Regimul politic. Drept comparat1

1. Regimuri politice parlamentare

1.1. Marea Britanie

Evoluţia politică a Marii Britanii oferă un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolută la monarhia constituţională2, astăzi Marea Britanie fiind considerată, pe drept cuvânt, una din ţările tipice pentru sistemul politic parlamentar3.

Marea Britanie este o monarhie constituţională, regat ereditar.Activitatea legislativă este exercitată de Parlament compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.Camera Lorzilor îşi are originea în divizarea Parlamentului britanic originar, ca urmare a afirmării

“comunelor” ce grupau toate categoriile sociale. Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de către monarhii britanici.

Atribuţiile Camerei Lorzilor sunt în primul rând de ordin legislativ (adoptarea unor acte sau revizuirea unor legi).

Camera Comunelor este alcătuită din 659 membri aleşi direct, prin vot secret, pe baza unui scrutin uninominal. În Marea Britanie au dreptul de vot toţi cetăţenii care au domiciliul în circumscripţia electorală respectivă la data înscrierii lor în listele electorale. Dreptul de vot nu este recunoscut persoanelor deţinute şi alienaţilor mintali. Nu pot fi aleşi în Camera Comunelor funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecătorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, membrii poliţiei şi titularii unor alte funcţii oficiale. Sistemul electoral britanic permite votul prin procură (permis funcţionarilor în străinătate) şi votul prin corespondenţă (facilitat persoanelor cu handicap fizic care nu se pot prezenta personal pentru a-şi exercita dreptul electoral).

Membrii Camerei Comunelor beneficiază de imunitate parlamentară în legătură cu activităţile exercitate în Parlament (imunitatea se referă numai la procesele civile, nu şi la cauzele penale).

Parlamentul este convocat în fiecare an de către Regină, fiecare sesiune durând, de regulă, un an.În Marea Britanie, iniţiativa legislativă aparţine parlamentarilor, guvernului, colectivităţilor locale,

companiilor create printr-o lege, societăţilor private şi particularilor.Procedura legislativă cuprinde mai multe etape: 1) moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un

proiect sau o propunere de lege; 2) prezentarea şi prima lectură a acestuia; 3) a doua lectură; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot să repună textul în discuţie; 4) examinarea în comisii, pe articole, şi formularea de amendamente; 5) a treia lectură a legii şi adoptarea sa. În final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de către Regină4.

Regina poate să dizolve Camera Comunelor, la cererea primului ministru; în schimb Camera Lorzilor nu poate fi niciodată dizolvată.

Guvernul poate încheia şi notifica tratate internaţionale fără aprobarea Parlamentului (totuşi tratatele încheiate de către Guvern sunt depuse Parlamentului pentru informare).

Partidele politice au un rol foarte important. Există 18 formaţiuni politice printre care: Partidul Conservator şi Unionist (fondat în 1870), Partidul Laburist (1900), Democraţii Sociali şi Liberali (1988), Partidul Unionist din Ulster (1905), Partidul Social Democrat (1981), Stânga Democrată (denumirea din 1991 a Partidului Comunist al Marii Britanii).

În sistemul politic britanic monarhia ocupă un important rol reprezentativ. Deşi atribuţiile monarhului sunt limitate, el exercită totuşi unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă. La origine, ocuparea tronului britanic decurgea din afirmarea unor virtuţi militare, pentru ca apoi, cu timpul, să se introducă o monarhie ereditară, care accepta moştenitori de ambele sexe. În sistemul britanic se face distincţie între ideea de “coroană” şi “monarhie” propriu-zisă. “Coroana” este privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor, inclusiv prerogativele executivului5. Principalele atribuţii ale monarhului vizează: numirea primului ministru şi a miniştrilor, poate demite Guvernul prin demiterea primului ministru, poate să dizolve Parlamentul6 . De asemenea, monarhia îşi

1 Cf. V. Duculescu, ş. a., Op. cit., p. 327-494.2 S.B. Chrimes, English Constitutional History, Oxford University Press, Londra, New York, ed. 1978, p. 121.3 Vezi: Walter Bagehof, The English Constitution, Collins, Londra, 1965; J. Harvey, L. Bather, The British Constitution, MacMillan Education,

Londra, 1978.4 Teoretic, Regina poate refuza sancţionarea unei legi, dar în practică refuzul de a sancţiona o lege nu s-a mai produs de 250 de ani.5 “Regele este prin drept, ca şi prin natură, mai curând un om muritor. Dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unităţii

finale şi al continuităţii scopurilor guvernării”. (S. B. Chrimes, Op. cit., p. 10.

poate manifesta influenţa politică prin crearea pairilor, cu avizul primului ministru, exercitarea dreptului de veto, în cazul unor legi (prerogativă ce nu a mai fost folosită de pe timpul lui George al IV-lea) şi graţierile.

Instituţia primului ministru a apărut şi a evoluat ca o consecinţă a renunţării de către monarhi la dreptul lor de a conduce personal şedinţele cabinetului. La început, primul ministru era numai unul dintre miniştrii desemnaţi de rege să conducă şedinţele cabinetului în locul său. Instituţia modernă a primului ministru este un produs al lui "Reform Act" din 1832, care a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor. Principalele funcţii ale primului ministru sunt: este liderul partidului său; este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Regină cu avizul său; demite, dacă este cazul, miniştrii; coordonează în mod direct întreaga politică, dizolvând şi precizând orientările de principiu pe care le stabileşte propriu său partid; este liderul Camerei comunelor, controlând activitatea ei şi acţionând ca purtător al său de cuvânt. Funcţiile sale deosebit de largi îi permit să exercite o influenţă considerabilă asupra vieţii politice britanice7.

Instituţia britanică a cabinetului8 îşi are originea în cerinţa manifestată încă de timpuriu de a avea un executiv restrâns care să soluţioneze problemele curente ale ţării. În sistemul politic britanic cabinetul îndeplineşte importante funcţii; decide cu privire la marile direcţii politice (interne şi internaţionale); conturează detaliile politice; coordonează politicile diferitelor departamente; ia decizii în probleme urgente şi formulează planuri pentru viitor.

În sistemul britanic, funcţia judecătorească este îndeplinită de o multitudine de organe la diferite nivele şi în raport cu specificul cauzelor. Principalele funcţii ale “curţilor”(tribunalelor) sunt: să “declare” dreptul acolo unde Parlamentul nu a fost suficient de explicit; să prevină orice tendinţă de autoritarism aplicând dreptul în mod imparţial şi independent, fără nici un amestec din partea cuiva; să hotărască în disputele dintre cetăţeni; să asigure mijloacele prin care, în măsura în care este posibil, o persoană vătămată să poată obţine reparaţia pentru prejudiciile suferite.

Sistemul judiciar britanic (reorganizat prin “Judicature Acts” din 1873-1875) cuprinde o Curte Supremă Judiciară, Curtea de Apel (cu o diviziune civilă şi una criminală), Înalta Curte şi Curţile Coroanei. Jurisdicţia civilă însumează Curţile de ţinut, Înaltele curţi, Curtea de apel, curţile Coroanei, Înalta curte şi altele9. Bazându-se în principal pe dreptul cutumiar, pe reguli nescrise şi pe obicei, dreptul britanic are ca principală sursă “Common Law”10, după care urmează “Case Law” (precedentul judiciar), regulile echităţii, statutele şi alte reglementări cu caracter juridic (de exemplu, normele dreptului internaţional).

1.2.Belgia

Legea fundamentală în Belgia este Constituţia din 1821 considerată una dintre constituţiile “clasice”, fiind una dintre cele mai înaintate reglementări juridice ale epocii. Constituţia belgiană:

prevede că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, garantându-li-se libertatea individuală;dispune că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită şi nici aplicată decât în virtutea legii;consacră inviolabilitatea domiciliului, libertatea cultelor, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor;prevede în mod expres că nu se va putea institui pedeapsa confiscării bunurilor;recunoaşte separaţia puterilor, precizând că “toate puterile emană de la naţiune”.Puterea legislativă este exercitată de cele două camere: Camera reprezentanţilor şi Senatul.Camera reprezentanţilor cuprinde 150 deputaţi aleşi pe arondismente (pentru 4 ani). Condiţiile pentru a

fi ales în Camera reprezentanţilor sunt: persoana să aibă cetăţenie belgiană prin naştere sau să beneficieze de naturalizare deplină, să aibă întreaga capacitate a drepturilor sale civile şi politice, vârsta de 25 de ani împliniţi şi domiciliul în Belgia.

Senatul se compune din 71 de membri (40 aleşi prin vot direct – 25 de către colegiul electoral olandez, 15 de către colegiul electoral francez – având un mandat de 4 ani, iar 31 sunt cooptaţi de către cei aleşi). Plafonul de vârstă pentru a fi ales în Senat: 40 de ani.

6 Măsură care totuşi, nu poate fi luată fără aviz, respectiv un Ordin al Consiliului privat, condus de lordul prezident şi o Proclamaţie pentru care lordul cancelar îşi asumă responsabilităţile.

7 “Funcţia primului ministru este ceea ce purtătorul său înţelege să facă cu ea” (J. Harvey, L. Bather, Op. cit., p. 247).8 Denumirea luată de la camera secretă a Regelui Carol al II-lea, care a ales un mic număr de membri ai Consiliului, cu care se consulta în mod

permanent, cameră unde se întruneau de obicei.9 “Britain 1991. An official handbook”. Londra, 1991, p. 115.10 “Common – Law-ul englez nu era un cod imitând Codul lui Justinian, ci un labirint de precedente, cazuri şi hotărâri ale diferitelor curţi

regale, un labirint ce trebuia descurcat cu ajutorul cheilor aflate în mâna juriştilor de profesie” .(G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 195).

Regele. Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare, în descendenţă directă, naturală şi legitimă, pentru urmaşii săi de sex masculin, în ordinea naşterii şi “cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor lor”.

Persoana Regelui este inviolabilă, numai miniştrii săi fiind responsabili. În schimb, nici un act al Regelui nu poate avea efecte dacă nu este contrasemnat de un ministru care, prin acest fapt, îşi asumă responsabilitatea.

Atribuţiile Regelui privesc: numirea şi revocarea miniştrilor, conferirea gradelor militare, numirea în funcţii administrative şi diplomatice, comanda forţelor armate, declararea războiului şi încheierea păcii, a tratatelor de alianţă şi de comerţ, reducerea pedepselor, baterea monedei şi conferirea titlurilor nobiliare şi a ordinelor militare. Regele poate să dizolve Camerele fie simultan, fie succesiv, convocând apoi alegătorii în termen de 40 de zile pentru a desemna noi organe legislative.

Cu privire la miniştri, Constituţia prevede că ei trebuie să fie în mod obligatoriu cetăţeni belgieni sau să fi obţinut naturalizarea belgiană cu drepturi depline.

Nici un membru al familiei regale nu poate să fie ministru.Indiferent dacă sunt şi deputaţi şi senatori, miniştrii au dreptul să participe la şedinţele Camerelor şi

dacă solicită, să fie ascultaţi.Ordinul verbal sau scris al Regelui nu poate să-i exonereze pe miniştrii de responsabilităţile lor.Regele nu poate să-i graţieze pe miniştrii condamnaţi de Curtea de Casaţie, decât la cererea expresă a

uneia din cele două Camere.În ce priveşte puterea judiciară, Constituţia belgiană prevede că nici un tribunal şi nici o jurisdicţie

contencioasă nu pot fi stabilite decât prin lege.Curtea de Casaţie este unică pentru toţi belgienii.Privitor la inamovibilitatea judecătorilor, aceştia sunt numiţi pe viaţă direct de către rege. Nici un

judecător nu poate fi schimbat din funcţie sau suspendat decât ca urmare a unei judecăţi. Transferarea unui judecător nu poate avea loc decât ca urmare a unei noi numiri şi numai cu consimţământul său.

1.3. Italia

Constituţia Italiei (din 22 decembrie 1947):prevede că “Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă, în care suveranitatea aparţine

poporului, care o exercită sub formele şi în limitele fixate de Constituţie”.recunoaşte cetăţenilor demnitatea socială, egalitatea în faţa legii, fără dosebire de sex, rasă, limbă,

religie, opinii politice, condiţii personale şi sociale.prevede că orice cetăţean are datoria de a exercita, după propriile sale posibilităţi şi propria sa alegere,

o activitate sau o funcţie care să contribuie la progresul material sau spiritual al societăţii.Parlamentul Italiei este bicameral.Camera Deputaţilor cuprinde 630 deputaţi, aleşi prin vot universal şi direct (475 aleşi cu majoritatea

voturilor în cadrul unor circumscripţii uninominale, 155 prin scrutin de listă), în cadrul unor circumscripţii multinominale, în baza sistemului reprezentării proporţionale.

Senatul cuprinde 325 senatori, aleşi pe bază regională, în mod proporţional cu populaţia acestor regiuni, 9 senatori numiţi de Preşedintele Republicii şi 2 membri de drept (foşti Preşedinţi ai Republicii).

Camerele Parlamentului sunt alese pe timp de 5 ani. Fiecare Cameră adoptă hotărâri cu majoritate absolută a membrilor în cadrul şedinţelor care sunt de regulă, publice.

Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, fiecărui membru al Camerelor, organelor şi organizaţiilor care au fost investite cu această prerogativă printr-o lege constituţională, cât şi poporului (prin intermediul propunerii de legiferare prezentată de cel puţin 50.000 electori, însoţită de un text redactat pe articole).

După adoptare, legile sunt promulgate de preşedintele Republicii (în cel mult 30 de zile).Referendumul popular poate fi organizat pentru a se decide asupra abrogării totale sau parţiale a unei

legi, atunci când acest lucru este cerut de 500.000 electori sau de consilii regionale. Referendumul nu se admite în privinţa legilor fiscale şi de buget, de amnistie şi de absolvire de o pedeapsă, de împuternicire pentru ratificarea tratatelor internaţionale.

Preşedintele Republicii este ales de ambele Camere ale Parlamentului pe timp de 7 ani. Poate fi ales Preşedinte orice cetăţean care a împlinit 50 de ani şi se bucură de drepturile civile şi politice. Preşedintele Republicii: este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională; poate trimite mesaje celor două Camere;

autorizează prezentarea proiectelor de lege aparţinând iniţiativei Guvernului; promulgă legile şi emite decrete cu valoare de lege; fixează referendumul popular în cazurile prevăzute de Constituţie; numeşte – potrivit legii - funcţionarii de stat; acordă decoraţii; acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomatici; ratifică tratatele internaţionale (după autorizarea prealabilă a Camerelor); este comandantul forţelor armate şi prezidează Consiliul Suprem al Apărării; declară starea de război (după deliberarea Camerelor); prezidează Consiliul Superior al Magistraturii, el are dreptul de graţiere şi poate comuta pedepsele; poate dizolva (după înştiinţarea preşedinţilor celor două Camere) una sau ambele Camere;

Actele Preşedintelui Republicii sunt contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri. Preşedintele Republicii nu răspunde de actele săvârşite în exerciţiul funcţiilor sale decât în cazurile de înaltă trădare sau atentat contra Constituţiei. În aceste cazuri el este pus sub acuzaţie de către Parlament în şedinţă comună, cu o majoritate absolută a membrilor săi.

Guvernul este compus din preşedintele Consiliului de miniştrii şi membrii guvernului. Preşedintele Consiliului de miniştri:

îndrumă şi răspunde de politica generală a Guvernului;menţine unitatea de orientare politică şi administrativă, supraveghind şi coordonând activitatea

miniştrilor.Miniştrii sunt responsabili în mod colectiv de acţiunile Consiliului de Miniştri şi individual, de

acţiunile privind departamentul lor.Magistratura în sistemul italian este autonomă şi independentă de orice altă putere:Consiliul Superior al Magistraturii este prezidat chiar de Preşedintele Republicii. El aprobă numirile,

deplasările, promovările şi mişcările disciplinare în ceea ce îi priveşte pe magistraţi. Consiliul se compune - în afara Preşedintelui Republicii – din primul preşedinte al Curţii de Casaţie şi Procurorul General al acestuia precum şi din magistraţi obişnuiţi aleşi din rândul judecătorilor de diverse categorii. (1/3 din membrii Consiliului este aleasă de Parlament din rândul profesorilor titulari, care predau discipline juridice şi avocaţilor care au 15 ani de exercitare a profesiei).

Magistraţii sunt inamovibili: nu pot fi revocaţi sau suspendaţi din funcţia lor sau transferaţi decât printr-o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii.

1.4. Germania

În Republica Germania este în vigoare Constituţia din 23 mai 1949 a R.F.G., ce reprezintă un document minuţios elaborat, care se remarcă prin precizia reglementărilor şi cadrul pe deplin democratic pe care îl oferă pentru înfăptuirea drepturilor poporului german la autodeterminare11.

Constituţia Germaniei:consacră, chiar în primul capitol, drepturile fundamentale ale omului: dreptul la libera dezvoltare a

personalităţii, egalitatea în faţa legii, libertatea credinţei, libertatea de exprimare, protecţia căsătoriei şi familiei, libertatea învăţământului, întrunirilor, a asociaţiilor, secretul corespondenţei, libertatea de circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate etc;

menţionează că drepturile fundamentale obligă în egală măsură puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judiciară “cu titlu de drept direct aplicabil”, prin aceasta înţelegându-se aplicarea directă a tuturor convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, a marilor principii juridice care definesc aceste drepturi pe teritoriul german;

cuprinde dispoziţii interesante legate de cetăţenie, extrădare şi dreptul de azil. Cetăţenia germană nu se poate retrage nici unei persoane, iar pierderea ei nu se poate produce decât în virtutea unei legi. Nici un german nu poate fi extrădat. Cei persecutaţi din punct de vedere politic se bucură de dreptul la azil.

precizează că Germania este un stat federal, democratic şi social, în care suveranitatea emană de la popor, fiind exercitată de acesta prin organele special investite cu putere legislativă, executivă şi judiciară.

Parlamentul are o structură bicamerală: Bundestag-ul şi Bundesrat-ul.Bundestag-ul – forumul legislativ al Germaniei – este compus din 669 deputaţi şi este ales (pentru 4

ani) de către alegătorii care au împlinit 18 ani, prin sufragiu universal, direct, liber, egal şi secret.

11 “Les Constitutions de l’Europe des Douze”, Textes rassemblés et presentés par Henri Oberdorff, La Documentation française, Paris, 1992, p. 17.

Dezbaterile din Bundestag sunt, de regulă publice.Proiectele şi propunerile de legi sunt supuse Bundestag-ului de către membrii acestuia sau de către

Bundestrat. Propunerile Guvernului Federal urmează să fie supuse mai întâi Bundesrat-ului, care se va pronunţa într-un termen de 6 săptămâni asupra proiectului respectiv. În cazuri urgente, proiectele de legi pot fi trimise direct Bundestag-ului.

Legile federale sunt adoptate de către Bundestag iar după adoptare, preşedintele Bundestag-ului are obligaţia să le supună de îndată Bundesrat-ului.

Deputaţii beneficiază de imunitate parlamentară. Nici un deputat nu poate să constituie obiectul unei urmăriri judiciare sau disciplinare, nici să fie implicat într-un proces în afara Bundestag-ului datorită unui vot dat de el. Deputatul nu poate fi implicat într-un proces sau arestat în cazul unei infracţiuni decât cu aprobarea Bundestag-ului (în afară de cazul când el a fost prins în flagrant delict sau a doua zi după ce a comis actul respectiv).

Bundesrat-ul este compus din 68 reprezentanţi ai guvernelor ländurilor. Prin intermediul acestei camere, ländurile participă la legislaţia şi administraţia Federaţiei. Bundesrat-ul decide cu majoritatea voturilor.

Constituţia Germaniei instituie şi o comisie comună alcătuită în proporţie de 2/3 din deputaţi ai Bundestag-ului şi 1/3 din membri ai Bundesrat-ului. Competenţa acestei comisii este stabilită prin regulament, guvernul federal trebuind să informeze comisia comună în legătură cu planurile sale pentru problemele de apărare.

Preşedintele Republicii este ales de Adunarea Federală. Orice cetăţean german cu drept de vot şi care a împlinit 40 de ani poate fi ales Preşedinte al Republicii (pe 4 ani, cu posibilitate de realegere o singură dată).

Adunarea Federală se compune din membrii Bundestag-ului şi dintr-un număr egal de membri aleşi potrivit principiului reprezentării proporţionale, în Adunările reprezentative ale landurilor.

Preşedintele Republicii: reprezintă Federaţia pe plan internaţional; el încheie în numele Federaţiei, tratate cu alte state; acreditează şi primeşte trimişii diplomatici; numeşte şi revocă judecătorii, funcţionarii federali, ofiţerii şi subofiţerii; exercită dreptul de graţiere.

Pentru a produce efecte, actele Preşedintelui (ordonanţe şi decrete) trebuie să fie contrasemnate de Cancelarul federal sau de ministru federal competent.

Pentru cazuri grave (violarea voluntară a Constituţiei sau a unei legi federale) Constituţia instituie procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui. Bundestag-ul sau Bundesrat-ul (cel puţin 1/4 din membrii camerei) poate pune sub acuzare Preşedintele Republicii în faţa Tribunalului Constituţional Federal.

Guvernul federal se compune din Cancelarul federal şi miniştrii federali:Cancelarul federal este ales de către Bundestag, la propunerea Preşedintelui Republicii, fiind declarat

ales candidatul care obţine majoritatea voturilor. Cancelarul federal: stabileşte liniile directoare ale politicii şi îşi asumă răspunderea pentru traducerea lor în practică; conduce afacerile guvernamentale(potrivit unui Regulament interior adoptat de guvernul federal şi aprobat de Preşedintele Republicii).

Miniştrii federali sunt numiţi şi revocaţi de Preşedintele Republicii la propunerea Cancelarului federal.Constituţia Germaniei prevede o serie de măsuri de natură a asigura controlul executării de către

forumul legislativ, instituind o procedură de înlăturare, în cazuri întemeiate, a Cancelarului federal (Bundestag-ul îşi poate exprima neîncrederea faţă de Cancelarul federal prin alegerea unui succesor al acestuia, cu o majoritate absolută, invitând Preşedintele Republicii – care trebuie să se conformeze – să-l elibereze din funcţie.

De asemenea, Constituţia prevede şi posibilitatea respingerii unei moţiuni de încredere şi a dizolvării Bundestag-ului în cazul în care o moţiune de încredere introdusă de Cancelarul federal nu este aprobată de Bundestag printr-o majoritate a membrilor săi; Preşedintele, la propunerea Cancelarului, poate să dizolve Bundestag-ul într-un interval de 21 zile.

Puterea judiciară este încredinţată judecătorilor, ea fiind exercitată de Tribunalul Constituţional Federal, Tribunalele federale şi tribunalele ländurilor.

Tribunalul Constituţional este competent în problemele interpretării legii fundamentale, în ce priveşte extinderea drepturilor şi obligaţiilor unui organ federal, în caz de divergenţe privind compatibilitatea dintre dreptul federal şi dreptul ländului cu legea fundamentală, asupra recursurilor constituţionale făcute de către persoanele care consideră că au fost lezate de către puterea publică într-unul din drepturile fundamentale.

Pentru domeniul jurisdicţiei administrative, financiare şi sociale, sunt instituţionalizate: Curtea de Casaţie, Tribunalul administrativ federal, Curtea federală Supremă în probleme fiscale, Tribunalul federal al muncii şi Curtea federală de arbitraj social.

În fine, Constituţia germană interzice pedeapsa cu moartea şi înfiinţarea tribunalelor excepţionale.

2. Regimuri politice prezidenţiale2.1. Statele Unite ale Americii

Potrivit Constituţiei Statelor Unite, adoptată la 17 septembrie 1787, sistemul politic american se întemeiază pe recunoaşterea drepturilor statelor ce constituie federaţia americană.

Constituţia americană rămâne documentul fundamental prin care au fost consacrate principiile organizării politice care şi-au păstrat până astăzi viabilitatea. Reprezentând un document de înaltă ţinută juridică, Constituţia S.U.A. reuşeşte ca în numai şapte articole să însumeze o serie de principii fundamentale legate de organizarea politică a acestei ţări. De remarcat este şi tehnica unei continue îmbogăţiri a Constituţiei pe calea adoptării unor amendamente(în prezent 27) care completează Constituţia S.U.A..

În concepţia politică americană separaţia puterilor devine un principiu esenţial , menit să asigure echilibrul între cele trei puteri ale statului. Acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în aceleaşi mâini – aprecia Preşedintele James Madison – fie ale unuia singur sau ale unora puţini, fie ereditari, autonomi sau electivi, poate fi considerată pe drept cuvânt ca cea mai bună definiţie a tiraniei:

Preşedintele S.U.A. este o figură proeminentă a întregii vieţi politice, dispunând prin tradiţie de importante prerogative, fiind comandantul suprem al forţelor armate, şeful diplomaţiei şi conducătorul partidului aflat la Casa Albă.

Preşedintele S.U.A:este ales, prin votul electorilor, o dată la patru ani;nu răspunde în faţa Parlamentului şi nu poate fi silit să demisioneze dacă este pus „în minoritate” (aşa

cum se întâmplă cu un prim ministru dintr-un regim parlamentar);nu are dreptul, totuşi, să dizolve Parlamentul şi să procedeze la organizarea unor noi alegeri;dispune de importante prerogative în ce priveşte acţiunea guvernamentală (fiind şeful statului dar şi al

întregii puteri guvernamentale);este asistat de 15 secretari (miniştri) care sunt colaboratori individuali ai preşedintelui fiind personal

responsabili faţă de preşedinte, acesta putând în mod discreţionar, să-i numească sau să-i înlăture din funcţie.În jurul preşedintelui funcţionează numeroase oficii, agenţii şi administraţii precum: Agenţia Centrală

de Investigaţii (C.I.A.), Consiliul Naţional al Securităţii, Comisia Energiei Atomice, Administraţia Aeronauticii şi Spaţiului (NASA). Sistemul Federal de Rezerve (monetară, bancară), Tennessee Valley Authority, Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, Autoritatea pentru relaţiile federale de muncă, ş.a.

În privinţa acţiunii legislative a preşedintelui, acesta nu are dreptul de iniţiativă legislativă, însă dispune de posibilitatea de a se opune legilor adoptate exercitând dreptul de veto.

Cabinetul prezidenţial este alcătuit din miniştri, secretari de stat şi şefi de departamente, numiţi de şeful executivului şi răspunzători faţă de el. Ei nu sunt membrii ai Parlamentului şi nu participă la dezbaterile acestuia. În sistemul prezidenţial din SUA nu există – ca în sistemele europene – un „Consiliul de miniştri” organ colectiv, care s-ar întruni şi ar adopta decizii. Datorită inexistenţei unui asemenea organ colectiv guvernamental, în S.U.A. nu se pune problema demisiei guvernului. Miniştrii pot demisiona în mod individual sau pot fi demişi de preşedinte.

Congresul S.U.A. include, în structura sa, două camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul.Camera Reprezentanţilor este compusă din 435 membri aleşi (pe 2 ani), pe baza unui scrutin

uninominal, într-un singur tur, în cadrul celor 435 circumscripţii, care desemnează fiecare un deputat.Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi câte doi în fiecare stat, indiferent de populaţia acestuia.

Senatorii sunt aleşi pe 6 ani, direct de către alegători, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur de scrutin. În prezent Senatul (din 1998) este dominat de Partidul republican (55 de locuri faţă de 45 ale democraţilor)12.

Cele două Camere ale Congresului dispun de atribuţii comune:în cazul revizuirii constituţiei federale;în situaţia declarării stării de război;în ce priveşte puterea legislativă;în cazul punerii sub acuzare a unor înalţi funcţionari ai statului, inclusiv preşedintele (procedura de

impeachement); în această situaţie, măsura de punere sub acuzare se adoptă de Camera Reprezentanţilor, iar judecata se face de către Senat, prezidat de Preşedintele Curţii Supreme13.

12 În Camera Reprezentanţilor republicanii deţin 223 de locuri faţă de 210 care aparţin democraţilor (un loc revine unui independent).13 O asemenea procedură au cunoscut-o preşedinţii: Andrew Jackson (1868) – care nu a întrunit însă majoritatea în Senat; Richard Nixon (1974) –

care a demisionat înainte de consumarea ei; Bill Clinton (1998-1999) găsit vinovat de sperjur şi obstrucţionarea justiţiei. Preşedintelui i s-a reproşat că ar fi dat declaraţii neadevărate şi ar fi încercat să inducă în eroare justiţia în legătură cu „o relaţie nepotrivită” pe care a avut-o cu fosta stagiatură

Comisiile permanente – 26 la Cameră şi 20 la Senat – au un rol determinant în procedura legislativă, ele putând să renunţe la anumite proiecte, sau să propună redactări noi pentru propunerile anterioare.

Relaţiile dintre Preşedinte şi Congres se desfăşoară într-un dublu sens:Preşedintele adresează mesaj Congresului, el poate exercita şi un drept de veto;Congresul dispune de importante posibilităţi de a acţiona asupra instituţiei prezidenţiale: posibilitatea

de a-l destitui pe preşedinte(în situaţiile în care se pune în discuţie răspunderea penală a şefului executivului); blocarea iniţiativelor preşedintelui (ex.: respingerea unor credite).

Puterea judecătorească în sistemul constituţional american se bucură de o înaltă autoritate. Jurisdicţiile americane includ:

tribunalele de district (District courts of the U.S.); tribunalele de apel (Circuits Courts of Appeal of the U.S.); Curtea Supremă, situată în vârful piramidei, compusă din 9 magistraţi, al cărei preşedinte este

cunoscut sub denumirea Chief Justice. În afara acestora, pe teritoriul S.U.A. mai funcţionează: tribunalele teritoriale districtuale (U.S. Teritorial District Courts); tribunalul S.U.A. pentru Comerţul Internaţional (U.S. Court of International Trade); tribunalul cu privire la plângerile federale (U.S. Court of Federal Claims); tribunalul pentru impozite(U.S. Tax Court); Curtea pentru apelurile veteranilor (U.S. Court of Veterans Appeleals).

2.2. Brazilia

Potrivit actualei Constituţii din 5 octombrie 1988 Republica Federativă a Brazilei (constituită ca urmare a uniunii indisolubile a statelor, a municipalităţilor şi a districtului federal) este un stat democratic, de drept, întemeiat pe suveranitate, dreptul de cetăţenie, demnitatea persoanei umane, valorile sociale, ale muncii şi liberei întreprinderi, precum şi ale pluralismului politic.

În conformitate cu legea fundamentală, toate puterile emană de la popor, care le exercită prin intermediul reprezentanţilor săi aleşi sau în mod direct. Puterile uniunii sunt: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, puteri care sunt independente una faţă de alta dar care colaborează în mod armonios.

Puterea legislativă aparţine Congresului Naţional, care se compune din Camera Deputaţilor şi Senatul federal, fiecare alese pe o durată de patru ani:

Camera Deputaţilor se compune din 513 reprezentanţi ai poporului, aleşi printr-un sistem proporţional în fiecare stat, teritoriu şi district federal. Fiecare teritoriu alege 4 deputaţi.

Senatul federal este compus din 81 membri(reprezentanţii statelor şi ai districtului federal, aleşi prin majoritatea de voturi, fiecare stat şi district federal (alegând trei senatori pentru opt ani).

Prerogativele Congresului privesc: adoptarea legilor; ratificarea tratatelor internaţionale; autorizarea preşedintelui republicii de a declara război ori de a permite trupelor străine să treacă

pe teritoriul naţional; autorizarea preşedintelui şi a vicepreşedintelui de a lipsi din ţară mai mult de 15 zile, de a opri

actele normative ale puterii executive care depăşesc autoritatea lor şi limitele delegării legislative;

autorizarea preşedintelui de a aproba organizarea unui referendum.Deputaţii şi senatorii se bucură de inviolabilitatea opiniilor lor şi a votului exprimat. Ei nu pot fi

arestaţi decât în caz de flagrant delict.Procesul legislativ se referă la procedura amendamentelor la Constituţie, legile suplimentare, legile

ordinare, legile delegate, măsurile provizorii, decretele legislative şi rezoluţiile. Iniţiativa elaborării sau modificării legilor, indiferent de categoria acestora, aparţine membrilor sau comisiilor celor două Camere, preşedintelui republicii, Curţii Supreme Federale, Curţilor Superioare, Procurorului General al Republicii, dar şi cetăţenilor în anumite situaţii.

Puterea executivă este exercitată de Preşedintele Republicii asistat de miniştrii de stat. Preşedintele Republicii are puterea exclusivă de a numi şi demite pe miniştrii de stat, de a declanşa procedura legislativă în

de la Casa Albă, Monica Lewinski. În final (după 21 zile de dezbateri) preşedintele a fost achitat, fiindcă nici un cap de acuzare nu a întrunit majoritatea necesară destituirii (2/3 a senatorilor)

anumite cazuri, de a sancţiona, promulga şi ordona publicarea legilor, de a întreţine relaţii cu state străine, de a acredita reprezentanţii diplomatici, de a încheia tratate internaţionale, de a exercita prerogativa de comandant suprem al forţelor armate, de a numi înalţi demnitari ai statului.

Preşedintele poate opune dreptul său de veto, dacă consideră că o lege – total sau parţial – este neconstituţională sau contrară interesului public; neexercitarea acestui drept în termen de 15 zile este considerată ca o sancţionare tacită a legii.

Miniştrii de stat sunt aleşi dintre cetăţenii care au împlinit vârsta de 21 ani şi sunt în posesia drepturilor politice; ei exercită coordonarea unor agenţii federale, au dreptul să emită instrucţiuni în aplicarea legilor şi supun preşedintelui rapoarte anuale cu privire la administrarea ministerului pe care îl conduc.

Constituţia Braziliei prevede existenţa unui Consiliu al Republicii, ca un înalt for consultativ al preşedintelui (alcătuit din vicepreşedinte, preşedinţii Camerelor, liderii majorităţii şi minorităţii din fiecare Cameră, ministrul justiţiei şi 6 cetăţeni de peste 35 ani). Consiliul îşi exprimă opinia cu privire la intervenţia federală, starea de apărare şi starea de asediu.

De asemenea, tot ca un organism consultativ funcţionează şi Consiliul Naţional de Apărare, competent în problemele suveranităţii naţionale şi apărării (declararea războiului şi încheierea păcii, decretarea stării de apărare, de asediu sau intervenţie federală).

Puterea judecătorească cuprinde: Curtea Supremă Federală; Curtea Superioară de Justiţie; Curţile federale regionale şi judecătorii federali; curţile şi judecătorii militari; curţile şi judecătorii statelor, districtului federal şi ai teritoriilor. Constituţia Braziliei garantează inamovibilitatea judecătorilor, prevăzând totodată drepturile şi îndatoririle lor.

De asemenea, Constituţia mai prevede şi instituţia Avocatului General al Uniunii, care este responsabil de activităţile de consultanţă juridică şi asistenţă acordată puterii executive precum şi Apărarea juridică publică, “indispensabilă administrării justiţiei şi este inviolabilă pentru actele sau manifestările în exerciţiul profesiunii sale înăuntrul limitelor legii”14.

2.3. Argentina

Constituţia argentiniană în vigoare (adoptată la 20 august 1994) urmează sistemul constituţional al S.U.A. şi al altor republici prezidenţiale de pe continentul latino-american.

Constituţia Argentinei proclamă principiul potrivit căruia naţiunea argentiniană adopta ca formă de guvernământ Republica Federală;

prevede expres faptul că Guvernul federal susţine cultul catolic apostolic;consacră principiul potrivit căruia fiecare provincie îşi elaborează o constituţie proprie, în sistemul

reprezentativ republican, în conformitate cu principiile, declaraţiile şi garanţiile Constituţiei Naţionale, care trebuie să asigure administrarea justiţiei, a unităţilor teritoriale şi învăţământul primar;

menţionează faptul că documentele publice şi procedurile judiciare dintr-o provincie se bucură de deplină forţă juridică în celelalte iar cetăţenii fiecărei provincii se bucură de toate drepturile, privilegiile şi imunităţile inerente calităţii de cetăţean în toate celelalte provincii;

Privitor la organizarea statală Argentina este o republică prezidenţială şi, totodată, un stat federal. Ea este alcătuită din 22 de provincii, un district federal al capitalei şi un teritoriu naţional – Ţara de Foc. Teritoriul Antarctic argentinian este considerat teritoriu independent.

Puterea legislativă este exercitată de către Congres, compus din două Camere – una alcătuită din deputaţii Naţiunii şi alta din senatorii provinciilor şi oraşului Buenos Aires.

Camera deputaţilor, este compusă din 257 membri (procentul este de un reprezentant la 33.000 de locuitori).

Senatul cuprinde 72 de membri, fiecare provincie trimite trei senatori. Atât deputaţii cât şi senatorii, sunt aleşi prin vot direct, pe baza unui sistem majoritar şi se bucură de un sistem de imunităţi şi inviolabilităţi similar celor înscrise în alte constituţii;

Respectând principiul separaţiei puterilor, Constituţia argentiniană prevede că nici un membru al Congresului nu va putea să primească misiuni din partea puterii executive decât cu asentimentul Camerei respective. Membrii clerului nu pot fi membri ai Congresului şi nici guvernatori de provincii.

Puterea executivă este exercitată de Preşedintele Naţiunii Argentiniene, de şeful Guvernului şi de către miniştri.

Preşedintele Naţiunii Argentiniene şi vicepreşedintele (care poate să-l înlocuiască pe preşedintele aflat în caz de indisponibilitate) sunt aleşi de popor prin vot pe patru ani şi pot fi realeşi o singură dată.

14 Art. 133 din Constituţia Braziliei.

Preşedintele este conducătorul suprem al Naţiunii, şi responsabil public cu administrarea generală a ţării. El poate emite instrucţiuni şi regulamente pentru a asigura executarea legilor. Participă la formarea legilor, în limitele prevederilor Constituţiei, le promulgă şi dispune publicarea lor.

Şeful Guvernului şi membrii acestuia exercită administraţia generală a ţării, efectuează anumite acte ce sunt necesare în acest scop, exercită funcţiile şi atribuţiile care le sunt delegate de Preşedintele Naţiunii, trimit Congresului proiectele de legi, participă fără drept de vot la sesiunile Congresului, furnizează informaţiile şi explicaţiile care le sunt solicitate de Camere, contrasemnează anumite decrete etc.

Puterea judecătorească este exercitată în principal de Curtea Supremă de Justiţie şi de tribunalele de rang inferior, pe care le stabileşte Congresul. Selecţia magistraţilor se face de către Consiliul magistraturii. Ministerul Public este un organ independent, cu autonomie funcţională şi independenţă financiară, având ca funcţie promovarea înfăptuirii justiţiei şi apărarea legislaţiei, a intereselor generale ale societăţii.

2.4. Mexic

Potrivit Constituţiei din 1917, Mexic este republică prezidenţială.Puterea legislativă a Statelor Unite Mexicane este încredinţată Congresului general care se compune

din: Camera Deputaţilor şi Senatul.Camera Deputaţilor se compune din 300 deputaţi aleşi individual, pe circumscripţii şi 200 aleşi pe liste,

în conformitate cu sistemul reprezentării proporţionale (toţi aleşi pe trei ani).Senatul se compune, ca şi în S.U.A., din doi membri reprezentând fiecare stat şi doi ce reprezintă

districtul federal (în total 128 senatori). Senatorii sunt aleşi prin scrutin direct, pe termen de 6 ani, la fiecare 3 ani reînnoindu-se jumătate dintre ei. Pentru deputaţi şi senatori Constituţia mexicană prevede existenţa instituţiei supleanţilor.

Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine Preşedintelui Republicii, deputaţilor şi senatorilor membri ai Congresului, precum şi legislaturilor statelor.

Camera executivă este exercitată cu depline prerogative de către Preşedintele Statelor Unite Mexicane care dispune de atribuţii şi prerogative similare celor ale Preşedintelui S.U.A.

3. Regimuri politice mixte sau semiprezidenţiale15

3.1. FranţaIstoria dezvoltării constituţionale a Franţei prezintă un deosebit interes deoarece în sistemul politic

constituţional s-au perindat, succesiv, aproape toate formele de guvernământ(monarhia absolută, monarhia constituţională, imperiul, republica parlamentară, iar în prezent, republica semiprezidenţială.

În Franţa, în vigoare este Constituţia din 1958 care a păstrat regimul parlamentar, dar a întărit foarte mult puterile prezidenţiale. Potrivit acesteia:

Puterea legislativă este încredinţată Parlamentului bicameral16: Adunarea Naţională şi Senatul.Adunarea Naţională cuprinde 277 deputaţi aleşi prin sufragiu universal direct, pe durata unui mandat

de 5 ani;Senatul cuprinde 321 senatori, care sunt aleşi pe timp de 9 ani de către un colegiu electoral compus în

principal din consilierii aleşi în fiecare departament.Atribuţiile Parlamentului constau, în primul rând în elaborarea legilor, existând domenii în care

legislatorul determină principiile fundamentale, domenii în care acesta fixează regulile şi domenii în care nu există o asemenea prevedere. Potrivit principiului suveranităţii Parlamentului, acesta poate legifera în orice materie, neexistând o problemă care să-i fie interzisă.

Iniţiativa legislativă poate aparţine primului ministru sau parlamentarilor, existând însă şi unele limitări cu privire la domeniile în care pot fi întreprinse iniţiative parlamentare (de ex. în materie de cheltuieli).

Controlul Parlamentului asupra Guvernului se face pe mai multe căi: întrebările şi interpelările adresate Guvernului; declaraţiile asupra unor subiecte de actualitate; comisiile de anchetă înfiinţate de Parlament; controlul efectuat de parlamentari asupra înfăptuirii politicii europene.

Puterea executivă în Franţa aparţine Preşedintelui Republicii şi Guvernului.Preşedintele Republicii ocupă un loc important în sistemul instituţiilor politice şi constituţionale ale

Franţei. Preşedintele Republicii:veghează la respectarea Constituţiei;

15 Vezi pe larg, V. Duculescu ş. a., Op. cit., p. 185-326.16 În Franţa este instituţionalizată aşa-zisa „a treia Cameră”, reprezentată de Consiliul Economic şi Social (care cuprinde 230 reprezentanţi ai

unor variate grupuri, sindicate, uniuni ale muncitorilor, ale fermierilor), important forum consultativ într-o serie de probleme relevante ale vieţii economice şi sociale

asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea conform legilor a autorităţii de stat precum şi continuitatea în stat, potrivit prevederilor constituţionale, a integrităţii teritoriale, a respectării acordurilor comunităţii şi a tratatelor17.

este ales cu majoritatea absolută din sufragiile exprimate, pe o durată de 7 ani.este responsabil politic în faţa poporului; Preşedintele răspunde pentru înaltă trădare în faţa unei Înalte

Curţi de Justiţie, asistată de o comisie de instrucţie compusă din 5 membri ai Curţii de Casaţie;poate să intervină în ceea ce priveşte retragerea de pe ordinea de zi a unui proiect de lege;are dreptul de a adresa mesaje, dreptul de a cere o a doua dezbatere a unei legi (aşa numitul „drept de

vot suspensiv”, dreptul de a convoca Parlamentul în cadrul procedurii de revizuire, de a deschide sau închide sesiunile extraordinare ale Parlamentului;

dispune de dreptul de graţiere şi este preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii.Guvernul are numeroase elemente de importanţă şi originalitate. Astfel:numirea primului ministru reprezintă o atribuţie proprie a preşedintelui republicicii;miniştrii sunt desemnaţi de preşedinte la propunerea primului ministru;primul ministru angajează responsabilitatea Guvernului în faţa, Adunării Naţionale în ce priveşte

programul său;funcţiile ministeriale sunt incompatibile cu funcţiile profesionale private, dar şi cu funcţiile publice (ex.

mandatul de parlamentar);funcţionarea Guvernului se realizează prin Consiliul de miniştri (ceea ce simbolizează solidaritatea

ministerială) dar şi prin consiliile interministeriale care au o participare restrânsă.Guvernul determină şi conduce politica naţiunii; el dispune de administraţie şi de forţele armate18.Puterea judecătorească în Franţa este independentă19. În garantarea independenţei, preşedintele

republicii este asistat de Consiliul Superior al Magistraturii, organism prezidat de preşedinte (ministrul justiţiei este de drept vicepreşedinte al Consiliului). Consiliul Superior al Magistraturii:

face propuneri pentru numirea de magistraţi ai fotoliului prezidenţial la Curtea de Casaţie şi pentru numirea primului preşedinte al Curţii de Apel;

îşi dă avizul asupra propunerilor ministrului justiţiei referitoare la numirea magistraţilor; este consultat în privinţa graţierilor.

În Franţa există două tipuri de jurisdicţie: cea judiciară – care judecă procesele între persoanele particulare şi aplică pedepse pentru încălcarea normelor juridice penale; în cadrul instanţelor judiciare menţionăm tribunalele de mare instanţă şi tribunalele de instanţă, care au înlocuit jurisdicţiile de pace în 1958; pentru cauzele corecţionale există tribunale corecţionale şi tribunale de poliţie pentru infracţiunile de mai mică gravitate; controlul întregii activităţi judiciare aparţine Curţii de Casaţie;

sistemul judiciar administrativ (cu origini din timpul lui Napoleon) este competent în cazul litigiilor dintre indivizi şi corporaţiile publice, statul sau organele sale locale;

curţile administrative se găsesc sub controlul Consiliului de Stat care examinează cauzele în apel.

3.2. Austria

Potrivit Legii Constituţionale federale din 26 octombrie 1955, Austria este o republică democratică, al cărui drept emană de la popor, este un stat federal compus din nouă Länd-uri autonome:

De asemenea, potrivit Constituţiei: teritoriul federal austriac se compune din teritoriile länder-urilor; în Austria există o singură naţionalitate, unică; toţi cetăţenii federaţiei sunt egali în faţa legii; limba oficială este limba germană; regulile general recunoscute ale dreptului internaţional public sunt considerate ca fiind parte

integrantă a dreptului federal.Puterea legislativă a Federaţiei este exercitată împreună de către Consiliul Naţional şi Consiliul

Federal.Consiliul Naţional (Naţionalrat) este ales în conformitate cu principiile reprezentării proporţionale,

prin vot egal, direct, secret şi individual. El cuprinde 183 deputaţi aleşi pe o perioadă de 4 ani;

17 Art. 5 din Constituţie.18 Art. 20 din Constituţie.19 Art. 64 din Constituţie dispune că preşedintele republicii este garantul independenţei autorităţii judiciare.

Consiliul Federal(Bundesrat), reprezintă cele nouă Länder-uri federale, cuprinde 58 reprezentanţi aleşi de către Dietele regionale (Landtage) ale Länder-urilor, potrivit unui mod de repartiţie, a locurilor, proporţional cu numărul de locuitori.

Iniţiativa legislativă aparţine membrilor Consiliului Naţional, Consiliului Federal sau unei treimi din membrii acestuia precum şi Guvernului federal, sub forma proiectelor de legi. Membrii celor două Camere au un statutul juridic asemănător parlamentarilor din ţările democratice, imunităţi, inviolabilităţi, incompatibilităţi.

Puterea legislativă a Länder-urilor este exercitată de adunări denumite Landtage, alese prin vot universal, egal, direct, secret şi personal. Membrii Landtage-urilor beneficiază de aceleaşi imunităţi ca şi deputaţii care fac parte din Consiliul Naţional.

Legile Länder-urilor sunt votate de Landtag, promulgate şi contrasemnate conform Constituţiei Land-ului şi publicat în Jurnalul Oficial al Land-ului. Aprobarea Guvernului federal este solicitată numai când executarea unei legi a Land-ului presupune concursul organelor federaţiei.

Landtag-urile pot fi dizolvate de preşedintele federal, la cererea Guvernului federal şi cu aprobarea Consiliului federal.

Puterea executivă este exercitată de Preşedintele federal şi de Guvernul federal. Preşedintele federal este ales de întreaga populaţie a ţării prin vot universal, egal, direct, secret şi

personal; participarea la vot în unele Länder-uri (potrivit legii) este obligatorie. Preşedintele federal: nu poate aparţine nici unei Adunări Reprezentative Generale şi nici nu poate să exercite o anumită profesie; nu poate fi supus unei urmăriri penale decât cu consimţământul Adunării Federale; atribuţiile sale sunt similare preşedinţilor în cazul republicilor semiprezidenţiale.

Guvernul federal se compune din Consiliul federal, vicecancelarul şi ceilalţi miniştri federali; membrii Guvernului federal sunt responsabili în faţa Consiliului Naţional. Dacă Consiliul Naţional retrage încrederea Guvernului federal sau numai unora dintre membrii săi, printr-o rezoluţie expresă, Guvernul federal sau ministrul federal în cauză trebuie să fie destituiţi din funcţiile lor. Un vot de neîncredere faţă de Guvern cere prezenţa a cel puţin jumătate din membrii Consiliului Naţional.

Puterea judecătorească. Constituţia Austriei consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor. De principiu, tribunalele nu pot examina validitatea legilor, regulamentelor sau tratatelor internaţionale. Curtea Constituţională hotărăşte asupra legalităţii unei legi sau a unui regulament la sesizarea Curţii Supreme sau a unei jurisdicţii de apel.

3.3. Portugalia

Constituţia Republicii Portugheze, intrată în vigoare în ziua de 25 aprilie 1976 reglementează organizarea politică a ţării după „Revoluţia garoafelor roşii”20, statuând următoarele:

Portugalia este o republică suverană, bazată pe demnitatea persoanei umane şi pe voinţa populară şi angajată în construirea unei societăţi libere, drepte şi solide;

Republica Portugheză este un stat democratic, bazat pe suveranitatea poporului, pe pluralismul de exprimare şi de organizare politică, democratică şi pe respectul şi garantarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

normele şi principiile de drept internaţional general sau comun fac parte integrantă din dreptul portughez;

principiile statului de drept, apărarea drepturilor cetăţeneşti, protejarea bunăstării şi calităţii vieţii populaţiei, apărarea patrimoniului cultural, sunt garantate;

partidele politice concură la organizarea şi exprimarea voinţei populare, respectând principiile independenţei naţionale şi ale democraţiei politice.

În Republica Portugheză puterea este exercitată în numele poporului de „organele de suveranitate”: Adunarea Republicii (Parlament). Preşedintele, Consiliul Revoluţiei, Guvernul.

Adunarea Republicii21 constituie adunarea reprezentativă a tuturor cetăţenilor portughezi, cuprinzând un număr de 230 de deputaţi aleşi pe circumscripţii. Prerogativele deputaţilor sunt următoarele:

prezentarea de proiect pentru revizuirea Constituţiei; interpelarea guvernului în problemele administraţiei publice; prezentarea de proiecte de legi sau rezoluţii şi propuneri de hotărâri. Competenţa politică şi legislativă a Adunării îi permite acesteia, printre altele: aprobarea modificărilor Constituţiei;

20 Sub acest nume este cunoscută insurecţia militară de la 25 aprilie 1974 când preşedintele şi primul ministru au fost înlăturaţi de la putere iar aceasta a fost preluată de o Juntă de Salvare Naţională, care îl instalează la conducerea ţării pe generalul Antonio de Spinola.

21 După „Revoluţia garoafelor roşii”, Portugalia a adoptat sistemul parlamentar monocameral.

elaborarea legilor; să confere guvernului autorizaţii legislative; să-l autorizeze pe Preşedintele Republicii să declare război şi să încheie pacea.

Preşedintele Republicii este ales prin vot direct şi personal, pentru un mandat de 5 ani. Printre altele, Preşedintele are următoarele atribuţii:

reprezintă Republica Portugheză, garantează independenţa naţională, unitatea statului şi funcţionarea instituţiilor democratice;

promulgă legile şi, când este cazul, îşi exercită dreptul de veto, solicitând o nouă examinare a legii; dizolvă Adunarea Republicii (în condiţiile prevăzute în Constituţie) şi organele de guvernare proprie din regimurile autonome (la propunerea Guvernului);

numeşte şi revocă primul-ministru; exercită funcţia de Comandant Suprem al Forţelor Armate; declară starea de război sau starea de urgenţă; graţiază şi comută pedepsele, după ascultarea guvernului; numeşte ambasadorii şi trimişii extraordinari, la propunerea guvernului şi acreditează

reprezentanţi diplomatici străini; ratifică tratatele internaţionale.

Guvernul, potrivit Constituţiei, este organul de conducere a politicii generale a ţării şi organul superior al administraţiei publice. Guvernul este alcătuit din primul-ministru, unul sau mai mulţi viceprim-miniştri, miniştri, secretari şi subsecretari de stat Consiliul de miniştri este format din primul-ministru, viceprim-miniştri şi miniştri.

Guvernul are, ca principale atribuţii, următoarele: prezentarea de propuneri pentru legi şi hotărâri; aprobarea convenţiilor internaţionale care nu sunt de competenţa Adunării Republicii; emiterea de decrete-lege în materiile care nu sunt de competenţa Adunării Republicii; elaborarea planurilor şi executarea bugetului de stat; apărarea legalităţii democratice; luarea măsurilor necesare pentru promovarea dezvoltării economico-sociale şi satisfacerea

nevoilor colective.

Forma de stat a României

§.1. Structura de stat a României

Din punct de vedere al structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Acesta înseamnă că statul român:

- este organizat ca o singură entitate sau ca o unică formaţiune statală;- are un singur rând de autorităţi publice centrale;- are, prin urmare, un unic sistem de organisme prin care se exercită cele trei puteri, deciziile de putere

fiind difuzate în principal, de la centru;- are o singură ordine juridică bazată pe o unică Constituţie, un singur Parlament, un singur Guvern, un

singur for judecătoresc suprem;Populaţia ţării are aceeaşi cetăţenie indiferent de naţionalitatea pe care fiecare individ şi-o declară.Caracterul unitar al ţării nu împiedică organizarea teritoriului – sub aspect administrativ – în unităţi

administrativ – teritoriale, conduse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului descentralizării serviciilor publice22.

Exercitarea puterii centrale este atenuată prin intermediul deconcentrării, graţie căreia agenţii locali (prefecţii) sunt numiţi de Guvern care le transferă anumite prerogative decizionale.

O atenuare mai bine conturată a puterii centrale se realizează prin descentralizare, care presupune că agenţii locali (primari, consilii locale) aleşi de locuitorii din circumscripţiile electorale respective nu sunt subordonaţi Guvernului şi înfăptuiesc autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale în care au fost aleşi. Chiar dacă nu se subordonează puterii executive centrale, agenţii locali descentralizaţi se află sub tutela administrativă a Guvernului. Unităţile administrativ-teritoriale beneficiază de personalitate juridică, puterea lor de decizie este prevăzută expres de lege şi se limitează la o anumită sferă de prerogative.

Autonomia unităţilor administrativ-teritoriale nu presupune independenţa acestora faţă de stat, ci doar dreptul colectivităţilor locale de a se autoadministra în condiţiile prevăzute de Constituţie şi legi.

România nu este numai un stat unitar, ci şi indivizibil. Acest caracter al statului indică faptul că statul – privit ca unitate a celor trei elemente componente nu poate fi împărţit, fie în sensul formării mai multor unităţi statale (stat federal), fie în sensul de a fi sub stăpânirea altor state.

Aşadar, indivizibilitatea statului nu se confundă cu indivizibilitatea teritoriului care înseamnă că acesta nu poate fi împărţit în părţi componente beneficiind fiecare de un anumit regim de autonomie sau să fie desprinse din teritoriul statului şi cedate altor state.

Acestor două caractere ale statului român – unitar şi indivizibil – li se alătură alte trei: stat naţional, suveran şi independent23.

Caracterul naţional al statului român dă expresie unei realităţi de necontestat: formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă, pentru eliberare naţională şi socială24.

România este stat naţional de la Unirea celor două Principate româneşti (24 ianuarie 1859), poporul român fiind, din momentul formării sale, majoritar în proporţie covârşitoare faţă de alte seminţii aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul ţării.

Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvanei cu România (1 decembrie 1918) a constituit momentul desăvârşirii statului naţional unitar român, operă a întregului popor, a întregii naţiuni.

§.2. Forma de guvernământ a României

Reamintim în această parte a cursului25 că forma de guvernământ priveşte constituirea şi organizarea autorităţilor statale precum şi raporturile care se nasc între acestea în procesul exercitării atribuţiilor, spre deosebire de regimul politic care desemnează ansamblul procedeelor şi mijloacelor de realizare a puterii, raporturile dintre componentele sistemului social-politic şi economic, reliefând totodată gradul de stabilire şi garantare a drepturilor fundamentale cetăţeneşti.

Altfel spus, forma de guvernământ are în vedere puterea statală şi exercitarea ei, pe când regimul politic vizează toate componentele societăţii(popor, clase sociale, partide, grupuri de interese, sindicate), relaţiile dintre acestea şi metodele folosite pentru funcţionarea sistemului26 .

2.1. Evoluţia formei de guvernământ a RomânieiEvoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică, de la formarea

statului unitar român (1859), până în prezent. Vom încerca, în cele ce urmează, să evidenţiem principalele momente (repere) în evoluţia formei de guvernământ a ţării noastre.

22 Vezi, C. Ionescu, op. cit., vol. II., p. 116-117.23 Art. 1(alin.1) din Constituţia României în vigoare arată că: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.24 I. Muraru, Op. cit., p. 130.25 Pe larg, am dezvoltat idei referitoare la forma de guvernământ, în general, în Secţiunea a 2-a a prezentului capitol.26 Reputatul autor de drept constituţional G. Burdeau admite că forma de guvernământ „este determinată de maniera în care sunt desemnaţi agenţii

puterii şi modul în care ei o exercită”(op. cit, p. 50).

Potrivit prevederilor Statului dezvoltător al Convenţiei de la Paris(„Statutul lui Cuza”) puterile publice erau încredinţate „Domnului, unei Adunări ponderatrice şi Adunări elective”, domnia caracterizând deci instituţia şefului de stat . Statutul a reglementat organizarea politică şi constituţională a României ţinând seama de realităţile sociale dar şi de dorinţele românilor. Natura juridică a Statutului este exprimată de valoarea constituţională a acestui important act politico-juridic, act legat de numele marelui bărbat care a contribuit decisiv la înfăptuirea Unirii, a organizat şi asigurat autonomia internă a tânărului stat.

Constituţia din 1866, reglementează monarhia ca formă de guvernământ, denumeşte şeful de stat tot domn27, stabilind ereditatea în linie descendentă directă, pe principiul masculinităţii şi înlăturarea urmaşilor de sex feminin, a primogeniturii, cu excluderea copiilor nelegitimi; Ulterior, după proclamarea Regatului (1881) domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României”

Constituţia din 1923 menţine forma monarhică de guvernământ. Puterea executivă era încredinţată Regelui care reprezenta ţara, numea şi revoca miniştrii, promulga legile, era capul armatei, conferea grade militare, acorda decoraţii, încheia convenţii cu statele străine.

Împrejurările social-politice şi economice interne şi internaţionale28 converg către instaurarea la 10 februarie 1938 a regimului de dictatură personală a Regelui Carol al II-lea. Fără respectarea reglementărilor de revizuire din Constituţia din 1923, pe care jurase, la 20 februarie 1938, Regele Carol al II-lea a supus poporului român o nouă Constituţiune însă „spre bună ştiinţă şi învoire”, nu spre aprobare

Constituţia regală, consacrând confuziunea puterilor în persoana regelui, restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti, reglementând centralismul birocratic şi autoritar în administraţia de stat, introducând unele principii constituţionale ale legislaţiei corporatiste italiene29, contribuie din plin la înlocuirea, ca formă de guvernământ, a monarhiei constituţionale30, cu dictatura regală, în care regele îşi asumă deplinătatea puterilor, fiind personificarea suveranităţii şi în mod expres declarat „capul statului”.

Degradarea situaţiei internaţionale şi cedarea mereu în faţa cererilor şi pretenţiilor economice ale Germaniei, au făcut ca Regele Carol al II-lea să suspende, la 5 septembrie 1940, Constituţia din 1938, să dizolve Parlamentul şi să investească „cu puteri depline în conducerea statului român” pe primul ministru, care, după modelul statelor totalitare avea şi titlul de „conducător al statului”31. Astfel, după formarea guvernului legionar(sub influenţa puternică a Germaniei care sprijinea direct Garda de Fier), după proclamarea României (la 14 septembrie 1940) drept „stat naţional legionar” şi a generalului Ion Antonescu drept „Conducătorul Statului legionar şi şeful regimului”, asistăm la instaurarea dictaturii legionar-antonesciană.

După abdicarea regelui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai (6 septembrie 1940), monarhia s-a menţinut formal, prerogativele regelui fiind nesemnificative, precum: dreptul de a bate monedă, conferirea decoraţiunilor militare, acreditarea ambasadorilor, dreptul de amnistie şi graţiere ş.a., „toate celelalte puteri ale statului se execută de Preşedintele Consiliului de Miniştri”32.

În complexa evoluţie internă şi internaţională datorată, cu precădere, războiului, a apariţiei primelor semne că Germania va pierde războiul, noua orientare politică a lui Antonescu, de salvare a intereselor României, a fost în favoarea negocierilor de armistiţiu, de ieşire a României din război cu obţinerea garanţiilor pentru asigurarea suveranităţii ţării.

Concentrând puterea de stat în mâinile sale, „dispunând în mod dictatorial asupra problemelor economice, sociale şi politice ale statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în elaborarea deciziilor importante privind conducerea statului”33 din punct de vedere al formei de guvernământ, Antonescu a instaurat dictatura militaro-antonesciană.

În acest context, Antonescu, devenit mareşal, avea atribuţii exclusive atât în domeniul legislativ cât şi în cel executiv. Câteva dintre acestea trebuie menţionate34:

emiterea de decrete-lege pe care ulterior le interpreta prin emiterea unor ordine, instrucţiuni, circulare;

cumulând prerogativele legislative cu cele administrative, Ion Antonescu alcătuia în fiecare an bugetul statului, având şi supravegherea executării acestuia;

ca şef al Statului, încheia tratate şi convenţii cu statele străine; numea şi revoca miniştri, subsecretarii de stat, alţi funcţionari publici;

27 Capitolul II fiind intitulat „Despre Domn şi Miniştri”.28 Vezi caracterul agresiv al celui de-al treilea Reich, înfiinţarea Oficiului special de politică externă a partidului nazist având ca principală

sarcină subminarea economiei ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est, considerarea spaţiului dunărean drept o componentă a „spaţiului vital”, etc.29 Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed. Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1992, p. 328.30 În care „Regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituţie”.31 I. Rusu, Forma de guvernământ…. Op. cit., p. 121.32 Art. III din Decretul 3070 din 7 septembrie 1940.33 D. Firoiu, Op. cit, p. 348.34 I.Rusu, Forma de guvernământ …..Op. cit., p. 124-125.

declara război şi încheia pacea, etc.Forma monarhică de guvernământ – în ultima perioadă menţinută mai mult formal – a fost înlocuită,

prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, cu republica.Abolirea35 monarhiei a fost un act politic la care au colaborat Guvernul şi Partidul Comunist, act

aprobat de membrii Adunării Deputaţilor reuniţi în graba zilei de 30 decembrie 1947.Deşi a fost impusă prin forţă36 , republica a intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Chiar dacă,

republica populară şi apoi socialistă au fost asociate patru decenii cu un regim politic, iniţial opresiv şi apoi, fals sau parţial democratic, această stare de fapt, în noile împrejurări politice, nu impietează cu nimic ca ea (republica) să fie racordată la exigenţele statului de drept37.

Ca formă de guvernământ, republica a fost ulterior, consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965. Nu ne vom opri asupra analizării acestei perioade (1947-1989) deoarece trăsăturile caracteristice au fost analizate anterior38.

După Revoluţia din 1989, prin Decretul-lege nr.2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană şi s-a instituit funcţia de Preşedinte al României.

2.2. Republica – formă de guvernământ a României potrivit Constituţiei din 1991

Potrivit Constituţiei României din 1991(art. 1 alin.(2)) „forma de guvernământ a statului român este republica”.

Analizând dispoziţiile constituţionale referitoare la modul de desemnare şi raporturile dintre autorităţile statale, remarcăm următoarele39:

- atât Parlamentul cât şi Preşedintele României sunt organe alese prin vot universal, egal direct, secret şi liber exprimat (art. 62 (1), art. 81 (1));

- Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul, dar pe baza votului de încredere acordat de parlament(art. 85. pct. 1);

- Guvernul în întregul său precum şi fiecare membru al acestuia, răspund politic numai în faţa Parlamentului (art. 109 (1));

- Preşedintele poate proceda la dizolvarea Parlamentului, dar numai după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare şi numai dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare (art. 89 (1));

- Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă;- refuzul Preşedintelui de promulga o lege poate avea loc o singură dată (art. 77 (2));- Preşedintele, numai după consultarea Parlamentului, poate cere poporului, prin referendum, să se

pronunţe cu privire la probleme de interes naţional (art. 90);- Preşedintele poate declara mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate numai cu aprobarea

prealabilă a Parlamentului; numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului (art. 92 (2));

- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele ia măsuri pentru respingerea agresiunii, însă trebuie să le aducă neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj (art. 92 (3));

- Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă, însă solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestora (art. 93);

- Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (art. 92 (1));

- în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de cele două Camere urmând a se organiza referendum pentru demiterea Preşedintelui;

- cele două Camere, în şedinţă comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare (art. 96 (1)).

Din cele prezentate mai sus rezultă o formă intermediară de guvernământ în România. Factura mixtă a republicii constă tocmai în faptul că adaptează trăsături specifice regimurilor politice clasice (parlamentar şi semiprezidenţial) la specificul românesc.

35 Legea nr. 363/1947 nu a folosit termenul de abolire ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.36 Şi în alte ţări europene (Franţa, Portugalia, Spania, Grecia, Bulgaria) monarhia a fost înlăturată prin forţă.37 C. Ionescu, Op. cit, vol. II, p. 120.38 Vezi Cap. II, Secţiunea 2(2.5): Formele de guvernământ specifice statelor socialiste.39 I. Rusu, Forma de guvernământ… op. cit, p. 141144.

Revizuirea constituţiei – aspecte de drept comparatÎn legătură cu modalitatea, procedura şi limitele revizuirii constituţiei, credem că este interesant să

cunoaştem cum sunt reglementate aceste aspecte în unele ţări cu tradiţii constituţionale.

1. Austria

Potrivit Legii constituţionale federale (revizuită în 1927, 1974 şi 1977) legile constituţionale sau prevederile constituţionale cuprinse în legi ordinare pot fi adoptate de către Consiliul Naţional numai în prezenţa a cel puţin jumătate din membri şi cu majoritate de două treimi a voturilor exprimate.

Orice revizuire totală a Constituţiei federale, o revizuire parţială se va putea face numai dacă aceasta este cerută de o treime din membrii Consiliului Naţional sau ai Consiliului federal. După îndeplinirea procedurii prevăzută dar înainte de autentificare de către Preşedintele federal revizuirea trebuie să fie supusă unui referendum (Abstimmung) al întregii naţiuni (Bundesvolk)40.

2. Belgia

În Constituţia Regatului Belgia41, privitor la revizuirea Constituţiei, consacră următoarele:42

- puterea legislativă are dreptul de a declara că are loc revizuirea unei dispoziţii constituţionale pe care o defineşte (stabileşte);

- după această declaraţie, cele două Camere sunt dizolvate de plin drept, în locul lor – potrivit procedurii constituţionale – fiind convocate cele două noi Camere;

- fiecare Cameră statuează de comun acord cu regele asupra punctelor supuse revizuirii;- Camerele nu vor putea delibera decât dacă cel puţin două treimi din membrii care compun fiecare

dintre ele sunt prezenţi;- nici o schimbare nu va fi adoptată dacă nu se reuneşte cel puţin două treimi din voturi;- nici o revizuire a Constituţiei nu poate fi angajată, nici continuată, în timp de război sau atunci când

Camerele se găsesc împiedicate să se reunească în mod liber pe teritoriul naţional.

3. Canada

Constituţia Canadei – Legea constituţională din 17 aprilie 1982 – poate fi modificată la propunerea guvernatorului general, prin rezoluţii ale Senarului şi ale Camerei comunelor, prin rezoluţii ale adunărilor legislative din cel puţin 30 de provincii (cel puţin 50% din populaţia tuturor provinciilor)43.

Modificarea Constituţiei Canadiene poate privi:- sarcina reginei44, aceea a guvernatorului general şi aceea a locţiitorului guvernatorului;- dreptul unei provincii de a avea în Camera Comunelor un număr de deputaţi şi cel puţin egal acelui al

senatorilor;- folosirea limbii franceze sau engleze;- compunerea Curţii Supreme a Canadei.

40 Osterreich Dokumetation, Osterreichische Bundesverfassungsgesetze (Auswahl), Herausgegeben von Bundespressedient, Wien, 1995 (cit. de V.Duculescu, G.Duculescu, Op.cit., p.383.41 Constituţia belgiană reprezintă una dintre constituţiile considerate „clasice”, înscriindu-se printre cele mai înaintate reglementări juridice ale epocii în care a fost elaborată. Ea fost adoptată la 7 februarie 1831, după proclamarea independenţei ţării (4 octombrie 1830, ţară, care prin hotărârea Congresului de la Viena din 1815 fusese inclusă, împreună cu Luxemburg-ul şl Olanda, în componenţa Regatului Unit al Ţărilor de Jos. Constituţia Belgiei a servit drept sursa de inspiraţie pentru alte constituţii (inclusiv pentru Constituţia României din 1866.42 Vezi, Les Constitutions de l’Europe des Douze (texte şi documente reunite şi prezentate de Henri Oberdorff), La Documentation Français, Paris, 1992.43 Vezi, Lois Constitutionnelles de 1867 a 1982, Ministere de la Justice, Canada.44 Şeful statului este Regina Elisabeta a II- a a Marii Britanii.

4. Elveţia45

Constituţia federală a Confederaţiei elveţiene din 29 mai 1874 poate fi oricând revizuită total sau parţial.

Revizuirea totală a Constituţiei se poate face la cererea unei secţiuni a Adunării federale sau a 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Revizuirea parţială poate avea loc pe calea iniţiativei populare, urmare a unei cereri formulată de 100.000 de cetăţeni. Iniţiativa poate avea forma unei propuneri, concepute în termeni generali, fie a unui proiect întocmit în detaliu. Dacă iniţiativa este concepută în termeni generali, Camerele – dacă sunt de acord – procedează la revizuirea parţială în sensul indicat şi supun proiectul poporului în scopul adoptării sau respingerii lui. Dacă, din contră, nu sunt de acord, vor supune revizuirea votului poporului, iar dacă majoritatea populaţiei se va pronunţa în mod afirmativ, deputaţii vor proceda la revizuirea, conformându-se votului popular. Dacă Adunarea federală elaborează un contraproiect, alegătorii vor trebui să decidă dacă preferă iniţiativa populară sau contraproiectul. Va intra în vigoare textul care va întruni cele mai multe voturi din partea alegătorilor şi din partea cantoanelor46.

5. Franţa

Constituţia Republicii Franceze reglementează (în art.89) instituţia revizuirii Constituţiei. Astfel :- iniţiativa revizuirii Constituţiei aparţine, concomitent, Preşedintelui Republicii la propunerea Primului

Ministru şi membrilor Parlamentului;- proiectul sau propunerea de revizuire va trebui să fie votată de cele două adunări în termeni identici; - revizuirea va fi definitivă numai după ce a fost aprobată prin referendum;- nici o procedură de revizuire nu va putea fi angajată sau continuată dacă aceasta poate aduce atingere

integrităţii teritoriului;- forma republicană de guvernământ nu poate forma obiectul nici unei revizuiri.

6. Italia

Potrivit Constituţiei italiene47, legile de revizuire a Constituţiei şi celelalte legi constituţionale sunt adoptate de fiecare Cameră prin două deliberări succesive, având loc la un interval de cel puţin trei luni şi sunt aprobate cu majoritatea absolută a voturilor membrilor fiecărei Camere, exprimate la sfârşitul celei de-a doua deliberări.

Aceste legi sunt supuse referendumului popular în cazul în care, în termen de 3 luni de la publicarea lor, se solicită aceasta de către o cincime din membrii unei Camere sau de către 500.000 de alegători sau 5 Consilii regionale.

Legea supusă referendumului nu este promulgată dacă nu este aprobată cu majoritatea voturilor valabil exprimate.

Nu face obiectul referendumului legea care a fost aprobată la al doilea tur de scrutin de fiecare Cameră cu o majoritate de două treimi din membrii săi.

Privitor la limitele revizuirii, în Constituţia italiană se prevede că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii.

7. Spania45 Confederaţia elveţiană (constituită prin alianţa perpetuă de la Waldstatten din 1921) a reprezentat până la Revoluţia Franceză din 1789, o asociaţie de comune urbane şi rurale între care existau înţelegeri şi tratate de alianţă. După ocuparea teritoriului Confederaţiei elveţiene de către trupele franceze la 12 aprilie 1798, aceste înţelegeri au fost înlocuite de Constituţia Republicii Elveţiene, întocmită la Paris, după modelul Constituţiei franceze. Cu toate acestea, ideea unui stat unitar, a unei republici unice şi indivizibile, a fost întotdeauna respinsă de elveţieni şi considerată ca străină concepţiilor lor. La 19 februarie 1803 s-a produs, din aceste motive, o reintroducere la federalism, atribuţiile puterii centrale fiind limitate la politica externă şi menţinerea ordinii publice.46 Vezi, V.Duculescu, C. Călinoiu, G.Duculescu, Drept constituţional comparat, vol.I, Bucureşti, Ed.Lumina Lex, 1999, p.501.47 Aprobată de către Adunarea Constituantă la 22 decembrie 1947, promulgată de şeful provizoriu al Statului la 27 decembrie 1947, publicată în Buletinul Oficial nr.298 din 27 decembrie 1947 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1948.

Iniţiativa revizuirii Constituţiei Spaniei48 revine Guvernului, Congresului Deputaţilor şi Senatului, potrivit Constituţiei şi regulamentelor celor două Camere.

Proiectul de revizuire a Constituţiei trebuie să fie adoptate cu majoritatea de trei cincimi a fiecărei Camere. Dacă nu se ajunge la un acord între cele două Camere, se va crea o Comisie paritară formată din deputaţi şi senatori, care va prezenta un text ce va fi votat de Congresul Deputaţilor şi Senat.

Dacă nu a fost adoptat prin procedura arătată şi atunci cânt textul a obţinut votul favorabil al majorităţii absolute a Senatului, Congresul va putea adopta revizuirea cu majoritatea de două treimi.

După ce Parlamentul a adoptat revizuirea, aceasta va fi supusă ratificării printr-un referendum în termen de 15 zile de la ado9ptare, dacă o solicită a zecea parte din membrii oricăruia din Camere.

În privinţa limitelor revizuirii, Constituţia Spaniei reglementează imposibilitatea revizuirii în timp de război, pe timpul stării de urgenţă, a celei excepţionale precum şi pe timpul stării de asediu.

48 Adoptată la 27 decembrie 1978.

Controlul constituţionalităţii legilor. Aspecte de drept comparat49

§.1. Albania.

Controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat Curţii Constituţionale50, care este formată din 9 judecători numiţi de Preşedintele Republicii cu consimţământul Adunării (forumul reprezentativ).

Mandatul judecătorilor este de 9 ani, ei putând fi realeşi. Judecătorii Curţii Constituţionale sunt recrutaţi dintre jurişti cu cea mai înaltă calificare şi experienţă care au o vechime de cel puţin 15 ani în profesia juridică. Judecătorii se bucură de imunitate. Funcţia lor încetează dacă au împlinit vârsta de 65 de ani, dacă sunt declaraţi incompetenţi, în cazul când sunt condamnaţi pentru crimă printr-o hotărâre definitivă sau dacă nu şi-au îndeplinit îndatoririle o perioadă de peste 6 luni.

Preşedintele Curţii Constituţionale este numit din rândul acesteia de către Preşedintele Republicii cu consimţământul Adunării, pe o perioadă de 3 ani.

Curtea se reînnoieşte la fiecare 3 ani.Curtea Constituţională hotărăşte cu privire la: compatibilitatea legilor cu Constituţia sau acordurile internaţionale; compatibilitatea tratatelor internaţionale cu Constituţia înainte de ratificarea lor; compatibilitatea actelor organelor centrale şi locale cu Constituţia; conflictele de competenţă între Guvernul central şi autorităţilor locale; constituţionalitatea partidelor politice; demiterea din funcţie a Preşedintelui Republicii.Dreptul de a sesiza Curtea Constituţională aparţine Preşedintelui Republicii, primului ministru, unei

cincimi din deputaţi, preşedintelui Înaltului Control de Stat, tribunalelor, Avocatului Poporului, organelor de guvernare locală, organelor comunităţii religioase, partidelor politice şi cetăţenilor.

Deciziile Curţii se adoptă cu votul majorităţii membrilor şi au forţă juridică obligatorie.

§.2. Austria

Curtea Constituţională (potrivit art. 137 din Constituţia Austriei)51 hotărăşte în materie de acţiuni patrimoniale intentate împotriva Federaţiei, Länder-urilor, districtelor, comunelor şi sindicatelor inter-comunale.

De asemenea, Curtea Constituţională: soluţionează conflictele de competenţă între tribunale şi autorităţi administrative, între Curtea

Administrativă şi toate celelalte tribunale, precum şi între Curtea Administrativă şi Curtea Constituţională;

poate anula o lege pentru neconstituţionalitate în măsura în care s-a solicitat în mod expres sau Curtea trebuie să o aplice într-o speţă care se judecă în faţa ei;

are şi alte atribuţii printre care controlul legalităţii şi constituţionalităţii tratatelor internaţionale, contestaţiile cu privire la alegerea Preşedintelui federal, contestaţiile referitoare la alegerea guvernelor de Land-uri, punerea sub acuzare a Preşedintelui federal sau a membrilor Guvernului etc.52

§.3. Belgia

In Belgia, în vigoare este Constituţia din 1831, (una din constituţiile considerate “clasice”) care a suferit pe parcursul timpului numeroase modificări care însă nu i-au alterat principiile fundamentale şi nici structura de principiu.

Controlul de constituţionalitate este încredinţat Curţii de Arbitraj, formată din 12 membri numiţi pe viaţă de către Rege dintr-o dublă listă prezentată alternativ de Camera Reprezentanţilor şi de Senat.

Cât priveşte formele de control ale constituţionalităţii legilor, acestea sunt:

49 Pentru dezvoltări, vezi: Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,, Drept constituţional comparat, vol.I, II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1999: Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol I., Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.312-325.

50 Potrivit Constituţiei Albaniei din 4 august 1998.51 Legea Constituţională federală din 26 octombrie 195552 Vezi:V.Duculescu, ş.a. Op.cit., p.323-324

recursul în anulare, în materie de competenţă, la sesizarea Consiliului de Miniştri, organelor administrative ale entităţilor federale, a preşedinţilor Camerelor Parlamentului, a persoanelor fizice şi morale, de drept public sau privat;

controlul la sesizarea unei jurisdicţii, în ceea ce priveşte respectarea regulilor de repartizare a competenţelor între organele centrale ale comunităţilor şi regiunilor.

§.4. Bulgaria

Potrivit Constituţiei Republicii Bulgaria53, controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat Curţii Constituţionale.

Aceasta este alcătuită din 12 judecători, care îşi exercită atribuţiile pe o perioadă de 9 ani: 4 judecători sunt desemnaţi de Preşedintele Republicii, 4 sunt aleşi de Adunarea Naţională şi 4 de Adunarea judecătorilor de la Curtea Supremă de Casaţie şi Curtea Supremă Administrativă.54

Curtea Constituţională a Bulgariei:55

se pronunţă în legătură cu sesizările privind neconstituţionalitatea unor legi; reglementează litigiile de competenţă între Adunarea Naţională, Preşedinte şi Consiliul de Miniştri, ca

şi între organele de autogestiune locală şi organele executive centrale; hotărăşte asupra conformităţii acordurilor internaţionale încheiate de Bulgaria cu Constituţia (înaintea

ratificării lor); se pronunţă asupra litigiilor referitoare la caracterul constituţional al unor partide şi asociaţii politice,

asupra litigiilor ce privesc legalitatea alegerii preşedintelui, vicepreşedintelui, deputaţilor, precum şi în legătură cu acuzaţiile formulate faţă de Preşedinte sau Vicepreşedinte;

are dreptul să emită interpretări ale Constituţiei, acestea având caracter obligatoriu.Ca forme de control distingem:– controlul abstract, la sesizarea a cel puţin unei cincimi din deputaţi, a Preşedintelui Republicii, a

Consiliului de Miniştri, a Curţii Supreme de Casaţie, a Curţii Supreme Administrative sau a procurorului general, iar în legătură cu conflictele de competenţă şi la sesizarea consiliilor municipale;

– controlul concret, la sesizarea Curţii Supreme de Casaţie sau a Curţii Administrative.Curtea Constituţională hotărăşte cu majoritate simplă; deciziile sale sunt publicate în “Jurnalul Oficial”, în

15 zile de la data pronunţării şi devin obligatorii la trei zile după publicarea lor.Partea din legea considerată ca neconstituţională este considerată abrogată din ziua intrării în vigoare a

deciziei, celelalte părţi ale legii rămânând în vigoare.

§.5. Franţa

În Franţa, potrivit Constituţiei din 1958, apărătorul Constituţiei este Consiliul Constituţional, un organism complex, cu multiple atribuţii56, însă, cea mai importantă constituind-o controlul de constituţionalitate.

Consiliul Constituţional este alcătuit din 9 membrii, desemnaţi pe 9 ani de către: preşedintele republicii (3), preşedintele Adunării Naţionale (3) şi preşedintele Senatului (3). Foştii Preşedinţi ai Republicii sunt consideraţi membrii pe viaţă ai Consiliului.

Consiliul Constituţional îşi exercită atribuţiile procedând la următoarele forme de control: controlul preventiv şi obligatoriu asupra constituţionalităţii legilor organice şi Regulamentelor

Adunării Naţionale şi al Senatului; controlul preventiv asupra constituţionalităţii legilor ordinare şi a tratatelor internaţionale la

sesizarea Preşedintelui Republicii, a primului-ministru, a preşedinţilor Camerelor Parlamentului; controlul preventiv, înainte de promulgare, la sesizarea unui număr de cel puţin 60 de deputaţi sau de

senatori.Potrivit art. 11 din Constituţie, Consiliul Constituţional nu are competenţa să se pronunţe asupra

constituţionalităţii unei legi adoptată prin referendum.

53 Adoptată la 12 iulie 199154 Judecătorii sunt jurişti cu înalte calităţi profesionale şi morale, care au cel puţin 15 ani vechime în specialitatea juridică.55 Vezi: V.Duculescu, ş.a., Op.cit. p. 701.56 De exemplu: atribuţiuni electorale, atribuţiuni consultative şi de constatare a unor situaţii (spre pildă, când preşedintele republicii este

împiedicat să-şi exercite îndatoririle ce-i revin).

Efectele deciziilor de neconstituţionalitate ale Consiliului privesc, după caz, fie tratatele internaţionale, fie legile. În primul caz, Consiliul nu poate să autorizeze ratificarea tratatului, ceea ce presupune că el nu va putea să intre în vigoare în Franţa.

În privinţa legilor, Consiliul nu va anula legea neconstituţională ci, o va declara neconformă cu Constituţia, astfel: dacă dispoziţia declarată neconstituţională se poate detaşa de restul prevederilor legii, preşedintele republicii poate promulga legea cu excepţia textului considerat neconstituţional; dacă o anumită dispoziţie neconstituţională este inseparabilă de totalitatea legii, urmează ca întreaga lege să fie considerată neconstituţională.

Deciziile Consiliului Constituţional sunt obligatorii şi nesusceptibile de recurs.

§.6. Italia

În Italia, potrivit Constituţiei din 22 decembrie 1947, Curtea Constituţională este organismul competent în problematica constituţionalităţii.

Curtea Constituţională este formată din 15 judecători, 5 fiind desemnaţi de către Preşedintele Republicii, 5 de către Parlament şi 5 de către magistraturile supreme, ordinare şi administrative (Curtea de Casaţie, Consiliul de Stat şi Curtea de Conturi).

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi dintre: magistraţi aparţinând jurisdicţiilor superioare, ordinare şi administrative; profesorii titulari la universităţi care predau discipline juridice; avocaţi care au mai mult de 20 de ani de activitate profesională. Curtea Constituţională este competentă: a soluţiona aspectele de neconstituţionalitate ale legilor sau a altor acte normative cu forţă juridică

egală cu a legii; să judece conflictele de atribuţii între diversele puteri în stat, între stat şi regiuni şi între regiuni; a se pronunţa în legătură cu acuzaţiile aduse Preşedintelui Republicii sau miniştrilor.Curtea Constituţională exercită: un control preventiv, la sesizarea primului ministru (asupra legilor regionale sau la sesizarea

regiunilor asupra legilor statului); un control ulterior, pe cale de acţiune sau de excepţie.

§.7. Rusia

În Rusia57, competenţa soluţionării problemelor privind constituţionalitatea legilor federale, a actelor normative ale Preşedintelui Federaţiei, ale Dumei de Stat şi ale Guvernului Federaţiei, ale constituţiilor republicilor, regulamentelor şi celorlalte acte emise de organele puterii, tratatele dintre organele federaţiei şi organele subiecţilor, tratatele internaţionale ale Federaţiei care n-au intrat încă în vigoare, revine Curţii Constituţionale a Federaţiei.

De asemenea, Curtea Constituţională: soluţionează disputele privitoare la competenţa organelor federale ale puterii de stat, între acestea şi

organele de stat ale subiecţilor federali; soluţionează şi cazurile de neconstituţionalitate semnalate de către cetăţeni cu privire la încălcarea

drepturilor şi libertăţilor constituţionale, precum şi de tribunale, atunci când în judecarea unor cauze se ridică problema neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale;

emite interpretări ale Constituţiei Federaţiei, având şi atribuţii în domeniul electoral (cu privire la alegerea şi la propunerea de acuzare a Preşedintelui Federaţiei Ruse pentru înaltă trădare sau alte infracţiuni grave)58.

Curtea Constituţională a Federaţiei procedează la un control abstract (la sesizarea Preşedintelui Federaţiei, a Dumei de Stat, a unei cincimi din membrii Consiliului Federaţiei, a deputaţilor Dumei de Stat, a Guvernului Federaţiei, a Tribunalului Suprem şi a Tribunalului Suprem de Arbitraj, a organelor legislative şi executive ale subiecţilor federaţiei) şi la un control concret, la sesizarea cetăţenilor sau a instanţelor privind constituţionalitatea legii.

§.8. S.U.A.57 Potrivit Constituţiei Federaţiei Ruse, adoptată la 12 decembrie 1993.58 Vezi: V.Duculescu, ş.a., Op.cit. p. 580.

În sistemul constituţional american, potrivit Constituţiei din 17 septembrie 1787, puterea judecătorească – care se bucură de o înaltă autoritate – este competentă a lua în discuţie orice fel de cazuri, atât cele care se dezbat în baza dreptului, cât şi a unor principii de echitate, în virtutea Constituţiei, a legilor sau a tratatelor încheiate de S.U.A.59.

Curtea Supremă de Justiţie, care se află în vârful piramidei jurisdicţiei federale, şi-a adăugat, începând cu 180360, prerogativa de a declara neconstituţionale atât legile statelor, cât şi cele ale federaţiei, pe care le-ar considera contrare Constituţiei. Controlul constituţionalităţii este deschis şi particularilor pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. Neavând dreptul de a intenta în mod direct o acţiune judiciară împotriva Uniunii, orice persoană interesată, parte într-un proces în cursul căruia un text de lege este invocat, poate să se disculpe argumentând neconstituţionalitatea textului, ceea ce are drept consecinţă solicitarea punctului de vedere al Curţii Supreme de Justiţie.

59 Ibidem , p. 83.60 Vezi celebra speţă Marbury versus Madison, când John Marshall – atunci Chief Justice (preşedintele Curţii Supreme) – a reclamat pentru Curtea

Supremă dreptul de a revizui actele Congresului.

GARANTAREA CONSTITUTIONALA SI INTERNATIONALA A AUTONOMIEI LOCALE

1 Aspecte de drept comparat privind garantarea constituționala a autonomiei locale2 Garantarea internațională autonomiei locale3 Dimensiunile politica si democratica ale autonomiei locale4 Subordonare si cooperare în autonomia locală.5 Garantarea prin justiție a autonomiei locale6 Aspecte de drept comparat privind regionalizarea7 Aspecte de drept comparat privind zonele cu statut special

1 Aspecte de drept comparat privind garantarea constitutionala a   autonomiei locale Pana nu demult,autonomia locala a reprezentat o chestiune exclusiv interna a statelor,un domeniu

rezervat exclusiv competenetei nationale,la discretia absoluta a suveranitatii statale,cu singura rezerva sa nu se incalce principiile si celelalte norme general admise ale dreptului international public.

La nivel constitutional era inscris,in linii generale,doar simplu principiu al autonomiei locale,cu trimitere la lege pentru a reglementa concret formele,conditiile,si limitele.Legiuitorul nu era tinut de nici-o norma constitutionala direct aplicabila.

            Treptat,apare un statut constitutional pentru colectivitatile teritoriale,cu valoare de principiu,iar in statele care consacra prin   constitutie  un regionalism politic exista o reglementare constitutionala detaliata.Astfel,legiuitorul ordinar este legat de anumite cadre fundamentale.In aceste situatii statul:

-  le-a recunoscut colectivitatilor teritoriale  locale existenta,-  le-a acordat autonomie si-  le-a garantat autonomia.Facand o trecere in revista de drept comparat,Constitutia Belgiei,cusistemul federal extrem de complicat pe care il creaza,instituie patru regiuni lingvistice si trei

comunitati,trei regiuni,provincii  si comune.Se imbina aici federalismul si autonomia locala,intr-un mod complex,cu un partaj constitutional laborios de competente intre structuri.De altfel,Belgia a inregistrat o evolutie curioasa si interesanta de la stat unitar la stat regional si apoi la stat federal complex si original.

Constitutia Danemarcei prevede dreptul comunelor de a se administra liber,sub supravegherea statului,in conditiile fixate de lege,prevazand existenta de consilii municipale si de consilii parohiale alese.

Constitutia Frantei garanteaza si dezvolta autonomia locala prin libera lor administrare,statutul acestora fiind materii distincte inscrise in Constitutie.Termenul folosit de Constitutie pentru a desemna autonomia locala este libera administrare.Doctrina subliniaza ca,daca descentralizarea administrativa priveste numai raporturile statului cu colectivitatile teritoriale locale,libera administrare are in vedere si raporturile intre colectivitatile teritoriale locale intre ele.

Constitutia Germaniei,intr-un stat federal, reglementeaza in special raporturile dintre federatie si landuri,autonomia locala vizand landurile.

Constitutia Greciei  dispune ca administratia statului are la baza principiul desconcentrarii,iar colectivitatile locale se bucura de autonomia locala,avand gestiunea afacerilor locale,sub tutela statului.

Constitutia Italiei creaza un stat regional,favorizand autonomia locala,pe baza principiului descentralizarii,reglementat detaliat.

Constitutia Luxemburgului consacra autonomia comunala,comunele posedand personalitate proprie,organe proprii si bugete proprii.

Constitutia Olandei reglementeaza detaliat administratia locala autonoma.Constitutia Portugaliei precizeaza ca organizarea democratica a statului include colectivitatile locale,care

sunt autonomeConstitutia Spaniei recunoaste autonomia regiunilor si solidaritatea intre ele,garantand autonomia

comunelor,provinciilor si comunitatilor autonome,reglementand detaliat raporturile dintre acestea si stat.Constitutia Irlandei nu mentioneaza autonomia locala,problema fiind de competenta

legii ordinare.Si Regatul Unit,fara o constitutie scrisa,lasa guvernarea locala pe seama legii.Fiecare dintre cele

patru parti care il compun,respectiv,Anglia,Tara Galilor,Scotia si Irlanda de Nord,are o organizare locala proprie.

In Romania,Constitutia trateaza materia autonomiei locale in art.119-122,alcatuind sectiunea a –2-a,”Administratia publica locala” din Capitolul V, “Administratia publica”,din titlul III  “Autoritatile publice”.Este o reglementare constitutionala a autonomiei locale,din punct de vedere al gradului de detaliere,intermediara intre simpla afirmare a principiului,fara nici-o dezvoltare ,si norme numeroase si de amanunt privind toate aspectele importante relative la autonomia locala.

“Organizarea si activitatea unitatilor administrativ-teritoriale au la baza descentralizarea administrativa si autonomia locala”( Titlul I,pct.17,alin.5)

       2 Garantarea internationala a autonomiei locale Prin garantarea detaliata a autonomiei la nivel constitutional statul s-a angajat practic ireversibil, dar la

nivel exclusiv intern.Prin consacrarea internationala a autonomiei locale,statul se angajeaza la nivel international.In acest fel,autonomia locala,raporturile dintre stat si colectivitatile teritoriale locale de pe teritoriul sau ies din sfera exclusiva a dreptului intern,din domeniul rezervat competentei exclusive a statului,devenind materie de cooperare si de reglementare internationala.Colectivitatile teritoriale locale si autonomia lor nu  mai sunt la latitudinea suveraanitatii absolute a statelor,ci ajung a fi garantate ,protejate international.

Fenomenul poate fi asemuit cu protectia drepturilor omului,care,la inceput,in mod exclusiv au fost garantate la nivel intern,dupa care,patruns in campul international,a cunoscut o fantastica dezvoltare.Patrunderea problemei autonomiei locale in campul international se afla inca in faza incipienta sub aspectul reglementarilor si,mai ales,al ariei de extindere geografica,neajungand la un  nivel universal.Important este ca aceasta a cuprins cu tarie nivelul regional european. Astfel, exemplificam doua tratate internationale multilaterale,in cadrul Consiliului Europei,referitoare la autonomia locala :

-         Carta europeana a autonomiei locale, adoptata la Strasbourg la 15 octombrie 1985 ,care a intrat in vigoare la 1 septembrie 1988 si care a fost ratificata de 30 de state la 15 iunie 1998,inca 5 state aflansu-se in faza de semnare.

-         Conventia –cadru europeana asupra cooperarii transfrontaliere a colectivitatilor sau autoritatilor teritoriale

Cu privire la fundamentarea constitutionala si legala a  autonomiei locale,art.2 din Carta europeana prevede ca principiul autonomiei locale trebuie sa fie recunoscut in legislatia interna si, pe cat posibil in constitutia statelor semnatare.

In sensul Cartei (art.3) ,autonomia locala este dreptul si capacitatea efectiva ale autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona,in nume propriu si in interesul populatiei locale,o parte importanta a treburilor publice,acest drept exercitandu-se de consilii sau adunari,compuse din membri alesi prin vot liber,secret,egal,direct si universal,care pot dispune de organe executive si deliberative care raspund in fata lor.

In egala masura sunt protejate si limitele teritoriale ale colectivitatilor teritoriale locale,art.5 dispunand ca,pentru orice modificare a limitelor teritoriale locale,colectivitatile teritoriale locale in cauza trebuie sa fie consultate in prealabil,eventual pe cale de referendum,acolo unde legea permite.

Romania a devenit parte la Carta europeana a autonomiei locale prin Decretul nr.131/1997 si prin Legea nr.199/1997.Prin aceste acte normative Romania a ratificat calitatea de subiect al tratatului international respectiv(Carta fiind un tratat international multilateral) cu o rezerva la art.7,parag.2,referitor la indemnizatia alesilor locali si o declaratie interpretativa in sensul ca prin notiunea de autoritate regionala,prevazuta la art.4,parag.5 si 6 se intelege ,potrivit legislatiei in vigoare,autoritate judeteana a administratiei publice locale.

3 Dimensiunile politica si democratica ale autonomiei locale Caracterul reprezentativ al autoritatilor locale autonome este dat chiar de Carta europeana a autonomiei

locale ratificata de Romania in 1997,care impune alegerea tuturor organelor administrative deliberative de la toate nivelurile prin vot universal direct. Astfel,inseamna ca,in prezent,legiuitorul roman nu mai poate ,fara a incalca angajamentele internationale(obligatia de a respecta angajamentele internationale este deja prevedere constitutionala- art.11) sa reglementeze alt tip de alegeri decat votul universal direct,cel putin pentru consiliile locale si judetene.

           

Implicatii ale dimensiunilor politica si democratica ale autonomiei locale Sufragiul universal le confera autoritatilor locale autonome nu numai o coloratura politica,dar si pozitia

de organe democratice.Datorita acestei realitati,autonomia locala iese din cadrul strict administrativ,intrand in sfera

politicului,chiar daca nu patrunde in domeniile legislativ sau de guvernare.Ea asigura o contrapondere la omniprezenta statului realizata la nivel central prin guvernul desemnat de partidul majoritar.

Dimensiunea politica a autonomiei locale,cu raportare la relatiile dintre centru si teritoriu,se manifesta,in unele state,prin reprezentarea colectivitatilor teritoriale locale in camera superioara a parlamentului.De exemplu,Franta,unde Senatul asigura reprezentarea colectivitatilor teritoriale locale.

Interrelatiile dintre nivelul politic local si nivelul politic national ridica insa si o problema privind cumulul mandatelor(functiilor) la nivel local si national sau intre nivelurile locale.

Argumentul principal in favoarea cumulului este afirmarea experientei politice a oamenilor politici care trebuie sa asigure continuitatea,iar in defavoarea cumulului exista argumente de genul ca mai multe mandate inseamna o munca redusa,fara interes major,inseamna monopolizarea functiilor publice de un numar relativ redus de oameni politici ,aspect care creaza un deficit democratic.

Tot ca un aspect al democratiei locale,Carta europeana a autonomiei locale precizeaza mijloacele democratiei directe,adica adunarile cetatenesti,referendum,daca sunt permise de legea interna.Daca,in general,democratia locala este reprezentativa,exista si elemente ale democratiei locale directe. Chiar neprevazuta in texte de lege,democratia directa poate fi utilizata,cu caracter consultativ,fara rezultat obligatoriu asupra organelor administratiei publice locale.Foarte des se foloseste acest procedeu in Franta.

In Romania,.mijloacele democratiei directe la nivel local sunt in deplina concordanta cu spiritul Constitutiei,care le reglementeaza la nivel national (referendumul si initiativa legislativa populara).Referendumul local este consacrat in Legea nr.215/2001(modificata si completata in 2006) privind administratia publica locala.Si la nivelul satelor si catunelor din componenta comunelor exista o democratie directa consacrata in art.35,alin.2 din Legea 215/2001 a administratiei publice locale ,care prevede alegerea,de o adunare sateasca,alcatuita din cate un reprezentant din fiecare familie,a unui delegat satesc,in cazul in care cetatenii satului sau ai catunului respectiv nu au consilieri alesi in consiliul local,pentru a-I reprezenta la sedintele acestuia,cu drept de vot consultativ.

4  Subordonare si cooperare in autonomia locala.

Statul se asociaza cu toate colectivitatile teritoriale locale pentru satisfacerea intereselor publice. Cu toate acestea,autonomia locala inseamna absenta unor raporturi ierarhice de subordonare intre autoritatile administratiei de stat si autoritatile administrative proprii colectivitatilor teritoriale locale.Totusi,autonomia locala nu inseamna suveranitate sau independenta,colectivitatile teritoriale locale autonome nu sunt in afara statului sau independente de acesta.Suveranitatea statului ramane deplina si asupra colectivitatilor teritoriale locale.

Statul este cel care este in drept,in temeiul suveranitatii sale,sa isi impuna vointa,adica sa impuna interesul public statal,national,atunci cand,eventual,acesta vine in conflict cu interesele publice locale,ale colectivitatilor teritoriale locale.De exemplu,statul este cel care decide care dintre interesele publice raman a fi de competenta sa si care trec in competenta colectivitatilor teritoriale locale.

Descentralizarea administrativa releva domenii in care competentele sunt partajate intre stat si colectivitatile teritoriale locale,ceea ce impune o colaborare a celor doua categorii de subiecte de drept public pentru prestarea serviciilor publice,ajungandu-se la o descentralizare cooperativa,in baza unor contracte administrative cu drepturi si obligatii reciproce.

Exista si riscuri ale acestei metode,precum posibilitatea ca statul sa isi aleaga partenerii contractuali in functie de culoareapolitica a administratiilor locale,precum si aparitia unei tutele indirecte si informale asupra activitatii colectivitatilor teritoriale locale.

Experienta Frantei in materie este relevanta in sensul ca statul a inteles ca aceste colectivitati teritoriale locale nu sunt niste persoane de drept public cu capacitate restransa,care sa aiba nevoie permanenta de a fi conduse si supravegheate,ci subiecte cu capacitate deplina si cu maturitatea de a particcipa,in conditii de demnitate si de egalitate cu statul,la satisfacerea nevoilor publice ale cetatenilor de pe teritoriul respectiv.Exemple de astfel de contracte : contracte de plan in domeniul planificarii precum si contracte de amenajare a teritoriului.

5. Garantarea prin justitie a autonomiei locale Autonomia locala este garantata prin dreptul pe care il au colectivitatile teritoriale locale de a-si apara in

justitie autonomia locala.Atunci cand actioneaza in temeiul capacitatii lor de drept privat ,colectivitatile teritoriale locale nu sunt

supuse tutelei administrative ci formelor obisnuite de control din partea statului. Ca subiecte de drept privat egale cu celelalte , au inclusiv dreptul de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor lor .

Cand statul aduce atingere intereselor autonomiei locale calea principala de atac a acesteia este conteciosul administrativ.Scopul primordial al contenciosului administrativ , conform legii544/2004, este de a-i proteja pe particulari impotriva abuzurilor autoritatilor publice , el fiind o institutie de drept public care asigura o lupta controlata de lege a particularului cu autoritatea publica si nu o lupta a autoritatilor publice intre ele . Aceasta nu exclude posibilitatea ca unele acte ale statului sa intre in conflict cu activitatea unor autoritati publice locale si care sa fie solutionate tot prin institutia contenciosului administrativ .

Carta europeana a autonomiei locale prevede la art.11 ca autoritatile administratiei publice locale trebuie sa dispuna de dreptul de a se adresa instantelor judecatoresti in scopul asigurarii liberului exercitiu al competentelor lor si al respectului principiilor de autonomie locala care sunt prevazute de constitutie sau de legislatia interna .

6. Aspecte de drept comparat privind regionalizarea

Termenii de regionalizare si regiune sunt abordati in mod complex in diverse tari ale lumii si acopera realitati politice si administrative diferite . Astfel :

-  in Spania si Italia = regionalizare politica-  in Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord =  regionalizare incorporata  rezultat al crearii

statului unitar prin unirea mai multor state care-si pastraza o anumita individualitate-  in Belgia , inainte de transformarea ei in stat federal = regionalizare diversificata , cu cadre regionale

stabilite nu numai dupa criteriul teritorial si politic , ci si dupa criterii de limba si cultura ( regiunea flamanda si valona )

-  in Franta = regionalizare administrativa clasica , prin descentralizare creand regiunile drept colectivitati teritoriale locale autonome din punct de vedere administrativ

-   in Grecia = regionalizare functionala , prin desconcentrare creand regiunile doar ca simple circumscriptii ale administratiei de stat

-   in Romania = regionalizare prin cooperare , creand regiunile ca forme institutionalizate de cooperare intre colectivitatile teritoriale locale

Regionalismul politic care se manifesta in Spania si Italia (unde sunt state regionale ) se caracterizeaza prin tipul de stat care reprezinta o forma aflata la limita dintre statul national si statul federativ .

In Spania , potrivit constitutiei acestui stat , provinciile limitrofe ( colectivitati teritoriale locale superior comunelor ) se pot guverna ele insele si se pot constitui in comunitati autonome . Prin urmare , crearea comunitatilor nu este obligatorie si nici nu trebuie sa acopere intregul teritoriu . Acestea dispun de autonomie statutara iar partajul competentelor intre ele si stat este realizat de constitutie . In prezent , in Spania exista 27 de comunitati autonome care dispun si de o putere legislativa si de structuri institutionale comparabile celor ale unui stat .

In Italia regiunile sunt un nivel intermediar alaturi de provincii intre nivelul de baza, comunele, si stat . Ele se bucura de autonomie , domeniile de competenta fiind stabilite prin constitutie. Realizarea practica a regionalizarii Italiei a avut loc in anul 1968 desi ideea a fost promovata prin constitutia din 1948 care a instituit 20 de regiuni, din care 15 sunt de drept comun, iar 5 au caracter special . regiunile au dubla competenta, respectiv administrativa si legislativa. Controlul constitutionalitatii legilor regionale este asigurat de curtea constitutionala .

Regatul Unit  este caracterizat ca fiind o uniune incorporata , adica un stat unitar format din unirea mai multor state , astfel incat capacitatea juridica a statelor initiale dispare fiind absorbita de cea a statului rezultat , iar vechile state isi pastreaza individualitatea sub aspect administrativ si chiar legislativ desi legile sunt expresia activitatii parlamentului national .

In Franta regiunile sunt ultimile colectivitati teritoriale locale aparute , alaturandu-se celor traditionale , comuna si departamentul . Regiunile au fost infiintate in Franta in anul 1972 prin lege , ramanand

circumscriptii administrativ-teritoriale dar dotate cu personalitate juridica , avand atributii , organe si resurse proprii .

Transformarea regiunilor in colectivitati teritoriale locale s-a realizat printr-o lege din anul 1982 care specifica faptul ca aceasta transformare este legata de alegerea adunarii deliberative (consiliul regional) , fapt petrecut in 1986 . In Franta exista 22 de regiuni metropolitane si 4 regiuni de peste mari . Cu toate acestea , in Franta departamentul ramane prin traditie si atributii unitatea administrativ-teritoriala de drept comun , atat in sensul de circumscriptie administrativa a teritoriului de stat , cat si cu sensul de colectivitate teritoriala locala . In anul 1995 , Legea amenajarii teritoriului din Franta a creat “ tarile “ fara a stabili exact natura lor juridica , ele nefiind nici colectivitati teritoriale locale si nici circumscriptii administrativ-teritoriale .

In statele mici ca Danemarca , Luxemburg , Grecia , Irlanda , Olanda , Portugalia nu exista nici spatiul necesar si nici ratiunile pentru stabilirea unui nivel regional de administratie , iar daca s-ar realiza regionalizarea s-ar slabi nivelul integrat european prin aparitia unor structuri regionale mici cu resurse limitate care nu ar face fata cu regiunile altor state .

In Romania , prima forma de regionalizare este reprezentata de proiectul Argetoianu care, in anul 1921 a propus o reforma administrativa , dar nu s-a finalizat , acea reforma vizand infiintarea regiunilor administrate de consiliul regional si prezident . Intre 1925 si 1931 in Romania existau 7 directorate ministeriale , dar care erau simple circumscriptii administrative de desconcentrare a serviciilor exterioare ale administratiei ministeriale .

O a doua organizare de tip regional este cea din perioada 1938-1940 , a tinuturilor , in numar de 10 , care erau colectivitati teritoriale distincte dotate cu personalitate juridica . In conditiile de dictatura regala ale epocii nu putea fi vorba de o autonomie locala .

Cea de-a treia experienta regionala a fost in perioada 1950-1968 cu 18 regiuni ( inclusiv regiunea autonoma maghiara ) , unitati administrativ-teritoriale cu verigile intermediare de tip raion . Fiind vorba de epoca comunista nu putem vorbi de autonomie locala .

Conform Hotararii Guvernului nr. 671/1997 privind abilitarea Departamentului pentru Administratie Publica Locala in promovarea politicii dedezvoltare regionala de a indeplini atributii privind promovarea politicii de dezvoltare regionala pana la adoptarea legii privind dezvoltarea regionala in Romania , aceasta institutie este singura de reglementare in domeniu .Necesitatea unei organizari administrativ-teritoriale de tip regional a fost subliniata si demonstrata prin carta verde “ Politica de dezvoltare regionala in Romania “ elaborata de Guvernul Romaniei si Comisia Europeana in anul 1996 , in cadrul Programului Phare pentru politica de dezvoltare regionala .Baza politicii de dezvoltare regionala in Romania este propusa a fi  regiunea de dezvoltare . Sunt concepute 8 astfel de regiuni de dezvoltare :

-  nord-est-  sud-est-  sud-  sud-vest-  vest-  nord-vest-  centru-  Bucuresti ( incluzand si judetul Ilfov )O regiune de dezvoltare cuprinde (cu exceptia regiunii Bucuresti) intre 4 si 7 judete, toate judetele fiind

prinse intr-o regiune de dezvoltare .In prezent in Romania actioneaza Legea 151/1998 privind dezvoltarea regionala in Romania,

(modificata si completata prin Legea nr.315 din 28 iunie 2004  Lege nr.58 din 21 martie 2005) care reglementeaza cadrul institutional , obiectivele , competentele si instrumentele specifice politicii de dezvoltare regionala in Romania .Regiunile de dezvoltare nu sunt unitati administrativ-teritoriale si nu au personalitate juridica , ele imbracand forma cooperarii intre judete .

Organul deliberativ al regiunii de dezvoltare este Consiliul pentru dezvoltare regionala care este alcatuit din presedintii consiliilor judetene si cate un reprezentant al consiliilor locale municipale , orasenesti si comunale . Tot prin aceeasi lege se infiinteaza Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala in vederea promovarii obiectivelor politicii de dezvoltare regionala a carei natura juridica este mixta , el fiind compus :

-  atat din reprezentanti ai administratiei de stat-  cat si din reprezentanti ai administratiilor colectivitatilor teritoriale locale , componente ale regiunilor

de dezvoltareTot la nivel central functioneaza si Agentia Nationala pentru Dezvoltare Regionala cu personalitate

juridica , ca organ executiv al  Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala .Fondul National pentru

Dezvoltare Regionala constituie pentru finantarea programelor de dezvoltare regionala in Romania , din alocatii de la buget , precum si din alte surse de finantare interne si internationale ca :

-  asistenta financiara permanenta din partea U.E. in cadrul Programului Phare-  fonduri structurale din partea U.E. , inainte si dupa aderare

Aspecte de drept comparat privind zonele cu statut special

Regula generala,intr-un stat unitar,organizarea administrativ-teritoriala este  si ea unitara,ca efect al egalitatii juridice a teritoriului de stat.De la aceasta regula exista si exceptii,dar sunt luate in considerare numai daca sunt recunoscute expres de Constitutie sau daca Constitutia permite o astfel de reglementare prin lege ordinara.

In acest sens,Constitutia Frantei reglementeaza departamentele de peste mari si teritoriile de peste mari.

De asemenea,legea fundamentala a Frantei fixeaza si norme speciale pentru administrarea  marilor orase ca Paris,Lion si Marsilia,pentru regiunea pariziana (Ile de France),pentru Corsica si pentru regiunile de peste mari.

Cele 4 departamente de peste mari,cele 4 teritorii de peste mari si Corsica formeaza colectivitatile periferice,care apartin Republicii,dar care ,datorita caracteristicilor istorice,geografice,economice si politice,beneficiaza de o organizare institutionala particulara,derogatorie de la cea de drept comun.

Constitutia Italiei fixeaza 5 regiuni cu forme si conditii speciale de autonomie,potrivit statutelor speciale adoptate prin legi constitutionale.

Danemarca stabileste prin Constitutie,un regim special pentru administrarea Insulelor Feroe si Groenlanda. Groenlanda este acum stat independent din 2009

In Portugalia,potrivit Constitutiei,arhipelegurile Acores si Madera reprezinta regiuni autonome,regimul lor politic si administrativ fiind fondat pe caracteristicile geografice,economice,sociale si culturale ale acestor regiuni si pe aspiratiile de autonomie ale populatiilor insulare.