Dezastru, Zbor și-Încrâncenare

Ședea pe vine-n miez de seară, condus de-un sfârâit,

Prin colții lungi, cumplita fiară, călăuzea un măcăit.

Din coada lungă și zbârlită lovea nebun, ne-nduplecat. O biată muscă, zgribulită, zbura, prin colțuri, agitat.

Dar zboru-i molcom, adunat pe-alocuri, fragila viață i-a curmat,

iar Prințul alintat și mândru o clemfăia cam dezgustat.

În timpul ăsta lumea-ntreagă a stat ascunsă pe sub poduri în fund de pivniță, prin baruri, prin locuri cam străine nouă.

Și stând mereu cu Frica-alături sau însoțiți de Disperare,

un gând împărtășeau cu toții: DIVORȚ de groaznica Teroare.

Căci asta le fusese viața de când au fost aduși pe lume

trăiau în mod constant cu teama unei noi urmăriri de muște. Căci musca firavă și mică,

deși banală mai mereu, putea cu-un fâlfâit de aripi să trezeasc-un pui de Zeu.

Atunci, trezit din somnul său de veacuri,

întreținut prin mângâieri, pisoiul se ridică galeș,

dar gata de un nou prăpăd. Începe urmărirea-ndată

cuprins de-extazul vânătorii fără-ai păsa măcar oleacă,

de oamenii brusc dați uitării. Și în dezastrul ce-l împarte

în porții mari tuturor, în vârful cozii sale șade,

Moartea, zâmbind triumfator. Căci veacuri au trecut probabil

de la un așa ospăț, fiind silită mai tot timpul

să se mulțumească cu un boț. Dar iată! A sosit momentul să se închine cu respect,

spre musca mestecată-n silă, ce tot spre Moarte a purces.

Cine-ar fi ghicit vreodată

distrugerea adusă, de un fâlfâit de aripi

și un bâzâit de muscă?