Cresterea Chinchilei

CHINCHILA. PREZENTARE GENERALA

Chinchila face parte din familia rozătoarelor. Ea este originară din ţări cum ar fi Argentina, Bolivia, Chile. Este un animal acoperit cu blană trăind liberă pe vârfurile munţilor până la înălţimii de aproape de 3000 m. Chinchila s-a adaptat bine la diferenţe mari de temperatură, zi – noapte, umiditate mică, ceea ce face ca ea să reziste o mare perioadă de timp fără apă. Fiind rozătoare ea se hrăneşte cu ierburi, seminţe, rădăcini, tulpini, frunze ale unor arbuşti. Chinchila poate fi confundată cu veveriţa, deoarece are coada lungă, membrele din faţă scurte prevăzute cu 5 degete, iar cele din spate lungi prevăzute cu 4 degete. Membrele sunt folosite atât pentru deplasare cât şi pentru apucarea hranei. Chinchilele au greutăţi variabile în funcţie de vârstă şi de sex. Astfel masculii sunt mai uşori decât femelele ei având greutăţi între 250 – 500 grame. De asemenea atât temperatura corpului cât şi activitatea cardiacă şi respiratorie depind de vârsta animalului. Chinchila este valoroasă prin blana ei dar şi prin carne. Astfel cine se hotărăşte să crească chinchile, pe lângă blană, va avea un profit ce nu este de neglijat prin vânzarea cărnii cu care se hrănesc alte animale cu blană cu o importanţă deosebită la rândul lor. Chinchila este un animal nocturn care se hrăneşte numai cu nutreţuri. Ea se adaptează foarte uşor creşterii în captivitate nefiind deloc pretenţioasă. Ea este blândă şi cu ea se poate lucra foarte bine. Dacă este prinsă ea nu muşcă, nu zgârie, nu se zbate. Îi place să fie mângâiată, ţinută în braţe. IMPORTANT! În cazul în care este speriată, chinchila suferă un fenomen ciudat. Rezultatul acestei acţiuni îl constituie căderea părului şi împrăştie un miros puternic de migdale. De asemenea elimină un puternic miros de urină.

Din punct de vedere economic, acest lucru este negativ, deoarece blana se reface foarte greu (după câteva luni) şi poate să nu mai ajungă la calitatea dorită. De aceea trebuie să lucrăm prudent şi cu blândeţe cu ele. Chinchila se hrăneşte numai noaptea. Numele îi parvine de la indienii „chincha” pe care spaniolii i-au găsit în America de Sud, atunci când au ocupat-o în secolul al VI-lea. Firul de chinchilă este foarte subţire, de aproximativ de 200 ori mai subţire decât la om. El fiind foarte subţire şi foarte des blana nu face „cărări” atunci când trecem cu mâna prin ea.

SPECII DE CHINCHILA Există trei specii de chinchila:

chinchila laniger

chinchila brevicaudata

chinchila rex

Prima dintre ele ( chinchila laniger ) este cea mai des folosită în crescătorii. Seamănă cu veveriţa, are o greutate medie de 400 g şi o lungime a corpului de 28 – 30 cm. Urechile sunt lungi, acoperite de păr, are botul ascuţit şi capul mic. Lungimea părului este de 2,5 cm. Coada este lungă şi are păr mai gros şi mai lung. Culoarea este gri-deschis şi alb-murdar pe abdomen. Culoarea gri este dată de alternanţa culorilor pe traiectul firelor de păr. Chinchila brevicaudata este mai mare decât chinchila laniger lungimea fiind de 32 cm sau puţin mai mare. Are coada şi urechile mai mici. Blana este alb-gălbuie pe abdomen şi gri-albăstrui pe spate, rezultând din îmbinarea mai multor zone de culoare ce se găsesc în lungul firelor de păr

- gri-albăstrui la bază - gri-gălbui la mijloc - albăstrui închis la vârf

Chinchila rex este cea mai mare având lungimea corpului de 38 cm şi se aseamănă cu chinchila brevicaudata.

BLANA Blana animalului este una valoroasă, costul ei putând ajunge până la 10000 euro. 1 cm2 de blană este foarte valoros. Blana poate atinge maturitatea la 8 – 9 luni. De regulă blana de chinchila atinge trei stadii:

- blana de pui care este rară iar firele cresc; - blana tânără care apare după 5 luni de la naştere când

lungimea firelor de păr este ajunsă la maturitate; - blana matură în care firele au lungimea uniformă iar pielea

animalului devine albă;

După această primă perioadă de maturitate firele pot cădea, iar pielea îşi schimbă culoarea de la albă spre albastru – deschis. În această situaţie blana a ajuns la supra – maturitate, după care începe un nou ciclu ce durează 4 luni. Blana la animal apare din perioada intrauterină, astfel că la naştere puiul are blană. Blana este formată din puf şi părul de direcţie. De regulă puful este în trei culori având de la vârf spre rădăcină următoarele nuanţe:

- albastră sau chiar neagră; - albă sau albastru pal; - albastră;

Apariţia altor culori la blană, în locul celor enunţate arată defecte ale blănii, iar animalele ce le posedă nu se ţin pentru reproducere, ci se sacrifică. Corespunzător celor trei zone de culoare ale pufului avem trei zone de producere a lui:

- voalul; - banda; - subculoarea;

Puful chinchilei se dezvoltă pe părţile laterale ale corpului şi pe spate. Puful care se găseşte pe abdomen este în două culori şi anume la rădăcină albastru închis iar la vârf albă. Părul de direcţie este mai lung şi mai gros decât puful. Blana de chinchila este cu atât mai valoroasă cu cât sunt îndepliniţi anumiţi indici de calitate. Îi vom enumera mai jos pe cei mai importanţi şi implicaţiile lor asupra calităţii blănii de chinchila.

1. Dimensiunea blănii are importanţă asupra calităţii pentru valorificare. Dimensiunea optimă se atinge la maturitatea animalului. Sunt preferate pentru o blană de calitate acele exemplare ce au trunchiul cilindric şi nu fusiform cu umerii largi şi gâtul scurt şi gros.

2. Luciul blănii este dat de structura stratului solzos de secreţia glandelor sebacee. De regulă blana are un luciu mai pronunţat în perioada anotimpului rece, scăderea temperaturii având un efect benefic.

3. Textura blănii de chinchila este dată de starea firelor de păr. Acestea pot avea un aspect de blană fină, elastică, deasă.

IMPORTANT! Dacă la trecerea mâinii prin blană observăm un păr aspru uscat care nu posedă elasticitate şi are aspect de cânepă, avem de-a face cu o blană defectă iar apariţia unui astfel de exemplar în comunitatea de chinchile reprezintă un real pericol pentru comunitatea respectivă. Exemplarul trebuie scos din comunitate şi sacrificat iar deficienţele ce au dus la acest incident trebuie înlăturate. 4. Culoarea este un criteriu deosebit de important în stabilirea

valorii comerciale a blănii de chinchila. Chinchilele standard pot avea culoarea da la o tentă pală până la aproape neagră. În general pot fi 5 nuanţe:

- închisă; - mediu – închisă; - medie; - mediu – clară; - clară;

Astfel cele trei zone ale pufului pot avea culorile: - subculoarea este de albastru închis. Se acceptă pentru

comercializare şi subculoarea albastru deschis, apariţia culorii gri este considerată un defect iar animalul este supus sacrificării;

- banda trebuie să posede culoarea albă sau albastru – slab. Apariţia unei culori a blănii de galben sau maro este considerată un defect;

- voalul este considerat perfect când posedă culoarea albastră sau negru lucios. Voalul trebuie să ocupe tot corpul cu excepţia abdomenului.

Dacă accidental voalul prezintă nuanţe roşcate acesta este considerat un defect iar exemplarul se sacrifică; 5. Elasticitatea blănii este dată de revenirea perilor la forma

iniţială atunci când se trece cu mâna prin el. Firul de blană elastic revine imediat la forma iniţială;

6. Fineţea reprezintă rezistenţa pe care o opune părul atunci când se trece cu mâna prin el în sens contrar de la vârf spre rădăcină. Aceasta mărime se măsoară în microni. În funcţie de aceasta, părul blănii de chinchila poate fi uşor aspru, foarte fin şi extrafin. Fineţea firului este cuprinsă între 2 - 6 microni, pentru puf şi de 10 – 16 microni pentru părul de direcţie;

7. Densitatea blănii nu se măsoară ci se determină la pipăit sau se apreciază din ochi. Dacă densitatea este mai mică blana este mai deschisă la culoare. Dacă se execută „suflarea” deasupra blănii şi cantitatea de piele vizibilă este mică, avem o blană cu densitate mare. Se poate trage concluzia următoare: calitatea unei blăni este cu atât mai bună cu cât animalul creşte, deoarece blana puietului sau a tineretului juvenil este de calitate inferioară. Calitatea diferă de la exemplar la exemplar. Din cauză că caracteristicile unui animal se transmit genetic sunt acceptate pentru înmulţire acele exemplare ce corespund scopului urmărit. De asemenea calitatea blănii diferă de anotimp, perioada iernii fiind propice pentru obţinerea blănurilor de calitate iar primăvara se obţine o blană cu potenţial mic de valorificare. Blana de chinchila poate conţine şi defecte. Acestea se pot evidenţia astfel:

- blană ciupită datorită cuştilor deteriorate, a agăţării blănii în bucăţi de sârmă, cuie;

- decolorarea blănii datorită expunerii la soare a chinchilei în cuşcă;

- muşcături pe blăniţă datorate încăierărilor cu ocazia montei; - căderea părului datorită folosirii hranei cu carenţe alimentare

sau sacrificarea şi depozitarea necorespunzătoare a blănii; - împâslirea părului caracterizată prin încurcarea firelor şi

scăderea rezistenţei părului sau micşorarea pufului. Ea apare datorită unei îngrijiri şi alimentări necorespunzătoare. Aceste exemplare nu sunt folosite pentru reproducere;

- păr lipit datorită murdăririi de secreţii, fecale sau urină. Acesta apare datorită îngrijirii necorespunzătoare sau a condiţiilor necorespunzătoare de igienizare a cuştii;

SCHIMBĂRILE ( MUTAŢILE ) DE CULOARE ALE BLANII CHINCHILEI

Piaţa blănurilor este într-o continuă transformare. Se caută şi se cer blănuri cu o coloristică cât mai variată, de o calitate foarte bună şi călduroase. Mergând în întâmpinarea pieţii crescătorii de chinchila au obţinut prin încrucişări mutaţii de culoare din care cele mai importante sunt

- culoarea albă - culoarea neagră - culoarea bej - culoarea safir - culoarea pastel - culoarea voalat

Culoarea standard a chinchilei este aceea a animalului sălbatic, aflat în libertate, în Anzii Cordilieri în America de Sud. Ea este gri-albăstrui pe spate şi albă pe abdomen. Culoarea gri este dată de trei zone colorate diferit un vârf întunecat, o zonă intermediară de culoare deschisă şi o zonă inferioară întunecată. Mutaţia reprezintă o transformare bruscă în ereditatea unui animal dintr-o anumită specie. Mutaţiile sunt foarte rare. În literatura de specialitate se spune că o mutaţie apare la un milion de naşteri. Ele pot apărea atât prin modificarea în sens pozitiv a microclimatului dar şi prin accidente sau fenomene negative ( radiaţiile ). Datorită acestor cauze numărul animalelor cu mutaţii de culoare este foarte restrâns, iar preţurile lor sunt de-a dreptul exorbitante. Pe lângă mutaţiile accidentale oamenii de ştiinţă au încercat genetic crearea unor astfel de animale. De exemplu albul dominant ( Wilson White ) a apărut în anul 1950 într-o crescătorie din California. Blana acestei specii este albă iar urechile sunt gri. Este o blană foarte căutată fiind o blană mutantă. Ea prezintă

dezavantajul că datorită culorii albe poate fi uşor confundată cu alte blănuri ceea ce deranjează în special cumpărătorul. O altă mutaţie o reprezintă culoarea negru care a apărut în crescătoria lui Robert Gunning, ea poartă numele de Gunning Black. Spre deosebire de alte mutaţii accidentale ea a fost în parte creată. Blana are culoare neagră, o densitate mare şi luciu deosebit. Dezavantajul acestei mutaţii îl reprezintă agresivitatea mai mare a chinchilei negre şi prolificitatea scăzută. Femelele nasc un pui cel mult doi. O altă mutaţie o reprezintă negru de cărbune care a apărut în S.U.A. şi apoi s-a răspândit în întreaga Europă. Animalele din această mutaţie au culoarea pornind de la un negru intens până la un maro deschis sau gri. Dominantele bej, safir sau voalat. Sunt mutaţii recente apărute tot S.U.A., care nu s-au răspândit foarte mult în Europa şi deşi foarte valoroase prezintă o mai mică importanţă în lucrarea noastră.

ADAPOSTURILE CHINCHILEI Adăpostul pentru chinchile este modest la fel ca şi chinchila, care este un animal foarte puţin pretenţios, în funcţie de temperatura mediului înconjurător. Chinchilele au fost crescute în voliere acoperite cu plasă de sârmă. Chinchilele erau în cuşti plasate direct pe sol. Dacă temperatura este ridicată putem folosi cu succes şopronul. În zonele cu temperatură mai scăzută adăposturile de chinchile sunt construite din cărămidă, beton subţire sau chiar din scândură. Practic se poate folosi ce aveţi la îndemână deoarece chinchilele pot să trăiască la temperaturi de la –20 grade C la +25 grade C, condiţia care se impune este ca adăpostul să fie curat, uscat şi închis ( lipsit de curenţi puternici ). În ultimul timp s-a observat că chinchilele preferă mai bine frigul decât căldura. La temperaturi mai mari de 25 grade C au probleme cu respiraţia, iar peste 30 grade C pot chiar muri. În mod normal în adăposturile de chinchila trebuie să fie o temperatură cuprinsă între 13-18 grade C. O temperatură mai ridicată trebuie menţinută ( aproape de 18 grade C ) la fătare şi în primele săptămâni după aceasta deoarece puii sunt mai sensibili. La temperaturi de sub 12 grade C puii sunt puşi în pericol, iar masculilor le scade virilitatea. În cazul sacrificării chinchilele se ţin la temperaturi mai scăzute 3-8 grade C. Umiditatea relativa este în

jur de 70%. Ceea ce este foarte important din punct de vedere la creşterea chinchilei este că creşterea nu trebuie făcută într-o clădire nouă special amenajată decât daca nu avem absolut nimic la îndemână. Prin folosirea şoproanelor, magaziilor, volierelor se reduce mult investiţia iniţială. Acoperişul acestora poate fi făcut din plăci ondulate de tabla, azbociment sau hârtie gudronată. Pentru menţinerea unei temperaturi ideale este necesar introducerea unei încălziri centrale în adăpostul de chinchile dar care va fi folosită doar pentru corectarea temperaturii. Oscilaţiile bruşte de temperatură fac rău animalului, de aceea creşterea sau scăderea temperaturii trebuie făcută lent. Chiar dacă ieşim pentru puţin de timp din domeniul temperaturilor ideale. În cazul în care umiditatea este mai mare se observă scăderea apetitului animalelor, precum şi apariţia primelor boli. De asemenea nutreţurile mucegăiesc şi există pericolul apariţiei ciupercilor. Important. Principala regulă de microclimat care trebuie respectată este lipsa curenţilor de aer. Chinchila este foarte sensibilă la cel mai mic curent de aer. Pentru a preveni îmbolnăvirea luaţi măsuri în acest sens. Deşi chinchilele pot trăi în adăposturi diferite, totuşi un adăpost iluminat natural este de preferat. Un alt factor important în creşterea chinchilei este, pe cât posibil, lipsa zgomotului. Adăpostul va trebui construit într-un loc izolat, liniştit şi retras. Pe interior adăposturile se finisează în scopul menţinerii curăţeniei. Pereţii, plafonul, pardoseala trebuie să fie netede fără găuri, fără crăpături astfel încât să nu intre praful, mizeria şi curenţii de aer. Pe o pardoseală din beton va trebui să punem un linoleum pentru a atenua zgomotul paşilor. Adăposturile pentru chinchile nu trebuie să fie mari deoarece chinchilele trăiesc în cuşti de dimensiuni mici pe care foarte uşor le putem supraetaja cu ajutorul unor stelaje sau rafturi. Nu putem spune care este numărul optim de animale crescute pe mp deoarece condiţiile diferă mult de la un tip de adăpost la altul. Important este să menţinem condiţiile minime de microclimat scrise mai sus, să existe alei de circulaţie ( spaţii ) între cuşti astfel încât îngrijitorul să poate observa animalele.

CUSTILE

Sunt confecţionate din plasă de sârmă cu diametrul între 1 – 1,5 mm. Se recomandă ca plasa pardoselii să aibă ochiurile 13x25 mm, pentru pereţi 19x19 mm, pentru reproducători 25x25 mm, pentru tineret şi animale destinate sacrificării. În crescătorii se folosesc două tipuri de cuşti

- pentru tineret şi animale destinate sacrificării - pentru reproducători

Cuştile au câte un sertar de zinc care poate fi situat ori în cuşcă, ori sub aceasta. În primul caz se pune talaş care ţine cald chinchilei şi care absoarbe urina. Dezavantajul acestui mod de creştere îl constituie manopera în plus la curăţarea cuştilor. Sertarul pus sub plasa de sârmă permite o mai bună îndepărtare a dejecţiilor, a murdăriilor însă chinchila stă mai puţin confortabil şi îi este mai frig. În plus în momentul în care tragem sertarul producem zgomot lucru care deranjează chinchila. Pe peretele sin faţă a fiecărei cuşti există o uşă, un mic jgheab pentru administrarea furajelor concentrate, un jgheab pentru administrarea furajelor fibroase şi o sticlă pusă cu gura în jos, prevăzută cu suzetă pentru adăpare. Chinchilelor le place foarte mult să se tăvălească în nisip, acest lucru nu este numai o plăcere dar şi o necesitate pentru ca blana acestora să rămână curată şi cu un aspect frumos. ,,Baia de nisip,, se face într-o lădiţă mobilă fixată pe perete care se află în interiorul cuştii mari. Din când în când ea se scoate şi se înlocuieşte nisipul. Datorită acestei plăceri în crescătoriile mari se ridică praf iar acest lucru impune curăţirea lui cu un aspirator silenţios. De asemenea presupune o aerisire corectă. Nisipul nu trebuie să conţină cuarţ care are o granulaţie mare şi care zgârie blana

chinchilelor. Refuzul de a face baie în nisip este foarte grav deoarece înseamnă ca chinchilele sunt bolnave. Cuştile pentru tineret şi animalele pentru sacrificare au dimensiuni standardizate de 40x40x40 cm. Bineînţeles că aceste dimensiuni nu sunt absolut obligatorii, totuşi insistăm în respectarea lor. Deşi unii specialişti sunt împotriva suprapunerii cuştilor, aducând ca argument faptul că animalele trebuie mereu observate atent, iar în cazul suprapunerii pentru acest lucru trebuie folosite scări, care complică munca îngrijitorilor. Noi va recomandăm, totuşi suprapunerea pe 4-5 nivele ajungându-se astfel să se crească un număr mare de chinchile ( aproximativ 80 – 90 ) pe o suprafaţă de aproximativ 10 mp. Vă reamintim faptul că creşterea chinchilei poate fi o afacere de apartament. Chinchila fiind singurul animal crescut pentru blană care nu degajă. Într-o cameră obişnuită de bloc 12 – 15 mp, amenajată optim se pot creşte aproximativ 100 de exemplare de chinchila, ceea ce ar putea aduce un profit substanţial ţinând cont că investiţiile sunt foarte mici ( o cuşcă poate costa în jur de 8 dolari, hrana după cum se va vedea este formată din fân şi nutreţuri, deci foarte ieftină, iar camera de apartament constituie climatul perfect pentru creşterea chinchilei. Există multe cazuri în ţară de persoane care au închiriat ( cumpărat ) apartamente cu 4 camere şi au făcut în ele o crescătorii uriaşă de chinchile. Preţul unui exemplar este între 30 – 100 de euro, în funcţie de calitatea blănii, iar numărul chinchilelor crescute într-o cameră aproximativ 100, vă lăsăm pe dumneavoastră să faceţi un mic calcul despre profitul câştigat de pe urma acestei afaceri. Nu trebuie să uitaţi însă şi de greutăţile acestei afaceri, de faptul că avem nevoie de 1-2 îngrijitori, de atenţia sporită pe care trebuie să o acordăm în momentul cumpărării animalelor ( exemplarele trebuie să fie cât mai valoroase ), de preţul acestora, de faptul că numai exemplarele cu o bonitate mare se pot vinde la un preţ bun şi de boli ale chinchilelor etc. Cuştile pentru reproducători sunt construite din mai multe compartimente care se intersectează într-un culoar aşezat în mijlocul cuştii. Dimensiunile acestora variază în funcţie de numărul de compartimente. Vă putem recomanda următoarele dimensiuni 80 – 140 x80x40. Culoarul comunică cu compartimentele în care sunt femelele prin orificii astfel încât masculul să poată trece de la una la alta. Femelele în mod normal nu-şi pot părăsi locul. Acest

lucru se realizează prin mai multe metode, cea mai importantă fiind fixarea pe gâtul femelei a unui obiect ( colier ) care să fie mai mare decât gaura de ieşire. După împerechere compartimentul femelelor se izolează.

CONSTRUIREA FERMELOR DE CHINCHILA DE MARI DIMENSIUNI ( CRESCĂTORIE INTENSIVĂ )

În cazul în care dorim să crem o crescătorie mare sau foarte mare în care numărul exemplarelor să depăşească ordinul miilor trebuie să folosim o hală de dimensiuni mult mai mari. Construirea acestei crescătorii ţine cont de toate regulile şi cerinţele impuse la micile crescătorii, doar că datorită numărului foarte mare de exemplare crescute dimensiunile sunt altele. CULOARELE DE CIRCULATIE Culoarul reprezintă spaţiul dintre două rânduri de cuşti. În legătură cu acesta există o dilemă deoarece unii crescători îl consideră spaţiul pierdut şi fac acest culoar cât mai mic, iar alţii îl consideră absolut necesar iar lăţimea acestuia este mai mare de 1,5 m. În cazul în care veţi crea o crescătorie de amploare vă recomandăm să păstraţi dimensiunea de 1,3 – 1,5 pentru culoarul de acces deoarece există numeroase operaţii pe care trebuie să le facă îngrijitorul legate de creşterea şi hrana animalelor, curăţenie, supraveghere etc. care necesită spaţiu. ANEXELE CRESCATORIEI DE CHINCHILA Anexele sunt

- depozit de furaje - cameră de sacrificare - spaţiu de prelucrare a blăniţei - spaţiu de uscare - locuinţe, birouri - izolator

Suprafeţele recomandate pentru anexe sunt - cameră de sacrificare 8 – 12 mp - cameră de jupuire 15 mp - camera de sortare 15 mp

- camera de uscare 20 – 22 mp - depozitul pentru păstrarea blăniţelor 20 mp

Mai jos vom prezenta o listă cu instalaţii, instrumentar şi dispozitive care sunt necesare pentru o mare crescătorie de chinchile.

1 camera tampon cuprinde - aerotermă sau alt dispozitiv pentru încălzirea aerului - tablou de comandă electric - cântar - dulap şi masă 2 camera pentru însămânţări artificiale - masă faianţată - truse de însămânţări artificiale - sterilizator electric - frigider - apă caldă, apă rece - prize cu împământare - ventilaţie mecanică 3 cameră de bonitate a chinchilelor - masă faianţată de culoare alb mat, sau albăstrui deschis - scaune metalice rotative - furtun pentru apă caldă şi rece - iluminare foarte bună prin plafon şi pereţii laterali 4 cameră de sacrificare - apă caldă şi rece - pardoseală betonată - cârlige pentru suspendarea animalelor - furtun de spălat pe jos 5 camera de jupuire - cârlige pentru suspendarea animalelor - mese pentru jupuit - tăvi pentru uscare - pardoseală betonată - apă caldă şi rece - ventilaţie mecanică - iluminare naturală prin plafon şi pereţi

În cazul în care afacerea constă numai în vânzarea chinchilelor toate anexele referitoare la jupuire, sacrificare şi pregătirea blăniţelor nu mai au nici un rost.

HRĂNIREA CHINCHILEI

Chinchila este un animal erbivor care are un aparat digestiv mare. Ea are douăzeci de dinţi care cresc tot timpul vieţii. În condiţii normale de sănătate creşterea şi uzura dinţilor este aproape egală. De aici rezultând ideea că dinţi rămân de aceeaşi mărime. Incisivii de culoare gălbuie trebuie deosebiţi de cei de culoare albă care au o lipsă mare de calciu şi pot fi întâlniţi la femele în perioada lactaţiei sau în cazul unei hrăniri greşite. În ideea tocirii incisivilor chinchilelor li se administrează lemn de diferite esenţe cel mai bun fiind lemnul de salcâm cu coajă. În cazul în care nu au materiale de ros dinţii chinchilelor capătă modificări şi se rup, ceea ce va afecta hrănirea acestora şi va avea o influenţă directă asupra creşterii, dezvoltării şi calităţii blănii. Hrana principală a chinchilelor este formată din fân şi concentrate. Fânul asigură celuloza şi menţine echilibrul intestinal. El trebuie să aibă anumite proprietăţi

- să fie recoltat în zile fără precipitaţii - uscat la umbră pentru a-şi păstra culoarea verde - miros plăcut - fără plante toxice

Foarte important este ca fânul să fie ţinut în locuri special amenajate acoperite cu o aerisire bună, să fie întors din când în când cu furca, pentru a nu prinde miros sau a mucegăi. De asemenea locul în care se păstrează trebuie să fie ferit de praf. Terenurile de pe care se recoltează trebuie să fie îngrăşate numai natural fără insecticide sau îngrăşăminte chimice.

Se foloseşte fânul de lucernă sau trifoi. Fânul serveşte ca o completare a raţiei de mâncare şi are rol de umplutură. El nu trebuie să aibă o culoare negricioasă deoarece înseamnă un început de fermentare care poate produce boli digestive la chinchile. Un fân aparte îl constituie fânul de graminee care îşi păstrează mai mult timp calităţile pozitive şi care fermentează sau mucegăieşte foarte greu. În alimentaţie trebuie să ţinem seama că chinchilele mănâncă cu plăcere vreji de fasole sau de mazăre. În fiecare dimineaţa îngrijitorul trebuie să introducă în jgheabul de pe peretele din faţă a cuştii o mână de fân. El este ronţăit de animal cu pauze fiind la discreţie. Chinchila are obiceiul de a risipi fânul, de a-l da pe jos şi astfel foarte mult din fân se pierde. A doua zi dacă mai găsim fân în jgheab nu-l vom înlocui îl vom lăsa tot pe cel vechi încercând să facem economie. Fânul căzut pe jos se mătură şi se aruncă. El nu va mai fi folosit la hrana animalelor. Concentratele sunt consumate de chinchila sub formă de boabe. Acestea sunt ovăzul, orzul, porumbul, grâul. Cantitatea de concentrat variază de la 15 grame la 30 de grame în funcţie de stadiul în care se află, astfel femela gestantă şi puii mănâncă mai mult. Foarte importantă este distribuţia zilnică a acestei cantităţi pentru fiecare chinchilă, chiar dacă necesită un volum mai mare de muncă prin administrarea zilnică se poate urmări şi supraveghea starea de sănătate a animalului. Dacă nu dorim să facem acest lucru zilnic atunci putem pune cantităţi mai mari pentru aproximativ 10 zile situaţie în care controlul şi supravegherea animalului este diminuată. În ultimul timp în locul furajelor brute se folosesc granule. Nutreţurile granulate se prepară după anumite reţete. Acestea se distribuie chinchilelor la discreţie astfel încât ele să mănânce cât au nevoie. Diametrul granulelor poate fi de 2 – 3 mm, 5 – 6 mm sau chiar de 12 mm. Ca şi în cazul celorlalte ( fân şi concentrate ) cel mai mult mănâncă femelele în perioada de alăptare cât şi puii în perioada de creştere. Diametrele granulelor sunt diferite deoarece există avantaje şi dezavantaje. La diametre mici există o risipă foarte mare deoarece este chinchila este jucăuşă, se mişcă mult şi multe dintre ele ajung pe jos. La diametru mare se poate produce fenomenul de fermentare deoarece la mijloc ele pot fi umede şi riscăm să producem boli digestie chinchilelor. Trebuie să luăm măsuri precise şi corecte în menţinerea sacilor de granule în condiţii de aerisire, umiditate scăzută pentru a evita mucegăirea.

De dorit este ca perioada în care granulele sunt depozitate în saci să fie cât mai scurtă. VITAMINE ŞI MINERALE NECESARE CREŞTERII CHINCHILELOR Pentru creşterea şi dezvoltarea animalului este necesară o alimentaţie completă, bogată în principii nutritive, precum şi în vitamine şi substanţe minerale. Astfel existenţa grăsimilor în hrană trebuie să fie de 2 – 3%, deoarece folosirea lor în hrană are o influenţă benefică asupra blănii. Lipsa lipidelor duce la apariţia unor pete galbene pe corp. Din alimentaţia chinchilelor nu trebuie să lipsească hrana bogată în conţinut celulozic, acesta având efect benefic atât asupra sistemului digestiv cât şi asupra cantităţii de energie pe care o dezvoltă. S-a constatat că cantitatea de celuloză necesară diferă în funcţie de starea de maturitate a animalului. Dacă puii au nevoie de o cantitate de până la 5% din hrană, această cantitate creşte de 4 ori, pentru exemplarele adulte. Proteinele au rol de echilibrare energetică atât la oameni cât şi la animale. Dezechilibrul proteic poate avea consecinţe negative asupra metabolismului putând da naştere la diverse boli. De aceea este foarte important ca în hrana chinchilelor să se găsească un aport proteic important. Literatura de specialitate nu prezintă date specifice chinchilelor, însă este clar că lipsa proteinelor are acelaşi efect ca la toate animalele crescute pentru blană. Ele trebuie să fie prezente în raţiile de mâncare în proporţie de 15 – 16% pentru adulţi şi în cantitate mai mare pentru pui şi femele ce alăptează. Datorită condiţiilor de creştere în captivitate şi folosirii aceluiaşi tip de mâncare, chinchilele din ferme spre deosebire de cele din habitat natural, trebuie să aibă în alimentaţie un aport mai mare de vitamine ce au rol hotărâtor în dezvoltarea ulterioară, precum şi în valoarea blănurilor comercializate. Vă prezentăm mai jos vitaminele esenţiale din hrana animalului şi influenţa lor asupra valorificării. Vitamina A are un rol deosebit în creşterea oaselor şi menţine imunitatea corpului având un rol direct în profilaxia diferitelor boli. Complexul de vitamine B, format în special din vitamina B1 şi hipovitamina B2, are efecte deosebite asupra sistemului nervos şi pentru reglarea metabolismului. Vitamina B1 poate fi luată pe cale

naturală din boabele de cereale, fânuri de leguminoase. Lipsa ei duce boli deosebit de grave cum ar fi paralizia, pierderea echilibrului. În mod obişnuit organismul animal îşi asigură mineralele din hrană şi apă în condiţiile în care aceasta este echilibrată şi conţine toate elementele necesare. În anumite cazuri se simte necesitatea suplimentării lor mai ales pentru calciu şi fosfor. Calciul dezvoltă oasele, îndeosebi dinţii care sunt absolut necesari rozătoarelor pentru masticarea hranei. Carenţa de calciu poate fi pusă pe seama unei alimentaţii greşite, sărace şi a lipsei vitaminei D. Un consum mai mare de calciu are loc la femelele aflate în perioada de lactaţie. Sursele de calciu sunt:

- frunzele; - legumele;

- laptele; ADĂPAREA Alături de o alimentaţie corectă şi bogată indivizii trebuie să consume apă. Lipsa acesteia sau un consum insuficient face ca animalul să se deshidrateze şi să moară. Necesarul de apă pentru un exemplar este de 80 ml pe zi, acesta datorându-se faptului că chinchila consumă hrană uscată sau nutreţuri concentrate. Pentru adăparea chinchilei se foloseşte apa care îndeplineşte condiţiile apei potabile. Astfel aceasta trebuie să fie fără culoare, fără gust, miros, lipsită de microorganisme sau germeni patogeni şi să aibă temperatura de 15o C. Se poate folosi pentru adăpat apa de robinet lipsită de clor sau săruri de fier, sau apa din puţuri sau fântâni. Aceasta din urmă trebuie analizată din timp în timp pentru ca nu cumva în ea să pătrundă corpuri străine sau eventual germeni patogeni care ar putea pune în pericol sănătatea şi viaţa chinchilei. Aceasta se adapă prin folosirea sticlelor tip biberon corect spălate şi dezinfectate aşezate cu gâtul în jos în cuşcă şi ancorate de pereţii cuştii sau prin folosirea de jgheaburi de adăpare asemănătoare celor pentru hrană. IMPORTANT! Nu recomandăm cel de-al doilea mod de adăpare, deoarece accidental această apă se poate infecta.

Un sistem modern de adăpare al chinchilelor constă în folosirea unui rezervor legat la o sursă de alimentare. Acest sistem implică animalul în deschiderea unei supape pentru alimentarea cu apă. IMPORTANT! Se ştie că la o scădere a conţinutului de apă din organism sub 20%, animalul moare, el trebuie supravegheat atent de îngrijitor pentru ca el să înveţe să se adape singur. Se limitează implicarea efectivă a îngrijitorului în proces dar rolul lui de supraveghere creşte foarte mult. Îngrijitorul trebuie să dea dovadă de interes şi conştiinciozitate, ba chiar să noteze corect în fişa animalului când s-a adăpat acesta. Dacă el refuză să deschidă sistemul de alimentare se trece pe sistemul clasic înainte ca firul de păr să se usuce şi să capete un aspect nedorit.

ÎNMULŢIREA CHINCHILELOR Înmulţirea chinchilelor este un factor deosebit de important pentru obţinerea de exemplare viguroase cu blană de o înaltă calitate. Chinchila femelă posedă un aparat de reproducţie, format din:

- organele esenţiale; - căile genitale; - vulva;

Chinchila posedă trei perechi de mamele, plasate în zona abdominală şi pectorală. Chinchila mascul are aparatul de reproducţie, format din:

- testicule; - căi genitale; - organ copulator; - glande anexe;

Chinchilele sunt gata de reproducere, când ajung la 7 – 9 luni, ele manifestând călduri tot timpul anului, dar cea mai propice perioadă este între lunile decembrie şi februarie. Femela în călduri stă în poziţie de împerechere, devine agitată, expulzează un dop de secreţii care în contact cu aerul se întăreşte. Pentru femele prima montă are loc la 10 luni, iar pentru masculi la 12 luni. Deoarece chinchila este un animal cu durată de viaţă mare, ea poate da naştere puilor până la vârsta de 15 ani.

ATENŢIE! Nu se împerechează femele sub vârsta de 8 luni, cu masculi prea tineri, deoarece dau naştere puilor cu puţine şanse de supravieţuire. Chinchilele în general au un ciclu sexual de 27 – 28 de zile, dar specialiştii au constatat că sunt şi exemplare care au ciclul sexual neregulat. Chinchila este un animal nocturn şi de aceea ea se împerechează seara sau noaptea. În cazuri foarte rare chinchila se poate împerechea şi ziua. Împerecherea este urmată de un preludiu, în care masculul se agită, fugăreşte femela şi o hărţuieşte. Actul sexual în sine durează până la un minut iar acesta se poate repeta în timpul nopţii. La sfârşitul actului sexual se formează dopul de montă. După aceasta femela se culcă dar nu înainte de a-şi face toaleta. Dacă după perioadă de o lună, vaginul chinchilei rămâne închis, se poate spune că aceasta este gestantă. Monta chinchilelor se poate realiza în mai multe feluri şi anume:

- monta în perechi; - monta consecutiv depistării căldurilor; - monta prin rotaţie, - monta în colonie;

În primul caz, partenerii pentru montă se introduc într-o cuşcă, pentru a se obişnui şi a convieţui împreună. La această metodă trebuie să folosim un număr egal de exemplare femelă – masculi. De regulă se folosesc pentru aceasta femele liniştite, adică mai bătrâne cu masculi tineri, dar femele nu trebuie să fie mai mari de 7 – 8 ani, deoarece peste această vârstă fecunditatea scade. În cazul perechilor formate din masculi mai în vârstă şi femele tinere, acestea pot deveni agresive şi pot sări la bătaie. Pentru a preveni aceste incidente, ce ar afecta calitatea blănii, se amplasează în cuşcă o lădiţă mai mică de refugiu în care femelele se pot linişti şi chiar adormi iar monta se poate realiza în linişte. Literatura de specialitate semnalează cazuri în care masculii tineri pot omorî femelele dacă acestea se opun dorinţei lor de a le monta. Ei sunt imediat sacrificaţi, deoarece transmiterea genetică a caracteristicilor lui, nu ar fi benefică pentru crescătorul de chinchile. Masculii se pot folosi pentru reproducţie până la vârsta de 20 de ani, dar ţinerea unui astfel de exemplar până la o asemenea vârstă,

nu are efecte pozitive din punct de vedere economic, cu toate că aceşti masculi au foarte bine dezvoltate instinctele paterne şi manifestă şi o grijă specială pentru paternă. Metoda de montă în perechi foloseşte un număr mare de masculi şi nu întotdeauna se aleg cei mai buni. Metoda de montă în perechi este la ora actuală depăşită, deoarece dacă animalele pentru montă nu sunt valoroase, nu se obţin pui cu rezultate bune. De asemenea, crescătorul trebuie să posede un număr mare de masculi, ceea ce face ca metoda să fie ineficientă şi scumpă. Metoda de montă consecutivă depistării căldurilor, este o metodă superioară, care creşte fecunditatea. În realizarea acesteia intervine crescătorul care trebuie să urmărească de câte ori femela este în călduri. Când observă aceasta el introduce masculul în cuşca femelei pentru montă. Masculul este plasat într-un culoar dispus în faţa cuştilor femelelor. Acesta stă câteva zile în cuşca femelei în călduri, după care este scos şi introdus în cuşca altei femele. Se poate întâmpla ca îngrijitorul să nu observe o femelă în călduri şi să se rateze o montă. Monta în rotaţie este o montă cu rezultate slabe la care s-a renunţat şi care nu prezintă importanţă din punct de vedere economic. Explicaţia acestui fapt rezultă din faptul că monta constă în repartizarea unui mascul unui număr de cinci femele aflate în aceeaşi cuşcă. Pe lângă faptul că acestea se pot lua la bătaie, lucru ce are implicaţii negative asupra blănii, nu toate femelele intră în călduri în acelaşi timp. Deci se poate trage concluzia că de fapt masculul montează o singură femelă din cele cinci. În cazul montei în colonie, trebuie folosită o cuşcă cu până la 10 compartimente unite între ele printr-un culoar. În fiecare compartiment se plasează câte o femelă, iar masculul le poate monta pe rând odată cu intrarea acestora în călduri. După ce femela a rămas gestantă, crescătorul o înlocuieşte cu altă femelă, gata de montă. Metoda are o eficienţă foarte ridicată, din punct de vedere economic, deoarece se foloseşte un singur mascul la un număr mare de femele, iar intervenţia omului în selecţionarea femelelor în călduri, este înlăturată deoarece masculul alege din cele 10 femele pe cea care trebuie montată. Masculul este introdus în cuşcă cu câteva zile înaintea femelelor, pentru a se obişnui cu mediul. De asemenea se foloseşte un mascul bine selecţionat, cu

caracteristici bine puse în evidenţă, pentru ca puii ce se nasc să posede caracteristici bune, iar blana lor să fie valoroasă. Masculul trebuie să fie de aceeaşi vârstă cu femela, dar să nu fie înrudită cu aceasta, dar trebuie să posede calităţi net superioare acesteia. În cele mai multe crescătorii de chinchile această metodă este folosită deoarece implică spaţiu mic, costuri puţine putându-se obţine exemplare de o înaltă calitate. În literatura de specialitate este prezentată însămânţarea artificială ca metodă de reproducere a chinchilelor. Aceasta constă în:

- recoltarea spermei de la masculi, ce se poate face manual sau electric;

- însămânţarea; Metoda are destule dezavantaje, deoarece sperma recoltată poate fi impurificată cu urină, iar exemplarele atât femele cât şi masculi pot avea tulburări de comportament. Masculii folosiţi sunt mai întâi testaţi prin metodele clasice pentru a fi siguri că ei sunt buni de montă şi nu sterili. Femelelor li se produc călduri artificial dar nu este obligatoriu după însămânţare să rămână gestante. Masculii cărora li se recoltează spermă prin procedeul electric, care elimină impurificarea spermei cu urină, sunt aşezaţi cu penisul într-un dispozitiv, iar în anus li se introduce un stimul sub forma unui electrod legat la un curent de intensitate redusă. Rezultatul operaţiei, se diluează şi se introduce în frigider pentru conservare până la 12 zile. Când femela este gata de însămânţare sperma este adusă la temperatura corpului mamiferului. Femela de chinchila este însămânţată a doua zi după fătare. Blana chinchilelor obţinute prin această metodă este superioară din punct de vedere valoric, iar blana reproducătorilor nu este afectată, deoarece numai există încăierări ca în timpul montei clasice. GESTAŢIA ŞI FĂTAREA Chinchilele gestante se pun în evidenţă prin creşterea în greutate în timp, modificarea abdomenului şi a glandelor mamare. Femelele gestante de chinchila consumă cantităţi mari de hrană şi de apă. Dacă nu au fost supuse la bătăi, sau muşcături din partea

masculului în timpul montei, ele devin liniştite şi se odihnesc foarte mult. Dacă din contră au avut parte de rele tratamente din partea masculului în timpul montei, chinchilele pot pierde puii. După montă, când femela a rămas gestantă şi formarea embrionului trec 4 zile, timp în care femela se odihneşte. Femela bine hrănită şi îngrijită, ia în greutate cu câte 50 grame în fiecare lună. Ea se alimentează cu deosebire seara, de aceea măsurătorile de greutate aplicate chinchilelor pentru a vedea cât au crescut în perioada de gestaţie se aplică înainte de a li se da de mâncare. Existenţa puilor poate fi pusă în evidenţă, pe lângă creşterea în greutate şi de operaţia de palpare a abdomenului, aplicată animalului. Spre sfârşitul perioadei de gestaţie nu se mai cântăreşte chinchila nici nu se mai palpează. Starea de gestaţie se manifestă şi după mărimea şi forma glandelor mamare. Se ştie că chinchila posedă trei perechi de glande, dar pe cele amplasate în zona membrelor posterioare puii nu le folosesc. La femelele gestante mamelele secretă lapte slab, la două luni după fecundare. Gestaţia durează aproximativ 111 zile, după care femela poate da naştere până la 4 pui. Fătarea are loc de regulă dimineaţa iar perioada de fătare poate dura câteva ore în cazul în care femela naşte mai mult de un pui. În momentul fătării, puii sunt acoperiţi cu nişte învelitori pe care femela le rupe cu dinţii, la fel cum procedează şi cu cordonul ombilical. În momentul fătării pot apărea şi situaţii limită, şi anume:

- femela îşi mănâncă puii, odată cu placenta. Dacă acest lucru se repetă la mai multe generaţii de pui, femela se sacrifică;

- puii sunt prea mari. Se extrag din corpul mamei după apariţia capului, dar ei sunt sacrificaţi, deoarece se salvează numai mama;

- puii sunt morţi, ceea ce duce şi la decesul mamei; - puii nu sunt aşezaţi corect în corpul mamei. Se intervine prin

repoziţionarea puiului, prin aşezarea femelei în poziţia şezând;

- femela este prea obosită, caz în care femela este injectată cu oxitocină, pentru reluarea contracţiilor;

- puii sunt neanimaţi, caz în care trebuie animaţi şi nu declaraţi morţi. Aceasta se realizează prin masarea toracelui puiului, după ce a fost scos din cuşcă, până când bătăile inimii şi respiraţia revin la normal;

- puii nu deschid ochii din cauză că au pleoapele lipite. Se intervine asupra acestora prin spălare cu ceai de muşeţel şi eventual se poate folosi şi alifie oftalmică;

După fătare femelei i se înlocuieşte aşternutul, i se numără puii şi li se verifică starea de sănătate. Apoi i se aduce femelei baia de nisip ce este lăsată timp de jumătate de oră în cuşcă, pentru ca aceasta să se usuce. După o perioadă de 4 ore de la fătare, femelei i se administrează hrană, ce poate fi sub formă nutreţ verde sau fân. Pe podea i se administrează suc de legume sau altă hrană lichidă, deoarece femela se deshidratează în timpul fătării. IMPORTANT! În cazul naşterii puilor morţi, li se stabilesc cauzele morţii, ce sunt trecute în registrul de observaţii pentru a fi evitate pe viitor după care sunt îndepărtaţi. Femela de chinchilă îngrijeşte puii, nelăsându-i prea mult timp singuri. Dacă femela are mai mulţi pui şi nu-i poate îngriji singură, i se ia un pui care este trecut unei mama – doică. Dacă mama moare la naştere, puii sunt trecuţi la o mamă-doică, ce în prealabil a fost scoasă din cuşcă, pentru ca aceştia să se obişnuiască cu noua locuinţă, iar mama-doică să nu-i respingă. IMPORTANT! Se poate preîntâmpina fenomenul de respingere prin stropirea atât a femelei – doică cât şi puilor cu apă de colonie, astfel încât toţi au acelaşi miros.

HRĂNIREA ŞI CREŞTEREA PUILOR Puii de chinchila sunt hrăniţi de către mamă cu lapte până la vârsta de o lună. La început aceştia sug laptele de la mamă. După procesul de alăptare puii se odihnesc împreună cu mama lor. Se observă femela dacă-şi hrăneşte puii. Dacă acest lucru nu se întâmplă se caută cauzele. Acestea pot fi:

- femela are sfârcurile înfundate. Acestea se ung cu unguent cu penicilină;

- femela are prea mulţi pui şi nu-i poate hrăni pe toţi. Se ia un pui şi se duce la o altă femelă pentru alăptare. De regulă se aleg femele ce au fătat cu o săptămână în urmă;

- femela are sfârcurile inflamate, din cauza dinţilor puilor. Se ung sfârcurile cu o unsoare sau chiar cu untură;

- femela este agresivă şi îşi respinge puii, din cauza relelor tratamente la care a fost supusă în timpul montei. I se iau puii ce sunt duşi la o femelă – doică, iar exemplarul se sacrifică.

Masculul poate fi introdus în cuşcă la o zi după fătare şi stă împreună cu femela şi puii. Dacă acesta este mai experimentat el are grijă de toţi. El o lasă pe femelă prima să consume hrană sau apă, ocroteşte puii. Dacă puii nu sunt hrăniţi corespunzător aceştia sunt agitaţi, plâng, caută hrană sau chiar mor. Pentru reducerea la minim a acestui lucru, pe lângă folosirea femelelor – doici, pentru hrănirea puilor se foloseşte metoda de hrănire artificială. Aceasta constă în hrănirea puilor cu pipeta din tei în trei ore. Puiul de chinchila este scos din cuşcă şi pus într-o cutie de dimensiuni mici, ce în prealabil este căptuşită cu molton. Aici el este învelit până la gât într-un bandaj de pânză lat de 4 – 5 cm şi lung de 10 – 15 cm, cu membrele anterioare strânse în poziţie ghemuită. El este hrănit cu pipeta cu un amestec de lapte şi ceai aflat la temperatura corpului chinchilei, în poziţie verticală cu capul în sus pentru a nu se îneca. IMPORTANT! Este de preferat ca pipeta cu care se face hrănirea să fie confecţionată din material plastic pentru ca puiul să nu o poată rupe cu dinţii. În cazul folosirii pipetelor confecţionate din sticlă, introducerea acesteia în gura puiului se face din partea laterală a gurii şi nu direct, pentru ca dinţii puiului ce sunt destul de puternici de la naştere să nu o rupă, iar puiul să nu se rănească. Dacă accidental acest lucru s-a produs se scoate cu grijă restul de pipetă din gura puiului şi cu grijă să nu-l speriem se caută urmele de cioburi folosindu-ne de o pensetă şi o lumină puternică. După ce acestea au fost îndepărtate cu grijă şi în totalitate se dezinfectează gura animalului cu ceai de muşeţel. Hrănirea puiului se face picătură, cu picătură, observându-se poziţia capului ce trebuie să nu se încline, iar amestecul de lapte – ceai să ajungă în fosele nazale şi să-i provoace actul reflex de strănut. După ce puiul s-a obişnuit cu modul de alimentare şi stă

liniştit sau chiar aşteaptă cu plăcere momentul hrănirii, numai este obligatorie imobilizarea lui, hrănirea efectuându-se cu puiul lăsat liber. Puii de chinchila ce sunt hrăniţi în mod artificial nu se întorc în cuştile în care au fost fătaţi, ci sunt depuşi în cutii separate, câte una pentru fiecare pui. Lor li se asigură condiţii microclimatice bune, asigurându-li-se o temperatură optimă de 250C, sunt lipsiţi de curenţi iar aşternutul se schimbă zilnic. La câteva zile i se diversifică hrănirea, prin administrarea puiului un amestec de lapte slab amestecat cu fulgi de cereale, iar după o săptămână i se dă să mănânce fân, iar să bea apă proaspătă. Laptele se îndoieşte cu ceai de muşeţel în proporţie de 1 : 1. hrănirea are loc din 3 în 3 ore de dimineaţa până seara. După aproximativ două săptămâni de la naştere şi mai ales dacă puiul este viguros, el este dus într-o cuşcă proprie unde hrănirea şi-o va face singur prin sistemul biberon. Biberonul va fi pus alături de apă, concentrate şi fân, după ce în prealabil a fost fixat cu gura în jos de peretele cuştii, iar puiul îşi alege felul de mâncare dorit. Pentru a vedea dezvoltarea armonioasă a puilor ca şi bebeluşii aceştia se cântăresc iar rezultatele observării se trec în registrul de observaţii. Această operaţie se efectuează atât pentru puii hrăniţi artificial cât şi pentru puii hrăniţi natural de femela – mamă sau femela – doică. IMPORTANT! Dacă un pui nu ia în greutate, el trebuie hrănit suplimentar, i se administrează vitamine sau se consultă cu atenţie se nu posede vreo boală. În cazul puilor hrăniţi natural care nu iau în greutate, aceştia sunt scoşi din cuşcă şi sunt imediat trecuţi la hrănire artificială. Toată perioada de la o săptămână până la o lună, o lună jumătate când puii sunt înţărcaţi, puilor li se asigură o temperatură constantă ce nu trebuie să depăşească 18 oC. Înainte de a fi înţărcaţi puii sunt separaţi de femela – mamă sau cea doică, ce este scoasă din cuşcă. Puii stau în cuşca în care au fost fătaţi până la vârsta de 3 – 4 luni, după care ei sunt trecuţi unii în cuşca de masculi iar ceilalţi în cuşca de femele. Înainte de a fi separaţi puii, aceştia se individualizează şi se cântăresc, măsurătorile fiind trecute în registrul de observaţii, în care în mod normal fiecare exemplar trebuie să posedă o fişă, în care sunt trecute toate

observaţiile şi toate măsurătorile exemplarului de la naştere până la valorificare sau sacrificare, dacă individul nu corespunde cerinţelor. După înţărcarea puilor aceştia sunt hrăniţi în continuare cu acea hrană cu care au fost obişnuiţi. Hrana li se asigură din abundenţă, ea trebuind să fie de calitate, să posede vitamine, să nu fie stricată sau mucegăită. De asemenea pentru băut apa folosită trebuie să fie potabilă, proaspătă de la robinet, puţuri sau izvoare. Pe cât posibil în cazul folosirii apei de la robinet aceasta nu trebuie să conţină o cantitate mare de clor sau săruri de fier depuse din cauza folosirii unor instalaţii sanitare defecte sau ruginite. Cuştile folosite pentru puii în creştere trebuie să fie curate, dezinfectate, să posede aşternuturi noi, să fie calde şi să nu fie aşezate între uşă şi fereastră pentru ca puii să nu fie afectaţi de curenţi de aer. După trecerea puilor diferiţi pe sexe în cuşti pentru a nu apărea încăierări ce ar duce la deteriorarea blănii, aceştia sunt stropiţi cu apă de colonie pentru a se accepta mai uşor între ei, fiecare având acelaşi miros.

SACRIFICAREA CHINCHILELOR În momentul atingerii vârstei de maturare chinchila se sacrifică. Există mai multe metode de omorâre a chinchilelor dintre care amintim cloroformizarea. Se introduce chinchila într-un spaţiu închis care se închide ermetic şi care are dimensiuni mai mare decât aceasta. Pe podeaua recipientului se introduce o tăviţă cu cloroform se etanşează şi în câteva minute chinchila moare. Recipientul cel mai des utilizat este un borcan cu capac. Dezavantajul acestei metode este că la finalizarea ei carnea nu mai poate fi consumată. Răsucirea capului este o a doua metodă de sacrificare a chinchilei, care se foloseşte cel mai des în crescătorii. În urma răsucirii se rupe măduva spinării. Mişcarea se realizează brusc în sus sau în lateral stânga sau dreapta. Metoda tensionării. Prin această metodă animalul este prins şi de cap şi de coadă. Prin îndepărtarea bruscă a mâinilor se realizează secţionarea măduvei în lungul coloanei vertebrale. Metoda prin injectare. Se injectează un cm cub de nembutal direct în inimă

JUPUIREA CHINCHILEI Se ştie că jupuirea se face mult mai uşor când animalul este cald, de aceea imediat după sacrificare se trece la jupuire. Există două metode de jupuire a chinchilei

- jupuirea prin despicare ( deschidere ) - metoda în burduf

Jupuirea prin despicare ( deschidere ) se face prin secţionarea ( tăierea ) blăniţei pe partea ventrală începând de la coadă până la bot. Se taie cu un corp ascuţit membrele anterioare de la nivelul genunchiului iar cele posterioare de la nivelul jaretului. Se îndepărtează coada. Se îndepărtează blana de pe abdomen, de pe părţile laterale ale corpului şi apoi de pe spate. Următoarea operaţie o reprezintă tragerea blănii peste cap. După ce blana se îndepărtează de pe animal, se îndepărtează resturile de carne şi grăsimi şi apoi se întinde pentru uscare. Jupuirea se realizează în camera destinată special pentru această operaţie pe o masă cu faianţă foarte curată şi având la dispoziţie în tot timpul acestui proces apă curentă. Blana pusă la uscare pe un suport de lemn de aproximativ 40 de cm se bate în cuie la nivelul mustăţilor. Jupuirea în burduf se realizează prin agăţarea animalului omorât cu capul în jos. Prinderea se realizează cu ajutorul unor cârlige de membrele posterioare. Se practică incizii în jurul cozii anusului şi longitudinal la membrele posterioare se apucă marginile pielii cu mână şi se trage pielea de pe trunchi şi cap. După jupuirea şi curăţarea blănii are loc operaţiunea de spălare. Aceasta se realizează în camere speciale dotate corespunzător. Blănurile sunt întinse pe suporturi din lemn la o temperatură în jur de 21 grade C şi o umezeală relativă sub 60 %. Menţinerea se realizează câteva zile până când blana se usucă. După uscare blana se curăţă din nou şi i se ataşează o fişă în care se specifică numărul matricol al animalului, dimensiunea blănii şi clasa de calitate în care se încadrează.

ASPECTUL EXTERIOR AL CHINCHILEI

Chinchila se analizează după împlinirea vârstei de 7 – 8 luni. În cazul în care încercăm să apreciem mai devreme calităţile chinchilei, ne putem înşela pentru că la o vârstă mai mică însuşirile acesteia nu se pot pune în evidenţă. În acest caz foarte importantă este observarea chinchilei, dar mai ales a aspectului exterior al acesteia. Există anumite caractere de exterior care ne furnizează informaţii în privinţa chinchilei. Astfel din acest punct de vedere, blana chinchilei se apreciază atât din punct de vedere estetic cât şi economic. Blana diferă ca aspect pe diferitele regiuni ale corpului. Pentru ca aprecierea animalelor să fie corectă, evaluarea acestora se face prin mai multe metode dintre care menţionăm:

- metoda liberă; - metoda măsurării corporale;

Corpul chinchilei cuprinde: - cap - gât - trunchi - membre, ce pot fi anterioare şi posterioare - coadă;

Capul chinchilei nu prezintă importanţă din punct de vedere al evaluării exterioare. Mărimea lui cât şi forma ne dă anumite informaţii privind diferenţierea sexuală. Astfel după cap, un cunoscător poate spune care exemplar este femelă şi care este mascul. Gâtul este foarte scurt (unii specialişti nici nu-l pun în evidenţă), iar trecerea de la cap la corp se face treptat, el având formă trapezoidală. Trunchiul chinchilei are formă cilindrică având două caracteristici foarte importante:

- spinarea - şalele

La animalele de elită spinarea şi şalele trebuie să fie lungi, cât mai largi, deoarece este o zonă importantă pentru blană. O altă zonă foarte importantă pentru blană este toracele ce trebuie să fie larg, lung şi cât mai adânc. Abdomenul de obicei acoperit cu o blană albă trebuie să fie cât mai îngust.

Coada este lungă, acoperită cu păr mai lung şi nu are nici-un fel de importanţă din punct de vedere al aspectului blănii. Membrele anterioare şi posterioare nu au nici ele o importanţă deosebită în evidenţierea chinchilelor, ele având doar rol anatomic de deplasare, de hrănire, căţărare.

INDIVIDUALIZAREA CHINCHILEI Creştere chinchilelor trebuie făcută prin ţinerea unei evidenţe stricte pe baza căreia se face selecţia. Acest lucru se face pe urechile chinchilei. Exemplarul este imobilizat cu un dispozitiv şi introdus într-o lădiţă mai mică, cu urechile scoase afară. După prindere se dezinfectează urechile chinchilelor şi se imprimă un număr matricol. Se opresc eventualele hemoragii şi se trece numărul acesteia în registrul de crescătorie. Timp de două săptămâni tatuajul se vindecă. Noi vă recomandăm prinderea animalului cu mâna, mai întâi de coadă şi apoi se fixează pe masă. Tatuarea pe ureche se face în acelaşi mod. Nu recomandăm introducerea chinchilelor în cutii ca în prima metodă, deoarece trebuie să ţinem seama că chinchila este un animal sperios, blând, ce trebuie mângâiat mereu, mai ales când se supune unei operaţii puţin barbare. Evidenţierea chinchilelor este foarte importantă deoarece numeroase însuşiri se transmit genetic de la adulţi la pui iar obţinerea de chinchile cu o blană de calitate se realizează prin încrucişări, astfel rezultând culori diferite ale blănii. Tatuajul se face pe ambele urechi ale chinchilei cu ajutorul unui cleşte de tatuaj NCBA ce reprezintă Asociaţia Americană a Crescătorilor de Chinchila. Aceasta a elaborat un standard unic care este astăzi recunoscut în toată lumea. Acest lucru a fost realizat de americani deoarece ei au o experienţă de cel puţin un secol în creşterea intensivă a chinchilelor. Acest sistem de standardizare a fost necesar deoarece fiecare crescător aplica propria lege în individualizare introducând diferite semne, care mai de care mai ciudate în urechile chinchilelor. Astfel atunci când cumpărai o chinchila nu puteai fi sigur nici de anul de naştere nici de calităţile acestora. Conform NCBA, pe urechea stângă se imprimă semnul crescătoriei (puteţi alege orice semn, care să fie unic şi care să vă

reprezinte), iar pe urechea dreaptă numărul de ordine din registrul crescătoriei şi anul naşterii reprezentat printr-o literă mare din alfabet (de exemplu C= 1982; D =1983).

SELECŢIA CHINCHILELOR Ca şi la oameni şi în cazul animalelor este valabil un principiu. Nu toţi suntem la fel. Nu toţi avem aceeaşi valoare. La chinchile acest lucru are o importanţă şi mai mare. Fiecare animal se deosebeşte de altul prin potenţialul biologic. Pentru a nu avea pagube, prin creşterea de animale de valoare mică, fiecare crescător trebuie să facă o selecţie. Pentru a îmbunătăţi însuşirile chinchilelor, la selecţie trebuie să avem informaţii privind creşterea şi reproducţia acestora. Sunt mai multe criterii de selecţionare a chinchilelor, însă principalele criterii sunt: - creşterea în ansamblu a chinchilei,

- blana chinchilei (calitatea părului, culoare, densitate); - starea de sănătate; - reproducţia pentru femele este important numărul de pui iar

pentru masculi virilitatea; Astfel de criterii se pot face de fiecare crescător în funcţie de specia de chinchilă crescută şi de culoarea blăniţei. IMPORTANT! Deşi dimensiunile chinchilei reprezintă un criteriu important, trebuie să avem în vedere în primul rând valoarea blănii şi coloritul acesteia. Selecţia chinchilelor se face în cursul a patru etape:

A ) alegerea reproducătorilor; B) potrivirea perechilor; C) selecţia tineretului; D ) bonitatea;

A) După mai mulţi ani de reproducţie se face încadrarea chinchilelor în clase de producţie şi nucleul de elită. Această împărţire se bazează pe anumite criterii:

- ascendenţi (părinţii); - descendenţi; - fenotipul (bonitatea);

Prima condiţiei pe care trebuie să o îndeplinească animalele este sănătatea. Astfel se renunţă la animalele bolnave, nedezvoltate conform vârstei, sau cu defecte ale blănii. Selecţionarea chinchilelor se face şi după însuşirile şi caracteristicile părinţilor. Astfel, cel puţin teoretic, un pui născut din părinţi cu ascendenţă ridicată trebuie să fie un exemplar cel puţin la fel de valoros ca şi părinţii. În funcţie de numărul puilor născuţi în ultimii 3 ani, femelele se împart în:

- 8 pui = acceptabil; - 9 – 11 pui = bine; - peste 10 – 11 pui = excelent;

Pentru a face un clasament al însuşirilor unui exemplar, acestuia i se atribuie puncte. De exemplu, pentru fiecare pui născut în ultimii trei ani, femela primeşte 10 puncte. Pentru masculi criteriul cel mai important este virilitatea. De obicei masculii se împerechează cu 4 femele şi primeşte 10 puncte pentru fiecare pui născut. În clasa superioară de producţie se vor introduce exemplarele ce au clasa de producţie cea mai mare (120, după unii, 150 după alţi cercetători). Se vede foarte clar că împărţirea pe clase se face în funcţie de rezultatele obţinute de-a lungul mai multor ani iar calitatea şi frumuseţea blănii (acest lucru ne interesează în primul rând) se obţine din producători de clasă înaltă (cu punctajul cât mai mare). Încadrarea în nucleul de elită se face după aceeaşi perioadă ca şi încadrarea în clase de producţie (de obicei 3 ani), pe baza unui punctaj acordat descendenţilor. B) În funcţie de sistemul de reproducţie, potrivirea poate să fie:

- potrivire personală (individuală); - potrivire de grup;

La potrivire trebuie respectate anumite principii şi anume: - cunoaşterea ascendenţilor chinchilei; - fenotipul; - la potrivire masculul repartizat pentru un grup de femele,

trebuie să fie superior acestora; - între femele şi masculi nu trebuie să existe grad de rudenie;

Potrivirea personală constă în alegerea nominală a fiecărei femele sau a fiecărui mascul.

La potrivirea de grup, reproducerea constă în repartizarea unui mascul unui număr de 4 – 5 femele. În ambele cazuri, pentru a obţine chinchile de calitate, trebuie ţinut cont de principiile enumerate mai sus. C) Selecţia tineretului – La vârsta de 45 – 50 zile puii sunt înţărcaţi şi sunt separaţi de femela – mamă sau doică şi trecuţi în cuşti speciale pentru tineret de reproducţie. De obicei se trec câte două exemplare într-o cuşcă şi numai în condiţii excepţionale date de lipsa spaţiului câte trei. Aceasta se face numai pentru un timp relativ scurt. După perioada de înţărcare puii vor fi măsuraţi şi cântăriţi. Se vor elimina de la reproducţie acei pui care prezintă următoarele caracteristici:

- ascendenţă necunoscută; - indivizi cu semne de îmbolnăvire; - indivizi cu malformaţii congenitale; - indivizi insuficient dezvoltaţi; - indivizi cu au abateri de culoare;

După vârsta de 4 luni chinchilele sunt crescute în cuşti individuale după ce au fost tatuate conform NCBA. La această vârstă se va mai face o încă selecţie, ţinând cont de aceleaşi criterii scrise mai sus. Vor fi de asemenea eliminate acele exemplare ce prezintă blana ruptă din cauza luptelor, muşcăturilor sau a altor agresiuni fizice sau accidente. D) Bonitatea se realizează o singură dată în momentul atingerii vârstei ideale (7 – 8 ani). Scopul principal al creşterii chinchilei îi reprezintă producţia de blană Prin bonitate se înţelege atribuirea de puncte chinchilei în urma unei examinări generale ce se realizează în condiţii bine stabilite. Astfel se ia în considerare şi se punctează fiecare caracter al chinchilei în parte. Pe baza punctelor obţinute, chinchilele se clasifică astfel:

- clasa superioară (elita), 96 – 100 puncte; - clasa întâi, 90 – 95 puncte; - clasa a doua, 85 – 89 puncte;

Bonitatea se execută în două metode: - la lumina zilei; - folosind iluminare cu becuri de neon, de culoare naturală;

În primul caz, bonitatea se efectuează numai în zilele însorite, fără ca razele soarelui să cadă direct pe animal. Într-o zi mohorâtă culoarea blănii poate să fie alta. Examinarea se face dimineaţa

după ora 9. Animalul se aşează pe o masă de culoare alb mat sau de culoare albastru deschis. Lumina trebuie să cadă uniform pe suprafaţa blănii. Bonitatea se efectuează de către oameni cu experienţă ce pot aprecia cu ochiul liber aspectul chinchilelor. Spaţiul în care se realizează bonitatea trebuie să fie echipat cu apă curentă şi cântar. Se punctează mai bine chinchilele de dimensiuni mari care au blana cât mai închisă cu păr des, elastic, lucios şi reflexe puternice. În acest caz chinchilele se cântăresc. Masculii cu o greutate mare şi cu blana deosebită vor fi opriţi pentru împerechere. În cazul în care există dubii privind acordarea punctajului, procedeul se poate repeta 2 – 3 zile la rând. În cazul în care bonitatea se realizează la lumina artificială regulile sunt aceleaşi, culoarea mesei este albastru deschis, lumina neonului trebuie să cadă perpendicular pe blană (fără umbre). Criteriile principale pentru care se acorda puncte sunt:

- dezvoltare corporală, - armonie de ansamblu, - culoare, - aspectul voalului, - lungimea voalului, - lungimea şi uniformitatea benzii, - culoarea firului de păr, - uniformitatea culorii, - structura blănii

BOLILE CHINCHILEI

Deşi chinchila este un animal ce s-a adaptat bine la creşterea în captivitate sunt situaţii în care aceasta se îmbolnăveşte. Îmbolnăvirea sau apariţia decesului în colonia de chinchile este un fenomen nedorit, de aceea trebuie să cunoaştem bolile ce pot apărea şi măsurile ce trebuiesc luate pentru preîntâmpinarea lor. Aceste neajunsuri por apărea atât la exteriorul exemplarul cât şi în interiorul lui. Astfel pot apărea afecţiuni ale:

- pielii şi părului; - tractului gastrointestinal; - aparatului respirator - aparatului reproducător;

Blana animalului de chinchila este cel mai important lucru pentru care se cresc exemplarele. De aceea o blană afectată de alopecie nu poate fi considerată o blană valoroasă. Boala poate apărea datorită hrănirii necorespunzătoare a animalului prin folosirea unui singur tip de hrană fără vitamine. Căderea părului se poate manifesta pe anumite porţiuni ale pielii, dar în stadii avansate ea se poate manifesta pe zone întinse ce pot acoperi tot corpul. Animalul este extrem de agitat lovindu-se de pereţii cuştii, sărind la bătaie sau chiar smulgându-şi blana. Sunt situaţii când pe lângă căderea părului pe pielea animalului pot apărea eczeme, ulceraţii, iar unghiile animalului por crăpa. Pentru ameliorarea acestui fapt animalul este alimentat cu seminţe de cânepă sau in bogate în uleiuri minerale iar blana i se masează uşor. În cazul ulceraţiilor sau al eczemelor pielea se unge cu un stat subţire de unguente bogate în uleiuri minerale. Dacă nu sunt hrănite corespunzător, dacă apar deficienţe de administrare a complexului de vitamine B, sau dacă condiţiile de microclimat nu sunt îndeplinite (umiditate relativă mai mică de 60% şi temperaturi mai mari de 18 oC, lipsa luminii), chinchilele încep să mănânce părul propriu sau al colegilor de cuşcă. Acest fenomen poate fi cauzat şi de starea de stres a animalului ca urmare a zgomotelor, animalul fiind deosebit de agitat şi având mişcări imprevizibile. Blana animalului arată ca şi cum ar fi o „iarbă păscută”, iar pe piele apar eczeme sau edeme. Pentru înlăturarea acestui fenomen nedorit şi deosebit de grav animalele bolnave sunt îndepărtate din cuşcă fiind ţinute la lumina soarelui la o temperatură de 18 oC. Ele sunt hrănite cu alimente suculente şi bogate în vitamine cum ar fi fructe şi morcov, dar li se poate administra şi vitamine de sinteză cum ar fi cele din complexul B, vitamina A, acid pantotenic. IMPORTANT! Exemplarele după ce sunt salvate sunt sacrificate, fiind interzisă folosirea lor pentru a da naştere la pui. Pielea animalului bolnav este îngrijită prin folosirea de soluţii dezinfectante, urmată de unguente.

Dar blana chinchilei poate fi atacată şi de ciuperci ce cresc atât pe suprafaţa pielii cât şi pe firul de păr, ele având aceleaşi efecte nedorite ca şi celelalte boli ce atacă blana animalului. Dezvoltarea ciupercilor are drept cauze principale tot defectele de alimentare a animalului împreună cu condiţiile neigenice în care acesta este ţinut. Un aşternut murdar de excremente, urină, placentă, mucozităţi sau care a fost în contact cu alte animale bolnave face transmisibilă boala atât de la aşternut la animalul sănătos cât şi de la animalul bolnav la alt animal sănătos. Aceasta se manifestă timp lună de la infestare, prin apariţia unor pe corp a unor pete mici, de pe care firele de păr se rup. Primele pete apar pe organele genitale, labe, bot, dar apoi se extind putând deveni purulente. IMPORTANT! Blana căpăta aspectul unei blăni mâncate de molii ceea ce face ca boala să se poată observa din timp. În cazul apariţiei acest fenomen extrem de grav ce ar duce la o adevărată epidemie în crescătoria de chinchile se iau de urgenţă măsuri. Acestea constau în:

- izolarea animalului bolnav într-o cuşcă ce are temperatura de 20 grade C;

- dezinfectarea cuştii ce a adăpostit animalul bolnav prin spălare cu soluţie dezinfectantă sau prin folosirea lămpii de benzină;

- folosirea de aşternuturi neinfectate, curate, uscate, fără urme de rozătoare sau alte deficienţe;

- folosirea de îngrijitori ce lucrează în condiţii sterile, cu halate şi care nu au fost contaminaţi;

Exemplarul de chinchila contaminat este supus unui examen clinic, după ce înainte a fost curăţat de firele de păr afectate sau de crustele apărute pe piele, după care este dezinfectat şi i se aplică unguent. Tratamentul se face de mai multe ori pe zi, până când pielea îşi revine la normal şi îi creşte părul, după care se mai fac două – trei dezinfectări, la intervale de o săptămână. Dacă aspectul exterior al chinchilei este deosebit de important pentru crescători, nu trebuie neglijate nici organele interne ce pot fi afectate de diferite boli şi care fac ca animalul să nu mai fie unul valoros nici pentru blană, nici pentru reproducţie.

Administrarea de hrană necorespunzătoare nu are efect numai asupra blănii animalului ci şi înrăutăţeşte starea de sănătate internă a chinchilei prin afectarea intestinului subţire şi a colonului. Administrarea de fân sau nutreţuri mucegăite, alterate, cu semne de descompunere fac ca animalele să slăbească, să se ghemuiască. În acest caz aspectul blănii este unul caracteristic de „zburlit”. Administrarea hranei necorespunzătoare la nivelul intestinului subţire duce la apariţia unor scaune moi şi dese însoţite de degajări de gaze. Aceste degajări de gaze pot nelinişti chinchilele ce pot ave o respiraţie accelerată, putându-se observa şi o creştere a bătăilor inimii şi a pulsului. De regulă animalul se izolează pentru a nu afecta şi alte animale şi i se administrează zeamă de orez fiert în loc de apă, orez prăjit sau morcovi fierţi. În cazul în care datorită alimentării defectuoase, cum ar fi eliminarea alimentelor bogate în celuloză, animalul s-a constipat, acestuia nu i se mai dă hrană solidă iar în plus i se dă câţiva mililitri de ulei de parafină pentru golirea tractului intestinal. IMPORTANT! Dacă acest tratament nu are efectul dorit i se poate face o clismă animalului cu o soluţie de apă şi săpun. Operaţia se efectuează cu o deosebită grijă şi cu blândeţe, pentru ca animalul să nu rămână cu traume psihice, ce-i pot afecta dezvoltarea ulterioară. Chinchila poate fi afectată şi de viruşi sau de microbi. Aceştia pot avea drept efect creşterea exagerată a temperaturii corpului chinchilei. IMPORTANT! O temperatură de sub 350C este la fel de periculoasă pentru viaţa animalului ca şi una de 400 C. Temperatura extrem de scăzută duce în 90 % din cazuri la decesul animalului. În cazul creşterii temperaturii corpului chinchila nu mai mănâncă, este posacă şi stă culcată într-un colţ al cuştii. Animalului i se administrează antibiotice deoarece acesta poate deceda în timp scurt dacă nu se iau măsuri de tratament. Prevenirea bolilor respiratorii cauzate de viruşi se face prin menţinerea constantă o temperaturii în cuşti de 180C şi ferirea animalelor de curenţi puternici de aer. De asemenea pot apărea semne de boală sub formă de tuse sau strănut dacă animalele sunt trecute brusc de la cald la rece. În cazul aparatului de reproducere poate apărea sterilitatea femelei ca urmarea alimentaţiei defectuoase, lipsei de mişcare sau

chiar a unor anormalităţi anatomo-fiziologice. Aceasta este definitivă iar femela care ajunge la starea de maturitate este sacrificată deoarece nu poate îndeplini funcţia de reproducere. În cazul masculului dacă apar fenomene de infertilitate acestora li se administrează vitamine şi hormoni iar dacă această problemă nu se rezolvă au aceeaşi soartă ca şi femelele sterile. În procesul de reproducere a chinchilelor poate apărea un moment total nedorit şi anume expulzarea fătului mort de către mamă, datorită apariţiei fenomenul de avortare. Aceasta se datorează fie cauzelor de natură organică sau datorită unor cauze externe. Cauzele ce apar din punct de vedere organic se datorează anomaliilor anatomice sau endocrine ce apar la femelă sau la făt sau stărilor de infecţie ale organismului celor doi indivizi. De asemenea stările stresante la care a fost pus animalul la montă, din cauza lovirilor sau zgârieturilor contribuie la expulzarea fătului de către femelă. Ca şi în cazul tuturor bolilor şi infecţiilor descrise anterior, lipsa unei hrane igienic prezentate, conservate sau lipsită de vitamine şi minerale face ca atât fătul cât şi mama să nu se dezvolte normal. În cele mai multe cazuri femela avortează dar pot exista şi situaţii în care să fie pusă în pericol viaţa ambilor indivizi.

ALEGEREA ( SORTAREA ) BLĂNURILOR DE CHINCHILA După operaţia de prelucrare a blănilor acestea se sortează după mai multe criterii în funcţie de valoarea comercială a fiecăreia din ele. Principalele criterii sunt

- culoarea - densitatea - dimensiunea - defecte

Densitatea este apreciată după numărul de fire de păr pe cm pătrat de piele. Pentru o densitate bună trebuie ca numărul acestora să fie peste 20.000 de fire pe cm pătrat. Un rol important în calitatea blănurilor îl reprezintă vârsta animalului de la care a provenit. De obicei blănurile provenite de la pui sunt inferioare blănurilor animalelor mature. De asemenea calitatea blănurilor este influenţată de anotimpul în care a fost sacrificat animalul. Aşa cum am arătat până acum în documentaţie există momente optime în care animalul este sacrificat iar blana comercializată. De

exemplu blana obţinută vara este mult mai puţin deasă decât blana obţinută în cursul iernii. Există cazuri când din diverse motive suntem obligaţi să sacrificăm animalele în momente neprielnice datorită unor boli, înmulţirii peste măsură iar în acest caz calitatea blănii este mult diminuată. Totuşi vom comercializa aceste blănuri la o grupă de calitate inferioară şi la un preţ mai mic. Un rol important la sortarea blănurilor de chinchila îl au defectele. Acestea pot fi diferite şi cauze multiple. Dintre acestea amintim

- defecte datorate eredităţii; - defecte datorate creşterii defectuoase; - defecte datorate jupuirii necorespunzătoare;

În ţările dezvoltate din punct de vedere al creşterii chinchilelor există anumite standarde care în funcţie de numărul de defecte şi de tipul acestuia împarte blănurile în mai multe categorii. Diferenţele dintre aceste categorii de traduc prin preţuri diferite. Între categoria I şi categoria II există o mare diferenţă de valoare comercială. După sortare blănurile se depozitează. Depozitarea se realizează în camere special amenajate, care au fost prezentate în documentaţie, agăţate în nişte cârlige de nas. Depozitarea se poate face pe o perioadă scurtă ( până în două luni ) într-un spaţiu răcoros. Dacă dorim să o depozităm pe o perioadă mai lungă de vreme, atunci ele trebuie ţinute într-o cameră frigorifică la –15 grade C.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CALITATEA BLĂNURILOR În creşterea chinchilelor se urmăreşte în primul rând valorificarea blănii. Încercăm să obţinem blănuri cât mai valoroase la un preţ de cost cât mai scăzut pentru a mări profitul. Primul aspect de care trebuie să ţinem seama este ereditatea. Se ştie că puii de chinchilă preiau de la părinţi calitatea şi frumuseţea blănii, mai mult printr-o atentă selecţionare puiul trebuie în mod normal să fie superior părinţilor. Atunci când pornim la drum pentru înfiinţarea unei crescătorii de chinchila cel mai important pas îl reprezintă alegerea acestora. Se ştie că chinchilele au registre de evidenţă în care se trec toate informaţiile de care avem nevoie. Să nu cumpăraţi niciodată chinchile care nu sunt însoţite de actele

doveditoare sau la care bănuiţi că acestea nu sunt corecte. Numărul femelelor trebuie să fie mai mare decât numărul masculilor. Se ştie de la reproducere că un mascul corect selecţionat montează un număr de patru sau mai multe chinchile. Raportul minim între sexe atunci când cumpărăm chinchilele trebuie să fie unu la cinci ( exemplu un mascul la cinci femele ). În perioada de creştere în ferme trebuie să fim atenţi la două probleme:

- selecţia corectă a reproducătorilor; - potrivirea perechilor;

În privinţa condiţiilor de creştere ele au fost descrise pe larg în documentaţie şi dacă respectăm un număr minim de cerinţe creşterea chinchilelor nu trebuie să ne pună probleme.

INFLUENŢA LUMINII ŞI A ALTOR FACTORI DE MICROCLIMAT ÎN RIDICAREA PRODUCŢIEI DE CHINCHILE

Dilema oricărui crescător de chinchile este legată în principal de următoarele două aspecte:

– folosirea intensivă a spaţiului ce-l are la dispoziţie pentru creşterea chinchilelor în sensul obţinerii unui număr cât mai mare de exemplare şi a obţinerii unui profit pe măsură;

– asigurarea de condiţii cât mai bune pentru creşterea chinchilelor;

În legătură cu primul aspect omul a crescut chinchilele în captivitate, în cuşti de dimensiuni din ce în ce mai mici, pentru ca să încapă cât mai multe în adăpost. Supraetajarea se face pe cât mai multe nivele tot în scopul măririi numărului de exemplare. Culoarele de circulaţie au fost reduse la minimum posibil în scopul măririi suprafeţei destinate cuştilor de chinchila. Toate aceste măsuri au fost luate fără o bază ştiinţifică şi de cele mai multe ori în detrimentul animalului crescut. Norocul a surâs crescătorilor deoarece chinchila este un animal nepretenţios şi care se adaptează rapid unor condiţii din ce în mai vitrege, totuşi lipsa de mişcare şi de spaţiu, de aer dar mai ales de lumină influenţează în mod negativ modul de viaţă al chinchilei, iar acestea se răsfrâng în mod direct asupra calităţii şi frumuseţii blăni de chinchila. De aceea trebuie să facem un compromis între dorinţa de a creşte cât mai multe exemplare şi asigurarea unor condiţii mai bune creşterii

animalelor. Apariţia unei densităţi prea mari de chinchile pe mp duce la stresarea animalelor. Ele devin agitate, nervoase şi uneori chiar agresive, deşi se ştie clar că chinchila este un animal foarte blând şi iubitor. În urma creşterii stresului chinchilele se muşcă una pe alta ceea ce influenţează în mod direct calitatea blănii. O blană muşcată, mai ales în perioada de maturare este o blană compromisă deoarece ea se reface mai târziu decât perioada optimă pentru sacrificare.

IMPORTANŢA ECONOMICA A CHINCHILEI Chinchila este crescută pentru valoarea deosebită a blănii. Datorită blănii crescătorii de chinchila realizează profituri foarte mari. Mai puţini cunosc că şi carnea chinchilei se poate valorifica, bineînţeles cu profituri mult mai mici. Carnea de chinchila este comestibilă. Maturizarea blănii are loc atunci când părul şi-a terminat creşterea. Pigmenţii din piele trec în blană realizând un colorit frumos variat în funcţie de morfologia animalului. Blana devine moale, elastică, densă şi cu un luciu foarte frumos. Foarte important în acest sens este determinarea precisă a momentului în care blana poate fi comercializată. Maturizarea se realizează în jurul vârstei de 8-9 luni, dar nu este obligatoriu ca aceasta să fie perioada de sacrificare. În dezvoltarea ei chinchila prezintă din punctul de vedere al blănii mai multe etape. Astfel la naştere corpul puiului este complet acoperit de păr. Această acoperire se realizează datorită doar unei părţi (o treime din foliculi piloşi ai animalului ). Numai o parte dintre rădăcini sunt dezvoltate în această perioadă. Pe măsură ce înaintează în vârstă mai ales în timpul călduros distanţa dintre foliculi devine mai mare, deoarece puiul trebuie să suporte căldura. După înţărcat blana este rară, dar se vor dezvolta o altă treime din rădăcinile de păr (foliculi ). La vârsta de cinci luni, aproximativ 60 – 65 % dintre rădăcini produc peri. În acest moment blana pare deasă deoarece părul este scurt dar mai sunt cel puţin o treime din foliculi care nu au crescut păr. Pentru puii născuţi primăvara, toamna târziu şi iarna, blana se îngroaşă, astfel încât şi celelalte rădăcini (aproximativ 33 %) care nu produseseră păr până în acest moment îl cresc datorită frigului. Astfel se ajunge la o situaţie propice numit primul moment de

maturare a blănii care durează foarte puţin (o săptămână, cel mult două). Dacă dorim să sacrificăm animalul acesta este momentul potrivit deoarece blana este pe deplin dezvoltată şi poate fi valorificată la maxim. Dacă animalul nu este sacrificat în această perioadă părul nu cade (deoarece este frig) însă blana îşi pierde din calităţi. În continuare cu cât înaintăm spre primăvară o mare parte din firele de păr ale chinchilelor cad părul îşi pierde luciul şi vârful lui se îndoaie (animalul se pregăteşte de anotimpul călduros). Ciclul descris mai sus se repetă astfel încât în timpul iernii blana ajunge din nou la maturare şi animalul poate fi sacrificat. Acesta este iarăşi un moment optim pentru valorificarea blănii însă de această dată blana este formată atât din păr vechi, cât şi din păr proaspăt crescut, ceea ce îi scade din valoarea comercială. În concluzie în momentul în care veţi avea propria dumneavoastră crescătorie vă sfătuim ca animalele pe care doriţi să le sacrificaţi în scopul vânzării blănii să se facă iarna în momentul primei maturări a blănii. S-a constatat pe bază de experimente ştiinţifice că există o legătură puternică între temperatură şi fenomenul de maturare a blănii. Relaţia este simplă, în momentul în care temperatura scade pentru a rezista frigului blana de chinchila se îndeseşte obligând rădăcinile de păr care până în acel moment erau inactive să producă. La creşterea temperaturii pentru a o suporta mai bine chinchilele sunt obligate să-şi lase părul să cadă. Ţinând cont de toate acestea anumiţi crescători de chinchile au început să-şi aleagă ei momentul de maturare a blănii forţând chinchilele prin variaţia de temperatură. Alegerea artificială de către crescător a perioadei de maturare nu este de toţi acceptată deoarece pot induce anumite boli chinchilelor. Totuşi dacă doriţi să faceţi acest lucru trebuie ca în ferma de chinchile să aveţi mai mult încăperi între care există diferenţe de temperatură. Toamna când temperatura este răcoroasă dar nu atât de scăzută încât să producă maturarea chinchilelor acestea se introduc pe rând în trei încăperi, în prima încăpere temperatura este cuprinsă între 2 – 6 grade C şi se lasă un anumit timp pentru a se obişnui cu această temperatură, apoi vor fi trecute în a doua încăpere cu temperatură de 0 grade C şi vor rămâne aici un anumit timp şi apoi vor fi introduse în ultima încăpere cu temperaturi cuprinse între –10 până la –15 grade C unde datorită frigului blana de chinchila se îndeseşte rapid şi apare momentul optim pentru valorificare. Se observă că folosirea acestor

metode complică mult crescătoria de chinchila, creşte mult costurile ( prin folosirea aparaturii frigorifice ) iar afacerea devine nerentabilă. Aplicarea acestei metode se face doar în cazul respectării unor condiţii contractuale, a unor comenzi foarte urgente. Documentaţia prezentă constituie un ghid corect realizat, dar are numai un caracter informativ. Succesul afacerii dumneavoastră depinde de aplicarea corectă în practică a acestor informaţii, de talentul dumneavoastră managerial, dar şi de o preocupare continuă pentru tot ce este nou din punct de vedere al informaţiei în acest domeniu.

VALORIFICAREA BLĂNII DE CHINCHILLA La ora actuală în România este dificilă valorificarea blănurilor de chinchilla. Acest lucru este posibil doar prin semnarea unui contract cu o firmă din străinătate (de ex. din Ungaria ), dar şi aceste firme preferă să achiziţioneze animale vii deoarece preţul este mult mai mic iar câştigul adevărat se obţine la prelucrarea blănurilor. Deocamdată vă oferim un calcul economic estimativ a creşterii şi vânzării puilor vii. Calculul este corect realist şi vă oferă o cifră aproximativă care trebuie iniţial investită, dar nu ţine cont de costul amplasamentului şi a amenajărilor, atâta timp cât ele sunt minore şi diferă foarte mult de la caz la caz (chinchillele se pot creşte foarte uşor chiar şi într-un apartament ).

CALCUL ECONOMIC ESTIMATIV O familie de chinchilla cuprinde cinci membrii, patru femele şi un mascul. Preţul de cumpărare a unei asemenea familii este de aproximativ 500 euro. Familiile de chinchilla se livrează cu cuşti speciale de reproducere cu adăpător de furaje şi apă şi tavă de curăţire precum şi toate accesoriile necesare. Toate acestea sunt cuprinse în preţul de 500 de euro. Calculul economic pentru o familie: 4 femele + 1 mascul + accesoriile = 500 euro hrană familie / an = 50 euro

cheltuieli întreţinere / familie / an = 50 euro Total cheltuieli familie / an = 600 euro Venituri: 27 pui x 20 euro = 540 euro Profit familie / primul an = - 60 euro Să detaliem puţin exemplul de mai sus: el se referă la primul an de activitate. O familie de chinchille produce într-un an între 24 şi 32 de pui. În calculul nostru am avut în vedere o valoare medie de 27 de pui. Aceştia sunt predaţi la vârsta de 2 luni cu preţuri cuprinse între 20 – 25 euro. În calcul s-a avut în vedere preţul minim. În concluzie putem spune că investiţia aproape se amortizează încă din primul an de funcţionare a fermei. Contractele de vânzarea puilor obţinuţi se încheie cu firme pe o perioadă cuprinsă între 5 – 10 ani. Este de preferat ca încheierea contractului să se facă cu firma de la care aţi cumpărat familia de chinchilla. Numărul optim de familii cu care putem începe afacerea este de 10. Pentru acestea avem nevoie în jur de 7000 euro sumă care cuprinde: - 10 familii de chinchilla ( 40 femele şi 10 masculi ,cuşti speciale de reproducere cu adăpător de furaje şi apă şi tavă de curăţire şi toate accesoriile necesare ) - 5000 euro;

- furajarea ( hrana timp de un an ) – 500 euro; - cheltuieli pentru utilităţi – 300 euro; - cheltuieli cu personalul de întreţinere – 1200 euro ( este de

ajuns un singur îngrijitor) ; Total cheltuieli în primul an 7000 euro Venituri : 10 x 27 x 20 = 5400 euro Profit : - 1600 euro În anul II avem următoarele cheltuieli: Cheltuieli hrană - 500 euro Cheltuieli utilităţi - 300 euro Cheltuieli personal întreţinere - 1200 euro Total cheltuieli: 500 + 300 + 1200 = 2000 euro Venituri: 10 x 20 x 27 = 5400 euro Profit: 5400 – 2000 = + 3400 euro Se observă că în fiecare an va rezulta un profit de 3400 euro. Acest profit este unul minim deoarece începând cu cel de-al doilea an putem să nu vindem toţi puii şi să ne înmulţim familiile de

chinchilla. Trebuie să ţinem cont că familie de chinchilla se reproduce timp de 20 ANI. ÎN CONCLUZIE creşterea a 20 de familii de chinchilla pe an ne aduce un venit de aproximativ 6000 – 7000 euro / an. În calculul economic efectuat am ţinut cont de preţurile oferite de firmele româneşti aflate în prezent pe piaţă. La cumpărarea mai multor familii ( 10 familii ) acestea oferă gratuit 2 familii. Afacerea cu chinchilla este preluată în România din Ungaria. În această ţară există firme care preiau chinchilla şi le prelucrează la preţuri mult mai mari decât cele expuse în calcul.