Metamodernismul sau despre amurgul postmodernismului

Autor: Cezar GHEORGHE În Observator cultural 2013   |   Septembrie   |   Numarul 691Repere clare pe drumul teoriei nu există încă. Cel puţin nu în ceea ce priveşte literatura ultimilor ani. Trăim amurgul postmodernismului. Întrebarea firească esteWhat’s next?. Şi, pentru a trasa primele linii de forţă ale unui răspuns care se anunţă a fi din ce în ce mai complicat,American Book Review (mai/iunie 2013, vol. 34, nr. 4) a publicat un dosar dedicat noţiunii de metamodernism, coordonat de Christian Moraru. Cei care cunosc metamorfozele teoriei critice recente ştiu că asistăm la slăbirea paradigmei postmodernismului, dacă nu chiar la devalorizarea sa completă. Într-un editorial intitulat „Thirteen Ways of Passing Postmo dernism“, Christian Moraru se întreabă dacă „trecerea“ postmodernismului reprezintă cu adevărat amurgul unei „epoci“ teoretice, dacă noile propuneri conceptuale („digimodernism, performatism, globalism, cosmodernism, planetarism, hipermodernism, altermodernism“) sînt îndeajuns de bine configurate stilistic şi tematic şi dacă acestea anunţă într-adevăr un nou profil de gîndire critică. În plus, rămîne încă greu de stabilit dacă autori (i.e. Don DeLillo, David Foster Wallace, Chang-rae Lee, Junot Díaz, Mark Z. Dani elewski, Zadie Smith, Michel Houellebecq, Haruki Murakami, Orhan Pamuk şi Roberto Bolaño) care au generat schimbări ale formei şi ale gustului mai aparţin postmodernismului sau pot fi integraţi unui argument care susţine schimbarea de paradigmă; dacă un scriitor ca DeLillo poate fi postmodern în Zgomotul alb şi post-postmodern în Punctul Omega. Merită să te întrebi (susţine C. Moraru) şi dacă mult-trîmbiţata întoarcere la realism, noul eclectism, noua „sinceritate“ şi noul autenticism, împreună cu revenirea empaticului, eticului, metafizicului, a epocii postidentitare şi a marilor naraţiuni, vor fi de ajuns pentru a determina o schimbare de paradigmă reală, diferită de postmodernism, către ceea ce s-ar putea numi post-postmodernism. Criticul de origine română oferă şi o listă de contribuţii teoretice care încearcă să cartografieze tocmai acest fenomen de tranziţie: Jeffrey T. Nealson, Post-postmodernism or The Cultural Logic of Just-in-Time Capitalism (2012, una dintre ultimele încercări care se bazează pe un set de premise derivate din teoria lui Fredric Ja meson încearcă să răspundă la întrebarea „Ce vine după post modernism?“), John Frow, What Was Postmodernism?, Timothy S. Murphy, To Have Done with Modernism: A Plea (or Provocation) for Globalization Studies (o pledoarie, aşa cum o anunţă titlul, pentru studiile literare în contextul globalizării), şi Robert L. McLaughlin, Post-Postmodern Discontempt: Contemporary Fiction and the Social World, publicate în revista symplokē (2004), Neil Brooks, Josh Toth, The Mourning After: Attending the Wake of Postmodernism (2007), propria carte a lui Christian Moraru, Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization and the New Cultural Imaginary susţine, de asemenea, o „ieşire“ din postmodernism. Problema, susţine C.M., este tocmai ambiguitatea ontologică a postmodernismului, deoarece acesta a însemnat o formă de manifestare culturală spectrală, „postumă“, o poetică şi politică a intertextualităţii subversive, deoarece avem de a face cu o spectralitate (depăşirea ambiguă a paradigmei postmoderne), cu o trecere a unui fenomen ce s-a definit întotdeauna ca o „prezenţă nu îndeajuns de prezentă“. Alternativele includ „globalismul“ desemnat să definească lumea post-postmodernă, „planetarul“ (planeta ca ambianţă relaţională a practicilor discursive care se organizează în funcţie de o poetică, tematică şi etică a relaţionării) şi „cosmodernismul“, ultimele două propuse de Christian Moraru (tendinţa de prezentificare accelerată şi definirea contemporaneităţii ca o perioadă mult mai recentă).

 

Mize moderniste în naraţiuni postmoderniste

 „Metamodernul“ presupune un model în primul rînd formal şi apoi filozofico-tematic, destinat să descrie la nivel textual- discursiv trecerea (apusul?) postmodernismului, „un set de trăsături sau de indicatori estetici preferat de mai multe opere apărute după Războiul Rece ca reacţie directă sau indirectă la condiţia postmodernă – un protocol formal destinat să ne ducă dincolo de postmodernism.“ „Ca răspuns al presiunilor exercitate atît de metamodernism, cît şi de postcolonialism, globalism, planetarism, modernismul însuşi se diversifică, se multiplică, devine local şi oferă o nouă perspectivă asupra vieţii.“ Este mai potrivit să vorbim despre „modernisme“ globale, postnaţionale, cosmopolitane, nonoccidentale etc. În articolul din Journal of Aesthetics and Culture (2010), „Notes on Metamodernism“, Timotheus Vermeulen şi Robin van den Akker au lansat termenul de „metamodernism“. Referinţa inclusă de C.M. în articolul-argument al dosarului subliniază şi dificultatea problemelor ridicate de acest nou set de judecăţi teoretice. Timotheus Vermeulen analizează insistenţa atipică pentru postmodernism asupra valorilor umaniste în romanul lui Jonathan Franzen, Libertate. Recenzînd cartea scrisă de Mary K. Holland, Succeeding Postmodernism: Language and Humanism in Contemporary American Literature, autorul se arată surprins că romanele lui Franzen nu sînt luate mai mult în considerare. M.K. Holland crede că literatura americană actuală foloseşte strategii asociate postmodernismului şi tehnici poststructuraliste nu pentru a repudia modelele de profunzime şi marile naraţiuni pe care gînditori ca Foucault, Derrida sau Lyotard le considerau iluzorii, ci pentru a le reimagina. Scrisul unor prozatori precum David Foster Wallace, Mark Danielewski, Jonathan Safran Foer rămîne postmodern în asumpţiile pe care le face despre cultura şi despre lumea din care ia naştere şi rămîne poststructuralist în ceea ce priveşte arbitrarul şi problemele limbajului. Însă scopul acestei literaturi este generarea empatiei, mizele sale se îndreaptă spre întrebările politice şi etice şi, cel mai important, spre generarea unui sens comunicabil. Intenţii umaniste cu mijloace postmoderne – astfel s-ar putea caracteriza acest tip de sensibilitate literară. Romanele lui DeLillo, David Foster Wallace sau Danielewski deconstruiesc înţelegerea hermeneutică a limbajului, însă nu o distrug. Există deci prozatori influenţi care determină reorientarea „proiectului“ postmodernismului spre proiectul modernităţii: „prin evocarea adevărului, credinţelor şi cunoaşterii, oricît ar fi aceasta constrînsă de incertitudinea haotică a poststructuralismului şi avînd o atitudine de sinceritate şi grijă pentru ironie şi apatie, literatura secolului XXI ar putea reprezenta un cîştig poststructuralist cu principii iluministe/ moderniste pentru ficţiune pe care postmodernismul timpuriu nu l-a putut aproxima. […] Dar modernismul este în mod fundamental conştient de sine, literatura conştientă că este literatură, operînd într-o linie de gîndire modernistă prin tehnici literare post - moderniste care sînt reorientate către principii moderniste: metamodernism“. Această metamorfoză umanistă a sensibilităţii literare nu se datorează numai unei schimbări asupra concepţiei despre limbaj. Ea nu poate fi înţeleasă fără a face referinţă la aspectele ecologice, economice şi politice ale ultimilor 10 ani. Despre o schimbare a sensibilităţii literare scrie şi Marcel Corniş-Pope în cronica sa la cartea lui Daniel Graussam, On Endings: American Postmodern Fiction and the Cold War, care ne aminteşte că „postmodernismul înalt s-a configurat printr-o relaţie nouă cu timpul, istoric condiţionată de epoca nucleară, şi că tehnicile considerate în mod tradiţional caracteristice pentru acesta – subtituirea întrebărilor ontologice cu întrebări epistomologice, neobosita sa

metaficţionalitate […] – reflectă potenţiala lipsă de orizont produsă de existenţa acestor arme.“ Simplificînd argumentul, iată contextul mai larg al discuţiei: considerînd perspectiva unei distrugeri totale, a unei eradicări totale a omului, autorul trebuie să ia în considerare posibilitatea unei metanaraţiuni care reflectă posibilitatea relatării unui eveniment în absenţa unui narator.  În romanul lui J.G. Ballard, The Secret History of World War 3, distrugerea totală nu este consemnată deoarece dezastrul este atît de mare, încît nici un martor sau mărturie nu supravieţuiesc. În cartea lui Gaussam, ne spune Marcel Cornis-Pope, autorul susţine că metanaraţiunile aduc în prim-plan dificultăţile pe care literatura le întîmpină în relatarea unei epoci a incertitudinilor existenţiale şi epistemologice cauzate de ameninţările militare. Experimentele narative permit prozatorilor să contrazică paradigmele narative şi ideologice ale Războiului Rece, dar şi să înţeleagă ethosul acestuia (i.e. apariţia personajului Uncle Sam ca „act de fabulaţie absurdă, întruchipînd ideologia Războiului Rece într-o figură paradigmatică“). Perspectiva eradicării totale a umanităţii creează o lume închisă, în care jocul pur ficţional şi realitatea se confundă. Universul prozastic al lui David Foster Wallace este caracteristic pentru o ontologie variabilă care schimbă constant seturile de reguli şi aşteptări. Don DeLillo devine prozatorul unei „culturi publice a dezastrului“. Romanul End Zone construieşte o relaţie de profunzime între limbaj şi istorie, mai ales sub aspectul lor negativ: dezastrul capătă proporţii care depăşesc limbajul („untellability “, „the breakdown of language“). E de ajuns să citeşti articolul lui Marcel Cornis-Pope pentru a înţelege ideea lui Christian Moraru, care afirmă că postmodernismul a fost o ciudăţenie din punct de vedere ontologic („an ontological oddball“). Dacă ne imaginăm perspectiva de a spune povestea unui dezastru care nu a lăsat martori sau mărturii, lucrurile încep să fie mai clare.  

O poveste (mai mult) americană

 Perspectiva distrugerii reconfigurează noţiunile de timp şi de spaţiu şi este important ca strategiile narative implicate în relatarea unor asemenea evenimente să fie reinventate. Limbajul devine autoreferenţial şi pentru că perspectiva dispariţiei totale trebuie luată în considerare. Cel puţin asta pare să se întîmple în postmodernismul timpuriu. Însă întoarcerea la imperiul sensului (ţinînd însă cont de pericolele oricărui sistem reprezentaţional – mă gîndesc acum la (post)con - sumismul care stăpîneşte toate strategiile spectacolului şi ficţiunii seducătoare tocmai pentru a vinde scump un individualism iluzoriu, în realitate generic), întoarcerea la o lume care înainte de toate există şi care trebuie reconstruită cu mize umaniste pare a anunţa cucerirea unui nou teritoriu – metamodernismul. Un ultim aspect trebuie precizat. Cred că dosarul din American Book Review realizează o descriere care ia în calcul mai ales literatura americană. Un lucru pînă la urmă firesc. Însă e de ajuns să citeşti literatura oricărei ţări ex-comuniste din ultimii 10 ani pentru a întîlni o cu totul altă poveste, un cu totul alt postmodernism (probabil unul de import, despre care nu se ştie în mod sigur dacă a existat cu adevărat) şi un alt fel de sfîrşit al acestuia.  Îmi amintesc cuvintele lui Andrzej Stasiuk: „Trec graniţa în sud sau în est, mă întorc după o săptămînă sau două şi încerc să stabilesc ce sa întîmplat de fapt şi ce a fost doar ficţiune. […] Timpul crapă, se împrăştie şi, pentru a nu înnebuni, trebuie să-l recreez tot mereu. Această fragilitate, efemeritate, volatilitate a timpului reprezintă specificul părţilor mele de lume. Niciodată nu a curs pe aici în şuvoiul uniform, liniştit, specific marilor metropole. Întotdeauna ceva i-a stat în cale. Se diviza, se bifurca, se răsucea, se învîrtea, intra în relaţii ciudate cu

spaţiul, uneori amuţea de tot şi dispărea“. Vorbim despre o literatură (şi despre o cultură) căreia nu îi pasă nea părat dacă a fost sau nu postmodernă sau dacă a depăşit sau nu postmodernismul tocmai pentru că spune povestea unei lumi care a trăit deja sfîrşitul.

http://www.observatorcultural.ro/Metamodernismul-sau-despre-amurgul-postmodernismului*articleID_29179-articles_details.html