Decizii Civil

Cod procedură civilă, art. 129, art. 2441

Regimul juridic al suspendării reglementate de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, nu este unul derogator de la dreptul comun, respectiv de la dispoziţiile art. 2441 alin.(1) Cod procedură civilă.

În condiţiile în care Legea nr. 85/2006 nu conţine dispoziţii speciale cu privire la măsura suspendării judecăţii, este fără echivoc că împotriva încheierii de suspendare dispuse în baza art. 36 din această lege, partea

are doar calea de atac a recursului.

Pe cale de consecinţă, soluţionând calea de atac formulată împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, ca fiind apel şi nu recurs, instanţa a pronunţat o decizie într-o compunere nelegală, de 2 judecători, calificându-se eronat calea de atac și încălcându-se astfel normele legale imperative privind compunerea instanţei.

Secția I civilă, decizia nr. 31 din 10 ianuarie 2012

Potrivit dispoziţiilor art. 2441 alin.(1) C.proc.civ., asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs.

În speţă, suspendarea judecăţii de către prima instanţă s-a dispus în temeiul unei legi speciale, respectiv a art. 36 din Legea nr. 85/2006 republicată, privind procedura insolvenţei.

S-a constatat că regimul juridic al acestei suspendări reglementate de o lege specială, nu este însă unul derogator de la dreptul comun în materie, respectiv de la dispoziţiile art. 2441 alin.(1) C.proc.civ.

În condiţiile în care Legea nr. 85/2006 republicată nu conţine dispoziţii speciale cu privire la măsura suspendării judecăţii, este fără echivoc că împotriva încheierii de suspendare dispuse în baza art. 36 din această lege, reclamanta avea doar calea de atac a recursului.

Chiar dacă reclamanta a calificat eronat calea sa de atac împotriva încheierii ca fiind apel, instanţa de control judiciar, în exercitarea rolului activ conform art. 129 alin.(5) C.proc.civ., avea obligaţia de a da o corectă calificare căii de atac, cu respectarea dispoziţiilor art. 2441 alin.(1) C.proc.civ.

Pe cale de consecinţă, soluţionând calea de atac formulată împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, ca fiind apel şi nu recurs, instanţa a pronunţat decizia recurată într-o compunere nelegală, de 2 judecători.

Constatând astfel că s-au încălcat normele legale imperative privind compunerea instanţei şi s-a calificat eronat calea de atac, Curtea, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 C.proc.civ., a admis recursul pârâtei și în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(3) a casat decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre competentă soluţionare, ca instanţă de recurs.

Decret-Lege nr. 115/1938

Legea nr. 58/1974

În sistemul cărţii funciare reglementată de Decretul-Lege nr. 115/1938, singura modalitate de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară era înscrierea în cartea funciară, astfel că suprapunerea celor două sisteme de evidenţă a terenurilor, cel de carte funciară şi cel de cadastru agricol, nu poate aduce atingere dreptului unor persoane de a li se atribui terenul preluat în baza Legii nr. 58/1974, întrucât aceștia au avut posesia din perioada de aplicare a Decretului-Lege nr. 115/1938.

Prin deschiderea unei cărţi funciare nedefinitive în favoarea unei persoane, au fost încălcate prevederilor art. 58 alin.(1) din Legea nr. 115/1938, deoarece în regimurile de carte funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi. Aşadar, dreptul de proprietate înscris într-o coală de carte funciară nedefinitivă nu este opozabil celor al căror autor a fost înscris într-o carte funciară definitivă sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938.


Cod civil, art. 998, art. 1003

Decretul nr. 167/1958

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale actelor normative sus menționate, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Consecinţa infestării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp.

Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întinderea acestuia, întrucât evoluţia bolii, reacţia la tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment, iar agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Situaţia este aceeaşi și în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii.

În consecință, prescripţia dreptului la acțiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.


Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie obligarea pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale şi morale, pe temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmarea infestării reclamantului cu virusul HIV. Maladia provocată de acest virus cunoaşte mai multe etape evolutive, în prima etapă a infestării şi ulterior, în primele luni până la câţiva ani, mulţi dintre bolnavi păstrându-şi capacităţile fiziologice şi funcţionale şi putându-şi continua activitatea profesională.

Pe parcursul evoluţiei bolii, de la momentul cunoaşterii stării de seropozivitate, persoana în cauză trece prin inevitabile schimbări în plan moral (relaţia bolnavului cu sinele, cât şi cu cei din jur, excluderea familială şi socială) şi din punct de vedere economic (pierderea treptată a capacităţii de muncă, reducerea veniturilor, creşterea graduală a cheltuielilor medicale).

Dacă la momentul aflării diagnosticului, pacientul încearcă în principal un prejudiciu de ordin moral, manifestările clinice ulterioare ale bolii determină agravarea treptată a acestui prejudiciu, precum şi apariţia celui material, care, de asemenea, sporeşte pe măsură ce bolnavul trece în fazele superioare ale bolii. În realitate, bolnavul nu poate aprecia la momentul aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întinderea acestuia, agravarea stării de sănătate având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, care echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine.

Este adevărat că, potrivit art. 8 alin.(l) din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripţie de 3 ani pentru prejudiciul invocat curge de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În speţă, consecinţa infestării cu virusul HIV s-a concretizat nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, care este consecinţa caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dăunătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp.

Nu se poate susţine că reclamantul ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului care va fi întinderea prejudiciului, întrucât evoluţia bolii, reacţia pacientului la tratament, nevoile sale materiale şi consecinţele pe plan moral nu puteau fi cuantificate la acel moment.

În această situaţie, prescripţia începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv.

Reclamantul a solicitat daune morale şi materiale indicând o sumă globală. În raport de susţinerile reclamantului şi probele administrate instanţa trebuia să stabilească în concret în ce constă prejudiciul material şi moral invocat, pe ultimii 3 ani anteriori promovării acţiunii, faţă de faptul că starea de boală este de natură să

genereze prejudicii succesive în timp.

În raport de specificul situaţiei de fapt descrise în acţiune, instanţa trebuia să administreze probele necesare pentru a se stabili când au fost efectuate cheltuielile pentru tratament, regim alimentar, condiţii de locuit, îngrijiri, şedinţe de psihoterapie, acţiunea neputând fi respinsă ca prescrisă dacă acestea au fost efectuate în cei trei ani anteriori promovării acţiunii.

Situaţia este aceeaşi în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului. Din motivarea acţiunii rezultă că prejudiciul moral se datorează excluderii din societate, situaţie care nu s-a petrecut în ziua aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii, inclusiv în ultimii 3 ani anteriori înregistrării acţiunii pe rolul instanţei.

În consecinţă, în rejudecare instanţa trebuie să stabilească dacă, din totalul pagubei materiale şi morale invocate prin acţiune, cel puţin o parte se localizează, ca moment al producerii, în intervalul termenului general de prescripţie, iar în caz afirmativ, pentru prejudiciul astfel localizat, urmează a se analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, ce constituie aspecte de fond ale pricinii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza prevederilor art.312 alin.(3) C.proc.civ., a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată, iar în temeiul art.297 din acelaşi cod, a admis apelul declarat, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.


(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței)

Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C.civ. instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia şi o solidaritate specifică între comitent şi prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepușilor săi despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor. Chiar dacă victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, în final prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.

Împotriva acțiunii în regres a comitentului, prepușii nu se pot apăra invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ci eventual pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului. Însă, în situația în care printr-o hotărâre penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a comitentului în producerea prejudiciului, acest aspect nu mai poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres, iar prepușii nu pot invoca împrejurarea că au comis faptele cauzatoare de prejudicii ca urmare a ordinelor primite.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 290 din 20 ianuarie 2012

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenţii consideră că reclamantul nu poate pretinde pe calea cererii de chemare în garanţie restituirea sumelor plătite victimelor în temeiul hotărârii penale, deoarece răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimelor revine exclusiv reclamantului. În acest sens, recurenţii reiterează apărările formulate în procesul penal, care au fost analizate în hotărârea penală de condamnare, şi anume, că au comis faptele cauzatoare de prejudicii urmare a ordinelor primite.

Recurenţii mai susţin că, din corelarea prevederilor art. 1000 şi art.1003 C.civ., rezultă că răspunderea pentru daunele produse trebuie să revină exclusiv Ministerului Apărării Naţionale, deoarece art. 1000 nu instituie răspunderea solidară, iar art. 1003 se referă la răspunderea solidară numai în cazul codebitorilor.

În realitate, ceea ce interesează sub aspectul temeiului juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză sunt dispoziţiile art. 1000 alin.(3) C.civ., care instituie un caz de răspundere pentru fapta altuia, nu pentru fapta proprie şi care instituie, contrar celor susţinute de recurenţi, o solidaritate specifică între comitent şi prepus, exclusiv în folosul victimei. Plătind despăgubirile, reclamantul nu a făcut altceva decât să avanseze în locul pârâţilor despăgubirile pe care aceştia din urmă le datorau victimelor. Însă în final, prevalează răspunderea pentru fapta proprie, adică făptuitorii trebuie să suporte singuri repararea prejudiciului pe care l-au cauzat prin fapta lor, comitentul având dreptul să regreseze împotriva acestora pentru recuperarea sumelor plătite.

Împotriva regresului comitentului, recurenţii pârâţi nu se pot apăra invocând prezumţia de răspundere instituită de art. 1000 alin.(3) C.civ., ci eventual pot invoca şi dovedi fapta proprie a comitentului, faptă care ar fi determinat total sau parţial producerea prejudiciului.

Dispoziţiile art. 1000 alin. (3) oferă exclusiv victimei posibilitatea de a se adresa, la alegerea sa, pentru întreaga despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deopotrivă, fie numai prepusului.

În speţă, victimele au înţeles să pretindă întreaga despăgubire de la comitent, ceea ce nu este de natură să înlăture răspunderea proprie a pârâţilor, care se concretizează în cadrul cererii de chemare în garanţie prin obligarea lor la restituirea sumelor către comitent.

Caracterul solidar al răspunderii întemeiată pe art. 1003 C.civ. are în vedere situaţia în care „delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane”, ceea ce ar presupune reţinerea culpei concomitente a comitentului şi în final o răspundere proprie a acestuia întemeiată pe art. 998 C.civ. Or, în hotărârea penală de condamnare s-a reţinut în mod expres lipsa oricărei culpe a Ministerului Apărării Naţionale în producerea prejudiciului, aspect care nu mai poate fi repus în discuţie în cadrul acţiunii în regres.

În realitate, recurenţii tind la o reevaluare a vinovăţiei lor (reluând în cadrul acestui litigiu o apărare pe care au susţinut-o constant în faţa instanţei penale, respectiv îndeplinirea ordinelor militare primite şi lipsa răspunderii lor în calitate de executanţi), ceea ce ar fi contrar principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale definitive, prin care s-au stabilit faptele, persoanele care le-au săvârşit şi vinovăţia acestora.

Critica recurenţilor referitoare la dispoziţia de obligare a lor la plata dobânzilor este invocată omisso medio, nefiind formulată ca motiv de apel.

În acest sens, art. 295 alin. (1) teza I C.pr.civ. prevede în mod expres că: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă”. Textul reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanţei superioare împreună cu toate aspectele de fapt şi de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

În condiţiile în care pârâţii nu au criticat în apel dispoziţia de obligare la plata dobânzilor, cuprinsă în dispozitivul sentinţei primei instanţe, respectiv nu au susţinut argumentele invocate în recurs (lipsa punerii în întârziere şi imposibilitatea de plată datorată împrejurării că se află în stare de detenţie), aceste aspecte nu au fost analizate de instanţa de apel şi nu pot examinate pentru prima oară în recurs.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

Cod procedură penală, art. 10 alin. 1 lit. j, art. 504, art. 506

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5

Situația în care o persoană a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârşită de aceasta şi pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive, se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art.504-506 C.proc.pen., dreptul la libertate şi siguranţă fiind garantat de art. 5 din Convenţia Europeană.

Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică, iar suma acordată de instanță cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit trebuie să fie o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea persoanei.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 457 din 27 ianuarie 2012

Potrivit art.504 alin.(2) şi alin.(3) C.proc.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.(l) lit.j.

Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art.20 din Constituţia României.

Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragraful 1 lit.c prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.

În speţa supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârşită de acesta şi pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existenţă şi întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situaţia sa se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art.504-506 C.proc.pen.

Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum şi cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susţine că ar fi prea mic, raportat la gravitatea şi consecinţele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, susţine că este prea mare, prin raportare la aceleaşi criterii de evaluare.

Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalităţii de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi, a raportului de expertiză efectuat în cauză şi a înscrisurilor depuse de către reclamant în probaţiune şi apreciate ca atare de instanţă, acesta reprezintă un aspect de interpretare şi evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte critica formulată de către ambii recurenţi referitoare la cuantumul daunelor morale, s-a constatat că nu este fondată.

Astfel, se observă că dispoziţiile art.504 alin.(l) din C.proc.pen. enumeră criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume: durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la

care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta 1-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.

Critica formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia nu s-ar fî dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin.(1) C.proc.pen. şi a jurisprudenţei CEDO în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale în materie.

De asemenea, nu se pot reţine argumentele pârâtului privind o eventuală diminuare a cuantumului daunelor morale justificată prin aceea că soluţia achitării, prin ea însăşi, ar reprezenta o modalitate de reparaţie, întrucât hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparaţie morală prin ea însăşi", deoarece tocmai soluţia de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 504-505 C.proc.pen. pentru a promova acţiunea în pretenţii.

Susţinerea conform căreia „cel care pretinde daunele morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale i-au fost afectate prin arestarea ilegală" este eronată, deoarece prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.

De asemenea, a fost înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.

Declaraţia martorei S.L. despre care recurentul-reclamant susţine că nu a fost analizată de instanţele anterioare a relevat faptul că în perioada în care acesta a fost privat de libertate copiii au rămas în grija exclusivă a soţiei, că reclamantul fusese unicul întreţinător al familiei, că familia acestuia a împrumutat diverse sume de bani de la martoră, că ulterior liberării reclamantul a avut diverse probleme de sănătate, fiind supus unei intervenţii chirurgicale şi că acesta a mai avut o condamnare anterioară.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aceste aspecte au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiilor adoptate în cauză, atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul „a avut de suportat şi suferinţe fizice determinate de o serie de afecţiuni medicale, iar familia acestuia a fost lipsită de sprijinul său, fiind întreţinătorul acesteia, dat şi profilul moral al acestuia, care nu se află pentru prima oară într-o astfel de situaţie, inclusiv martora audiată declarând că acesta a mai fost anterior condamnat".

Instanţa de apel a reţinut că „întrucât prin motivele de apel formulate în cauză se critică soluţia în întregime, în această fază procesuală va avea loc devoluţiunea totală a pricinii, situaţie în care instanţa de apel va reanaliza pe fond acţiunea reclamantului, prin prisma probatoriului administrat la

fond şi completat în apel...", iar faptul că nu a făcut o referire expresă la declaraţia martorei S.L. nu înseamnă că nu a analizat acest mijloc probator, atâta vreme cât, pentru verificarea aspectelor conţinute în această declaraţie, a încuviinţat probatorii suplimentare.

Împrejurarea că instanţa de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susţinerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuţioase a tuturor chestiunilor deduse judecăţii şi materialului probator administrat în susţinerea pretenţiilor formulate.

În speţă nu are relevanţă faptul că „probatoriul valorificat de instanţa de apel pentru stabilirea daunelor materiale...nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva art. 1191 şi art. 1194 C.civ...." cum arată reclamantul, întrucât, ceea ce în mod corect s-a reţinut de către această instanţă, a fost împrejurarea că probatoriul administrat nu a fost de natură să dovedească, conform legii, cererea privind daunele materiale.

Criticile reclamantului privind conţinutul raportului de expertiză medico-legală, înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi criteriile de acordare a daunelor morale, reprezintă aspecte ce ţin de modalitatea de interpretare şi evaluare a probatoriilor care nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate şi nu de netemeinicie.

Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 2.700.000 lei (astfel cum a fost precizată la termenul din 16.11.2010), ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.(l) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursurile formulate.


În situația admiterii cererii de strămutare, ulterior soluționării cauzei de către prima instanță, prorogarea de competență operează numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea pricinii, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de care este succesibilă hotărârea.

Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37 Cod procedură civilă, instanța supremă competentă cu soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și, deci, acestea să nu fie actuale.

Secția I civilă, decizia nr. 570 din 1 februarie 2012

Referitor la conflictul negativ de competenţă, cu soluţionarea căruia a fost învestită această instanţă, Înalta Curte a constatat următoarele:

Conflictul negativ de competență, în condițiile art. 20 alin.(2) C.proc.civ., presupune ca două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, să se declare necompetente să judece aceeași pricină.

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că, pentru existența conflictului negativ de competență, este necesară întrunirea mai multor condiții, și anume: să existe două sau mai multe instanțe sesizate cu aceeași pricină; instanțele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile; declinările de competență să fie reciproce; cel puțin una dintre aceste instanțe să fie competentă să soluționeze cererea respectivă.

În cauză, aceste cerințe legale sunt îndeplinite cumulativ, astfel încât instanța supremă se consideră legal învestită pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Sub un prim aspect, se observă că ceea ce a determinat dezbaterea competenței de soluționare a recursurilor și interpretarea diferită a instanțelor asupra acestei probleme de drept a fost intervenirea unui incident procedural, cel al strămutării cauzei.

Astfel, prin încheierea pronunțată la data de 18.11.2010, ulterior soluționării cererii de către Tribunalul Buzău, Înalta Curte de Casație si Justiție a admis cererea de strămutare, dispunând strămutarea dosarului comercial de la Tribunalul Buzău la Tribunalul București, cu păstrarea actelor de procedură efectuate în cauză.

În acest context procesual, apreciem că, în litigiul dedus judecății, prorogarea de competență determinată de admiterea cererii de strămutare ar fi putut opera numai în favoarea instanței la care s-a dispus strămutarea cauzei, iar nu și în favoarea instanțelor care soluționează căile de atac de care este susceptibilă hotărârea ce a fost pronunțată de instanța de la care cauza a fost strămutată.

Această interpretare se impune din perspectiva rațiunilor intrinseci ale instituției strămutării, care, atunci când are a fi analizată, se raportează la o anumită pricină și la o anumită instanță, particularizată în mod necesar, iar nu și la instanțele superioare instanței de la care se dispune strămutarea.

În sens contrar, ar însemna ca, analizând motivele specifice strămutării reglementate de art. 37 C.proc.civ., instanța supremă competentă cu soluționarea cererii de strămutare să facă o apreciere globală, in abstracto, cu privire la toate instanțele ce ar fi competente să se pronunțe, la un anumit moment, în cauză, deși motivele ce ar determina strămutarea, din perspectiva persoanei interesate, să nu se fi ivit încă și deci, acestea să nu fie actuale.

Mai mult, în speță, câtă vreme cauza ce a format obiectul dosarului nr. 66/114/2006 al Tribunalului Buzău fusese soluționată la data de 2 noiembrie 2010, cererea de strămutare nu mai putea fi admisă.

Pentru considerentele expuse, reținând că strămutarea cauzei s-a dispus doar cu privire la soluționarea fondului litigiului dedus judecății și doar în considerarea Tribunalului Prahova, nu se poate aprecia că prorogarea judecătorească de competență, ca urmare a admiterii cererii de strămutare, operează și în favoarea instanței de recurs, în speță, Curtea de Apel București, ca instanță superioară, Tribunalului București, la care, prin încheierea din 18.11.2010 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, a fost strămutată pricina, ulterior soluționării cauzei de către Tribunalul Buzău, prin sentința nr. 1164 din 2.11.2010 și, deci, dezînvestirii acestui tribunal.

În consecință, competența de soluționare a recursurilor declarate de C.V.P. SRL, SC H.F., F. & F.I.C. IPURL, SC M.L.C. SRL şi B.V. împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a stabilit în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Cod procedură penală, art. 504, art. 506

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire pentru privarea de libertate dispusă în mod nelegal, începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanța penală a anulat mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei de sub puterea acestui mandat, constatând că măsura arestării

preventive solicitată de parchet nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri penale şi nu de la data rămânerii definitive a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

Aceasta, întrucât, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici procurorul şi, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 737 din 8 februarie 2012

Cod civil, art. 968, art. 1066, art. 1586

O.G. nr. 9/2000, art. 1


În raporturile civile privind obligaţiile băneşti există temei legal pentru stabilirea convenţională de

dobânzi moratorii (datorate în caz de întârziere în executarea obligaţiei) limitate la posibilitatea de a depăşi

dobânda legală cu cel mult 50% pe an [art. 1 coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000], dobânzile moratorii care depăşesc acest plafon legal reprezintă clauză penală interzisă, nulă absolut pentru cauză ilicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 şi ale art. 968 C.civ.

Prevăzând într-un contract de împrumut cu titlu gratuit (pentru că nu s-a prevăzut o dobândă ca preţ al folosinţei lucrului împrumutat şi care reprezintă fruct civil) o penalitate în caz de întârziere în executarea de către debitor a obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, părţile au făcut o evaluare convenţională anticipată a daunelor-interese moratorii, respectiv a echivalentului prejudiciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei, evaluare care, din punct de vedere juridic, are semnificaţia unei clauze penale. Dobânda convenţională, respectiv „penalizarea de 0,5% pe zi de întârziere”, stablită de părți în contract, are caracter moratoriu, însă cum această dobândă moratorie depăşeşte plafonul maxim impus prin normele imperative, clauza penală care o prevede este nulă absolut.

În absenţa unei clauze valabile privind dobânda convenţională cu caracter moratoriu (pentru întârzierea în executarea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate), daunele-interese moratorii cuvenite împrumutătorului pentru nerestituirea la termen a împrumutului nu pot cuprinde decât dobânda legală din ziua cererii de chemare în judecată, conform art. 1586 C.civ.


1. Repararea prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui animal. Criterii de evaluare a despăgubirilor solicitate.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic : prejudiciu

- daune

Cod civil, art. 998, art.999


Repararea prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui animal, trebuie să asigure celui vătămat o acoperire integralã a daunelor suferite, restabilindu-se situaţia anterioarã faptei prejudiciabile. În cazul în care victima trebuie sã depună un efort suplimentar de muncã, este necesar să primeascã un echivalent al acestui efort suplimentar la care a fost obligată prin fapta culpabilă.

Deasemenea instanța trebuie să analizeze, cu referire la prejudiciul de agrement și prejudiciul estetic, impactul asupra vieții sociale și de familie a vitimei, ambele prejudicii caracterizându-se prin vătămări aduse sănătăţii sau integrităţii corporale. Din punct de vedere subiectiv, atât prejudiciul estetic cât şi prejudiciul de agrement implică suferinţe fizice şi psihice. Dacă în cazul prejudiciului de agrement leziunile se repercutează asupra tuturor acţiunilor pe care le presupune o viaţă normală, prejudiciul estetic influenţează în mod special anumite segmente ale vieţii sociale. Urmările negative ale prejudiciului estetic se resimt cu precădere în plan familial şi profesional, fără a pierde din vedere împrejurarea că orice persoană suferă în urma conştientizării plăgilor sau cicatricelor inestetice.


1. Cerere de încuviințare a executării silite în baza unui titlu executoriu reprezentat de un contract de credit. Instanța în a cărei rază teritorială se află domiciliul debitorului, competentă să soluționeze cererea.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.

Index alfabetic : încuviințarea executării silite

- instanță de executare

- domiciliu debitor


În condiţiile în care, creditorul nu indică existenţa unui terţ poprit sau existenţa unor bunuri mobile ori imobile situate pe raza teritorială a instanţei pe care a investit-o cu cererea de încuviințare a executării silite și singurul element al cererii, relevat de parte, care poate contribui la aflarea competenţei teritoriale este cel legat de domiciliul debitorului, rezultă că aceasta este instanța de executare competentă să soluționeze cererea.

Creditorul nu poate alege competenţa după criterii pur subiective, care să fie în afara dispoziţiilor legale ce reglementează această materie şi care au în vedere, nu principiul disponibilităţii, ci pe acela al instanţei de executare, în sensul art. 373 alin.(2) C. proc.civ., mai ales dacă se are în vedere importanţa determinării teritoriale a instanţei de executare, care nu se limitează la această fază, a încuviinţării executării silite, ţinând seama că, potrivit art. 373 alin.(3) C.proc.civ, această instanţă este cea care judecă şi contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite.


1. Nelegala citare a părții la efectuarea expertizei pe care s-a întemeiat soluția instanței. Nulitatea raportului de expertiză. Vătămarea procesuală a părții. Trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic : sediu

- expertiză

- citare

- nulitate

Cod procedură civilă, art. 98, art. 105, art. 212

Expertiza săvârşită în condiţiile în care una din părți a fost citată la o altă adresă decât cea indicată prin întâmpinare, este lovită de nulitate, potrivit art. 105 alin. (2) teza I C.proc.civ., vătămarea procesuală a părții, care nu şi-a putut prezenta punctul de vedere cu ocazia măsurătorilor efectuate de expert, fiind evidentă.

De vreme ce susținerile părții, formulate prin obiecțiunile la raportul de expertiză și apoi prin motivele de apel, referitoare la nelegala sa citare, au fost respinse de ambele instanțe, iar raportul de expertiză a fost luat în considerare în mod substanţial la darea soluţiei primei instanţe, în aplicarea art. 106 alin. (1) C.proc.civ. sancţiunea nulităţii acestuia este de natură să afecteze şi hotărârea primei instanțe.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 1660 din 8 martie 2012

Obligarea titularului cererii de chemare în garanţie la plata cheltuielilor de judecată efectuate de persoana chemată în garanţie, în situația respingerii acestei cereri ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a părții care a formulat cererea.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Cheltuieli de judecată.

Index alfabetic : cheltuieli de judecată

- culpă procesuală

- cerere de chemare în garanție

Cod procedură civilă, art. 274

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane, titularul acestei cereri creează posibilitatea să fie chemate în judecată persoane străine de proces, care au fost puse în situaţia de a face cheltuieli nedatorate, aşa că, fiind în culpă, titularul cererii de chemare în garanţie trebuie să plătească acele cheltuieli, iar faptul că cererea nu a fost soluţionată în fond, ci pe excepţie, nu poate să justifice respingerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată.

Pentru a nu fi în culpă procesuală, titularul cererii de chemare în garanţie ar fi trebuit să renunţe la cererea formulată în acest sens. Or, acceptând judecarea cererii şi pierderea procesului în raport cu chemata în garanţie, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de titularul cererii care, prin comportarea sa, o obligat partea adversă să angajeze cheltuielile din proces.

Dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Textul citat, fără a o menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Secția I civilă, decizia nr. 1659 din 8 martie 2012

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Prescrierea dreptului la acţiune. Data naşterii dreptului la acţiune.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune. Prescrierea dreptului la acţiune. Data naşterii dreptului la acţiune

Index alfabetic.. Drept civil.

- evicţiune

- prescripţie

Legea nr. 10/2001: art. 501

Promovând cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului cu indicarea în drept, a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menţionat (dispoziţii conform

cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”).

Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nici o normă anterioară, rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 284 din 19 ianuarie 2011.

erere de plată a unei despăgubiri în cadrul procesului de recunoaştere a dreptului de superficie.

Cuprins pe materii. Cerere de plată a unei despăgubiri în cadrul procesului de recunoaştere a dreptului de superficie.

Index alfabetic.

- superficie

- despăgubiri

Cod civil.: art. 492, art.494

Din economia dispoziţiilor art. 492 Cod civil, dreptul de superficie este un drept real care implică pentru titular/superficiar două atribute, constituite în drepturi distincte şi anume, dreptul de proprietate asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care acestea se află.

Corelativ dreptului de folosinţă a terenului pe durata existenţei construcţiei, superficiarului îi incumbă obligaţia personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăţi pe nedrept în paguba acestuia.

Dreptul la despăgubire se naşte la momentul la care proprietarul terenului a luat cunoştinţă de faptul instituirii în sarcina sa a obligaţiei de a respecta folosinţa terenului pe durata construcţiei, mai înainte ca el să se folosească de beneficiul de a păstra sau cere ridicarea construcţiei, prevăzut de dispoziţiile art. 494 Cod civil.

Sub aspectul analizat, al admisibilităţii cererii de plată a unei despăgubiri în cadrul procesul de recunoaştere a dreptului de superficie nu prezintă relevanţă juridică împrejurarea că proprietarul terenului nu a formulat o astfel de solicitare, de despăgubire, la momentul edificării construcţiei, cât timp superficiarul nu dovedeşte intenţia proprietarului de a-l gratifica cu folosinţa terenului.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 749 din 2 februarie 2011.

1. Acţiune având ca obiect restituirea preţului imobilului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost lipsite de efecte juridice.

Cuprins pe materii.. Drept civil Drept de proprietate. Acţiune având ca obiect restituirea preţului imobilului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost lipsite de efecte juridice.

Index alfabetic. Drept civil.

- restituirea preţului

- desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare

Legea nr. 10/2001: art. 50 alin. (21), art. 501

Cod civil: art. 1337 şi următ.

Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 nu fac decât să aplice instituţia răspunderii pentru evicţiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi înstrăinate de stat unor chiriaşi de bună credinţă în baza Legii nr. 112/1995.

Astfel legiuitorul român şi-a adaptat legislaţia specifică acestui domeniu (al caselor naţionalizate) la exigenţele Convenţiei Europene şi jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi lin (21) al art. 50 din Lega nr. 1/2009 se face de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului Bucureşti (art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate şi completate prin HG nr. 923 din 1 septembrie 2010 precizată în Monitorul Oficial nr. 610 din 13 septembrie 2010)


Mandat. Revocarea mandatului după introducerea acțiunii în instanță de către mandatar și confirmarea ulterioară a mandatului revocat în cursul judecății. Nelegalitatea anulării acțiunii pentru lipsa calității de reprezentant.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Reprezentarea părților în judecată.

Index alfabetic : mandat

- cerere de chemare în judecată

- revocarea mandatului

Cod procedură civilă : art. 68, art. 83

Cod civil : art. 1533, art. 1546

Faptul că procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată a fost revocată de mandant după data sesizării instanţei nu face operantă sancţiunea prevăzută de art. 161 C.proc.civ., aceea a anulării cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, atât timp cât sesizarea instanței s-a făcut cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 68 alin. 1 teza I şi art. 83 alin. 1 C.proc.civ.

Revocarea mandatului, fie ea expresă sau tacită, nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că mandatul încetează de la data revocării, astfel că numai de la această dată mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului, actele îndeplinite anterior rămânând valabile. În consecinţă, exercitarea dreptului la acţiune prin mandatar, la o dată anterioară revocării mandatului dat cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 68 alin. 1 C.proc.civ., rămâne un act valabil.

Cu atât mai mult nu se poate dispune anularea acțiunii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant, în condițiile în care mandatarul depune o nouă procură autentificată la o dată ulterioară judecăţii în primă instanţă, din care rezultă că reclamantul confirmă, în mod tacit, promovarea acţiunii de către persoana care a acţionat în calitate de mandatar, fiind aplicabil așadar principiul potrivit căruia ratificarea valorează mandat.

ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1431 din 18 februarie 2011

ste adevărat că procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată, autentificată sub nr. 109/2005, a fost revocată, în mod expres, de către reclamant după data sesizării instanţei, prin declaraţia autentificată sub nr. 1059/2009.

Faptul că procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată a fost revocată de reclamant după data sesizării instanţei nu făcea, însă, operantă în speţă sancţiunea prevăzută de art. 161 C.proc.civ., aceea a anulării cererii de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant al reclamantului, cum greşit au considerat instanţele anterioare.

Aceasta deoarece, revocarea mandatului, fie ea expresă sau tacită, nu produce efecte pentru trecut, ci numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că mandatul încetează de la data revocării, astfel că numai de la această dată mandatarul nu mai poate acţiona în numele şi pe seama mandantului, actele îndeplinite anterior rămânând valabile.

Altfel spus, până la data revocării, mandatul este valabil şi tot astfel orice act îndeplinit în limitele acestuia de către mandatar.

In consecinţă, exercitarea dreptului la acţiune în prezenta cauză prin mandatar, la o dată anterioară revocării mandatului dat cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 68 alin. 1 C.proc.civ., rămâne un act valabil.

Prin urmare, cât timp la data sesizării instanţei exista un mandat valabil pentru exerciţiul dreptului la acţiune în justiţie şi cât timp mandatarul a făcut dovada împuternicirii sale în acest sens prin depunerea la dosar a procurii sub semnătură legalizată, soluţia primei instanţe de anulare a acţiunii reclamantului pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, menţinută în apel, apare ca fiind pronunţată

cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 161 C.proc.civ., care prevăd sancţiunea anulării cererii doar atunci când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale.

Pe de altă parte, este de observat că şi în ipoteza în care nu ar fi existat mandat pentru

exerciţiul dreptului de chemare în judecată la data sesizării instanţei, tot nu s-a fi justificat anularea acţiunii pe temeiul dispoziţiilor art. 161 C.proc.civ.

Şi aceasta pentru că, în faţa instanţei de apel, s-a depus o nouă procură, autentificată la o dată ulterioară judecăţii în primă instanţă, din care rezultă că reclamantul confirmă, în mod tacit, promovarea acţiunii din prezenta cauză de către persoana care a acţionat în calitate de mandatar, şi anume L.M.L., devreme ce, prin această procură, el împuterniceşte aceeaşi persoană pentru a exercita în justiţie acţiune în retrocedarea imobilului litigios.

Astfel, prin procura autentificată sub nr. 101/2010, reclamantul B.M. o împuterniceşte pe L.M.L. să introducă orice acţiune în justiţie legată de dreptul la restituirea imobilului litigios: „Subsemnatul B.M. (...) o împuternicesc pe d-na L.M.L. (...) pentru ca în numele meu şi pentru mine să mă reprezinte cu puteri depline în faţa Comisiei constituită pentru aplicarea legii nr. 10/2001, a Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 112/1995, la Primăria oraşului Buşteni, la Prefectura judeţului Prahova şi în faţa instanţelor judecătoreşti de orice grad şi să efectueze toate formalităţile necesare în vederea restituirii dreptului meu de proprietate asupra imobilului naţionalizat în baza Decretului nr. 111/1954, situat în Buşteni (…). Mandatara mea va putea (...) în numele meu şi pentru mine să introducă, să susţină sau să retragă orice acţiune civilă, va putea opta în numele meu pentru acordarea de despăgubiri, în numerar sau în titluri de valoare nominale sau acţiuni, va putea accepta sau declina orice ofertă privind cuantumul despăgubirilor conform Legii nr. 10/2001, va folosi orice cale de atac în revendicarea drepturilor mele (...)."

Rezultă că, prin procura depusă în apel, reclamantul a ratificat ulterior actul procesual

exercitat fără mandat prealabil, după regulile de drept substanţial care guvernează contractul de mandat în general, cuprinse în art. 1546 alin. 2 raportat la art. 1533 C.civ., reguli care sunt aplicabile şi în cazul mandatului judiciar, în condiţiile în care nu există prevederi procesuale derogatorii sub acest aspect.

Fiind, aşadar, aplicabil principiul potrivit căruia ratificarea valorează mandat, urmează a se reţine că, şi în ipoteza subsidiară în care mandatara ar fi promovat acţiunea în numele şi pentru reclamant fără a avea mandat, nu se putea dispune anularea acţiunii pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Noțiunea de bun imobil.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : drept de proprietate

- notificare

- drept de exploatare

- zăcământ aurifer

Legea nr. 10/2001, art. 6

Legea nr. 119/1948

Legea minelor din 1929

Aspectul esenţial ce interesează vocaţia la măsuri reparatorii este acela al existenţei în patrimoniul persoanelor îndreptățite a unui „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, asupra căruia să se fi exercitat un drept de proprietate şi care să fi fost preluat în mod abuziv.

Deşi este evident că zăcământul mineral, inclusiv cel aurifer, constituie un bun imobil prin destinaţie, nu face parte dintre imobilele pentru care Statul Român datorează măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, cât timp nu a devenit imobil prin încorporare într-o construcţie aflată în patrimoniul persoanei deposedate și pe de altă parte, reprezenta proprietate publică, potrivit art. 1 din Legea minelor din 1929.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1482 din 18 februarie 2011

mobil cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Anularea contractului de vânzare-cumpărare. Dezdăunarea cumpărătorului.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate privată.

Index alfabetic : imobil

- contract de vânzare-cumpărare

- restituire preț

Legea nr. 1/2009

Legea nr. 10/2001, art. de art. 50 alin. 21 şi 501

Legea nr. 112/1995, art. 9

Condiţia esenţială prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru ca titularul unui contract de vânzare-cumpărare desfiinţat, să beneficieze de însăşi valoarea de piaţă a imobilului este aceea ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea legii.

Întrucât norma în discuţie nu distinge, este necesar ca Legea nr. 112/1995 să fi fost respectată în totalitate, încălcarea oricărei prevederi, fie de drept substanţial, fie de drept procedural, din conţinutul acesteia, conducând la inaplicabilitatea art. 501 din Legea nr. 10/2001, fiind întrunită ipoteza prevăzută de art. 50 alin. 2 din aceeași lege, ce presupune îndreptăţirea cumpărătorului exclusiv la restituirea preţului actualizat.


itlu executoriu. Lămurirea dispozitivului hotărârii judecătorești pe calea contestației la titlu

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Contestație la titlu.

Index alfabetic : titlu executoriu

- hotărâre judecătorească

- contestație la titlu

- lămurirea dispozitivului


Lămurirea dispozitivului unei hotărâri judecătorești ce constituie titlu executoriu, poate fi solicitată, în egală măsură, pe două căi procesuale: cea prevăzută de art. 2811 C.proc.civ., respectiv cea descrisă de art. 399 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., pretenţiile, în ambele cazuri, având obiect identic, respectiv lămurirea înţelesului, a întinderii sau a aplicării dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti.

Nu există, însă, o opţiune a părţii între cele două căi procesuale, exerciţiul dreptului la acţiune fiind subordonat unei restricţii de ordin temporal, deduse din prevederile art. 399 C.proc.civ., anume începerea executării silite.

Se poate recurge la procedura lămuririi hotărârii judecătoreşti oricând până la momentul iniţierii executării, însă, după acest moment, este posibilă doar contestaţia la titlu, în caz contrar, dispoziţiile relevante din secţiunea Codului referitoare la contestaţia la executare neavând aplicabilitate, ceea ce nu poate fi acceptat. Este fără relevanţă finalizarea executării până la soluţionarea contestaţiei, fiind suficient faptul că această contestaţie a fost formulată anterior finalizării.

Obiectul cererii este identic în ambele cazuri, diferind cauza acţiunii, respectiv temeiul juridic al cererii şi folosul practic urmărit în fiecare caz, lămurirea dispozitivului în vederea executării viitoare, respectiv lămurirea acestuia pentru înlăturarea impedimentelor născute în cadrul unei executări începute.

Prejudiciu cauzat prin condamnarea nelegală. Cuantumul daunelor morale. Criterii generale de evaluare.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere delictuală civilă.

Index alfabetic : Răspundere delictuală civilă.

- prejudiciu

C.proc.pen.: art. 504, art. 505, art. 506

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează,

practica judiciară şi literatura de specialitate au evidenţiat că nu există criterii precise

pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu

trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale

(cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde),

ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează,

supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile

aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are

astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea

prejudiciului moral produs.

În acest sens şi cu o atare semnificaţie, nu se poate tăgădui că lipsirea de

libertate cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost

luată o suferinţă psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea

severă a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia

de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puţin, buna reputaţie a celui arestat

este atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens

defavorabil. Tot astfel, suferinţa psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie

amplificată de conştientizarea faptului că imaginea publică şi reputaţia au de suferit.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1534 din 21 februarie

2011.

ocedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 Cod civil formulată împotriva chiriaşilor cumpărători, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Index alfabetic. Drept civil

- procedură prealabilă

- obligativitate.

Cod civil. art. 480-481

Legea nr. 10/2001

Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr.10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte(în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr.10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art.1 din Protocolul adiţional nr.1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1831 din 2 martie 2011.

Acţiune privind obligarea unităţii deţinătoare de a emite decizie/dispoziţie pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005.

Cuprins pe materii. Drept civil. Acţiune privind obligarea unităţii deţinătoare de a emite decizi/dispoziţie pentru acordarea măsurilor reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Acordarea despăgubirilor în baza Titlului VII din Lege nr. 247/2005


- notificare

- decizie

- despăgubiri

Legea nr. 247/2005: Titlul VII

Considerentul instanţelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem şi eficacitatea reparaţiilor.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional – deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (de exemplu, cauza Matieş împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană


Acţiune privind anularea dispoziţiei emise de Primarul prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a unui imobilul şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a apartamentului pentru imobilul în litigiu. Încălcarea, de către instanţele fondului, a prevederilor legii speciale care statuează asupra despăgubirilor

Cuprins pe materii. Drept civil. Drept de proprietate. Acţiune privind anularea dispoziţiei emise de Primarul prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a unui imobilul şi s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata valorii de circulaţie a apartamentului pentru imobilul în litigiu. Încălcarea, de către instanţele fondului a prevederilor legii speciale care statuează asupra despăgubirilor.


- contestaţie

- dispoziţie/decizie de restituire

- despăgubiri

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional – deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (de exemplu, cauza Matieş împotriva României din 8.06.2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.

În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.

Ca atare, nimic nu ar împiedica instanţa de contencios european – la jurisprudenţa căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să

constate în continuare aceleaşi încălcări ale Convenţiei, când în locul legii este pusă aşa – numita normă pretoriană.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului şi să realizeze studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi.

Or, principiul legalităţii ca parte a preeminenţei dreptului căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile, precise şi previzibile, exigenţe cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ.

În realitate, invocata nefuncţionalitate a Fondului Proprietatea atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.


aracterul unui contract de cesiune de drepturi litigioase în care prețul cesiunii constă în obligația de întreținere

Cuprins pe materii : Drept civil. Contracte.

Index alfabetic : contract de cesiune de drepturi litigioase

- contract sinalagmatic

- contract aleatoriu

- nulitate absolută

Cod civil, art. 967, art. 970, art. 981, art.1635

Contractul prin care o parte se obligă să transmită o cotă parte din drepturile litigioase asupra unui imobil, iar cealaltă parte își asumă obligația prestării întreținerii în favoarea cedentei, are caracterul unui contract sinalagmatic, cu titlu oneros și aleatoriu, deoarece niciuna dintre părți nu cunoștea la data perfectării contractului, care va fi întinderea prestațiilor reciproce.

Așadar, cesiunii dreptului litigios dintr-un astfel de contract îi corespunde obligația corelativă de plată a unui preț ce consta în întreținere, iar voința reală a părților, scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat contractul, a fost acela de a se transmite un drept litigios, ale cărui șanse de câștig sau pierdere a procesului nu erau cunoscute la momentul încheierii actului juridic, în schimbul unei sume generice, ce consta, de fapt, în obligația de întreținere a cedentei, până la sfârșitul vieții acesteia.

Faptul că în contract este stipulat un preț, nu modifică natura juridică a acestui act, întrucât, înstrăinarea privea șansele pierderii sau câștigării unui proces.

Reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de cesiune de drepturi litigioase, datorată lipsei cauzei, fundamentată pe lipsa contraprestației. Cesiunii dreptului litigios din acest contract îi corespunde obligația corelativă de plată a unui preț ce consta în întreținere.

Cesiunea (vânzarea) unui drept litigios poate avea ca obiect orice drept, real ori de creanță, fie un drept de proprietate intelectuală, drepturi succesorale, dacă spre exemplu privesc masa de împărțit sau când există neînțelegeri între moștenitori. Spre deosebire de o vânzare-cumpărare obișnuită, vânzarea dreptului litigios este un contract aleatoriu, în care părțile nu cunosc existența dreptului lor din momentul realizării acordului de voință, căci vânzătorul nu poate garanta cumpărătorului că va câștiga procesul.

Prin urmare, între părți s-a încheiat un contract sinalagmatic, cu titlu oneros și aleatoriu, deoarece, pe de o parte, obligația cedentei consta în transmiterea cotei de ½ din drepturile litigioase asupra imobilului în cauză, iar pe de altă parte, obligația cesionarei consta în prestarea întreținerii în favoarea cedentei (sub diverse forme), astfel că ambele părți nu cunoșteau la data perfectării contractului, care va fi întinderea prestațiilor reciproce.

Împrejurarea că între părți s-a încheiat un contract sinalagmatic nu exclude calificarea sa ca un contract aleatoriu.

Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, în temeiul căruia, una din părţi transmite celeilalte proprietatea unuia sau mai multor bunuri, în schimbul obligaţiei pe care aceasta şi-o asumă de a-i presta, în natură, cele necesare traiului în tot timpul vieţii, fiind în acelaşi timp un contract aleatoriu, pentru că durata obligaţiei debitorului este în funcţie de durata vieţii creditorului, eveniment incert (art.1635 Cod civil).

Obligația de întreținere asumată de părți trebuie înțeleasă și prin prisma art. 970 alin. 2 coroborat cu dispozițiile art.981 C.civ., conform cărora ”convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa” și “clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt expres prevăzute în acesta“.

În ceea ce privește proba cauzei, potrivit art.967 C.civ., aceasta este prezumată până la dovada contrarie. Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, acela trebuie să dovedească aceasta. Or, în speță, reclamanții nu au reușit să dovedească lipsa cauzei actului încheiat, datorată lipsei contraprestației. Faptul că prestația cesionarei a fost acordată doar trei zile, nu induce, implicit, că ar trebui să ne raportăm la valoarea contraprestației.

Deși recurenții au depus o declarație a pârâtei, în care aceasta arăta că inițiativa încheierii contractului a aparținut defunctei, în scopul de a o pune la adăpost pe cesionară, de eventualele litigii viitoare declanșate de fiul cedentei, se constată că acest înscris nu face altceva decât să confirme care a fost voința reală a numitei C.M. Așadar, voința reală a părților, scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat contractul, a fost acela de a se transmite un drept litigios, ale cărui șanse de câștig sau pierdere a procesului nu erau cunoscute la momentul încheierii actului juridic, în schimbul unei sume generice, necesară pentru stabilirea taxelor notariale, ce consta, de fapt, în obligația de întreținere a cedentei, până la sfârșitul vieții acesteia.

Cauza contractului ar fi lipsit dacă ar fi lipsit scopul imediat, respectiv intenția de înstrăinare a cedentei și lipsa contraprestației.

Așadar, faptul că în contract este stipulat un preț, nu modifică natura juridică a acestui act, întrucât, așa cum am arătat mai sus, înstrăinarea privea șansele pierderii sau câștigării procesului. De asemenea, chiar în contractul de cesiune de drepturi litigioase este stipulat expres că prețul constă în obligația de întreținere, iar cesionara a luat cunoștință de faptul că actul încheiat are un caracter aleatoriu și își asumă riscurile contractului, astfel că nu poate fi primită susținerea recurenților, în sensul că acestui contract îi lipsește elementul alea.

Pentru a obține constatarea nulității contractului trebuie făcută dovada că debitorul întreținerii a avut cunoștință de moartea iminentă a creditorului. Riscul de pierdere pentru el ar fi inexistent, în acest caz, ceea ce ar duce la lipsa cauzei imediate a contractului alea.

Or, în speță, reclamanții nu au demonstrat că pârâta-cesionară a avut cunoștință de starea gravă de sănătate a creditoarei întreținerii, deși, potrivit art.1169 C.civ., acestora le incumba obligația

de probă, putând astfel să înlăture prezumțiile instituite de art.967 C.civ. privind lipsa cauzei actului juridic. Prin urmare, susținerile recurenților potrivit cărora au invocat faptul că pârâta cunoștea moartea iminentă a cedentei, întrucât aceasta nu a formulat niciun fel de apărări, nu poate fi primită.

Recurenții au susținut, prin criticile aduse deciziei atacate, că pârâta ar fi cunoscut moartea iminentă a cedentei, deoarece notarul s-ar fi deplasat pentru autentificarea actului în afara sediului biroului notarial, fapt ce denotă starea de sănătate a acesteia. Or, încheierea de autentificare conține doar mențiunea deplasării notarului, neexistând nicio probă certă referitoare la starea de sănătate a cedentei. Având în vedere faptul că demersul judiciar a fost inițiat la data de 21.07.2008, se constată că reclamanții au avut suficient timp pentru a produce probe referitoare la starea precară de sănătate invocată, dacă acestea existau. Mai mult, este cunoscut faptul că notarul poate purcede la autentificarea actelor și în afara sediului, la cerere, pentru o suplimentare a onorariului, nu neapărat pentru o imposibilitate de deplasare a părții.

Față de argumentele arătate mai sus, reținute, de altfel, și de instanțele anterioare, nu pot fi primite nici criticile recurenților referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art.966 C.civ., încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.

Prin urmare, lipsa cauzei datorată lipsei contraprestației, a fost analizată atât din prisma prestației debitoarei, cât și a creditoarei, ambele instanțe concluzionând corect că părțile contractului nu cunoșteau întinderea obligațiilor asumate la încheierea contractului.

Comunicarea hotărârii la domiciliul ales de parte. Lipsa mențiunii persoanei primitorului. Nulitatea actului de procedură întocmit de agentul constatator. Apel formulat în termen.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Citații. Comunicarea actelor de procedură.

Index alfabetic : act de procedură

- domiciliu ales

- nulitate absolută

Cod procedură civilă, art. 92 art. 93, art. 100 alin. 1,

alin. 3, art. 105 alin. 2

În condiţiile în care partea și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 93 C.proc.civ., indicând societatea de avocatură, prin reprezentanţii săi, ca primitor al actelor de procedură, la sediul căruia a operat alegerea de domiciliu, chiar dacă sentinţa a fost comunicată la domiciliul ales, împrejurarea că procesul-verbal întocmit de agentul constatator nu menţionează persoana primitorului actului indicat explicit de parte, conduce la nulitatea actului de procedură al comunicării, în aplicarea art. 100 alin. 3 cu referire la art. 100 alin. 1 pct. 4 C.proc.civ.

Fiind vorba despre o nulitate expresă, vătămarea produsă prin neregularitatea arătată se prezumă, în temeiul art. 105 alin. 2 C.proc.civ., iar termenul de declarare a apelului prevăzut de art. 284 alin. 1 C.proc.civ. nu a curs, astfel încât instanţa trebuie să constate că cererea de apel a fost depusă în termenul legal.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3130 din 1 aprilie 2011

Recunoașterea efectelor unei hotărâri pronunțată de o instanță străină pe teritoriul

României.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Exequator.

Index alfabetic : exequator

-divorț

Legea nr. 105/1992

Efectele hotărârii prin care s-a pronunțat divorțul, s-a dispus încredințarea minorei rezultate din căsătorie unuia dintre părinți și s-a stabilit pensia de întreținere, pronunțată de o instanță a Statului New York, în condițiile în care părțile sunt cetățeni români și locuiesc pe teritoriu american, sunt recunoscute în România, fără a se putea invoca încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român privind competenţa exclusivă a instanţelor române

Potrivit prevederilor Legii nr. 105/1992, drepturile câştigate într-o ţară străină sunt respectate în România, în afara cazului în care sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.

În litigiile având ca obiect recunoaşterea unor hotărâri pronunţate de instanţe străine, instanţa română trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art.167 din Legea nr.105/1992, fără a avea atribuţii de instanţe de control judiciar asupra respectivelor soluţii.

Astfel, condiţiile a căror îndeplinire cumulativă trebuie verificată, potrivit articolului menţionat sunt: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat-o să fi avut competenţa să judece procesul şi să existe reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

ICCJ, ecția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3423 din 13 aprilie 2011

obil preluat de stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea infracțiunii de delapidare. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic : imobil confiscat

- notificare

- infracțiune de drept comun

Legea nr. 10/2001

Sunt excluse de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, imobilele intrate în proprietatea statului ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice.

Instanța învestită în temeiul Legii nr. 10/2001 cu o cerere de restituire a unui astfel de imobil sau de acordare a măsurilor reparatorii, trebuie să aprecieze dacă infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea, face parte sau nu din categoria infracţiunilor de natură politică, conform reglementărilor în vigoare la data respectivă.

Infracţiunea de delapidare este o infracţiune de drept comun și, în consecinţă, nefăcând parte din categoria infracţiunilor politice, măsura confiscării averii dispusă în baza ei, nu are caracter abuziv şi deci nu este realizată condiţia impusă de art. 2 lit. a din Legea nr. 10/2001 pentru a putea fi acordate măsuri reparatorii.

ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3648 din 4 mai 2011

12. Hotărâre judecătorească nemotivată. Nulitate.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărâre judecătorească.

Index alfabetic : hotărâre judecătorească

- considerente


Motivarea hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.

Astfel, atunci când o parte a criticat hotărârea pentru omisiunea primei instanţe de a fi analizat apărările invocate şi pentru greşita apreciere a înscrisurilor administrate în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, cu consecinţa săvârşirii unei greşeli în stabilirea situaţiei de fapt, instanţa de apel

trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate, care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe şi, totodată, să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.

Aşa fiind, cât timp instanţa de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanţe cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, trimiţând inexact, la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, motivarea hotărârii recurate nu este de natură să furnizeze reclamantului dovada că cererile şi mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

Conflict negativ de competență. Instanța competentă să soluționeze un litigiu având ca obiect executarea unui contract de prestări servicii.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic : competență teritorială

- excepție de necompetență

- competență relativă

- conflict negativ

C.proc.civ., art. 19, art. 136

Competenţa teritorială este reglementată, în principiu, de norme dispozitive, care prezintă anumite particularităţi în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de necompetenţă, respectiv, necompetenţa relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată acea normă de competenţă, poate fi invocată numai prin întâmpinare sau cel târziu la prima zi de înfăţişare, iar părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele competenţei relative.

Alegerea de competenţă se poate face în interesul ambelor părţi sau numai în favoarea uneia din ele. Dacă s-a făcut în interesul ambelor părţi, acestea pot reveni asupra alegerii făcute printr-un acord de voinţă în sens contrar, dacă s-a făcut în favoarea pârâtului, acesta poate renunţa la beneficiul ei, iar dacă s-a făcut în favoarea reclamantului, acesta are posibilitatea de a promova acţiunea la instanţa aleasă prin convenţie sau la orice altă instanţă competentă potrivit legii.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4613 din 27 mai 2011

Acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Obligarea la plata taxei de timbru la valoare.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Taxă de timbru.

Index alfabetic : acțiune în revendicare

- taxă de timbru

Legea nr. 146/1997


Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 – 481 C.civ. este o acțiune în revendicare supusă dreptului comun în materia apărării dreptului de proprietate, iar nu excepţiei prevăzută de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de scutirea prevăzută de art. 15 lit. „r” din Legea nr. 146/1997.

Dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se analizează în opoziţie cu obligaţiile stabilite de un stat prin acte normative. Dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 25 din Constituţie, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins. Aplicarea normelor de drept stabilite prin lege de un stat garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 6 cât timp aceeaşi normă se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerinţă cum este şi cazul speţei supusă analizei.

ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 4970 din 9 iunie 2011

Încălcarea principiului disponibilității în procesul civil de către instanță prin schimbarea obiectului cererii.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Principiul disponibilității

Index alfabetic : principiul disponibilității

- proces echitabil


Principiul disponibilităţii alături de cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare se circumscriu noțiunii de proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind consacrat de dispoziţiile art. 129 alin. 6 C.proc.civ., potrivit cărora părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare, ci pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În situația în care formulările părţilor sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa, în baza rolului activ, are obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, cu finalitatea de a evita, în favoarea respectării principiului disponibilităţii, un ultra sau minus petit. Astfel instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului disponibilităţii în condiţiile în care reclamantul a arătat în acţiunea sa că obiectul dedus judecăţii vizează dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5279 din 20 iunie 2011

Astfel instanţa de apel a examinat cauza prin prisma principiului disponibilităţii în condiţiile în care reclamantul a arătat în acţiunea sa că obiectul dedus judecăţii vizează dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

Or, principiul disponibilităţii alături de cel al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare se circumscriu noțiunii de proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, instanţa de apel a dat eficienţă atât principiului disponibilităţii cit şi al dreptului la un proces echitabil.

Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile art. 129 alin. 6 C.proc.civ.

Potrivit principiului sus evocat părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului, ci pot determina şi conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului, şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Procesul civil fiind cârmuit de principiul disponibilităţii, în sens material cuprinde următoarele drepturi: dreptul persoanei interesate de a primi sau nu procesul civil, dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării; dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, precum şi dreptul de a ataca sau nu pe căile legale de atac ,hotărârea judecătorească şi dreptul de a solicita executarea hotărârilor judecătoreşti.

Astfel, dacă formulările părţilor sunt confuze, împiedicând determinarea obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa în baza rolului activ are obligaţia, respectând principiul contradictorialităţii, să solicite precizările necesare, cu finalitatea de a evita (în favoarea respectării disponibilităţii) un ultra sau minus petit.

Din aceasta perspectiva si a celor expuse si in vederea respectării principiului disponibilităţii şi al dreptului la un proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, criticile aduse hotărârii instanţei de apel sunt nu numai nefondate dar si neavenite, și de altfel ele nu se circumscriu nici dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat.

Acțiune în revendicare a unui imobil pentru care s-a stabilit nelegalitatea titlului statului printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Respingerea acțiunii. Aplicarea legii speciale. Dreptul fostului proprietar sau al moștenitorilor acestuia la despăgubiri.


Index alfabetic : acțiune în revendicare

- imobil naționalizat

Legea nr. 10/2001

Legea nr. 112/1995

Proprietarul care nu deţine un „bun actual” în accepţiunea dată de hotărârea Curții Europene în cauza Atanasiu c. României, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât în cazul promovării acțiunii în revendicare a imobilului înstrăinat în baza Legii nr.112/1995,reclamantul nu are un drept la restituire care să îl îndreptăţească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului.

Simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra unui imobil, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.

În absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005, recunoaştere care se poate realiza direct în procedura Legii nr.10/2001, în măsura îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie 2011

Competența instanței de la domiciliul pârâtului de a soluționa o acțiune personală cu privire la un imobil. Obligație de a face.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competență teritorială.


- conflict negativ

- obligație de a face


Cod civil, art. 480

Instanța de la domiciliul pârâtului este competentă să soluționeze acțiunea prin care s-a solicitat obligarea la eliberarea unui spațiu, obiectul cererii fiind o „obligaţia de a face”.

În atare condiţii nu sunt aplicabile dispoziţiile art.13 C.proc.civ., care vizează acţiunile imobiliare, întrucât în sensul acestui text prin „cereri privitoare la bunuri nemişcătoare” se înţeleg numai acţiunile reale imobiliare, nu şi cele personale, chiar dacă ele se referă la bunuri imobiliare.

ICCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6316 din 22 septembrie 2011

Acțiune de divorț. Instanța competentă în lipsa unui domiciliu comun al soților.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența teritorială.


- domiciliu comun

- conflict negativ


În condițiile în care la data introducerii acțiunii de divorț, niciunul din soţi nu mai locuia în circumscripţia instanţei în care s-a aflat cel din urmă domiciliu comun, iar pârâtul locuieşte în străinătate, faţă de dispoziţiile art. 607 ultima teză C.proc.civ., instanţa competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza este cea în a cărei circumscripţie teritorială se află domiciliul reclamantei..

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 6414 din 23 septembrie 2011

Cerere în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune și accesiune a unui imobil – lăcaș de cult. Admisibilitate în raport de actele normative speciale.

Cuprind pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Proprietate

Index alfabetic : uzucapiune

- accesiune imobiliară

- drept de proprietate

C.civ., art. 1890

Cererea formulată de o parohie prin care a solicitat pronunţarea unei hotărâri vizând recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii şi casei parohiale, ca efect al uzucapiunii şi respectiv, al accesiunii imobiliare, nu este inadmisibilă în raport cu împrejurarea că există un act normativ special (O.U.G. nr. 94/2000) privind retrocedarea imobilelor aparţinând cultelor religioase.

Cererea în retrocedarea unui lăcaş de cult şi cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau accesiune au finalităţi diferite, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială şi cea generală, pentru a se trage concluzia inadmisibilităţii demersului judiciar.

Asemenea hotărâri, deşi bazate pe fapte juridice anterioare - faptul posesiei şi în mod corespunzător, al edificării construcţiei - au sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în absenţa invocării lor şi a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor legale, cel care se prevalează de existenţa uzucapiunii sau accesiunii nu-şi poate demonstra dreptul de proprietate.

ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 6783 din 5 octombrie 2011

Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin invocarea uzucapiunii de lungă durată. Sarcina dovedirii viciilor posesiei.


Index alfabetic : uzucapiune

- accesiune imobiliară

- posesie

- vicii

Cod civil, art.492, art. 1890

Legea nr. 455/2006

Uzucapiunii lungi nu i se cere, pentru a-şi produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiţii: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive precum şi toate calităţile cerute ca posesia să fie utilă.

Cel care se prevalează de prescripţia achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calităţile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, revenind adversarului său, dacă le invocă, să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă.


od civil, art. 998, art. 999

Prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza L. contra României, s-au constatat încălcări ale prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, menţionându-se că reclamantul nu a formulat expres o cerere de plată a unei reparaţii echitabile, potrivit art. 41 din Convenţie.

Existenţa prejudiciului reclamantului şi dreptul acestuia la despăgubiri fiind constatate prin hotărârea Curții Europene, acesta a fost îndreptățit să promoveze în fața instanței interne acțiune în temeiul art. 998-999 C.civ., iar prin acordarea sumelor cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, s-a realizat o reparare a prejudiciului suferit.


Cod civil, art. 1541, art. 1552, art. 1539

(Notă : S-au avut în vedere dispozițiile vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței)

Caracterul intuitu personae al contractului de mandat exprimă ideea că, în principiu, mandatarul trebuie să execute personal însărcinarea primită, iar contractul încetează la moartea uneia dintre părţi. Încetarea contractului de mandat prin moartea mandantului nu înlătură însă orice obligaţie a părţilor.

Obligaţia de a da socoteală, la care se referă art. 1541 C.civ., are în vedere tocmai justificarea pe care mandatarul trebuie să o facă în raport cu mandantul în legătură cu bunurile primite în puterea mandatului, iar după decesul mandantului, această obligaţie se execută faţă de moştenitori.

Dacă mandatara a ridicat sumele de bani din contul defunctei mandante, pe baza specimenului de semnătură în bancă, o formă de mandat care presupune posibilitatea mandatarului de a ridica sume de bani din contul mandantului și în lipsa vreunui alt mandat care să-i confere mandatarei împuternicirea de a dispune într-un anume fel de sumele ridicate din contul defunctei, aceasta avea obligaţia să justifice modul în care a utilizat sumele respective.

Cum mandatara nu a făcut dovada desocotirii faţă de mandantă în timpul vieţii acesteia în ceea ce priveşte suma de bani ridicată din contul defunctei, obligaţia de a da socoteală se execută faţă de moştenitorii mandantei, dreptul corelativ de a pretinde predarea bunurilor primite în puterea mandatului - drept patrimonial - transferându-se acestora prin moştenire.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7522 din 25 octombrie 2011

Teren cu destinație agricolă preluat abuziv de către Stat. Reconstituirea dreptului de proprietate în limitele prevăzute de Legea nr. 18/1991. Respingerea acțiunii în revendicare formulată pentru diferența de teren nerestituită.


Index alfabetic : teren preluat abuziv de stat

- fond funciar

- drept de proprietate

Legea nr. 18/1991

Legea nr. 1/2000

Legea nr. 247/2005



În materia fondului funciar, condiţiile şi limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv, au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun din Codul civil.

Prin legislaţia reparatorie menţionată, Statul român a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole şi forestiere. Opţiunea legiuitorului român în ceea ce priveşte limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român şi nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că partea reclamantă nu are un drept de proprietate asupra terenului revendicat, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 7729 din 2 noiembrie 2011

Contract încheiat între un sportiv profesionist și un club sportiv. Natura contractului. Conflict de muncă. Instanța competentă să soluționeze litigiul ivit ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate prin contract de către clubul sportiv.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competența instanțelor. Competență materială.

Index alfabetic : competență materială

- conflict negativ

- contract de muncă

- sportiv profesionist

Codul muncii, art. 17

Legea nr. 69/2000, art. 14


Litigiul ivit ca urmare a nerespectării de către una dintre părți a obligațiilor stabilite printr-un contract încheiat între un club sportiv și un sportiv profesionist, are natura unui conflict de muncă, întrucât prin contract sunt reglementate drepturile şi obligaţiile specifice raporturilor de muncă şi anume, obligaţia de prestare a activităţii sportive (a muncii), de către angajat şi obligaţia de plată a angajatorului.

Fiind întrunite elementele esenţiale ale contractului încheiat, respectiv prestarea muncii de către salariat şi subordonarea salariatului faţă de angajator, având în vedere caracterul cu titlu oneros, sinalagmatic, comutativ şi cu executare succesivă, precum şi obligaţiile asumate de părţi ce au caracterul obligaţiilor specifice raporturilor de muncă, competenţa de soluţionare a cauzei, din punct de vedere material, aparţine tribunalului, în baza art.2 alin.(2) lit.c C.proc.civ.

ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 8661 din 8 decembrie 2011

Cerere de reexaminare a acordării ajutorului public judiciar. Admiterea cererii.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Cerere de reexaminare a acordării ajutorului public judiciar. Admiterea cererii.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- ajutor public judiciar

O.U.G. nr. 51/2008: art. 6 alin.(1) lit. d,

art. 8 alin. (3)

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) lit. d coroborate cu cele ale art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se poate acorda sub formă de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, de care beneficiază persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 500 lei.

Totodată, conform alin. (3) al art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008, ajutorul public judiciar se poate acorda şi în alte situaţii, proporţional cu nevoile solicitantului, în cazul în care costurile certe sau estimate ale procesului sunt de natură să îi limiteze accesul efectiv la justiţie.

În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art.6 alin.1 din Convenţie, decât dacă prin aceasta se

urmăreşte un scop legitim şi dacă există un grad rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Faţă de dispoziţiile legale enunţate, precum şi în raport de cele statuate de CE.D.O. în jurisprundenţa sa, în vederea asigurării efective a accesului la justiţie în cauza de faţă, se impune scutirea recurentului-reclamant de la plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, care reprezintă cca.7143 Euro, la un venit lunar al petentului de cca.43 euro.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, încheierea din 7 iunie 2011.

Mandat acordat pentru înstrăinarea unui imobil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza mandatului acordat. Preţ neserios.

Cuprins pe materii. Drept civil. Obligaţii izvorând din contracte. Mandat acordat pentru înstrăinarea unui imobil. Anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza mandatului acordat. Preţ neserios.


- mandat

- contract de vânzare-cumpărare

- preţ neserios

1. Existenţa unui mandat nu naşte drepturi şi obligaţii doar între mandant şi mandatar, care pot fi clarificate pe calea unei acţiuni ce îşi are izvorul în contractul de mandat, ci şi drepturi şi obligaţii în raport cu terţele persoane.

Aceste drepturi şi obligaţii pot fi valorificate pe calea unei acţiuni specifice actului juridic încheiat între terţ şi mandatar, raţiunea fiind aceea că între mandant şi terţi se creează raporturi juridice directe, deoarece, în drept, terţul contractează cu mandantul şi nu cu mandatarul.

2. Simulaţia este una dintre excepţiile de la principiul relativităţii actelor juridice şi presupune operaţiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat.

Această figură juridică presupune fie negarea existenţei actului public de către actul ascuns (actul fictiv), fie ascunderea adevăratei naturi sau a unui element al actului juridic (actul deghizat), fie ascunderea persoanelor între care se încheie în realitate actul juridic (interpunerea de persoane).

Este, prin urmare, de natura simulaţiei, ca actul juridic public să nu reflecte voinţa reală a părţilor contractante, ceea ce nu este cazul în speţă.

În speţă nu au existat operaţiuni juridice oculte între părţile contractante, de natură a nega sau a schimba elementele actului juridic public, ci au existat înstrăinări succesive, menite a scoate bunul din patrimoniul proprietarilor iniţiali şi a-l valorifica la un preţ avantajos pentru mandatar,

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 434 din 27 ianuarie 2010.

Cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C.pr.civ. Înscris procurat ulterior soluţionării procesului. Respingerea cererii.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Revizuirea hotărârilor.


- revizuire

- înscris procurat ulterior soluţionării procesului

C.pr civ. Art. 322 pct2 si pct. 5

Funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural.

În sens contrar, dacă procurarea unui simplu mijloc de probă – fără ca partea să dovedească împrejurările excepţionale, mai presus de voinţa sa, care au împiedicat-o să-l înfăţişeze în cadrul procesului –, ar fi suficientă pentru retractarea unei hotărâri, atunci stabilitatea juridică şi puterea de lucru judecat de care trebuia să se bucure hotărârile, ar rămâne fără niciun fel de eficienţă.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 627 din 3 februarie 2010. Or, în sensul art. 322 pct. 5 C.pr.civ., un înscris înfăţişat cu ocazia revizuirii este apt să conducă la admiterea acestei căi de atac, în măsura în care este vorba de „un înscris doveditor, reţinut de partea potrivnică sau care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii”.

Aşadar, trebuie ca respectivul înscris să fi existat la data judecăţii, dar nevalorificarea sa în proces să se fi datorat conduitei culpabile a părţii adverse (care l-a reţinut) sau împrejurării mai presus de voinţa părţii (care, de asemenea, a împiedicat administrarea).

Nu este întrunită ipoteza textului de lege şi nu este permisă revizuirea atunci când asemenea înscrisuri sunt procurate de parte ulterior finalizării procesului, pentru că, într-o

asemenea situaţie, s-ar ajunge la repunerea în discuţie a unei hotărâri irevocabile, intrată în puterea lucrului judecat.

În speţă, este ceea ce tind să obţină revizuenţii, atunci când prezintă drept cauză a revizuirii un mijloc de probă nouă respectiv, o adresă având ca emitent primăria şi o dată ulterioară celei a pronunţării hotărârii atacate.

Aceasta înseamnă pe de o parte, că înscrisul nu a existat la data judecăţii, iar pe de altă parte că, fiind vorba de o instituţie publică în calitate de emitentă, partea era în situaţia de a-l putea procura şi înfăţişa în cadrul procedurii judiciare desfăşurate, în măsura în care îl considera relevant pentru obţinerea de consecinţe juridice.

Altminteri, prezentând un mijloc de probă nou – în sensul de înscris procurat ulterior judecăţii – şi pretinzând ca pe baza acestuia să fie revizuită hotărârea, părţile tind, de fapt, la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a celor statuate irevocabil.

Or, funcţia revizuirii, de cale extraordinară de atac, nu este aceea de a conduce la reevaluarea judecăţilor irevocabile în afara condiţiilor strict reglementate procedural.

cţiune în revendicare introdusă doar de unul din moştenitorii proprietarului de la care a fost preluat imobilul. Regula unanimităţii.

Cuprins pe materii. Drept de proprietate. Acţiune în revendicare introdusă doar de unul din moştenitorii proprietarului de la care a fost preluat imobilul. Regula unanimităţii.


- acţiune în revendicare

- regula unanimităţii

În materia Legii nr. 10/2001 nu este incidentă regula unanimităţii, regulă care împiedică un singur coproprietar să revendice un imobil fără acordul celorlalţi coproprietari însă, prin dispoziţiile acestei legi de reparaţie, legiuitorul a recunoscut dreptul coproprietarilor –persoane îndreptăţite în sensul legii - să solicite şi, respectiv, posibilitatea să obţină măsuri reparatorii sub forma retrocedării în natură numai asupra părţilor din imobil pe care ei sau autorii lor le deţineau în proprietate în momentul deposedării de către stat.

Prin introducerea alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001 (prin Legea nr. 247/2005) s-a consacrat punctul de vedere preponderent existent în practica judiciară creată de la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, în sensul că, împrejurarea că numai o parte dintre moştenitorii proprietarilor deposedaţi de stat au cerut restituirea imobilului are relevanţă doar în sensul că el se cuvine celor ce s-au conformat Legii nr.10/2001, prin efectul dreptului de acrescământ, indiferent de cotele lor succesorale.


1. Daune interese compensatorii. Rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Punerea în întârziere a debitorului. Lipsa notificării.

Cuprins pe materii. Drept civil. Obligaţii. Contracte. Rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Punerea în întârziere a debitorului. Lipsa notificării.


- Daune interese;

- Rezoluţiune

- Promisiune vânzare cumpărare;

- Punere în întârziere.

C.civ. art. 969, art. 1020, art. 1021, art. 1075

Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor

prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil şi următoarele, adică a aceloraşi condiţii în care se poate

dispune rezoluţiunea judiciară (existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi

îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate) dar şi a celor

specifice obligaţiei de despăgubire, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi

existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului.

În cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea

obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul

în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.

Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condiţiile impuse pentru rezoluţiunea

contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a

debitorului.

În cazul în care părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia

prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla ajungere la termenul convenit nu

este de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditorul având obligaţia

de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea unei acţiuni în privind

rezoluţiuna convenţiei, cât timp creditorul nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu

datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era

fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 892 din 3 februarie 009.

Excepţia autorităţii de lucru judecat şi prezumţia lucrului judecat. Aspecte procesuale.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Excepţii procesuale.

Index alfabetic : autoritate de lucru judecat

- prezumţie de lucru judecat

C.civ., art. 1200, art. 1201, art. 1202

C.proc.civ., art. 166

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie

procesuală (conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de

natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art.

1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla

identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă

atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au

fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se

statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din

nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătoreşti.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi,

această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul

căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine

socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce

atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la

justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 995 din

4 februarie 2009

Susţinând nelegalitatea deciziei, recurenţii pretind că instanţa a făcut o greşită aplicare a

dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul

proces efectele unei hotărâri judecătoreşti ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv,

cererea de repunere în termenul de contestare a dispoziţiei primarului) decât cel din prezenta pricină.

O astfel de critică a recurenţilor ignoră însă faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte,

conform reglementării actuale, două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepţie procesuală

(conform art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.proc.civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să

demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202

alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ,

extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr,

tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se

întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând

modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără

posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din

nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii

judecătoreşti.

Este ceea ce, în mod corect, a făcut instanţa de apel atunci când a constatat că prin

introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dispoziţiei primarului, reclamanţii tind să

lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că

reclamanţii nu mai sunt în termenul de a ataca respectiva contestaţie.

Susţinerea că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 166 C.proc.civ. şi ale art. 1201 C.civ., prin

opunerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual (a vizat un alt

obiect) este eronată.

În speţă, instanţa nu a respins contestaţia pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat

(pentru care într-adevăr, nu se regăsea tripla identitate de elemente), ci, dând eficienţă prezumţiei de

lucru judecat pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea vizând tardivitatea

contestaţiei.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relaţia dintre părţi,

această prezumţie are caracter absolut, înseamnă că reclamanţii nu pot introduce o nouă contestaţie

în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, formularea contestaţiei în termen) a ceea

ce s-a statuat judecătoreşte anterior.

Împrejurarea că în primul proces s-a invocat un anumit motiv al repunerii în termen (faptul că

terenul a devenit între timp liber), în timp ce în prezentul proces se invocă lipsa semnăturii

destinatarului (autorului reclamanţilor) de pe dispoziţia atacată, nu deschide – contrar aprecierii

recurenţilor – calea unui nou proces.

În realitate, reclamanţii nu pretind o altă cauză juridică a dreptului lor, ci formulează doar o

nouă apărare, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranşat irevocabil.

Având în vedere că faţă de reclamanţi s-a statuat, în urma verificărilor jurisdicţionale realizate,

că termenul de atacare a dispoziţiei primarului a fost depăşit şi că nu au fost invocate motive

temeinice de repunere în termen, reclamanţii nu pot susţine în prezenta cauză, decât cu încălcarea

efectului autorităţii de lucru judecat, că faţă de ei, termenul de contestare nici nu a început să curgă în

fapt.

În consecinţă, sprijinindu-şi judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a

tranşat aspectul legat de termenul de contestare a dispoziţiei primarului, instanţa de apel a făcut o

corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materia autorităţii de lucru judecat, argumentele care sprijină

soluţia neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi

pct. 9 C.proc.civ.

Critica referitoare la argumentul instanţei potrivit căruia, prin depăşirea termenului de atacare

a dispoziţiei, actul primarului ar fi intrat în putere de lucru judecat este întemeiată, dar fără a fi de

natură să conducă, în sine, la nelegalitatea deciziei şi admiterea recursului.

Într-adevăr, în mod eronat instanţa atribuie efectul autorităţii de lucru judecat unui act emis în

afara sistemului instanţelor judecătoreşti, de către un organ fără atribuţii jurisdicţionale.

Un asemenea argument nu a fost însă, hotărâtor în adoptarea soluţiei, fiind, la fel ca şi

referirea la dispoziţiile art. 25 alin.(4) din Legea nr. 10/2001 (valoarea de înscris autentic şi de titlu

executoriu a dispoziţiei), străine de considerentele care au justificat pronunţarea deciziei şi de aceea,

lipsite de relevanţa pretinsă de recurenţi în legătură cu nelegalitatea soluţiei.

Susţinerea că prin soluţia adoptată ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil şi

dispoziţiile art. 6 CEDO este neîntemeiată.

Dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din

aplicarea altor principii.

În speţă, principiul autorităţii de lucru judecat căruia i s-a dat eficienţă corespunde necesităţii

de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii

litigioase deja rezolvate.

Pe de altă parte, accesul la justiţie pentru valorificarea drepturilor pretins încălcate prin

emiterea dispoziţiei primarului, a fost deschis reclamanţilor potrivit Legii nr. 10/2001 în aceleaşi condiţii

ca oricăror destinatari ai acestui act normativ (respectiv, într-un anumit termen

înăuntrul căruia aceştia nu au acţionat).

Critica referitoare la nepronunţarea instanţei asupra unei excepţii (de nulitate a unui act de

vânzare-cumpărare) este lipsită de orice temei legal.

Conform art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu pot fi făcute cereri noi iar pe de altă parte,

excepţiile fiind simple mijloace de apărare, nu pot fi asimilate unor cereri pe care instanţa să le fi lăsat

nesoluţionate prin nepronunţare asupra lor.

În ce priveşte respingerea cererii de aderare la apel, critica este neîntemeiată, faţă de

dispoziţiile art. 293 C.proc.civ. care reglementează această formă de apel ca fiind o cale de atac prin

care partea să tindă la schimbarea soluţiei primei instanţe.

ins pe materii : Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti.

Index alfabetic : conflict negativ de competenţă

- poprire

- executare silită

C.proc.civ., art. 22 alin.(3), art. 373

alin.(2), art. 453, art. 460

Cererea de înfiinţare a popririi fiind adresată unui alt executor decât cei la care se referă art.

453 C.proc.civ. (de la domiciliul debitorului sau al terţului poprit), nu se poate reţine că prin această

cerere a fost aleasă instanţa de înfiinţare poprire, precum şi cea de validare şi pentru că cererea de

validare a popririi a fost adresată instanţei de la domiciliul terţului poprit, competenţa soluţionării

aparţine acestei instanţe, aleasă de creditor.


Potrivit art. 453 alin.(1) C.proc.civ., „poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de

executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului, ori de la domiciliul sau sediul terţului

poprit”.

În speţă, cererea de încuviinţare a popririi s-a făcut de către creditoarea S.C. R. S.A. către un

executor care nu se află în circumscripţia niciuneia din instanţele prevăzute de art. 453 C.proc.civ. (de

la domiciliul debitorului sau al terţului poprit, respectiv a Judecătoriei sector 1 Bucureşti sau a

Judecătoriei Târgu-Jiu), ci în circumscripţia Judecătoriei sector 3 Bucureşti.

Cererea de înfiinţare poprire fiind adresată unui alt executor decât cei la care se referă art.

453 C.proc.civ., nu se poate reţine că prin această cerere a fost aleasă instanţa de înfiinţare poprire,

precum şi cea de validare şi pentru că cererea de validare poprire a fost adresată instanţei de la

domiciliul terţului poprit (Judecătoria Târgu-Jiu), competenţa soluţionării aparţine acestei instanţe,

aleasă de creditor.

Pentru considerentele expuse, a fost stabilită competenţa de soluţionarea a cererii în favoarea

Judecătoriei Târgu-Jiu.

C. pr. civ. art 322 pct. 4, art.

324 alin. (1) pct. 4

Partea care solicită revizuirea unei hotărâri, pe motivul prevăzut de

art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, trebuie în prealabil să se adreseze

organelor de urmărire penală, fără a putea să promoveze direct cererea

de revizuire în temeiul aprecierii de ea însăşi că tragerea la răspunderea

penală a făptuitorului nu mai este posibilă.

În cazul nefinalizării acţiunii penale printr-o hotărâre

judecătorească în sensul indicat de teza I-a a alin. (4) al art. 322 Cod

procedură civilă, este necesar ca organul de urmărire penală sau

instanţa penală să constate existenţa impedimentului legal în obţinerea

unei hotărâri penale de constatare a falsului.

Î.C.C.J, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2417 din 4

martie 2009.

Dreptul la apărare. Respingerea de către instanţa de judecata a unei cereri de amânare a

judecării cauzei în temeiul art. 156 Cod procedură civilă, formulată de apărător.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Dreptul la apărare. Respingerea cererii de amânare a

judecării cauzei.

Index alfabetic. Drept procesual civil

- Dreptul la apărare.

Cod procedură civila: art 156

Constituţia României: art 24

Dispoziţiile art. 156 Cod procedură civilă nu constituie o restrângere şi nici nu încalcă dreptul

la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu

rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării

acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.

De asemenea, facultatea instituită pentru judecător, de a nu acorda un termen pentru lipsă de

apărare (caz în care se va amâna pronunţarea, la cererea părţii, pentru depunerea de concluzii scrise)

sau de a acorda un singur termen în acest scop, implică responsabilitatea acestuia în înfăptuirea

actului de justiţie, iar pentru eventualele abuzuri sau greşeli de judecată datorate încălcării dreptului la

apărare, legea prevede remediile necesare.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 503 din 30 ianuarie 2008.

Cod procedură civilă : art. 399 alin. (1), 400 alin. (2)

Modalitatea defectuoasă în care dispoziţiile clare ale hotărârii, (ce recunosc, în procedura

Legii nr. 10/2001, dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, fără să pună acordarea acestora în

sarcina unităţii deţinătoare, având în vedere modalitatea de valorificare a acestora, conform normelor

speciale în materie) sunt aduse la îndeplinire, nu deschide calea contestaţiei la titlu.

Cum pretinsa vătămare semnalată de contestator decurge din actul de executare îndeplinit,

calea procedurală de îndreptare a acestei neregularităţi, nu este aceea a contestaţiei la titlu,

reglementată de art. 400 alin. (2) C.proc.civ., ci aceea a contestaţiei la executarea propriu-zisă, în

condiţiile prevăzute de art. 399 alin. (1) teza I C.proc.civ.


rincipiul disponibilităţii. Încălcare. Introducerea de către instanţă din oficiu a unui terţ în

proces.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Principii fundamentale ale procesului civil. Principiul

disponibilităţii. Cadru procesual. Încălcarea principiului disponibilităţii.

Index alfabetic : Principiul disponibilităţii.

- Cadru procesual.

Codul de procedură civilă : art. 129 alin.(6)

Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa

procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de

interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea

cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi

etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează în cererea de judecată

persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde.

Instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de

reclamant prin cerere.


rept de superficie. Încetarea dreptului de superficie odată cu demolarea construcţiei.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Dreptul

de superficie. Durata dreptului de superficie. Construcţie demolată. Încetarea dreptului de superficie.

Index alfabetic : Drept civil.

- Drept de superficie.

- Durata dreptului de superficie.

Dreptul de superficie este definit în literatura juridică ca un drept real care constă în dreptul

de proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau

altor lucrări care se află pe terenul aparţinând altuia, teren cu privire la care superficiarul capătă un

drept de folosinţă. Fiind un drept real, acesta nu se stinge prin neuz, este aparent şi continuu,

conferind titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie.

Superficiarul are un drept de dispoziţie material asupra terenului care constă în posibilitatea

de a dispune de substanţa terenului numai în vederea folosirii construcţiei.

Ca atare, dreptul de superficie se referă la folosinţa terenului pe care se află construcţia,

având aceeaşi durată ca şi existenţa construcţiei.

In cazul în care construcţia este demolată, iar demolarea a fost dispusă legal, dreptul de

superficie invocat nu mai subzistă.


Calculul termenelor procedurale. Înţelesul noţiunii „termen pe zile libere”.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Termene procedurale.Termen de declarare a căii de atac a

apelului. Calculul termenelor procedurale. Tardivitate.

Index alfabetic : Drept pocesual civil.

- Termene procedurale.

- Calculul termenelor procedurale.

- Termenul pe zile.

- Tardivitate.

Cod prococedură civilă : art.284 alin. (1);

art.101 alin. (1), alin.(5)

În aplicarea dispoziţiilor art. 284 alin. (1) şi art. 101 alin. (1) Cod procedură civilă, ceea ce se

exclude din calculul termenului procedural este ziua când începe acesta să curgă, precum şi ziua în

care termenul se sfârşeşte, şi nu eventualele zile nelucrătoare cuprinse în intervalul dintre cele două

date de referinţă.

Cum nu există niciun temei legal pentru ca din acest interval să se scadă zilele considerate

sărbători legale, sâmbetele şi duminicile, în speţă, decizia de respingere a apelului ca tardiv este

legală.

. Investire cu formulă executorie a unui bilet la ordin. Instanţa competentă.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenţă. Conflict negativ de competenţă. Învestire cu

formulă executorie.

Index alfabetic: Competenţă teritorială.

- Conflict negativ.

- Competenţă alternativă.

- Investire cu formulă executorie.

- Bilet la ordin.

C.proc.civ. : art. 10 pct. 3, art. 20, art. 22 pct. 3,

269 alin. (1)

În cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin în temeiul art.10 pct.3 C.proc.civ.,

competenţa este alternativă, între instanţa de la domiciliul pârâtului şi instanţa locului de plată.

Atunci când creditoarea a optat pentru investirea cu formulă executorie a biletului la ordin, în

condiţiile art.10 pct.3 în favoarea instanţei locului plăţii, prevăzut în biletul la ordin, această instanţă

era datoare să respecte principiul disponibilităţii regăsit în dreptul de opţiune al societăţii creditoare.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1301 din 27 februarie

2008Răspunderea pentru fapta prepusului. Temeiurile naşterii

raportului de prepuşenie.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspundere civilă delictuală.

Răspunderea pentru fapta altei persoane.

Index alfabetic : Obligaţii.

- răspundere civilă.

- faptă ilicită.

- prejudiciu.

- raport de prepuşenie.

- despăgubiri.

C.civ., art. 1000 alin.(3)

Raportul de prepuşenie nu este dat numai de relaţiile de muncă

ori de prestări servicii materializate prin contracte specifice, ci şi de

raporturile efective din momentul săvârşirii faptei ilicite.

Astfel, esenţial este ca în acel moment făptuitorul să se afle sub

îndrumarea şi autoritatea persoanei a cărei răspundere în garanţie va fi

angajată în înţelesul art. 1000 alin.(3) Cod civil, chiar dacă acea

persoană era alta decât cea la care acel făptuitor era angajat din punct

de vedere formal. nexistenţa stării de incompatibilitate a judecătorului care a pronunţat o

hotărâre, ce constituie titlu executoriu şi a cărui executare se solicită a fi suspendată în faza de

executare

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Incidente procedurale privind compunerea sau constituirea

instanţei. Cazuri de incompatibilitate.

Index alfabetic : Instanţă de judecată.

- incompatibilitate


- titlu executoriu

- suspendarea executării silite

C.proc.civ., art. 24

Dispoziţiile art. 24 din Codul de procedură civilă nu sunt incidente în cazul în care unul dintre

membrii completului de judecată a făcut parte din completul care a pronunţat o hotărâre, ce constituie

titlul executoriu şi a cărui executare se solicită a fi suspendată, întrucât în faza de executare, dreptul

material soluţionat prin titlul executoriu nu este supus judecăţii.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1626 din 11 martie 2008

ompensaţia legală. Condiţii cumulative.

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Moduri de stingere a obligaţiilor. Compensaţia legală.

Condiţii.

Index alfabetic : Obligaţii.

- Compensaţia legală.

- Condiţii cumulative.

Cod civil : art. 1143; art. 1145.

Potrivit art. 1145 Cod civil, compensaţia nu are loc decât între două datorii care sunt certe,

lichide şi exigibile.

Pentru a opera compensaţia este necesar ca acele datorii să fie şi simultane, întrucât

finalitatea acestei operaţiuni juridice se limitează doar la plata restului necompensat, împiedicând

astfel părţile să facă plăţi inutile.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 1890 din 20 martie

2008

Tranzacţie judiciară. Neîndeplinirea condiţiilor pentru încheierea

valabilă a unui asemenea act juridic.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acte procesuale de dispoziţie

ale părţilor. Tranzacţie.

Index alfabetic. Acte de dispoziţie.

- tranzacţie

- condiţii de valabilitate

C.proc.civ., art. 271-273

C.civ., art. 1704 – 1714

În limitele dreptului procesual civil, tranzacţia este învoiala sau

contractul judiciar al părţilor, în scopul de a pune capăt unui proces

existent, prin care ele îşi fac concesii reciproce, renunţând la anumite

drepturi ori stipulând pretenţii noi.

Cu alte cuvinte, tranzacţia este acordul intervenit între toate părţile,

în

prezenţa instanţei şi constatată de ea.

Prin urmare, pentru ca instanţa să ia act de tranzacţia părţilor este

necesar ca aceasta să intervină între toate părţile care trebuie să se

înfăţişeze în faţa instanţei, să prezinte înscrisul sub semnătură privată în

care este consemnată învoiala lor privind încetarea procesului existent şi

să solicite pronunţarea unei hotărâri de expedient, fiind fără relevanţă că

unele dintre acestea nu au exercitat calea de atac, în speţă, a apelului.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3256 din

22 mai 2008.

Împlinirea termenului de perimare după încetarea cazului de suspendare prevăzut de art. 244

alin. 2 Cod procedură civilă.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Hotărârile judecătoreşti.

Index alfabetic : suspendarea facultativă a judecăţii


- perimare

C.proc.civ., art. 244 alin.(2),

art. 248 alin.(1)

Suspendarea facultativă a judecăţii dăinuie, astfel cum dispune în mod expres art. 244 alin.(2) C.proc.civ.,

până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă.

Odată cu rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia

cursul său firesc şi curge împotriva părţii, care ar fi trebuit – fiind în cunoştinţă de cauză – ca, în termenul

prevăzut de art. 248 alin.(1) C.proc.civ., să ceară redeschiderea judecăţii.

Instanţa de judecată are posibilitatea, iar nu obligaţia de a dispune repunerea cauzei pe rol, de îndată ce

cunoaşte că hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea, a rămas irevocabilă, de cele mai

multe ori, revine părţilor implicate în judecarea procesului ce a cauzat suspendarea, obligaţia de a

încunoştinţa instanţa despre rămânerea irevocabilă a hotărârii ce a constatat existenţa sau inexistenţa

dreptului de care atârnă dezlegarea pricinii.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 7369 din 25 noiembrie 2008

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de

strictă interpretare, încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile expres

prevăzute de lege

În sensul dispoziţiilor art. 322 pct 2 C. pr.civ. ”prin lucru cerut” trebuie să se înţeleagă numai

cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia şi au stabilit obiectul pricinii

supuse judecăţii.

Ceea ce caracterizează aceste cereri şi le delimitează de toate celelalte, ce pot fi formulate de

părţi în proces, consta în aceea că, prin pronunţarea asupra lor, instanţa poate pune capăt litigiului,

statuând prin admitere sau respingere, în acea parte a hotărârii care poate fi pusă în executare -

dispozitivul.


ezumţii. Lipsa de fundament. Afirmaţii nedovedite. Lipsa condiţiilor răspunderii civile.

Cuprins pe materii : Drept civil. Prezumţii. Lipsa de fundament. Afirmaţii nedovedite. Lipsa condiţiilor

răspunderii civile.

Indice alfabetic : Prezumţii.

Lipsa de fundament.

Codul civil : art. 1199, 1203

Potrivit dispoziţiilor art. 1199 Cod civil , prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul

trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

În speţă, instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumţii „fără greutate şi puterea

de a naşte probabilitatea”. Totodată , instanţa nu a pornit, aşa cum impune textul de lege, de la fapte

cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existenţa faptului vecin şi conex cu cel generator

de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmaţii nedovedite ale reclamantului, care nu

puteau conduce la prezumţii.

În condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deţinut în celulă alături de

persoane anchetate anterior de acesta, prezumţia în legătură cu presiunea psihică la care acesta a

fost supus, este nejustificată.

Tot astfel, în condiţiile în care nu a rezultat că intervenţia chirurgicală a fost determinată de

arestul preventiv (producându-se la distanţă mare în timp şi în legătură cu un alt eveniment),

prezumţia suferinţelor fizice şi morale determinate de această intervenţie, pusă în legătură cu starea

de arest, este lipsită de fundament.

Valabilitatea promisiunii de vânzare – cumpărare.

Cuprins pe materii pe materii. Drept civil. Obligaţii. Contracte. Promisiunea de vânzare-cumpărare.

Valabilitatea promisiunii de vânzare – cumpărare.


- Contracte.

- Promisiunea de vânzare-cumpărare.

- Valabilitatea promisiunii de vânzare – cumpărare.

Cod civil: art.969, art.977, art. 982, art. 1020, art.

1201, art.1298

Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, fiind un contract ca oricare altul, i se aplică

principiul forţei obligatorii care guvernează această materie, respectiv art.969 Cod civil.

Aceasta nu înseamnă că părţile nu pot, prin voinţa lor, să adopte o clauză de dezicere, clară şi

neechivocă; în caz contrar, faţă de dispoziţiile art.1298 Cod civil, clauza are rol confirmatoriu în sensul

că în caz de nerealizare a vânzării datorită culpei uneia dintre părţi, cealaltă parte are alegerea între a

cere executarea silită, sau a pune în funcţiune clauza de arvună.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2688 din 27 martie 2007.

Revizuire. Cerere de revizuire a unei hotărâri privind încuviinţarea executării silite.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire. Cerere de revizuire

a unei hotărâri privind încuviinţarea executării silite.


- Revizuire

Codul de procedură civilă: art. 166, art. 1201, art. 322 pct. 7, art.

377

Conform art. 337 Cod procedură civilă, încheierile pronunţate în materie necontencioasă „nu

au puterea lucrului judecat”, în cauzele în care au fost pronunţate nu sunt incidente prevederile art.

1201 Cod procedură civilă şi cele ale art. 166 Cod procedură civilă pentru a evoca puterea

lucrului judecat.

Ca atare, neoperând principiul puterii de lucru judecat, în scopul respectării căruia a fost

instituit cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, o cerere de revizuire a

unei asemenea hotărâri, este neîntemeiată.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4367 din 30 mai 2007. Modificarea

acţiunii după prima zi de înfăţişare. Condiţii

Cuprins pe materii : Drept procesual civil; Judecata; Înfăţişări şi dezbateri; Modificarea acţiunii ;

Index alfabetic : Drept prcesual civil ;

- Înfăţişări şi dezbateri ;

- Modificarea acţiunii ;

- Termenul procedural ;

- Norme dispozitive.

Cod procedură civilă: art. 129; art. 130; art. 132 alin.1

Legea nr. 10/2001 : art. 3; art. 7 , art. 9 ; art. 10 pct.6

Potrivit art.132 alin.(1) Cod procedură civilă, la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii. Din interpretarea corectă a

dispoziţiilor înscrise în art.129, art.130 şi art.132 Cod procedură civilă rezultă, într-adevăr, că

modificarea unei acţiuni nu se poate face decât la prima zi de înfăţişare sau în cadrul termenului

acordat de instanţă în acest scop, în formele prescrise de lege.

Însă, dispoziţiile referitoare la modificarea acţiunii nu au caracter imperativ. Prin urmare, în caz

de neopunere a părţii adverse, acţiunea poate fi modificată chiar şi după primul termen de judecată

fără ca instanţa să poată invoca excepţia de tardivitate.

Ca urmare, faţă de caracterul dispozitiv al normei legale sus enunţate, obiecţiunile în legătură

cu neregularitatea sa nu pot fi invocate direct în căile de atac, întrucât aceasta nu constituie o

chestiune de ordine publică.

ICCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelctuală, decizia civilă nr. 4482 din 1 iunie 2007

Cod procedură civilă: art. 274 alin. 1

Potrivit art.274 alin.1 Cod procedură civilă „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din

acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5046 din 20 iunie 2007.

24. Revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea.


- Revizuire

Codul de procedură civilă: art. 322 pct.5

În aplicarea art. 322 pct.5 Cod procedură civilă, este necesar ca înscrisurile noi invocate să

aibă forţă doveditoare prin ele însele, adică, să fie de natură a conduce la stabilirea unei alte situaţii,

cu o altă aplicabilitate a textelor de lege.

Invocarea de către revizuienţi a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii concrete faţă de

care aceştia au fost străini nu se încadrează în condiţiile impuse de art.322 pct.5 Cod procedură

civilă.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5525 din 5 iulie 2007.

Principiul autorităţii de lucru judecat. Încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Cuprins pe materii. Drept civil. Prezumţii. Prezumţii stabilite de lege. Principiul autorităţii de lucru

judecat. Încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Index alfabetic. Drept civil

- Prezumţii

- Principiul autorităţii de lucru judecat

Cod civil: art.1200, art.1202

Codul de procedură civilă: art. 161.

Nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii

raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă

înaintea judecăţii, iar pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin

hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale ( non bis in

idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat

care presupune ca ceea ce a stabilit o instanţă să nu fie contrazis de cea ulterioară.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat (art.1200 pct.4, cu referire la art.1202 alin.(2) Cod civil), o

hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate

habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei (art.1202

alin.(2) Cod civil).

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5834 din 19 septembrie 2007.

Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie. Norma comunitară mai favorabilă

decât reglementarea similară din dreptul intern. Aplicabilitatea normei comunitare.

Cuprins pe materii. Dreptul la liberă circulaţie. Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă

circulaţie. Norma comunitară mai favorabilă decât reglementarea similară din dreptul intern.

Aplicabilitatea normei comunitare.

Index alfabetic. Dreptul la liberă circulaţie.

- Restrângerea dreptului la circulaţie

- Normă comunitară.

Legea nr. 247/2005: art. 38

Directiva 2004/38/2004: art. 27

Potrivit art.38 lit. a din Legea nr.248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului

cetăţeanului român la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii

europene), este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a

fi adoptată măsura, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent

de motivul pentru care a fost returnat.

Spre deosebire de reglementarea internă, art.27 din Directiva 2004/38/CE stabileşte expres şi

limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a

cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.

În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă,

în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care

vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică, urmând ca aceasta să fie aplicată cu prioritate.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5843 din 19 septembrie. 2007.

Acordarea cheltuielilor de judecată. Culpă procesuală.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Procedura contencioasă.

Procedura în faţa primei instanţe. Hotărârile. Cheltuielile de judecată.

Acordarea cheltuielilor de judecată. Culpă procesuală.


- Cheltuielile de judecată;

- Culpă procesuală;

C. proc.civ. art. 274, art. 275, art. 276.

Textul art. 274 din Codul de procedură civilă, instituie prezumţia de culpă procesuală a celui

ce cade în pretenţii, pentru că dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi

respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

De aceea, prin art. 275 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a prevăzut că pârâtul care

recunoaşte pretenţiile până la prima zi de înfăţişare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată.

Ca atare, în cazul în care cererea de chemare în judecată este admisă, iar pârâtul nu

recunoaşte până la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului, înseamnă că operează prezumţia

culpei procesuale.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6568 din 11 octombrie 2007.

Lipsa împuternicirii avocaţiale. Nejustificarea calităţii de reprezentant. Absenţa

contestatorilor la termenul acordat pentru semnarea acţiunii în justiţie. Anularea

cererii de chemare în judecată.

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Lipsa împuternicirii avocaţiale. Nejustificarea calităţii de

reprezentant. Absenţa contestatorilor la termenul acordat pentru semnarea acţiunii în justiţie. Anularea

cererii de chemare în judecată.

Indice alfabetic : Mandatul avocatului.

Dovada.

Lipsa semnăturii cererii de chemare în judecată.

Nulitate.

Codul de Procedură Civilă, art. 83 (1), art. 133 (1), (2) – partea a doua

1.În conformitate cu prevederile art. 83 al. 1 C. Proc. Civilă, la cererea de chemare în

judecată semnată de avocat, trebuie alăturată şi împuternicirea avocaţială.

2.Lipsa contestatorilor , legal citaţi , la termenul acordat pentru semnarea cererii de chemare

în judecată şi imposibilitatea dovedirii mandatului acordat avocatului , care a formulat şi semnat

cererea de chemare în judecată, sunt sancţionate cu anularea cererii de chemare în judecată, conform

dispoziţiilor art. 133 Cod Procedură Civilă.

Drept locativ. Acţiunea locatarului pentru evacuarea unor persoane.

Cuprins pe materii: Drept civil. Contracte. Contract de locaţiune. Dreptul la acţiune pentru evacuarea

terţului fără drept locativ.

Index alfabetic: Drept civil.

- Acţiune locatarului pentru evacuarea terţului fără drept locativ.

- Dreptul la acţiune al locatarului (pentru evacuarea unor persoane )

C.civ.: art. 1420 pct. 3, art. 1426

Legea nr. 114/1996: art. 72.

Dreptul la acţiune pentru evacuarea terţului fără drept locativ este conferit ca opţiune

chiriaşului prin art. 1426 din Codul civil, dispoziţie legală care completează prevederile Legii nr.

114/1996 conform art. 72 din acest din urmă act normativ.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 109 din 13 februarie 2005Recurs.

Indicarea greşită, de către judecătorie, a căii de atac.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Contestaţie la executare. Recurs.

Index alfabetic: Drept procesual civil.

- Contestaţie la executare.

- Recurs.

C. pr. civ.: art. 4001, art. 401 alin. (2), art. 402 alin.

(2).

Potrivit art. 402 alin. (2) C.pr.civ., hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la executare se

dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art. 4001 şi art. 401 alin. (2) C.pr.civ.

Indicarea greşită de către judecătorie a denumirii căii de atac aflată la dispoziţia părţilor nu poate

conduce la înfrângerea principiului legalităţii cu privire la căile de atac prevăzute de lege în diferite

materii.


ontract de întreţinere. Reziliere. Evacuarea debitorului din imobilul a cărui nudă proprietate a

dobândit în schimbul întreţinerii

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Contracte. Contract de întreţinere. Reziliere. Evacuarea

debitorului întreţinerii din imobilul a cărui nudă proprietate are în baza contractului de întreţinere

Index alfabetic : Drept civil

- contract de întreţinere

- reziliere

- evacuarea debitorului întreţinerii

C. civ. art. 969, art. 970, art. 1020-1021

Rezilierea contractului de întreţinere se dispune numai dacă, din culpa debitorului nu a primit

întreţinerea, prevăzută în contract, care, de regulă, constă în asigurarea hranei, îmbrăcămintei,

medicamentelor, satisfacerea oricăror alte nevoi, şi se prestează în natură.

În lipsa unui impediment legal, părţile pot conveni, însă, la data contractului sau ulterior, ca

întreţinerea să fie convertită, permanent sau temporar într-o sumă de bani pe care debitorul-

întreţinător trebuie să o plătească creditorului-întreţinut, pentru acoperirea, total sau parţial, a obligaţiei

de întreţinere cuvenită.

Refuzul de a primi întreţinerea cuvenită, fără un motiv temeinic, constituie un abuz al

creditorului, acesta neputând obţine rezilierea contractului, prevalându-se de propria-i culpă.

Dacă creditorul întreţinerii şi-a rezervat uzufructul viager al imobilului a cărui nudă proprietate

s-a dobândit de debitorul întreţinerii pe data contractului, acesta din urmă poate locui în imobil numai

ca tolerat şi urmează a fi evacuat la cererea creditorului întreţinerii, beneficiar al uzufructului pe durata

vieţii.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 536 din 27 ianuarie 2005

Hotărâre. Eroare cu privire la numele părţilor.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Hotărârile. Îndreptare, lămurirea şi completarea

hotărârii. Numele părţilor eronat trecut în acţiune şi hotărâre. Îndreptare

Index alfabetic. Drept procesual civil

- Hotărâre. Îndreptarea unei erori.

C. pr. civilă: art. 281

Cererea de îndreptare a hotărârii în care s-a trecut eronat numele părţii se justifică chiar dacă

greşeala nu este a instanţei, ci a părţii care a indicat eronat numele şi chiar dacă a trecut mai mult

timp de la data greşelii, prin art. 281 din Codul de procedură civilă, care constituie temeiul cererii,

necondiţionându-se admisibilitatea de o eroare a instanţei şi formularea cererii într-un anume termen.

Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 555 din 27 ianuarie 2005

Calitate procesuală. Primărie. Primar.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Părţile. Calitate procesuală. Reprezentarea judiciară.


- Primăria unei localităţi. ( Calitate procesuală)

- Primarul unei localităţi. ( Calitate procesuală)

- Calitate procesuală. (Primăria şi primarul unei localităţi)

- Reprezentarea judiciară.( Primarul localităţii)

Legea nr. 215/2001: art. 19, art. 67 alin. (1)

Legea nr. 10/2001: art. 20 alin. (3)

C.pr.civ.: art. 87 alin. (1) pct. 2

Comunele, oraşele, municipiile, judeţele sunt persoane juridice de drept public (conform art. 19

din Legea nr. 215/2001) şi pot sta în justiţie prin reprezentanţii lor legali, anume primarii (art. 67 alin. 1

din Legea nr. 215/2001 şi art. 87 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.)

În litigiile fondate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi se fece referire la „actele primarului”

( astfel, conform art. 20, restituirea în natură sau prin echivelent se face prin dispoziţia motivată a

primarului) acesta, stă în proces ca reprezentant legal al uinităţii administrativ – teritoriale, iar nu în

nume propriu.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 709 din 2 februarie 2005.

espăgubiri. Obligaţie stabilită în bani. Actualizarea valorii obligaţiei

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Acţiune pentru actualizarea valorii obligaţiei stabilită în

bani. Admisibilitate

Index alfabetic : Drept procesual civil

- acţiune în actualizarea obligaţiei stabilită în bani. Admisibilitate

- actualizarea obligaţiei stabilită în bani

Constituţia României, art. 21

C. proc. civ., art. 109, art. 3712

În temeiul principiului constituţional al accesului liber la justiţie, acţiunea adresată instanţei, de

creditor, pentru actualizarea obligaţiei stabilită în bani prin hotărâre judecătorească definitivă şi

irevocabilă, este admisibilă, chiar dacă există şi posibilitatea, reglementată prin art. 3712 C. proc. civ.,

a se face actualizarea prin executorul judecătoresc.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.204 din 14 ianuarie 2005.

Contract. Simulaţie. Dovada actului secret

Cuprins pe materii: Drept civil. Probaţiunea obligaţiilor. Înscrisuri. Simulaţie.. Proba actului secret


- simulaţie (proba actului secret)

- act secret (dovada simulaţiei)

C.civ.:art. 1175

Actul secret, care modifică un act public, la care se referă art. 1175 C. civ., produce efecte în măsura

în care este valid sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă.

Î.C.C.J., secSuspendarea judecăţii. Caz special prrevăzut de art. 1551 C.pr.civ. Condiţie.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Suspenddarea judecăţii în temeiul art. 1551 C.pr.civ.

Condiţie.


- Suspendarea judecăţii (art. 1551 C.pr.civ).

C.pr.civ: art. 1551

Cazul particular de suspendare facultativă a judecăţii, reglementat prin dispoziţiile art.1551 din

Codul de procedură civilă, constituie o sancţiune procedurală, instituind condiţia culpei părţii

reclamante pentru neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de

chemare în judecată sau în cursul judecăţii.

În toate cazurile de suspendare a judecăţii în temeiul art.1551 alin.1 C.pr.civ., instanţa va arăta

în cuprinsul încheierii şi obligaţiile nerespectate de partea reclamantă pentru a se putea determina, cu

prilejul analizării cererii de repunere a cauzei pe rol, dacă acestea au fost sau nu aduse la îndeplinire.

ţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 446 din 25 ianuarie 2005

Cuprins pe materii: Drept civil. Dreptul de proprietate. Dezmembrăminte. Dreptul de superficie.

Dreptul de superficie. Prescripţia achizitivă (uzucapiunea)


- dreptul de superficie

- prescripţia achizitivă (uzucapiune)

- uzucapiune

C. civ., art. 1846 – 1847; art. 1860

În condiţiile prevăzute în art. 1846 – 1847 C. civ., şi prin unirea posesiunilor, reglementată în

art. 1860 din acelaşi cod, o societate comercială poate dobândi dreptul de superficie- dezmembrământ

al dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă (uzucapiune).

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 379 din 21 ianuarie 2005

Taxă judiciară de timbru. Acţiune civilă separată de procesul penal. Scutire de plata taxei.

Condiţie.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Acţiune civilă pentru daune produse prin infracţiune. Scutire

la plata taxei judiciare de timbru. Condiţie.


- Taxă judiciară de timbru Scutire. Condiţie.

Legea nr. 146/1997: art. 15 lit.o

Acţiunea la instanţa civilă, pentru daune produse prin infracţiune, este scutită de plata taxei

judiciare de timbru, conform art. 15 lit. o din Legea nr. 146/1997, numai dacă este sau a fost pendinte

o cauză penală ca urmare a puneii în mişcare a răspunderii penale printr-un act de inculpare, în

condiţiile legii.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3247 din 21 aprilie 2005.

ervitute de trecere, reglementată prin art. 616 şi urm. C.civ. Suportarea cheltuielilor cu

amenajarea drumului de trecere şi a pagubelor ce se pricinuiesc fondului aservit

Cuprins pe materii : Drept civil. Drept de proprietate. Dezmembrământ al dreptului de proprietate.

Servitutea de trecere. Suportarea cheltuielilor de amenajare a drumului de trecere şi a despăgubirilor

pentru paguba cauzată proprietarului fondului aservit


- servitute de trecere; suportarea cheltuielilor de amenajare a drumului de trecere şi a

despăgubirilor pentru paguba cauzată proprietarului fondului aservit

C.civ., art. 616 şi urm.

Din economia reglementărilor cuprinse în art. 616 şi urm. C.civ. rezultă că acţiunea confesorie

de servitute de trecere se exercită, în ipoteza în care a fost reclamată asupra mai multor fonduri

învecinate, împotriva proprietarilor acestor fonduri. Acţiunea de indemnitate, prevăzută de art. 619

C.civ., are ca obiect paguba ce se pricinuieşte fondurilor aservite şi nu folosul pe care drumul de

trecere îl aduce proprietarului fondului dominant. În ipoteza executării unor lucrări trebuincioase pentru

exerciţiul servituţii, ele se impută proprietarului fondului dominant, dar atunci când servesc şi fondului

aservit vor fi suportate, proporţional cu foloasele culese, şi de proprietarul acestui fond.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.4081 din 17 mai 2005

Acţiune pauliană. Acţiune oblică. Dreptul creditorului de a cere anularea/revocarea declaraţiei

debitorului său de renunţare la o succesiune şi de a accepta succesiunea în limitele creanţei

sale

Cuprins pe materii : Drept civil. Acţiune pauliană. Acţiune oblică. Exercitarea acestei acţiuni în

materie succesorală


- acţiune pauliană (în materia actelor succesorale)

- acţiune oblică (în materia actelor succesorale)

C.civ., art. 699, art. 974-975

Creditorul este în drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de art. 699 şi art. 974-975, să ceară

anularea declaraţiei debitorului său de renunţare la o succesiune şi să accepte succesiunea, în

numele debitorului.

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4126 din 19 mai 2005

Dreptul de superficie reglementat prin art. 494 C.civ. se dobândeşte chiar dacă clădirile s-au edificat

pe teren fără autorizaţie, dar cu acordul titularului dreptului de proprietate.

Cont în anulare

Instanţa de recurs sesizată cu contestaţia în anulare, dacă a omis să se pronunţe, motivat

asupra unui motiv de recurs, chiar dacă acest motiv a fost pus în discuţie din oficiu, urmează să-şi

retracteze decizia de respingere a recursului.

Contestaţia în anulare nu este însă fondată când pretinsele motive de recurs, neexaminate

reprezintă, motivele propriu zise invocate de recurent, care au fost analizate sistematic în decizia

contestată.

În aplicarea art. 318 alin. 1 C.pr.civ., instanţa de recurs sesizată cu contestaţia în anulare,

urmează a-şi retracta decizia de respingere a recursului dacă a omis a se pronunţa, motivat asupra

unui motiv de recurs, chiar dacă acest motiv a fost pus în discuţie din oficiu.

Contestaţia în anulare nu este însă fondată când pretinsele motive de recurs, neexaminate

reprezintă, motivele propriu zise invocate de recurent, care au fost analizate sistematic în decizia

contestată.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9108 din 10 noiembrie 2005

Decizii Civil

Documents

Transcript of Decizii Civil