas acolo toată noaptea, adaugă el. Seim Bey a chemat sătenii pentru a se ocupa de cadavru, iar ei l-au înmormântat în acel loc.” El știe această poveste de la mama subprefectului. De asemenea, își mai amintește de câteva de-talii: funcționarul Nesimi, un turc originar din Insula Creta, pe atunci aflată sub stăpânire otomană, era mare amator de vin în grădina sa și mergea să ia masa de seară cu armeni.Șeyhmus Diken este cel care, pornit în cautarea subprefectu-lui, a pus mâna pe Nihat Ișık. Scriitorul are o sensibilitate ascuțită la prezența istorică a armenilor pe aceste locuri, care astăzi sunt în majoritate kurzi. „Cele două comunități au împărțit această geografie timp de secole. Probabil că armenii nu mai sunt acolo din punct de vedere fizic, însă locuințele lor, bisericile, da. Pentru mine, sufletul lor este neîncetat pre-zent pe aceste străzi.” Acest mic bărbat cu privirea vioaie este un nostalgic al mozaicu-lui etnic care era Diyarbakir odinioară. Orașul său natal era populat cu kurzi, sirieni, evrei, armeni... În anii ´60, doar câți-va mai rămăseseră. Un incident în copilăria sa stă probabil la originea angajamentului său. Într-o după-amiază, la ieșirea din școala primară, o ceată de copii au tăbărât cu toată forța pe prietenul său, Artin. Șeyhmus a încercat să-l apere. În ochii celorlalți, el luase partea unui gavur, a unui „infidel”. Bunica lui Șeyhmus i-a consolat pe cei doi băieți cu felii de pâine unse

cu piureu de roșii. Și într-o zi, Artin și familia sa au părăsit Di-yarbakir, sperând, ca și ceilalți armeni să-și refacă viața într-un ținut mai ospitalier. De-a lun-gul timpului, locul prietenului în memoria lui Diken s-a mai șters, dar în urmă cu câțiva ani l-a întâlnit pe Aram Ateșyan, vicarul patriarhului armean din Istanbul, venit în vizită la Di-yarbakir. Ateșyan era Aretin din copilăria sa.La 58 ani, acest fiu al Diyarba-kir-ului se situează „de partea oprimaților.” El crede că este esențial pentru reabilitare ca memoria subprefectului să fie reîmprospătată. „A te mulțumi să spui că un milion și jumătate de armeni au fost uciși, dar că nu ne privește întrucât Republi-ca Turcă nu exista pe atunci, nu va duce la nimic.” Sinceritatea căinței se dovedește în detalii. De altfel, „dacă statul ar fi fost inteligent, ar fi putut să-și fo-losească istoria pentru a arăta că nu toți guvernatorii au exe-cutat ordinele; au existat și ex-cepții.” Dar un stat poate să fie inteligent? Șeyhmus Diken, ab-solvent cu diplomă de licență al Facultății de Științe Politice din Ankara, a experimentat răspun-sul în mod direct. După absol-vire, el devine, la rândul său, subprefect. El va fi demis după lovitura de stat din 12 septem-brie 1980. Originile kurde l-au ajuns din urmă. „Este adevărat, am fost și eu kaïmakam și, de asemenea, mi-au fost dați pa-pucii. Nesimi vedea de armeni. Eu, de kurzi. Statele otoman și turc au aceeși mentalitate.”Aflat pe partea europeană a Is-tanbulului care continuă spre Tracia, Beylikdüzü este unul dintre acele cartiere noi care se întinde la nesfărșit. Din cen-trul metropolei, este nevoie de o oră bună de mers cu mașina

30

pentru a ajunge aici. Asfaltul de pe străzile care duc spre zonele rezidențiale cu blocuri turn și spre fabrici abia dacă s-a uscat, iar excavatoarele sfredelesc de zor pământul. Antreprenorii turci sunt presați de timp: dez-voltarea rapidă a zonei anunță un viitor promițător și temeinic. O mașină Porsche Cayenne de culoare albă stă garată în fața intrării la o firmă. Trebuie să te strecori printre jacuzzi pentru a ajunge la biroul PDG. Bun ve-nit în imperiul descendenților subprefectului. Ei au făcut avere din băi pe care le exportă în lumea întreagă.Cei doi nepoți [ai lui Nesimi] ne primesc sub privirea unui imens portret al lui Musta-fa Kemal. Ultimul număr al magazinului Forbes se află pe o măsuță de cafea. Având ceas aurit, păr alb de patriarh, sen-iorul este depozitarul entuziast al epopeei bunicului său, al cărui nume îl poartă. Hüseyin Nesimi a crescut într-o familie respectată, cu un frate al bunic-ului șeic, în Creta. Admnistrația otomană interzicea turcilor să părăsească insula care era frământată de revolte organi-zate de susținătorii independ-enței, explică nepotul său. Cu o singură excepție: în fiecare an, celor mai buni doi liceeni li se permitea să-și continue studiile la Istanbul: primul, la școala mi-litară, iar al doilea la Me-kteb-i Mülkiye, școala de for-mare a funcționarilor. Hüseyin Nesimi, în care spiritul rebel deja se înșurubase adânc, s-a dus la școala de administrație publică. Într-o dimineață, el s-a așezat în primul rând al unei mulțimi care umplea stra-da pe unde procesiunea imperi-ală urma să treacă. Atunci când sultanul Abdülhamid II a trecut prin fața sa, el a aruncat în

DOSAR 1915

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

trăsura sa luxoasă o scrisoare ce cuprindea o listă de reforme pe care le propunea pentru refor-marea imperiului. „În aceste condiții, drept pedeapsă, el a fost trimis în estul țării”, ex-plică Hüseyin Nesimi Jr. Aceste meleaguri populate cu kurzi re-beli față de autoritatea centrală erau deja percepute drept locuri dezagreabile...„Doica a fost martora eveni-mentelor, precizează acesta. La Lice, ea este cea care l-a crescut pe tatăl meu. Ea mi-a povestit că armenii, disperați, aduceau bunicului meu aurul pe care îl aveau cu speranța că vor fi salvați. El a refuzat să-l ia, bineînțeles. De asemenea, ea ne-a mai spus că poruncise soldaților să-i protejeze pe ar-meni. Celor care voiau să-i omoare, el le spunea: luați-le bunurile, dar nu-i omorâți.” După asasinarea kaïmakam-ul-ui, Fatma, văduva sa și Abidin, fiul său, au primit, la rândul lor, amenințări din partea bandiților. „Proprietarul casei i-a ascuns.”Orfan la vârsta de 4 ani, Abi-din a moștenit în mod vizibil temperamentul tatălui său. Ac-tivist în partidul comunist, el a fost închis, în această calitate,

de mai multe ori. Ultima dată a fost pentru faptul că a scris un eseu cu privire la reforma agrară și necesitatea de a redis-tribui terenurile confiscate de către marii latifundiari. „Atun-ci când tatăl meu nu se afla la închisoare, casa era plină de oaspeți, își amintește Hüseyin Nesimi. El avea mulți prieteni armeni. Noi am știut întotdeau-na ceea ce s-a întâmplat cu bunicul, dar nu prea vorbeam despre asta în afara familiei.” Astăzi, nepotul său îl rememo-rează cu o plăcere vizibilă. „În ochii mei, bunicul este un erou. El s-a sacrificat pentru a salva viața oamenilor.” Alegându-și cuvintele cu grijă, el ocolește orice discuție privind responsa-bilitatea statului. La urma ur-mei, afacerile sunt afaceri. Dar vremurile se schimbă. El nu a pornit niciodată pe urmele bunicului său și nu cunoaște din regiune decât una din sucur-salele firmei sale, la Diyarbakir. Astăzi, el intenționează să-i ri-dice un mausoleu, în apropierea bătrânului arbore, acolo unde a fost întinsă cursa.

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

32

În perioada 21-23 septembrie 2015 o delegaţie a Comisiei pentru politică externă a Camerei Deputaților din România a efectuat o vizită oficială în Repu- blica Arme-nia. Delegaţia a fost formată din domnul Borbély László, preşedintele Comisiei, doamna Natalia Elena Intotero şi dom-nul Vlad Gheorghe Nistor, vice-preşedinţi ai Comisiei. In pro-gramul vizitei au fost prevăzute întâlniri cu domnul Galust Sa-hakyan, preşedintele Adunării Naţionale a Republicii Arme-nia, cu domnul Artak Zakaryan, preşedintele Comisiei pentru politică externă din Adunarea Naţională a Republicii Arme-nia, precum şi cu domnul Ka-ren Nazaryan, ministru adjunct al Afacerilor Externe. Totodată, membrii delegaţiei au partici-pat la recepţia de Ziua Naţion-ală oferită de Preşedintele Ar-meniei, domnul Serj Sargsyan, cu ocazia împlinirii a 24 de ani

de independenţă a Republicii Armenia.Preşedintele Borbély a subliniat că vizita delegaţiei române co-incide cu cea de a 24-a aniver-sare a proclamării independen- ţei Republicii, România fiind şi prima ţară care a recunoscut independenţa Armeniei. Toto-dată, a fost evidenţiat parteneri-atul profund între cele două ţări, întărit şi de importanta comuni-tate armenească care trăieşte în

ARMENIA Vizita delegaţiei Comisiei pentru politică externă a Camerei Deputaților din România

România. El a adăugat că ţara noastră, situată la graniţa estică a NATO şi a Uniunii Europene, urmăreşte cu deosebită atenţie schimbările geo-politice din re-giune şi că este important, înde-osebi acum, când întreaga Eu-ropa este confruntată cu grave provocări, ca în această regiune să există stabilitate, ca liderii statelor care se învecinează să folosească calea dialogului şi să găsească soluţii comune pentru problemele apărute.Delegaţia română a mai apre-ciat că pentru Armenia este foarte important să continue relaţiile cu Uniunea Europe-ană, să fie rezolvată, în sfârşit, problema vizelor, ceea ce ar uşura mult viaţa cetăţenilor ar-meni. S-au dat asigurări pentru sprijinul României în demer-surile pro-europene, atât prin asistenţa tehnică oferită cât şi prin împărtăşirea experienţelor noastre de până acum. Referi-tor la evenimentele din anul 1915, s-a afirmat că România împărtăşeşte sentimentele încercate de poporul armean şi cinsteşte alături de acesta amintirea victimelor, acestea fiind căile pentru a ne asigura că tragediile istoriei nu se vor repeta niciodată.

Comunicat de Presă al Camerei Deputaților

IN MEMORIAM

AA

AR R

T17 - 18 / 2015

Trecerea sa de la pământ la cer ne lasă o mare greutate și un regret adânc, conștienți fiind că ne lipsim de credința sa, de pri-ceperea sa, dăruită slujirii Bi-sericii și comunității armene. A trudit fără osteneală spre binele tuturor! Nu obosea, nu dădea înapoi niciodată și oricât de mari ar fi fost piedicile, întot-deauna le biruia!Vreme îndelungată și-a adus osteneala în Comunitatea armeană prin funcția de secre-tar al Parohiei Bisericii Armene din București. Această activi-tate i-a adus mulțumiri, satis-facție și multe aprecieri din par-tea preoților și credincioșilor.Adresăm familiei îndurerate cuvânt de prețuire, de curaj, de

nădejde, deoarece Nadia și-a împărțit mereu grija cuvenită familiei proprii cu cea a fami-liei comunității armene.În ceasul plecării sale către împărăția lui Dumnezeu se cu-vine să-i adresăm, din vistieria gândurilor și inimilor noastre, toate cele cuvenite.

A plecat dintre noi Nadia Kevorkian…

Mergi în pace, iubită Nadia! Noi ne vom ruga, te vom însoți mereu cu dragostea noastră și cu prețuirea noastră!

Veșnică pomenire!

Biroul de presă al Arhiepis-copiei Bisericii Armene din

România

O veste tristă ne-a parvenit de la New York. Sîmbătă 25 iulie s-a stins din viață Dikran N. Tav-itian. Pe 31 iulie ar fi implinit 103 ani. Un adevărat simbol de longevitate el a fost sărbătorit în urmă cu trei ai cu ocazia centenarului iar revista Ararat a publicat un amplu material. (vezi nr. Septembrie/2012)O amplă biografie a Domnului Dikran Tavitian a fost publicată în volumul Armenii din Ba-zargicul de Altădată de Edvard Jeamgocian (Editura Ararat, 2011).

Ne-a părăsit DIKRAN N. TAVITIAN un simbol de longevitate…

34

În Laguna Veneţiană, la vest de Lido, mica insulă San La- zzaro adăposteşte în miezul ei mănăstirea armeano- catolică a ordinului Mechitarist.

Înconjurată de grădini cochete şi o livadă de mere şi piersici parfumate, acesta mănăstire reprezintă în secolul al XXI-lea un reper esenţial al armenitaţii în lume.

La 8 septembrie 1717, se stabilea aici Mechitar de Sebastia, însoţit de un mic grup de călugări după ce trecuse prin multe primejdii. Născut în 1676, originar din Palestina, dar obligat să se re- fugieze în nordul Italiei, după ce trăise în Constantinopol şi Modon (în Peloponez), a primit de la Senatul Veneţian o insulă abandonată şi aflată în ruină. În acest loc, fusese în secolul XII o leprozerie care cu timpul a fost părăsită. Astfel, se explică denu-

mirea insulei, Sfântul Lazăr fiind patronul spiritual al leproşilor.

Lecţiile supravieţuirii, dobân-dite de timpuriu l-au ajutat pe Mechitar să înceapă împreună cu discipolii restaurarea bisericii şi a edificiilor vechi. Inspirat de peisajul armonios şi clima blândă, entuziastul Mechitar a

construit cu răbdare şi atenţie la detaliile relevante o mănăstire şi a amenajat o grădină.

Cu 17 ani în urmă, la Constanati-nopol, acest călugăr crease un ordin care a fost recunoscut de Papa Clement al XI-lea.

Odată cu terminarea lucrărilor, în 1740, a fost posibilă trans-formarea insulei într-un centru de cultură pentru menţinerea în viaţă a limbii, literaturii, tradiţiilor şi costumelor poporu-lui armean

După moartea părintelui stareţ Mechitar, în 1789 a fost instalată şi o mică tipografie care evident a schimbat cursul lucrurilor. În perioada 1823-1825, constru-irea altei tipografii a permis şi înfiinţarea unei biblioteci. Astă-zi, în biblioteca din San Lazzaro sunt conservate peste 170 de mii de volume dintre care 4500 sunt manuscrise. Multe scrieri sunt redactate în numeroase limbi chiar şi arabă ceea ce permite cercetătorilor obţinerea de date şi informaţii variate. De exem- plu, o surpriză plăcută o con-stituie şi întâlnirea cu opera lui Dante, cu atlasele istorice, geor-gafice şi cu magnifica colecţie

Jurnal de călătorieInsula San Lazzaro degli Armeni (1)

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T17 - 18 / 2015

REDACŢIA ARARAT

de volume privind istoria Bi-zanţului.

Din fericire, în timpul invaziei lui Napoleon, mănăstirea nu a avut de suferit, iar începând cu veacul al nouăsprezecelea su-prafaţa insulei donate definitiv de Senatul Republicii armenilor, urmaşi ai lui Mechitar, s-a du-blat de la 7200 de metri pătraţi la paisprezece mii de metri pătraţi.

Datorită ospitalităţii călugărilor, numeroşi erudiţi şi simpa-tizanți ai armenilor au fost prezenţi în acest spaţiu pentru a fi mai aproape de lucrurile perene pe care le oferă cultura acestui popor. Lord Byron în-suşi a studiat limba armeană în perioada 1816 -1817 şi a rămas în admiraţia acestui loc care prin poezia şi atmosfera sa l-a impresionat enorm. În cinstea sa, la intrarea în bibliotecă, este o cameră care îi poartă nume-le. Aici celebrul poet se retră-gea să studieze limba şi cultu-ra armenă. Portretul său este aşezat chiar deasupra intrării în cameră, dominând întreg spaţiul. Din păcate, poetul en-glez a reuşit să înveţe doar 30 de litere, din cele 38 ale alfabetului

armean. Pe insulă, chiar la in-trarea în mănăstire este aşezată o placă care aminteşte faptul că Byron s-a dovedit a fi un prieten important al armenilor, fiind cel care a contribuit la traducerea unei gramatici a limbii armene.

Astfel, astăzi nu putem rosti nu-mele insulei San Lazzaro fără să ne gândim la Mechitar, primul stareţ al mănăstirii ca si la lordul Byron și încercările sale dispe-rate de a învăța limba armeană.

Andreea BARBU

Jurnalul de călătorie 15 ZILE ÎN ARMENIA va continua după o serie de articole despre insu-la San Lazzaro şi cursurile de limbă armeană occidentală,des-făşurate la universitatea Ca’ Foscari la care am participat în luna august, 2015.