CORIANDRUM SATIVUM L.

1.1. Clasificare ştiinţifică

Regn: Plantae

Încrengătura: Magnoliophyta

Clasa: Magnoliatae

Ordin: Apiales

Familie: Apiaceae

Gen: „Coriandrum”

Specie: „C. sativum”

Nume binomial: „Coriandrum sativum”

1.2. Poziţia coriandrului în sistematică vegetală

Genul Coriandrum cuprinde plante cultivate precum Coriandrum

sativum şi specii sălbatice: Coriandrum tordylium. Aceasta din urmă este

prezent în sud-estul Anatoliei (Hedge şi Lamond 1972) şi nordul Libanului

(Mouterde 1986).

Exemplare de ierbar de Coriandrum tordylium de la Edinburgh (Scoţia)

şi Turku (Finlanda) demonstrează faptul că această specie anuală este foarte

similară cu Coriandrum sativum, ce este cultivat.

Cel mai apropiat genului Coriandrum este genul Bifora. Acest gen

cuprinde specii de Bifora americana originară din zonele sud-estice ale

Americii de Nord (Rickett 1969). Cuprinde 2 specii din zona mediteraneană:

B. radiani şi B. testiculatya (Şi kin 1950) aceste specii apar ca şi buruieni în

culturile de iarnă, în sudul Europei, zona mediteraneană şi Orientul Apropiat

(Hanf 1990).

Bifora radiani este din punct de vedere morfologic asemănătoare cu

coriandru, dar fructele au o formă diferită şi nu conţin uleiuri esenţiale. Pe de

altă parte, conţinutul de ulei gras din fructe este foarte mare la ambele specii,

41,5% din substanţa uscată la B. testiculata şi B. radiani 49,5% (Kleiman şi

Spencer 1982). Fructele de Coriandrum sativum conţin în funcţie de genotip

până la 27,7% din uleiul gras. Cultivatorii au încercat să folosească B.

radiani ca sursă genetică în creşterea coriandrului însă nu a fost posibil.

Planta verde de B. radiani are un miros foarte puternic, care este

similară cu cea a coriandrului, dar nu a devenit o plantă de cultură.

Hanf (1950) susţine că numele german pentru B. radiani este

“Gereideverpester” sau “poluatorul de cereale”- din pricina mirosului

neplăcut al acestei plante, care afectează, de asemenea, cerealele în care

creşte.

Cele şase genuri ce aparţin familiei Coriandreae cuprinde plante

sălbatice şi în Asia Centrală. Ele sunt plante perene şi, observând

exemplarele din ierbarul de la Institutul de Botanică din Sankt-Petersburg,

morfologia lor este diferită de morfologia coriandrului.

Subfamilia Apoideae cuprinde cele mai multe genuri de umbelifere şi

provine din zone temperate din Europa şi Asia (Heywood 1971). Taxonomia

plantelor cultivate de umbelifere este atent prezentată de Mansfeld (1959).

1.3. Descrierea culturilor

Coriandru este o plantă anuală şi, în funcţie de condiţiile climatice se

cultivă vara sau iarna. La înflorire planta poate ajunge la înălţimi cuprinse

între 0.20-1.40 m. Germinaţia este epigee, tulpina este erecta, cu ramificare

simpodială, ramificată în partea superioară. Culoarea tulpinii este verde, iar

uneori, în timpul perioadei de înflorire este roşie sau violet. Are rădăcina

pivotantă, subţire, superficială şi puţin ramificată. Este o specie de plantă

erbacee anuală din familia umbeliferelor, exclusiv de cultură, înaltă de 30—

100 cm, exalând un miros neplăcut de ploşniţă , cu flori albe sau roz şi fructe

în formă de globuleţe, bogate în uleiuri eterice, fapt pentru care seminţele

uscate se întrebuinţează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept

condiment. Poartă şi denumirile de puciognă, buruiană-pucioasă sau piper-

alb.

Frunzele sunt de culoare verde pe faţa superioară, iar pe faţa inferioară

sunt ceroase. În timpul perioadei de înflorire, uneori, se colorează în roşu sau

violet. Frunzele bazale sunt lung peţiolate, trifoliate sau penat sectate, care

se usucă de obicei la începutul perioadei de vegetaţie. Frunzele tulpinale

sunt alterne, penat liniar- sectate, cu peţiolul din ce în ce mai scurt spre

vârful tulpinii. La începutul creşterii, coriandru are forma unei rozete de

frunze, care porneşte direct din coletul plantei formând o tufă globuloasă. În

această fază poate fi confundat cu pătrunjelul, datorită frunzelor rotunjite, cu

foliole sectate şi dinţate pe margini. Privite mai atent se observă că sunt mai

subţiri şi de un verde mai fraged. Pe tulpini frunzele sunt cu totul altele,

diferite de cele din rozetă, fin decupate, cu foliole filiforme.

Inflorescenţa este formată din umbele compuse, lung pedunculate, cu 3

—7 radii și lipsite de involucru ; ele sunt pe tipul 5, cu petale albe sau ușor

roz-violaceu, inegale la florile de la marginea inflorescenței la care petala

externă este mult mai mare (până la 4 mm).

Coriandru are ovar inferior şi caliciu alcătuit din 5 dinţi ce sunt încă

vizibile la fructul copt în jurul stilopodului. Cei 5 dinţi ce alcătuieşte caliciul

sunt de diferite lungimi, petalele fiind situate periferic. Florile sunt alcătuite

din 5 petale (sunt de tipul 5). Florile periferice din orice umbelă sunt

asimetrice. Florile centrale sunt circulare, cu petale mici. Culoarea petalelor

este roz pal sau uneori albe. Florile interioare ale umbelelor sunt staminate.

Umbeliferele de ordin superior conţin, de obicei, mai multe flori staminate

decât primele, şi perioada de înflorire fiind scurtă.

Intr- o singură floare se afla între cele 5 petale 5 filamente staminale.

După ce se deschide floarea , filamentele albe sunt vizibile, deoarece acestea

sunt îndoite. Acesta este cea mai bună etapa pentru sterilizarea artificială a

florilor, deoarece filamentele staminelor se disting uşor şi încă nu a avut loc

răspândirea găruncioarele de polen.

Datorită faptului că florile periferice ajung la acest stadiu mai dreveme

decât florile centrale, acestea din urmă ar trebui eliminate, pentru că ploenul

lor nu contribuie la procesul de polenizare. În funcţie de de condiţiile

climatice, 2-3 zile de la deschiderea primei flori, sacii de polen se deschid şi

are loc răspândirea grăuncioarelor de polen.

Când acest proces s-a finalizat, pistilul se separă în partea de sus. Planta

poate fi polenizata artificial prin plasarea de granule de polen, din antera pe

sigmat cu ajutorul unei pensule prin periaj atent.

Procesul compet de înflorire pentru o singură umbela durează

aproximativ 5-7 zile, după cum am menţionat lungimea sa depinde de

condiţiile climatice. Acest lucru este considerabil prelungit pe vreme

ploioasă şi rece. Ca urmare, florile ce au întâmpinat vreme nefavorabilă vor

avea un număr redus de fructe sau multe vor avea o singură sămânţă în

mezocarp.

În condiţii optime, multe specii de insecte sunt polenizatori pentru

planta de coriandru. Aceste specii de insecte polenizatoare diferă în funcţie

de zona de cultivare a coriandrului.

Hussein şi Abdel-Aal (1982) au raportat faptul că albinele melifere au

fost polenizatori a plantei Coriandrum sativum în Egipt. Heeger (1989)

menţionează 10 specii de insecte polenizatoare a coriandrului în Germania,

dintre care unele sunt pe cale de dispariţie.

Romanenko şi colaboratorii (1991) au arătat că plantele care nu sunt

sterilizate, dar au fost polenizate cu granule de polen ce aparţine altei plante

au avut un grad de selfing de 25%. Acestă simplă tehnică oferă informaţii

despre polenizarea plantei, dar este de asemenea, important pentru

reproducerea plantei, pentru că evită procesul dificil de sterilizare, în cazul

în care celula reproducătoare bărbătească prezintă o genă marker.

O particularitate a coriandrului este aceea că nu toate inflorescenţele

ajung în acelaşi timp la maturitate. Cu cât plantele sunt mai viguroase şi au

mai multe ramificaţii, fructele se coc treptat. Ele se recoltează când cel puţin

70% din ele se colorează în galben, semn că seminţele sunt mature şi conţin

o cantitate mare de ulei aromat.

Fructul este o diachenă sferică, tare, format din două unicarpe

emisferice. Acestea rămân, cel mai adesea reunite, două câte două,

constituind mici sfere cafenii- gălbui.Spre deosebire de alte plante din

familia Umbelliferae la care pedicelul ce poartă seminţele se despică în

două, iar cele două părţi gemene, se despart, la coriandru ele sunt lipite şi

după coacere.

Fructul (Fructus Coriandri) recoltat la maturitate, când are culoarea

galben-brun deschis. Fruct glabru, globulos sau sferic cu diametrul de 4-5

mm, cu carpofor întreg şi două mericarpe (achene) concave la partea

comisurală şi convexe la partea exterioară, de cele mai multe ori unite.

Fiecare mericarp este prevăzut cu 5 coaste primare longitudinale, flexuos

ondulate şi 4 coaste intercalate pronunţate şi crenelate. În partea superioară a

fructului se observă stilopodul. Fructele au culoare galbenă sau galbenă-

maronie-deschis. Mirosul şi gustul la fructele uscate este aromat, plăcut. La

cele verzi mirosul este dezagregabil.

Mirosul fructelor de coriandru este dulceag şi aromat, iar gustul este

dulceag-amărui, cu o uşoară iuţeală.

1.4. Originea

Privitor la originea coriandrului este încă neclară, cu toate acestea,

mulţi autori au numit coriandru drept planta sălbatică.

Unii autori susţin că ar fi din regiunea mediteraneană de est, iar alţii,

că ar proveni din Asia. Ori cât ar părea de curios, pe cele două ţărmuri ale

Mediteranei, părerile în legătură cu coriandru erau şi mai sunt total opuse. Pe

ţărmul european, de plantele de coriandru nu se apropie nimeni până nu se

coc seminţele, din pricina mirosului puternic, emanat de întreaga plantă,

asemănător unei ploşniţe de pădure. Seminţele însă, se bucură aici ca şi, în

toată Europa de o largă şi binemeritată apreciere.

Pe vremuri şi până în zilele noastre, datorită gustului lor picant-

mentolat, seminţele sunt folosite pentru a face acceptabile unele

medicamente mai neplăcute. Funzele lui, de cum apar şi, mai târziu întreaga

plantă, cu tulpini florale, sunt folosite pentru aromatizarea supelor, ciorbelor,

salatelor şi ceaiurilor. Aroma lor este şi astăzi foarte apreciată în multe ţări

din Africa, din India şi din Peru.

Se cultivă la noi pe suprafeţe mai întinse în câmpia Dobrogei şi în alte

regiuni ale ţării, iar aroma florilor acestei plante o include în grupa plantelor

melifere. În ţara noastră se cultivă coriandru în Câmpia Bărăganului,

Olteniei, Câmpia şi Podişul Dobrogei. Utilizarea frunzelor drept aromatizant

să fie mai veche decât cea a seminţelor, de vreme ce se menţionează în unele

scrieri mai vechi, precum în China erau folosite în arta culinară cu 1500 de

ani î.e.n. şi era cultivat până şi în grădinile suspendate ale reginei Semiramis

din Babilon. Egiptenii îl numeau „iarba fericirii” şi îi atribuiau proprietăţi

afrodisiace, grecii şi romanii îşi aromatizau vinurile cu coriandru, îl foloseau

că planta terapeutică, iar românii sunt cei ce l-au adus în vestul imperiului.

Tot în Evul Mediu şi-a găsit utilizarea în prepararea unor băuturi digestive,

devenite celebre: lichiorurile Benedictin şi Chartreuse. Fructe de coriandru

au fost găsite în mormântul lui Tutankhamon, şi au fost frecvent găsite în

alte morminte din Egiptul antic, la acel moment (Germer 1989). În Europa,

romanii au adus coriandru din ţările nordice, precum şi numele plantei este

similară în toate aceste ţări. Coriandru datează încă din timpul dinastiei a

cincea, adică din 2500 î.Hr.

În prezent, coriandru este cunoscut pe toate continentele şi meridianele

globului. Coriandru creşte la noi, numai cultivat, reuşind să vegeteze fără

prea multe îngrijiri, aproape pe orice teren, cu condiţia să fie bine expus la

soare, solul să fie uşor, având cerinţe mai ridicate, doar faţă de umiditatea

din sol şi atmosferă. Se poate semăna primăvara sau toamna, plantele răsar

după circa 3 săptămâni, iar recoltarea se face vara. Coriandru are

inflorescenţe de ordin diferit, ale căror fructe nu ajung concomitent la

maturitate, nici pe aceeaşi plantă şi nici în lan şi mai ales scuturarea cu

uşurinţă a seminţelor, constitue o piedică în obţinerea facilă a acestora. Cu

cât plantă este mai viguroasă şi cu mai multe ramificaţii, cu atât variaţia în

gradul de coacere a fructelor pe aceeaşi plantă este mai mare. Recoltarea

începe imediat ce 60-75 % din fructe au căpătat o culoare galbenă.

Cunoscut şi cultivat pe suprafeţe mari de popoarele antice ca planta

aromatică şi medicinală, menţionat în lucrările lui Columella, Varro,

Dioscoride, este răspândit şi sălbăticit pe toate continentele. La origine este o

plantă care creşte în Asia, pe dealuri însorite şi în zone nu foarte bogate în

precipitaţii, utilizată de mii de ani în India, Iran şi China.

Aroma acestei plante cu calităţi de condiment este însă diferită faţă de

cea a pătrunjelului. Coriandrul se foloseşte foarte mult în bucătăria

mediteraneeană dar şi în cea a Asiei Centrale, a Orientului Mijlociu, Indiana,

Mexicană, latino-americană sau chiar africană. În antichitate el era folosit ca

plantă condimentară, terapeutică şi în parfumerie. Grecii şi romanii îşi

aromatizau vinurile cu coriandru şi îl foloseau ca plantă terapeutică. Indienii

îl folosesc în arta culinară, dar îi cunoşteau şi valoarea medicinală,

folosindu-l în tratarea constipaţiei, a guturaiului şi a insomniei. În secolul al

XVII-lea el a fost unul dintre ingredientele apei de toaletă preparată la Paris

de călugăritele din Ordinul Carmelitelor.

Coriandru este privit în egală măsură atât ca planta cât şi ca un

condiment. Mai iubită în zonele asiatice şi în unele ţări mediteraneene,

coriandru este relativ o plantă mai nouă pentru gastronomia românească.

Având în vedere calităţile sale medicinale impresionante, coriandru este un

liant extraordinar intre satisfacerea necesităţii de a mânca natural şi sănătos

şi dorinţa de a mai avea la dispoziţie în bucătăria proprie un condiment

interesant, apreciat şi la îndemână, în orice moment al anului.

Grecii vechi l-au numit „koriannon”, de unde a devenit în latina

„Coriandrum” şi astfel i-a rămas numele până în zilele noastre în cele mai

multe limbi europene. Pe tărâmuri îndepărtate, în cele două Americi,

frunzele sale mai sunt numite „cilantro”. Studiile au demonstrat că această

plantă conţine ulei volatil (coriandrol, geraniol, cimol), lipide, amidon,

pectine, minerale. Prin conţinutul său, coriandrul are acţiune carminativă,

calmând durerile abdominale şi prevenind apariţia gazelor intestinale. De

asemenea, îmbunătăţeşte digestia, uleiul volatil din componenţa coriandrului

stimulând secreţia sucurilor digestive. Coriandru este apreciat şi pentru

proprietăţile bactericide.

Coriandru este o bună sursă de bioflavonoide, care sunt bune în cazul

hemoroizilor, varicelor şi al altor probleme ale venelor. Coriandru este unul

dintre cele mai importante condimente folosite în industria alimentară,

industria parfumurilor, în cea farmaceutică, este o bună plantă meliferă şi

constituie un valoros furaj concentrat pentru animale.

1.5. Etimologie

Numele grecesc al plantei „koriannon” derivă din „korios” (gândac) din

cauza mirosului frunzelor. A fost împrumutat în latina pentru a deveni

“Coriandrum” şi a intrat astfel, până la urmă, în aproape toate limbile

europene.

Termenul german „wanzendill” (mărarul gândacului) şi

„wanzenkummel” (chimenul gândacului) pot fi traduceri ale numelui iniţial

grecesc; denumirile sunt mai curând peiorative şi reflectă atitudinea de

prudenţă manifestată în Europa de Nord faţă de acest condiment.

Datorită formei şi utilizărilor asemănătoare frunzele de coriandru mai

sunt uneori numite şi pătrunjel, la care se adaugă un epitet geografic; nume

ca „pătrunjel italienesc” sau „pătrunjel chinezesc” sunt adesea folosite.

În America Latină şi SUA frunzele de coriandru sunt cunoscute sub

numele de „cilantro”. Această denumire are aceeaşi origine cu termenul

coriandru, derivând direct din latina medievală „celiandrum”.

Spaniolii au denumit frunzele de coriandru „culantro”, schimbat apoi în

„cilantro”. Oricum, termenul „culantro” mai există şi acum, dar denumeşte

de obicei nu frunzele de coriandru, ci cele de coriandru mexican, ceea ce

stârneşte confuzii. Tot confuzii stârneşte şi denumirea de „cilantrillo”

folosită pentru coriandru seminţe pe unele insule din Caraibe.

Numele de „Coriandrum” (vine de la gândac, ploşniţă) a fost folosit de

Pliniu, care spunea că un tip mai bun de coriandru vine din Egipt, de unde şi

evreii l-au preluat. Este folosit mult ca şi condiment, singur sau în

amestecuri, cum este cel numit curry. În ţările nordice, seminţele se

amestecă în aluatul de pâine, dar cel mai mult se utilizează la prepararea

unor băuturi alcoolice - a lichiorurilor în special. Este nelipsit din distileriile

de gin şi din patiserii şi cofetării.

1.6. Componente şi utilizări

Sunt multe utilizări a coriandrului care se bazează pe produsele

primare, frunzele şi fructele, cum ar fi:

-utilizari medicinale

-utilizari culinare

Compuşii chimici specifici coriandrului au fost identificate şi

recunoscute ca materii prime pentru uz industrial.

Uleiurile esenţiale şi grase ale fructelor de coriandru sunt folosite în

industrie, fie separat, fie combinate. Uleiul gras este obţinut din rezidurile de

extracţie, fie prin presare sau fie prin extracţie.

Un alt beneficiu este ca coriandrul produce o cantitate considerabilă de

nectar şi atrage astfel multe insecte polenizatoare, motiv pentru care are

voloare economică.

Luk’janov şi Reznikov (1976) afirma că un hectar de coriandru permite

albinleor melifere să colecteze polenul necesar producerii a 500 kg de miere.

1.6.1. Uleuri esenţiale şi grase ale fructelor

Compoziţia chimică generală a fructelor este următoarea :

-0.2-1% ulei volatile format din 60-70% d-linalol sau corindrol, gerniol,

cimol, pinen, terpen, filandren, dipentene, acid petroselinic etc.

-15-20% lipide

-10% amidon

-4-5% substanţe minerale, pectine etc.

Utilizările fructelor de coriandru fiind strâns legate de compoziţia

chimică a acestuia.

Conţinutul de ulei esenţial din greutatea de fructe uscate de coriandru

variază între 0.03 şi 2.6%, iar conţinutul de acizi graşi între 9.9 şi 27.7%

1.6.2. Utilizări în medicină

Primele utilizări medicinale ale plantei de coriandru a fost utilizată de

către vechii egipteni. Trimiteri în utilizare medicinală a acesteia, precum şi

instrucţiuni de cultivare sunt înscrise în decretul «  Capitulare de villis » de

către împăratul german Carol, în 812 (Goock 1977).

Fructele de coriandru sunt utilizate pentru a ajuta buna funcţionare a

sistemului digestiv. Multe alte fructe de umbelifere au fost folosite în

medicină încă din antichitate, unele sunt utilizate ca afrodisiac. De exemplu

Conium maculatum L. este otrăvitoare.

De asemenea mai este utilizat extern pentru tratarea ulcelelor şi a

reumatismului, aceste şi multe alte utilizări au fost descrise de către Hegi

( 1926).

Losch (1903) subliniază ideea că fructele trebuiesc înmuiate în vin cu

scopul de a elimina compuşii chimici care provoacă ameţeli. Fructele tratate

astfel au fost folosite în scopuri medicinale, precum tratarea halitozei.

În India, fructele sunt utilizate ca şi afrodisiac, agent frigorific, tonic,

diuretic şi în diferite preparate culinare. Mai sunt utilizate cu scopul de a

ascunde gustul sau mirosul de către alt ingredient în preparatele

farmaceutice, au şi efect antibacterian.

Coriandrul a fost utilizat în scop aromatic şi medicinal din cele mai

vechi timpuri, iar numele plantei vine de la cuvântul grecesc „koris“, care

înseamnă ploşniţa, plantele şi seminţele imature având un miros intens de

ploşniţă.

Nativ din Orientul Mijlociu, coriandrul era cultivat şi în grădinile

suspendate ale reginei Semiramis din Babilon, una din cele şapte minuni ale

lumii antice. În antichitate, el era folosit că planta condimentara, terapeutica

şi în parfumerie (E. Păun, 1988).

Grecii şi romanii îşi aromatizau vinurile cu coriandru şi îl foloseau că

planta terapeutică. Romanii sunt cei care au adus coriandrul în vestul

imperiului, în provinciile Britania şi Francia. Indienii îl foloseau în arta

culinară, dar îi cunoşteau şi valoarea medicinală, utilizându-l în tratarea

constipaţiei, a guturaiului şi a insomniei (D. Muntean, 2002).

Coriandrul se cultivă pentru fructe. Fructele conţin ulei volatil (0,4-1%)

compus din diverse substanţe aromate, separabile în esenţe de parfum.

Principalul component al uleiului volatil este coriandrolul.

Din uleiul volatil de coriandru pot fi separate esenţe de parfum cu

miros de lăcrămioare (linaloolul), trandafir (geraniol), violete (metilina şi

ionina), lămâie (citralul). Pe lângă aceste substanţe, fructele de coriandru

mai conţin 12-26% proteina şi 4-7% săruri minerale.

Fructele şi substanţele extrase din acestea au utilizări în industria

alimentară (mezeluri, lichioruri), dar şi pentru aromatizarea şi corectarea

gustului unor medicamente. Intră în componenţa ceaiului contra colicilor la

copii, ceaiului gastric şi a ceaiului tonic aperitiv.

De asemenea, prezintă acţiune bactericidă şi fungicidă bună, şi, de

aceea, în cadrul sistemului de agricultură ecologică este utilizat sub formă de

ulei volatil ca fungicid vegetal pentru combaterea unor boli, printre care

pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvu). Are efect repelent faţă de

rozătoare, datorită mirosului neplăcut de ploşniţă al plantelor.

Este utilizat şi în industria săpunurilor. După extragerea uleiurilor,

turtele pot fi folosite ca furaj pentru animale, iar tulpinile drept combustibil.

Un alt merit deosebit al coriandrului îl constituie faptul că este o foarte bună

plantă meliferă.

1.6.3. Utilizarea plantei ca şi condiment

În Caucaz, Iran, Irak, Mexic şi America de Sud coriandrul este utilizat

în principal ca şi plantă proaspătă, din pricina aromei specifice care este

complet diferită de cea a fructelor coapte.

Este consumat la scara lagă în India, China, Tailanda, Malaezia,

Indonezia şi în Orientul Apropiat.

În ţările în care se utilizează planta verde, aroma sa este foarte aperciată

şi folosită în diverse feluri de preparate culinare, ca de exemplu supe, salate,

sosuri etc. Mirosul specific al coriandrului este datorat conţinutului de

aldehide din uleiul esenţial. Este bogat în vitamina C (acid ascorbic, până la

160mg/100g), vitamina A (până la 12 mg/100g) şi vitamina B2 (până la 60

mg/100g).

1.6.4. Utilizarea uleiului esenţial din fructe

În 1885 a fost construită o fabrică de distilare cu vapori pentru

extragerea uleiului esenţial din fructele de coriandru. Introducerea

coriandrului în cultură a început din 1830.

Uleiul este obţinut printr-o tehnică de prelucare continuă şi complet

automatizată de fructe zdronite prin distilare cu vapori. Uleiul esenţial este

utilizat în fabricarea săpunurilor şi în produse alimentare. Utilizat în

industrie ca agent aromatizant pentru lichior, cacao şi ciocolată.

Decilaldehida (randament de 0,1% din greutatea de ulei de coriandru)

obţinut prin tratarea uleilui cu bisulfit, utilizat în parfumerie. Componenta

principală, linalolul este folosit ca bază pentru tehnica suplimentară de

prelucrare.

În ţările din Europa de Vest cererea de ulei esenţial din fructe de

coriandru este în creştere. După extracţia uleiului esenţial, rezidurile sunt

folosite ca hrana pentru rumegătoare.

1.6.5. Utilizarea uleiului gras din fructe

Uleiul gras se obţine prin presare sau prin extracţie. Acest ulei are

calităţi speciale. Principalul component al uleiului gras este acidul

petroselinic (C18 :1(6c)) este un izomer de acid oleic(C18 :1(9c)) .

În zona temperată coriandrul este planta cu cel mai mare potenţial

petroselinic pentru producerea de acid.

1.6.6. Uleiul volatil

Uleiul de coriandru se obţine din fructe uscate şi sfărâmate, după o

prealabilă macerare în apă caldă, prin distilarea cu vapori de apă. Gradul de

maturizare a fructelor, înainte de recoltare, contribuie foarte mult la calitatea

uleiului, deoarece compoziţia uleiului volatil existent în plantă verde şi în

fructele imature este mult diferită de cea a fructelor mature. Randamentul de

extracţie este de 0,3-1%.

Uleiul volatil din fructe de coriandru este un lichid incolor sau galben-

deschis, cu miros aromatic, caracteristic şi agreabil, asemănător celui de

trandafir. Este solubil în alcool, eter de petrol, uleiuri grase şi este insolubil

în apă.

Componentul principal al uleiului este linaloolul, prezent în proporţie

de 50-75%. Se mai găsesc hidrocarburi monoterpenice (20-30%) , acetat de

linalil (cca 5%), geraniol (3%), acetat de geranil (3%).

Se produce în cantităţi mari fiind utilizat în cea mai mare parte în

domeniul odorantelor. La parfumerie se foloseşte în compoziţii orientale sau

florale, aducând note dulci, uşor lemnoase şi picante. Se foloseşte de

asemenea pentru parfumarea săpunurilor, cremelor, a diferitelor loţiuni

cosmetice. Este un bun carminativ şi stomahic.

Se recomanda împotriva asteniei nervoase, dar mai ales ca stimulent al

memoriei. Câteva picături dintr-o soluţie alcoolică de 10% ulei de coriandru,

adăugate într-un vin alb, îi conferă acestuia o autentică aromă.

Este utilizat într-o gamă mare de arome şi condimente. Cantitatea

maximă admisă în produse alimentare este de 0,012%. În mod experimental,

s-a stabilit că uleiul din fructe de coriandru are proprietăţi hipoglicemiante.