UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOVFACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI

ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

Comportamentul autodistructiv.

Autorănirea

Ichim AncaMîndru AliceSandu Andreea

PPS II, 15424

Citându-l pe E.Durkheim, este “social orice comportament care nu se datorează hazardului, ci este reglat prin norme și așteptări instituite și inevitabile”, iar “deviant” este acel comportament care depășește limitele instituționale și sociale acceptabile de către societate, considerată ca fiind un mediu moral.

Conduita deviantă autodistructivă – în această perspectivă , comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului ci şi asupra sinelui. Astfel, trebuie să diferenţiem între actele comportamentale autodistructive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat, alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie desigur prezenţa intenţiei autodistructive.

O formă particulară de simulare care face trecerea către conduitele autodistructive, este comportamentul deliberat de autorănire. În situaţii critice, tensionate, fiecare persoană reacţionează diferit, în funcţie de tipul de personalitate pe care îl are – introvertit sau extravertit, de stresul pe care îl resimte şi de capacitatea de a se confrunta cu astfel de probleme. Astfel, în timp ce unii dintre noi se manifestă ridicând tonul, ţipând, sau având un limbaj agresiv alţii reacţionează atipic, prin auto-mutilare. Auto-rănire, parasuicid (încercare de sinucidere când rezultatul nu se doreşte a fi moartea), crestarea pielii cu un obiect ascuţit, auto-abuzul, auto-mutilarea - toate acestea denumesc un singur lucru: violenţa adresată către propria persoană. Potrivit specialiştilor, auto-mutilarea este încercarea unei persoane de a-şi schimba starea de spirit, suferinţa psihică, prin provocarea unei suferinţe fizice – rănirea, pentru a se obţine afectarea epidermei.

Printre formele de auto-mutilare sunt cuprinse manifestări precum: tăieturile, zgârieturile, însemnarea cu un fier încins, muşcăturile, loviturile, ruperea părului sau a pielii şi vânătăile. Dacă scopul auto-mutilării este altul decât eliminarea stresului şi a panicii, şi anume – obţinerea de satisfacţie sexuală, decorarea corpului (piercing, tatuaje), efectuarea unui ritual religios, includerea într-un anumit grup, nu se poate vorbi despre auto-mutilare.

Comportamentul deliberat de autorănire este determinat şi de anumite condiţii de mediu şi situaţie, în care se află personalitatea deviantă la un moment dat.

Tipul particular şi major, atât ca intensitate de manifestare, cât şi ca reflectare socială a conduitei deviante autodistructive, este suicidul.

Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic , suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, reacţie comportamentală de tip antisocial care implică factorul individual instinctiv şi cauzele psihopatologice specifice ca : delirul, halucinaţiile, ideile ipohondrice, melancolia.

Cauzele comportamentului autodistructiv

Cercetările au arătat că atunci când o persoană care recurge la auto-mutilare, se află într-o situaţie copleşitoare din punct de vedere emoţional, realizarea unui act de auto-rănire îi readuce tensiune psihică şi fizică la un nivel suportabil. Cu alte cuvinte, potrivit specialiştilor din cadrul Serviciului de Ajutorare a Adolescentului din statele Unite, atunci când se află sub presiunea unor emoţii puternice, astfel de persoane nu ştiu cum să reacţioneze şi ştiu că dacă se rănesc îşi vor reduce în mod rapid disconfortul emoţional. După ce se auto-rănesc, aceştia continuă să simtă emoţiile negative, însă nu mai au sentimentul de panică resimţit iniţial.

Auto-mutilarea este întâlnită, de regulă, la persoane care au fost supuse abuzului în familie, sau care au fost pedepsite deoarece au încercat să-şi exprime anumite sentimente şi gânduri. Lipsa unui personaj în familie care să funcţioneze ca model în viaţă este o altă cauză a comportamentului auto-abuziv.

O altă posibilă explicaţie a producerii auto-mutilării este nivelul serotoninei. Deoarece se consideră că felul în care creierul foloseşte serotonina joacă un rol în apariţia depresiei, studiile arată existenţa unei legături între auto-mutilare şi prezenţa unor probleme în producerea de serotonină, ceea ce duce la creşterea agresivităţii şi a impulsivităţii.

Această tendinţă către agresivitate, combinată cu o copilărie în care persoanei respective i s-a inoculat ideea potrivit căreia sentimentele sunt greşite şi rele, pot duce la manifestarea agresivităţii către propria persoană.

Comportamentul autodistructiv este adesea o formă de autopedepsire pentru un esec personal, care poate fi real sau imaginar. De asemenea, poate fi sau nu legat de sentimentul de auto-ură.

Adesea, se face confuzia între comportamentul autodistructiv si căutarea atentiei sau se crede ca nevoia de atentie este motivația principală. Acest fapt poate fi adevărat în unele cazuri, dar în mod normal motivația este mai profundă.

Conform asteptarilor, comportamentul autodistructiv este mai des întalnit în cazul celor afectați de depresie clinică.

În mod alternativ, în anumite situații poate fi cauzat de asimilarea unor comportamente disfuncționale anterior in viață, sau poate fi doar rezultatul unei lipse de înțelepciune aplicată sau a unor prioritați greșit alese.

Forme de comportament autodistructiv

Comportamentul autodistructiv este adesea considerat ca fiind sinonim cu auto-rănirea, ceea ce nu este întocmai exact. Auto-rănirea este o formă extremă de comportament autodistructiv, dar acesta poate apărea sub multe alte forme.

Comportamentul autodistructiv poate fi utilizat ca un mecanism de adaptare, atunci când lucrurile devin 'insuportabile'. De exemplu, confruntat cu o examinare scolară dificilă, o persoană poate alege să își saboteze propria muncă în loc de a se confrunta cu stresul asociat. Sabotarea va face imposibil succesul examinării, dar va elimina și grija asociată cu aceasta.

Comportamentul auto-distructiv se poate manifesta și prin încercări active de îndepărtare a celorlalți oameni. De exemplu, poate fi utilizat pentru a pune capăt unei relații romantice. Adesea, persoana acționând astfel are senzația că, pentru un motiv oarecare, este incapabilă sau neîndreptățită să aibă o relație cu persoana pe care încearcă sa o îndepărteze. Adesea, are o părere foarte bună despre respectiva persoană și nu dorește să o 'afecteze' prin crearea și menținerea unei relatii.

Un aspect important al comportamentului auto-distructiv este inabilitatea de a face față stresului generat de lipsa de încredere în sine a unui individ - de exemplu, într-o relație, dacă cealaltă persoană este cu adevarat fidelă ("cum poate să iubească pe cineva ca mine?"); la locul de muncă sau la scoală, dacă îndeplinirea unor sarcini si termene de execuție este posibilă ("nu există nicio posibilitate sa indeplinesc toată munca la termen").

Indivizii care au succes pot să îsi autosaboteze propriile realizari; aceasta isi poate avea originea într-o senzație de lipsă de valoare sau într-o dorintă de a repeta "escaladarea catre vârf." Forme mai evidente de autodistrugere sunt neglijarea alimentației, abuzul de alcool, dependența de droguri, auto-rănirea și tentativele de sinucidere.

Structural, pot fi diferenţiate trei categorii de suicid (Mitrofan N. , 1992) şi anume:

- Suicidul ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul , folosesc ameninţările pentru atingerea anumitor scopuri în viaţă. Ei sunt oricând pregătiţi să-şi finalizeze intenţia, mai ales atunci când există semnale că nu-şi pot atinge scopurile.

- Suicidul tentativă - spre deosebire de cei care ameninţă, aceştia sunt mult mai ambigui în intenţia lor, fiind foarte zgârciţi în comunicarea sentimentelor suicidare.

- Suicidul reuşit - din această categorie fac parte cei care au mai avut cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Sinucigaşii reuşiţi sunt reprezentaţi în cea mai mare măsură, de indivizi care încercând să se sinucidă, au fost salvaţi la timp sau de cei care au fost în mai mare parte hotărâţi să moară.

În tendinţele actuale constatate cu privire la comportamentul autodistructiv se pot observa că toxicomania poate fi încadrată la categoria conduitelor autodistructive pasive. În mod cert viteza şi extinderea toximaniilor cu alcool şi drog constituie pentru conduita umană cel mai periculos flagel, pe de o parte prin efectele degenerative ale structurii biologice umane, pe de alta prin forţa de proliferare a agresivităţii şi violenţei în societate.

În cazul oamenilor, sintagma comportament autodistructiv are o utilizare extinsă, care conceptualizează anumite tipuri de acte distructive îndreptate împotriva propriei persoane. De asemenea, se folosește pentru a caracteriza anumite tipuri de acte violente îndreptate împotriva propriei persoane. Termenul provine din psihologia obiectivă, în care totalul abuzurilor indreptate împotriva propriei persoane este tratat ca fiind o colecție de acțiuni și, de aceea, ca un sindrom.

Actele de "autodistrugere" pot fi atât metaforice ("sinucidere socială") sau literale (sinucidere). La modul general, acțiunile autodistructive pot fi deliberate, atât sub formă impulsivă cât și sub formă de obișnuințe. Termenul tinde să fie aplicat în special acelor autodistrugeri care sunt în mod potențial formatoare de obișnuințe și, astfel, sunt potențial fatale.

Auto-mutilarea nu ţine cont de sex, vârstă sau condiţie socială. Multe dintre persoanele care se auto-mutilează ocupă funcţii importante, solicitante, de conducere. Sunt profesori, terapeuţi, medici, avocaţi sau ingineri. Potrivit unor studii, incidenţa auto-mutilării este asemănătoare cu cea a problemelor de alimentaţie, însă, ca urmare a stigmatizării acestei practici, persoanele care se auto-mutilează îşi ascund rănile, cicatricele sau vânătăile.

Specialiştii consideră că auto-mutilarea face parte din acelaşi comportament deviant precum alcoolismul, consumul de droguri, anorexia, fumatul sau alte forme de evitare a problemelor. Singura diferenţă dintre auto-mutilare şi celelalte forme de comportament este aceea că, deşi toate sunt încercări de a face faţă unei situaţii copleşitoare, auto-mutilarea poartă cea mai grea stigmă. Auto-mutilarea nu trebuie să se confunde cu o încercare eşuată de sinucidere, deoarece în timp ce sinuciderea este încercarea unei persoane de a-şi pune capăt zilelor, auto-mutilarea este încercarea unei persoane de a face faţă unei situaţii, o încercare de supravieţuire.

Webografie

http://www.sanatateatv.ro/articole/parinti/auto-mutilarea-forma-de-eliminare-a-tensiunii-nervoase/

http://terapeuti.ro/tag/comportament-autodistructiv/

http://en.wikipedia.org/wiki/Self-destructive_behaviour

http://www.livescience.com/14152-destructive-human-behaviors-bad-habits.html

http://personalityspirituality.net/articles/the-michael-teachings/chief-features/self-destruction/

http://www.freeimages.com