Crochiuri în slove
-
Upload
floran-ileana-lucia -
Category
Documents
-
view
227 -
download
1
description
Transcript of Crochiuri în slove
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
5
Umor trist
Întrebare
Ușa se deschide brusc. Clanța este pur și
simplu strivită de o mână mare, cu degete
butucănoase. Un ins trecut de prima tinerețe,
îmbrăcat într-o pereche jerpelită de pantaloni
scurți și un maieu de-o culoare îndoielnică se
repede spre domnișoara firavă care scria ceva la
calculator:
– Cereri, aveți?
– Ce fel de cerere doriți? întrebă simplu
domnișoara, retrăgându-se strategic, cu tot cu
scaun, din calea mirosului acru de alcool
combinat cu tutun.
– Tipizată, cade sec răspunsul.
– Bun, reia domnișoara calm, ce doriți să
cuprindă?
– Nimic, vreau doar formularul.
– Așa... formularul acesta, unde îl dați? Ce
anume cereți?
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
6
– Eu nu cer nimic, funcționara de la birou
mi-a zis să-i duc o cerere.
– Înțeleg – domnișoara nu-și pierde calmul –
la care birou?
– Da' ce mă tot interoghezi atâta? Îmi dai sau
nu formularul ăla?
– Sigur, domnule, imediat, vreau doar să
înțeleg ce formular doriți, am aici mai multe
tipuri de cereri...
– Păi, dacă nu înțelegi nimic, de ce te-au
angajat aici? De-aia merge așa prost totu' -n țara
asta...
– Haideți să nu ne enervăm... ziceați ceva de
un birou, unde vi se cere un formular...
– Da, m-am dus la fabrică, să găsesc ceva de
lucru și la birou, o femeie, mi-a zis să-i duc o
cerere... pe care pot s-o iau de la copiat acte...
– A, înțeleg, deci pentru angajare... să vă dau
o cerere de angajare, da?
– De angajare, așa, acum mai vii de acasă...
dă-mi o cerere și gata!
Domnișoara îi întinde o cerere de angajare
și-l întreabă finuț:
– Altceva, mai doriți?
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
7
– Apăi, nu așa era, doamna aia mi-a arătat un
model și nu era așa, era foaia plină și era scrisă și
pe dos... Asta e jumate de foaie... Nu e bună...
Vrei numa' să mă încurci... Bine că mi-a explicat
femeia aia de la fabrică... Dă-mi odată copia în
original, că mă grăbesc!
– Poate doriți un curriculum vitae...
– Ce vorbești? Te dai mare, mă faci așa, din
vorbe, te crezi deșteaptă, nu? Poate ai făcut și
multă școală ca să știi cum să mă iei la mișto...
– Domnule, scuzați-mă, nu am vrut să vă
jignesc cu nimic, uitați, asta este foaia?
Insul recalcitrant ia foaia în mână și o
întoarce de mai multe ori pe o parte și cealaltă:
– Mda... asta o fi... vezi că dacă vrei, poți? Și
sper că nu-mi mai ceri și bani pe ea după ce am
pierdut atâta timp cu tine...
Ultimele cuvinte se pierd în vacarmul
străzii. „Clientul” ieșise trântind ușa.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
8
Cadoul
În ultima vreme, certurile și discuțiile
contradictorii se întețeau. Familia parcă se
rupsese în două.
Ea, Miuța, casnică, elegantă, sensibilă și
frumoasă se plictisea toată ziua stând întinsă pe
sofa și butonând televizorul. Nu se putea hotărî
între manele și telenovele. Când se lăsa cuprinsă
de vârtejul muzicii, pierdea exact episodul în
care, deși nu se întâmpla nimic, plutea în aer
ceva nedefinit, ceva straniu și incitant, iar atunci
când nu uita să rămână „Acasă” pentru episodul
2500, tocmai se lansa o manea nou-nouță, cu
„versuri” care-i atacau iremediabil ființa,
făcând-o să sufere și mai mult.
El, Puiu, intelectual rasat, care citise toată
presa postdecembristă și asculta cu interes
talk-show-urile politice, hoinărea toată ziua prin
„câmpul muncii”, neprecupețind niciun efort
pentru bunăstarea familiei.
Și-atunci?
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
9
Simplu! Cearta începea exact de la
televizor.
Seara, când familia se reunea în living, iar
pe măsuța din fața televizorului mai erau doar
resturile cinei „pregătite” de Miuța – cojile de
ouă și capetele de salam – împachetate într-o filă
ruptă din Programul TV de săptămâna trecută,
telecomanda zbura pur și simplu de la unul la
altul, ca și replicile dure:
– Da, că după ce stai toată ziua acasă în fața
televizorului, tot tu vrei să te uiți și seara, când,
în sfârșit ajung și eu istovit de la muncă...
– Muncă? Mă faci să râd! Și, oricum, în barul
ăla în care-ți faci veacul este un televizor mare
cât peretele, te poți tot uita...
– O fi, dar acolo pune șefu' ce-i place lui,
aici, e altceva, la mine în casă mă uit la ce vreau
eu...
– La tine în casă? Spune mai bine că e casa
mea, că mie mi-a lăsat-o săracu' Doruleț, nu ție!
– Iar începi? Ți-a lăsat pe dracu'. Nu uita că
eu am ars testamentul ăla de sub pernă și l-am
pus pe ălălalt în loc, că altfel nu aveai tu nimic,
așa să știi... mie să-mi mulțumești, auzi tu? Mie!
Ce? credeai că dacă stai cu el câteva săptămâni
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
10
îți cade în plasă? Aș! Era el bătrân, da' nu era
prost! Noroc cu mine, fato, că mi-a dat gându' ăl
bun...
– Acu', ce mai contează? schimbă Miuța
tonul... Bine că avem casă și nu orice fel de casă,
una mișto, cu etaj și mobilă stil...
– Care-ar mai trebui ștearsă de praf...
– Aici ai dreptate, da' dacă menajera s-a
îmbolnăvit? Las' că-i trece gripa și vine, nu te
teme, o pun eu la lucru de-i merg fulgii... Ia,
dă-ncoace telecomanda că-ncepe serialul
indian...
– Acum? nici să nu te gândești, uite, e meci
mare, de campionat!
– Meci? Crezi că eu pot suporta așa ceva?
Nici poveste! Mai bine-l închid și tot nu te las, să
știu că nu mă uit nici eu acu' și aștept reluarea de
mâine... deși, eram tare curioasă. Da' ce să fac?
Mă sacrific! Nu te uiți în ruptul capului! Vrei
meci, du-te la meci, nu sta toată ziua cu nasu'-n
cutia aia... Că ți-am tot spus să ne luăm și noi un
televizor mai acătării, de-ăsta modern, cu
plasmă, cu ecranu' mare și culorile mai tari, da'
tu, nu auzi, nu vezi, ție nici că-ți pasă de mine și
de ce mi-aș dori eu... tu le știi numa' ale tale...
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
11
Puiu cedează, ca întotdeauna, în fața soției...
Cum s-ar fi putut opune argumentelor ei spuse cu
un ton atât de... categoric? Și cum ar fi putut s-o
vadă plângând?
– Bine, hai, uită-te la ce vrei... Eu mă duc să
văd meciul cu băieții... Nu mă aștepta, poate ești
obosită... după munca de azi...
Miuța nu băgă în seamă ultimele cuvinte.
Mușcând cu poftă dintr-o tablă mare de
ciocolată, se așeză confortabil și mută pe canalul
preferat.
Puiu, ieși grăbit și alergă la mașină. Nu mai
era mult până la opt și începea meciul. Demară în
trombă, cu gândul să se oprească la bar, să vadă
dacă băieții nu sunt acolo. Apoi, se răzgândi. Iar
vor râde de el. Parcă-l aude pe Costel: „Iar te-a
dat nevasta afară? Mai pune și tu picioru'-n prag
că altfel ajungi rău!”. „Nu, se gândi Puiu, n-are
rost să devin iar ținta glumelor lor. Da', ce să fac?
Unde să mă duc? A! Știu! Tot am câștigat azi
ceva în plus de pe țigările alea fără timbru, hai să
cumpăr un televizor, că la supermarket mai e
deschis. Da, iau unu' cu plasmă, mare, elegant
și-i zic Miuței că i-l fac ei cadou. O să-l instalez
în sufragerie, că e spațiu mai mult, iar pe cel
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
12
vechi îl mut în camera de la stradă, că acolo nu
doarme nime' și nu deranjez. Mă uit la ce vreau
eu. Bună idee! Așa fac! Cu asta o împac și pe ea,
că-și dorește de tare demult unu' de-ăsta!”
Zis și făcut! În douăzeci de minute, Puiu era
deja cu televizorul în portbagaj. Îl însoțea și un
băiat de la firma de cablu. Îl întâlnise în magazin
și-l rugase să-l ajute, să-l instaleze repede.
Miuța ațipise pe sofa, cu televizorul dat tare.
Puiu intră tiptil și împreună cu prietenul său
așezară televizorul cel nou pe măsuță, apoi
mutară cablul. Nu dură decât o clipă și noul
televizor era la locul lui. Puiu lăsă și un bilet,
scris pe un șervețel uitat pe fotoliu: „Un cadou
pentru tine, Puiu.”
De aici și până la vizionarea meciului, nu mai
era decât un pas. „N-a trecut nici prima repriză.
Noroc că l-am întâlnit pe băiatul ăsta. Uite, în
cinci minute totul a fost gata. E drept că era tras
deja cablul și în cealaltă cameră, dar oricum, eu
nu mă prea pricep, s-ar fi putut să ratez meciul” –
gândi Puiu trăgând o gură zdravănă dintr-un PET
cu bere.
Exact în momentul în care crainicul strigă din
toate puterile: „gooooool!”, intră și Miuța în ca-
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
13
meră cu o falcă-n cer și cu una-n pământ:
- Așa, bine-ai făcut! Cadou, da? Aveam și
noi câteva momente de tandrețe și intimitate
seara, la televizor și acum le-ai stricat și pe astea!
Știam eu că nu mă mai iubeeeeești!....
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
14
Alegeri -pamflet-
Adunare Generală anuală. Bilanţ şi alegeri.
Filiala locală a Alianţei pentru Promovarea
Artelor „APA” are foarte mulţi membri, aşa că
sala Căminului Cultural din sat va fi arhiplină. În
uşa larg deschisă, participanţii sunt întâmpinaţi
de preşedintele în funcţie – vet. Adinel Unsu şi
secretar, dr. Simon Minedrea. Se strâng mâini, se
zâmbeşte, e un adevărat eveniment. Din păcate,
satul, deşi are mulţi cărturari de valoare,
pensionari, preoţi, funcţionari sau angajaţi pe la
instituţiile de distribuire a utilităţilor şi la
magazinele săteşti, nu are parte de asemenea
evenimente decât foarte rar, mai precis din doi în
doi ani, când are loc adunarea generală. În rest,
activităţile sunt, fie cele ale primăriei, confiscate
şi de „APA”, fie cele ce rămân frumos aşezate în
paginile planificării anuale.
În holul de la intrare, vreo doi inşi
îmbrăcaţi în haine de duminică, îşi dau cu
părerea:
– Eu zic că n-are rost să-l schimbăm. Ce,
altul va face mai mult?
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
15
– Ştiu şi eu, intervine agronomul, poate ar fi
mai bun secretarul, că tot ce s-a făcut, el a făcut,
preşedintele numai a semnat şi-a pus ştampila.
– Asta aşa e, aveţi dreptate... şi după cotizaţie
el umblă, săracul, bate tot satul până adună
banii...
– Vezi, Vasile, vezi? intervine un altul...
mare lucru să ai şcoală, uite, dom’ agronom le
ştie pe toate, ca atunci când era şef la C.A.P...
– Măi băieţi, ascultaţi-mă pe mine, acu’ e
vremea schimbării, mă, nu se mai poate aşa!
Între timp, oamenii intră pe rând în „sala
mare”. Sala e luminată numai de câteva becuri
slabe, uitate cumva în candelabrele ruginite şi
pline de paianjeni. Dinspre scenă, două
reflectoare mai noi completează atmosfera,
lăsând umbre sinistre pe pereţii coşcoviţi.
Oamenii iau loc pe scaunele care abia se mai ţin
în balamale, grijulii să nu facă cunoştinţă cu
podeaua plină de praf şi crăpături. Totuşi, pe
masa „prezidiului” tronează un microfon destul
de nou şi două boxe scrijelite.
– Probă, ze-ce, ze-ce, probă... şopteşte în
microfon directorul căminului cultural.
– Stai liniştit, băi Sandule, că se aude bine,
nu te mai strădui degeaba – glumeşte un ins mic
şi tuciuriu aşezat în rândul întâi – oricum se-aude
şi fără microfon în sala asta amărâtă.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
16
Oamenii râd, se înghiontesc, glumesc. Se fac
glume mai ales din cauza faptului că în pofida
numărului mare de înscrişi, aproape 200, în sală
nu sunt mai mult de 40 de oameni.
– Oare s-o ţine Adunarea? întrebă unul mai
curajos. Om fi destui?
– Adică, vrei să spui că nu ar fi o Adunare
validă? comentă o doamnă trecută bine chiar şi
de a doua tinereţe.
– Aşa, aşa, cum zice doamna profesoară,
acceptă fără rezerve omul.
Deodată, se face linişte. Aleşii de acum doi
ani iau loc la prezidiu. Preşedintele îşi drege
glasul şi începe:
– Bună ziua şi bine aţi venit la Adunarea
Generală anuală a filialei noastre. După cum bine
ştiţi, adunarea are loc cu două săptămâni înainte
de cea de la „centru”, căreia trebuie să-i raportăm
tot ce s-a înfăptuit în satul nostru şi să-i trimitem
procesul-verbal. Pentru astăzi, avem pe ordinea
de zi două puncte: bilanţul activităţilor anului
trecut şi alegerea conducerii. Nu intrăm direct în
ordinea de zi. Începem prin a asculta imnul ţării
şi imnul Alianţei.
Toată lumea se ridică în picioare şi aşteaptă,
aşteaptă, aşteaptă... Nu se aude decât tăcerea.
Laptopul directorului căminului cultural e
îndărătnic şi nu vrea să pornească. După încă
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
17
vreo câteva secunde de linişte, din sală se aude
glasul scriitorului Ontici:
– Spuneţi mai bine că ţinem un moment de
reculegere...
Pe când nu mai aştepta nimeni, din boxe
răsună un zgomot ciudat, fără înţeles şi
nemuzical. Totuşi, nimeni nu cârteşte deoarece,
aşa cum s-a anunţat e imnul ţării şi trebuie
respectat. Uruitul încetează şi după câteva
secunde începe iar, la fel de neinteligibil. Acum
o fi imnul Alianţei, gândesc participanţii şi stau
liniştiţi, în picioare, cu o mină solemnă. Odată
încheiată partea „muzicală”, preşedintele
propune, poate după ideea spusă înainte de
Ontici, un moment de reculegere pentru membrii
filialei trecuţi la Domnul. Apoi continuă:
– Vă mulţumesc! Pentru început îmi dau
cuvântul mie, veterinar Adinel Unsu, pentru ca
să prezint bilanţul. După cum vedeţi, din
prezidiu, pe lângă mine, mai fac parte:
vicepreşedintele Năcilă, secretarul Simon
Minedrea şi cenzorul Bancheş. Sper că sunteţi de
acord să nu mai alegem prezidiul ca să nu mai
pierdem vremea. Este cineva împotrivă? Nu!
Toată lumea e de acord! Bun! Trecem mai
departe... Preşedintele spusese totul pe
nerăsuflate, ca să nu aibă nimeni timp să
comenteze.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
18
Oamenii începuseră să se foiască. Din sală se
auzeau comentarii spuse cu glas din ce în ce mai
ridicat, dar preşedintele Unsu continua
imperturbabil să citească raportul anului trecut,
în care se lăuda cu „măreţele înfăptuiri” pe
tărâmul vast al culturii locale, naţionale şi, de ce
nu, europene. Singura problemă era că toate
activităţile cu care se lăuda preşedintele fuseseră
făcute de primărie. Desigur că unii dintre cei
prezenţi în sală participaseră şi ei, desigur că de
multe ori, preşedintele luase cuvântul din partea
Filialei locale a Alianţei „APA” dar asta nu-i
dădea dreptul să vorbească de parcă ar fi fost el
organizator.
– Ia uite, domnule, ce tupeu pe veterinarul
nost’. Da’ primaru’ ce părere are? De ce-l lasă să
se împăuneze cu ce n-a făcut?
– Domnilor, spuse dintr-o dată preşedintele
ca răspuns la atacurile din sală. Domnilor, poate
că dumneavoastră nu înţelegeţi de ce aceste
manifestări sunt şi ale noastre. Da, le-a finanţat
de cele mai multe ori primăria. Da, au fost
organizate de primărie. Da, dar ideea? Ştiţi cine
le-a dat ideea celor de la primărie? Nimeni altul
decât eu şi colegii mei, aici prezenţi în faţa
dumneavoastră. Păi, cum ar fi putut avea loc
orice manifestare fără ideile mele? Eu m-am
gândit la concursurile pentru elevi, eu m-am
gândit la premiile pentru bătrânii satului, eu am
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
19
dat glas ideii întrunirilor cu pensionarii, eu am
pus umărul la apariţia revistei „Informaţia
satului”, din care aflaţi trimestrial tot ce se
întâmplă atât la şedinţele consiliului local, cât şi
prin sat. Cred că v-am lămurit. Vă rog să încetaţi
cu discuţiile din sală şi să mă ascultaţi până la
capăt. O să vă dau la sfârşit cuvântul şi o să vă
ascultăm cu toţii părerile. Nu mai întrerupeţi
discursurile!
– Ura! Ura! Ura! şi ura i-a cuprins pe toţi –
se auzi din sală glasului scriitorului Ontici, urmat
de câteva chicoteli.
Preşedintele încercă să continue să-şi citească
plictisitorul raport, dar, de undeva din dreapta se
auzi un glas. Era Păsmăian, directorul şcolii
generale, cel care anul trecut candidase la fotoliul
de primar al comunei şi care nu-l prea avea la
suflet pe preşedinte:
– Mai bine să spuneţi adevărul. Nu are rost să
vă mai ascundeţi după hârtii. Nu aţi făcut mare
lucru în cei patru ani de când sunteţi preşedinte şi
aţi avut cel mai lung mandat dintre toţi
preşedinţii. Asta ar fi pe de o parte. Pe de altă
parte, deşi Alianţa este culturală şi-i scris clar în
statut că nu este implicată politic, totuşi, la
alegerile din toamnă aţi ţinut un discurs în faţa
satului în care-l susţineaţi pe faţă pe actualul
primar. De-asta nu zice nimic acum şi de-asta
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
20
activităţile sunt comune. Vă plăteşte serviciile,
nu?
– Eu zic să-ţi vezi de treabă, ce dacă am
vorbit pentru primar? Uite că am ştiut pe cine să
susţin, m-am orientat bine şi acum primăria ne
ajută cu de toate.
– Ajutăm cultura, domnilor, nu pe domnul
Unsu – se amestecă şi primarul în vorbă – cultura
e sufletul ţăranului român. Identitatea sa, viitorul
său.
– Aşa e, îl susţinu preşedintele, după care se
adresă iar directorului: dacă vorbeam de tine era
în regulă, aşa-i, nu mai încălcam statutul...
– Domnilor, continuă Păsmăian, nu-l mai
lăsaţi să ne sfideze şi să facă politică sub nasul
nostru, eu propun ca minim exerciţiu de
democraţie să nu-l mai realegem. Şi pentru că,
uitându-mă în sală, constat că nu prea avem
posibili candidaţi, mai ales că participarea lasă de
dorit, de bună seamă tot din cauza actualului
preşedinte care şi-a chemat numai oamenii
proprii, îl propun deci, pe domnul Minedrea, om
integru, care a fost secretar şi se pricepe.
– Da, are dreptate, să-l alegem pe Minedrea!
strigară câţiva din ultimul rând. Era, ca să zic
aşa, „aripa tânără” a filialei, care se săturase să
fie condusă de acelaşi om care era şef de pe
vremea când nimeni nu visa la democraţie.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
21
– Ce aţi făcut pentru cultură, domnilor?
interveni binecunoscutul ziarist, pamfletar şi poet
Nic.Norel Nădan. Eu am scris 20 de cărţi, unele
chiar despre satul nostru. Cu ce m-aţi ajutat
vreodată? Vă spun eu: cu nimic. Câte expoziţii
de carte aţi organizat? Cu ce m-aţi ajutat la
lansări? Câte cărţi mi-aţi promovat prin şcoli sau
în comunităţile de români din străinătate în care
aţi fost în vizită? Mai gândiţi-vă la întrebările
mele, poate găsiţi cu ce să umpleţi planul de
activităţi pentru anul acesta...
– Vă rog să aveţi răbdare! interveni prompt
preşedintele dorind să oprească avalanşa de
adevăruri care-i zgâriau timpanele. Termin
imediat raportul şi apoi vă dau cuvântul.
Vizibil deranjat, dădu rapid citire ultimei părţi
a raportului şi cifrelor încasărilor din cotizaţiile
membrilor, precum şi cheltuielilor făcute anul
trecut:
– S-au cheltuit numai sumele strict necesare
pentru deplasările la şedinţele Alianţei centrale,
fără diurnă. În rest, mici cheltuieli cu diplome,
pancarde, afişe, invitaţii. Găsiţi toate actele
justificative la dosar. De altfel, comisia de
cenzori a validat bilanţul anual după verificarea
documentelor justificative. Îi dau cuvântul
domnului Bancheş, şeful comisiei de cenzori,
care vă va spune aceleaşi lucruri ca şi mine.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
22
Bancheş se ridică în picioare, plin de
importanţa funcţiei şi momentului şi reciti, sub
un alt titlu, procesul-verbal de încasări şi
cheltuieli. Încheie fără niciun fel de şovăială:
– În urma verificărilor efectuate de comisia
de cenzori, s-a tras concluzia că au existat
documente justificative pentru toate cheltuielile...
– Au existat sau mai există? îl întrerupse
scriitorul Ontici, mai mult de dragul de a-l vedea
încurcându-se în propriile-i cuvinte...
– M... mda... există... da, raportul domnului
preşedinte Unsu e corect! Ultimele cuvinte le
spuse în grabă, bucuros să scape de sub lupa
participanţilor şi se aşeză fericit că şi-a îndeplinit
cu bine prima parte a misiunii. Mai avea o parte,
mai delicată... fusese rugat de preşedinte să-l
propună iar, drept candidat la funcţie, aşa că era
numai ochi şi urechi, să nu piardă cumva
momentul.
– Stimaţi membri ai filialei „APA”, aveţi
acum posibilitatea de a vă spune părerea pe
marginea celor relatate... glasul preşedintelui
suna destul de nesigur. Era ajutat de câţiva
oameni din sală, dar erau şi câţiva de la care nu
ştia la ce să se aştepte.
Urmară discursuri ţinute după regulile
învăţate la şedinţele partidului unic de tristă
amintire din care făcuseră parte mulţi dintre cei
din sală, cu etapele bine ştiute: lauda realizărilor,
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
23
problematizarea, autocritica, propunerile pentru
împlinirea idealurilor comune şi angajamentul
personal. Unii, mai tineri sau mai puţin nostalgici
ai trecutului politic, încercară să modifice
traiectoria discuţiilor, dar majoritatea reuşi să le
păstreze în sfera nimicului cu care era obişnuită
şi care-i venea ca o mănuşă.
Domnul profesor Doboviciu, fost director de
şcoală şi primar, actualmente pensionar, luă
cuvântul cu o voce gravă, afectată, imitându-l
parcă pe marele actor George Vraca:
– Domnilor, venind încoace cu maşina, m-am
gândit cu mare drag la filiala noastră şi la
întâlnirea noastră de astăzi, prilej de împărtăşire
a sentimentelor şi bucuriilor noastre. M-am mai
gândit la tot ceea ce s-a făcut de-a lungul anilor
şi cred că nimeni, nici eu, vă spun sincer, nu aş fi
putut face mai mult decât actuala conducere.
Domnul Unsu este cel care a dus filiala noastră
spre cele mai măreţe culmi, muncind fără a cere
nimic în schimb. Ştiţi că şi atunci când a plecat la
o adunare generală la centru s-a gândit la binele
nostru şi al satului? Da! Nu a vrut să cheltuiască
prea mult din banii adunaţi din cotizaţii şi şi-a
folosit propriile-i cupoane de reducere la
transportul C.F.R., cupoane primite ca pensionar.
Eu zic să-i mulţumim şi pe această cale şi să-i
fim recunoscători. Şcoala nu face prea mult
pentru educarea elevilor în spirit cultural şi
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
24
patriotic. Aici intervine Alianţa, care suplineşte
carenţele şcolii şi adună tineretul în ograda
culturii...
– Da, sunt foarte mulţi tineri în sală... tineri
trecuţi de 40 de ani! ripostă o voce din dreapta.
Ofensat, domnul Doboviciu continuă pe un
ton iritat:
– E uşor să vorbim, dar avem nevoie de
fapte, nu de vorbe. Propuneţi ceva concret, trasaţi
sarcini exacte şi apoi trageţi-ne la răspundere. Să
aud propuneri din sală, nu aluzii...
Dintr-o dată, pe nepusă masă, cenzorul
Bancheş îşi aminti că mai avea ceva de spus şi se
ridică în picioare plin de elan:
– Ţinând cont de realizările anilor trecuţi,
cred că este nimerit să-l propun pentru funcţia de
preşedinte pe domnul Unsu. Nu este un altul mai
bun. Haideţi să-l votăm cu toţii!
Preşedintele Unsu, sări la rându-i de pe scaun
şi strigă:
– Da, am trecut la punctul doi al ordinii de zi.
Cine este pentru? Cine este împotrivă? Cine se
abţine?
Pe când era gata, gata să spună cuvintele
magice: „în unanimitate a fost reales domnul
Unsu”, din sală se auzi vocea directorului
Păsmăian:
– Nu uitaţi, domnilor, că mai era o
propunere. Eu l-am propus pe domnul Minedrea.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
25
– Nu am auzit propunerea, sări ca ars
veterinarul Unsu care-şi vedea scaunul
clătinându-se. A fost o singură propunere.
– Cum nu aţi auzit? Am spus-o destul de
răspicat!
– Da, dar nu după ce am trecut la punctul doi
al ordinii de zi. Aşa, puteaţi să faceţi o propunere
şi pe stradă, nu?
– Bine, dacă-i aşa, o mai fac odată, acum
după ce am trecut, în sfârşit, la punctul doi. Îl
propun drept candidat la funcţia de preşedinte al
filialei „APA” pe domnul Minedrea. Vă rog să
supuneţi la vot ambele propuneri.
Ceea ce urmă, e greu de descris în cuvinte. În
sală toată lumea vorbea, toată lumea vota cu
oricine şi cu nimeni, era o învălmăşeală care-i
plăcu preşedintelui Unsu. Prinse momentul şi
începu să numere voturile, indiferent pentru cine
erau.
– Pentru mine sunt 20 de voturi, haideţi să
votăm pentru domnul Minedrea. Cine este
pentru?
– Nu e bine, se amestecă Ponticiu, un fost
ofiţer în retragere, nu aşa se votează! Sunt trei
variante: Cine este pentru? Cine e împotrivă?
Cine se abţine? Aşa trebuie supus la vot!
– Ba nu, că sunt doi candidaţi, aşa că se
întreabă pentru fiecare „cine este pentru?”, apoi
se numără voturile. Unii se pot abţine.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
26
– Nu, nu e bine, nici măcar nu suntem
jumătate plus unu. Votăm degeaba! se auzi o
voce mai timidă de la mijlocul sălii... Ar trebui să
se facă vot secret...
– Gata! Toată lumea votează! strigă
preşedintele Unsu în microfon. Eu câte voturi
aveam? Parcă 21. Bun, să vedem cine este pentru
domnul Minedrea... Aşa... 1, 2... 5... 13!
Treisprezece voturi! Iar eu aveam 23! E clar cine
va fi preşedinte!
– Domnule, nu se poate aşa ceva! Tot
dumneavoastră număraţi şi voturile? Vreţi să
credem că sunteţi imparţial? Supărat, domnul
director Păsmăian părăsi sala.
Preşedintele Unsu, palid, cu vocea
tremurândă, ţinându-se cu o mână de microfon,
realiză că pericolul cel mare trecuse şi încercă să
se calmeze. Fusese cât pe ce să rateze funcţia. Şi
chiar în favoarea dr.Minedrea care-i era prieten...
Uite, domnule, cum poţi da de necaz. Ce s-ar fi
făcut dacă rămânea pe dinafară? Nici nu-şi putea
imagina. Bine c-a trecut. Cu un zâmbet forţat, îşi
drese grasul şi spuse în microfon:
– Cu majoritate de voturi a fost ales
preşedinte pentru încă doi ani, domnul Unsu.
Nici nu realiza că vorbea despre sine la persoana
a treia. Trecuse cu bine de acest mare „hop”.
Acum putea fi mărinimos, aşa că, continuă: În
ceea ce priveşte vicepreşedintele, secretarul şi
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
27
comitetul de conducere, propun să rămână toţi
neschimbaţi.
– De ce să rămână acelaşi comitet? întrebă un
domn... unii nici măcar nu sunt prezenţi... dacă
nu vin nici măcar o dată pe an... şi oricum, sunt
prea mulţi... ce fac 17 persoane în comitet?
Dar întrebarea nu mai fu auzită de nimeni.
Toţi erau de acord că nu mai are niciun rost să
comenteze. Jocurile fuseseră făcute. Preşedintele
nou ales, propuse, parcă în ciuda tuturor:
– Vom mai alege două persoane în comitet.
Sunt sigur că sunteţi de acord cu doamnele
Popescu şi Florescu, că doar trebuie să
promovăm şi femeile, nu? Bine, au fost alese cu
unanimitate de voturi. Vă mulţumesc şi vă invit
în hol la o cafea.
Domnul Minedrea zâmbea amar. Văzuse
acum realitatea. Cu cine are de-a face şi cine-i
era prieten. Şi nu-i plăcuse. Faţeta asta n-o
cunoştea. Credea că toţi erau sinceri şi corecţi, ca
el. De-asta nici nu se zbătuse pentru funcţie.
Fusese cel mai calm dintre toţi. „Uite, domnule,
cum sunt oamenii! Deh, nu contează, nici nu
mi-am dorit funcţia asta. Păcat doar că mi-am
făcut un duşman din Unsu. După cum mă
priveşte, sigur crede că eu am pus ceva la cale.
Iar eu, nici nu am ştiut. Bine că s-a terminat. Om
vedea noi ce-om mai face. Deocamdată, vorba
lui Caragiale «pupat toţi Piaţa Endependenţei!»”.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
28
Asaltat de susţinătorii care doreau să-l
felicite, preşedintele reales se opri cu paharul de
apă în mână, supărat de un gând:
– Oare adunarea o fi fost sau nu statutară?
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
29
Hai cu mine!
Ușa se deschise brusc și apăru un tip
aproape chel, potrivit de înalt, cu un zâmbet larg
pe buze. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni
de tercot, destul de șifonați și un tricou alb, cu
dungulițe roșii pe marginea mânecilor scurte.
Trecu pe lângă vânzătoare fără s-o privească iar
aceasta alergă după el cu o figură speriată:
- Domnule, vă rog, nu aveți voie să intrați
în birou...
- Cu mine vorbești, fetițo? se întoarse
bărbatul amuzat, tu știi cine sunt eu? Eu sunt
primarul, fato, auzi tu? p r i m a r u l... (Poate de
aici, peste câțiva ani, a apărut reclama aceea în
care un tip afectat spune: „Știți cine sunt eu? Eu
sunt cetățean european și am drepturi!)...
- Bine domnule, nu se lăsă fata, dar nu
puteți intra fără să fiți anunțat... La primărie se
poate intra în orice birou, oricând?
- Iote, da' ce obraznică ești, fato... o să te
dau afară, să știi!
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
30
- Mă puteți da afară de unde m-ați angajat
dumneavoastră și, și de acolo dacă aveți motive...
- Ilinca, mulțumesc mult! interveni
doamna Angela care între timp, auzind discuții
aprinse apăru în ușa biroului. Poftiți, domnule
primar! Cu ce vă putem fi de folos?
Primarul, mulțumit de întorsătura luată, îi
mai aruncă o ultimă privire mustrătoare fetei și
intră din hol în biroul mic dar cochet.
- Să trăiți, domn' patron, salută primarul
galant, săru' mâna, doamnă!
- Bună ziua, răspunse domnul Nicu din
spatele biroului, luați loc, cu ce treburi pe la noi?
- Ei, da' ce te grăbești, frate, așa? Uite, am
venit să văd ce mai faceți.
Cei doi, Angela și Nicu, soț și soție,
schimbară priviri semnificative. Îl cunoșteau pe
primar, firește, dar nu erau nici pe departe
prieteni, așa că, o vizită de curtoazie nu putea fi
posibilă. Angela îi zâmbi soțului ca și cum i-ar fi
spus: „sigur vrea ceva...”
Între timp, primarul se așezase picior peste
picior pe scaunul liber din fața biroului și privea
lacom la teancul de bani de pe masă. Se vedea
ușor că cei doi tocmai numărau banii pentru a
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
31
face ceva plăți. Asta, fiindcă alături, peste bani,
stăteau două ordine de plată gata pregătite de-a fi
duse la bancă.
- Ei, merge treaba, merge? întrebă
primarul la fel de volubil și prietenos...
- Facem și noi ce putem, răspunse domnul
Nicu sec, luând discret banii și punându-i într-un
sertar.
- Mă, începu iarăși primarul, mă, hai cu
mine!
- Unde? se arătă omul mirat...
- Hai, mă, cu mine, că vezi tu!
Doamna Angela se opri din verificarea
documentelor contabile și ridică mirată privirea.
Se gândi că nu-și amintea de când primarul era
„mă” cu soțul ei. „Nu-mi zice mie, ce și-ar mai
auzi”...
Între timp, primarul se ridicase de pe scaun
și-l trăgea de mână pe domnul Nicu, continuând
să spună hotărât:
- Hai cu mine, hai, mă, cu mine!
- N-am cum, trebuie să plec la bancă,
avem scadențe... încercă să se scuze fin omul.
- Hai, mă, lasă astea că nu pleacă banca,
acu' vii cu mine și-apoi mai vedem...
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
32
- Nu poate pleca, domnule primar,
interveni doamna Angela, avem multe treburi de
făcut și nu are timp...
- Ce te bagi și tu? Vorbeam așa, ca între
bărbați, poate ai ceva treabă și noi te reținem...
- Cum puteți... încercă doamna Angela un
protest dar vorba îi fu tăiată de primarul ce părea
tot mai grăbit:
- Hai, mă, patroane, nu mă mai ține pe loc
că mă grăbesc...
- De fapt și de drept, unde să vin? întrebă
deja iritat domnul Nicu.
- Cum unde? Merg să fac plinul la mașina
mea și te iau cu mine să plătești...
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
33
Cititorul
Cărțile stăteau aranjate frumos sub zecile
de lumini care făceau sala să fie îmbrăcată de
sărbătoare. Standurile încărcate așteptau
deschiderea porților târgului de carte. Cărți
științifice sau beletristice, cărți pentru copii, pline
de desene multicolore, albume de artă, toate
fremătau gândindu-se la mâinile în care vor
poposi, la ochii ce le vor privi atent, la cititorii
care le vor duce cu drag acasă și le vor răsfoi
într-o clipă de răgaz.
Din dorința de-a fi mai aproape de cititori
și de-a face oferta mai atractivă, la unul dintre
standuri, doi scriitori destul de cunoscuți așteptau
doritorii de autografe.
Un băiat blond, firav, cu ochii ascunși în
spatele unor ochelari cu ramă mare, închisă la
culoare, se apropie de masă și mângâie cu
privirea cărțile expuse:
- Mă scuzați, spuse cu voce înceată, sunteți
scriitori?
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
34
- Da, răspunse unul dintre ei, ridicându-se
de pe scaun. Doriți să vă prezint ultimele noastre
apariții editoriale?
- Sigur, răspunse tânărul, sunteți foarte
amabil. Știți? Eu mă simt extrem de fericit între
cărți. Le privesc și dintr-o dată mă simt calm și
liniștit. Unii merg undeva la munte, să asculte
susurul râului, alții se opresc la malul mării să se
bucure de zbuciumul valurilor... Eu? Nu, nimic
din toate astea! Eu mă simt fericit numai între
cărți. Știți unde aș dormi eu cel mai bine? Într-o
bibliotecă!
- Ne bucurăm foarte mult, interveni și cel
de-al doilea scriitor, vă putem oferi orice vă
place: poezie, proză scurtă, roman... eu și colegul
meu, vă stăm la dispoziție. Ce vă interesează? Vă
scriem și autografe! Vocea îi devenise ușor
nesigură din cauza întâlnirii neașteptate cu un
asemenea cititor pasionat...
- Așa e, interveni colegul, am fost la o
mulțime de întâlniri cu cititorii, din toate mediile
sociale, dar n-am mai văzut de mult un tânăr atât
de iubitor de carte...
- Da, ați spus un lucru extrem de corect.
Sunt un mare iubitor de carte. Iubesc cartea mai
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
35
mult decât orice pe lume. Fără carte nu pot trăi.
Zilnic intru măcar într-o librărie. Și trebuie să
recunosc că nu plec până nu privesc toate cărțile
pe rând, raft de raft. Merg și la bibliotecă.
Doamnele de acolo mă cunosc deja. Uneori,
chiar stau de vorbă cu cărțile...
- Dacă știi să le asculți, poți afla povești
interesante, interveni scriitorul mai în vârstă,
încercând o figură de stil.
- Deci, mă înțelegeți! sări bucuros tânărul.
Da, așa e! Cărțile îmi vorbesc iar eu, eu știu să le
ascult. Concluzia? Conversația noastră este
extrem de interesantă...
Vizibil emoționat, scriitorul mai tânăr se
apropie, îi strânse mâna și-i spuse plin de
mărinimie:
- Ne-ați impresionat foarte mult și-am dori
să vă facem un cadou. Vă dăruim orice carte
alegeți. Ce-ați dori să citiți?
- Vai, mulțumesc mult, dar mă simt obligat
să vă refuz. Nu vreau să primesc nicio carte
fiindcă eu nu citesc. Nu! N-am citit nicio carte în
viața mea! Mie-mi place doar să le privesc, să-mi
las ochii să alunece pe copertele lor multicolore
și să simt cum mă cuprinde fericirea...
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
36
Încredere
Deși ziua era caniculară, în bar era destul
de răcoare. Alex stătea plictisit la bar privind
puținii clienți care povesteau ore în șir lângă o
cafea sau o bere. La un moment dat, auzi
clopoțelul așezat deasupra ușii și se întoarse să
vadă cine intră.
Erau două „domnișoare” de vreo 20 de ani,
îmbrăcate sumar, cu fustițe extra-scurte și
tricouri adânc decoltate. Una dintre ele, blonda,
avea un șirag de mărgele mari, roșii și o brățară
de aceeași culoare, iar cealaltă, roșcata, purta pe
brațul stâng o geantă imensă, argintie, așa cum
era modern acum. Aleseră exact masa de lângă
bar și se așezară mulțumite că au, în sfârșit, un
răgaz în care să-și odihnească picioarele greu
încercate nu numai din cauza tocurilor extrem de
înalte pe care se cocoțaseră, ci și din cauza
trotuarelor desfundate pe care erau „obligate” să
se plimbe.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
37
După ce Alex le servi cu câte o cafeluță
aburindă, fetele se așezară la povești, destul de
tare ca să se audă până în colțul în care stătea el.
– Știi ce mi-a zis nemernicul ăla de Cristi?
– Care, fată? Ăla cu care te-am văzut joi la
terasă?
– Da, fată, ăla.
– Da' de unde-l știi tu pe ăla? Că e domn, nu
ca ăia cu care umbli tu de obicei...
– Ce zici, fato, adică eu umblu cu fitecine?
– Nu ziceam așa, da' ăsta e plin de bani, fato,
și ce mașină are...
– Stai liniștită, să-i vezi tu vila... imensă, cu
piscină, ce mai, de nota unșpe! Da' nu mă mai
întrerupe, că vreau să-ți zic ceva important. Deci:
ieri seară, pe la zece jumate, mă sună Cristi să
mă cheme la el, la un „party”. Zice: „îți trimit o
mașină ca să vii repede, da' ai grijă, fă-te
frumoasă că altfel e de rău! Îs aicea oameni grei,
cu cheag, nu cu firfirei, așa că, vezi tu, tre' să le
faci impresie.” Zis și făcut. Mă-nțolesc eu cu ce
am mai bun, mă fardez ca la carte și plec. Am
cam strâmbat eu din nas când am văzut că mi-a
trimis Loganu', da', na, decât cu taxiul, m-am
gândit că tot e mai bine. Și ce crezi, fată? La ușă,
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
38
un tip nou, nu-l știam, zice: „Stai aici să-l chem
pe Cristi, că nu intră nime' fără voia lui.” „Ce
face? – zic. Pe mine mă oprești tu la ușă? Nu
vezi c-a trimis mașina după mine?” În fine, tipu'
nu se lasă și mă ține la ușă cam 10 minute.
– Ce? Și tu ai stat?
– Păi, ce să fac? Dacă era treabă serioasă cu
niște barosani, cum să nu stau... Așa... Într-un
târziu, vine ăla cu Cristi. Și Cristi, când mă vede
urlă ca un apucat: „Te-ai uitat la tine, fată, când
ai plecat de acasă? Cum să te prezint, fă, proasto,
dacă arăți ca o pațachină? Păi nu ți-am zis eu să
te faci frumoasă? Ce? Crezi că așa ești frumoasă?
Ești pe dracu' să te pieptene, că parcă vii de pe
traseu. Gata, poți pleca! Las' că mă descurc eu cu
Fifi și Miți, că ele-s fete deștepte, nu ca tine.” Și
mă lasă ca o proastă și-mi trântește ușa-n nas.
Acu', bine c-am avut bani de-un taxi, că altfel ce
naiba făceam la ora aia pe drum și cu sandalele
alea cu tocuri cui?
– Vai, fată, da' cin' se crede și îngâmfatu' ăla?
Tu nu arătai bine? Păi, cum te știu eu, erai super,
fată, super!
– Știu și eu? De atunci nu mai am liniște.
Dacă e ceva cu mine și nu-mi dau eu seama?
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
39
Poate că nu mă știu eu aranja. Că și sâmbăta
trecută, la club, unu' bătea tot felul de apropouri
nasoale. Hai, ia uită-te bine la mine. Tu ce zici,
arăt mișto sau nu?
– Păi, de ce să zic eu? Uită-te-n jur. Ăla, de
la masa din colț... nu te uita acuma, așteaptă, ce
naiba... nu și-a mai schimbat privirea de când am
intrat noi. Te fixează continuu. Și uite, e mișto
gagiul, ce zici? Tu te uiți la ce zice Cristi? Dă-l
naibii de mârlan... să te lase el în toiul nopții
singură în stradă... eu nici nu l-aș mai băga în
seamă... iote, sunt băieți, câți vrei și mai ca
lumea decât el...
– Acu' mă pot uita? Că vreau să-l văd și eu...
Așa... na, că mi-a scăpat bricheta... a, păi e tare
mișto și are niște țoale, de firmă, fată, de firmă.
Ăsta are precis bani. Și, nu zici tu rău, nu-și mai
ia ochii de la mine... Hm, cum să-l abordez?
Poate o fi timid...
– Simplu, fată, simplu, te duci și-l întrebi
dacă n-are un foc... Hai, ce naiba? Tre' să-ți
refaci și tu încrederea de sine, că doar nu aștepți
până să te laude unu' ca Cristi...
– Păi, cum să-i cer foc, când am bricheta pe
masă...
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
40
– Of, da-ncuiată ești la minte... Păi n-a căzut
acu' pe jos? Ba da! Și nu mai merge, asta e! Îi
zici: „Nu vă supărați, nu aveți cumva un foc, că
bricheta mea s-a stricat mai înainte când am
scăpat-o pe jos.” Hai, că ține, după cum te
privește, abia așteaptă, ce naiba!
Blonda se ridică, trage fără folos de fustiță
s-o îndrepte și apoi, cu un mers provocator, se
apropie de masa de lângă ușă, la care stătea cam
de multișor un tânăr ce comandase un pahar cu
apă minerală.
Alex, curios, ia o tavă și-și face de lucru prin
preajma lor, ca să asculte conversația.
- Bună, ce faci? zice blonda mieros. Am
văzut că ești singur și mi-am zis să te întreb dacă
n-ai cumva un foc, că bricheta mea s-a stricat și...
Blonda face intenționat o pauză, ca să-i lase lui
inițiativa...
- Bună, răspunse simplu tânărul, regret, nu
fumez... Răspus scurt. Prea scurt.
Fata nu se lăsă. Trebuia să lege cumva o
conversație. Tânărul o privise fix atâtea minute,
nu credea c-ar putea să-i fie indiferentă.
Continuă:
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
41
- Nu v-am mai văzut pe aici... Nu sunteți din
zonă?
- O, ba da, sunt profesor în oraș, dar, de
obicei nu stau prin baruri, nu-mi place nici
băutura, nici aglomerația...
- Totuși, stați de vreo jumătate de oră și...
m-ați privit atât de intens, încât am crezut...
- Scuzați-mă, vă rog, mă uitam în gol, e o
situație mai specială, am fost la spitalul de ochi și
mi-au pus niște picături, așa că, pur și simplu nu
mai văd absolut nimic, e totul un fel de lapte
cețos și sora mea a zis s-o aștept aici până caută
un taxi...
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
42
Amintiri
Strada Vântului
Când m-am mutat a șasea oară, mi-am
amintit cum râdea bunicul meu că în cei 96 de
ani, câți avea atunci, s-a mutat de nouă ori. „Uite
că nu-s departe”, m-am gândit. „Poate până la
vârsta lui, îl ajung”. Ba mai mult, poate ajung și
eu „flotant” ca el, omul născut în Orăștie, care a
trăit toată viața aici și care, a ajuns ca la vârsta
senectuții să nu mai aibă nici măcar o adresă
definitivă. De ce? Naționalizări, demolări,
vremuri de restriște.
Gândindu-mă la bunici, m-am întors în
locurile copilăriei. Când m-am născut, familia
mea locuia exact în zona asta, în care locuiesc
acum. Centrul vechi...
O stradă mică, strâmtă, cu case înalte, în
care soarele nu intră niciodată. A doua casă de la
colț. Imagini din perioada aceea nu prea am, doar
câteva, risipite prin memorie: o curte mică,
curată, pavată cu dale pătrate, galbene și roșii,
așezate alternativ și mult mai mari decât mi-ar fi
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
43
plăcut mie pentru a putea juca șotron, un
trandafir mereu vinovat pentru mânecile mele
destrămate și o tricicletă roșie pe care staționam
ore în șir privind paginile cărților cu povești. În
plus, mai simt și acum mirosul plăcut al
biscuiților abia scoși din cuptor și gustul aromat
al unei prăjituri cu dulceață, pe care n-am reușit
s-o fac niciodată, deși i-am găsit rețeta în vechiul
caiet al bunicii.
Casa, stil vagon, avea multe camere și în
capăt, către curte, o bucătărie mare, întotdeauna
curată, în care-mi petreceam diminețile de iarnă
la gura sobei, împreună cu bunicii.
Bucătăria era mai jos decât restul casei,
fiind o construcție adăugată mai târziu. Pentru a
intra din casă în bucătărie, coboram trei trepte de
lemn, care scârțâiau sub pașii noștri.
Nu-mi amintesc restul camerelor. Țin
minte doar acele trei trepte. Alergând într-o zi ca
să-i duc bunicii un cuțit uitat în hol, am căzut,
m-am rostogolit pe trepte, oprindu-mă cu capul
într-un dulap și cu nasul în cuțit. Tăietura nu a
fost la fel de mare ca urletele, sângele curs și
spaima bunicii. Totuși, urma lăsată atunci o
păstrez pe veci, ca amintire din casa de pe strada
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
44
Vântului, sau oficial, strada Mihai Eminescu, din
centrul vechi al orașului Orăștie, astăzi, numit
pompos municipiu.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
45
Ceea ce contează...
După terminarea clasei a V-a, în vacanța
de vară, am participat la o excursie de vreo
săptămână prin țară. Aveam în jur de 11 ani și nu
mă gândeam decât la poezii. În loc să mă
intereseze locurile prin care treceam sau
obiectivele vizitate, stăteam cu nasul într-un
carnețel și scriam... poezii. La un moment dat, pe
locul de lângă mine s-a așezat domnul profesor
(niciun elev nu i-a zis vreodată tovarășul!) de
limba română, Roly. Văzând că-l privesc uimită,
mi-a spus că era curios să știe cu ce mă ocup. Ce
scriu cu atâta zel, încât nici măcar nu mă uit pe
geamul autocarului ca să văd pe unde suntem.
Nu mă prea trăgea firea să-i spun, mai ales că
mama mea, tot profesoară de limba română, nu
mă încuraja deloc și-mi ținea mereu predici
despre faptul că nu voi putea răzbi în viață decât
învățând științele exacte. Totuși, privirea sa plină
de bunătate și seriozitatea cu care mă privea,
m-a făcut să trec peste temeri și i-am spus într-un
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
46
suflet că scriu poezii... Răspunsul său, pe cât de
neașteptat, pe atât de frumos, mi-a rămas întipărit
pe veci în memorie:
- Mă bucur, poezia este oglinda sufletului
fiecăruia.
Ce a urmat după asta? Ei bine, după asta
am făcut cunoștință cu adevărata poezie. În
următoarele câteva zile, am avut parte de cea mai
frumoasă lecție de limba română din câte am
avut plăcerea să ascult. Domnul profesor Roland
Schön, mi-a recitat, cu un talent demn de un
actor și cu acea voce fină și inconfundabilă pe
care aș recunoaște-o oricând, zeci și zeci de
poezii din lirica românească, mi le-a explicat, mi
le-a comentat și m-a făcut să înțeleg cu adevărat
ce înseamnă poezia. Am simțit cât de mult
iubește limba română și cât de mult iubește
poezia românească. Am simțit că și-a ales cariera
de dascăl din vocație.
În acea excursie am scris prima mea
poezie adevărată și am avut curajul să râd de
ceea ce scrisesem până atunci și să arunc fără
părere de rău, totul.
Am avut noroc. Eram încă un copil și nu a
fost prea târziu. Am înțeles că pentru a putea să
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
47
scriu, trebuie întâi să citesc foarte mult, că
trebuie să învăț chiar și ceea ce mi se pare inutil
și că trebuie să-mi canalizez ideile, pentru ca
ceea ce scriu să nu fie doar versuri, ci poezii.
Nu l-am mai întâlnit de mulți ani pe
domnul profesor, dar știu că a primit în
Germania, unde locuiește acum, cel puțin una
dintre cărțile mele de versuri.
Uneori, îmi imaginez că le recită, așa cum
recita atunci, pe vremea copilăriei mele, poeziile
lui Lucian Blaga... Deh, vise...
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
48
În lumea cărților
Realitatea e ficţiunea celor ce nu o înţeleg
Am primit într-o zi o carte cu o dedicaţie
absolut incitantă: „D-nei Ileana Floran, o
invitaţie în Ţara fără nume... George Arhip...”
Evident, am deschis imediat poarta care
ducea spre „Ţara fără nume”, iar după primele
pagini am ştiut că n-o să pot lăsa cartea din mână
până când nu voi ajunge la final. Deşi la prima
vedere povestirile cuprinse în acest volum ar
părea că se încadrează în literatura science-
fiction, iar autorul însuşi se declară de multe ori
scriitor de ficţiune, în cazul în care îţi laşi mintea
deschisă, ajungi pur şi simplu într-o lume
paralelă, identică cu cea în care te situezi la
nivelul tău energetic, dar, cumva „în oglindă”, în
care lucrurile absurde sau fantastice sunt
obişnuite şi fireşti.
Întrebarea este: unde se termină realitatea
şi unde începe ficţiunea? Graniţa dintre ele este
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
49
extrem de fragilă. Pur şi simplu, poţi oricând să
faci un simplu pas dincolo şi realitatea devine
brusc ficţiune, iar ficţiunea se suprapune
realităţii. Acum, imaginile de uniformizează şi
cititorul devine componentă a realităţii-ficţiune,
făcând parte din subconştientul personajelor şi
din realitatea lor, lăsându-şi deoparte propria
realitate, pe care ajunge, firesc, s-o nege şi apoi
s-o adopte, într-o încercare timidă dar fermă,
de-a înţelege mai mult, de-a sorbi cunoaşterea şi
de a-şi mulţumi eul.
Dar dacă realitatea şi ficţiunea sunt părţi
ale aceluiaşi întreg? Dacă sunt vizibile doar pe
rând, ca un fel de părţi întunecate sau luminoase
ale unui astru? Dacă niciodată cititorul nu va
putea vedea întregul, ci doar „feliile” la care
mintea lui se poate conecta? Sunt întrebări
ciudate? Mai degrabă legitime!
Pentru toate aceste întrebări nu e „de vină”
decât scriitorul George Arhip, cel care a cutezat
să aştearnă în cuvinte, cu un talent rar întâlnit,
mesajele subliminale care aruncă cititorul în
braţele necunoscutului, cel care îi descoperă
puţin câte puţin faţetele realităţii, obligându-l să
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
50
se zbată pentru a putea percepe şi restul, aici, în
„Ţara fără nume”, în care nu există nici spaţiu,
nici timp, sau, mai bine zis, aici unde spaţiul şi
timpul se contopesc într-o spirală, astfel încât
viaţa nu se raportează la niciun fel de
coordonate. Cititorul-personaj trăieşte pur şi
simplu în „veşnicia Luminii”.
Personajele lui George Arhip sunt
indestructibil legate de pământ; nu numai că se
trag din nefericirea pământului, dar îl şi înţeleg.
Da. Înţeleg simplu, fără cuvinte inutile. Înţeleg
nativ şi ştiu că fericirea vine odată cu trecerea în
fiinţa nefiinţei, acolo unde, fără un trup care să-l
îngreuneze şi să-l încetinească, sufletul poate
zburda în voie şi poate accede la lumină.
Faptele aparent obişnuite nu sunt totuşi
supuse unor „norme”, deşi, pot fi considerate
legende provenite din mituri, cu rădăcini adânci
în folclorul românesc extrem de bogat dar, din
păcate, foarte puţin explorat.
Fără îndoială, povestirile lui George Arhip
aruncă o altă perspectivă asupra realităţii-ficţiune
şi, deşi sunt uneori înspăimântătoare pentru
cititorul neavizat, se lecturează cu nesaţ, cu
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
51
dorinţa, poate nefirească, de a te simţi îmbrăcat
în haina durerii pentru ca descătuşarea să te
propulseze spre o utopică fericire pe care s-o poţi
simţi doar în neantul trăirilor personale de la
„marginea firii”.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
52
Nebunie, ambiţie, realism
Mai sobru decât alte romane faulkneriene,
„Absalom, Absalom!” a dobândit un extraordinar
renume datorită metodei narative folosite de
autor, care fiind deosebit de complicată,
suplineşte lipsa de spectaculozitate a
evenimentelor narate. Romanul îl are drept
personaj principal pe Thomas Sutpen, un străin
sosit parcă din neant, în anul 1833 la
Yoknapatawpha, sărac, lipsit de orice avere,
însoţit totuşi de câţiva sclavi care vorbeau o
limbă necunoscută ce suna ciudat în urechile
localnicilor şi care visa să-şi clădească un
adevărat imperiu care să-i ducă numele mai
departe. Istorisirea măririi şi apoi a decăderii
acestui personaj, un om subjugat de o ambiţie
nemiloasă, este parcă, transpunerea parvenitului
balzacian în Sudul american al acelor ani.
Faulkner oferă un adevărat studiu social,
naraţiunea făcută pe marginea întâmplărilor fiind
chiar mai bogată decât evoluţia personajului
Thomas Sutpen a cărui viaţă are două părţi: una
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
53
vizibilă, când în ascensiune, când în declin şi una
într-o zonă crepusculară, bună pentru un studiu
demonologic, plasată în planuri temporale
spectaculoase, în care naraţiunea îi cere
scriitorului, pentru a depăsi dificultăţile, să
inventeze un personaj care să preia
responsabilitatea de a întreba şi de a nota
răspunsurile, pentru elucidarea semnificaţiilor
cărţii. Acest personaj, un alter-ego al autorului,
un Faulkner pe şi de hârtie, numit Shreve
McCannon (fonetic -canon-), întruchipează arma
care acţionează asupra unui Quentin fragil,
pentru a-i declanşa confesiunea.
„Absalom, Absalom!” este istoria unei
voinţe supraomeneşti, însetate de glorie şi de
putere, istoria unui personaj care se doreşte
întemeietorul unei dinastii, pentru care face pariu
cu însăşi fiinţa lui, pariu pierdut „a priori” în
fiecare stadiu al existenţei sale, chiar şi după ce
personajul Thomas Sutpen îşi pierde imaginea
primară de entitate pogorâtă de dincolo de spaţiul
cunoscut.
Dacă cititorul are curiozitatea de a descifra
experienţa de viaţă a scriitorului, constată că
Faulkner a trăit el însuşi trauma viselor
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
54
destrămate, căsnicia şi cariera de scenarist la
Hollywood ruinându-i-se, scrierea acestei cărţi
complexe, părând mai degrabă o consolare într-o
perioadă în care era „terminat”, aşa cum scria
John Crowe Ranson şi nimic nu prevedea
apariţia uneia dintre cele mai importante cărţi ale
secolului.
Faulkner avusese ideea romanului încă din
1934, varianta de lucru purtând un titlu extrem
de semnificativ: Dark House (Casa întunecată),
iar în martie 1935 autorul aşterne primele rânduri
din temă, modelul biblic al Cărţii a Doua a lui
Samuel, intersectat cu o tragedie greacă arătând
cititorului un întemeietor, blestemat să suporte
prăbuşirea măreţelor sale năzuinţi sub apăsarea
unui blestem. Dublarea cuvântului din titlul ales
în final, arată ideea eşecului repetat, care, atât în
termenii biblici, cât şi în cei ai tragediei antice,
transpune în peisajul începutului de viaţă din
Sudul american legenda plină de furie a lui
Absalom. Sutpen (David din Vechiul Testament,
care plin de cruzime o seduce pe Betsheba şi-i
trimite soţul la o moarte sigură, fără să ţină cont
de morală), este chinuit de ideea întemeierii unei
dinastii, a unui adevărat Ierusalim al ţinutului
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
55
Yoknapatawpha, prin aceleaşi mijloace - cruzime
şi lipsă de scrupule – ca şi personajul biblic.
Charles Bon, născut dintr-o primă căsnicie
a lui Thomas este Amnon, fratele care îşi seduce
sora, iar Judith este Tamar, cea pentru care
Absalom îşi ucide fratele. Faulkner nu se
mulţumeşte însă cu o alegorie a povestirii biblice
ci încearcă să facă o epopee a unui ţinut adus în
pragul dezastrului din cauza lipsei de credinţă a
celor care-l locuiau, Sutpen fiind blestemat să-şi
vadă de mai multe ori, distrus propriul Templu,
ca o metaforă a unei lumi în năruire din cauza
unui blestem. Şi dacă pe tot parcursul romanului,
figura lui Thomas Sutpen domină toate
capitolele, la sfârşitul lecturii, „demonul” apărut
din necunoscut devine o reflecţie într-o apă
curgătoare, un simplu contur palid, imprecis,
poate din dorinţa autorului de a-şi plasa explicit
naraţiunea între liniile paralele ale unei tradiţii
culturale.
Romanul „Absalom, Absalom!” este o
carte livrescă, în care personajele încearcă, cu
orice ocazie, să-şi dezvolte o identitate proprie şi
să fie la adăpost de influenţa negativă, ba chiar
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
56
fatală a pământului luat, aproape prin
constrângere, de la băştinaşii indieni.
Shreve, ascuns atât temporal cât şi
emoţional în spatele „celor două discuri lunare,
opace, ale ochelarilor” este martorul perfect.
Unele dintre scenele romanului sunt ca nişte
stampe din arta engleză a lui 1890, sălbătăcia
coloristică coexistând cu impresionismul
impreciziilor arătând decadenţa unei lumi pe care
autorul o cunoscuse în perioada ei de apogeu.
Întreaga istorie a lui Sutpen stă în persistenţa
mirosului de glicină, parfumul acestei plante
creând în contrapunct o adevărată oază care
îmblânzeşte infernul spaţiului populat de zeii
clanului Sutpen. Imaginea lui Sutpen, demonul
care invadează cu al său caracter în aceeaşi
măsură violent şi neprihănit ţinutul
Yoknapatawpha, se diluează, pe măsură ce
parcurgem paginile romanului, năruindu-se în
final sub propriile sale complicaţii psihologice.
El este privit diferit şi prezentat diferit de
personajele romanului, fiinţa sa oscilând undeva
între culpabilitatea lui Goodhue Coldfield şi
oroarea lui Quentin Compson, imaginile
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
57
contradictorii, având în comun numai ambiţia
plină de lăcomie a construirii unei dinastii.
Nu toate personajele romanului sunt
respingătoare, chiar Sutpen foloseşte violenţa sau
agresivitatea doar ca unelte ale ambiţiei sale
nemăsurate, Faulkner fiind un scriitor plin de
imaginaţie şi forţă, autorul vizând în primul rând
violenţa inconştientului, violenţă incontrolabilă,
freudiană, plină de orori, vină şi răzbunare.
Prezenţa continuă a morţii, lipsa dezolantă
a moralei, înstrăinarea continuă a personajelor,
aluziile la vrăjitorie şi demonologie direcţionează
cititorul încă de la primele pagini spre mistică şi
cunoaştere.
Pentru a ajunge la frumuseţe, trebuie să
epuizăm răul. Naraţiunea începută şi sfârşită sub
semnul urii este şi una născută şi trăită sub
semnul povestirii. Personajele se molipsesc de
„povestit”. Domnişoara Roşa Coldfield cu vocea
ei identificată cu vocea morţii, asemenea
îmbrăcăminţii negre pe care o poartă de patruzeci
şi trei de ani, din ziua în care a fost eliminată din
planurile lui Sutpen (sau în memoria celor morţi
din familia ei), îl transformă pe tânărul Quentin
Compson, chiar înaintea plecării sale la Harvard,
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
58
într-un ascultător, care devine obsedat de subiect
şi procedează exact la fel cu Shreve McCannon,
colegul său de cameră. Astfel, obsesia lui Sutpen
de a-şi construi un imperiu este dublată de
obsesia domnişoarei Coldfield de-a lăsa în
conştiinţa generaţiei viitoare întâmplările care i-
au marcat existenţa. Pasivă în „povestirea
Sutpen”, domnişoara Roşa devine plină de
energie şi vitalitate în propria-i povestire, în care,
la rândul său, Quentin devine pasiv ba chiar
plictisit sau deranjat, încărcându-se totuşi, fără s-
o ştie, de energia răutăcioasă a povestirii pe care,
la rândul său o perpetuează.
Generaţii de cititori acuză romanul de o
obscuritate dată nu de hermetismul întâmplărilor
ci de renunţarea autorului de a le atrage atenţia
asupra schimbării centrului de narare, strategia
acestuia fiind astfel invizibilă sau foarte puţin
vizibilă. Tensiunea nu este motivată de acţiune ci
este menţinută artificial de către autor, prin
violenţa unui trecut nedefinit care are efect
continuu asupra prezentului, strategia
demonismului vizând inducerea senzaţiei
apocaliptice.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
59
Spre final, ca şi cum autorul nu mai are
putere să susţină artificial negativitatea
personajelor, putem descifra cu uimire, o tristă
încercare de curăţire a acestora, „demonii” care
cotropiseră teritoriul Yoknapatawphei, fiind
convertiţi ori anihilaţi.
Nu se poate face un rezumat al cărţii,
deoarece naraţiunea se întinde timp de un secol şi
este atât de dezgustătoare şi de întortocheată,
încât acest lucru este practic, imposibil. Orice
încercare de a repovesti în câteva cuvinte drama
care apasă Yoknapatawha nu ar face decât să
diminueze tragismul naraţiunii şi fascinaţia
acestui roman care provine din modul de
povestire, nu din faptele propriu-zise.
William Foulkner a oferit cititorilor o carte
care să arate clar cititorilor resursele sale
imaginative, precum şi capacităţile sale stilistice.
Acest roman este un unicat, deoarece poeticul
este sacrificat de autor pe altarul logicii,
adversarii imputându-i autorului tocmai
tehnicitatea excesivă.
Între naşterea albului sărac, în mintea
căruia persistau gândurile cuceritorului şi
distrugerea prin foc a casei sale din
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
60
Yoknapatawpha, este cuprinsă una dintre cele
mai deosebite istorii ale decăderii Sudului
american.
Exista o categorie de critici, care nu
văzuseră în Faulkner de la început un mare
scriitor şi care era gata să-i nege şi mai târziu
orice merit, din orgoliu sau poate, din cauza că
cele mai bune romane ale lui sunt şi cele mai
greu accesibile, iar modul de structurare a
romanului „Absalom, Absalom!” nu este de
factură să încurajeze cititorul, ba chiar
dimpotrivă, îl face pe cititor să se simtă prins în
capcana stufărişului de cuvinte adunate în pagină
după o logică personală a autorului. Unul dintre
criticii care-l apreciau pe scriitor, W.E.Stegner şi
care spunea în 1936: „Sunt totuşi de părere că nu
poţi anula „Absalom, Absalom!” etichetându-l
drept 400 de pagini de propoziţii goale şi flasce
despre nişte strigoi psihopaţi" a fost totuşi obligat
să recunoască că sintaxa era incorectă, că
personajele erau lipsite de consistenţă şi că
autorul, sfindând cronologia are unele carenţe de
logică. Toate acestea se pot explica într-un singur
mod: Faulkner, pentru care ar fi fost extrem de
uşor să povestească viaţa aventuroasă a lui
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
61
Sutpen într-o formă accesibilă cititorului are
intenţia de a schimba accentul de pe „obiect” pe
„formă”, obligând personajele să devină un fel de
autor colectiv, obţinând o libertate a textului
necunoscută până atunci. Bineînţeles, acest lucru
obligă cititorul să lectureze romanul lent,
aşteptând ca întregul să-i ofere semnificaţia pe
care în alte romane i-o dădea capitolul. Tocmai
de aceea, David Vern sublinia în 1936: „Faulkner
n-a scris capitole dintr-o carte, ci un roman”.
Un alt critic de-al lui Faulkner, Cleanth
Brooks, a considerat – probabil din cauza
impreciziilor în ordonarea textului – că romanul
nu are un singur fir epic, ci două: „povestea lui
Thomas Sutpen şi cea a lui Quentin Compson”.
Totuşi, acest lucru nu rezistă unei priviri mai
atente, deoarece cele două personaje sunt tratate
inegal de autor, evoluţia colonelului Sutpen fiind
descrisă amănunţit iar involuţia lui Quentin fiind
doar sugerată.
„Absalom, Absalom!” nu este doar
povestea vieţii lui Sutpen, personalitatea
fascinantă a colonelului stârneşte doar un discurs
bolovănos iar motivaţiile ironice care o stârnesc
pe Miss Roşa să devină un acuzator nemilos şi-ar
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
62
pierde resentimentele din spatele cărora vorbeşte.
Într-adevăr, Miss Roşa admite că în spatele
vorbelor sale se ascunde o mândrie ultragiată,
dar, pentru aflarea întregului adevăr este nevoie
de intervenţia altui personaj, a tatălui lui
Quentin, Mr.Compson, deşi nici astfel, figura lui
Sutpen nu-şi dezvăluie misterul şi rămâne la fel
de neînţeleasă, iar bătălia dusă de domnişoara
Roşa rămâne exclusiv într-un plan mental.
Singura calitate pe care Miss Roşa i-o recunoaşte
lui Sutpen este curajul, dar şi aceasta pentru
susţinerea forţei sale distructive, care nu
cunoaşte compromisul.
Romanul nu trage nicio concluzie, prezintă
doar episoade din istoria Sudului într-o perioadă
întunecată şi face o paralelă dintre destinele
asemănătoare ale omului şi ale lumii în care
acesta trăieşte. Martorii nu sunt capabili să-şi
asume rolul de participant la conflict ei
determină doar continua rescriere a scenariului,
care se termină ca într-o tragedie greacă prin
dispariţia principalilor eroi, personajele existând
numai atâta timp cât se evocă unul pe celălalt,
Quentin, de exemplu, rămânând exterior
tragediei la care participă fără să-şi dea seama.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
63
„Absalom, Absalom!” este croit pe o
logică răsturnată, faptele provoacă emoţii care
duc la acţiune şi întrerup realitatea invizibilă
cititorului dar marcată într-un roman-poem
despre moarte şi spaimă, „un poem despre
prăbuşirea vechii ordini a Sudului, creat de
evocarea «strigoilor» care bântuiseră viaţa lui
Quentin”, aşa cum remarca în 1966 Waggoner.
Tocmai fragmentarea devine elementul de
continuitate şi funcţionează ca un element de
conţinut şi de structură a textului, într-o realitate
atemporală în care personajele îşi pierd
identitatea pe care şi-o redobândesc într-un mod
neaşteptat (Sutpen cel ucis de Wash e reinviat
sub chipul lui Snopes, iar mai apoi fiul acestuia,
Flem).
Sutpen, tras pe sfoară de soartă, sfârşeşte
ca un simplu vânzător într-un magazin lipsit de
importanţă, redus la derizoriu prin porecla
„Creditorul”, cu toate că, cititorul ar putea
desluşi în acest cuvânt un ins care deşi un obscur
socotitor al datoriilor celorlalţi, modifică destine
prin coborârea violentă în viaţa lor, cu tot cu
satanismul său de operetă.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
64
Toate personajele există, trăiesc sub
semnul aceluiaşi blestem, al scheletului bine
ascuns în dulap, fie ele că fac parte sau nu din
familia Sutpen. Timpul poate fi înfrânt doar de
mintea umană iar omul poate dobândi eternitatea
numai prin imaginaţie, astfel încât, de la un
anumit nivel, imaginaţia devine personajul
principal al romanului, moment în care,
personajele se transformă în pretextele unui
rămăşag făcut de scriitor cu sine însuşi. Nici
măcar nihilismul identificat de unii critici nu mai
are un rol important, destinul lui Sutpen relevând
întregul destin al Sudului în timp ce, pe măsură
ce se apropie de descifrarea misterului „Casei
Sutpen”, psihicul lui Quentin este într-o presiune
crescândă, dureroasă iar imaginaţia încearcă să
preia controlul personificând răul numit Sutpen
şi tinzând spre disperare sau chiar nebunie.
Memoria devine o ruină în teribila
confruntare cu timpul, iar violenţa, brutalitatea
este ridicată de către lumea în care personajele
trăiesc, la rangul de stil al existenţei.
Romanul aduce ca noutate metafora celor
„treisprezece feluri de a privi o mierlă”, adică
descifrează faptul că realitatea poate fi văzută
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
65
prin prisma mai multor unghiuri, adevărul
neputând fi văzut de nimeni. Fiecare, fiind orbit
de propria-i realitate, vede doar o parte de
adevăr. Adevărul apare în faţa cititorului după ce
acesta parcurge cele treisprezece feluri de a privi
o mierlă, deoarece, parcurgându-le pe toate, îşi
formează cea de-a paisprezecea imagine, una
proprie, care poate fi adevărul.
Cele 400 de pagini pot fi descompuse în
mai multe planuri: copilăria lui Quentin, iniţierea
într-un rit, în timpul vânătorii de prepeliţe şi
aflarea unor episoade din istoria familiei Sutpen,
preambulul la vizita lui Quentin şi Miss Roşa la
Suta lui Sutpen, amplificarea temporală a unei
după-amiezi, în care se adună totalitatea
informaţiilor în legătură cu Sutpen, transmise de
Compson senior, fiului său, descifrarea enigmei
lui Herry (fiul lui Sutpen din căsătoria cu Ellen
Coldfield) undeva la miezul nopţii. Realizat sub
semnul probabilităţii, aduce în prim plan
adevărul despre Charles Bon (fiul lui Sutpen din
prima căsătorie), care a fost împuşcat de Henry
ori pentru a fi împiedicat să se căsătorească cu
sora lui vitregă, asemeni lui Absalom, ori din
cauza sângelui său amestecat.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
66
Wals Jones este cel care-l ucide pe Sutpen
când realizează că în faţa realităţii au, amândoi,
acelaşi tip de reacţii. Nici unul dintre ei nu ezită
să recurgă la soluţia crimei, cu un comportament
de animal de pradă, atunci când constată că le
este ameninţată respectabilitatea sau ceea ce
înţeleg ei prin respectabilitate.
Ca încheiere nu pot să nu citez din
A.B.Bernd, care scria în articolul „Today's
Book” apărut în „Macon Telegraph” în 1936:
„Când un autor îşi ţine respiraţia timp de 400 de
pagini, el aşteaptă, pe bună dreptate, din partea
cititorilor să atingă acea stare de oboseală al cărei
simptom e pierderea răsuflării. Însă stilul şi
metoda lui Faulker conţin atâta magie, încât
cititorul devine un tovarăş de gâfâială, care
răsfoieşte cu nesaţ paginile haotice spre a
descoperi următoarea tragedie care va zdrobi un
grup de nevrotici respingători şi inumani.”
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
67
Între adevăr și aparențe
Multe lucruri nu sunt ce par a fi. Viața
întreagă este, de multe ori, doar o simplă poleială
de sub care ne privește straniu destinul, râzând
de noi și umilindu-ne.
Romanul profesoarei Livia Fumurescu
pătrunde dincolo de „Ambalajul de staniol” și
scoate la lumină adevărurile de multe ori ascunse
chiar și celui mai atent privitor. „Orașul de
dincolo de colină” poate fi orice oraș care a
trecut dureros prin tranziție, iar familia, care timp
de trei generații se confruntă cu foarte multe
probleme din cauze independente de voința
proprie, poate fi chiar familia ta, cititor și trăitor
pe aceste meleaguri. De altfel, nu de puține ori
am regăsit în paginile cărții expresii, trăiri,
suferințe, pe care le-am simțit în jurul meu în
copilărie, pe care bunicii sau părinții mei le
aduceau cu teamă în discuție, pe care ei le-au
trăit și care i-au marcat.
Sigur, este un roman, iar scriitorul
adevărat se detașează de „sine” chiar dacă pune
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
68
în pagină și întâmplări din propria-i viață, dar
personajele, fiind extrem de bine conturate și de
reale, obligă cititorul să se simtă direct implicat,
să trăiască alături de ele dramele și bucuriile
cotidiene, să-și revadă propria viață prin ochii
celorlalți.
Maria a fost crescută într-o familie de
oameni drepți, harnici și sinceri, cu frică de
Dumnezeu, așa cum erau mai toate familiile
ardelene. Părinții i-au inoculat credința și au
învățat-o să fie cinstită și corectă în orice
împrejurare. De aceea, ajungând în situații pe
care nu le-ar fi crezut posibile, Maria se descurcă
tocmai mulțumită acestor calități moștenite și
învățate de la părinți, pe care îi simte alături,
sprijin la bine și la greu și care o îndrumă prin
puterea exemplului personal.
„Ambalajul de staniol”, este un roman —
document, care, își va adjudeca un loc de frunte
în literatura română.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
69
Printre rândurile iubirii...
Alex Radu s-a născut într-un alt veac decât
cel în care îi este ancorată inima:
„Simt că locul meu nu-i aici,
nu aparţin lumii acesteia haine şi reci,
nu, e o certitudine,
n-am fost hărăzit niciodată ei...
nu-i voi îmbrăţişa nicicând,
în niciun fel, obiceiurile.”
Poezia sa nu este altceva decât asumarea
cu bună știință a unui mare risc: riscul de-a iubi.
Poetul pune în scenă iubirea, melancolia, dorul,
îndoiala, dezamăgirea, și, de ce nu, sublimul, cu
naturalețea unui eu pururea îndrăgostit, care nu
poate să se complacă în ritmurile moderne și
păstrează, cu sensibilitate adolescentină, „alintul
drag al clipelor” și parfumul eminescian al
florilor de tei. De altfel, mărturisește fără emfază,
chiar de la începutul volumului, că se simte „ca
un Luceafăr, ce-n veci n-o să apună.”
Pentru Alex, iubirea este rațiunea de a fi și,
de ce nu, de a scrie. Chiar și atunci când „închide
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
70
ușa”, lăsând iubirea în spatele acesteia, o face
doar pentru ca s-o protejeze, o face doar din
convingerea că acolo, o va găsi „...de fiecare
dată,/ proaspătă... nevătămată”.
Poetul folosește căile bătătorite și multe
motive literare de referință în lirica românească –
codrul, stelele, dorul, florile de tei, floarea
albastră – dar poezia sa le găsește valențe noi,
astfel încât ale devin palindromice:
„mă mulțumesc cât încă simt venind parfum,
din agonia trandafirului însingurat ce moare”
sau:
„Mi-e dor și nu mai pot decât să sper,
că gândurile mele, stoluri zbuciumate,
s-or înălța tânjind mereu, spre cer,
lăsându-ți ale mele doruri... toate...”
Deși volumul de poezii „Printre rânduri”
are ca laitmotiv dragostea, Alex Radu nu ne
propune o poezie a fericirii necondiționate.
Viziunea poetului este adeseori sfâșiată de dor și
incertitudine:
„Am învățat în timp ce e dezamăgirea,
am învățat și dorurile să le port în piept”,
ori, „făcând singurătății veșnic, tristă
plecăciune...”, de tristețea generată de ruperea
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
71
întregului în două jumătăți care „se amăgesc, se
cheamă și mereu se zbat...” încercând zadarnic
să redevină „suflet-pereche pulsând încă viu.”
Poezia lui Alex Radu (atât din volumul de
față cât și din cel de debut – „Vals sentimental”),
este una onirică, în care obsesia iubirii
„lasă în urmă, parfum de romanță,
... ce ninge petale de flori”,
iar sufletul matur al poetului, cu
„... fereastra larg deschisă
ca dorul să mai zburde, pe unde știe el”,
se roagă în taină:
„să am putere, să îndur,
să pot zbura, chiar de mai plâng,
minute timpului să-i fur...”
Deși încărcată de trăirile cotidiene, viața
poetului este tradusă în imagini în care visele
sunt transpuse în versuri ce decantează ființa
țintuită în efemer și-o revarsă, prin metafore, în
realitate:
„Mi-e dragă viața, cu sau fără poezie,
mi-e dragă singur sau cu jumătatea mea,
rostind cuvinte care așternute pe hârtie,
vor licări pe întuneric și pe vreme rea.”
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
72
Sensibilitatea poetului și multitudinea de
stări emoționale sunt transpuse în versuri pline
de consistență și culoare, desăvârșite de o lirică
izvorâtă din minte și inimă deopotrivă, care-l
ajută să simtă descătușarea de după creație:
„n-am încetat să iubesc, voi iubi mereu,
între zori şi-nserări, aliniate cuminţi…
printre rânduri”
Deși trăim într-o societate bazată numai pe
consum, iată că mai există iubitori de frumos
care se încăpățânează să creadă în puterea
poeziei. Un astfel de om este și Alex Radu, care
își mărturisește, de cele mai multe ori în vers
clasic, rimat și ritmat, libertatea transcedentală și
neînfricarea în fața puterii pe care numai
cuvintele transcrise în versuri i-o pot da:
„N-am să m-opresc, chiar de voi obosi,
acum când simt că sufletul meu zboară...”
Vă invit să citiți poeziile semnate Alex
Radu, parafrazându-l pe poet, care spunea extrem
de frumos: „De câte ori se naște un înger,/mai
piere un talaz de răutate” și spunându-vă că, de
câte ori se naște o poezie, mai piere puțin din
răutatea lumii.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
73
Poeme fără nume sau iubirea de iubire
Poezia se naște din sentimente puternice.
Dintre acestea, două există cu adevărat:
dragostea și ura. Restul, sunt nuanțe ale acestora,
apar în urma unor adevărate avalanșe create de
cele două sentimente, sunt realmente fluxul sau
refluxul lor. În acest fel, se creează o listă
interminabilă, începând cu furia, vinovăția,
tristețea, plictiseala și terminând cu revolta,
teama, frustrarea sau chiar depresia.
Claudiu Șimonați trece în revistă
sentimentele, le identifică și încearcă să le țină în
frâu, să le supună voinței proprii și, mai ales să
găsească un antidot care să-l ajute să se
elibereze. Ei, bine, antidotul este, pentru el,
poezia. Citind poemele sale, realizezi că
transpunerea sentimentelor în vers îl ajută să
transforme propriile percepții, propriile gânduri,
în imagini poetice puternice, creatoare la rândul
lor de noi emoții, transferate cititorului, pe care-l
poartă printr-o lume magică, ce-i leagă sufletul în
lanțul indestructibil al sensibilității umane.
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
74
„Semnul iubirii” este sculptat „în stâncă”
pentru a dăinui peste timp, chiar dacă poetul,
„trăind alături de lumea aceasta”, este convins că
singurul lucru veșnic este iubirea, pe care o
invocă mereu, pentru a-i vindeca singurătatea,
„culegând speranțe”, „în căutarea eternei iubiri”.
„Cu rațiunea subjugată/ și inima frântă”,
poetul Claudiu Șimonați se îndreaptă „[...]
inconștient/ spre capcana iluziilor”,
considerându-și încheiat chinul, numai în
momentul în care „se închide fereastra/
timpului”.
Tocmai de aceea, „aripa speranței”
răzbește „în pădurea/ gândurilor [...]”, croindu-și
„cărări înguste/ în inimă”, iar poetul descoperă,
prin „amarul din cupa/ destinului”, nemurirea.
O imagine tulburătoare este aceea a iubitei,
căreia, bând „târziul clipelor”, îi „amestecă”
imaginile și pe care o „colorează” „verde/ albă/
cenușie”, exact așa cum viața însăși își lasă
amprenta asupra femeii care se transformă,
trecând din verdele copilăriei și adolescenței,
prin albul imaculat al tinereții, către inevitabilul
cenușiu al bătrâneții.
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
75
Dar, „prima simfonie/ curge ca un râu/
prin venele [...]” poetului, astfel încât, trupul său
„copac/ izvor/ sămânță”, dă naștere altui izvor
„de unde/ [...]/ setea de viață” devine creatoare,
iar poemul său, „nu are religie/ nu are iubire/ nu
așteaptă pe nimeni”, pentru că este însăși iubirea,
care „are tot ce-i trebuie”, indiferent dacă-și va
găsi sau nu acea „blestemată jumătate/ ce poartă
un nume/ hilar/ IUBITĂ...”.
Poemele din volumul „Iubiri fără nume”
nu au titlul, sunt despărțite între ele doar de câte
trei steluțe (călăuzitoare), pentru că nici n-au
nevoie, ele formează un întreg, o singură imagine
a iubirii împletite cu speranță dar și cu durere, cu
bucurie dar și cu deznădejde. Chiar dacă iubirile
poetului sunt „fără nume”, cărții, în ansamblul ei,
i se conturează un nume încă de la prima citire,
iar acesta este simplu: TALENT!
Spun de la prima citire, deoarece, stilul,
metaforele, ideile pe care cititorul le găsește în
poeme, îl îndeamnă să le recitească, iarăși și
iarăși și să descopere noi și noi nuanțe trecute,
poate, cu vederea prima dată.
Poemele lui Claudiu Șimonați sunt precum
haiku-urile: intense, condensând în puține versuri
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
76
un întreg univers, ceea ce mă face să cred că și-a
găsit calea și și-a conturat arealul poetic. De-aici
încolo, drumul său este drept. Trebuie doar să-l
urmeze.
Cine știe, poate urmându-și chemarea va
reuși să-i dea un nume iubirii...
Crochiuri în slove ---------------------------------------------------------------------
77
De același autor:
Dincolo de daruri/ Beyond gifts – poezii/
poems – Ed.„Emma”, Orăștie, 2012
Spirala gândului, poezii – Ed.„Emma”,
Orăștie, 2012
Amurgul speranței, roman – Ed.„Emma”
Orăștie, 2011
Cerul adâncurilor, poezii – Ed.„Emma”
Orăştie, 2009
Cuvânt despre cuvinte, articole şi recenzii –
Ed.„Emma” Orăştie, 2009
Pustiul din suflet, povestiri – Ed.„Emma”
Orăştie, 2009
Paşi, poezii şi povestiri – Ed.„Emma”
Orăştie, 2007
Surâsul timpului – Ed.„Emma” Orăştie,
2006.
În lucru:
Tăcerea destinului, roman
Toate cărțile se pot citi pe blogul:
http://ileana.floran.ro
Ileana-Lucia Floran ---------------------------------------------------------------------
78
Cuprins
Umor trist ................................................................................. 5
Întrebare ............................................................................... 5
Cadoul .................................................................................. 8
Alegeri -pamflet- ................................................................ 14
Hai cu mine! ....................................................................... 29
Cititorul .............................................................................. 33
Încredere ............................................................................. 36
Amintiri .................................................................................. 42
Strada Vântului ................................................................... 42
Ceea ce contează... ............................................................. 45
În lumea cărților ..................................................................... 48
Realitatea e ficţiunea celor ce nu o înţeleg ......................... 48
Nebunie, ambiţie, realism ................................................... 52
Între adevăr și aparențe....................................................... 67
Printre rândurile iubirii... .................................................... 69
Poeme fără nume sau iubirea de iubire............................... 73
De același autor: ..................................................................... 77
Cuprins ................................................................................... 78