dspace.bcucluj.ro › bitstream › 123456789 › 1939 › 1 › BCUCLUJ_FP... ·...

BLR-J

A N U L X V I . N O V . - D E C . 1 9 3 6 N R . 1 1 - 1 2 .

© B.C.U. Cluj

cultura creştina COMITETUL DE DIRECŢIE:

V ic to r M a o a v e i n , p r e ş e d i n t e ; I o a n A g â r b i c e a n u , I o a n Bă lan , Nico iae Br tnzeu , A l e x a n d r u L u p e a n u , T i t u s Măla i , Z e n o v i e P ă c l i ş a n u , A n g u s t i n P o p a ' A l o i s i u T ă u t u , m e m b r i . — S e c r e t a r d e r e d a c ţ i e : D u m i t r u Neda .

S U M A R U L ALEX. NICOLESCU: Solie de Crăciun ŞTEFAN MAN CIULEA: Redeschiderea liceului din Blaj la 1850 I. COROIANU: Ştiinţă-filosofie religioasă. (Consideraţii marginale). V. MACAVE1U: Prolegomena pentru o viitoare ediţie a Psaltirii româneşti (/). DUMITRU NEDA: Fericiţi sunteţi săracilor! Z, PÂCLIŞANU: Mărunţişuri istorice (III) IULIU RAŢ1U: Umorul Sfinţilor ALEX. LUPEANU: Leul dela Şişeşti Dr. CORIOLAN SUCIU: Din revoluţia lui Horia

OAMENI Şl FAPTE Mesajul de Crăciun al Sf. Părinte ( A . P.) — Apelul Regelui (A . P.) —

Concepţia creştină In opera lui R. Wagner (V . M.) — Comentar la o crimă (R. P.) — Bolşevism alb (D. N.) P. Lacordaire (I. V u l t u r ) — Congres teologic panortodox (A. P.).

ÎNSEMNĂRI Un document preţios ( ap ) — Ştiinţă şi credinţă (dn) — Sistem de premii

pentru naşteri ( dn ) Biserici noui în vechiul continent (dn) — ,Supremul săbor al înţelepciunii omeneşti* (dn) - Zile răsăritene (dn).

CRONICI D o u ă d e c e n i i d e m u n c ă (n) — In p l i n p r o g r e s (nj — T ă r i a b r i t a n i c ă

(a ) — M o r a l a ş i r e c l a m e l e (a) — N o u ă i n t e r n a ţ i o n a l ă (n) — R e a l e g e r e a lu i R o o s v e l t (a) — „Regele t u n u r i l o r " (n ) — înf ră ţ i re c u a n g l i c a n i i (a ; — Bolş e v i s m u l ş i famil ia (n) — O p e r ă d e c o n t r a b a l a n s a r e (n) — D e p a r a s i t a r e n e c e s a r ă (a) — A p o s t o l i c p e u n d e e l e c t r i c e (ni — C r e ş t i n i s m o r g a n i z a t (n) — C a z u l S a l e n g r o (a) — I n d ă r ă p t la ţ a r ă ! <n).

BIBLIOGRAFIE ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN, (al) - C. NICOLAU-STROEŞ11: Tra

gedia neamului românesc ]. (p) FRAJILOR ALEXANDRU ŞI ION LAPE-DATU: La împlinirea vârstei de 60 de ani. (A. L u p e a n u ) . i l i t l i i i i i i i i i i t i i t i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i M i i i i i i i i t i i i i M l l l l l l l l i l l i l i i l i i f i i l n i n i l l l i i I l i l n i n l l l l l l l l i l i i i i i i i i i i i i i i l i i l i i l n i i i i i i i i i i n i i i i H i i i i i

Abonamentul Un an Lei 300 Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500 Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250 Exemplarul „ 25

Redacţia şi Administraţia: BLAJ © B.C.U. Cluj

A N U L XVÎ N O E M V R I E - D E C E M V R I E 1936 NR. 11-12

CULT I M CREŞTINA R E V I S T A L U N A R A

SOLIE DE CRĂCIUN

„Mări re î n t r u cei de s u s l u i D u m n e z e u ş i p e p ă m â n t p a c e , î n t r e o a m e n i bunătnDoire".

Aceasta este solia, pe care au adus-o în noaptea Naşterii Domnului cetele îngereşti, împânzind căile văzduhului cu corurile lor. Este cântarea cea mai sublimă, ce s'a cântat vreodată, dând unui fiecăruia ce este al său: lui D u m n e z e u m ă r i r e şi p ă m â n t u l u i pace f e r i c i t o a r e . Pentrucă intf'adevăr, mărire a venit să aduci pruncul divin, Celui ce tronează în ceruri, şi prin salvgardarea măririi celei neasemuite a Celui prea înalt, stabilirea păcii adânci şi universale şi permanente pe pământ Da, acesta a fost şi este programul Pruncului divin, celui născut în peşteră şi culcat în iesle. Da! A-cesta este programul său de trimis al Cerului, de coborîtor din splendorile luminii celei neapropiate. Program de o valoare unică şi de o măreţie tainică.

Prea adevărat! Dar cu o singură condiţie: ca să contribue şi oamenii din partea lor la realizarea acestui piogram al păcii universale, al nouei ere de aur, pe care a venit s'o inaugureze acest conquistador de neamuri şi împărăţii. Au spus-o îngerii atât de sugestiv: Ş i p e p ă m â n t p a c e , î n t r e o a m e n i b u n ă î n v o i r e * . Va să zică, oamenii să-şi puie la contribuţie toate resursele buneivoinţe atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semenii lor şi faţă de ei înşişi, restabilind echilibrul lor sufletesc, reordonând viaţa lor desordo-nată sufletească, viaţa lor sufletească desaxată.

Căci înzadar venit-a lsus Hristos şi invitat-a lumea întreagă prin zâmbetu-i nevinovat de copil divin, să vină la dânsul toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi El îi va uşura pe dânşii, dacă lumea îl încunjură, îl evită, se fereşte de dânsul, se încrustează în izolare ca odinioară locuitorii din Viflaim. Oricât de excelent ar fi medicul

© B.C.U. Cluj

642 CULTURA CREŞTINA Nr. 11-12

ori cât de minunate ar fi leacurile, pe care ţi-le îmbie ţie, celui de multe boale cuprins, dacă nu alergi la medic şi nu foloseşti doctoriile ce ţi le prescrie, boala va continua să te submineze, şi te va cuprinde nu peste mult întunerecul sfârşitului. Inzadar ne va spune acest copil divin mai târziu în vârsta matură de apostol: „Cehe vrea să vină după mine, să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa în toate zilele şi să vină după mine", dacă noi nu vrem să mergem după el, nu vrem să ne lepădăm nici de diavolul, nici de îngerii lui, de puterile întunericului şi de aliaţii acestora: poftele şi destrăbălările noastre, nu vrem să luăm asupra noastră crucea înfrânării, crucea împlinirii datoriei de toate zilele şi astfel să-l urmăm pe Hristos, care El mai întâi ne-a fost înainte-mergător în toate acestea- Inzadar ne-a garantat Domnul Hristos pacea, fericirea, viaţa harului pe seama sufletului, — acestea sunt sinonime aproape, se acoperă una pe alta — atunci când, restabilind raiul pierdut de odinioară, ne-a redat pomul vieţii în pâinea trupului său, pe care El însuşi a numit-o p â i n e a v i e ţ i i c o b o r î t ă d i n c e r , dacă oamenii nu se folosesc, nu vreau să se folosească de această pa-nacee universală a Domnului vieţii, care este st E u h a r i s t i e şi spun, mulţime turbulentă, în imitarea jidovilor de odinioară'. G r e u n e e s t e a c e s t c u v â n t , c ine-1 p o a t e a s c u l t a ? /

Încă odată: inzadar este acest prunc divin c a l e a noastră, a d e v ă r u l nostru şi v i a ţ a v i e ţ i i noastre, dacă noi preferim să umblăm pe poteci abrupte, preferim întunerecul şi ne precipităm în abisurile morţii, făcând pe surzii, astupându-ne urechile şi închizând ochii în faţa valului luminii.

Ne vin în minte cuvintele prorocului Isaia: „Nu este bucurie celor necuraţi, zis-a Domnul" (Is. 57, 21) sau, cum zice aiurea a-celaş Isaia: nNu este bucurie nedrepţilor"' (Îs. 48, 21). Cei necuraţi cei nedrepţi, cari calcă în picioare p o r u n c i l e D o m n u l u i , aceştia n'au parte de bucurie. Aştern umbrele tristeţii în sufletul lor, produc haos în aşezarea sufletului lor şi seamănă seminţa discordiei, a vrajbei, a urei, a luptelor fratricide şi în sinul societăţii, cu toată venirea Regelui pacific Isus Hristos, care ni s'a născut în peşteră.

Nu e dovada cea mai eclatantă chiar lumea de astăzi, prezentul acesta vijelios şi înviforat? Cu tot pacifismul dela Oeneva, cu toate pactele Briand-Kellog, Locarno, pacte regionale, alianţe bi- sau multi-Uterale, pacea nu este, pentrucă, zice Scriptura, pe seama celor nedrepţi nu este pace. Iluziile pacifiste rămân simple iluzii şi himere, pană când oamenii nu-şi reformează moravurile, urmând pilda vieţii lui Hristos şi poruncile evanghelii sale neasemuite : până când oamenii nu execută programul integral, lăsat

© B.C.U. Cluj

fir. 11-12 CULTURA CREŞTINA Mi

de solia îngerilor, ea. să-şi redreseze înainte de toate voinţele, să fie oameni de bunăvoinţă, bun&învoire.

Să nădăjduim, că sărbătoarea Naşterii Domnului îi va aduce pe mulţi, dacă nu pe toţi, la simţul realităţii, ca să înfăptuiască cât mai curând în persoana lor mai întâi, în viaţa şi faptele toi, pacea, adecă linia dreaptă a moralei divine, pentruca în chipul a-cesta şi numai în chipul acesta, să poată intra pe poarta fermecată a păcii, pe care ne-a deschis-o Domnul Hristos la naşterea sa cea negrăită.

ALEXANDRU NICOLESCU mitropolit de Alba-lulia şi Făgăraş

„Pe pământ pace , între oamenii de bunăvoire". — Nu moarte, ci armonie. Pace trebue să creez în mine însumi, pentruca sângele, instinctul, patima din mine să se supună bunei mele voiri. Şi atunci voiu avea bună voire, când luminate îmi vor îi mintea şi credinţa şi la această îndoită lumină voiu şti voi cu tărie şi statornic. Bună voire nu-i tot atâta ca voinţă molâie, laş îngăduitoare; un fel de limonada. Bună voire e aceea care corespunde scopului. Care ştie să fie catifelată; ştie să fie de cremene; ştie să fie delicată; ştie să fie aspră, după cum va îi voia Domnului. — Atunci voiu fi în pace cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu mine însumi. Vai! ce mare bine, dar totodată şi ce bine rar e buna voire care încunjură păcatul, biruieşte răul, suportă mizeria! Să încep odată să vreau cu tot deadinsul binele şi să-1 vreau bine. Aceasta-i raiul pe pământ ; aceasta-i gloria cerească...

[...] Buna-voire plăsmuieşte în mine o mentalitate curată, armonioasă. Elimină tot ceeace frînge viaţa; ceace dis-gustă şi-mi ia voia bună. Netezeşte gânduri cari destramă şi îndulceşte simţeminte cari amărăsc . Nu îngăduie ca patimile şi pornirile noastre disordonate să rupă zăgazul, fie că va fi vorba de orientări sexuale, de validitare, de-ale cerbi-coşiei ori de-ale micimii de suflet... Crează unitate între trup şi suflet. Nu e, deci, o forţă fermecătoare buna-voire? „Dacă orei să întri în viaţă" zice Isus. — Voieşte şi vei întră! (Din „Meditaţiile" ep. 0. Prohâszka).

i* © B.C.U. Cluj

REDESCHIDEREA LICEULUI DIN BLAJ LA 1850

Actualul liceu de băieţi din Blaj, ctitoria lui P. P. Aaron, s'a deschis în toamna anului 1754, având la început numai două clase. La 1757 i-s'a adaus şi clasa Hl-a, care purta numirea de sintaxă l). Numărul claselor cu vremea s'a ridicat până la cinci, păstrându-şi această organizare pană la 1831. Clasele purtau următoarele numiri: I. Infima classis gramaticae vel Principia. II. Media classis gramaticae vel Gramatica. III. Suprema classis gramaticae vel Sintaxis. IV. Infima classis humanitatis vel Rethorica. V. Suprema classis humanitatis vel Poesia 2). Fiecare clasă avea numai câte un profesor, — rar câte doi — şi acesta preda elevilor toate materiile de învăţământ.

Gimnaziul blăjan câştigă, la 1834, dreptul de a ş i complecta clasele, i-se dă titlul de liceu, şi facultatea de a ţine examene de maturitate şi a elibera certificate de absolvire a cursuri lor 3 ) . Cursurile ţineau timp de 7 ani, şi erau împărţite în : clase gramatice I-III, humanioare IV-V, şi filosofia VI-VII 4). Această organizare şi-a păstrat-o până în anul 1848, când din pricina revoluţiei din Ardeal şi Ungaria gimnaziul şi-a închis porţile. Abia la 1850 s'a putut relua firul întrerupt al cursurilor, când liceul a fost organizat după modelul celor din Austria mai adăugându-i-se o clasă 5).

Profesorii liceului împreună cu membrii Veneratului Capitlu blăjan, pentru a soluţiona multele greutăţi ridicate în calea mersului bun al învăţământului după 1850, s'au întrunit în conferinţă la 11 Decemvrie. Problema principală

' ) P e n t r u i s tor icu l g i m n a z i u l u i de bă ie ţ i d in Blaj v e z i ; /. ANTONELLI: Breviariul istoric al şcoalelor din Blaj. ( A n u a r u l şcoa le lo r din Blaj 1876,7). /. HOSSU •• Dite istorice referitoare la gimnaziul gr. cat din Blaj ( A n u a r u l ş coa l e lo r d in Blaj . 1881/2). N. BRÎNZEU: Ş c o a l e l e d in Blaj . S ; b iu i s % .

*) N Brînzeu op cit p g . 55-56, ') N. Brînzeu op . ci t . p g . 56. 4 i / . Hossu op . cit. p g . 30-33. *> /. Antonelli op . cit, pg . 22.

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA C R E Ş T I N A 645

desbătută în această întrunire a fost în legătură cu găsirea unei modalităţi, prin care să poată îi reînscrişi elevii, cari au perdut doi ani de şcoală din cauza revoluţiei. Conferinţa a stabilit următorul principiu, pe care 1-a avut în vedere la reprimirea elevilor în liceu: „căutând 1-a aceasta, cum-că pentru trecuta revoluţiune tinerii foarte mult s'au înapoiat, cu câte o clasă cel puţin să se primească mai sus, şi cei cari frecventară preparandiile dela Orlat şi Năsăud, iar ceilalţi prin censură să poată câştiga favoarea aceasta"

Un număr de 76 elevi, aflaţi în această situaţie, ău fost aduşi în clasa Y-a a gimnaziului, unde erau concentraţi toţi şcolarii înscrişi din nou. Aici preşedintele C. fllutan a făcut apelul fiecăruia „din nume în nume" indicând şi clasa în care erau primiţi 2 ). Ştirea despre redeschiderea liceului din Blaj a străbătut cu greu în Ardeal şi Ţara Ungurească, au rămas atâtea sate ascunse în funduri de văi, ori risipite prin creerii munţilor unde îmbucurătoarea veste n'a putut ajunge, până la data începerii lecţiilor. Conferinţa profesorală având în vedere greutatea mijloacelor de informaţie şi de transport a hotărît să primească între elevii liceului pe toţi aceia „cari ar mai veni" oricât de târziu, în cursul anului şcolar 3).

înscrierile odată făcute s'a stabilit numărul elevilor pentru fiecare clasă, apoi directorul împreună cu profesorii au discutat în conferinţa dela 15 27 Dec. 1850 împărţirea orelor şi materiilor de învăţământ. întrucât cursurile aveau să înceapă abia la 2 Ianuarie st. v. membrii corpului didactic, au hotărît să umple timpul elevilor obligându-i ca „până atunci incă ca să nu umble tinerii neocupaţi, au să meargă învăţători de clase, până la mai înalta ordine provizorie, în toate zilele câte două ore" 4).

Patru zile mai târziu, în conferinţa dela 3 i / 1 9 Dec. 1850, s'a procedat la împărţirea definitivă a orelor şi materiilor între profesori, stabilindu-se data de 2 Ianuarie st. v. 1851, pentru ca „să-şi înceapă toţi cei de faţă, cursul obligat, neobligatele studii (limba maghiară) se mai amână parte pentru neveni-rea" profesorului, „parte pentru ca să aibă studenţii mai mult timp pentru a-şi scrie studiile" B).

') Protocolul conferinţelor profesorale din Blaj. A n u l ş c o l a r 1850/1, A r -c h i v a l i ceu lu i d in Blaj) .

*) Idem. *) Idem, ' ) I dem. Confer in ţa d in " / u Dec . 1850. ') I dem. Confer in ţa d in • ' / 1 0 D e c . 1850.

© B.C.U. Cluj


Corpul didactic, împreună cu elevii, s'au întrunit la 2 Ianuarie 1851 în clădirea bătrânului liceu, unde invocând ajutorul lui Dumnezeu pentru spornica lor muncă şi pentru sârguinţa şcolarilor „vestiră legile scolastice făcute de o co-misiune denumită mai dinainte" şi pe cari tinerimea studioasă avea să-le observe cu cea mai mare grije, călcătorii lor pe-depsindu-se aspru ')•

Vremurile tulburi de după revoluţie impuneau un amănunţit control, exercitat asupra elevilor din şcoalele româneşti de către organele militare, pentru ca nu cumva în mijlocul acestui tineret să se alăătuiască asociaţiuni patriotice cu scopuri iredentiste. Direcţiunea liceului a primit mai multe adrese, în deosebi dela Subcomisariatul din Obreja, prin cari profesorii sunt făcuţi atenţi „să împingă studenţilor de a-şi prezenta acolo păsurile şi Naţionalele, ca să-şi poată căpăta facultatea de petrecere" 2).

Vestea numirii lui AL Şterca Şuluţiu ca Metropolit al Blajului, făcută la 18 Nov. 1850, a ajuns şi în orăşelul de reşedinţă, umplând de bucurie sufletele preoţilor şi mirenilor. Corpul didactic întrunit în conferinţă la 1 şi 5 Ianuarie 1851, la propunerea profesorului I. I. Many, a hotărît să-i trimită înaltului Ierarh o adresă „de bună urare P. Sfântului Episcop nou denumit, şi bărbaţilor de încredere ai naţiunei române care se află în Viena" 3).

Nu s'a păstrat în archiva liceului copie de pe această adresă. Avem însă răspunsul Metropolitului, citit în conferinţa profesorală ţinută la 30 Ianuarie 1851, prin care Ierarhul „mulţumeşte profesorilor pentru sentimentele arătate faţă de el, dă şi tinerilor o esortaţie, carea din urmă se decretă, ca să se şi cetească prin profesorii de clasă". Vom lăsa să urmeze în rândurile de mai jos înţeleaptă şi plina de sfaturi scrisoare a Metropolitului Al. Şt. Şuluţiu de binecuvântată pomenire:

„Mult Onoraţi Domni Profesori! Cartea Domniilor Voastre din 1 Ianuarie a. c , în care

în numele Domniilor Voastre şi a Tinerimei îmi descoperiţi sentimentile cele călduroase şi supunerea cea îiască, care eu le preţuesc, şi despre care îndoială nu am, cu Părintească bucurie şi mulţiemită o am primit.

') Idem. Confe r in ţa din 2 I a n u a r i e 1851, Idem ") Idem, Conferinţa din 5 Ianuarie 1851.

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA C R E Ş T I N Ă 647

Domnilor! mai momcntuoasă şi mai onorifică pentru Naţia noastră deregătorie în Patrie nu este, ca a Domniilor Voastre.

Domnilor! nece odată să nu vă uitaţi şi să nu pierdeţi dinaintea ochilor, că în manile şi sub grija D-voastre, este încredinţat şi depus Thesaurul cel mai mare — mai scump şi mai de preţ — educaţia Tinerimei — care este toată nădejdea fericitului viitoriu al Naţiunei.

Domnilor! nu numai eu, .da şi Maica Biserică, cu întreaga Naţiune, ţintim şi îndreptăm, cu mare sete ochii noştri spre Domniile voastre, aşteptând ca dela un pom nobil, şi ca dela un secerişiu bogat, să îndulcim inima şi să îmbogăţim jitniţele cele goale ale Naţiunei.

Domnilor! şi eu şi Maica Biserică şi întreaga Naţiune aşteptăm, şi poftim dela D-voastre, nu numai ca în ştiinţile să înavuţiţi minţile Tinerimei; fără să le îmbunătăţi şi să le daţi şi nobilitatea şi bunătatea inimei, pentrucă ştiinţile fără de inimă plecată spre bunătăţi, spre iubirea dreptăţii, spre datornica supunere, spre onoarea celor mai mari, şi spre moralitate şi blândeţe, cu cât îi mai mare şi mai multă, cu atâta societăţii omeneşti îi mai primejdioasă; şi ştiinţa fără de inimă bună nu se poate socoti alta, decât o armă ascuţită în mâna furiosului.

Domnilor! virtuţile cele mai sus pomenite — cari numai într'o inimă bună şi nobilă se pot afla şi se pot înmulţi — cu tot prilejul se picuraţi în cruda inimă a Tinerimei, şi gătiţi într 'ânsa nieşte fii adevăraţi nobili, şi de folos Maicii Biserici şi întregii Naţiuni, ca când vor eşi de sub mâna şi povăţuirea Domniilor voastre, şi o veţi da în braţele Maicii Biserici şi a Naţiunei, inimele tinerimei să le afle Maica Biserică aşa, ca un pământ bine lucrat, şi ca o ceară curată moale, în care să se prindă să se tipărească şi afundă rădăcină să prindă, sămânţa cea Dumnezeiască şi cuvântul Evanghelii.

Domnilor! plinindu-vă aşa cu scumpătate Sancta şi înalta datorie, nu numai eu, da şi întreaga Maica Biserica şi Naţiunea, vă vom şti după cuviinţă preţui.

Tinerilor! ascultaţi, supuneţi-vă Maimarilor voştri, onoraţi bătrâneţele, purtaţi frica Domnului, asudaţi în câmpul virtuţilor, culegeţi din florile Parnasului nu otrava ca păianjenul , ci mierea cea dulce ca albina; ei urmaţi în strădania

© B.C.U. Cluj

«48 CULTURA CREŞTINA Nr. 11-12

cea neobosită, care nici odată nu se întoarce din câmp fără dulceaţă în inimă, şi fără ceară pe picioare la coşniţa ei.

Tinerilor! voi sunteţi florile, voi nădejdea cea vie a părinţilor voştri, a Maicei Biserici, şi a întregii Naţiuni, privi-ghiaţi ca să nu înşelaţi această dulce nădejde, şi să fiţi asemenea pomului celui înşelătoriu, care afară de flori îmbrăcate în frumuseţe amăgitoare, şi de umbra trecătoare, grădinarului care au purtat grije de el, l-au adăpat, de viermii cei stricători şi de ramurile cele uscate l-au curăţit şi l-au doicit cu o grije şi cu o nădejde, că se va îndulci dintr'ânsul la timpul său, nu i-au dat nici o roadă.

Tinerilor! tot pomul numai cu roaua ceriului şi cu ploaia cea de sus adăpându-se, poate aduce roduri; eu dară pe lângă binecuvântarea cea părintească, care v'o trimit voauă, n'oi înceta cu fierbinţi rugăciuni a vă cere voauă din ceriu ploaia şi roaua cea Dumnezeiască, care să vă îmbo-găţiască minţile, şi să vă nobiliteze şi umple de iubirea virtuţilor inimile, şi rămân

Al Domnilor, şi al vostru Viena, K>/22 Ianuarie 1851

de binevoitoriu Părinte ALEXANDRU ŞT. ŞULUŢIU

nou denumitul Episcop Guvernul, prin decretul no. 29815 din 1850, încredinţează

conducerea liceului lui C. Alutân, având datoria în calitate de director „de a priveghia s trâns peste profesori şi studenţi". Acelaşi decret confirmă „în mod supletoriu" pe următorii profesori: „M. A. Elekes, G. Stoian, Paul Kerekes, Gregoriu Elekes, Simeon Mihali, I. Russu, I. Many, Gavrilă Pop, Ni-colau Marcu, I. Aranioşi, Petru Pop şi Theodor Majoreanu se lasă în loc, şi căutând la îngustimea fundului de dota-ţiune, în urmâtoriul chip se salarizează:

Iosif Tarta, ca cel mai tânăr profesor de teologie, are de a lua propunerea religiunei în cl. VII şi VIII clase, iar lui G. Stojan rămânând a V şi VI pentru religiune, are se iae dela dela Aranioşi a V şi VII clase de matesu cu 7 ore, prin care mod lui Aranioşi rămânând foarte puţine ore de matese: are să se mulţumească cu 200 fl.

Mich. n A. Elekes, singurul călugăr locuitor în Blajiu, avâd venituri naturali, şi din fondul intereselor suma de susten-tatiune în 400 îl. nu e de lipsă să capete mai mult decât 200 îl.

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA 649

Profesorul de îilosofie I. Many având de a trage 300 îl. din fundaţiunea bobiană, dar fiindcă el are să dea mai multe obiecte şi ore mai multe decât profesorul de fizică N. Marcu, deci suma sus atinsă i-se străpune, şi celuia i-se dau 400 fl.

Plata de 300 îl. alui Gavril Pop încă se sue cu o sută. Elekes Gregoriu, are să meargă preîect de studii în

seminariu, debuind a se îndestula cu plata de acolo. Lui Maioreanu ca suplent nu i-se dă nimica. Ioan Koste

şi Ironim Muntean se pun în plata ce li-se cuvine din fondul normal" ')•

Statul personal al corpului didactic, pe anul şcolar 1851— 52 cuprinde situaţia îiecărui proîesor. (V. Tablou pg. 650).

Liceului i-s'a dat pentru anul şcolar 1850 - 51 suma de 700 îl. destinată luminatului şi încălzitului, iar pedelului 200 îl. leală anuală. Una din marile lipsuri de cari suîereau, nu atât proîesorii, cât mai vârtos elevii, era lipsa manualelor de şcoală. Până la 1848, lecţiile de obiceiu se dictau de către proîesor în clasă, apoi se transcriau de elevi. Caetele cu astîel de notiţe şi lecţii manuscrise erau de multe ori folosite de întregi generaţii de şcolari. Profesorii văzând înmulţirea materiilor şi obiectelor de învăţământ introduse prin noul plan şcolar dela 1850, iar de altă parte dându-şi seama de marea greutate pe care o aveau şcolarii de a transcrie atâtea lecţii, au căutat să introducă în liceu cât mai multe manuale tipărite. Interesant este faptul că nu s'au adresat autorilor ori editurilor germane sau ungureşti din Ardeal şi Ungaria, ci au hotărât să ceară : „lista cărţilor de şcoală ieşite româneşte în Iaşi şi Bucureşti, care sunt de a se cerca oare putea-s 'ar folosi în anul şcolar 1850—51 au ba. Deodată să se declare proîesorii, cari au cărţi gata traduse, sau de nou compuse, sau cari ar avea voe de a t raduce" 2).

încetul cu încetul unii dintre proîesori au pregătit, alcătuit, şi tipărit la Blaj mai multe manuale pentru unele obiecte de învăţământ, iar pentru rest au îolosit pe cele lucrate de colegii lor dela celealalte licee româneşti din Ardeal, Muntenia, Moldova, ori chiar Bucovina. Mai târziu — după 1860 — guvernele şi autorităţile şcolare ungureşti, prin o serie de măsuri şi porunci draconice, au oprit introducerea în şcoalele româneşti ardelene a oricărui manual tipărit în

') P ro toco l . Confer in ţa din 21 I a n u a r i e 1851, ' ) P ro toco lu l confer in ţe i .

© B.C.U. Cluj

ARĂTARE despre statul personal a Profesoratului din C. R. Gimnasiu Gr. a Blajului

o, Numele

profesorului Locul naşterii ^el ibe au

căsătorit

Denumirea cu decret . Datul şi

numărul aceleaşi Cunoştinţa

limbilor

Rezultatul purifi-caţiunii în purtarea politică în present

OBSEKVAŢIUNI

4.

8.

9.

10.

11

Ambrosiu Elekeşiu

Elekesiu Gregoriu

Araniosiu Ioan

Paul

Kerekeşiu

losif Cajian

Pe t ru Poppu

Ioan Rusu

Simion Mihali

Georgiu Stoian

losif Tarţ ia

Ioan Varga

Palatca

Velheriu in Districtul Reteagului Certeşiu Districtul Albei

Bala

Vurpăr

S. Petru Dist. Reteag

S. Mattin

Husmeseu

Şeica Mică

Pintic în Distr. Clujului

Also Kis-Jent6s

Celibe

necăsăt.

Celib

necăsăt .

Prin Graţ. U. Gub de 30 Dec. 850

No. 29815 200 fl

Prin Grat. D. Gub de 20 Sept . 1851

No. 21895 Prin Grat. D. Gub

de 30 Dec . 1850 No. 29815

400

Prin episcop s'au pus şi s'au aşter

nut spre întărire 300

ii epurareat insă purtare politică

bună») Nepurificat însă

purtare politică bună

Purificat pur tarea politică bună

Purificat, purtarea politica bună

^'epurificat cu purtarea polit. bună

N'epurificat cu pur-terea polit bună

'urificat pur tarea politică bună

Putrare politică bună

Nepurificat, cu purtare politică bună

Purificat cu purtare politică bună

Nepurificat cu pur tare politică bună

Fund in t impul revoluţiu-nei în fortăreaţa Albei Carolina nu i-au pret ins

purificaţiunea

Pe timpul revoluţiei ungare a fost tn ţara

româneassă

Dto

româna, latina şi ungara româna, latina, germ.

ungară româna latina ungara româna latina ungara româna latina germana

româna, lat germ. greca,

ungara româna, lat

germană ungara

româna, lat, germana

ungara româna, latina ungara româna latina ungară româna latina ungara

GAVRIL POPP, Director interimar

Ca profesor de teologie a re salariu de 300 fl.

şi costul

Se va purifica cât mai curând

*) Tuturor profesorilor li-se cereau certificate »de purificare* obţinute dela auctorităţi le militare şi civile, prin cari să se cons ta te câ au o a t i tud ine de supunere faţă de legile ţării, şi că nu nut resc gânduri revoluţionare.

© B.C.U. Cluj


Principate, iar pe cele alcătuite de proîesorii români din Ardeal şi Ungaria le supuneau unui control extrem de sever, ca nu cumva să se strecoare vreun gând ori aluzie la aspiraţiile de libertate naţională ale Românilor. Adresele ministeriale prin cari se opreau — sub aspre pedepse, culminând cu ameninţarea de închidere a liceului — aceste manuale, curgeau cu grămada şi se înregistrau la direcţiunea şcoalei. Greutăţile materiale cărora avea să le îacă îaţă liceul din Blaj după 1850, şi îndeosebi lipsa de bani, i-a silit pe proîesori să-şi restrângă pretenţiile de înzestrare a biblioteci cu manuele şcolare şi cărţi de specialitate deocamdată numai la cele „neapărat necesare" ')•

Faţă de numărul mare al elevilor înscrişi, ediîiciul liceului cu şalele lui de învăţământ s'a dovedit neîncăpător. Directorul şi proîesorii au intervenit prin o adresă înaintată Metropolitului şi Consistorului, în care cereau să li-se elibereze cele două camere în cari erau instalate de multă vreme: „biblioteca călugărească" şi „tipografia" s ) . Biblioteca călugărilor — propune corpul didactic — să se „străpună în cea semiearială, şi sala deşartă să fie un auditoriu pentru examinări şi pentru serbări scolastice", iar tipografia — aşezată în actuala sală de bibliotecă a profesorilor — se fie mutată în o altă sală din Seminarul Teologic „unde dacă nu ar încape, să mijlocească ediîicerea unui local în care să aibă loc toate" 3).

Cărţile şi manualele şcolare cerute dela Bucureşti şi Iaşi au sosit la începutul lui Februarie 1851, aşa că proîesorii au avut timp suficient să le consulte, să-şi îacă rapoarte şi să le citească în conîerinţa ţinută la 26 a acestei luni, îăcând propuneri şi pe urmă rocamandând pe cele cari aveau să fie introdusă în liceu

Guvernul, deşi s'au obligat odată cu începutul anului şcolar că va contribui cu oarecare sumă pentru plata profesorilor, îăgăduirea lui a rămas literă moartă. Corpul didactic constrâns de greutăţi şi nervi „adresează către On. Consiliu de şcoală o fierbinte rugare să binevoiască a mijloci, ca această sumă cât mai curând să se extradee, căci altîel, cade sub jugul sărăciei şi în detorite insuportabili" f).

' ) I dem. *) I dem. ' ^ I d e m . *) P ro toco l , confer in ţe i d in 26 Feb rua r i e 1851. ») I dem. © B.C.U. Cluj


Liceul din Blaj fiind confesional, aşezat sub directa supraveghere a Metropolitului, şi condus de călugări şi preoţi, profesorii lui au căutat totdeauna - alături de cunoştinţele teoretice - să pună o cât mai mare grije pe latura morală a educaţiei tineretului. Legile şcolare erau obserate, şi dispoziţiile lor executate de către elevi cu mare severitate „mai vârtos în cetate sau dinafară, ca să fie spre onoarea tinerimei şi a institutului" ')• Educaţia morală şi formarea de caractere tari etice-creştine nu se putea câştiga mai bine decât prin participarea la slujbele religioase şi în deosebi prin ascultarea zilnică a Sf. Liturghii înainte de începerea cursurilor *).

Elevii liceului se luptau cu multe greutăţi materiale, în ce priveşte traiul lor zilnic. Cei mai mulţi din ei erau copii de ţărani săraci, cari se aprovizionau cu merindea de acasă, lucru greu de făcut din pricina depărtărilor mari de căminul natal şi a drumurilor, total impracticabile, mai ales primăvara şi toamna. îmbrăcămintea le era ţesută şi lucrată în casa părintească, aşa că vacanţele de Crăciun şi Paşti trebuiau să fie cât mai lungi, în schimb cursurile continuau până târziu în vară. „Luându-se la socoteală — în conferinţa dela 6 Hprilie 1851 — că studenţii acum lipsiţi de beneficiul pânei, au trebuinţă de timp mai îndelungat spre a se putea provede cu cele de lipsă deoparte, de alta căutând şi la aceia că studenţii trebuesc însuşi în persoană a se prezenta la Comisariatul de cerc pentru descriptiva personală, ce pentru pregătirea passului e netrecut de lipsă, hotăreşte, ca vacanţa de Paşti să înceapă la 10 Aprilie st. n". La această dată toţi elevii aveau voe să plece acasă „unde vor petrece până la 1 Maiu st. n. strâns impunându-li-se ca fiecare sub cea mai grea responzabilitate să se afle de faţă, pentru continuarea cursului de învăţământ" 3).

Tot în această conferinţă profesorii se adresează din nou reprezentantului guvernului, cerându-i : „să binevoiască a interveni la senatul scolastic, cu rugămintea pentru câştigarea atât a cărţilor celor de lipsă pentru şcoală şi biblioteca gimnazială, cât şi pentru instrumentele de fizică, cabinetul natural, şi mappe geografice pe socoteala fondului scolastic" 4 ). Guvernul s'a arătat totdeauna maşter faţă de liceul din Blaj, profesorii au aşteptat mult şi bine un răs-

*) Idem. ») Idem. SJ Idem. *) Idem.

© B.C.U. Cluj


puns satisfăcător, care n'a sosit nici până la încheerea anului. Pentru a soluţiona cel puţin în parte aceste lipsuri, dascălii liceului hotărăsc ca fondul de 300 îl. din care se pre-miau la examene elevii sârguincioşi la studii şi purtare, să fie întrebuinţat în anul şcolar 1850—51 pentru înzestrarea bibliotecii: „fiindcă în aşa împrejurări lipsa cărţilor aşa este de mare, cât nice cele mai necesare şi neînconjurate le avem" >)•

Apelurile adresate publicului şi cărturarilor români, de a veni în ajutorul liceului, au adus în rafturile sărăcite ale bibliotecii câteva zeci de volume. Lipseau însă publicaţiile de specialitate, necesare fiecărui studiu, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Dascălii întruniţi în conferinţa dela 1 August 1851 după ce fac, ca şi de atâtea alte ori trista constatare că : „biblioteca liceului stă din foarte puţine cărţi donate parte, parte cumpărate din fondul scolastic şi cele mai multe, interesante, şi de înaltul Ministeriu prescrise încă nu le are", adresează din nou o altă cerere reprezentantului guvernului din Ardeal, „pentru câştigarea din fondul scolastic a cărţilor specificate în rugarea aşternută On. Consiliu de scoale în 3 Iunie a. c ." s ) .

Nu ni-s'au păstrat ştiri mai amănunţite referitoare la încheerea şi normele de clasificare generală ale elevilor pentru anul şcolar 1850—51, le avem însă pe cele din anul următor. Ca să se cunoască principiile de cari s'au călăuzit profesorii în clasiîicarea şcolarilor lăsăm să urmeze câteva din hotărârile conîerinţei:

„Protocolul sesiunei scolastice în 19 Iuliu 1852 ţinute cu îinirea anului scolastic 1851—52 sub preşidenţia Directorului interimal Gavrilă Pop.

Finindu-se examenele de trecere atât în scris, cât şi verbale, în tot gimnaziul, obiectul cel mai momentos de des-batere fu clasiîicatiunea şcolarilor în privinţa căreia se sta-toriră următoarele:

a) Aceia şcolari cari prin răspunsurile sale atât cele semestriale, cât şi prin a examenului de trecere s'au arătat de nematuri pentru a păşi în clasă mai înaltă, prin urmare au meritat clasa secundă, cu speranţa că pot să devină, — decumva vor întrebuinţa ceruta diliginţă să rămână repetenţi în clasa în care au fost.

') I dem. *) Idem. © B.C.U. Cluj

654 CULTURA CREŞTINA Nr. U~\i

b) Aceia cari repeţind clasa s'au dovedit cu totul de nedestoinici spre a se face vreunadată maturi spre ştiinţele gimnaziali, să se trimită acasă spre a-şi alege altă cale a chemării.

c) Aceia cari singuri numai din vreun obiect au meritat clasă rea şi despre cari e bună speranţă că fn scurt timp prin diliginţa privată îşi vor suplini defectul... să se admită cu încheerea vacaţiunei, înainte de începerea noului an scolastic, la repeţirea examenului, şi atunci mai desbătându-se acest lucru încă odată în sesiunea conferenţei profesorale, să se faculteze a păşi în clasă mai înaltă.

In privinţa noului plan de învăţământ prin a cărui totală întroducere se sperează de secur cumcă acest gimnaziu va începe o epocă noauă în viaţa sa, conferinţa profesorală nu înceată a-şi descoperi cea mai ferbinte a sa mulţumire; numai aceia dorind ca înaltul C. R. Guverniu, să se îndure a realiza îerbintele dorinţe descoperite sub Nr. 57 a protocolului de conferinţă (adecă înzestrarea liceului cu cărţi obiecte de fizică şi piese pentru muzeul de ştiinţe naturale), cu ocaziunea aşternerii planului de învăţământ pe venitorul an scolastic".

Nici în anul şcolar 1852—3 şi nici mai târziu în ceilalţi, liceul din Blaj nu s'a învrednicit de ajutoare venite dela guvernele ţării. Tot ce s'a putut realiza de atunci şi până la 1918, s'a făcut numai din daniile marilor Arhierei de aici, din îundaţiunile întemeiate de foşti conducători ai bisericii şi şcoalelor, şi din ajutoarele fiilor neamului, din toate provinciile româneşti, cari purtau la inimă propăşirea şi înflorirea acestor vechi aşezăminte de cultură.

ŞTEFAN MANCIULEA

© B.C.U. Cluj

ŞTIINŢA—FILOSOFIE RELIGIOASA MIRACOLUL IN FATA ŞTIINŢEI, FILOSOFIEI ŞI ISTORIEI

— CONSIDERAŢII MARGINALE -

IMANENT1SMUL RELIGIOS: Dela Dumnezeu imanent omului, la negarea Iui — consecinţe ireligioase. Protestantismul liberal.

Moderniştii. Critica imanentismului. Această doctrină prezintă a patra formă din tendinţa gene

rală a filosofiei religioase contimporane de a apropia pe Dumnezeu de om. Prima: doctrina sociologică, lăsând pe Dumnezeu exterior omului, însă învăţând imanenţa sa în umanitate. A doua: pragmatismul religios, ca formă mistică, accentua apropierea lui Dumnezeu pe cale pur utilitară. A treia îl face tangent individului prin zona rău definită a subconştientului. A patra formă constă în efortul de a înlocui contactul omului cu divinul prin imanenţă şi pe Dumnezeu învecinat, exterior, prin Dumnezeu interior — inerent.

Vom vedea mai la vale, cum imanentismul religios ajunge la absorţiunea definitivă a lui Dumnezeu în om şi cum teoria experienţei religioase — conform imanentismului — conduce direct dela Dumnezeul interior la negarea lui Dumnezeu.

Protestanţii liberali susţin o diferenţă esenţială între religie şi metafizică. Religia constă în răspunsul omului la chemarea interioară a lui Dumnezeu. Ea se reduce la dispoziţiuni interioare, de ordin pur sentimental, fără ca să implice o elaborare sau o adeziune intelectuală la o doctrină determinată, La cunoaşterea lui Dumnezeu nu se ajunge pe cale intelectuală. El este prezent şi activ în umanitate, iar Spiritul Sfânt este spiritul lui Dumnezeu imanent în om şi El exercită asupra sufletului acestuia o acţiune imediată prinsă de conştiinţă. Religia exprimă, în consecinţă, cultul pur faţă de acest Dumnezeu interior. Ea este religia Spiritului eşită din prezenţa Dumnezeului-Spirit în om. Pietatea este şoapta, este vorba Dumnezeului interior, sufletului care-1 ascultă. Totul se petrece pe planul sentimentului, al senzaţiei interne şi al inimei.

Certitudinea religioasă are ceva propriu şi specific; nu rezultă din acţiune raţională şi nici din elaborare speculativă, ci se sprijină în mod esenţial pe sensul vieţii subiective şi îşi are ori-

© B.C.U. Cluj

166 CULTURA C R E Ş T I N A Nr. 11-12

ginea şi se conturează din porunca inimei. Astfel evoluţia gândirii filosofice: evidenţa subiectivă a lui Descartes, autonomia lui Kant, spiritul pozitiv a lui Compte se întâlnesc şi fuzionează în doctrina imanentismului religios. Acesta devine sistemul-răscru e, sistemul-confluent unde-şi dau mâna cele mai opuse curente de idei, reprezentând triumful individualismului religios.

Ca mod de cunoaştere şi de certitudine, va rămânea totdeauna experienţa sentimentului şi a senzaţiei interne, a inimei, — experienţa religioasă, singura călăuză a credinciosului. Un adevăr neexperimentat şi netrăit va rămânea afară de noi, de ex: acţiunea imediată a lui Dumnezeu în conştiinţă. Evidenţa n'o aflăm decât exclusiv în experienţele noastre personale şi intime.

Această teorie a cognoscibilităţii — care consistă în general şi'n mod esenţial în separarea dintre experienţă şi ştiinţă — protestantismul liberal o aplică la cunoaşterea lui Dumnezeu: Dumnezeu este intern experimentat, însă nu este cunoscut printr'o cunoştinţă metafizică, reală. El nu este demonstrabil nici prin raţiune şi nici prin logică; cine nu-1 simte şi nu-1 trăeşte în inima sa, nu-1 va afla nici odată înafară.

Dată fiind imposibilitatea unei cunoaşteri raţionale despre Dumnezeu, două preocupări se ivesc în imanentismul modernist. Prima: ca să nu apară admiterea existenţei lui Dumnezeu în le-legătură cu acceptarea nici unei doctrine filosofice, se impune detaşarea absolută a existenţei lui Dumnezeu de orice sistem metafizic. A doua, a lega în mod intim cunoaşterea lui Dumnezeu de viaţa noastră morală. Acestea sunt ideile-nervi ale aşa numiţilor filosofi modernişti.

Moderniştii punând ca teză incapacitatea raţiunii de a atinge realităţi inteligibile, recurg la un alt procedeu de cunoştinţă. De semnalat, că procedeul doctrinei lor este condiţionat de o teorie generală a cunoaşterii, a cărei elemente sunt împrumutate dela A. Compte, Kant şi Spencer. Filosofia religioasă a imanentismului modernist reprezintă, în consecinţă, desperata tentativă de a regăsi şi prin experienţă religioasă realităţi cognoscibile rezervate raţiunei, — metafisicei.

Partea negativă a doctrinei constă într'un agnosticism universal: în ordinea adevărului şi al binelui nimic nu este demonstrabil şi sigur în mod riguros. Deci nici valoarea obiectivă transcendentală, a cunoştinţelor noastre şi nici valoarea idealului moral. Se ajunge la un naufragiu universal al tuturor valorilor şi adevărurilor absolute. Pentru raţiune Dumnezeu va rămânea necunoscut. Ştiinţa nu-1 va atinge şi nici nu-1 va afla pentrucă nu se face vi-

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA

zibil la capătul telescopului observatorului de astronomie şi nici în retorta sau în filtrul laboratorului de chimie. Dumnezeu deşi ar fi peste tot în univers, el nu este nicăiri Obiectul Propriu şi Direct al cunoştinţei.

Partea pozitivă a imanentismului modernist implică o metafizică a imanenţei: percepţiunei imediate a unei experienţe despre Dumnezeu sau asupra divinului în conştiinţă; ea mai implică şi o psihologie a imanenţei: conştiinţa acestei prezenţe (Loisy, Sabatier, Menegoz, Stapfer). Toţi adevăraţii mistici ai creştinismului şi toţi meditativii — zic ei — au constatat în ei dorinţa, apetitul pentru divin şi au repetat că noi căutăm pe Dumnezeu în noi.

Dacă Dumnezeu poate fi cunoscut, această cunoştinţă constă In experienţa imanentă, implicată chiar în practica vieţii credinciosului. Ea scoate în relief pe Dumnezeul moral cunoscut numai prin experienţa vieţii interioare: prin experienţa mistică. Astfel, oricine trăeşte, creşte în Dumnezeu în măsura în care trăeşte.

In doctrina imanentismului, Dumnezeu este prezent în conştiinţă, cunoscut pe calea internă a percepţiunei experimentale, prin dispoziţii de mistică contemplare. Omul nu mai are nevoie de memorie, de raţiune discursivă şi nici de reprezentări inteligibile abstracte. Misticul, în înţeles foarte larg, cunoaşte pe Dumnezeu în sine prin intuiţie.

Teoria imanentiştilor ajunge la negaţiunea diferenţei între cele două ordine ale inteligibilităţii divine: Dumnezeu cunoscut în lumina gloriei eterne a existenţei sale metafizice şi numai confuz apercipiat în unirea mistică, — la rândul ei, aceasta încă ar forma un fel de cunoştinţă — şi Dumnezeu demonstrat prin complexul simţurilor şi a raţiunei noastre şi crezut prin credinţă. O demonstraţie este substituită unei experienţe, care nu ne dă argumentul esenţial ci numai o parte din el, un punct de pornire. Dispoziţiile pe care noi Ie credem supranaturale, percepţiunile unei experienţe asupra divinului, nu ne revelă pe Dumnezeu imediat, nu ne conduc la o ştiinţă sigură despre existenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, ci ne înclină numai a judeca de o manieră conjecturală că ele vin dela el. Dumnezeu în conştiinţă, după concepţia imanentistă, însemnează a crea din indivizi un fel de semi-zei ambulanţi, olimpul pe glob. Oare această frumoasă poezie transcendentală de mistică filosofică îşi are valoarea sa generală când ne gândim că, după ce obiceiuri rele: viţiile, au ros lent — împlinindu-şi opera lor distructivă în unii oameni — mai putem vorbi acestora de aspi-ratiuni infinite, de ideal motor, de percepţiunile experimentale ce le avem despre Dumnezeu pe care-1 purtăm în conştiinţa noastră,

2 © B.C.U. Cluj


despre exiginţele morale inspiratoare etc?... deşi rămâne urma câtorva regrete în sufletele degradate cu vieţile cele mai culpabile? Astfel slab sunt realizate — sau aproape de loc — exigenţele gândirii contimporane pozitiviste şi subiectiviste. Istoria filo-sofiei devine dela un timp istoria revanşelor: experienţele psiho-mistice împotriva raţiunii.

Foarte consecvenţi doctrinei imanentiste — deci experienţei sale interne — putem susţine cu certitudine că Dumnezeu nu există pentru noi decât în momentul în care-1 simţim. Iar protestantul Ritschl este categoric: ideea de Dumnezeu o prezintă în forma unei judecăţi de valoare; puţin îl priveşte realitatea obiectivă a doctrinei despre Dumnezeu, revelaţiune, Hristos, miracol... Ceeace impoartă şi interesează este singur utilitatea lor practică şi personală.

Teoria experienţei religioasă, înţeleasă şi explicată după ima-nentişti, îşi împreună cadrele ei de desvoltare cu ateismul. Şi iată cu câtă uşurinţă va fi răsturnată în contradicţie maxima dogmatică a lui Le Roy de acelaş apologet al imanentismului W. James: „Cine nu simte pe Dumnezeu în inima sa, nu-1 va afla niciodată în afară" — zice Le Roy în „Rev. de Metaphys. 1907". „Tempe-peramentul meu îmi interzice aproape orice experienţă mistică şi eu nu pot să vorbesc de ea decât după alţii" — răspunde W. James la p. 324, „L'Experience religieuse" (trd. Abanzit.) Cât non sens tăinuesc aceste două citate ? Trebue să-1 recunoaştem 1 Şi este aici mai mult: o doctrină cu principii ce-şi dau încap. Temperamentul: arbitru de înalte adevăruri psicho-mistice, morale, metafizice?!... Altul poate adauge: noţiunea de Dumnezeu, de suflet, de viaţă viitoare... n'au nici un rol şi nici un loc în viaţa mea, în consecinţă, n'am nevoe de nici o credinţă specială şi nu aparţin la nici o religie. Este superfluu a sublinia paşii repezi ai imanentismului prin indiferentism spre ateism.

Imanentismul pune in principiu: Dumnezeu nu se dovedeşte ci se simte, se experimentează. Or, alţii — şi chiar din tabăra lor — sau în general unii oameni, ignorează această experienţă interioară despre divin, ei nu simt acea prezenţă anonimă despre Dumnezeu în conştiinţă. Explicarea imanentismului protestanţilor liberali sau al moderniştilor numai prin sensibilitatea religioasă, dă repede naştere la negaţiuni. Astfel modernistul Loisy ne serveşte nu numai cu o mărturisire semnificativă, ci'n acelaş timp şi preţioasă : s'ar spune — scrie el — că Dumnezeul lui Harnack alungat din domeniul naturii, alungat asemenea şi din istorie — Intru cât ea este materie de fapte şi mişcare de idei — s'a re-

© B.C.U. Cluj


fugiat pe înălţimile conştiinţei umane şi nu mai este observat decât acolo, de acei cari îl mai zăresc încă". Sublinierea vorbeşte îndeajuns şi fără comentar.

CUNOAŞTEREA SPONTANEE: ŞTIINŢĂ DESPRE DUMNEZEU. — Opinii.

Fie vorba de doctrina lui Ribot, Sabatier, Murisier, Schleier* macher, James sau de teoria modernistă a experienţei, pentru toate religia începe în individ printr'o dispoziţie, printr'un sentiment afectiv şi se termină într'o doctrină. Religia epocei noastre este capricii, sentimente, dispoziţii.

Max Miiller expune o formă nouă de ineism sau intuiţionism. El, ferindu-se a admite un nou simţ alături de celelalte, o nouă raţiune alături de raţiunea obicinuită şi o conştiinţă religioasă distinctă de celelalte facultăţi, plasează în toate simţurile, în toate percepţiunile noastre, în imaginaţiunile noastre şi'n toate raţionamentele noastre — îndată dela prima trezire a conştiinţei umane — o percepţiune, un sentiment, un presentiment al infinitului, pe care se bazează existenţa lui Dumnezeu şi religia. Noţiunea de infinit nu este o abstracţiune tardivă. Ea este învăluită în mod real în primele manifestaţiuni ale cunoştinţei sensibile. Fără îndoială, acest infinit descoperit de filosof va fi interpretat cu plenitudinea gândirii sale. Un instinct despre divin, o facultate religioasă, dis-dinctă în căutarea şi explicarea acestui fapt universal al religiei, înseamnă a imita pe fiziologul care, pentru a explica viaţa, admite încă o forţă vitală distinctă.

Gratry remarcă foarte judicios că argumentul despre existenţa lui Dumnezeu rezidă într'o operaţiune naturală, vulgară şi cotidiană a sufletului — şi putem adaoge: aflându-se în stare de zăcământ dinamic spiritual, acesta la fiecare om. Ea este executată chiar şi de cei simpli şi ignoranţi printr'un procedeu pe iuţeală instinctivă; operaţie tradusă la alţii filosoficeşte, ca cea mai ştiinţifică dintre metode. Simţul despre divin — existenţa lui Dumnezeu — nu aparţine unei facultăţi speciale aparte, ci este rezultatul unei mişcări spontane a facultăţilor noastre intelectuale şi morale — o operă comună a raţiunei şi a voinţei.

Pentru argumentul lui Gratry se impune o precizare: căt priveşte mişcarea spontană, elanul fiinţei noastre spre Dumnezeu, trebue a se'nţelege un veritabil raţionament, o inducţie a spiritului care se ridică în mod treptat dela lume spre Fiinţa-Primă. Iar viteză nu înseamnă instantaneitate, aprehensiune imediată, ea implică un adevărat discurs de iuţeală mentală. Această cuno

sc © B.C.U. Cluj


ştinţă spontană despre Dumnezeu nu se'nţelege nici în sensul ineismului ca o idee dată imediat, nici în sensul imanentismului ca o percepţiune internă, nici în sensul lui Max Miiller ca o percepţiune externă şi nici în fine în sensul lui Gratry ca aprehensiune intelectuală imediată.

Orice explicare cu nuanţe de expedient este categoric des-minţită şi respinsă de filozofia spiritualismului sau intelectualismului creştin. Aceleaşi procedee fundamentale cari valorează pentru toate realităţile inteligibile, sunt aplicate şi pentru existenţa realităţii inteligibile a lui Dumnezeu. Fie că este vorbă de lume, de suflet sau de Dumnezeu, intelectul omului se ridică — în virtutea aceluiaş efort şi după aceeaş metodă — din domeniul sensibil spre domeniul metafizic. După cum se susţine — adevăr de altcum incontestabil - că omul este prin esenţă fiinţă raţională (Aristot), va să zică el cunoaşte nu numai, ca de regulă, prin intuiţie, ci foarte adesea şi pe cale discursivă (mentală), cu aceeaş rigoare filosofică putem adaoge, că el este un animal metafizic şi un animal religios. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi fenomenul religios n'au ţâşnit în mod unic numai din raţiunea teoretică sau numai din raţiunea practică, ci aparţin la amândouă în unitatea lor de esenţă, eşind din armonia lor fundamentală.

*

CRITICA RELIGIOASĂ: Istoric. — Răspuns.

Imanentiştii — după cum vedem — realizează o separaţiune totală, o prăpastie, între filosofie şi religie. Este de altcum un lucru constatat — şi se verifică încă odată în doctrina imanentistă — că marile crize ale credinţei au fost cauzate totdeauna de crizele filozofiei. Este cur'os a însemna că istoria filozofiei ne vorbeşte încă de mult de o tentativă de-a separa religia de raţiune şi credinţa de filosofie. Istoriceşte această tentativă nu aparţine nici kantismului şi nici imanentismului modernist. Separarea metafizicei şi-a religiei a fost inaugurată de Averoes. El învaţă înţelesul simbolist şi spiritual al Coranului pentru a fi posibilă armonia între convingerile sale religioase şi afirmaţiunile sale filosofice. Comodă tactică filosofică. Ea fu reînviată în sec. XIII-a. Această emancipare filosofică este uşor de urmărit: în sec. XlV-a în ave-roismul parisian, în sec. XV-a şi XVI-a în Padua şi Bologna până la epoca lui Cremonini. Fireşte, tentativa averoistă rămâne nejustificată, pe când subiectivismul religios primind botezul criticei lui Kant îşi caută justificarea prin analiza facultăţilor omeneşti.

© B.C.U. Cluj


La Kant „Critica raţiunei pure" crează „Critica raţiunei practice", pentruca omul nu poate cunoaşte decât lumea fenomenală, peste cea numenală se aşterne linţoliul vecinicului necunoscut, din cauza — să ne folosim de o expresiune banală — impotenţei raţionale. Insă din această stare de neputinţă intelectuală, raţiunea postulează existenţa lumei numenale şi aceasta în „Critica raţiunei practice". Postulat, nu mai este cunoştinţă intelectuală. In cartea sa despre „Religia în limitele raţiunei" Kant declară, foarte logic şi consecvent sistemului său, că Dumnezeu, suflet, lume transcendentală etc... sunt pentru noi nişte necunoscuţi.

Sub infueuţa acestei critici a ratiunei şi prin reacţiune împotriva speculaţiunei transcendentale a lui Fichte, Hegel şi Schel-ling, la cari orice realitate evaporează într'un idealism nebulos, protestantismul liberal german, după Schleiermacher şi Ritschl, intră din ce în ce în gândirea separării domeniului religiei de acela al filosofiei. Pe cum se spunea pe timpuri: „Departe de Roma" — pentru a se afirma o nouă independenţă faţă de o autoritate — se spune azi: „Departe de metafizică", declarându-seindependenţa nu mai mult faţă de o autoritate ci faţă de exigenţele raţiunei.

In consecinţă, deşi principiile filozofiei moderne susţin că Dumnezeu nu este fenomen observabil afară de noi şi nici un adevăr demonstrabil prin raţionament logic, iar: „cine nu-1 simte în inima sa nu-1 va afla nici odată", înseamnă — şi putem sublinia categoric — că ori ce doctrină care suprimă existenţa lui Dumnezeu este incompatibilă cu credinţa, fie ea chiar aceea a subiectivismului din filozofia modernistă. Şi este o absurditate să crezi şi'n aceasta. Spre cine merg elanurile sufletului nostru? Pentruce să ne mai rugăm cu braţe întinse în gest de suplicaţiune când nimeni nu ne ascultă ?... Dacă omul este singur în faţa naturei, cu un Dumnezeu fictiv în suflet sau cu un Dumnezeu imaginar, fără existenţă real-personală, — şi dacă în mişcarea cosmică nu există decât forţele oarbe ale naturii, desfăşurându-se într'un desnodă-mânt de inflexibilă rigoare prin triumful speciei asupra indivizilor, prin sdrobirea celor slabi de cei tari, a celor mici de cei mari, o singură atitudine rămâne legitimă: aceea a scepticei resemnări în faţa inevitabilelor prăbuşiri. Concepţie de paradoxolă şi sgudui-toare brutalitatel

Asemenea un Dumnezeu cu existenţă exclusiv practică în serviciul utilitarismului egoist al omului, însemnează ca şi cum n'ar fi nimic. Religia implică intimitate şi viaţă — şi nu este viaţă de intimitate cu o Fiinţă impersonală sau cu o abstracţiune; iar Dumnezeul Panteismului este şi una şi alta.

© B.C.U. Cluj


In această învălmăşeală şi'nvolburare de principii, de idei, de doctrine filozofice şi de vocabular filozofic, în această gândire contimporană desorientată, maxima scepticismului este binevenită: noi nu putem cunoaşte şi distinge TOTUL de NIMIC, deci: noi nu cunoaştem NIMIC DE TOT.

Văzute lucrurile de pe planul interior: viată sufletească, religioasă... şi rela{ia sa cu Dumnezeu — fiind aceasta ideea axă a prezentului capitol — va contrazice agnosticismul. Experienţa a-cestei vieţi şi conştiinţa noastră ne învaţă despre un Dumnezeu real şi pozitiv — şi nu este experienţă fără date pozitive chiar pe planul psichologic — cu atribute de inteligenţă, voinţă, raţiune, libertate... [Nu este locul aci a ajunge la această şi la aceeaş existenţă prin desfăşurarea gândirii peste univers: cunoştinţă atât de lapidar concentrată în haina simplă de idei şi de cuvinte Pauline din Epistola către Romani 1, 20: „Cele nevăzute ale lui (Dumnezeu) prin făpturi s'au făcut cunoscute dela zidirea lumii, şi se văd, ca şi veşnică puterea lui şi dumnezeirea lui"...]. Unele operaţiuni ale gândirii omului se vor afla în Dumnezeu, însă, fireşte altcum, cât priveşte esenţa şi sfera lor de extensiune. Asemănarea următoare pare a ne servi: mărirea fotografică este cu atât mai vagă cu cât dimensiunile ei sunt mai mari, iar asemănarea cu subiectul, deşi atenuată, nu va dispare deloc prin acest fapt. Astfel este şi cu proiecţia perfecţiunilor noastre de gândire, infinit mărite în Dumnezeu. Să remarcăm: asemănare nu însemnează cunoştinţă integrală. însă existenţa real-personală a lui Dumnezeu — în parte cunoscută — rămâne incontestabilă.

Deşi soluţiunile sociologice emanate din filozofia lui Compte şi Durckheim, teoria imanentismului provenită din subiectivismul kantian, interpretarea pragmatistă — şi subconştientul — ereditara utilitarismului englez, şi'n fine, doctrina spiritualismului tradiţional, sunt tot atâtea curente filosofice cari îşi împărtăşesc gândirea contimporană cât priveşte sensul vieţii psicho-religioase şi relaţiile ei cu un Dumnezeu, — câtă varietate se impune pe alocuri. Istoria religiilor demonstra mai mult realitatea omului ca animal religios, (psichologia şi sociologia ajung la acelaş rezultat). Teoria sociologică pe urmele lui A. Compte este categorică: toate formele sociale sunt eşite din religie, marea binefăcătoare a umanităţii, ex-presiunea mistică a acesteia şi idealul moral al societăţii actuale. Imanentismul nu se'ndoeşte de creşterea energiei şi luminei spirituale, fapt interior, trezit prin contactul cu divinul. Pragmatismul conchide şi defineşte rosturile în glorificarea omului religios: sfânt, motor şi erou al progresului civilizaţiilor viitoare. (Şi paradoxal: cu toate acestea el este metodic distrus). © B.C.U. Cluj


De remarcat: cum vor fi cum nu, aceste sisteme filosofice, negaţiunile cu balastul de plumb al materialismului au puţină importanţă în faţa acestei renaşteri de vitalitate religioasă. Insă, punând problema acordului — prin precizare — ea încetează când determinăm în fiecare din aceste sisteme valoarea credinţelor religioase, a credinţei esenţiale: existenţa unui Dumnezeu de dinamism real-personal. Teoria sociologică demonstrând faptul religios în om, fără concursul acestuia nu se se poate înţelege cum este primit Dumnezeu în suflet prin misterioasa acţiune a vieţii colective. Prin forţa coercitivă a legilor şi-a altor mijloace de presiune ? Aceasta nu este nici acţiune apropiată şi nici cale misterioasă. Cum umanitatea: colectivitate de indivizi, a cărei componenţi — să accentuăm — sunt oameni, şi pe aceştia îi putem reduce la om, deci cum Umanitatea = Om — şi invers — ia aparenţele unui Dumnezeu, făcân-du-se iubită şi servită de individ, transformându-1 în bun cetăţean şi credincios? Cum se explică o Umanitate divinizată prin sinteza oamenilor şi invers, foarte consecvent, omul divinizat în Umanitate ca minusculă părticea integrantă a acesteia? Se pare că lipsa unei logici sănătoase se resimte şi serveşte în deajuns de răspuns tranşant. Să mai adaogem că această teorie se complace a vedea în viaţa religioasă o halucinaţie constantă, deşi utilă şi contrazice experienţa spontaneităţii sentimentelor religioase.

La acelaş rezultat ne duce şi subiectivismul religios. Cum se explică religia dacă ea nu este produsul omului ci iasă din acel „Mai-Mare": „Idee-zeu" a Pantheismului idealist — cu care el este în legătură? Cum se poate explica „homo religiosus", aspect obscur al acestei divinităţi, fără ca să se identifice cu ea? Din această concepţie se degajază mai mult o fantezie de ocultist decât o idee.

Un asemenea eşec îl sufere şi teoreticienii experienţei religioase imediate în sensul imanentismului.

Şi ca să precizăm: aceste sisteme, în comun, apar ca o garantă împotriva sensului comun şi o conjuraţiune împotriva raţiunii omeneşti. Soluţiunea spiritualistă rămâne singura reabilitare a valorii intelectuale şi morale a omului fiinţă, în vinele căreia zvâcneşte sălbătăcia sîngelui bison şi ura neîmpăcată de bour. Este just să încrestăm că, deşi avem un conţinut pozitiv în această cunoaştere spiritualistă a lui Dumnezeu, trebue să facem loc aici Şi unei părţi de imperfecţiune şi de insuficienţă. Subliniem: cu condiţia că aceasta va rămânea şi nu va fi decât numai o parte.

© B.C.U. Cluj

664 CULTURA C R E Ş T I N A Nr 11-12

Nu este mirare dacă în vâltoarea de bătălie a acestor concepţii atât de maleabile se neagă orice amestec al supranaturalului în ordinea naturală a lucrurilor şi nu se recunoaşte menirea adevărată a S. Scripturi, despoindu-se dela un capăt la altul: dela Adam la Hristos, de frumoasa haină cerească a supranaturalului, lăsând impresia depresivă şi tristă a unei cărţi prozaice. Frumuseţa, vraja farmecului divin al ei constă exact în acel amestec al supranaturalului în natural, al divinului în uman, care ridică — din mijlocul păgânismului — ochii greu pământoşi ai ju-deului spre un singur Principiu Suprem călăuzitor: Jahve, Dumnezeul Oştirilor şi pe ai noştri, ai creştinilor, spre Hristos-Izbăvi-torul. Astfel, probleme se pun:

MIRACOLUL ÎNAINTEA DIFERITELOR INTERPRETĂRI: înaintea ştiinţei, filosof iei şi istoriei. De unde: rolul ştiinţei şi-a Bisericii în ancheta minunilor.

Amprentele digitale ale supranaturalului: Minunile şi profeţiile, le aflăm dela Patriarhi prin Moisi la Profeţi şi Apostoli. Punctul lor culminant este Isus. A dovedi existenţa lor în S. Scriptură — deşi nu este exclusă — ar fi un non-sens — o oarecare contestare sau negare a divinităţii ei. Se pot face aprecieri şi precizări intelectuale, operă începută încă de sf. Părinţi. Sf. Iustin, de exemplu, arată originea divină a miracolului. Tertulian distinge minunile Evangheliei de minunile false. S. Augustin ne serveşte cu o definiţie expresă care-şi fixează bine cadrele în „Summa Theologica" a S. Thoma de Aquino şi este pe larg explicată. Dupăce s. Toma atribue miracolul unei cauze oculte şi precizează „Haec autem est deus", spune că el consistă într'un fapt împlinit praeter ordinem „TOTIUS NATURAE CREATAE".

In concepţia st-lui Toma despre miracol expresiunea: „CONTRA NATURAM" ridică o cotroversă destul de serioasă şi este întrebuinţată în diferite înţelesuri chiar de autor. De altcum S. Thoma de Aquino ne atrage atenţia că „CONTRA NATURAM" să nu fie luată în sensul „Contra RATIONES SEMINALES", adică Dumnezeu făcând ca o cauză naturală activă să dea un efect opus celui produs de obiceiu în mod natural („In I-am sententiarum, dist. XLII, qu: II). Astfel miracolul s'ar prezintă ca o gravă sminteală a legilor, a cauzelor, a fenomenelor şi-a întregului ord natural.

S. Toma este constrâns mai târziu a abandona, cel puţin în parte, o expresiune care se pretează la confuziune. Şi de fapt expresiunea de miracol „contra naturam* nici nu se mai întâlneşte în „Summa Theologica",

© B.C.U. Cluj


Adversarii supranaturalului au pus mâna pe formula „contra naturam" şi prezintă miracolul ca derogare, călcare, violare... a legilor naturii arătând absurditatea unei astfel de noţiuni. Când I. I. Rousseau se'ntreabă dacă Dumnezeu poate face miracole îşi şi răspunde: poate el călca legile pe cari le-a stabilit ? Chestiunea pusă în mod serios, pentru el este impie şi absurdă. Pentru Iules Simon miracolul este imposibil, pentruca în el vede o voinţă capricioasă, mişcări desordonate şi derogaţiuni perpetue fată de legea naturii. Seailles prezintă minunile ca minuscule lovituri de stat într'un punct al spaţiului şi al timpului sau ca o ruptură în urzeala fenomenelor. E. Le Roy face din miracol un monstru nebănuit.

Alături de această opoziţie neînduplecată împotriva miracolului, avem o atitudine mai temperată. După unii savanţi contimporani legile naturii nu mai sunt adevăruri experimental descoperite, ci principii hipotetice sau definiţii prealabile. Expresiunea „derogare, călcare, excepţiune legilor naturii"... nu mai are nici cea mai mică însemnătate.

In fata acestor afirmatiuni, un mare număr de teologi catolici, în frunte cu celebrul profesor I. Riviere dela fac. cath. din Stras-bourg, înfierează: să nu se'ntroducă în noţiunea miracolului o idee ce implică desordine şi nici formele vechi puse în circulaţie de apologetica sec. XVIII-a ca: „violarea legilor naturii, fapt contrar legilor naturii"... Pentru Dl I. Riviere ele constitue definiţii imprudente, cari sub pretextul de-a accentua caracterul supranatural al miracolului, compromit pe aceasta în faţa unei raţiuni sănătoase. Cu toate acestea unii teologi catolici (Didio, Sortais) din tabăra opusă consideră miracolul ca derogaţiune dela legile naturii şi contra naturii.

Noi nu mergem cu tabăra contrară. Puse sănătos în fata miracolelor, părerile ei nu se verifică, ci dimpotrivă... Miracolul nu se prezintă ca un factor de dinamism anarhic în sânul legilor naturii, nici ca „lovitură de stat", nici ca „nebănuit monstru" şi nici ca violare, derogare a legilor naturale. La înţeles, el nu este contra naturii. Aceasta ar însemna că Dumnezeu este împotriva creaţiei sale, pe care o tulbură, o violează, o distruge prin miracole. Fiind împotriva naturii, indirect este contra sa. O lipsă de logică s'ar părea în atitudinea divină. Insă, aceasta revine miopiei observaţiei noastre greşite şi nu lui Dumnezeu. Natura lucrurilor — fiinţelor — este esenţial depedentă de cauza lor primă: Dumnezeu. El poate acţiona în ea după libera sa voinţă, neviolându-o. Subliniem, fără ca să avem o complectă cunoştinţă de calea intim misterioasă a

© B.C.U. Cluj


acestei acţiuni — nici o ştirbire nu aduce fiinţelor. Dumnezeu nu schimbă natura lor şi miracolul nu este deci: „contra rationes se-minales rerum* şi nici „CONTRA NATURAM", — ordinea naturii rămâne aceeaşi neschimbată. Şi aceasta se verifică. Palestina: leagănul miracolelor şi al creştinismului în scutece, neschimbată a rămas cu vinul, cu smochinii, cu pâinile, cu Tiberiada etc, asemenea: Marea-Roşie, Lourdes, etc... cu legile lor naturale. In Palestina — şi peste tot — nu se evidenţiază o iutercalare de anarhism în legile naturale. Miracolul se întâmplă in sânul fiinţelor şi-a legilor naturii fără ca să le facă violare. Natura îşi urmează tainicul său curs cu aceleaşi legi vechi şi fixe sub vălul silenţiului sideral. Nimic anarhic. Cu toate acestea unii nu acceptă posibilitatea lui, — din lipsă de serioasă pătrundere, raţiune, logică...

* Cât priveşte posibilitatea miracolului trei obstacole se pun.

Ea este negată în numele ştiinţelor pozitive, a filosofiel — stăpânită de ideea grea a determinismului — şi'n numele istoriei. Aci ne isbim de aşa zisa extremă stângă, de radicalism ştiinţific.

Ştiinţa (?) — bazată pe naturalism ştiinţific - se erijază în inamic ireductibil al miracolului, întrucât acesta este fapt supranatural. Lumea este un sistem închis în care nimic nu pătrude din afară. Evenimentele şi fenomenele petrecute în ea se explică prin elementele, prin forţele ce-o constitue. Admiţând supranaturalul, suntem afară de ştiinţă. Naturalul singur este ştiinţific, supranaturalul nu există. Cunoscutul şi necunoscutul se află în natură.

Această atitudine seamănă bine cu o lovitură neprecugetată. Atitudine neştiinţifică — de-adreptul antiştiinţifică şi imposibilă. A da un pumn apriori, a arunca apriori un singur fapt fără a-1 examina, înseamnă a bara calea spre progresul ştiinţific. Datoria ştiinţei este de-a examina imparţial chiar fenomene cari par în desacord cu unele noţiuni câştigate. Obiectul ei este lumea materială accesibilă simţurilor şi experienţei; iar metodele ei nu sunt pentru a tranşa chestiunea de a şti dacă este sau nu este ceva peste lumea materială, şi ce este — dacă este. Ele sunt deci prin esenţa şi menirea lor incapabile de a conduce la negarea lumii supranaturale.

Sfera noţiunii de ştiinţă are — de altcum — interpretări şi înţelesuri diferite, deşi numai una este (cf. Baudin). Ea rezervă o spaţioasă loje şi determinismului. După majoritatea savanţilor necredincioşi, universul este supus unor legi riguroase şi necesare, fără excepţiuni şi abateri. Această credinţă nu este pentru ei o concluzie, o sinteză, o axiomă a unui raţionament sau unui studiu.

© B.C.U. Cluj


Ea este o prejudecată, dacă nu, precugetare admisă şi susţinută fără discuţie şi examinare. Dogma ştiinţifică la acest punct legiferează sub presiunea determinismului, aprioristic şi fără reveniri, corolare necesare pentru imposibilitatea radicală a miracolului.

Determinismul este sufletul, postulatul necesar (se zice) ori cărei metode ştiinţifice, ori cărei ştiinţe. Ştiinţa există, se impune. Ea nu poate exista decât cu condiţia de a presupune determinismul absolut al fenomenelor pe cari ea le studiază. Concepţie expusă şi apărată de Claud Bernard. Deşi un învăţat catolic, P. Ser-tillanges, îl interpretează favorabil, el serveşte pentru alţi autori punct de plecare la negaţia miracolului. Pentru CI. Bernard determinismul apriori este singurul criteriu, singurul principiu care ne conduce şi ne susţine, el este baza progresului şi-a criticei ştiinţifice. Pentru E. Goblot în natură nu se află nici contingenţă, nici capriciu, nici liber arbitriu, nici miracol. Aceste ipoteze minează in noi posibilitatea de a raţiona asupra lucrurilor. In schimb, orice inducţie se bazează pe încrederea în determinism. D. Hume bazat pe determinismul inducţiei ştiinţifice opune miracolului un argument destul de serios şi de complect. Legile naturii — zice el — sunt stabilite prin experienţă constantă şi uniformă. Miracolul, prin definiţie fiind violarea lor (?), este imposibil. La alţii inducţiunea pune o certitudine de fapt: lucrurile se petrec în "mod normal, ordinar, aceasta este regula şi obiceiurile naturii, aşa va fi totdeauna, nici un element nou nu alunecă în circuitul influenţelor înregistrate, în complicaţia antecedentelor cunoscute. Inducţia determinismului ştiinţific nu se ocupă de chestii de posibilitate sau de imposibilitate. Intre anumite împrejurări date, aceeaş antecen-dentă face să tragă după sine exact aceleaşi consecinţe — zice H. Poincare.

Două idei se desprind din părerile acestor savanţi: imixtiunea supranaturalului în domeniul naturii şi imutabilitatea legilor naturale din cauza rigidei conservări a energiei. Sunt ele idei de obiectivă constatare? Natura, peste tot unde s'au înregistrat fenomene miraculoase, a rămas aceeaş — conservându-şi legile şi e-nergia. Dacă ea a suferit contrarul, să ni-se arete, să se dovedească nu aprioristic prin negaţii cu ştersături de burete — simple ştersături. Fiinţa de Suverană libertate şi independenţă, stăpână în acţiunea sa peste toate naturile create — şi din alte universuri; cf. Einstein — nu intervine în lume, prin miracol, decât pentru guvernarea ei generală, în vederea unui bine, a unei perfecţiuni. De ce să facem noi, când lucrurile stau altcum, — prin prejudecăţi rău plasate, din legile naturii carapacea infrangibilă de broască

© B.C.U. Cluj


ţestoasă? Doar prin capriciu. O raţiune sănătoasă: nici cea practică, nici cea teoretică şi nici cea critică, ci raţiunea simpla-minte, recunoaşte că este posibil miracolul. Violarea legilor naturii ar fi egală cu violarea unor decrete vecinice din intelectul divin. Dumnezeu contra lor, ar fi egal: Dumnezeu contra sa. Or, Dumnezeu nu lucrează în absurd. înţelepciunea lui este cu ceva mai mare decât raza noastră de pătrundere a lucrurilor... Nu este în linia ideei noastre din acest articol de-a vorbi şi despre adevărătatea incontestabil istorică a minunilor.

Incursiunea lui Dumnezeu prin miracol — fără acte justificative: certificat şi paşaport, pentru controlul unor savanţi la graniţele hunei materiale — este posibilă.

Ce să spunem de legea conservării energiei? Acţiunea miraculoasă a lui Dumnezeu implică ea o creaţiune de noi elemente şi legi — de supra-crescenţe de energii? Unii spun că: da, alţii că nu. Sunt prea tranşanţi negând şi afirmând în extreme. Se pare că n'au dreptate nici unii nici alţii, deşi, poate s'o fi având. Incontestabil: o apă care vindecă, care se schimbă în vin, o pâine care se înmulţeşte, un mort răscolind ţărâna mormântului, rostogolind piatra de pe el... dau impresia de noui forţe, noui elemente — şi încă nebănuite. Să le recunoaştem cu toată smerenia. Astfel, s'ar părea că n'avem dreptate, poate, noi ci au adversarii. Insă această supra-creştere de elemente şi de energii nu vine — în mod durabil, subliniem acest cuvânt — să se alăture în sînul naturii, formând o continuitate de noui entităţi sub legi noui, în aşa fel ca să contracareze, să facă opoziţie celor existente şi prestabilite prin legi imutabile, distrugând forţa lor germinatoare sau motrică şi declarând, prin violarea acestora, anarhismul cosmic contra naturii. Nu. Dacă se pare a fi o supra-creştere, este pentru moment în vederea unui scop bine definit de Dumnezeu. Ultima analiză, ultima raţiune de a fi a miracolului ne spune că nu este o creaţie — in mod constant — de noui elemente, energii şi legi naturale — pentrucă s'ar prelungi permanent în timp şi'n spaţiu, or aceasta noi n'o observăm — ci mai mult impulsul une i noui energi i cosmice la un moment dat. Aceasta nu înseamnă nouă creaţie de elemente şi de legi, în consecinţă nici violarea legii conservării energiei.

Menţionăm, deşi minunile ne prezintă varietăţi, nuanţe, — studiate analitic aparte şi grupate în consecinţă în serii, şi atunci chiar, nu s'ar putea trage concluzii nefaste pentru ele. Supranaturalul din minuni nu coboară în natural — nu vine ca să distrugă natura, să se opună legilor ei, ci să se'ntâmple în sînul ei,

© B.C.U. Cluj

Nr. U-12 CULTURA CREŞTINA 669

să o perfecţioneze, să o nobiliteze... imprimând mai sensibil pentru ochii noştri marca autorului ei suprem: Dumnezeu.

încheiem cu observaţia: Chemarea ştiinţei (acelei fără idei preconcepute) este ca să observe şi să înregistreze. Atât. Ea nu aduce judecăţi de ultime valori. Judecăţile ei sunt de valori restrânse în cadrul domeniilor proprii. Ea aduce judecăţi de proxime valori.

Şi acum să vedem ce spune filosofia.

Posibiljtatea miracolului este negată şi'n numele filosofici. Când spunem în numele filosofiei, această noţiune generală

nu denotă întreaga filosofie, ci unele concepţii, mai ales de caracter panteist. Negaţia lor este foarte logică. Pentru panteişti, fie idealişti, cari reduc toate fiinţele la idee, singura cu existenţă reală, — fie materialişti, cari fac operaţiunea invers — lumea nu este distinctă în ultima analiză de absolut: idee sau materie, fiind numai o formă de manifestare a acesteia — prin urmare absolute şi imutabile trebue să fie şi legile naturii. Aci avem determinismul propriu zis.

In concepţia lui Spinoza determinismul filosofic este formulat în felul următor: inteligenţa şi voinţa divină fiind identice, decretele lui Dumnezeu se identifică cu legile universale ale naturii şi rezultă în mod necesar din perfecţiunea Fiinţei-Supreme; cursul naturii este vecinie fix, imutabil ca şi decretul divin din care el rezultă.

Scopul nostru nu este de-a combate o concepţie filosofică într'un modest articol. Menţionăm doar' că monismul sau panteismul nu răstoarnă încă posibilitatea miracolului. Sunt şi alte sisteme filosofice de concepţie dualistă şi aceste ne oferă din plin obolul lor de serviciu. Ele sunt singurele cari dau o explicare complectă despre lume. Cât de neserios pare a susţinea, de exemplu, în numele materialismului, că pe cum rinichii secretează urina — sunt şi alte secreţii... — astfel creerul secretează ideile, gândirea etc. Este aceasta comparaţie de riguroasă observaţie şi cercetare ştiin-ţifică-filosofică — sau glumim? Urina şi gândirea pot servi de termini de comparaţie? Şi afirmaţia se conturează în gravitate, fiind spusă la un congres internaţional de filosofie din Elveţia. Dar ajunge. Să trecem la istorie.

Ca un ultim argument împotriva minunilor se aduce istoria. Deşi aceasta nu lucrează cu metodă de inducţie riguroasă ca

•ştiinţele pozitive, poate totuşi a-ne prezintă anumite constatări © B.C.U. Cluj

670 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 11-12

cari ar presupune imposibilitatea miracolului. Acestea sunt fapte reale transformate în fenomene miraculoase de spiritul omenesc puţin luminat asupra unor lucruri din natură. Popoarele — de altcum primitive — vedeau miracolul peste tot, pentruca ele ignorau legile naturii. Istoria astfel ne face să eliminăm o mulţime de fapte minunate, pur imaginare şi consacrate de legendă.

Nime nu neagă că umanitatea în copilăria sa vedea aproape peste tot o acţiune supranaturală, atribuind o mulţime de fenomene naturale unor cauze supranaturale. De fapt critica istorică a gonit o mulţime de astfel de fapte minunate cari n'aveau decât o bază legendară. Aceasta nu înseamnă că minunile Testamentu-lui-Vechiu şi Nou sau acelea constatate ulterior de Biserică sunt de aceeaş natură cu aşa-zisele minuni puse la dispoziţie de istorie. Procedeul său de riguroasă examinare a miracolelor, în procesele de canonizare, denotă că ele trebue să ^aibă toate garanţiile posibile pentru a evita iluzia şi eroarea. Argumentul adus în numele istoriei, pentru a crea o prezumpţie contra posibilităţii miracolului, este absolut insuficient. Interpretarea — ca atare — a cursului normal al lucrurilor la cei vechi nu ne interesează, numai dacă ei făceau din miracol, acceptat de ei, un fapt supranatural, dacă aveau convingerea existenţei acestuia — or, afirmarea impune prin istorie.

Preistoria ne vorbeşte de un „homo faber", de un „homo oeconomicus". După unele manifestări ale aceluiaş „homo" — ne arată aceeaş istorie, că era şi un „homo religiosus" sau „meta-phisicus*. Nu n e pr iveşte felul de a interpreta fenomen e l e naturale, ci faptul interpretării . Este o pură ficţiune Renaniană de a presupune că din acea naivă interpretare să se fi născut religiile, spiritele, credinţele fabuloase, faptele minunate şi că progresul explicării naturale ar fi alungat, din ce în ce, miraculosul instalat — prin ignoranţă — peste tot la cei vechi. Preţioasă, această naivă interpretare pentru noi. Ea are un înţeles mai profund, presupune suportul de gândire psicho-metafizică asupra omului, lumei şi Dumnezeu, chiar la omul cavernar. — Ţinem a fi remarcat, că intervenţia divină va fi foarte rară şi excepţională, înţelepciunea divină conservă în mod efectiv legilor naturii fixitatea lor normală şi nu intervine decât pentru motive suficiente şi grave: religioase, doctrinale sau morale, implicate în finalitatea supranaturală a miracolului. Să ne fie scuzată expresiunea: Dumnezeu nu este un joungleur al legilor naturii prin săvârşirea de miracole: capricios joc al voinţei sale.

© B.C.U. Cluj


Cât priveşte rolul ştiinţei în ancheta miracolului, este bine determinat. Rolul ei nu este de a decide, de a purta sentinţe de ex.: că o vindecare este naturală sau supranaturală. Ancheta medicală şi cea canonică trebue să vizeze în mod unic dacă faptul extraordinar constatat este el în mod natural explicabil. Aci se opreşte rolul medicilor, rolul ştiinţei, rolul savanţilor.

Când se ajunge la o explicare de certitudine mai mult sau mai puţin naturală, se va înlătura ipoteza miracolului. In general, vindecările de boli nervoase nu sunt susceptibile de a fi primite ca miracole. Însuşi Papa Benedict al XlV-lea declară că nu se admit ca miracol vindecările prin sugestii, hipnotism sau ceva analog. Insă este posibil şi contrarul: ca ceeace este în mod natural explicabil, să fi fost produs pe cale supranaturală, de ex: cazul unei vindecări pentru care legea fundamentală a timpului: durata — mai mult sau mai puţin lungă pentru vindecarea naturală, — este substituită prin instantaneitate sau cvasi-instantanei-tate, la aceeaş vindecare.

Severa şi exigenta obligaţie revine ştiinţei, exclusiv în constatarea inexplicabilităţii pe cale naturală a unui fapt. Din această inexplicabilitate — incadrată în condiţiile actuale ale ştiinţei şi ale progresului — savantului, medicului... nu-i revine dreptul a trage concluzia că ar fi inexplicabil în mod definitiv şi total. — Sau se poate viza caracterul supranatural al miracolului? Să precizăm: Ştiinţa are rolul riguros al constatării imparţiale şi neten-denţioase. Atât. Ori faptul este explicabil în mod natural, în înţelesul propriu al cuvântului şi atunci nu mai este miracol, ori nu este. Şi atunci nu mai vine în competinţa ştiinţei pure a deduce concluzia dela inexplicabilitatea absolută a faptului, la caracterul său supranatural. Aci încetează rolul ştiinţei şi'ncepe cel al teologiei — al autorităţii eclesiastice.

In această ultimă judecată ţinem a da câteva sugestii despre consideraţia circumstanţelor de ordin moral. Ele sunt de dublu aspect: negativ şi pozitiv. In sensul prim: dacă în agent, în mijloace, în scop, în condiţiuni, în efectele fenomenelor extraordinare împlinite,... nu se'ntâlneşte nimic trivial, ridicol, neonest, ruşinos, impiu, orgolios,, mincinos,... ci, dacă din potrivă totul este convenabil, serios, — purtând spre acel profund simţ de pietate, spre sfinţenie, — şi acesta este al doilea sens, — fără îndoială acest preternatural nu este un preternatural diabolic. Teologia îi precizează originea după sfera sa de extensiune şi conţinutul său.

In examinarea unui miracol procedura canonică presupune, cum accentuasem — că autoritatea eclesiastică nu se pronunţă

© B.C.U. Cluj


decât după judecăţile experţilor. Legislatiunea eclesiastică apuseană reclamă incontestabil mărturisirile medicilor, de ex: can. 2028; can. 118 § 1: avizul a doi experţi cel puţin; can. 211 § 2: aceşti experţi să fie de o competinţă extraordinară, etc

In definitiv, rolul Bisericii constă în a proclama caracterul supranatural şi divin al miracolului, acărui inexplicabilitate ştiinţa a recunoscut-o simplaminte.

Constatarea unui fapt miraculos nu se face prin creeare de opinii: efemerisme inacceptabile. Ci numai prin riguros examen ştiinţific şi teologic!

I. COROIANU

BIBLIOGRAFIE: DVRKHE1M: La ddfinition des phe~nomines religieux. — Sur le tote~misme. Ann. Sociol. 1896. — WILLIAM JAMES: L'experience reli-gieuse. Trad. Abauzit . — H. BERQSON: Les donne'es imme'diates de la con-science — L'Evolution Creatrice — BÎNET: Les alterations de la personnalite~. — E QOBLOl: La finaliiâ en biologie. — CL. BERNARD: Introdudion a l'etude de la me~decine experimentale. — E. BAUDJN: Introdudion a la pkilosophie — Encyclica PASCEND1. — LOISY. L'evangile et l'âglise — Autour d'un petit livre. — DICTION. DE THEOL. CA1H. - D1CTION. PRAT. - SABA11ER: Esquisse d'une philosophie de la religion. — P JANET. L'automatisme psichologique. — H POINCARâ: La valeurdela science. — MYERS: La theorie du subliminal.-— La personnalite humaine. — GRATRY: La connaissance de dieu. T. 1 - II. — RENAN: Vie de Jesus. — Cahiers de Jeunesse. - JliLES SIMON: La religion natu-relle. .TIV. —O. MICRELET: Dieu et l'agnosticismecontemporain. — O SEAIL-LES: Le affirmations de la connaissance moderne. - MAX MOLLER: Origine et diveloppement de la religion. — H. ROVSSEAU: Lettres ecrites de la Montagne, FLAMARION: L'incom. et les problemes psychiqurs. etc.

© B.C.U. Cluj

PROLEGOMENA PENTRU O VIITOARE EDIŢIE A PSALTIRII ROMÂNEŞTI (I)

Biblia şi Psaltirea românească

In studiul său asupra Psaltirii în versuri a Mitropolitului Dosoîteiu (Bucureşti 1887) regretatul lom Bianu constată (la pag. XXV) că „la poporul român Psaltirea este considerată ca, per excellentiam, cartea creştină, aşa încât în poezia poporală română numai de ea se pomeneşte, când este vorba de a se afirma caracterul creştin al unei biserici ori a unui preot".

In aceeaş vreme, nu-mi mai amintesc cine dintre marii noştri scriitori (dacă nu chiar Dl N. lorga?) spunea undeva, că dintre cărţile Bibliei româneşti cea mai cetită, dar şi cea mai puţin înţeleasă, a fost şi este Psaltirea. Şi cred că nimenea nu va contesta aceasta aîirmaţiune.

Intru adevăr, aşa cum avem astăzi Psalmii în româneşte, fie ei presăraţi prin cărţile liturgice şi corale (Orologhion, Eu-hologhion, Mineiu, Triod, Strastnic), fie toţi într 'un volum, îndrăznesc a afirma, că 50 la sută din preoţi şi sută la sută din mulţimea credincioasă abia înţelege ici-colo câte ceva din câte un psalm, pe care îl aude mai des. Dar nu e vorba, de altfel, numai de cunoaşterea şi înţelegerea Psaltirii. Pentrucă şi celelalte părţi ale Bibliei sunt tot aşa de terra incognita pentru marile mulţimi ale neamului nostru. Intre intelectuali se mai găseşte câte unul pe care, la ocazii, îl auzi reproducând şi citând din memorie texte, din Evanghelii, mai ales. Şi mai sunt apoi cunoscători ai Bibliei, sectarii, cari ştiu să o — restălmăcească!

Suntem deci departe de alte neamuri, în ce priveşte cunoaşterea Bibliei. Cauza? Ne lipseşte Biblia. — In biserica unită ultima ediţie completă şi quasi - oficială este a lui Samuil Clain dela 1795. Noul Testament îl mai avem în prelucrarea Păr. Or. 1. Bălan, dar şi acesta epuizat. — In manuscris avem Biblia prelucrată şi adnotată cu texte din sf. Părinţi,

3

© B.C.U. Cluj


din partea regretatului canonic Victor Smigelscki. Lucrarea stă undeva păzită cu"scumpătate. Ce folos însă, dacă tipărirea ei nu se poate'face, din lipsă de fonduri. — Catolicii din Moldova au lucrat şi tipărit şi ei o ediţie în româneşte a Noului Testament, pe care încă nu am apucat a o cunoaşte.

In Biserica ortodoxă, în afară de Biblia lui Şaguna s'au mai făcut, este adevărat , câteva ediţiuni, din partea Sf. Sinod, reproducându-se textul lui Şaguna, resp. al lui Clain, neschimbat, ori cu îoarte puţine modificări. Ultima ediţie publicată de către Institutul Biblic al Patriarhiei Române, din îndemnul şi cu purtarea de grijă a I. P. S. Sale Patriarhului Miron Cristea şi cu aprobarea Sfântului Sinod, este o ediţie „de probă' — cum o defineşte însuşi Sfântul Sinod. - Ea vrea să fie şi să ne prezinte o nouă traducere de pe textele originale. Traducătorii au fost aleşi dintre cei mai indicaţi oameni, despre cari se poate crede că au şi meşteşugul şi priceperea traducerii, precum şi cunoştinţa limbilor originale ca şi a limbii româneşti. Aceşti traducători (I. P. S. S. Mco-dim azi Mitropolitul Iaşilor, scriitorul Gala Galaction (păr. Gr. Pişculescul) şi Păr. Dr. Vasile Radu, specializat în limba ebraică şi în dialectele siro-caldaice), s'au achitat cu multă dragoste şi cu destulă pricepere de însărcinarea primită. Totuşi lucrarea este susceptibilă de multe şi mari îndreptări. Sunt atâtea cuvinte şi expresiuni cari supără urechea şi iarăşi altele, cari sunt departe de a păstra „mireasma vechilor scripturi şi cărţi bisericeşti". — Să sperăm că a H-a ediţie va fi mai lipsită de atari scăderi. Şi să mai sperăm, că se va putea ajunge, ca această viitoare ediţie să poată concura la preţ cu Bibliile Societăţii Britanice, cari nu sunt nici catolice, nici ortodoxe. De altei, şi ediţiile româneşti din timpul din urmă ale acestei Biblii sunt făcute într'o bună românească.

Vechile psaltiri româneşti Dar să revenim la Psaltirea noastră. Am avut înaintea mea multe ediţiuni româneşti ale

Psaltirii. începând cu cea a lui Coresi dela 1577 (ediţia Academiei Române la 1881) tradusă „de pe limba srăbească" (slavonă), reproducând textul grecesc al Septuagintei. Hm văzut Psaltirea Scheiană, ediţia critică publicată de Candrea, t radusă de pe originalul slavon. Intre alte curiozităţi Dl Candrea constată, că primul traducător în româneşte al Psaltirii a întrebuinţat abia 1400 cuvinte pentru întreg textul ei!

© B.C.U. Cluj


Rceste traduceri pot îi monumente de limbă românească din veacul în care ele au îost scrise, dar nu mai sunt Psaltiri pentru uzul de azi al Bisericii, pentru oamenii de azi. — Ca şi, de altîel, Psaltirea în versuri a lui Dosofteiu, despre care acelaş Ion Bianu constată: „or iunde deschidem psalmii versificaţi de Dosoîteiu, găsim peste tot locul... abatere dela accentuarea reală a cuvintelor, şi aceasta abatere este scăderea principală a versurilor lui; din aceasta cauză, psalmii săi sunt lipsiţi de adevărata armonie a versiHcaţiunii". Iar mai jos (pag. XXXII), acelaş sc r ie : „Psalmii în versuri ai lui Dosoîteiu sunt peste tot îoarte prolixi"... şi „toată structura versurilor lui Dosoîteiu este o imitare a versurilor lui Ko-chanowsky" (polonez catolic, care tipărise şi el în poloneză o Psaltire în versuri la 1577).

Din veacul al 184ea se cunosc vreo 30 ediţii româneşti ale Psaltirii, apărute la laşi, Bucureşti, la Yiena, la Buda. Dela Blaj se cunosc, între altele, o ediţie apărută la 1764, alta la 1780, a 6-a ediţie sub ep. Bobb la 1786. Există în biblioteca Academiei (sub No. R 19268) şi o a 7-a ediţie. — Nu este greu de dovedit, că toate aceste ediţiuni sunt reproduceri ale unui şi aceluiaşi text, pe care l-aş putea numi textul tradiţional, îolosit şi retipărit la Blaj, ca şi în biserica ortodoxă, cu îoarte puţine variaţiuni, toată vremea, de pe la 1750 până aproape în zilele noastre. Ca limbă, aceste traduceri ne prezintă o limbă îrumoasă, curentă, aşa cum putea îi înţeleasă de toată lumea, dincoace şi dincolo de Carpaţi. E limba, pe care o găsim în lucrările lui Rntim Ivireanul, acest ctitor — l-am putea numi — al limbii noastre liturgice.

Ceeace lipseşte acestor ediţiuni ale Psaltirii din veacul al 18-lea şi lipseşte încă tuturor ediţiilor Psaltirii româneşti până astăzi, este aceea ce vom arăta în continuarea acestui articol.

Dar să continuăm deocamdată cu ediţiile Psaltirii.

Psaltirea canonicului Teodor Pop

încercări de noui traduceri ale Psaltirii s'au îăcut în în veacul al 19-lea. — ftci la Blaj, învăţatul şi laboriosul proîesor al sîintei Scripturi şi „prepozit al Capitlului româ-nescu din Blasiu", Teodor Pop, s'a gândit să satisîacă dorinţa celor „întru a cărora inimă adevărata evlavie şi cinstirea de Dumnezeu înflăcărează" (sic!) şi cari vedeau „cât de fără

3* © B.C.U. Cluj

676 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 11-12

înţeles foarte multe locuri ale Psaltirii se află", faţă cu „nespusa mergere înainte a tuturor ştiinţelor nu numai profane, ci şi bibliceşti".

Precum spune editorul, t raducerea Psalmilor făcută de Teodor Pop era gata încă la 1815. Lumina tiparului însă o văzu abia la 1835. Autorul traducerii, care „mult dorise în viaţă, ca aceste ce spre folosul tuturor Românilor şi mărirea bisericii lui Hristos cu atâta osteneală le-au lucrat, tipărite şi mai vârtos cu litere latineşti tipărite să le vadă", nu a ajuns să se bucure de întreagă lucrarea tipărită. „Abia a 4-a coală din psaltirea aceasta eşise din tipar, când neurmatul sfat cel dumnezeesc l-au chemat la sine, ca să ia cununa ostenelelor sale celor necruţate. Şi aşa aceasta carte au rămas togma în leagănul său lipsită de dulcele ei părinte, carele cu mare grijă pentru dânsa în toată viaţa sa se purtase, fără de a pune mâna cea de pe urmă".

Cel ce a îngrijit restul tipăririi, „editorul" cărţii, a fost, pe cât se pare, TimOteiu Cipariu, noul director al Tipografiei Româneşti din Blaj. — In Precuvântarea ce o scrie la lucrarea lui Teodor Pop, editorul relevă intenţia autorului, care „aceea singură a fost, ca lucrările cele fără de înţeles a prefacerii greceşti, cu altă prefacere mai bună să le schimbe...; de unde dela prefacerea celor şeptezeci numai întru întâmplările arătate s'au abătut; care amândouă din alăturarea amândurora prefacerilor şi din însemnarea unora mai de frunte osebiri până la coala a 4-a destul de chiar (clar!) se va vedea". — Precuvântarea închee cu dorinţa ca lucrarea să rămână deapururea „ca un monument de virtufile fericitului ei autor şi de zelul cel învăpăiat către amândouă, Biserica lui Hristos şi Naţia sa".

Ceeace mai este de reţinut despre Psaltirea aceasta, ca un special merit al autorului, al editorului şi peste tot al Bisericii Blajului, este că ea e prima Psaltire românească cu litere latine, apărută la 1835, în acelaş an, cu Acathistul sau carte de rugăciuni alese pentru trebuinţa fiecăruia om, în 12° coaie 6, şi cu Orologiulu celu mare (Ciasoslovu)... etc. în 8", şi că este o lucrare foarte pricepută, în care textul este t radus aproape literal şi într'o limbă românească, care nu se deosebeşte de loc de cea vorbită astăzi. Ea este totuşi departe de ceeace sunt astăzi traducerile moderne din alte limbi.

Textul ei este textul ebraic. — Îndemnul dela care a pornit © B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA 67T

Teodor Pop, ca să încerce traducerea sa de pe originalul ebraic, au fost „greşelile prefacerii cei greceşti", adecă ale Septuagintei, cum şi împrejurarea că „nu este vreo naţie a Europei aşa de apusă, cât cel mai puţin psaltirea să nu se fie îngrijit a o avea la înţeles, după acelaş original evreesc prefăcută".

Textul ebraic ori Septuaginta?

Nu putem şi nu vom întră aci prea adânc în discutarea problemei, dacă este mai aproape de textul original: traducerea Septuagintei ori textul ebraic, aşa cum îl avem astăzi, în recenzia Masoreţilor. Se ştie adecă despre textul ebraic de azi, că el a fost trecut prin retorta Masoreţilor, cari au fixat un text uniform ebraic, se pare, mult mai nou decât acela pe care l-au avut înaintea ochilor lor autorii Septuagintei, adecă ai traducerii greceşti făcute în cursul veacurilor II şi III înainte de Hristos.

Nespecialiştilor problema aceasta le poate apare curioasă. Cum adecă? Textul ebraic al psalmilor, scrişi la origine în aceasta limbă, reprezintă o mai mică valoare critică, este mai puţin corect, decât un text al unei traduceri în altă limbă, a aceloraşi psalmi? Problema, repet, este discutată şi discutabilă. — In loc de un răspuns direct, noi ne mărginim a reproduce aci judecata ce o face, asupra deosebirilor, respective a consonanţei, dintre textul maso^ retic a Testamentului Vechiu şi cel al Septuagintei, unul dintre bibliciştii cei mai de seamă din apropierea zilelor noastre: Franz Kaulen (Einleitung I, ediţia V, Herder 1911 pag. 157) care scrie adecă: „Der Text, den die Siebzig vor Hugen hatten, stimmte im wesentlichen mit dem heutigen masoretischen iiberein; nur in oielen unwesentlichen Einzel-heiten wich er von ihm ab, stellt aber dann gewohnlich eine ăltere und bessere Rezension dar. In dogmatischer Hinsicht bestehen zwischen beiden Texten bloss an einigen wenigen Stellen Verschiedenheiten, die jedoch die religiffse Gesamt-anschauung nicht beriihren". - Iar fiind vorba de Psaltire, asupra valorii critice a textului ebraic al Psalmilor acelaş Fr. Kaulen (Einleitung II ed. Y, Herder 1913, la pag. 157) conclude astfel: „In kritischer Hinsicht ist der Wortlaut der Psalmen im masoretischen Text so sehr Dernachlăssigt, dass die vorhandenen Hilîsmittel zu seiner Wiederherstellung nicht ausreichen".

© B.C.U. Cluj


Ajungă acest citat, pentru aceia cari ar crede, că o traducere în limbă modernă a psalmilor, trebue, numai decât şi fără discuţie, făcută numai după textul original ebraic!

Fireşte, nimeni nu se poate gândi să osândească ori să împiedece atari traduceri de pe textul ebraic. Nimeni nu poate împiedeca ştiinţa teologică şi pe învăţaţi, ca să nu studieze, să nu aplice toate mijloacele ştienţifice, să încerce toate conjecturile sănătoase în vederea unei restabiliri a textului original ebraic al psalmilor sau măcar pentru o apropiere cât mai mare de acel original. Problema aceasta este întru adevăr dificilă şi criticei biblice şi învăţaţilor le stă deschis un larg câmp de studiu, pentru a încerca aceasta restabilire. Pentru acest scop, de mare ajutor sunt tocmai traducerile vechi, în primul loc: Septuaginta (ediţia comună şi ediţia hexaplară ale lui Origen) ediţia latină veche, apoi revizuirile făcute de către sf. Ieronim (Psalterium Romanum şi Psalterium Gallicanum!) precum şi t raducerea făcută de către acelaş de pe evreeşte (Psalmi iuxta Hebraeos). In tocmai aşa cum unuia, care ar vrea să facă traducerea Sep-tuagintei într'o limbă modernă, îi va fi de cel mai mare folos textul ebraic, aşa cum este el astăzi.

Hm făcut aceasta mică digresiune, în legătură cu Psaltirea tradusă de pe evreeşte a lui Teodor Pop, pentru ca să pot ajunge şi să pot lămuri o chestiune de principiu pentru Psaltirea românească. Cineva poate să întrebe adecă : de pe care text trebue tradusă Psaltirea românească: de pe cel ebraic ori de pe cel grecesc al Septuagintei?

Pentru a putea da un răspuns potrivit, trebue să lămurim mai întâiu altă întrebare. Ne întrebăm adecă, dacă e vorba oare de textul Psaltirii, care se foloseşte în biserica românească în uzul liturgic şi coral, ori este vorba de Psaltirea românească pentru uzul ştiinţific, ori pentru uzul particular, ca o carte de pietate etc. In cazul dintâiu este evident, că trebue să avem Psaltirea românească tradusă de pe textul grecesc al Septuagintei. Se ştie, anume, că pentru uzul oficial bisericesc, la liturghie şi la alte slujbe dumnezeeşti, practica veche a Bisericii răsăritului a adoptat pentru Testamentul Vechiu, textul grecesc al Septuagintei ')• Prin urmare

') Iată ce găsesc într'o notiţă bibliografică publicată în revista de specialitate Biblische Zeitschrift (a. 1931 pag. 402-403, editată la Paderborn Scho-ningh), privitor la at i tudinea ştiinţei bib ice ruseşti în chestiunea noastră, adecă

masoret ic , al Septuagintei şi al traducerilor paleoslave

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA 67«

textul Septuagintei este deci textul oficial al Psaltirii şi tn biserica românească, precum de altfel textul Septuagintei este indirect şi textul oficial „autentic" al Bisericii apusene, fiindcă Vulgata nu este decât Septuaginta in latino şi fiindcă sf. Iero-nim nu a făcut o traducere nouă a Psalmilor, ci a făcut numai câte o revizuire în 2 rânduri a textului lor latinesc mai vechiu, tradus din greceşte. — Hltcum se prezintă cazul, dacă vorbim despre traduceri făcute pentru uz particular, pentru pietatea credincioşilor ori pentru uz ştiinţific. Hei, cine vrea, poate să încerce şi traduceri de pe alte texte vechi, şi în primul loc de pe textul ebraic. Biserica nu interzice nici uzul altor texte vechi, cu atât mai puţin uzul textelor originale, cum este cazul Psaltirii traduse de pe originalul ebraic.

Hlte psaltiri româneşti Mai sunt şi alte traduceri româneşti făcute de pe textul

ebraic. — Una este traducerea din Biblia numită britanică, pe care am fost amintit-o mai sus. Este o traducere care nu ţine de loc samă de textul tradiţional românesc, nu are nimic din arhaismul unei cărţi bisericeşti aşa de necesar urechii şi sufletului evlavios.

O altă traducere, „tălmăcită după textul biblic" (hebraic!)

a) ,Nach orthodoxer Lehre iiber die He.lige Schrift soli man dem Texte der Septuaginta eine dogmatische Bedeutung zuschreiben, die in manchen Făl-len dem Original gleichkommt, in anderen sogar die Autoritat des hebraischen Textes, wie er sich im den neuesten Ausgabeo darbietet, ubertrifftV b) Im ubrigen darf man sich die Autoritat des Textes der Septuaginta nicht so ex -kusiv vorstellen, dass der hebrăische Text ganz ausser Acht iu la s sen wăre; e s fordert d e Wahrheit, der Nutzen und die Notwendigkeit, dass man den hebraischen Text auch in dogmatischer Hinsicht bei der Anslegung der heiligeo Schrift in Erwăgung ziehe". c) „Aber damit keine Wiliktir in dem Gebrauche des hebră.schen Textes als Hilfsquellen bei Auslegung der Heiligen Schrift Platz greife und damit man die Abweichungen von der Genauigkeit der orthodoxen dogmatischen Lehre verhindere und zugleich, um die Bedeutung des Textes der Septuaginta in seiner uralten Reinheit zu bewahren, sollen im Biblischen Studfum oder in der Hermeneutik einleitende Regeln, die a u s dem Wesen des Gegen-Mandes und aus den Werken der hl. Văter genommen sind, aulgestellt werden".

Aceste principii cari se găsesc formulate astfel dinjpartea celebrului Mitropolit al Moscovei Filaret (Droslov) sunt In vigoare şi astăzi In biserica rusească Ş' deci textul hebraic are, după cum^se exprimă Învăţaţii ruşi o „importantă controlatoare". — Cu toată importanţa şl autoritatea, ce se recunoaşte; Septua-Rintei, totuşi, in Biserica rusească nu s'a ajuns la o canonizare a versiunilor paleoslave traduse de pe textul Septuagintei, aşa cum s'a Întâmplat cu Septuaginta - după modelul Vulgatei - l* Constantinopol, deşi nu au lipsit atarl Încercări în vremea procuratorului suprem al bisericii ruse Protasov (1836-1855)

© B.C.U. Cluj


a apărut la Iaşi în 1923. Traducătoarea e o femeie: contesa Calomira de Cimara, care pare a fi ea însăşi din neamul lui Avraam şi este o bună cunoscătoare şi a tradiţiei şi a comentatorilor evreeşti medievali. — Cunoscând psalmii traduşi în limba română şi în alte limbi, i-s'a stârnit dorinţa de a-i citi şi în original şi a prins deci să înveţe graiul psal-miştilor, rămânând încântată de limba, de stilul, de figurile originalului, găsind că „nici nu poate fi vorba de comparaţie între original şi traduceri"!

Traducerea aceasta este credincioasă şi într'o foarte bună şi firească limbă românească, pe alocurea însoţită de scurte şi interesante comentarii, de desubtul paginei, iar în mijlocul textului este adaus adesea, în paranteză, cuvântul ce lipseşte, pentru înţelegerea cutărei propoziţii eliptice din poezia psalmului. Limbajul ţine samă şi de textul tradiţional al Psaltirii vechi româneşti.

Traducerea mai are ceva special: e cea dintâiu t raducere românească a psalmilor, care grupează în strofe singuraticele versuri ale psalmilor. Este prima încercare în româneşte, secundată până acum numai de noua ediţiune a Orologhionului dela Blaj, din 1934, unde psalmii sunt de asemenea împărţiţi în strofe, „pentru o mai uşoară a lor înţelegere". — Traducerile moderne ale sfintei Scripturi nici nu mai redau textele poetice ale scripturii — şi mai ales aceste perle ale poeziei lirice evreeşti, cari sunt psalmii — de cât, cum este foarte firesc, în formă de strofe.

Ori cine, examinând aceasta problemă a stroficei psalmilor, va înţelege cât este de mare importanţa ei pentru înţelegerea psalmilor. Dacă s'a ajuns să se cunoască şi admită unanim existenţa în poezia ebraică a aşa numitului paralelismus membrorum, atunci e firesc pasul mai departe: admiterea strofelor, înţelegând sub strofe: gruparea mai multor versuri după unităţi de idei, ca tot atâtea părţi ale întregului poem al psalmistului. Strofele îşi au şi ele paralelismul lor, analog cu al singuraticelor versuri, şi acest paralelism este de cel mai mare folos, atât pentru exegeza şi înţelegerea psalmilor, cât şi pentru critica literară a textului, precum şi pentru restabilirea textului lor original.

Pană astăzi, la noi, ideea, aş spune chiar necesitatea, de a reda psalmii în strofe, încă nu şi-a făcut drum deplin spre realizare. Toate traducerile româneşti — cu excepţia celor de mai sus — redau textul stih de stih, fără de nici o

© B.C.U. Cluj


grupare a lor în strofe. Chiar cele mai noui traduceri româneşti, a părinţilor Vasile Radu şi Gala Galaction dela 1929, ori cea mai nouă, a Sfântului Sinod din 1936.

Traducerea preoţilor Vasile Radu şi Gala Galaction încă e o lucrare făcută de pe textul ebraic. K fost publicată, tot ca o lucrare de încercare, „ediţie de probă", sub răspunderea autorilor, la Bucureşti, în editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române. In cele „Câte-va lămuriri", pe cari le adaug la sfârşitul volumului, autorii au de o camdată puţine de spus despre traducerea lor: „Pricina cea mare: cum stau laolaltă şi cum se cumpenesc între sine versiunea elinească a Psalmilor (Septuaginta) cu versiunea (sic!) ebraică, rămâne la o parte, rezervată unor cercetări şi unor discu-ţiuni, cari nu-şi găsesc locul în acest volum". Suntem şi noi de acord cu autorii, cari se întreabă tot acolo, dacă „mai poate Biserica noastră să se mulţămească cu textul Psaltirii, precum îl avem astăzi?" Şi recunoaştem din parte-ne cu plăcere, că traducerea părinţilor Radu şi Pisculescu însemnează, în realitate, „un pas înainte, faţă de textul întrebuinţat până acum".

Decât, după pasul prim — norocos în unele privinţe, nenorocos în altele — trebue să urmeze în chip firesc al doilea: îndreptarea celor greşite din aceasta ediţie „de probă". Traducerea este, adecă, de tot prea liberă şi une ori are caracter de parafrază. Limbajul, pe alocurea, nu este cel înţeles de toată lumea. Câteva pilde spicviite din diferiţi psalmi! Rşa: ...Fiicele voastre să fie asemenea columnelor sculptate... cei ce huzuresc... limba noastră prididită de cântece... rătăcesc plin de grijă şi aiurit... prietenie de dragi destăinuiri... Dumnezeu stă în jilţu-i... credincioşia ta... iruge/e râului înveselesc cetatea Dlui... n'a rămas nimic teafăr... suntem măcelăriţi şi socotiţi ca nişte oi de zalhann... în talar de broderie.,, etc. Exemplele de acest soiu se pot înmulţi!

Nu găsesc în traducerea celor doi nici „mireazma ve-ehilor scripturi" şi nu prea regăsesc nici avântul poetic din originalul psalmilor! De aceea, — cu tot regretul pentru cunoştinţa şi prietenia Părintelui Gala Galaction, de care m a m â n d r e s c — trebue să spun, că traducerea aceasta nu merge şi c ă nu cred că, aşa cum este, va îi vreodată acceptată în volumul Bibliei româneşti.

Trec scurt peste încercările ce s'au îacut d. p. la Blaj, in epoca latinistă, cu palmii cuprinşi d. p. în Orologhioanele

© B.C.U. Cluj


tipărite la 1869 şi la 1890, de a înlocui anumite cuvinte prea „slavoneşti" cu altele de origine latină. — O reacţiune împotriva acestei tendinţe a venit chiar dela Blaj. — La 1908 învăţatul canonic Smigelschi a îngrijit o ediţie a Psaltirii, re-vizuindu-o după textul grecesc şi revenind în bună parte la textul şi la limbajul vechiu românesc, în acelaş timp însă legându-se prea mult de idiotismii textului grecesc, cu gândul de a îi cât mai îidel. Ru mai rămas şi în aceasta ediţie: viersul (glasul), inimicul, aminteşti, sperează, nepetat (neprihănit), ţrupt, impiu, contrazicerea limbilor....

La acest loc mai amintesc Psaltirea în versuri a Dlui Vasile Militam tipărită la Bucureşti, 1933, Tipograîia Cărţilor Bisericeşti. — O lucrare literară merituoasă, îără îndoială. Versuri impecabile, limbă românească bună. Insă lucrarea nu se poate spune că este Psaltirea adecă cartea cu acest nume din Biblie. Este o versiîicare a singuraticilor Psalmi, nu este o traducere a Psaltirii!

Psaltirea Sf. Sinod Mi-a mai rămas să examinez cea mai nouă ediţie ro

mânească a Psaltirii, tipărită în Biblia Sfântului Sinod, la 1936. — Textul, ce îl găsesc acolo este exact cel t radus de Episcopul Nicodem, stareţul Mănăstirii Neamţu, azi Mitropolitul Moldovei şi unul din traducătorii nouei Biblii a Sîântu-lui Sinod, text tipărit la Chişinău în 1927. Se pare deci că pentru volumul Bibliei Sî. Sinod a îost preîerat textul I. P. S. Nicodem, îaţă de textul celorlalţi doi colaboratori ai săi, pr. Radu şi G. Galaction.

Textul I. P. S. Nicodem este însă o t raducere de pe altă traducere a Septuagintei: de pe traducerea slavă a Septuagintei. — începuturile traducerii paleo-slave a St. Scripturi par a se datori sîinţilor Ciril şi Melodiu, apostolii slavilor în veacul al IX-lea. De abia însă în veacul XV-lea s'a putut avea o colecţie completă a cărţilor biblice în limba slavă, când o parte însemnată a cărţilor a trebuit să îie tradusă după Vulgata latinească şi o parte după textul e-braic original. Totuşi ca temeiu al Bibliei slave se poate considera traducerea îăcută pentru ambele Testamente de pe textul grecesc, în parte după textul lui Lucian şi parte după textul alexandrin. Traducerea paleo-slavă a îost acceptată în uz de către Bulgari, Sârbi, Ruşi. şi o parte a Croaţilor catolici, suîerind modiîicări la toate aceste popoare

© B.C.U. Cluj


(vezi Kaulen, Einleitung I ediţia a Y-a, pag. 254 - 255). — Este deci firesc, că o traducere făcută de pe a doua traducere este mai puţin valoroasă de cât o traducere directă. De aci multele deosebiri faţă de alte traduceri româneşti făcute după Septuaginta Traducerea este destul de liberă, fără de idiotismii ebraici, şi e destul de aproape de textul vechiu tradiţional al Psaltirii româneşti! Totuşi e departe de a fi traducerea ideală pentru Psaltirea românească. Ce caută d. p. vorbe ca deistov, (în loc de eu totul) regatele (împărăţiile) şi alte câteva cuvinte nepotrivite ? Şi îmi în-chipuesc d. p. că foarte greu se va putea schimba acel început al psalmului 67: Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească duşmanii lui şcl. (cum au Radu-Galaction, contesa Cimara şi textul tradiţional) cu: Când se scoală Dumnezeu, se risipesc vrăjmaşii Iui şi fug dela faţa lui etc.

Rşa că pentru o ediţie definitivă chiar a Bibliei Sfântului Sinod va trebui o altă revizie a psaltirii, şi mai de preferit una făcută totuşi direct de pe textul grecesc.

Intr'un viitor articol vom încerca să arătăm, cum ne închipuim noi că trebue făcută viitoarea Psaltire românească.

VICTOR MflCHVEIU

© B.C.U. Cluj

FERICIŢI SUNTEŢI SĂRACILOR !

Noaptea Sfântă îşi are luminile sale, cari s'au aprins pentruca să nu se mai stângă. Pruneuşorul din ieslea Viflaimului aduce ceriul pe pământ. Cu venirea Lui în lume omenirei însetate de mai bine i-se deschid noui orizonturi, noui perspective. Oameni şi lucruri sunt văzute prin altă prizmă ca până aci; sunt cumpănite după alte criterii şi măsurate cu altă măsură. Orgoliosului dicton al sofistăriei, afişat cu atâta emfază de Protagoras: Măsura tuturor lucrurilor e omul!, creştinătatea îi va opune înţelepciunea Evangheliei: Lumina întru care trebuie văzut şi cântărit totul, oameni şi lucruri, e lumina lui Hristos, care luminează tuturor. Pe toate cărările vieţii, îmbrăţişând toate manifestările ei, cu toate aspectele şi amănuntele ei.

Săracul e cuprins şi el între realităţile ce trebuiesc privite de aci încolo cu alţi ochi. Deja faptul că Fiul Tatălui, de bună voie pentru noi sărăcind, deşi avea în slăvile cereşti toată nemărginirea bogăţiilor dumnezeirii (2 Cor. 8, 9), se naşte împrejmuit de cea mai desăvârşită sărăcie, arată prin sine că această formă de vieaţă, ca şi cei cari o duc în urma unei rândueli tainice, se bucură în ochii Noului Născut de o atenţie şi consideraţie deosebită. In abatere de lumea greco-romană, care pentru robi n'avea decât cel mai adânc dispreţ i), Răsăritul cel de sus întro-menindu-se tocmai chipul robului îl ia (FU. 2, 1).

' ) S c l a v u l la Greci n u - i n i m i c a l t c e v a d e c â t u n OQyavov C<*>ov; o u n e a l t ă v i e . E o b u c a t ă de i n v e n t a r a c a s e i s t ă p â n u l u i , (Cf. H. 1. BESTMANN: Geschichte der christlichen Sitte. No rd l i ngen . 1880, vo i . I. p a g . 179). — La Romani s c l a v u l e socot i t m e r c e n a r i u s p e r p e t u u s . Şi a t r ebu i t o lege a n u m e , (Lex P e t r o n i a \ c a r e s ă ia s t ă p â n u l u i d r e p t u l de a o s â n d i p e sc l av i la lup ta , p e a r e n ă , c u f iarăle să lba t i ce . Ac i , dealtfel , p r i v i t o r la a ce ş t i o rops i ţ i a i ex i s ten ţe i , p ă r e r e a a c r e d i t a t ă la cei p u t e r n i c i e r a c e a c u p r i n s ă î n ve r su r i l e lu i ]uvenalis (6, 218):

P o n e c r u c e m s e r v o — Meru i t quo c r i m i n e s e r v u s S u p p l i c i u m ? Quis t es t i s a d e s t ? Qu i s d e t u l i t ? N u l l a n u n q u a m de m o r t e h o m i n i s c u n c t a t i o l o n g a es t . O d e m e n s ! i ta sercus homo est? Nihil fecerit, e s to , H o c vo lo , s ic j ubeo , sit p r o r a t i one v o l u n t a s ! — Iar Quintilianus

( D e c l a m . 301) î n t r e a b ă r i tos : „Poţ i d o a r ' s ă te p l ec i a t â t de a d â n c , î n c â t s ă rac i i s ă n u te u m p l ă de s c â r b ă V

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA

Şi cât de săracă era familia în sânul căreia scoborîse! Maica Sa: logodnica săracă a unui muncitor ce trebuie să câştige ale traiului ca lucrător cu palma, ca simplu teslar; împrejurare pe care nu fără o bună doză de maliţie ţin s'o scoată mai târziu tot mereu în relief cei din Nazareth (Mt. 13, 55; Mc. 6, 3), crezând că în felul acesta aruncă oarecare umbră şi asupra lui Hristos, „fiul teslarului". Simpli după vorbă, după port, ca toţi săracii cinstiţi, pentru unii ca ei nu se află loc la gazdă (Lc. 2, 7), în noaptea naşterii. Când fiul Măriei va ajunge vârsta de şcoală, pentru El nu va fi modru să se facă rost de cât trebuia ca să se facă faţă cheltuielilor cu învăţătura de carte (Io. 7, 15). Iar când, dela înălţimea Crucii (patul de cumplită săvârşire din viaţă al sclavilor) îşi va arunca privirea asupra Maicii Sale îndurerate, nu va avea ce altceva să-i lase decât dragostea filială a ucenicului iubit (Io. 19, 26—27). Pentruca El însuşi apoi să fie îngropat într'un mormânt de împrumut (Lc. 23, 53).

3. Răscumpărătorul s'a născut, a trăit şi a murit in aceeaş atmosferă de aspră sărăcie. Cei dintâi muritori cari, nu fără o rânduială mai pre sus de fire, vin în peştera viflaimiteană să i-se închine după Preasfânta Sa Maică şi sfântul ei logodnic, sunt păstorii, cu făptura lor urzită din lupte şi lipsuri: Săraci şi ro-buşti, crescuţi în singurătate şi cu resurse dintre cele mai modeste, petrecându-şi zilele în afara căminului familiar şi fără să guste bucuriile acestuia (F. W. Faber). Inaintemergătorul Său, Ioan Botezătorul, e întruchiparea vie a sărăciei: îmbrăcămintea lui din păr de cămilă; brâu de curea împrejurul mijlocului lui; hrana lui: acride şi miere sălbatică (Mt. 3, 4). Apostolii Săi (toţi cei din colegiul celor doisprezece afară de Mateiu, care nici el nu era mai mult decât un vameş de rând): pescari galileeni fără altă avere decât rociul şi luntrea, părăsite şi acestea când au pornit după Domnul (Mc. 10, 28). Ca apoi, împreună cu Dânsul, s'ajungă în situaţia de a nu putea plăti o dajdie neînsemnată decât printr'un miracol (Mt. 17, 27). Ba mai mult: să treacă şi prin lipsuri ca acelea cât să fie siliţi să-şi stâmpere foamea cu spicele holdelor (Mt. 12, 1) — un drept ce-1 dădea Legea Veche celor ajunşi la amarnică ananghie (A Doua Lege 23, 25). Regula de viaţă a cetei apostolice aceasta era: Să nu aveţi aur, nici argint, nici bani în brâele voastre. Nici traistă în cale, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, (Mt. 10, 9—10). Şi de se întâmpla să se împărtăşiască de ceva milă, aceea, spre exasperarea lui Iuda, păzitorul pungii, se împărţia între ei şi săraci (Io. 13, 29).

Săracii! Cât i-au zăcut aceştia Fiului Omului la inimă! Urmă-© B.C.U. Cluj

686 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 11-12

rind mai deaproape viaţa Mântuitorului, îţi face impresia că după dorinţa de a face întru toate voinţa Tatălui, cea mai covârşitoare grijă a Sa au fost săracii, cu nevoile lor trupeşti şi sufleteşti. Săracilor bine se vesteşte! (ML 11, 5; Lc. 7, 22). Iată semnul cel mai tipic al mesianităţii Sale. „Mi-e milă de norodul acesta, că iată trei zile sunt de când aşteaptă lângă mine şi n'au ce mânca; şi a-i slobozi pe dânşii flămânzi nu voiesc, ca nu cumva să slăbească pe cale". (ML 15, 32). Milă faţă de nevoiaşi aşteaptă şi dela alţii: Milă voiu şi nu jertfă, (ML 9, 13; 12, 7). Faţă de cei ai vremii Sale, ca şi faţă de cei ai vremilor viitoare, după ce săraci totdeauna vor fi în lume (lo. 12, 8). Ceeace îl face să strige acel cumplit: vai! cărturarilor şi fariseilor, pe lângă făţăria acestora e mai ales lipsa lor de milă faţă de săracii poporului (ML 23, 23). Şi tot această împietrire a inimii celor ce huzuresc de bine, îi stoarce acel: Vai vouă bogaţilor! (Lc. 6, 26). El se identifică cu cei flămânzi, setoşi, goi, bolnavi, întemniţaţi, şi tot ce se face acestor fraţi ai Săi socoteşte ca şi când i-s'ar face Lui însuşi: „Amin zic vouă: întru cât aţi făcut unuia dintr'aceşti fraţi ai mei prea mici, mie aţi făcut". (ML 25, 40). Paharul de apă dat cu dragă inimă unuia ca aceştia făgăduieşte să-1 răsplătiască împărăteşte (ML 10, 42; Mc. 9, 40). Şi întors: tuturor celor ce vor nesocoti porunca milosteniei le pune în vedere osânda veşnică (ML 25, 46).

5. Nu-i fără tâlc faptul că seria fericirilor o începe cu mângâierea săracilor de tot soiul i), cărora le deschide, viu şi chemător, perspectivele împărăţiei cerurilor (ML 5, 3; Lc. 6, 20—22). Cel care singur s'a declarat mai sărac decât vulpile cari au vizunii, şi

' ) Tex tu l e v a n g h e l i c i Sf. L u c a v o r b e ş t e de s ă r a c i ( i r w / o t = c e r ş i -tor i , ca l ic i ) p u r ş i s i m p l u , c ă r o r a le o p u n e boga ţ i i . P r i n u r m a r e a r e , î n p r i m u l r â n d , t n v e d e r e s ă r ă c i a î n b u n u r i l e t r u p e ş t i , m a t e r i a l e . T e x t u l de la SI. e v a n g h e l i s t Mate iu (oi nTutxoi tâ nvtv^att. = s ă r a c i c u d u h u l ; ce r ş i to r i c a r i o a r e c u m se t u p i l e a z ă suf le teş te) î nd r i tu i e î n s ă o i n t e r p r e t a r e m a i l a r g ă ş i m a i v a r i a t ă . Şi a i e v e a : Sfinţii Pă r in ţ i ş i exegeţ i i m a i n o u i î n ţ e l eg s u b -„cei s ă r a c i c u sp i r i t u l " : 1. p e ce i smer i ţ i ; 2. p e ce i ca r i , fie s ă r a c i , fie b o g a ţ i , n u s e l ipesc c u suf le tul de b u n u r i l e p ă m â n t e ş t i ; 3 . p e Cei car i , n e a v â n d a v e r e , s u n t s ă r a c i în în ţ e l e su l s t r î n s a l c u v â n t u l u i ; 4. p e ce i s ă r a c i ş i s m e r i ţ i î n a c e e a ş v r e m e ; 5. p e ce i c a r i de b u n ă v o i e a u î m b r ă ţ i ş a t s ă r ă c i a , p e n t r u H r i s t o s ş i î m p ă r ă ţ i a lui D u m n e z e u ; 6. p e cei c e , s imţ indu-ş i nevo ln ic ia min ţ i i ş i v o i n ţ e i , c e r i n s i s t en t de la D u m n e z e u b u n u r i sufleteşt i ; 7. p e ce i d e v e n i ţ i s ă r a c i la ş o a p t e l e Sf. Spir i t (TO TTVS-

it*a>; 8. p e cei c e î n d u r ă l i p s u r i m a t e r i a l e , d e s b ă r a ţ i fiind, p r i n p u t e r e a h a r u l u i c e r e s c , de t oa t e ce le p ă m â n t e ş t i . iCf. SZtKELY 1STVĂN: h h e g y i -beszeM m a g y a r â z a t a . B u d a p e s t , 1913. P a g . 45 -41).

© B.C.U. Cluj


decât paserile ceriului, cari au cuiburi, El unul neavând u să-şi plece capul (Mt. 8, 20; Lc. 9, 58), cunoştea suferinţele tuturor obijduiţilor vieţii din greutăţile şi tragicul propriei vieţi pământeşti. De aceea, ca Dumnezeu-Om, mai ştie şi plata de care e vrednică o existenţă apăsată de povara Crucii purtate cu răbdare eroică şi resemnare iluminată2). — Vestind lumii şi acest adevăr, Hristos a dovedit încă odată că n'a venit să strice legea şi prorocii, ci s'o desăvârşiască. (Mt. 5, 17). Cărţile Sfinte ale Vechiului Testament sunt doar pline de îndemnuri cereşti şi de măsuri luate în vederea ocrotirii şi ajutorării celor sărmani. Aşa, zice Domnul: „Deschizând deschide mâna ta fratelui tău celui sărac şi celui lipsit (A Doua Lege 15, 11). Acelaş porunceşte: Şi când veţi secera holdele pământului vostru, să nu seceraţi de tot ţarina voastră, şi celea ce cad dela secerea ta să nu le aduni. Şi viea ta să n'o culegi de a doua oară; nici boabele viei tale să nu le aduni: săracului şi nemernicului să le laşi acelea (Lev. 19, 9-10). Sărbătoarea zilei a şeptea pentru săraci e rânduită: Ca să răsufle fiul slujnicii tale şi nemernicul (Ieşire 23, 12). Anul sabbatic are menirea să le aducă tuturor aminte că, înaintea lui Dumnezeu, care singur poartă atunci de grijă bogatului şi săracului, aceştia sunt egali: Bucatele pământului din anul odihnei (belea ce cresc de sine, nesămănate) vor fi ţie, slugii tale, slujnicii tale, năimitului tău şi nemernicului, care lăcueşte cu tine. (Lev. 25, 6). Asemenea şi strugurii de pârgă ai acelui an al şaptelea (Lev. 25, 5). Plata săracului să-i fie dată în întregime, şi încă în aceeaş zi, înainte de a apune soarele, de vreme ce este sărac, şi într'aceea are nădejde. (A Doua Lege, 24, 14—15). Şi ce alta decât o îngrădire a celui sărac împotriva firei hrăpăreţe a bogatului e şi anul slobozeniei (jubileului) ce se ţinea tot la cincizeci de ani, pentruca să se poată reîntoarce fiecare la casa sa şi la moşia sa, vândute în clipe de strîmtorare? (Lev. 25, 10). — Are atâta părintească grijă Ziditorul de săraci, poporul Său în chip deosebit: „Poporul meu 1 Cârmuitorii voştri vă jefuiesc pre voi şi cei ce vă silesc, vă stăpânesc pe voi; poporul meu! Cei ce vă fericesc vă înşală pe voi, şi cărarea picioarelor voastre o strică... Pentruce (bătrânii şi domnii poporului) faceţi strâmbă-

') E s t e o s ă r ă c i e sp re m â n t u i r e , c u m e a s ă r m a n u l u i L a z a r din p a rabolă (Lc. 16, 1 9 - 3 1 ) , or i a s lugi i În ţe lep te d in t r ' a l t ă p a r a b o l ă . D a r es te ş i 0 s ă r ă c i e s p r e o s â n d ă , d in v i n a n e t r e b n i c i e i s ă r a c u l u i , c u m e a s lugi i n e t rebn ice , c a r e n u ş t ie de m i l ă faţă de cel ce p o a r t ă a c e l a ş i j ug c a ş i dânsu l (Mt. 45 55). S a u a s luge i t r â n d a v e , c a r e î n g r o a p ă în p ă m â n t tăc u t u l p r imi t . (Mt. 25, 24-30).

© B.C.U. Cluj

CULTURA C R E § T I N A Nr. 11-Î2

tate poporului meu şi ruşinaţi faţa săracilor? Aşa zice Domnul Oştilor". (Îs. 3, 11. 14). Şi-au uitat procleţii că ochii Domnului spre cel sărac privesc (Ps. 10, 4) şi în veac nu va uita strigarea lui (Ps. 9, 12). Nu şi-a uitat însă Cel de sus l) care, la plinirea vremii, a trimis pe unul născut Fiu al Său ca, voia Tatălui săvârşind, să scoale dela pământ pe cel sărac şi să ridice din gu-noiu pe cel mişel (Ps. 112, 6).

6. Ceeace Fiul Omului a şi făcut cu graiul şi cu pilda. înălţimea la care a ridicat Hristos pe sărac în consideraţia creştină e de atare că, înainte de a fi fost fapt împlinit nimeni, chiar şi după adâncirea lui Moisi, a Psalmilor şi a Profeţilor, nu şi-ar fi putut-o închipui ca posibilă. Şi totuşi realitatea a întrecut închipuirea. Săracii, după o expresie a lui Bossuet, se bucură în biserica Domnului de o demnitate mai mult decât strălucită (suremi-nente). Să ne lămurim, cu biblicistul Jules Didiot: In actuala economie a mântuirii: 1. a refuza să servim săracilor cari într'a-devăr suferă de foame şi sete, şi de fapt n'au sălaş, nici îmbrăcăminte, ori sunt aievea bolnavi şi întemniţaţi, înseamnă a refuza să slujim lui Isus-Hristos; 2. suntem slujitorii săracilor în temeiul aceluiaş drept care ne face slugile lui Isus-Hristos; 3. suntem slugi bune ori rele ale lui Isus-Hristos şi ale săracilor în virtutea aceloraşi acţiuni; 4. serviciul făcut săracului are aceeaş răsplată, ca şi cel făcut lui Isus-Hristos; 5. refuzul de a sluji pe cel sărac atrage aceeaş pedeapsă ca refuzul de a sluji lui Isus-Hristos2).

7. Cuvântul întrupat a iubit sărăcia şi pe săraci. Dovada a făcut-o cu pilda şi cu vorba. Care să fie taina acestei iubiri cu preferinţă ?

Sf. Toma de Aquino susţine că Mântuitorul a voit să fie sărac din patru motive: întâiu, pentruca sărăcia de bunăvoie se potriveşte de minune vestitorului cuvântului evangheliei; al doilea ca să încunjure până şi umbra bănuelii că ar vorbi din poftă de avuţie; al treilea pentruca să ne îmbogăţiască pe noi prin vredniciile nemărginite ale sărăciei sale de bunăvoie; al patrulea pen-

' ) Pă s to r i i h a p s â n i a i lui Isra i l , la îel c u Far i se i i , s u n t înf ieraţ i f ă ră m i l ă de S t ă p â n u l t u t u r o r şi P ă s t o r u l p ă s t o r i l o r : „ A c e s t e a zice D o m n u l D u m n e z e u , o pă s to r i i lui Isra i l 1 A u p a s c u - s e p ă s t o r i i p e s i n e ? A u n u p e oi le p a s c p ă s t o r i i ? I a t ă l ap te le î l m â n c a ţ i şi c u l â n a v ă î m b r ă c a ţ i ş i c e e s t e g r a s j ungh ie ţ i ş i oile m e l e n u le p a ş t e ţ i . . S c o a t e - v o i u oile m e l e d in g u r a lor, şi n u le v o r fi lor m a i m u l t m â n c a r e " . {Ezechil, 34, 2 -3 . 10). Ia r l a Maleiu 23, 13 ce t im: „Vai v o u ă c ă r t u r a r i l o r ş i far isei lor fă ţarn ic i . C ă m â n caţi case le v ă d u v e l o r f ăcând r u g ă c i u n i lung i , î n t r u fă ţă r ie . P e n t r u a c e a s t a m a i m u l t ă o s â n d ă ve ţ i l u a ! "

*) Cf. JULES DIDIOT: Le pauvre dans la Bible. Par is -Li l le , p a g . 106-107. © B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA 'CREŞTINA 689

truca puterea harului de sus să se vădiască cu atât mai viu şi mai i n t e n s i v Ş i tot patru la număr sunt, după Sf. Bonaventura, prietenul Doctorului Angelic, şi pricinile pentru cari în viaţa muritorilor de rând sărăcia este calea propriu zisă şi unealta desăvârşirii creştine: îi lipseşte pe săraci, pe aceşti fericiţi (beati in spe, nondum in re; beatitudine viae, non patriae; beati in in-choatione virtutis et pacis, non in consummatione coronae et gloriae, vorba lui Cornelius a Lapide) de averi, onoruri şi plăceri, isvorul a toată răutatea; face să încolţiască în inimile lor smerenia, temelia sfinţeniei; îi împintenă, în lipsă de griji lumeşti, să se silească din răsputeri spre câştigarea de comori sufleteşti; îi duce spre perfecta iubire a lui Dumnezeu şi deaproapelui prin aceea că dărîmă zidul de despărţire dintre oameni, clădit pe averi şi bunuri trecătoare 2). Asta mai ales în cazul când e vorba de săraci în înţelesul deplin al ashezei: pauperes et censu et spiritu. Cu ochii la Pruncul din peştera Viflaimului şi cu gândul la săraci ca cei de mai sus, zugrăveşte Sf. Ciprian tabloul încântător: Pauperes electi, superbi neglecti. Nec fastus, nec altus, circa Christi discipulatum aliquem obtinent locum. Christus pauper discipulos divites aspernatur. Pauper mater, pauper filius, inops hospitium his, qui in forma scholae hujus in Ecclesia militant, praebent efficax documentum 3). — Cu adevărat: mare lucru este a fi sărac după inima Domnului! Şi fericit muritorul care se ştie încadra deplin în vederile Stăpânului.

8. Cei dintâi cari l-au ascultat pe Mântuitorul neamului omenesc, l-au înţeles şi i-au îmbrăţişat cu sinceritate şi căldură învăţătura, au fost apostolii şi cei câştigaţi de aceştia pentru creştinism. Scrisul apostolilor, ca şi viaţa lor şi a primilor creştini, e un imn de slavă cu înduioşătoare accente închinate virtuţii ce atât de dragă i-a fost Celui ce a murit pe lemnul Crucii despuiat de tot ce se cheamă şi este avuţie.

Aşa vedem chiar dela începutul creştinismului, ca vajnic

' ) S. THOMĂE ĂQUINÂTIS: Summa Theologica, H-a I l -ae , qu. 19, a, 12, Şi p. I lI-a, qu. 40, a 3.

•) Cf. S. BONAVENTURAE: Apoi. Pauperum. La: Cornelius au Lapide: Commentaria in quatuor Evanghelia . Augnstae Taurinorum, 1922. Tom. II' pag. 112.

•) S. CYPRJANI: Trac ta tus De Nativitate Christi (cit. la Corn. a Lapide °- c, tom. I a pag. 190). P e româneş te : Săracii sunt aleşi, cei mândri sunt ne-•uaţi în seamă. Nici podoaba, nici neamul înalt nu au loc tn ucenicia lui Hristos. Sărac fiind, Hristos respinge ucenicii bogaţi . Maica săraca, fiul sărac, sălaşul de s ă rman i : ce dovadă grăi toare nu sunt acestea pentru cei ce fac °stăşie în acest fel de şcoală din sânul Bisericii!

4 © B.C.U. Cluj


propovăduitor al nouei concepţii de viaţă, pe Sf. lacob, „fratele Domnului". Pentru dânsul creştinătate = milostenie: „Buna-credinţa cea curată şi nespurcată înaintea lui Dumnezeu şi Tatălui aceasta este: a cerceta pe cei sărmani şi pre văduve întru necazurile lor" (Iac. 1, 27). Şi ce splendidă pledoarie pentru săraci, inspiratele rânduri ale aceluiaşi: „Fraţii mei, nu întru alegerea feţelor să aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos al slavei. Că de va întră intru adunarea voastră vre-un om având inel de aur, cu haină luminoasă şi va intra şi vre-un sărac cu haină proastă, şi veţi căuta la cel ce poartă haina cea luminoasă şi veţi zice lui tu: şezi aici bine; şi săracului veţi zice: tu stăi acolo, sau şezi aici sub aşternutul picioarelor mele... (au) nu v'aţi făcut judecători de gânduri rele? Ascultaţi, fraţii mei cei iubiţi, au nu Dumnezeu a ales pe săracii lumei acesteia, bogaţi în credinţă şi moştenitori împărăţiei care o au făgăduit celor ce îl iubesc pe e l? 1 ) Iar voi aţi necinstit pe cel sărac. ...Judecată fără de milă este celuia ce nu face milă; şi se laudă mila asupra judecăţii... Că de va fi fratele sau sora goli şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi va zice lor cineva dintru voi: mergeţi în pace, încălziţi-vă şi vă săturaţi, şi nu le-ar da lor cele de treabă trupului: ce folos ar fi?" (Iac. 2, 1 — 16). Par'că aude omul pe celalalt intim al Domnului, pe Sf. Ioan Evanghelistul: „Cel ce are bogăţia lumei acesteia şi vede pre fratele său având trebuinţă şi îşi închide inima sa despre dânsul, cum rămâne dragostea lui Dumnezeu întru dânsul? Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul". (1 Io. 3, 17—18). Primul Papă, în cea dintâiu enciclică pontificală (expresia e a lui I. Di-diot), Sf. Petru, vesteşte aceeaş lege a milostivirii neîntrerupte unul faţă de altul: „Mai înainte de toate unul spre altul dragoste cu osârdie având, căci dragostea acopere mulţime de păcate... Fiecare precum a luat dar, între voi cu acela slujind, ca nişte buni iconomi ai darului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1 Petr. 4, 8—18).

*) Reminiscenţă din vorbirea de pe Munte. Sf. Iacob păs t rează predania pe care o găsim la Sf. Luca- Fericiţi sunteţi săracilor! [Lc. 6, 2o], înţelegând să răc ia materială. Temeiul cuvântului apostolic e l impede: împărăţia ceriuri lor e făgăduită celor ce iubesc pe Domnul. Săracii însă fiind mai puţin îndestulaţ i , şi dec i mai puţin legaţi de lucrurile din lume, sunt mai puţin expuşi primejdiilor bogăţiilor [Mt. 13, 22. Mc. 10, 13; 1 Hm. 6, 9 - 1 0 ] , şi în felul acesta mai bine dispuşi spre a iubi pe Dumnezeu. De unde însă ne urmează câtuşi de puţin că sărăcia ar fi dela în sine virtute, iar bogăţia viţiu, ci că şi una şi alta implică o atitudine morală de care dreptul Judecător ţine seamă în alegerea Sa. [Cf. JOSEPH CHAINE: L' Epitre de Saint Jacques. Par is , 1927, pag. 46].

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 C U L T U R A ^ C R E Ş T I N A 691

Cel mai înflăcărat şi mai neobosit crainic al lăpădării de tot ce-i bun lumesc şi al milei respectuoase faţă de cei lipsiţi e însă Sf. Pavel, apostolul neamurilor. Scrisorile lui sunt pline cu laude şi îndemnuri în acest sens. In toate nesfârşitele şi obositoarele lui călătorii grija de săracii sfinţilor (Rom. 15, 26) o are vie şi mistuitoare în suflet. Creştinii toţi, Iudei ori Elini, robi ori slobozi, formează trupul mistic al lui Hristos (1 Cor. 12, 12—14). Ca atari însă trebuie să fie pătrunşi de spiritul dumne-zeescului lor Cap tainic, Isus Hristos, care pentru ei a sărăcit, bogat fiind, numai pentruca ei cu săricia Lui să se îmbogăţiască (2 Coi. 8, 9). De aceea nu pierde un singur prilej de a stărui de toţi şi de toate să-şi aducă aminte de cei lipsiţi (Gal. 2, 10); de a lăuda pe cei ce dau dovadă că înţeleg acest imperativ al Legii celei Noue (Rom. 15 - 26 - 27); de a face elogiul milosteniei (2 Cor. 9--14), tuturora amintindu-le cuvântul Domnului că: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35) şi provocându-se şi la sine, care mult a ostenit şi a jertfit pentru alţii: „Singuri ştiţi că trebuinţelor mele şi celora ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea" (Fapte 20, 34). Intr'aceea atât dânsul cât şi tovarşii săi de apostolie îndurând lipsuri amare: „Până în ceasul de acum şi flămânzim, şi însetoşem, şi suntem goi, şi pătimim, şi nu suntem aşezaţi, şi ostenim lucrând cu mâinile noastre... ca nişte gunoiu ne-am făcut lumei; tuturor lepădături suntem până acum" (1 Cor. 4, 11-13).

9. Şi cu toate acestea, ori mai bine zis, tocmai prin acest eroism întru a vesti şi totodată şi întru a întruchipa în chip atât de desăvârşit, chiar la începuturile creştinismutui, un ideal întrezărit, dar niciodată în aşa măsură realizat în Legea Veche, s'a ajuns ca cei ce privială se făcuseră lumei şi îngerilor şi oamenilor (1 Cor. 4, 9) să afle următori şi să creeze o lume nouă, un neam sfânt (1 Petr. 2, 9) care, între alte lucruri de neînţeles vremii, să se ştie bucura de sărăcie şi să-şi împărţiască de bună voie şi cu dragă inimă bunurile pământeşti cu fraţii — ba şi cu duşmanii — aflători în lipsă. Celea ce se istorisesc în Faptele Apostolilor despre elanul sfânt al acelor zile întrece orice închipuire i). Şi ceeace e şi mai de admirat: pe temeliile aşezate atunci pe veci de neclintit, caritatea creştină se organizează în corporaţii aparte (diaconi şi diaconese) anume menite să canali-

') Fapte 4, 3 4 - 3 5 : Şi nimeni nu era lipsit între ei, că toţi cari aveau {arini saucăs i , vânzându-le, aduceau preturile celor vândute. Şi le puneau la picioarele apostolilor, şi se da la fiecare după cum cineva avea trebuinţă. T. a 9,36-39 •storia Tavitei din Jopi.

© B.C.U. Cluj


zeze fluviul milosteniei creştine. Din focul sacru aprins de Isus Nazarineanul şi susţinut prin ucenicii Săi în bătaia vântului vrăjmaş al unei lumi reci şi opace1) s'au aprins apoi dealungul veacurilor noui şi noui lumini, au luat fiinţă noui şi noui centre de căldură, până acum şi până în veac.

Creştinismul păşeşte în lume ca religia iubirii frăţeşti care

') Nimeni nu trage ia îndoială că şi în lumea greco-romană s'a făcut bine nevoiaşilor. Aşa în Athena orbii, şchiopii şi ciungii într 'o vreme căpătau 2 oboli la zi ; orfanii celor căzuţi în războiu erau crescuţi de stat pană la vârsta de 18 ani. Caesar află în Roma 320.000 plebei cari primeau bucate dela stat şi altor 2?.00O calici li-se dădea zilnic m a s ă ; Antonius Pius ridică lângă templul lui Escuiap Epidaurul, un fel de ospiciu pentru bolnavii ce veneau să ştiricească secretele zeului; acelaş, călcând pe urme bătători te deja de înaintaşi, clădeşte un orfano-trofiu în amintirea soţiei sale Faust ina (puellae Faust inianae); Sept. Severus face la fel întru pomenirea Juliei Mammaea (pueri puel laeque Mammaeanae) . i a şi în alte părţi ale imperiului roman se purcede in acelaş chip. Aşa în Veleja se dă, într'un aşezământ asemuitor, creştere la 245 băeţi şi 39 copile legiune, şi la un copil şi o fată din flori. In Hispania se bucură de favoruri la fel aşa zişii „Pueri Juncini"; colonia Cirta Sicca din Africa îşi are şi ea orfanotrofiu; său. Pentru un scop ca acesta o anumită Fabia face o (undaţi..ne de 50.000 As; Plinius 500.000, apoi încă 300.000 As; oarecare Macrioa 1.000 000 As; ş. a. Şi apoi DU sunt a se uita nici diferitele asociaţii de binefacere icollegia) cum erau de ex. „Collegia teniorum" Ia Romani ; «Eranos* la Greci, cu scopul îngropării membrilor. Dar nu poate fi trecută cu vederea nici împrejurarea că, bunăoară , pe vremea lui Augustus (care face, la 749 a. Chr. n. daruri de câte 60 denari la 320.000 plebei) la Roma, faţă de 90000 persoane cari n 'aveau lipsă să fie sus ţinute de alţii, tânjiau de pe o zi pe alta nu mai puţin de 580 ooo proletari, ală-turia de triclinii ce costau până la 4 milioane de As, în mirosul prânzurilor lu-cullice şi în mireasma mirodeniilor şi sclipirea scumpeturilor importate anual în pre ţ de 150 milioane As. „Tanti nobis deliciae et feminae constanţ i" , cum exclamă Plinius, indignat de aceas tă risipă neroadă şi amărît de dezastrul patriei sale, pricinuit de nesaţul latifundiarilor: Latifundiaria perdidere Italiam! — Binele ce s'a făcut săracilor e un picur de balsam într'un ocean de amărăciuni , Şi picurat şi aces ta din interes. „Deosebirea fundamentală între antica libera-litate şi cari tatea creştină — cum zice un bun cunoscător al chestiei — stă în faptul că aceasta (caritatea creştină) are în vede ie exclusiv binele săracilor, al celor lipsiţi; unicul el scop este să Ie vină acestora într 'ajutor. câtă vreme Romanul, în l iberali tatea sa, în reali tate se are pe sine Însuşi în vedere.. . Asta în sensul că pentru dânsul l iberali tatea e un mijloc prin care creşte strălucirea numelui său, a poziţiei sale, a casei sale ori — ceeace tot în binele său vine — se desvoaltă şi se măreşte strălucirea cetăţii sale, a comunităţii sociale. Milostenia creştină e lăpădare de sine, l iberalitatea romană în fond e pur egoism, chiar şi când interesele personale ar fi limitate de interesele comunităţii, pentru care Grecul şi Romanul ştiu să aducă şl jertfe". (Cf. Dr. O. UHLHORN: Die christliche Liebestătigkeit in der alten Kirche. Stuttgart, 1882. voi. I» pag. 7 - 8 . Precum şi pag. 1 0 - 1 3 , 1 8 - 1 9 , 93 - 94, 106, 398 notele 16 şi 20). — Constatarea aceluiaş: „Etica Grecilor şi a Romanilor nici când n'a trecut pes te un eudaimonism mai mult ori mai puţin fin". (I-a pag. 29).

© B.C.U. Cluj


nu ştie de ziduri între caste. Această trăsătură îi este atât de caracteristică şi de proprie, încât e cea dintâi care bate la ochi păgânilor şi îi frapează şi pe ei. Lucian, căruia de altfel numai dragi nu-i sunt, nu poate să nu le admire spiritul de frăţietate ce merge până la extrema jertfelnicie (Peregr. 10). Şi ca dânsul sunt siliţi să recunoască public şi alţii: „Cât de mult se iubesc creştinii!" (Tertulian, Apoi. 39 şi Minucius Felix, 9). Ei au învăţat o limbă nouă. „Şi graiul acesta nou care flutura pe buzele tuturor creştinilor a fost graiul iubirii", cum remarcă atât de just Adolf Harnack, celebrul savant protestant, şi cum dovedeşte acelaş în pagini de neîntrecută frumseţă şi obiectivitate1). Iar dela străbunii în creştinătate graiul, şi sufletul din care a luat fiinţă şi formă acel graiu, a trecut la urmaşi, uimind fără încetare lumea prietenilor şi duşmanilor. Ori doară pot fi priviţi vreodată altfel decât cu admiraţie eroi şi eroine de ale carităţii creştine, cum sunt un Sf. Vasile, o Sf. Melanie, un sfânt ca „Sărăcuţul din Assisi", sau ca Sf. Robert Bellarmin, Sf. Vincenţiu de Paul şi nenumăraţi alţii din vremuri mai vechi şi mai noui? Ca să nu mai vorbim de pleiada tagmelor călugăreşti de bărbaţi şi femei, logodnici şi logodnice a sărăciei1) şi devotaţi până la uitarea de sine în slujba săracilor, fie în învăţământul gratuit, fie în spitale, ospicii, sanatorii, orfanotrofii, leproserii şi alte cadre similare, create şi susţinute de geniul carităţii creştine care a împânzit istoria şi lumea cu nebuni pentru Hristos. (1 Cor, 4, 10), cari jertfesc tot de dragul altora şi se mistuie luminând altora. Şi toate acestea numai şi numai zoriţi de dragostea lui Hristos (2 Cor. 5, 14) căreia nimeni, niciodată, nu i-a scris un imn mai din inimă ca cel al Sf. Pavel (1 Cor. 13, 1—13X şi cu gândul de a împuţina lacrimile şi de a alunga întunerecul dintr'o lume unde lacrimilor şi întunerecului nu le-ar fi fost locul.

' ) Cf. AD. HARNACK: Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten. Leipzig, 1915, voi. I ' pag. 157. Cap. IV al acestei lucrări ^Evanghelia iubirii şl a ajutorării) t ra tează amănunţi t şl documentat despre milosteniile creştine din cele dintâi trei veacuri ; apoi d e s p r e : ajutorarea dascălilor şi slujbaşilor bisericeşti; ajutorarea văduvelor şi orfanilor; a bolnavilor, slăbănogilor şi a celor incapabili să muncească, despre grija ce se purta celor din prinsoare ori osândiţi la muncă silnică, despre grija de Înmormântarea săracilor şi a morţilor pes te tot ; despre răscumpărarea sclavilor şi daniile pentru cazuri de calamităţi mar i ; despre împărţirea muncii şi dreptul la muncă în comunităţile creşt ine; despre grija efectivă ce se pur ta fraţilor ce călătoriau ori comunităţilor creştine sărace ori primejduite. — E o splendoare fără pereche aces t capitol din Harnack.

l ) Cf. A. RODRIGUEZ [S, I. — M. Burgstaller S. L: tibung der geistlichen Vollkommenheit und Tugend. Regensburg, 1915. Par tea 111° p . 89-126.

© B.C.U. Cluj


10. Un scurt popas în lumea acestor „nebuni" sui generis: Sf. Vasile ( t 379), austerul arhiepiscop al Chesareei din Capa-dochia, se îngrijeşte ca vasta sa eparhie să fie punctată de asile locale: cel puţin o atare „casă a săracilor" de fiecare corepiscop, iar în însuşi oraşul său de reşedinţă clădeşte o adevărată cetate a milosteniei, Basiliada, cu zidiri încăpătoare pentru o oştire întreagă de meseriaşi de tot felul, şcolari, bieţi bătrâni neajutoraţi, sărmani bolnavi şi copiii nimănui. Mesele boereşti, hainele scumpe, echipagiile elegante le lăsa pe seama altora, el aflându-si bucuria să petreacă între leproşii săi, să-i întăriască şi să-i mângâie Sf. Melania cea Tânără (f 439) caută să poarte un războiu îndelungat cu rudeniile şi cu legile păgâneşti pană să poată duce ia îndeplinire un vis alintat al inimii sale: să poată împărţi săracilor imensele moşii ce avea în Spania, Italia, Campania, Sicilia, Africa, Mauretania, Numidia, Britania şi alte părţi ale imperiului8). Sărăcuţul din Assisi (f 1226'; nici când nu se crede destul de sărac, deşi curgsdrenţele de pe el şi deşi dăduse tot ce avea altora pe cari totdeauna îi socotia mai lipsiţi ca el. Ba era de credinţa că şi absolutul necesar ce avea: mantaua din spate, gluga, pantalonii, erau lucruri furate dela săraci şi cari trebuiau restituite acestora, lui şi alor săi ajungându-Ie Stăpâna Sărăcie 3). Sf. Robert Bellar-min (f 1621), arhieeiscopul-cardinal mărunţel de statură dar uriaş prin prestaţiile sale ştiinţifice, a fost şi un miracol de mână largă, darnică; un fel de nou Sf. Nicolae dela Mira Lichiei f 3411care-şi exasperase economul casei cu milosteniile ce împărţia. Şi când nu i-au mai ajuns banii şi-a dat trăsura, caii, mobilele din casă, salteaua din pat, pe care iconomul Petre Guidatti nu odată a trebuit să o răscumpere dela cei ce o căpătaseră dela stăpân 4;. Sf. Vin-cenţiu de Paul) lf 1660) a mers cu dragostea faţă de săraci până la a susţinea sus şi tare în faţa preoţilor din congregaţia înfiinţată de dânsul: „Noi suntem slujitorii săracilor; Dumnezeu pentru ei ne-a ales; acesta-i capitalul nostru, restul nu-i decât ceva accesoriu". Şi tot din acelaş fond sufletesc a isvorît şi sfatul: „Când mergem să cercetăm pe săraci, trebuie să intrăm în sufletul lor ca să suferim cu ei împreună şi să ne transpunem în starea sufletească a acelui mare Apostol care zicea: Omnibus omnia factus sum: Tuturor toate m'am făcut... Tocmai de aceea trebuie să ne

•) Cf. PAUL ALLARD: Saint Basile*. Paris , 1920, pag. 1 1 0 -1 1 2 , *) Cf. GEORGES GOYAU: Sainte Metanie.11 i 'aris, 1925, pag. 64-72. ») Cf. IOH. lORGENSEN-H. H. LADREBORG: Der heilige Franz von

Assisi'. Kemptet), 1913, pag. 436 -446-•) Cf. JOS THERMES S. I: Robert Bellarmin. Paris , 1923, pag. 129-135.

© B.C.U. Cluj


silim a ne înmuia inimile şi a le face simţitoare faţă de suferinţele şi de mizeriile deaproapelui; trebuie să rugăm pe Dumnezeu să ne deie adevăratul spirit al milei, care-i adevăratul spirit al lui Dumnezeu..." '). Ce a făcut pentru săracii Franţei sale acest „Pater Patriae" care tot mereu aducea aminte admiratorilor săi că el e un biet băiat de ţăran şi fost păzitor de porci, şi care, prezentându-se şi la Louvre, în faţa reginei, în haine ponosite şi cu un brâu mai mult decât uzat, card. Mazarini i-l-a scuturat în faţa tuturor, râzând: „Poftim, cum de îmbrăcat vine păr. Vincenţiu la Curte şi ce brâu frumos poartă!" — zic, ce a făcut pentru alinarea mizeriilor de tot felul acest umil slujitor al Domnului şi al săracilor, e deadreptul de neînchipuit.

11. Ne oprim aci, mulţumindu-ne cu câteva icoane dintr'o galerie vastă cât lumea care a avut şi are fericirea să cunoască creştinismul sub adevăratul său aspect şi cu adevărata sa viaţă. Atmosfera acestuia a fost în toată vremea prielnică îngerilor milosteniei. Mai mult: a produs, fiindcă nu putea şi nu poate să nu producă, apostoli ai iubirii deaproapelui. Cu atât mai devotaţi deaproapelui, cu cât lipsurile şi suferinţele lui sunt mai mari. Chiar şi sub ochii noştri se petrece miracolul refacerii duhovniceşti a suburbiilor Oraşului-Lumină, graţie unor jertfe supraomeneşti aduse de dragul celor ce-şi dapănă zilele în cocioabe ale mizeriei'), ca şi cealaltă minune: răbdarea eroică, în foame şi cu primejdia morţii silnice deasupra capului în orice clipă, între zidurile Alcazarului împresurat, strâns uniţi in jurul păr. C. Za-malza, odrasla unei familii nobile care, respingând sugestiile familiei de a întră în rândurile ofiţerimei, a preferat să se facă preot şi să fie apostolul celor mulţi, umili şi săraci. Ceeace a şi făcut şi face cu impresionantă lăpădarea de sine. Şi cu roade uimitoare8).

12. Hristos pe pământ: înălţaţi-vă! Aşa strigă omenirii Mireasa Domnului. Acestei înălţări îi stă însă în cale mamona îmbogăţirii cu orice preţ. Nesaţul de averi, calculat şi fără inimă, cum este, a umplut lumea nu numai de săraci în înţelesul Cărţilor Sfinte*), ci de desmoşteniţi ai sorţii, osândiţi să ducă o viaţă

') Cf. VIE DE SAIN1 V1NCENT DE PAUL. Par is [Dumoulin et Cie . ] (

1881, voi. II. pag. 349 -352 . *). Cf P. LHANDE S. J.: Les Pauvres dans V Svangile. Par is . (>Spes")

1929, pag. 48 sqq. şi 61 sqq. •) Cf. HIRNOK. Cluj. Decemvrie 1936. ' ) Săracul Scripturii — mai a les al Psalmilor şi al Profeţilor — nu e

omul ajuns la calicie, deşi e lipsit aievea de bunuri pământeş t i , ci e omul fără apărare , rămas la cheremul celor mari şi tari şi care, în această s tare tr istă

© B.C.U. Cluj


de abrutizatoare mizerie. Adâncită mai nou şi aceasta de o filosofie monstruoasă care nu s'a sfiit să afişeze principii ca acestea: Omul este ceeace are. Cel ce n'are nimic, nu înseamnă nimic. Voinţei mele îi pot da fiinţă numai pe calea proprietăţii, care-i esenţa personalităţii; condiţia şi unealta libertăţii 1).

Evident, situaţia de mizerie neagră în care se sbat, acrite şi îndobitocite, mulţimi fără de număr, pe lângă cari trec nepăsă-toare mănunchiurile de norocoşi ai naşterii, a legăturilor ori a „loviturilor" date, e dintre acelea cari strigă răzbunare la ceriu. Biserica Domnului, care nici când nu-şi uită în rugăciunile sale de cei ce îşi aduc aminte, efectiv, de săraci şi cu atât mai vârtos de cei pe cari îi sugrumă mizeria, n'a încetat să-şi spună mereu cuvântul în interesul celor sărmani şi nevoiaşi. Un glas dintr'o mie: Bossuet, nepieritoarea glorie a amvonului francez. Acesta, în faţa monarhului şi a curţii sale, vorbind într'o Vinere a Patimilor, n'a pregetat să rostească, în legătură cu mizeria atâtora, adevăruri cumplite: „Aceia mor de foame pe moşiile voastre, în târguşoarele, la ţarinile voastre, la porţi şi în jurul palatelor voastre: şi nimeni nu aleargă să le ajute". Şi totuşi, adauge vulturul de Meaux: „Sărmanii aceştia, pe cari voi atât de mult îi dispreţuiţi, Dumnezeu i-a făcut vistiernicii şi încassatorii săi generali; voinţa Lui este ca tot bănetul ce va întră în vistieria Sa să treacă prin mâinile lor". Viziunea mulţimilor de oropsiţi ai vieţii şi societăţii dă căldură nouă şi timbru de tunet cuvântului ierarhului: „Priviţi-vă pârîtorii: sunt sărmanii ce se vor ridica împotriva împietririi voastre inexorabile... Dumnezeu ascultă blestemele celor gâtuiţi de mizerie; le ascultă şi pedepseşte... De ce această inegalitate de condiţii? Toţi suntem doar' plăsmuiţi din aceeaş tină...."

Mai mult decât sigur: cei mai mulţi dintre ascultătorii lui Bossuet, după o sguduire trecătoare, vor fi continuat s'o ducă şi pe mai departe în nepăsarea de până atunci faţă de calicime. Căci îşi vor fi adormit şi ei conştiinţa, ca atâţia din zilele noastre, cu argumente plausibile, făurite fără prea multă bătaie de cap.

fiind, îşi ridică ochii, încrezător, spre singurul său ajutor, care e Dumnezeu. Ceeace-1 caracterizează e resemnarea, împăcarea cu voia celui Preaînalt şi promptitudinea întru a îndeplini rândueli le ceriului. Asta-1 face iubit in ochii Atotputernicului. Ceeace însă nu înseamnă chiar de fel că Mântuitorul ar fi beatificat mizeria ori ar fi consacrat pauperismul. (Cf IERD. PRA1 S. J.: JeSus Christ. Paris , 1933. Voi. I* pag. 271)

l ) Cf. HEGEL: Philosophie des Rechtes. § 46. (La: A. M.WE1SSO.PR. -L. Collin: Apologie du Christianisme. VII. pag. 264).

© B.C.U. Cluj


Sunt arhicunoscute. „Dumnezeu vrea, ori cel puţin pare că vrea mizeria unor oameni". Aşa zic unii. Şi atâta e de ajuns ca să se creadă îndreptăţiţi să repete, în felul său, gestul lui Pilat. Alţii o iau pe teologie: „mizeria e stigmatul păcatului". Care va să zică ţapul de ispăşire e găsit. Nu se întreabă însă nici unul dintre cei cari nu sunt în categoria acelor ţapi de ispăşire: „De ce el, şi nu eu? Mizeria, ca şi moartea, e totdeauna pentru altul. Şi iarăşi zic alţii: „Sărăcia sfinţeşte". Şi cu asta s'au plătit de săraci. Decât şi aici adevărul e că, deşi sărăcia, în înţelesul biblic al cuvântului, poate sfinţi, calicia însă ucide sfinţenia în germene. Paupertas magna meretrix. Nu toată lumea e doar' croită din pănura unui Sf. Francisc de Assisi ori a unui Sf. Benedict Labre. Toată argumentaţia aceasta aşadar nu-i altceva decât un fariseism ordinar care pretinde dela altul un eroism de care el însuşi, şi majoritatea absolută a oamenilor, e incapabilă.

Şi mai sunt şi alte titluri de eschivare dela datoria de a veni într'ajutor celui bătut de soarte. Nici unul însă nu rezistă unei critici serioase Adevărul e: nu este cela ce face bunătate.

*) Cf. DAN1EL-ROPS: La misere et nous Paris , 1935. Pag 61 - 85 ~ La sfârşitul acestei broşuri de arză toare actuali tate s t află [pag. 139 -140] şi scrisoarea cuiva care cunoaşte din proprie experienţă ce-i aceea : mizerie. E un tablou ter bil, în faţa căruia ar fi bine să mediteze îndelung cei ce huzuresc în bine şi vorbesc de trândăvia şi câinoşia aşa ziselor „haimanale". Dăm şi noi, în tălmăcire românească , această icoană vie dintru adâncurile suferinţelor ce întunecă mintea şi îngheaţă inima:

•Permiteţ i unuia care a cunoscut mizeria, să vă spună impresiile sale. — Vreme de opt luni am dus-o în mizerie, adecă: fără de lucru, fără bani, fără să laş ; singur-singurel, la opt sute km. de mine^însumi Mărturisesc că începând cu această epocă din viaţa mea n'am mai avut nici o rudenie.

După a mea părere, privaţiunea cea mai simţită, la început, este aceea de a fi fâr' de adăpost . E mai puţin dureros să n'ai ce mânca, decât să-ţi petreci zilele singur în mijlocul mulţimii şi să n'ai un colţ unde să te aşezi Ia fereală de trecători şi de poliţie. Dar cea dintâi senzaţ ie a scăpătării ţi-o dă sfârticarea hainelor cari, prin culcarea sub cerul liber, se uzează foarte repede, începi în felul acesta a simţi că eşti separa t de cealaltă lume care, după exterior, nu mai constă din „semeni" de ai noştri.

Eu gândesc că foamea nu-şi produce efectele sale fataliste decât după aceea. Am stat trei zile întregi fără să fiu îmbucat ceva. Numai ceasurile dintâi sunt dureroase . Dar eşti s tăpânit de o singură dorinţă: să mănâaci. Dac'ai isbtitit, eşti fericit. [Asta am constatat-o la toţi tovarăşii mei] . După aceea nu te mai gândeşti la nimic altceva, decât să dormi.

Astfel, in urma slăbirii fizice, te obişnuieşti foarte repede (şi mai că-mi viue să zic; foarte natural] cu n rzer ia şi acesta-i motivul că cei mai mul{i cari au căzut în braţele ei, nu se mui ridică. — T e obişnuieşti. Nu mai suferi de dispreţul „străinilor*. Treci destul de cu de grab într'un fel de tâmpenie, de stare de „nevinovăţie", cum se întâmpină la puşlamale şi la vagabonzi .

© B.C.U. Cluj

698 CULTURA C R E Ş T I N A Nr . 11-12

De multe ori nu se găseşte un atare suflet până la unul. Dimpotrivă, fiind vorba de calea îndatoririlor celor bogaţi faţă de sărmani, de atâtea ori nu se poate face altă constatare decât că toţi s'au abătut, împreună netrebnici s'au făcut. Adecă nu. Se plătesc de ei cu... lecţii morale. Şi cu pledoarii pentru menţinerea actualei ordini sociale, chiar şi când e limpede că aceasta reclamă de urgenţă corecturi, şi pe alocurea chiar şi răsturnări. — Vai vouă bogaţilor! Aţi uitat de dragostea întru Hristos, carea iubeşte pe aproapele şi-i face bine nu pentrucă-i dintr'un partid politic, dintr'o castă socială, dintr'un neam şi de o rasă cu el, ci pentrucă poartă pecetea Răstignitului, crucea lipsurilor: Esuriente Christo in pauperibus, cum zicea Sf. Augustin şi decât care cuvânt nu s'a rostit altul mai avansat în nici unul din câte meetinguri marxiste s'au ţinut până acum2).

* Avea drept Sf. Ambrosie: Mare lucru este dispreţuirea bogă

ţiilor şi ce rar întâmpină omul acest lucru! (Sermo 8 în Ps. 118). — Pruncuşorul din Viflaimul Judei acum, ca şi în Noaptea Sfântă, are, relativ, puţini închinători cu spiritul şi cu adevărul faptelor chiar şi dintre cei mai aproape ai Săi. Cu toate acestea are. Şi roadele acestei închinări şi a vieţuirii întru Hristos Domnul se văd: cei ce sunt ai Dânsului trec şi ei prin lume făcând bine asemenea Stăpânului lor (Fapte, 10, 38), în urmă-le înflorind pretu-tindenea, şi mai ales în mijlocul săracilor, uşurarea, mângâierea, bucuria, dragostea de viaţă, — fericirea. Fireşte: pe cât se poate în valea aceasta a lacrămilor. Dar şi atâta e mult. Şi dacă idealul evanghelic ar fi înţeles şi urmat de cei pe cari îi priveşte fie sub raportul milosteniei, fie sub cel al sărăciei, alta ar fi faţa lumii.

DUMITRU NE DA

Aceasta, evident, e panta firească a mizeriei. Unii reacţionează, Eu cred că aceştia nu dau decât o infimă minoritate. Vorbesc din experienţa mea dela Toulon, şi mai a les dela Marseille, unde mi-a fost dat să văd un anumit număr de . t ipur i" . - N 'aş vrea să am aierul că vreau să fac pe grozavul tn urma faptului că eu m'am ridicat din acea cădere. Pentrucă aşa ceva ar fi foarte inexact: Dacă n 'aş fi găsit între acele jerte ale mizeriei un tovarăş, şi dacă nu ne-am fi susţinut împrumutat , niciodată n'aş mai fi ieşit la suprafaţă".

•f Cf. DANIEL ROPS, o c. pag. 134 -135 .

© B.C.U. Cluj

MĂRUNŢIŞURI ISTORICE

III. VECHI SCOALE ROMÂNEŞTI ARDELENE

învăţământul românesc din Ardeal nu-şi are încă istoria. O au cele câteva scoale mari (Beiuş, Năsăud, Braşov etc), cu escepţia şcoalelor Blajului, care ca tot trecutul lor de peste 180 de ani şi cu tot rolul covârşitor, pe care l-au avut în evoluţia culturii româneşti, nu şi-au găsit încă istoricul. Mica teză de licenţă alui N. Brânzeu a îost o încercare de începător, făcută în pripă rşi astfel e aproape inutilizabilă. învăţământul românesc al provinciei nu s'a redus însă la şcoalele amintite. înaintea lor şi alături de ele funcţionau micile şi modestele scoale săteşti, despre care abia ne-a rămas ici-colo câte o amintire vagă, dar care, cu toate acestea, merită atenţiunea cercetătorului. In rândurile următoare dau un tablou al acelora din ele, pe care le-am întâlnit întâmplător în cursul lecturilor mele privitoare la trecutul românesc ardelean în veacul al 18-lea. Numărul lor este destul de mare pentru acea epocă şi, fără îndoială, cine şi-ar lua sarcina să facă din istoria şcoalei româneşti subiect de preocupări speciale, ar descoperi un număr cu mult mai mare. Tabloul de mai jos nu are nici o pretenţie şi dacă totuş îl public, o fac cu nădejdea că se vor găsi între cititorii revistei unii, cari să vină cu contribuţiuni noi, cum sunt acelea atât de preţioase pe care le-a dat d. Q. Mânzat în numărul din urmă despre Vechile mănăstiri din ţinutul Someşului.

1. Abrud. Rci par a îi îost pe la sîârşitul veacului al 18-lea doue scoale, una unită şi una ortodoxă, căci la 1782 găsim pe dascălul unit Avram Munteanu, iar la 1786 pe dascălul neunit Ioan Popoviciu şi sigur tot neunit era şi Ioan Punoţi amintit în 1783 O- In urma ordinulului din 22 Maiu

') N. IORGÂ, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II, 2 8 - 3 1 ,

© B.C.U. Cluj


1784 al împăratului Iosiî II s'a înfiinţat acolo o şcoală primară organizată după normele oficiale ale vremii ') .

2. Alămor. „Conscripţia" din 1765 a episcopului Rednic aminteşte aci pe dascălul Samoilă Nemeş 2).

3. Alba-Iulia. Vlădica Grigorie Maior spune în scrisoarea din 19 Septemvrie 1779 către guvernul ardelean că lui So-fronie i s'au alăturat din primul moment protopopul Stoica şi „didasculus" Fulea din fllba-Iulia 8).

4. Almaşul-mare. In urma ordinului citat al lui Iosiî II s'a înîiinţat şi aci o şcoală primară*).

5. Apoldul-mic. Conscripţia lui Rednic aminteşte pe dascălul Dan.

6. Arpaşul de jos. Mănăstirea de-aci avea în 1742 pe „Toma dascălul"' care vinde un Chiriacodromion din 1732 popii Stroe din Drăguş. La 1777 găsim pe dascălul Constantin 6).

7. In Arpaşul de sus era la 1765 dascăl Samoilă Man. 8. Beclean avea la 1768 o şcoală al cărei dascăl primea

dela îiecare elev câte trei „mariaşi" şi o mierţă de grâu 6 ) . 9. Beiuşul avea la 1771 pe dascălul Marcu Dumitru, iar

la 1782 pe Ioan Popovici, pe care-1 găsim aci şi la 17847). 10. In Berivoiul mare era dascăl la 1765 Popa Stan; 11. In Beşimbac Ioan Monea bătrânul, amândoi amintiţi

în „Conscripţia* lui Rednic. 12. Tot ea aminteşte pe dascălul Gheorghe Popa din

Bodoc- Gidofalva. 13. In Boholţ găsim la această dată pe dascălul Vasile

al Preotesii. 14. Intr'un „protocol" de vizitaţie canonică a episcopu

lui P. P. flron din ultimul an al vlădiciei sale (1764) găsim amintită şcoala din Bozinta (jud. Sătmar).

') Scrisoarea din 26 Noemvrie 1785 alui Gh. Şincai către guvernul ardelean, în a r c h i v a ep i scopie i un i t e din O r a d e a .

') Orig. In a r c h i v a mi t ropo l i e i Blajului . Toa te da te le din 1765, d a c ă n u se c i t e a z ă a l t i svor , s u n t l ua t e d in a c e a s t ă Conscripţie.

*) Orig. î n a c e e a ş a r c h i v a . ') Scrisoarea amintită alui G. Şincai către guvernul ardelean. ») JV /orga, o. cit . II, 44 ş i 92. *) „Protocolul" vizitaţiei canonica din acest an a episcopului Rednic î n

a r c h i v a mi t ropol ie i Blajului . ') N. Iorga. o. cit . II, 49 - 5 0 .

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINA toi

15. Braşov1). 16. Broştenii aveau la 1765 un dascăl, al cărui nume

era Vasile Neagoie. 17. In Calbor găsim la 1754 pe dascălul Ioan, în 1765 pe

Stan Balaşiu, iar în 1800 pe un anume Simeon, care era şi bun legător de cărţi 2 ).

18. Probabil din veacul al 18-lea e şi dascălul Ştefan din Câmpeni, pe care-1 găsim iscălit pe-un Octoih slavonesc aflător în biserica ortodoxă de-acolo 3 ) .

19. Casonul din judeţul Trei-Scaune avea la 1765 pe dascălul Stan Mihăilă.

20. Nu pot identifica satul Cacova, în care găsim în jurul anului 1790 pe dascălul Dumitru 4 ) .

21. Şcoala din Copăcel avea la 1765 pe dascălul Petru Iorga; iar

22. cea din Cuciulata pe Samoilă Pop. 23. In Cugir s'a înfiinţat şcoală deodată cu miliţia de

graniţă, având doi învăţători: unul pentru limba română, altul pentru cea germană. In 1781 găsim aci pe dascălul Ioan Munteanu 6 ) .

24. Mănăstirea Cuteiuşului (Kokenyesd, azi Poiumbeşti, în jud. Sătmar) avea la 1776 pe dascălul (ludimagister mona-sterialis) Rron Toma 6).

25. Deva avea şcoală românească pe timpul episcopului Dionisie Novacovici (1761—67). Dintre dascălii de aci cunoaştem pe un anume Iaîet, care neprimindu-şi regulat leafa de 30 de „zloţi", s'a plâns protopopului iar acesta episcopului 7)-

26. Dobârca avea şi ea şcoală românească în veacul al 18-lea. întâiul dascăl însă pe care-1 cunoaştem e Ioan Po-povici din anul 18088).

l) P e n t r u ş c o a l a v e c h e de a c i a se v e d e a î n a f a r ă de m o n o g r a f i a lui H. B â r s e a n u , Istoria şcoalelor centrale române gr. or din Braşov a p ă r u t ă în 1902, ş i a r t i co lu l lui I . Raţ iu , Din trecutul şcoalelor noastre, p u b l i c a t î n r e v i s t a Foaia scolastică d in Blaj a. XIII (1911) p . 225 - 34

») N Iorga, o. c i t . II, 74. *) I b idem p . 80 *) I b idem p . 47. ') Şemalismul jubilar al diecezei Lugojului p . 387. °) „Protocolul" de vizitafie canonică din acest an a episcopului Gr. Maior,

în a r c h i v a Mitropol ie i Bla jului . 7) N. Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal p . 305 ş i Scrisori şi inscripţii arde

lene şi maramureşene II, 244. 8 ) JV. Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene II , 89.

© B.C.U. Cluj


27. Dascăl în Drăgaş era la 1765 Ioan Codrea. 28. Făgăraşul avea, înaîară de vechea şcoală întemeiată

cu scopuri de calvinizare de Susana Lorântîy, văduva lui Gheorghe Râkoczy I şi a cărei durată nu pare a îi îost lungă, şi o şcoală întemeiată de Români pentru nevoile lor. Dascălul ei era la 1765 Toma Braşoveanu, iar la 1781 Nico-laie Botrocozi 1).

29. Şcoala din Feldru avea la 1767, când a îost vizitată de episcopul Rednic, 20 de elevi, iar dascălul o leaîă de 2 „zloţi" pe lună

30. Feleac. In 1774 dascălul de aci se numia Oana Petru 3). 31. Frumoasa (Szăpviz, jud. Ciuc) avea la 1765 un dascăl

cu numele Gavrilă ftndrei. 32. Galaţii de lângă Făgăraş îl avea în acelaş an pe

Tanase Rednic. 33. învăţătorul şi cântăreţul din Galda de jos era în 1762

Gheorghe Herţa, care a îost, în acel an chiar, prins şi maltratat de ortodocşii din Zlatna 4 ) .

34. Şcoală românească aveau şi Gheorghenii (jud. Ciuc) unde funcţiona la 1765 dascălul Dumitru Suciu.

35. Ghimeş. La 1765 dascălul se numia Vasile Rusu. 36. Gusu. „Conscripţia" lui Rednic aminteşte aci pe da

scălul Iancu Munteanu. 37. In şcoala din Herseni învăţa la 1765 Ioan Grama. 38. In cea din Homorod Şteîan Kiş. 39. învăţătorul din Hunedoara de pe timpul lui Dionisie

Novacovici (1761—67) se numia Ioan Brancoviciu 5). 40. llienii îl aveau la 1765 pe dascălul Şerban. 41. Lisa pe Zmeda Şerban, iar 42. Ludişorul pe Alexandru Ganea. 43. Şcoală găsim şi la mănăstirea din Lupşa (jud. Turda),

ai cărei elevi, spune Şematismul jubilar al mitropoliei Blajului (p. 519), erau scutiţi de serviciul militar.

44. Maierii din districtul Năsăudului aveau şi ei la 1767

' ) P e n t r u a c e s t a d in u r m ă N. lorga, o. c. II, 96. ') „Protocolul" de vizitafie canonică din acest an al lui Rednic, tn a r c h i v a

mi t ropol ie i Blajului. •) Rev is ta : Spicuitor în ogor vecin I (1920) p . 162. ') Scrisorile din 12 şi 16 Martie 1762 ale lui P. P Aron către baronul

Diettrich, în a r c h i v a mi t ropol ie i Blajului •) N. lorga. o. cit . II, 120.

© B.C.U. Cluj


o şcoală, pe care a vizitat-o vlădica Rednic. Dascălul pri-mia o leafă de 5 „zloţi" (pe a n ? pe lună?) 1 ) .

Din „Protocolul" de vizitaţie canonică, pe care Grigorie Maior a îăcut-o la 1776 în părţile de miază noapte ale eparhiei, cunoaştem şcoalele româneşti din

45. Muerău (Magyarkeres) cu dascălul Ioan Matiş; 46. Mănăşturul unguresc cu Nicolaie Gheiţa şi din 37. Margău cu dascălul Nicolau Popa 2 ) . 48. In Mărginenii din Ţara Oltului învăţa la 1765 dască

lul Mateiu Pandrea. La 1796 îl găsim aci pe o a n a Andrei 3 ) . 49. Mănăstirea din Milaşul maie, satul natal al P. S. Sale

Iuliu al Clujului, avea lâ 1759 un dascăl care se numia Ştefan 4), pe care-1 găsim acolo şi la 1765. Locul şcoalei mănăstireşti 1-a luat în urma ordinului cunoscut al lui Iosiî II o şcoală primară regulată s).

50. In Năsăud, înaîară de şcoala latino-germană, care a început să îuncţioneze, cum am arătat într 'un număr precedent al acestei reviste, la 1 Iulie 1777, mai găsim o şcoală veche românească. învăţătorul ei avea la 1767, când a vizitat-o vlădica Atanasie Rednic, o leaîă de 4 îloreni pe lună 6 ) .

51. Netot: La şcoala de-aci funcţiona în 1765 dascălul Ioan Popa.

72. La cea din Nicoleşti (Secuime!) dascălul Toader. 53. Nucet. „Conscripţia" lui Rednic îl aminteşte pe învă

ţătorul Manea bătrânul. 54. In Ocna Sibiului îl găsim la 1765 pe dascălul Iosîi. 55. In Orăştie se aminteşte pe timpul lui Dionisie Nova-

covici dascălul Gheorghe 7 ) . 56. Ormenişul îl avea la 1765 pe învăţătorul Stan Diacu. 57. Paloşul pe Oprea Comşa. 58. Şcoală găsim şi la mănăstirea Plosca din judeţul

Hunedoarii. Şematismul jubilai al diecezei Lugojului aminteşte pe dascălul Vasile Sturza Moldoveanul, care a tradus (ori numai a copiat?) între 1693 şi 1695 Ceaslovul şi Octoihul (p. 353).

') „Protocolul" vizitafiei în a r c h i v a mi t ropo l i e i Blajului , *) Orig. i b i d e m ") N. lorga, o. cit II, 132. l ) I b idem p . ',62. °) Scrisoarea citată alui Gh. Şincai către guvernul ardelean. '') „Protocolul" vizitafiei în a r c h i v a mi t ropo l i a Blajului , V N. lorga, o. cit. II, 24J.

© B.C.U. Cluj


59. In Poiana Sibiului se aminteşte la 1733 dascălul Dumbravă 2 ) .

60. La şcoala din Porumbacul de jos îl găsim în 1727 — căci despre acest Porumbac cred că e vorba — pe dascălul Ioan 3 ) iar în 1765 pe Savu Bunea.

61. Şcoală avea şi Porumbacul de sus, unde în 1765 învăţa „ludimagister"-ul Lazar Cismaş.

62. In Presaca se aminteşte în acest an învăţătorul Toma. 63. In Ragla din judeţul Năsăud îl găsim la 1777 pe da

scălul Simeon 4). 64. „Protocolul" de vizitaţie canonică din 1767 alui Hta-

nasie Rednic vorbeşte de şcoala din Rebra mică. 65. In urma ordinului de-atâtea ori amintit ăl lui Iosiî II

s'a înfiinţat o şcoală primară românească şi în Reghin Sat6). 66. Riuşorul avea la 1765 pe dascălul Samoilă. 67. „Protocolul" de vizitaţie canonică din 1767 a lui

Rednic aminteşte şcoala din Rodna, al cărei învăţător primea dela săteni o leafă de 12 îloreni pe an.

68. Dascălul din Sacadate se numia la 1765 Ioan dela pod. 69. In acelaş an îl găsim în Sândominic (jud. Ciuc) pe

„ludimagister"-ul Alexie. 70. Ordinul împărătesc al lui losif II ne-a dat şi şcoala

românească din Santău (jud. Sălaj). 71. Un Liturghier tipărit în Blaj la 1775 a îost cumpărat

de „mult păcătosul Osiî Ţăţ dascălul din Săsciori, din ţinutul Făgăraşului cu 2 zloţi" 5).

72. Dascălul Scoreilor din acelaş ţinut al Făgăraşului era la 1765 David Motoc.

73. In Sebeş (jud. Făgăraş) îl găsim tot atunci pe dascălul Andrei Popa.

74. In Sevestreni „Conscripţia" lui Rednic îl aminteşte pe dascălul Cioneosti (Csonyosty?!).

75. Ordinul cunoscut al lui Iosiî II ne-a dat şcoala din Sic (jud. Someş).

76. La mănăstirea Siluaşului (jud. Cluj) îl găsim la 1765 pe dascălul Banu.

' ) Ib idem p . 148. ' ) Ib idem p . 157. *) Ib idem p . 187. ") Scrisoarea citată alui G. Şincai călre guvernul ardelean. "1 N. Iorga, o. cit II, 170.

© B.C.U. Cluj


77. Şcoala din Şotncuta mare a îost înfiinţată tot la ordinul citat al lui losif II.

78. In Şona îl găsim la 1765 pe dascălul Mateiu Mailat. 79. Şcoală românească avea şi mănăstirea Strâmba, unde

învăţau în fiecare an câte 15—20 elevi 1). 80. Dascăl în Telechi Recea era in 1765 David Pop. 81. Cel din Ticuşul român se numia Oanea Toma. 82. In Topârcea dăscălia la acea dată Mihaila popii. 83. In Ucea de sus Coman Gavrilă. 84. In „oppidum Udvarhely" din Scaunul Cohalmului (?!)

„Conscripţia" lui Rednic aminteşte pe dascălul Gheorghe Mihai. 85. Tot ea aminteşte în Vaida Rece pe dascălul Lucalonaşcu. 86. Şcoală românească găsim în 1765 şi la Varviz, al

cărui dascăl se numia Gheorghe; şi în 87. Veneţia de jos unde dăscălia Man Penciu. 88. In Viştea de jos îl găsim pe Dumitru Şandru; iar în 89. Viştea de sus pe Tanasie Popa. 90. Voevodenii mari îl aveau la 1765 pe Aldea Bica. 91. In Voşlabenii Ciucului îl găsim tot atunci pe dască

lul Dumitraşcu. 92. „Protocolul" vizitaţiei canonice pe care a îăcut-o

vlădica Rednic în 1767 vorbeşte de şcoala din Zagra, al cărei dascăl avea o leaîă de 3 floreni pe lună.

Fiind vorba de şcoalele româneşti săteşti, cred că nu e lipsit de interes să arăt care era zestrea unei astfel de scoale pe la începutul veacului următor. Având în mână inventarul din 20 Septemvrie 1822 al şcoalei din Fegiernic {jud. Bihor) întocmit de cunoscutul Ioan Corneli, colaborator la Lexiconul de Buda şi prietin al lui Klein, Şincai şi Petru Maior, voiu vorbi de aceasta. Şcoala a fost ridicată cu cheltuiala episcopului Samuil Vulcan, din material solid primit, în parte, dela contele Antonie Csâki. Mobilierul ei consta din 12 bănci noi dăruite de Vulcan şi 6 scăunele mici (sca-milla) pe care-şi puneau elevii picioarele fiind, se vede, băncile prea înalte, (Inventarul constată că ar mai fi necesare 6 astfel de scăunele), o masă (catedră) pentru învăţător şi cu doue scaune de brad, o tablă neagră pe trei picioare şi o sobă nouă, bună. Sala avea doue ferestre mari, fiecare cu doue aripi; geamurile erau însă sparte şi înlocuirea lor cădea în sarcina epitropilor şi a învăţătorului.

') Hodor. Doboka vârmegye ismertetăse. Cluj 1837 p, 561.

© B.C.U. Cluj

T06 CULTURA CREŞTINA Nr. 11-lâ

Ca material didactic şcoala avea: doue tabele mari de hârtie lipite pe pânză cu literele româneşti şi ungureşti, opt Abecedare româneşti şi opt ungureşti legate, pe care le îolo-siau numai în şcoală elevii lipsiţi de mijloace; 10 tabele mai mici de hârtie dură pentru învăţatul literelor, care se distribuiau în clasă elevilor începători, ca să-şi „cruţe cărţile", (ut libris parcatur) spune inventarul; un manual de aritmetică, unul de economia câmpului, unul care cuprindea datoriile supuşilor faţă de domnitorul ţării, un catechism mare şi 15 tabele cu literele ungureşti tipărite, ca elevii să se poată deprinde mai bine în cunoaşterea lor. Şcoala mai avea apoi burete pentru şters tabla, patru calimare de lemn, trei creioane „bonae speciei", o pereche de foarfeci, cretă şi doue linii. Ioan Corneli a dăruit pentru elevii săraci patru abecedare româneşti şi patru ungureşti, un catechism mare, un exemplar din legile şcolare, trei exemplare din manualul cu datoriile supuşilor faţă de stăpânire şi patru Istorii biblice.

Lângă şcoală era locuinţa învăţătorului, care se compunea din doue camere. Inventarul constată că ar îi necesar un grajd în care acesta să-şi poată ţine doue vaci, o fântână şi un clopot cu care să se dea copiilor semnalul că e timpul să vină la şcoală. Hpoi, atât locuinţa învăţătorului cât şi şcoala trebuesc pavate ca scânduri, căci altfel se face prea mult praî.

Z. PÂCLIŞANU

© B.C.U. Cluj

U M O R U L SFINŢILOR in.

Sfântul losif Benedict Catiotevgo (1786- 1842), un erou al îu-h'rii evanghel ice a deaproape lu i , fire îngădui toa re şi b lândă , în acelaş t imp însă deschisă , curajoasă şi în t repr inză toare , este jpos to lu l încrederi i în Pronia d u m n e z e e a s c ă Cuvintele Scr ip tur i i : „ D e veţi avea credinţă.. , şi veţi zice muntelui - 'cestuia: treci de aici rKoio şi va frece, şi nimica nu va fi vouă cu u put inţa" (Mt. 18,20) -~ fcl (e-a luat „ad l i tHram" şt aşa ie-a şi pus în apl icare . A r id i cat şi el, ca mai târziu Don Bosco — şi tot la Tor ino, ca aces ta din u rmă --- insti tuiiuni mari şi înt inse pentru cei oropsiţ i de soar te în iiensul moral , fizic şi mater ia! al cuvântului — insti tuţ iuni , ale căror venite -~ nule în fond — nu aveau decât gsrul Provedinţei . Bazându-se neclint i t pc Pronia Iui Dumnezeu, ci a mers înainte aşa o r b e ş t e — cum s'ar zice — îucât unele gestur i de ale lui erau în aparen ţă adevăra te sfidări ale dărniciei iui u u m n e z e u . Aşa de piidă dădea elemozină atunci , când el era mai ia ananghie , când d avea mai mare nevoie de a fi a jutorat ; tăcea datorii noui, când nu avea cu ce să le p lă tească pe celea vechi. Aitădată sora dela d ispensarul ospici i lor sale se plânge, că tiu mai are decât un n a poleon. „Arată- mi-1!" îi zice sfântul, — şi iuându-1 dela sora, îi aruncă pe fe reas t ră . D a r Provedin ţa se îngriji, ca încă în cceeaş i seară să sosească bani la „Căsuţa Providenţe i* (acesta este numele aşezământu lu i lui iniţial).

Secretul său era rugăciunea şi mori if icaţ iunea. Acestea de fapt Ş ic- făcea în ta ină, fără ş t i rea nimănui . T e m p e r a m e n t u l său d i spus la gm.ne însă, nu l-a părăs i t niciodată .

Oda tă „casa" înfi inţată, sfântul aş tepta să-; sosească vre'un avizat la ajutorul lui, pent rucă inst i tuţ iunea să-ş i poată îndeplini rostui. Pronia ce rească îi t r imise, de prim client, o bătrână paralitică, pe care el o numi — piatra fundamentală a osplciului său.

O soră dela poar ta „ c ă s u ţ e i 8 îl în t reabă odată , când ieşea în o raş : Păr in te , de ce nu luaţi cheia când ieşiţi? „Ce cheie? Cheia 0 \ ; ; 1 s tăpâni i şi c i c ! Pronia c e r e a s c ă e s t ă p â n ă ! "

Extrem de obosit ?n u rma încordăr i i s p T i t u h r şi a ocupaţ iu-nilor sale nenumăra t e , îşi îngăduia pu ţ ină od ihnă în ziua p r imă a săptrfmâu' ' s p u n â n d : „Lunia mă od ihnesc >:•:; eismariî* — îşi făcea

5*

© B.C.U. Cluj


un fel de „blau-Montag", fără ca să renunţe o clipă la griji şi la bătaia de cap în interesul operelor sale.

Dacă cineva îl întreba: ce mai face sau cum îi merge, — el răspundea vesel: O, mie îmi merge totdeauna bine. Chiar acum vin dela restaurant, — înţelegând prin aceasta biserica.

Vorbea bucuros de crâşme şi de pahare, dar numai pentru a ascunde faptul, că timp de ani îndelungaţi, el n'a gustat nici carne, nici vin, hrana zilnică fiindu-i puţină pâine, legume şi zarzavaturi.

In 1831 oraşul Torino era ameninţat de holeră şi ministerul de interne, care nu vedfa cu ochi buni instituţia autonomă a lui Cottolengo, ordonă închiderea ei din motive de igienă, printr'o scrisoare îndreptată superiorului bisericesc al lui, rectorul ca-pitlului din care făcea parte, „lată ce aţi câştigat" — zice rectorul. — „Ştiam că furtuna trebuia să cadă asupra noastră.. Frumos nume v'aţi făcut... In ceeace vă priveşte, nu i nimic, însă onoarea congregaţiei noastre?!" Dar Cottolengo, fără a se turbura îi răspunse: „Cucernice părinte Rector, DV vorbiţi aşa, fiindcă nu sunteţi din Bra şi nu cunoaşteţi varza. Insă eu care suut din acel loc (foarte productiv în varză, N. A.) am auzit spunându-se, că varza pentruca să crească, trebue să fie scoasă dintr'un loc şi plantată în alt loc. Astfel şi Pronia cerească va duce în alt !oc „căsuţa" şi se va face din ea o varză mare". — De fapt aşa a fost. La 1840 casa mică întreţinea 130 de săraci şi valora mai mult de un milion

In 1842, slăbit şi bolnav, cedă instituţiunea sa în alte mâini, iar sfântul se pregăti de plecare, ca să termine viaţa la Chier», în casa unui frate al său. Voind să umble şi pe picioarele proprii, văzu că nu poate şi zise: Măgarul nu mai vrea să meargă! Nici n'a mai mers el, decât acolo unde arată ultimele cuvinte ce a rostit: In domum Domini ibimus! (Vom merge în casa Domnului)1).

Socotesc de potrivit momentul spre a menţiona mai pe scurt pe unul din sfinţii modern', ai veacului trecut, cu cari ni-a dăruit Franţa, cea dintâi născută fiică a Bisericii, — „filia primogenita Ecclesiae", — o adevărată pepinieră de sfinţi.

Mă opresc Ia sfântul Ioan Vianrtey1), mort la 4 August 1859. De un ingeniu redus, cu cunoştinţe limitate, parohul

*) Vezi broşura: Un erou al adevăratei iubiri. Iaşi, „Presa bună", 1936, ') Cf. ALFREDO MONNIN: S. Giov. Batt Măria Vianney, curalo d' Ais,

Roma 1925.

© B.C.U. Cluj

Nr. U-12 CULTURA C R E Ş T I N A 709

acesta din sătuleţul necunoscut Ars, care şi-a inceput şi şi-a încheiat activitatea preoţească în aceeaşi parohie de munte, fără să râvnească Ia beneficii mai g^ase, acest om, care n'a căutat nici odată mărirea lumească, dorind numai să-şi împlinească cu vârf şi îndesat datorinţa de păstor sufletesc, — acest om, care atrăgea la sine zilnic 2—300 de persoane, dornice de a vedea o mărire a Franţei, — acest preot, care în viaţa lui nu s'a urcat niciodată în tren, pentrucă nu i-a simţit lipsa, căci drumurile, puţine şi scurte, le făcea pe jos sau cu trăsura, — acest om simplu la înfăţişare, care totuşi a ademenit la Ars, pentrucă să fie ascultat în cuvântările sale, chiar şi pe neîntrecutul Lacordaire, — gura de aur a Franţei de atunci, — acest om ascundea în sine un spirit viu, o minte naturală, sănătoasă, o înţelepciune simplă dar surprinzătoare, care în o conversaţie, în cuvântări, în predici se folosea de argumentele cele mai simple, dar turnate într'o formă originală; de ase mânările cele mai fireşti, luate din natura apropiată persoanelor rurale, cari însă scapă de multe ori spiritului de observaţie al oră-şanului. Oin punct de vedere omenesc, s. Ioan Vianney n'a fost un sa 'ant. A umblat însă pe culmile ştiinţei dumnezeeşti, a mântuirii sufletelor, şi de aceea el este una din cele mai proaspete glorii ale Franţei bogate în glorii.

Smerit, ca toţi sfinţii, smerită li era şi conversaţia. Dar nu-i lipsea umorul ales şi atrăgător, prin care însă tot pe sine căuta să se umilească.

într'o zi de Iulie, sub văpaia dogoritoare a unui soare fierbinte, el îşi face obişnuitele vizite pe la bolnavii parohiei. Merge cu capul descoperit. Preotul care îl însoţeşte îşi oferă pălăria spre a i-o împrumuta, ca să nu-1 ardă soarele. Vianney îi răspunde: „Ai face mai bine, amice, să-mi dai ştiinţa şi virtuţile tale*.

După mai mulţi ani de serviciu bogat în roade şi dupăce schimbase faţa morală a parohiei Ars, episcopul diecezan îl făcu canonic onorar. Intânplător acel episcop, mulţi ani dearândul, înainte ca şi după distincţia acordată lui Vianney, nu avu prilej de a mai face şi alţi canonici. Cineva voia să măgulească pentru aceasta pe sfântul nostru, spunând, că el este singurul canonic creiat de Mons. Chalandon. (Acesta este episcopul). Dar Vianney nu căzu în cursă, ci zise: „Da, m'am convins, că P. S Sa nu-i norocos la mână... Şi-a dat seamă că s'a înşelat prima dată şi nu îndrăsneşte să mai încerce".

Altădată, făcând cineva aluzie la distincţiile ce avea Vianney, acesta replică: „Da, eu sunt canonic onorar, mulţumită prea marei bunătăţi a P. S. Sale, — sunt cavalerul legiunii de onoare, dintr'o greşeală a guvernului, — şi păstorul unui măgar şi alor

© B.C.U. Cluj

CULTURA C R E Ş T I N A Nr. l i -12

trei oi, din porunca tatălui meu" . (Aluzie la ocupaţ ia lui de copil) . O t inâră fată din Ars, ca re decurât id pă răs i se mănăs t i r ea , avu

odată o conversaţ ia cu un preot , nu de mult în tors din Orient . Acesta îi spuse pe u rmă iui Viannt y, că a s îă tu i t -o să meargă în Siria spre a-ş- depr inde zelul şi forţele în faceri de bine. Vianney insă, care pe bemne era informat a sup ra motivelor ce au de t e rmi nat pe fată sâ iasă din mănăs t i re , îi z i se : u T r imi t e -o mai bine în pa rad i s , de acolo barem nu va mai ieşi n ic iodată!"

Un om g r a s şi bine întreţ inut îi spuse într 'o si, că ntf i ind ei sigur dacă va ajunge sau nu în raiu, pentru a se as igura , se v a pr inde de r verenda Iui Vianney, care pentru viaţa şi faptele lai va merge deadrep tu l în ra iu . — Dar Vianney se uită la d imensiunile preopinentulu i său şi, văzându- l prea bine conservat , îşi ciâdu s eama , că dumnezeul aceluia era mai mult pântece le şi — îi r ă s p u n s e : „Ta re mă tem, pr ie tene , că vom r ă m â n e amândoi în uşa rahtlui, care es te foarte s t râmtă , şi nu vom putea intra niciunul"-

«

Apropirndu ne de sfârşit, von) privi acum o persona l i ta te mare Vorn vedea — pe scur t -~ ia turea vsoa>e a u r n i coios, care a avut multe de suferit în viaţa s a : un colos care-ş i pe t recea se -ii!e în tovărăş ia copiilor sglobii şi neas t âmpăra ţ i , pent rucă a doua zi să t ra teze cu miniştr i , cu card ina l i , cu regi şi cu pap i ; un colos mult i la teral , pe care tocmai aces t fapt pa re sâ-1 fi împiedeca t de a a junge mai de g r a b ă la c ins tea al tarelor. Ia tă -ne în faţa sfântului Giovarini Bosco, care la Pas t i le anului 1934 a fost canoniza t ' ) •

începu liceul abia la 16 ani , pen t rucă nu avea mij loace. Până atunci îşi petrecu vremea lângă m a m ă - s a . văduvă, ori Ia r uden i i , ori chiar ca servitor. Era foarte agil. Când mergea pe la bâlciur i , era cu băgare de seamă 'a apucătur i le sa l t imbanci lor şi p res t id ig i ta torilor, apucă tur i pe cari apoi le t e p e t a în faţa tovarăşi lor săi înmărmuri t ! de „minuni le" 'u Giovauni . Prin depr indere s i s t emat ică ajunse îa o a şa isteţ ime, «• ât se lua Ia în t recere cu sa l t imbanci i cari veneau ia satul lu ! . Aceştia r:trăgeau lumea la spec taco le le lor cu căufăr ' , ce nu to tdeauna se î m p ă c a u cu bune le moravur i şi cari ofenzau urechile t inar rJm Bosco. Dar nepu tându- i a lunga din comună altfel, recurgea U ş i ret l ic . Făcea r ă m ă ş a g cu ei : dacă dânsul v'.-ţ reuşi să i-xecute mai bine exerciţ i i le de g imnas t i că decât ei, aceş t ia sa se obiige a p i r â s i imedia t comuna . In felul aces ta a scăpa t satul de cântăr i le si vorbele obscene ale comedianţ i lor .

*) E foarte uşor vizibilă în nopţile cu stele *; Urmez opera foarte fru ,ioasă a Mons. CARLO SALOTTI: 11 Beato

Oiovanni Bosco, Torino 1929. Autorul este unul dintre cei mai noui cardinali. © B.C.U. Cluj


Odată rămăşagul a fost acesta: cine se va urca mai sus pe un arbore? Se caţără saltimbancul până la punctul de unde arborele se îndoia încoace şi încolo. Mai sus nu putea merge fără primejdia de a se rupe vârful pomului. Toată lumea vedea că-i disperată cauza lui Bosco. Şi totuşi, acesta, după niţică socoteală strategică, începu să se urce şi el pe pom. Ajunge la punctul atins de saltimbanc. Iar acolo, printr'o inspiraţie soră cu geniul, se luptă cu legea echilibrului şi dela acelaş punct se ridică cu picioarele în sus peste recordul saltimbancului. Lumea isbuni în aplause pline de admiraţie pentru Qiovanni. Acesta modest, se coborî şi nu aşteptă, decât ca histrionul „nespălat la gură" să părăsească momentan comuna şi să nu mai scandalizeze sufletele curate cu vorbele sale necurate.

Dexteritatea aceasta a sa, Qiovanni Bosco, sau cum este numit şi astăzi în toată Italia de toţi italienii: Don Bosco, — mare admirator al sfântului Francisc de Sales, episcop de Geneva, după al cărui nume şi-a botezat mai târziu călugării săi — saleziani —, a şi exploatat-o în favorul convingerilor sale religioase. Anume, aranja spectacole cu exhibiţii de dibăcie. Originalitatea lui era însă în aceea că nu cerea nici o taxă de intrare, ci când funia era întinsă între doi arbori din grădina părintească şi dupăce el pregătise acolo o masă şi un scaun, — întindea pe iarbă un covor mare, deasupra căruia urma să facă salturile şi exerciţiile sale.

Fireşte, că se aduna lume multă în jurul lui spre a admira jocurile pe cari nimeni ca el nu le ştia executa. Dintr'o dată el se urcă pe funie şi.., ce credeţi că face? Gimnastică? Nici vorbăI — Cere publicului să reciteze o parte din rugăciunea rozarului! Altădată se urcă cu scaunul pe coarda întinsă şi începe să cânte frumos, căci avea un timbru puternic şi plăcut, o cântare bisericească; nu odată începea aşa: Ia, ascultaţi acum, ce a spus azi dimineaţă preotul cutare în predica sa, — şi repeta întreg conţinutul predicii. — Apoi trecea la exerciţiile acelea, cari nu erau fără primejdie şi, Doamne, câte trânteli a mai mâncat Don Bosco până să ajungă la perfecţiunea de mai târziu!?

Se înţelege, că unii din public nu aprobau această metodă de a-i face să se roage. Ei veneau acolo să se amuze. Prin urmare, protestau, făceau larmă, dădeau semne de nerăbdare, voiau să plece. Bosco îi ameninţa, că nu-i va mai admite la „teatrul" său, dacă vor încerca să revină. Astfel îi liniştea pe toţi şi cei sgomotoşi stăteau pe loc.

Dupăce executa câteva exerciţii interesante acolo sus, pe funie, întrerupea dintr'odată jocurile şi Iar făcea vr'o rugăciune cu întreg publicul. Spectacolul se termina cu câteva salturi pe coardă

© B.C.U. Cluj

712 CULTURA CREŞTINA Nr 11-12

şi alte mişcări acrobatice periculoase, ce opreau şi respiraţia spectatorilor.

Era un teatru gratuit, dar şi un apostolat original. Don Bosco era de o forţă herculeană. Odată la şcoală, colegii

voiau să tachineze pe cel mai bun prieten al său, Luigi Comollo. Văzând aceasta, Bosco interveni zicând: Vai de voi, dacă vă veţi atinge de el! — Atunci câţiva mai obraznici i-se inşiruiră pe dinainte şi în acelaş moment două palmi răsunară pe obrajii bietului Comollo. Ca scos din fire şi neavând la îndemână nici vr'un scaun, nici vr'un baston — Bosco luă de umeri pe cel mai apropiat adversar, îl ridică în sus şi se servi de el ca de baston, spre a doborî la pământ pe ceialalţi duşmani. Noroc, că profesorul intră chiar atunci în clasă ş i , dupăce împărţi la repezeală şi el câteva părechi de palmi Intre beligeranţi, liniştea reveni, iar profesorul îl puse pe Bosco să repete acel exerciţiu de musculatură. Totul se termină într'un hohot de râs al clasei întregi. Dar, la recreaţie, Comollo îi spuse lui Bosco: Ai o putere grozavă. Să nu crezi însă, că Dumnezeu ţi-a dat-o ca să-ţi masacrezi colegii cu ea!

De fapt, nici nu s'a mai folosit de forţa sa, decât spre a face sau bine sau haz.

Se întâmplă odată, că un copil mic se întorcea dela prăvălie, unde făcuse mai multe' cumpărături; între altele aducea un pahar cu oţet şi o sticlă cu unt de lemn. „Viva Don Bosco",— strigă văzându-1 pe acesta. Don Bosco zimbi şi-l întrebă „Poţi tu face ce fac eu"? — şi bătu din palmi. — Copilul însufleţit, vâri sticla sub un braţ şi începe să aplaude şi el, — dar mişcându-se greşit, îi lunecă sticla de subsuori şi scăpă şi paharul din mâni. Nenorocirel Bietul copil parcă simţea deja corectivul ce ar fi in-cassat dela mamă-sa, dacă ar fi mers acasă fără acele cumpărături. Don Bosco îl conduse la o prăvălie, îi procură din nou aceeaşi cantitate de oţet şi untdelemn şi-l trimise acasă mulţumit şi mângâiat. Patroana prăvăliei, la auzul întâmplării, a râs una bună şi a dispensat pe Don Bosco de orice plată.

Adunase în jurul său pe copiii nimănui de pe străzile din Torino şi din jur. Procură o casă pentru ei. Daniile celor bogaţi şi darnici îl ajutau s'o susţină. Dânsul — personal — le pregătea, nu odată, câte o supă gustoasă, ori o „polenta" bună. El îşi îndemna elevii: „Mancă, bre, — doar eu am pregătit-o. Ţi-aşi da şi puţină carne dar acuma n'am. Las că vom găsi noi odată un bou fără gazdă, — atunci ne vom petrece bine mâncând şi carne"!

In 1861 trăznetul izbi în casă, prin acoperiş, de unde câteva t'gle şi bucăţi de ciment răniră pe unii elevi. Trăsnetul pătrunse apoi în camera lui Don Bosco, îl trânti la pământ şi făcu niţică

© B.C.U. Cluj


dizordine in cameră. Dânsul leşină. Revenindu-şi în fire, spuse către doi băeţi, cari alergară la el din camera vecină: „Ce mitocan de trăsnet! Intră în casă fără permisiune şi aruncă toate lucrurile care încotro: patul într'o parte şi pe mine într'alta! — Şi i-am spus când a trăsnit să fie mai cuviincios!'*.

Altădată — în 1848 — un nenorocit trase un glonte de puşcă prin fereastra bisericii unde Don Bosco făcea catehism cu copiii, cu gândul de a-1 ucide. Din fericire, proectilul îi perfora numai reverenda. Copiii rămaseră înmărmuriţi de spaimă, — el însă îi încuraja imediat. — „Dar ce? Vă speriaţi de o glumă proastă? Este o glumă şi nimic mai mult. Sunt şi oameni necrescuţi, cari nu ştiu face niciodată un haz fără să vateme şi bunacuviinţă. Mi-au rupt haina şi mi-au stricat şl păretele. — Sărmana mea sutană! Îmi pare rău de tine pentruca n'ai tovarăşă in casă".

De copii se îngrijea mai mult decât un tată. Principiul său călăuzitor era împrumutat dela S. Filip de Neri: Faceţi tot ce vreţi. Pentru mine-i destul să nu păcătuiţi!

Căuta pe toate căile să ducă pe copii la bine. Chiar şi de matematică se folosea în scopul acesta. Dădea elevilor să rezolve equaţia următoare: a-f-b—c=s. Fireşte ei protestau, că într'o singură equaţie sunt prea multe necunoscute, deci nu se poate rezolvi. Allegrezza-j-Bjntâ—Cattiveria=Santitâ, — adecă: Veselie+Bună-tate—Râutate=Sfinţenie.

Se ştia stăpâni, reuşea să-şi impună o at tudine după plac şi nu-1 deranja nimic. Dar cât exerciţiu a trebuit să facă până să ajungă Ia stadiul acela de auto-guvernare! — In lunile Februarie-Martie 1885 câteva gazete anunţară moartea lui Don Bosco. Pe străzile din Torino riporterii strigau din răsputeri: Moartea lui Don Bosco! O centimă exemplarul! — El rămase neimpresionat de această veste: „Acu-s câteva zile s'a zis, că am murit la Buenos-Aires, — pe urmă la Marsilia, — ieri la Pavia, — azi la Torino iar eu acuma ies la plimbare. — Până ce nu-ţi auzi cu propriile urechi anunţul funebral, încă nu-i nici o primejdie".

Era îmbiat să prizeze tabac. El, ca să nu refuze, îşi vâra în tabacheră degetul arătător, — dar spre a se mortifica, la nas ducea degetul mic, neatins de tabac

Cum se stăpânea pe sine, aşa stăpânea şi pe alţii. Era şi duhovnic la temniţă. într'o duminecă ceru direcţiunii penitenciarului să lase pe deţinuţi la o plimbare cu el, dar fără gardieni. Directorul la început nici nu voi să audă de aşa ceva. Dar la Insistenţele lui Don Bosco, şi la garanţiile ce a oferit, — că va intra el în temniţă, dacă nu se va întoarce vreun deţinut, — le-a dat drumul.

© B.C.U. Cluj

714 C U L T U R A C R E Ş T I N A Nr. 11-12

Au fost liberi toată ziua. Fireşte, cu Don Bosco. Seara s'au întors cu toţii. Secretul acestei întâmplări îl avea numai Don Bosco. Nici nu pomenesc de uluirea ce cuprinse pe trecători văzând o ceată impunătoare de întemniţaţi în tovărăşia unui singur popă, fără nici un gardian.

O straşnică farsă trase Don Bosco unor preoţi cari — ca multă lume de altfel — îl credeau nebun atunci, când fără nici un ban voia să pună bază congregaţiei călugăreşti a salezianilor. Era de fapt o întreprindere — omeneşte — disperată. El n'avea la spate decât ajutorul ce spera dela Dumnezeu şi care, de altfel, nu i-a lipsit niciodată. — Va să zică, după judecata omenească era un „scrintit*.

Doi preoţi puseră la cale internarea lui la balamuc, ca să se vindece. Se înţeleseră cu direcţiunea balamucului, care pregăti o celulă, apoi plecară cu o trăsură la Don Bosco acasă cu gândul de a-1 aduce la sanator cu vre-o apucătură, căci altfel n'ar fi reuşit s'o facă. Pe vizitiu l-au prevenit despre ce are să facă: Va duce un preot bolnav la balamuc. Vizitiul nu cunoştea personal pe nici un preot din cei ce l-au angajat.

Don Bosco, din întrebările curioase ale celor doi preoţi, observă că ei plănuesc ceva neobişnuit. Dar nu zise nimic. Ei îl invitară la puţin aer curat, la o plimbare. El acceptă şi coborîră câteşi trei la trăsură. Vizitiul ştia ce direcţie să ia, odatăce „clientul" ar fi fost la Ioc.

Cei doi îl poftiră să intre el întâiu, dar Don Bosco se scuză şi nu prim!: „ar fi o lipsă de bunăcuviinţă din partea mea" — le zise. Se urcară deci ei înainte şi, când erau în birjă, Don Bosco trânti uşa în urma lor, închizându-o pe din afară şi strigă vizitiului: Repede la balamuc, unde ăştia sunt aşteptaţi! — Vizitiul atâta aştepta. Dădu bice cailor şi trăsura mergea în goană spre balamuc. Vizitiul care n'a observat manevra, nu luă în seamă sbierăturile celor doi dinlăuntru, şi crezând cel puţin pe unul din ei nebun, nu opri până la ţintă.

Acolo personalul de serviciu era prevenit şi ştia, că le soseşte un preot bolnav, dar acum în loc de unul, iată că-s doi, cari amândoi protestau că ei nu-s nebuni. Infirmierii, neorientaţi şi pentru a fi în siguranţă, i-au condus pe amândoi, legaţi energic, într'o cameră. Cei doi voiau să vorbească cu directorul, dar acesta nu era acasă. Sosit mai târziu, el verifică echivocul, isbucni în hohot de râs şi puse pe picior liber pe cei doi îngrijoraţi de sănătatea Iui Don Bosco.

© B.C.U. Cluj


Dar,... am Iungit-o cam mult Las' că Don Bosco merită sâ inzist asupra lui. El, care a fost: păstor, servitor, grăjdar, scamator, cântăreţ, muzicant, croitor, fierar, învăţător, educator, scriitor, confesar, predicator, fondator şi organizator de multe şi mari opere, atâtea câte poate nici 10 oameni laolaltă n'ar fi putut produce, nu s'a lăsat doborît de griji şi de necazuri, ci găsea prilej şi cuvinte spre a fi vesel în mijlocul preocupărilor lui grave şi multiple. Merită deci să-i cunoaştem bine şi această lăture veselă a temperamentului său.

Am pomenit până acuma numai de sfinţi canonizaţi deja. Dar sunt şi sfinţi necanonizaţi încă şi cari pot să ajungă cu timpul Ia înălţimea altarului. Nu voiu pomeni decât puţini şi foarte pe scurt.

Benedict XIV, care a dat normative foarte preţioase în cauza beatificărilor şi a canonizărilor, era o fire extern de glumeaţă. Făgăduise în glumă odată unui prieten, că de va ajunge papă, îl va face şi pe el domn mare.

A ajuns papă, dar prietenul aştepta zadarnic promovarea în beneficiu, căci ea nu venea. îşi luă deci inima în dinţi şi scrise papei precum urmează: „Sancte Pater, scire vellem, Si papatus mutet peliem!" —, adecă: Aşi dori să ştiu, sfinte părinte, dacă odată ajuns papă, omul îşi schimbă pielea sau nu — evidentă aluzie la promisiunea de avansare.

Benedict XIV, înţelegând aluzia, răspunse prompt şi tot în poezie: „Pellls papae non mutatur, sed nullius recordatur", — va să zică: pielea papei nu se schimbă, — dar nu-şi aminteşte de nimic.

*

Pius IX nu era mai puţi» vioiu şi cu spirit. — într'o zi ieşi la plimbare foarte bine dispus, Monseniorul, care-1 însoţea, şi el om giumeţ, se gândi, cum să încurce niţel pe Sanctitatea Sa. Deodată văzu pe un edificiu cele 4 litere, pe cari Romanii le puneau pe zidurile publice: S. P. Q. R.—(Senatus Populus Que Romanus). Ideie genalâ răsări în mintea monseniorului şi îi şi spuse papei: Sfinte Părinte, chiar şi ziduriie Vă admiră buna dispoziţie de astăzi. Priviţi cum acesta, (arătând pe cel mai apropiat edificiu), Vă întreabă: Sancte Pater Quare Ridts? = Sfinte Părinte, de ce râzi?

Pius IX privi în sus la cele 4 litere. Stătu puţin pe gânduri, apoi daitr'odată, nu mai puţin genial, răspunse: Uite, răspunsul e cuprins în aceleaşi litere, dar citite invers: /?ideo Quia Papa Sum = Râd pentruca sunt Papal — Monseniorul nu mai zise nimic.

*

© B.C.U. Cluj


Contardo Ferrinl (f 1902), era profesor de universitate la Pavia. Pentru viaţa lui curată şi plină de virtuţi este numit şi „Sfântul în redingotă". — A fost un savant, admirat de toţi. — O cucoană dorea nespus de mult să 1 aibă ginere, dându-i pe una din cele două fiice ale sale. 11 învita la masă, la plimbări, fireşte: mereu în societatea celor 2 fete de cheltuit. Dar Ferrini întârzia cu solicitarea vre-uneia din cele două părechi de mâini.

După una din aceste plimbări, mama nu se mai putu stăpâni. II întrebă direct: Şi bine, domnule Ferrini, care din două îţi place mai mult?

Răspunsul fu: „Doamnă, a treia!" Ia cerc intim, familiar, fiindu-i insistent recomandată pentru

căsătorie o fată bogată, întrebă haz'iu: „Nu s'ar putea oare să mă căsătoresc numai cu zestrea, fără mireasă?* Fireşte, numai ca să evite un răspuns direct, care ar fi fost totdeauna negativ.

Spre a trăi cât mai liber lui Dumnezeu, el n'a avut de gând să se însoare vr'odată. Felicită pe un P. Mapelli, când acesta se logodi, dar privitor la sine notează şi subliniază semnificativ: „Gândurile mele-s îndreptate spre înălţimi".

Avându-şi situaţia finală de profesor universitar, avea ş i obligaţia de a ţine raporturi cu câteva familii mai de seamă. Invitat odată Ia o serată familiară, când să se depărteze, amfitrioana îi atrage atenţiunea, că ar fi vremea să-şi alesgă şi el o tovarăşă de viaţă. La ceeace dânsul reflectează glumind, ca întotdeauna în ocazii similare: „Şi ce am păcătuit eu atât de greu doamnă, ca să mă socoti vrednic de un aşa canon?'

Cu un alt prilej, i-s'a dat să înţeleagă, că domnişoara X ar fi pentru el o partidă... ceva mai rar: şi frumoasă, şi cu educaţie dintre cele mai alese, şi bogată: dela tată, când acesta va muri, va moşteni., atâta; dela mamă., atâta; dela un unchiu nabab... atâta; dela o mătuşă, atâta, etc. El ascultă povestea până la sfârşit, ca să pună capăt tuturor sugestiilor de natură matrimonială cu remarca de fin umor: „Vai de mine, ce mai interminabil catastih de morţi!"

Decorat la 1892 cu crucea de cavaler, Ferrini n'a purtat-o niciodată. Numai câţiva intimi aflară de existenţa e i . Mamei sale el îi spunea: „Aşa o unealtă nu-i de nici o scofală" *).

* Pius X era papă de o zi. Seara se culcă în dormitorul papal.

Sentinela, ca de obiceiu, păzea intrarea la suveranul pontif. Dar, ca să nu-1 copleşească somnul, elveţianul se plimba în sus ş i în

') D. NEDA: Sfântul în redingotă. - Blaj, 1935, pag. 68 şi urm.

© B.C.U. Cluj


jos pe coridorul înalt. Potcoava de pe călcâiu făcea sgomot în tăcerea nopţii, căci pasul cadenţat al soldatului răsuna pe coridor.

Papa nu putea să adoarmă de sgomotul acesta ritmic. Se sculă deci din pat, îşi îmbrăcă reverenda şi deschise uşa. Soldatul, văzând pe Papa, înlemni în poziţia de: drepţi!

— Dar tu, fiule, ce faci aici? — Păzesc pe Sanctitatea Voastră! — fu răspunsul. — Du-te, fătul meu, de te culcă. Barem vom putea dormi

amândoi, — căci vtii, că în felul acesta nu dormim niciunul. Când plecă din Veneţia la Roma pentru alegerea succesorului

lui Leo XIII, el îşi scoase bilet de tren tour-retour, sigur fiind — în smeren'a lui, —că el nu va ajunge nic'odata să fie ales papă. îşi luă rămas bun dela ai săi, zicându-le şi lor: La revedere! — Dar, nu s'a mai întors la Veneţia. Felul, cum acceptă suprema demnitate în biserică, a fost într'adevăr dramatic.

Ieşind cineva dela dânsul din audieDţă , Pius X îl petrecea până la uşă, — i-o deschidea spunând: Mai rugaţi-vă niţel şi pentru bietul prizonier al Vaticanului! — (Atunci Papa încă nu ieşea din Vatican)

Pentruca viitorii preoţi să aibă o cât mai mare familiaritate cu Sf. Scriptură, Benedict XV institui, pentru clericii Seminarului Roman din Roma, un aşa numit „concurs evangelic", care avea loc odată în fiecare an şi consta în recitarea fără carte a câtorva pa-sîgii din Testamentul Nou. Cine recita mai mult sau mai precis din ceeace memorizase, se făcea vrednic de premiul mare, pe care-1 preda învingătorului însuşi Papa. Premii, dacă e vorba, primiau toţi participanţii la această olimpiadă anuală evangelică. Chiar şi numai pentru curajul de a se prezenta concurent. Dar primele erau mai mari şi mai preţioase: un ceas de aur cu efigia Papei, un stilou de aur, vr'o carte de valoare, etc.

Bieţii concurenţi erau foarte emoţionaţi. încă cu săptămâni şi luni înainte de data „probei", începeau să-şi bage în cap versetele biblice. Care ce-i plăcea. Şi reuşiau să „memorizeze" la perfecţie capitole întregi din vre un evangelist sau din vr'o epistolă a sf. Pavel. Se şi examinau ei reciproc, pentru control? Şi mergea., morişca, neted de tot — acasă.

In faţa Papei însă lucrurile se.. cam schimbau la faţă. Mediul era altul. Era de faţă Papa cu întreg anturajul său. Versetele nu mergeau aşa de neted ca acasă, în Seminar. Mai rămânea, omis, câte un cuvânt. Unele versuri erau intervertite, dacă nu chiar preferate şi se mai comiteau şi alte păcate de ale memoriei omeneşti. Atunci intervenea Papa: Sfântul Matei nu-i de acord cu tine. — In locul tău Marcu ar zice altfel. — Sf. Luca te contrazice. — Sf. Ioan

© B.C.U. Cluj


este de altă părere, — dupăcum cel ce recita, învăţase ceva dintr'un evangelist sau altul. Sau: Te rog să precizezi gândul sfântului Pavel, aşa cum el şi 1-a precizat, — Galatenii nu te-ar pricepe, ce vrei să spui. — De l-aş examina pe sf. Pavel, el ar zice altfel. — Dacă vr'un concurent se încurca: Ei, — spunea întrebând — n'a mai zis nimic Evangelistul? —, şi atunci îl ajuta să iasă din jena memoriei. Dacă cineva comitea vr'o greşeală de gramatică, Papa îl întreba: Dar, ce crezi, Sf. Pavel n'a ştiut gramatică? ş. a. m. d.

întreagă această zi se scurgea într'o atmosferă de familie, de destindere, de încurajare, graţie temperamentului vial al Pape i şi graţie observaţiilor cu spirit ale Lui, care în felul aces ta îndemna şi încuraja pe clerici să înveţe, să cetească des din Sf. Scriptură. — Toţi participanţii vorbeau cu însufleţire d e s p r e aces te concursur i .

* Am terminat. Ajuns la punctul aces ta , vi-i arăt cu degetul ;

lată SfinţiiI Nu toţi şi nu cei mai neînsemnaţi. Am numit înad ins numai pe câţi-va din cei mari.

N'am pretenţia să fi făcut un lucru mare. Am voit numai să contribui la spulberarea unei prejudecăţi, în sensul căreia sfinţii ar fi nişte fiinţe din altă lume, duşmani ai acesteia. Priviţi-i aşa cum sunt.

Bieţi muritori, în carne şi oase, cu sânge în vine, ca noi toţi, — sfinţii au fost recrutaţi din toate clasele sociale, căci sfinţenia nu este monopolul nici uneia din ele. Biserica n'a canonizat numai călugări, alături de duci şi ducese, regi şi regine, împăraţi şi îm-părătese, — ci şi comercianţi, maeştri, grădinari, muncitori, păstori şi păstoriţe, advocaţi şi medici, uun crâşmar, un ex-că!ău, temniceri, agenţi fiscali, (dar nu din cei românii), magistraţi, cerşitori şi servitori, mehanici, pantofari, zidari, fierari, — fără să excludă pe păcătoşi. Nimic nu i-a deosebit pe sfinţi de noi, decât — poate — dorul de a ajunge acolo, unde harul ceresc îi trăgea. Ei au dat ascultare totdeauna acestor şoapte harice, cari se adăpostesc în inima de sub hermelina regală, întocmai ca şi sub sdrenţele de cerşitor, şi cari i-au ajutat pe sfinţi în purtarea jugului acestei vieţi. Nici o clasă socială nu-i incompatibilă cu sfinţenia. Sfinţii, prin urmare, nu sunt nici numai caracteristica veacurilor trecute. Avem sfinţi deja canonizaţi, cari ar putea să trăiască şi astăzi şi nici n'ar fi aşa de bătrâni. Venim poate şi noi în atingere cu vr'unul, dar nu-l băgăm în seamă, căci adevăratul sfânt nu se vădeşte, decât lui Dumnezeu care ÎI vede şi zîmbeşte cu plăcere văzându-1. Iar când sfântul, pe lângă ascunziş mai jonglează şi şmecheria sfântă, atât de scumpă lui Filip de Neri, el rămâne şi mai greu de descoperit pentru un ochiu profan.

© B.C.U. Cluj


Ca cineva să fie sfânt nu se cere nici talent, nici studii universitare, — cu toate că stau alături foarte bine acestea cu sfinţenia, — nici avere, (dimpotrivă!), nici frumseţă, nici vigoare, nici protecţie, — nimic din toate acestea. Un singur lucru e necesar: voinţa. împlinirea conştiincioasă, deplină şi deapururi a datorinţelor situaţiei tale te face sfânt, — poate nu de canonizat, dar nici nu asta-i esenţialul. Un duhovnic chiar recomanda călugăriţelor să se facă sfinte, dar nu de canonizat, căci prea mult canonesc după moarte pe cei însărcinaţi cu anchetele şi cu facerea dosarelor.

Cu tot protestul eventual al unora dintre cetitori, eu Vă doresc din tot sufletul meu să ajungeţi cu toţii sfinţi. îmi doresc chiar şi mie acest lucru. Sincer de tot. — Va trebui să renunţăm la puţin amor propriu, la puţină tămâiere a eului nostru, la omagierea gusturilor proprii. Acest lucru însă nu-i greu. Şi când te gândeşti, că ce răsplată are el în economia creştină — îl faci chiar bucuros.

Dacă şi ăsta şi ăla, — vorba lui Augustin: Si isti et istae, quare non et ego? — de ce n'aşi reuşi şi eu?

Nu trebue să renunţăm la puterea de expansiune a firii noastre omeneşti. Nu trebue să ne înăbuşim calităţile bune ce avem. Ne putem păstra şi umorul, pe care eu îl socotesc ca o debilă anticipaţie a vecinicului surâs din viitorul de după moarte. Slab reflex în lumea aceasta a veseliei din ceriuri, umorul sănătos şi moral este o schinteie ţâşnită din focul sacru al bucuriei eterne.

Un teren mai potrivit decât creştinismul pentru plasarea şi deprinderea capacităţilor de orice fel nu există. Un ideal mai sublim decât al iui Hristos nu se poate închipui. Mângâieri mai mari decât evanghelia, nimeni nu poate da.

Cu toţii suntem creştini. In felul de a vorbi al sf. Pavel, creştin este egal cu sfânt. Oameni de treabă pretindem cu toţii a fi. Deci toţi sntem buni creştini: Concluzia, — dacă logica nu-i numai ficţiune —. este, că toţi suntem predestinaţi şi la sfinţenie. — A-ceastă concluzie ne surâde tuturor.

1ULIU RflŢIU.

© B.C.U. Cluj

LEUL DELA ŞIŞEŞTI

Pomenim, aici, între bătrânele ziduri de strămoşască latinitate dela Blaj, pe marele luptător ardelean Vasile Lucaciu, supranumit „Leul dela Şiseşti". îndeplinim o datorie pioasă faţă de amintirea unui vestit preot al bisericii unite, a unui om de carte şi, mai ales, a unui stegar de luptă, care, peste patruzeci de ani, a fost în fruntea luptelor noastre naţionale din Ardeal şi vechile părţi ungurene.

Deodată cu serbarea noastră, *) chiar în acestea clipe, la graniţa de vest a ţării, în Satu-Mare, se desveleşte chipul de bronz, statuia de viguroasă afirmare postumă, a aceluia, care, a fost simbolul de dârză şi neînfricată împotrivire a Ardealului românesc, faţă cu tendinţele de subjugare ale duşmanilor milenari.

Pomenind pe Vasile Lucaciu, în gândul meu a răsărit totdeauna figura legendară a Sentinelei Romane, cântată atât de fermecător şi de viu de bardul dela Mirceşti. încă din cea mai fragedă tinereţă, din timpul când am început să deschid ochii în lume, să citesc şi să înţeleg o poezie de Alexandri, un cântec bătrânesc, o baladă, şi auzeam, tot cam pe atunci, pe bătrânii satului nostru cântând „Doina lui Lucaciu", cu

Cântă mierla prin păduri, of, of! Rob e Lucaciu la Unguri, Pentru sfânta libertate, De care noi n'avem parte of, ofr -

închipuirea mea 1-a fixat pe Vasile Lucaciu in rolul sentinelei romane, care stă cu pieptul scos înainte în faţa cutropitorilor barbari şi e copleşit de ei, ca legionarii lui Aurelian-Impărat de Huni şi de Goţi, legat în lanţuri şi târît la Seghedin, să ispăşască latinitatea sa şi graiul dulce cu răsunete melodioase dela Tibru, între atâtea limbi aspre şi sălbatice, cari au cutropit Dacia străbună. Şi celea dintâi lacrimi de durere naţională, atunci au ars obrajii mei de licean tinerel, când am aflat, că Lucaciu a fost judecat la Cluj şi dus în robie, pentru „sfânta libertate". A plâns atunci o

*) S e r b a r e ţ i n u t ă la Blaj, tn z iua de 13 D e c e m v r i e 1936, d e o d a t ă c u desve l i r ea s t a tu i i dela Sa tu -Mare .

© B.C.U. Cluj


întreagă generaţie, din care mai trăiesc astăzi moşnegii şi aceia cari, cu mine, au început să aibă tâmplele năpădite de promoroacă..!

Noi, această generaţie, ne-am făcut intrarea conştientă în viaţă aproape deodată cu „Doina lui Lucaciu" şi cu „Procesul Memorandului". Ne amintim acelea zile de durere, când, la trecerea spre Cluj a Comitetului Naţional în frunte cu Dr. Ioan Raţiu dela Turda şi cu Vasile Lucaciu, s'au răscolit toate văile şi toţi munţii Ardealului, făcând cordoane de onoare şi de încurajare dealungul căii ferate, copleşind cu flori şi cu urale pe membrii comitetului, cari luptau pentru „dreptate" şi au cutezat să înfrunte furia hidrei. Tot de atunci încă ne stăruie multora în minte figura de adevărat roman a Părintelui Lucaciu dela Şişeşti, figură din senatul Romei de demult: „frumos ca un cardinal de pe vremea Renaşterii italiene", cum 1-a caracterizat poetul Octavian Goga.

Statură trunchioasă, masivă, cu fruntea lată, osoasă, cu ochii acvilini, cu profilul oţelos, arborând statornic pe atletica sa făptură costumul tradiţional al preoţimii unite din Transilvania, — aşa s'a înfăţişat Leul dela Şişeşti, preotul greco-catolic din Sătmar, înaintea tuturor generaţiilor pe cari le-a stăpânit sufleteşte şi le-a condus în luptă, ca un beliduce, timp de o jumătate de secol.

Şi, cu adevărat, făptura sa romană era oglinda fidelă a sufletului său de granit; călit pe deantregul în ideologia latinităţii, infiltrată într'ânsul chiar acolo, la Roma, lângă Columna nemuritoare a Divului Traian şi lângă pragurile apostolice ale Vaticanului, continuator al tradiţiilor împărăteşti.

Mare mândrie şi mare mângâiere pentru noi că, din însăşi iniţiativa înalt Preasfinţiei Sale Părintelui Mitropolit, putem evoca astăzi, chiar aici, la Blaj, în cetatea marilor latinişti, pe acela, care în toată viaţa sa a fost strălucitul ecou al celor cari, de aci, de pe catedrele şcoalelor noastre, au strigat mântuitoarea lozincă:

„Mare lucru este a fi născut români" Vasile Lucaciu a fost „continuatorul direct al treimii noastre

din veacul al XVIII-lea, trimisă în ucenicie pe malurile Tibrului şi întoarsă acasă în suflet cu splendorile Romei" — spune despre dânsul cronicarul vremii*). El a fost o verigă târzie, dar tot atât de strălucită, din catena de aur a marilor răscolitori de suflete şi de mândrie rodnică: Samuil Clain, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, cari au reînviat în Ardeal şi 'n toată românimea „sufletul Romei cei străvechi", pregătind zorile libertăţii noastre definitive şi veşnice.

*) O GOGA: Precursori, p. 217. 6 © B.C.U. Cluj


întreagă concepţia politică a lui Vasile Lucaciu şi toate luptele lui pentru drepturi şi dreptate s'au clădit pe crezul vechiu âl martirului nostru dela Roma, episcopul unit Ioan Inochentie Micu, isgonit de duşmani să moară departe, în sânul pământului latin care ni I-a dat şi 1-a ocrotit până în sfârşit, părinteşte. El, Popa Lucaciu, avea în toată făptura lui dârzenia şi intransigenţa continuităţii fără întrerupere a latinităţii în moştenirea lui Traian, asupra căreia a clădit teorii atât de luminoase istoricul Petru Maior şi pe cari, In celea din urmă, a fost silit să le recunoască şi ultimul duşman al continuităţii noastre în Dacia, canonicul ungur Ioan Karâcsonyi (cel cu: „Szâz ezer baj, millio jaj egy teve-des miatt").

Această conştiinţă, acest foc lăuntric, veşnic pâlpâitor, aprins aci, la Blaj, de luceferii redeşteptării noastre naţionale, şi realimentat la sorginte, în anii de studii dela Roma, i-au dat tărie lui Vasile Lucaciu, să-şi plimbe pretutindeni efusiva lui personalitate răsboinică, ţinând cuvântări, încurajind şi înălţând un neam de desmoşteniţi, vrednici de-o soartă mai bună. Toate cuvântările sale începeau cu „Mama Roma", cu nebiruitul Traian, cu strălucita «gintă latină" ai cărei fii suntem, făcând să lăcrimeze de mândrie zecile de mii de opincari oprimaţi, cari, sub vraja verbului său, clocotitor ca tunetul verii din nori, adunau pumnii ghioagă şi erau gata să mai repete, ori când, iureşurile lui Horia, ale lui Axente Severu şi Iancu: „pentru direptatea" dela „Tata Traian" hărăzită 1

Şi mai erau gata şi de alte minuni, cari au pus în uimire chiar şi străinătatea, atâta de îndepărtată odinioară de sbuciumul şi suferinţele noastre.

Dacă In Transilvania latină, oropsită şi îngenunchiată mai ales prin dualismul austro-ungar dela 1867, când Habsburgii au cuprins la sânul lor pe Unguri, dându-le şi Ardealul plocon şi dându-ne şi pe noi legaţi în manile lor, s'au ivit figuri de ciobani, ca Badea Cârţan, care îşi lasă oile la munte şi toată bruma lui de stăricică acasă, pradă procurorilor, ca să ia în piept, aposto-leşte, drumul lung până la Roma, să poată dormi, în „buboul" oltenesc, lângă columna strămoşască a lui Traian şi, a doua zi, să-şi reîmprospeteze faţa în apa Tibrului, unde au fost hrăniţi de lupoaică Romulus şi Remus, — minunea se datoreşte lui Popa Lucaciu dela Şişeşti, care a reînviat vraja Romei şi a infiltrat-o chiar şi în celea mai umile colibe ale neamului nostru. Călătoriile lui Badea Cârţan la Roma, că au fost mai multe, au avut darul să atragă şi atenţia redactorilor dela marea şi vechea revistă

© B.C.U. Cluj


„Illustration" din Paris care, în colecţia sa din anul 1899, păstrează poza lui Badea Cârţan, fotografiat la piciorul columnei, între mulţimile uimite şi sergenţii italieni cari dau onoruri ciudatului lor „frate" exotic.

L-am cunoscut personal pe Badea Cârţan, şi aici la Blaj, căutând „Istoria pentru începutul Românilor în Dacia" a lui Petrn Maior, şi aiurea, pe la întruniri naţionale. Şi am simţit că tot sufletul lui, toată fiinţa acestui cioban mucalit, arţăgos însă şi dârz, este străbătută de dogma latinităţii, care a răsbătut dela Şişeşti până în creerii munţilor, în celalalt capăt de ţară, la Cârţa Făgăraşului.

Ceeace au făcut şcoalele noastre de-aici, dela Blaj, pentru oamenii de carte, începând dela modeştii magistri ai satelor şi până sus la mesele nemuritorilor din Academie, ce-a făcut Timo-tei Cipariu cu ale sale „Principii de limbă şi scriptură", impunând ortografia latinistă chiar şi tiparniţelor episcopale ortodoxe din Principatele Unite, până în anii răsboiului pentru neatârnare, încât ofiţerii ruşi, la 1877, când au dat peste un „Orologiu" ciparian tipărit peste munte, au rămas îngroziţi de atâta apropiere spre Roma papală, — a făcut mai ales Vasile Lucaciu în masele largi populare. Şi aceasta în deosebi prin marele său dar oratoric, aproape neîntrecut ca fascinaţie, în tot timpul cât a trăit.

Am avut fericirea să-1 ascult odată, cuvântând la Alba-Iulia, împotriva Hajdudorogului de sfâşietoare amintire. Sute şi mii de ţărani, în frunte cu preoţii şi protopopii lor, erau masaţi în cuprinsurile, destul de strâmte, ale unui parc din mijlocul oraşului. La cuvânt era idolul mulţimilor, oratorul dorit de toată suflarea, în cuvântările căruia „se resimţeau încă pronunciamentele epocii lui Mazzini şi gesturile largi ale lui Garibaldi" — cum spune poetul. Şi par'că ceriul însuşi secunda, cu accente de vijelie, protestul unui neam împotriva pângăririi altarelor străbune: norii scăpărau fulgere şi tunetul mugea, din clipă în clipă, revârsând torenţi de ploaie peste capetele ascultătorilor.

Şi Leul dela Şişeşti ţinea cor cu furtuna năprasnică. Glasul său covârşea gama elementelor naturii şi ascultătorii au rămas, până la unul, să sublinieze cu „vivat" şi cu aprobări de aceeaşi elementară vijelie, cuvintele oratorului. Vântul îndoia copacii cu furie, trosneau într'una crăcile rupte. Şi focul de sus umplea văzduhul de miros de pucioasă. Insă Popa Lucaciu, cu focul din sufletul său, a multiplicat în mii şi mii de exemplare figura legendară a lui Mucius Scevola, păstrând uniţi, pentru un gând, chiar sub biciuirile furtunei, pe strănepoţii eroului.

6* © B.C.U. Cluj

724 CULTURA CREŞTINA Nr. l l - l â

Iar Vasile Lucaciu aşa cuvânta pretutindeni şi totdeauna. El era tribunul veşnic tn acţiune, veşnic agitat, cu facla călăuzitoare veşnic Înainte, In cap de rând, oriunde ni-se rupea un drept, ni-se smulgea o părticică de suflet.

începând din anul 1887, de când a fost ales membru în Comitetul Naţional, până la 1914, nu a fost mişcare naţională românească fn Ardeal, în care Popa Lucaciu să nu fi fost la locul său, în fruntea rândurilor, cu vorba insufleţitoare şi cu umărul la treabă. Unde era Lucaciu, acolo era neamul tot. Şi acolo era curajul, tăria, neînfricarea. Fără Părintele Lucaciu nimic nu s'a făcut ce s'a făcut în Ardeal, pentru pregătirea zilelor de libertate de astăzi.

Gloria sa datează în deosebi din timpul „Memoradului". Cuvântul poate să sune ciudat şi neobişnuit, pentru mulţi din zilele noastre. El este însă străbun şi latin, pe deantregul, ca şi sufletul acelora cari au prezidat la redactarea şi alcătuirea lui, între cari era, la loc de frunte, cu condeiul, însuşi secretarul general al comitetului, fostul alumn dela Roma. Memorandul cuprindea protestele naţiunii române de sub oblăduirea maşteră a pajurei habsbur-gice, care, la 1867, a dat naţionalităţile din Ungaria în manile conţilor şi magnaţilor dela Budapesta. El era asemănător cu „Pro-nunciamentul" dela Blaj, redactat aci, încă la 1868, lângă Piatra Libertăţii, de către canonicii şi profesorii Blajului, în frunte cu Ioan Micu Moldovan-Moldovănuţiu.

Memorandul, redactat la 1890, trebuia înfăţişat împăratului la Viena, dela care se mai aştepta o ultimă şi întârziată dreptate. Comitetul Naţional s'a şi prezentat la Curte în luna Maiu 1893, cu Dr. Ioan Raţiu şi Vasile Lucaciu, aprigul tribun. Insă împăratul, de dragul „scumpilor" săi Maghiari şi din detestabilă laşitate, şi-a încuiat uşile, iar Memorandul a fost depus închis Ia cancelaria aulică, ca orice act divers, ca orice petiţie de cerşitor. Românii din Ardeal, pentru cari a suferit Iancu şi au sângerat legionarii lui Axente în 1848—49, alături de generalii împărăteşti, nu au fost socotiţi vrednici nici să vadă faţa Monarhului, necum să-şi plângă jalbele şi protestarea.

Mai mult chiar! Plicul care conţinea Memorandul nici nu a fost măcar deschis şi oftatul poporul românesc din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, a fost returat, neatins, trimiţătorului, ca o biată scrisoare rătăcită pe încurcatele cărări ale Vienei.

Tragedia Memorandului începea însă abia atunci, după ruşinea returării. Guvernanţii de pe malul Dunării ungureşti, s'au simţit ofensaţi de moarte, că supuşii lor din văile Ardealului au

© B.C.U. Cluj


încunjurat Budapesta şi au avut grozava îndrăzneală, să caute pe suveranul lor, de nevoie, nu în palatul regal din Buda, prin miniştri unguri, ci în Schonbrunul împărătesc al Austriei. Asta, după concepţia de fudulie turanică, mirosea a revoltă, a răsvrătire, contra coroanei milenare a Sfântului Ştefan.

Şi procurorii unguri au hotărît să se răsbune. Magnaţii din fruntea guvernului unguresc căutau să administreze o lecţie, o cruntă pedeapsă, rebelilor din Ardeal. Şi a fost înscenat celebrul „Proces al Memorandului" care s'a desbătut la Cluj, tot în luna Mai, din anul 1894, sub privirile aţintinte şi atente ale Europei. Este primul caz că Europa a început să aibă interes faţă de svâr-colirile dureroase ale poporului românesc din Austro-Ungaria, în luptă acerbă cu agresorii săi. Toate marile jurnale din continent şi-au trimis atunci la Cluj pe corespondenţii lor, ca pe un exotic, însă alarmant câmp de luptă!

Se mai găsesc astăzi destui bătrâni în neamul nostru, cari îşi vor aduce aminte de arhanghelul cu glas tunător al Comitetului Naţional Român, de neînfricatul Popă românesc Vasile Lucaciu, care însuşi în fruntea acuzaţilor, ca principal vinovat şi instigator, a avut, chiar şi acolo, la Cluj, sub ochii procurorilor, ne mai pomenita cutezanţă, să se arate în faţa celor 20.000 de ţărani din tot cuprinsul Ardealului, adunaţi în grădina Bânffy, şi să le vorbească de drepturi şi dreptate, însufleţindu-i până la entusiasm „care părea a nu se mai putea înfrâna", încât jandarmii călăilor, trimişi să împrăştie mulţimea ce făcea inel de fier în jurul Me-morandiştilor, au încremenit cu baionetele pe puşcă, iar mai pe urmă au luat-o la sănătoasa, acolo In Clujul lor, sălbatec şi fudul..!

Atunci a fost Părintele Lucaciu în culmea puterilor sale de cuvântător ca glas de fulger şi de luptător fără teamă de lanţuri şi de baionete. Iar ca supremă expresie a curajului său şi a demnităţii româneşti fără prihană, se adaogă împrejurarea, că la proces, pe banca acuzaţilor, Popa Lucaciu nu a vrut să vorbească In altă limbă decât în cea dulce şi melodioasă a neamului său, spre stupoarea juraţilor unguri, cari, uitându-şi de locul unde se găsesc în calitate de slujitori ai justiţiei, l-au acoperit de huiduieli veninoase, strigate cu glasuri dobitoceşti.

Rezultatul s'a văzut! Dintre toţi acuzaţii, cea mai mare pedeapsă a luat-o Popa

Lucaciu, singur condamnat la 5 ani de temniţă şi trimis între pârcălabii fioroşi dela Seghedin şi Vaţ. Dar pe Vasile Lucaciu nu 1-a clătit nici temniţa Seghedinului, nici insultele slugilor lui Wekerle şi Tisza, nici alte pâri şi procese cari i-au curs cu nemiluita. Popa

© B.C.U. Cluj


Lucaciu a rămas, până în sfârşit, ca stejarul nebiruit de pe culmi, pe care nu pot să-1 răstoarne furtunile şi uraganele.

* * *

Răsboiul cel mare, pe care Părintele Lucaciu 1-a dorit şi, în partea care ne priveşte, 1-a pregătit atât de mult, îl duce la sânul ţării-mame, ca să facă eforturi supraomeneşti pentru intrarea României în răsboiu, alături de aliaţii cari singuri puteau concurge şi hotărî la înfăptuirea visului nostru de veacuri: unirea tuturor Românilor într'o singură ţară, subt un unic drapel, al României Mari.

Sunt emoţionante sforţările lui Vasile Lucaciu mai ales pentru încadrarea Ardelenilor şi Bucovinenilor în armata de front a Regelui românesc, cerând să colaboreze, cu sângele lor, pentru înfăptuirea României Mari, şi fiii provinciilor româneşti subjugate.

Iar când, pentru diplomatice şi neînţelese motive, acest lucru n'a fost momentan cu putinţă, Leul dela Şişeşti, întristat şi rănit în cel mai sfâut elan al său, a exclamat:

— Oh, e sfâşietor! Să n'avem nici dreptul să putem muri, pentru cauza sfântă a sufletelor noastre!

Cu durere în suflet, însă nedescurajat, pleacă în misiune peste întreg orientul şi peste Oceanul Pacific, la fraţii pribegi din America, să se facă şi acolo apostolul României Mari şi să pregătească legiuni de luptă pentru marea cauză a aliaţilor şi a neamului.

Când se întoarce spre casă are fericita mângâiere să ştie, că Roşiorii Regelui Ferdinand I-iul îşi adapă caii în valurile bogate ale Dunării maghiare la Budapesta, iar pe îngâmfatul parlament al magnaţilor unguri, sus de tot, pe creştet de cupolă, alături de treicolorul naţiei noastre, se afişază, cu dreaptă mândrie, şi o pereche de atât de dispreţuite opinci valahe, nouă-nouţe, cu nojiţele frumos împodobite..! Şi de această dumnezeească dreptate n'au scăpat nici Seghedinul, nici Vaţul, unde eroii Memorandului au pătimit de strânsoarea lanţurilor ungureşti!

* * In anii bătrâneţelor sale Părintele Vasile Lucaciu, văzându-şi

visul cu ochii, a trăit mai mult din amintirile trecutului. Sabia sa de luptă îşi plinise cursul. Şi au venit alte zări, cu

alţi oameni, pe cari i-a aşteptat şi i-a visat atât de mult. Luptătorul vechiu putea să odihnească în linişte, ca unul care

îşi făcuse datoria unde a fost mai greu. De aceea părea aproape uitat în Sătmarul său de boală bătrânească, unde a şi închis ochii pe vecie la 29 Noemvrie 1922. Părea numai, căci astăzi şi totdeauna, un popor întreg pomeneşte şi va pomeni cu evlavie, mai mult, cu

© B.C.U. Cluj


covârşitoare emoţie, pe cel ce leu a fost şi leu va rămânea în amintirea naţiei sale pururea recunoscătoare!

Energica întruchipare de metal, statuia care s'a desvelit ia Satu-Mare, cu privirile vultureşti îndreptate spre apele semeţe şi tulburi ale Tisei, va fi ca un catarg de drapel, înfipt pe vecie, spre spaima celor cu gânduri haine, o santinelă de nebiruit, aşezata acolo, la răscruce de hotar, drept dovadă de rezistenţa fără târguiala şi fără teamă a strănepoţilor lui Traian din Dacia străbună!

ALEXANDRU LUPEANU

DIN REVOLUŢIA LUI HORIA

Nicolae Densuşianu, în monografia sa despre revoluţia lui Horia aminteşte (p. 109) că nHoria se prezintă înaintea poporului cu o cruce mică aurită, pe care se afla şi chipul împăratului, şi care zicea, că i-a dat o însuşi împăratul, ca Românii să aibă deplină încredere în cuvintele sale".

La târgul de ţară dela Brad, din 28 Octomvrie 1784, Crişan spunând ţăranilor că „Horia din Albac a fost la Vlena şi a adus dela împăratul un ordin, ca ţăranii români să capete arme şi să nu mai facă servicii nobilimii., spre încredinţare le arăta crăcea de aur a lui Horia' (p. 152).

La adunarea dela biserica din Mesteacăn, în 31 Oct. 1784, Crişan avea în mână „o cruce mică de lemn colorată frumos", şi „înfăţişă ţăranilor crucea de aur şi scrisoarea,, şi că împăratul i-a dat (lui Horia) crucea şi scrisoarea, ca să adune pe toţi ţăranii din Transilvania, şi să-i ducă la Alba-Iulia, unde a sosit un nou ordin, ca să primească arme şi să fie grăniceri", (p. 153).

La Mesteacăn de altfel „fură prezentate poporului două craci, una de lemn a lui Crişan adusă anume cu intenţiune, ca să le servească de steag în călătoria către Alba-Iulia, şi alta era crucea de aur a lui Horia" (p. 156 nota 1).

„Horia făcu pe subcăpitanul Uibaru Ursu, să-i presteze jurământul de credinţă pe crucea sa de aur, şi jurământul se făcu cu invocarea sfintei Treimi" (p. 147).

Vicecomitele (subprefectul) Zarandului Şt. Hollakl, în scrisoarea sa din 28 Ian. 1785, spune, că .Gh. Crişan şi soţul său, ar fi zis către popor: că Horia îi înştiinţează şi le adevereşte prin dânşii, că mergând la Maiestatea Sa, a căpătat scrisoarea (cu litere mari) şi crucea, ca să meargă cu ei Ia Alba-Iulia, unde a ajuns până acum o nouă poruncă ca să iee arme"..." (p. 155)-

© B.C.U. Cluj


Judefal Hunedoarei în adresa sa din 25 Noem. 1784 către comisarul investigator, contele A. lankovits, aminteşte, că Crişan, „crucem quandam auream... commostravit" şi că despre aceste dovezi («instrumenta") false, Crişan spunea că i s'au dat — dimpreună cu o scrisoare — ca semne ale expediţiunii (p. 110).

Horla când a publicat la Câmpeni (5 Nov. 1784) aşa zisele porunci împărăteşti, a spus şi aceea, că „pentru executarea acestui plan împăratul i-a dat dat crucea de aur şi nici armata imperială na se va opune ţăranilor, îndată ce va vedea semnul acesta" (p. 201).

De altfel, în mai multe locuri revoluţionarii în loc de steag duceau în fruntea gloatei câte o cruce. Astfel, în drumul spre Cri-cău, „înaintea trupei (lui Cloşca) mergea preotul unit Gavrilă Sularu din comuna Mogoş, ducând ca steag o cruce roşie, înaltă de un stânjin şi jumătate" ») (p. 212).

Trupa lui Ioan Horia. plecase spre Abrud, „având ca steag o cruce mică aurită" (p. 212).

La intrarea în Câmpeni (5 Nov.) mergea în frunte Crişan „ducând ca steag o cruce galbină, simbolul luptei drepte (p. 200).

In sentinţa pronunţată de contele Antoniu lankovitsch la 14 Febr. 1784 peste corpul mort a lui Crişan, se aminteşte, că acesta „s'a dus la Mesteacăn, cu o cruce în mână, şi acolo s'au înţeles, că crucea aceasta să le servească în viitor ca semn, după care să meargă trupele lor" (p. 446).

In sentinţa din 26 Febr. 1784, privitor la Horia şi Cloşca, se spune că Horia a arătat ţăranilor „o cruce de aur, ca astfel cu simbolul cel mai sfânt al religiunii să acopere intenţiuniie sale maliţioase şi oribile şi să câştige încrederea deplină a poporului" (p. 450).

Se pune acum întrebarea: a existat sau nu aşa zisa cruce de aur a Iul Horia, primită dela împăratul f

N. Densuşianu aminteşte o tradiţie, scriind la p. 109: „Crucea aceasta, zic unii, că Horia ar fi cumpărat-o în târgul de vechituri din Viena"... — De altă parte, în interogatorul lui Horia aflăm con' semnat:

„De asemenea nu ştie nimic despre crucea de aur, şi nici n'a avut la dânsul vreo cruce", (p. 434).

La cele relatate din N. Densuşianu vom adăuga o mărturie noua, contra existenţii crucii de aur a lui Horia

Anume, Alexandru Şterca Salut iu, vlădica Blajului, în opera

') In ziarul „Universal" din 6 August 1936, preotul din Mogoş. R. S. T o -dea, a scria articolul „O cruce istorică* desp re aceas tă cruce aflătoare azi în biserica ort. din Mogoş-Micleşti. Păr . Todea însă neconsultând pe Densuşianu, ci pe Rusu Abrudeann, face din G. Sularu preot or todox.

© B.C.U. Cluj


sa, în manuscris, despre „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni al Ardealului", aflătoare în Biblioteca Centrală din Blaj, spune: „Să fi arătat (Horia) şi vreun lanţ ca cruce sau medalie de aur poporalul ca insignie dăruită lui, — precum anii zic — prin împăratul, cu putere şi auctoritaie de a răscula poporul în contra nobilimii, e numai scornitură; Horia de acest feliu de insignie nici c'au purtat, nici poporului nau arătat, precum mi-au spus căpitanii Horei, şi cei ce au umblat şi au văzut şi vorbit cu Horea în revoluţiunea aceea, — deşi în sentinţa Horei... se zice că prin mărturii s'ar fi dovedit şi aceea. Insă mărturiile aceste au putut fi numai maghiari cari au cugetat că pe Horea să-l apese şi cu scriptura aceasta mincinoasă' (p. 117).

Deci, cu o legendă mai puţin. Dl profesor Ioan Lupaş în lucrarea sa despre „Răscoala ţă

ranilor din Transilvania la anul 1784", la pp. 194—195, relatează următoarele: „In drumurile prin Munţii Apuseni, în satul natal al lui Horia, în Arada mi s'a arătat şi o cruciuliţă de aur, despre care se afirmă că ar fi fost dăruită de împăratul losif II lui Horia. Actualmente ea se află în posesiunea preotului Vasile Bârluţ, care o păstrează ca moştenire dela fostul său socru, decedatul preotul Ioan Nicola din Albac-Arada. — Dimensiunile foarte modeste ale pretinsei cruciuliţe a lui Horia nu par însă a indica o provenienţă dela împăratul losif II".

Subscriu această rezervă a dlui Lupaş faţă de „pretinsa cruciuliţă a lui Horia", fapt pentru care sperez că nu se va supăra fostul meu coleg de liceu şi până în prezent bun prieten, Vasile Bârluţiu, parohul ortodox din Teiuş.

Nicolae Densuşianu relatează şi tradiţia, că Horia ar fi cumpărat din târgul de vechituri dela Viena, dimpreună cu crucea de aur şi „un pergament din secolul al XV-leas scris în limba latină şi cu iniţiale de aur, pe care-1 înfăţişa înaintea poporului ca o ple-nipotenţă din partea împăratului, dar că în realitate pergamentul acesta nu era altceva, decât evangelia Sf- Ioan, «Intru început era cuvântul", numită Canon de către preoţii catolici, şi care după di-solvarea ordinei (ordului) Iesuiţilor ajunsese în târgul de vechituri dimpreună cu alte lucruri bisericeşti", (pp. 109—110). Informaţia aceasta Densuşianu o dă după manuscrisul lui Szirmay A. „Horaia-nae seditionis historia, (§ 55), aflător în bibliotecă Muzeului din Pesta.

Crişan la Mesteacăn a prezentat o scrisoare, dar în interogatoriul său „declară, că la Mesteacăn a avut nişte scrisori româneşti (scripta valachica), dar ce conţineau scrisorile acele, dânsul se fereşte ca să spună" (p. 153).

© B.C.U. Cluj


Subprefectul Hollaki aminteşte şl el despre scrisoarea „cu litere mari", arătată de Crişan, şi pe care o primise Horia dela Împăratul (p. 155).

Comitatul Hunedoarei în două rapoarte ale sale, unul către c. Iancovits (25 Nov.), altul către cancelaria aulică (3 Dec), afirmă)

că scrisoarea, care fu prezentată aici (la Mesteacăn) poporului, ar fi fost o diplomă cu litere aurite (litterasque cum quibusdam caracte-ribus aureis commostravit)". (p. 153).

De altă parte subprefectul Lad. Popu în raportul său cu data 1 Noem. 1784, trimis din Brad, precum şi provizorul din Zlatna, în alt raport scris tot la 1 Noem, deci a doua zi după adunarea dela Mesteacăn, vorbesc numai de o scrisoare (litterae quaedam — eine Schrift), aşa că, zice Densuşianu „certitudine deplină există numai despre o scrisoare, care zicea Crişan, că o are dela împăratul" (Ibid).

Scrisoarea sau diploma cu litere aurite ar fi putut fi „canonul* în chestiune, dacă acela va fi existat în realitate, fie în manile lui Horia, fie ale lui Crişan.

In cazul că a existat pergamentul în chestiune, s'ar fi putut ca cetirea acestuia, a evangcliei învierii să fi cauzat moartea preotului Avram (ori Teodor) Şuluţiu din Cărplniş. Anume, Crişan luând silnic cu sine dela Cărpiniş pe Popa Avram „care ştia şi carte ungurească (adecă limba oficială latină şi ungurească) să-i însoţească până la Abrud, ca să citească poporului cărţile date de împăratul Iosif Ia Gura Cornii, deasupra Abrudului.. Giurgiu (Crişan) învitâ pe Popa Avram să citească poporului cărţile date de împăratul Iosif. Dar Popa Avram spunea din cărţile acestea cu totul altmintrelea, decum ziceau oamenii lui Giurgiu, că stă în ele, şi atunci un ţăran de pe Criş, se repezi înfuriat asupra Popii Avram şi-1 lovi cu toporul în cap şi Popa Avram căzu mort jos" (pp. 202 203). „Tradiţia" aceasta i-a comunicat-o lui Densuşianu bătrânul Ursu Coroiu din Cărpiniş, în anu! 1879, povestind „plecarea Românilor asupra Abrudului".

•

Dar dacă chestiunea „pergamentului" lui Horia — cu evan-gelia învierii, rămâne nelămurită, în chestiunea morţii silnice a preotului Şuluţiu din Cărpiniş monografia mitropolitului Alexandru Şterca Şuluţiu ne serveşte unele relaţii.

Densuşianu în legătură cu executarea preotului Avram (ori Teodor) Şuluţiu spune numai atât, că aceasta s'a făcut din motivul că Popa Avram „avusese imprudenţa să se pună singur în contra unui torent eşit din albia sa, să Invite pe ţărani, ca să nu asculte de căpitanii lor" (p. 202),

Iar cu relatarea bătrânului Ursu Coroiu din Cărpiniş complec-© B.C.U. Cluj


tează, că Giurgiu (Crişan) ţinând adunare cu poporul ia biserica din Cărpiniş, unde au hotărât să plece asupra Abrudului') Popa Avram Şuluţiu nu voi să-i Însoţească „zicând că are Duminecă şi nu poate merge — atunci Giurgiu porunci celuilalt preot din Căr-peniş Popii Moise să meargă dânsul la biserică, luă cu sila pe Popa Avram, îl sui dinapoi pe calul său, un cal frumos porumb, ce-l luase dela Ţesariul (nobilul Csiszâr) de pe Criş, şi apoi cu toţii plecară spre Abrud. Dela Cărpeniş se duseră pe luncă până la Sălişte, dela Sălişte se suiră pe dealul băiăşilor şi eşiră Ia Gura Cornii deasupra Abrudului" (p. 202). — Restul l-am văzut.

Şuluţiu în monografia sa povesteşte astfel lucrurile: „Trecând Horea cu tabăra sa prin Cărpiniş, nu se zăbovi acolo,

ci lăsă pe Comandantele şi Generalul său Crişianu Giurgiu, care era ab origine din comitatul Zarandulul da(r) acum mai de mulţi ani locuia în Cărpeniş, ca el să răscoale tot poporul din Cărpeniş, şi de acolo mergând prin Roşia, şi luând lângă sine şi pre Buciu-mani, să-i iasă înainte la Mogoş cu gloatele sale. Adunând dară tot poporul la Biserică în Cărpiniş le dete Giurgiu porunca, că împăratul ar fi poruncit, ca dela toată casa un bărbat înarmat, cu furca de fer, sau lance, sau topor — că puşti nu avea proştii (ţăranii), fiindu-le oprit după legile magiare a ţinea armă — şi să vie să se împreune cu tabăra Horei la Mogoş sau la Ponorul Râmeţilor, să meargă cătră Aiud, să stârpească pe Unguri, şi să se scoată de sub iobăgie românimea. Oamenii sta uimiţi şi tăcea, şi nu ştia(u) ce să zică şi ce să facă. Atunci preotul lor Şiuluţiu Teodor — tatăl fostului până în 1830 paroh în Cărpiniş cu acest nume2) care cunoştea pre Crişianu Giurgiu bine, că este un om rău, şi fără frica lui Dumnezeu, venind în mijlocul poporului începu a grăi cătră poporul său: „Iubiţii meii Nici decât aceea să nu faceţi ce vă zice Dumnealui (Giurgiu) şi să nu i credeţi, că aceea nu-i nici voia Iui Dumnezeu, nici a împăratului, ca să jâfuiţi şi să omorâţi pe oameni. Dumnezău în S. Scriptură şi-a arătat voia sa oamenilor, când a

' ) Bătrânul Coroiu a spus şi aceea, că „Giurgiu, ca să câştige mai multă Încredere lo popor îşi unsese mâuile cu o mater ie a rză toa re şi aprinzând-o ridică manile in sus pline de flăcări str igând către popor : Să mergem! Să mergem! Iar ţăranii priveau uimiţi la dânsul z icând: „Uitaţi-vă la el că nu a rde!* (p. 202). — Bun scamator!

*) Densuşianu remarcă în nota ») dela p. 202 următoarele: „Mitropolitul Şulutu tn manuscriptul său îl numeşte Todor Şuluţu, dar în toate actele din timpul revolup'unii preotul aces ta figurează sub numele de Popa Avram. Aşa în memoriul nobilimii adunate Îs Şard (30 Dec. 1784), în interogatorul făcut de contele lankovits cu Cloşca şi în tes tamentul acestui căpitan*. - In şemat ismul jubilar dela Blaj (1900) p . 523, găsim că în Cărpeniş „Dela 1803-1837 a funcţ ionat ca preot Teodor Şulut", deci se confirmă cele spuse de mitropolitul Ş. în ceeace pr iveşte numele.

© B.C.U. Cluj


poruncit tn cele 10 porunci „să nu furi, să nu ucizi", şi când ne da porunca să iubim pe vrăşmaşii noştri şi să le facem bine nu rău: apoi Împăratul încă a pus şi ne-a dat legi de acelea, care osândesc la moarte pre cei ce răpesc averea şi viaţa altuia, pre lângă aceea împăratul când vrea să-şi vestească poruncile sale popoarelor, nu s'a obicinuit a le vesti prin oameni proşti precum e Dumnealui Giurgiul nostru, şi Horea din Albac, ci le trimite pe la gubernie şi pre la Vlădici, ca aceia să vestească prin preoţii săi voia şi poruncile împărăteşti la popor, însă nouă dela Vlădica nu ne-au venit nici o poruncă de acestea, să ne răsculăm, şi să facem omoruri şi jafuri; şi cred că nici nu ne va veni nici odată, aşadară duccţi-vă pre acasă şi fiţi în pace, nu credeţi Dumnealui (Giurgiului) că ar fi dela împăratul porunca să se scoale Românii să o-moare pre Unguri, ci acea poate fi numai dela Satana.

„Auzind poporul acestea dela preotul său cel de cinste şi bătrân, o parte mare se depărtară şi se împrăştiară cătră casă; iară Giurgiu mâniindu-se foarte pre preotul său'),' cu ai săi îl legă cu manile în spate, şi hurţaluindu-1 legat pre cal, cu sine preste Roşia şi Cărpiniş, a 2-a zi asupra satului Buciumului, pre care voia iară a-1 rescula, la Muntari, în locul cel ce se numeşte Muşinoaie îl puse jos, şi dându-1 gloatelor, îl omorâră cu pietri, care încă tot mai răsuflând, unul dintre ortacii lui Giurgiu, sări cu o furcă de fer, şi înţepându-1 prin piept, îşi dede sufletul" (pp. 133-135).

Iar într'alt loc (pp. 159-160) Şuluţiu făcând portretul celor trei conducători ai revoluţiei, spune despre Crişan, că „acesta a fost cel mai activ în revoluţiunea Horei, pre care în faptele lui celea crudele şi neomenoase, autoritatea Horei nu era în stare a-1 înfrâna; fără ştirea şi voia Horei şi în Comitatul Zarandnlui pre lung şi pre lat, şi alte părţi a prădat cu gloatele de sub comanda Iui, şi a ucis după plac. — El răpi şi pre preotul din Cărpiniş Şiuluţiu Teodor (care pre popor îl învăţa să nu se însoţească cu Horea şi cu tovarăşii lui Cloşca şi Crişianu Giurgiu) la moarte, legându-1 de coada calului său, l'au dat cumplitelor gloate ca să-1 uclgă cu pietri, după cum mai sus mai pre larg s'a spus".

Aşa a murit moarte de martir preotul unit din Cărpiniş, Teodor Şuluţiu zis şi Popa Avram, ucis cu pietri de ai săi, fiindcă a apărat principiile dreptei legi creştineşti, asemenea sfântului arhi-diacon Ştefan, ucis cu pietri de jidovi la marginea Ierusalimului, pentru statornicia în legea lui Hristos, înainte cu 17 veacuri şi jumătate.

DR. CORIOLAN SUCIU *) Ar reeşi că Crişan Giurgiu ar li fost unit. In sentinţa de condamnare

se spune „de religiunea veche* (Dens. p. 446), pe când la Horia şi Cloşca se spune »de religiune neuniti" (Dens . p. 449). © B.C.U. Cluj

O A M E N I ŞI F A P T E

MESAJUL DE CRĂCIUN AL SF. PĂRINTE

Am avut Crăciun trist. Peste lume pluteşte ceaţă grea de duşmănii, de ură şi porniri de răsboi. Pe alocurea, răsvrătire oficială împotriva lui Dumnezeu şi bubuit de tunuri ucigaşe. Pacea şi bunaînvoire vestită de îngeri pare aproape o ironie pentru această lume înebunită de furia păcatului.

O dâră de lumină a răsbătut totuşi prin această beznă. In ajunul sărbătorii a vorbit, neamurilor tuturor, Vicarul lui Hristos, PAPA PIUS XI. Cuvinte duioase şi impresionante. Spuse în microfon şi retransmise de toate posturile de radio ale ţărilor civilizate — numai Germania lui Hitler Ie-a oprit intrarea! — ele au făcut într'o clipă ocolul pământului, şi au fost ascultate cu aceeaşi filială pietate de toate popoarele. Cu adevărat: „în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii graiurile lor". — Şi o altă împrejurare a dat cuvintelor Papii putere deosebită. S'a simţit în ele nu numai căldura inimii de Părinte, durerea sufletească în faţa grozăviilor ce frământă lumea, ci şi tremurul suferinţelor fizice cari do-borîseră, în ultimele săptămâni, pe venerabilul moşneag. Era, poate, un cuvânt de adio spus dela graniţele vieţii, o lecţie venită dela hotarele veşniciei. Plină toată de fiorii durerii, stăpânită totuşi de seninul şi sguranţa credinţii. Tocmai de aceea, fermă şi categorică. Un apel solemn, care nu se pierde in generalităţi, ci spune adevărul cu tărie sguduitoare.

Avea toate motivele să vorbească aşa. Este tot mai vizibilă, tot mai indrâsneaţă crâncena ofensivă a răului, care tinde să distrugă „bunurile cele mai esenţiale ale societăţii, ale familiei, ale ind vidului". „Ura cu ororile ei, crima şi devastările, au deslănţuit răsboiul civil în Spania". Avem aci o dovadă teribilă a forţelor diabolice de care dispune acţiunea de distrugere. Şi firele ei s'au întins astăzi în toate părţile. Nu mai încape nici o îndoială că întreaga lume, în prim rând Europa şi întreaga ei cultură creştină, sunt în primejdie de moarte. In această privinţă, „evenimentele se anunţă şi se revelează cu certitudine şi evidenţă înspăimântătoare. Europa şi lumea întreagă este ameninţată, dacă nu se iau măsuri de salvare imediate şi potrivite". — Toată lumea, prin urmare, tre-

© B.C.U. Cluj


bue să facă front comun împotriva comunismului ateu. Papa chiamă lumea „la o pază activă şi la unirea tuturor celor de bună-voire".

Dar nu orice drum duce la mântuire. Sunt şi de aceia, „cari se dau drept apărători al ordinei In contra puterilor subversive, ai civilizaţiei în contra comunismului ateu; mai mult: îşi aroagă chiar primatul în această acţiune"; aleg însă mijloace rele, „se lasă conduşi de principii false şl funeste. False şi funeste sunt principiile acelora, cari caută să stingă, în inimile oamenilor şi mai ales a tineretului, credinţa în Hristos şi în revelaţia divină". Se ştie însă, că „cine se încumetă să înfăţişeze Biserica lui Hristos drept duşmană a prosperităţii neamului, acela nu numai că nu este creator al unui viitor mai fericit pentru omenire, nici măcar pentru ţara sa, ci distruge mijloacele de apărare cele mai eficace şi mai decisive în contra răului temut. Lucrează astfel mână 'n mână cu aceia, în contra cărora crede şi se laudă că luptă". — O condamnare răspicată, categorică a Hitlerismului care folostşte crucea drept paravan în urmărirea unor ţinte cari, în ultima analiză, nu sunt de loc creştine, ci tot atât de păgâne ca şi cele ale comunismului.

Nu aceasta e calea mântuirii. Ci alta. Una singură. Aceea, pe care şi altă dată a arătat-o Părintele creştinătăţii: doctrina creştină, primită şi realizată integral, cu toate consecinţele ei, în viaţa particulară, în familie, în viaţa publică. In chip deosebit, Papa subliniază din nou principiile fundamentale cari trebue să călăuzească acţiunea de redresare a lumii: „adevărul, dreptatea şi Iubirea frăţească, pe care le păstrează şi învaţă Biserica catolică". — Pentru isbânda acestor idealuri sociale să lupte toţi cei buni. Să se roage mult, mal ales sufletele nevinovate, cei mici, ceice sufăr, sufletele eroice devotate apostolatului. Aceluiaş scop închină Papa şi suferinţele sale: „pentru pace, întoarcerea tuturor rătăciţilor, pentru binele întregei Biserici, dar mai ales pentru greu încercata Spanie". — In aceeaşi slujbă să stea presa bună, toată, cu toată puterea ei strălucit arătată în expoziţia mondială a presei şi congresul gazetarilor catolici.

In chip deosebit însă, Papa „adresează către toţi cârmuitorii şi toate popoarele lumii un nou apel, şl mal insistent şi mai îngrijorat, pentru pace: pentru menţinerea ei acolo unde este, pentru restabilirea ei acolo unde ea nu mai este decât o amintire dureroasă, şi o nădejde tragică". „Cu acest apel adresat lumii — adaugă Papa — se leagă ruga noastră către Dumnezeu pentru acea »linişte a ordinei*, pentru restabilirea dreptăţii individuale şi sociale, fără de care ordinea nu există, nu e cu putinţă". — Iată deci singura armă nebiruită în calea bolşevismului: dreptateal Trebuiesc curmate nedreptăţile ce există în actuala organizare socială. Nu fluturând

© B.C.U. Cluj


numai, cu fanatism îngust, treicolorul sau praporul creştin vom ieşi din impas. Ci căutând să smulgem însăşi rădăcina răului. Trebue deci, neapărat, revăzut şi reorganizat întreg edificiul nostru colectiv. In spiritul dreptăţii şi iubirii creştineşti.

Numai aşa vom avea pacea şi fericirea, pe. care împreună cu Papa o cerem dela Pruncul dumnezeesc, care a venit să aducă oamenilor pace şi bunăvoirel

A. P.

APELUL REGELUI

Sesiunea de toamnă a Corpurilor Legiuitoare s'a deschis cu fastul şi ceremonialul obişnuit. Mesajul regal de deschidere a ţinut să fixeze, ca şi altă dată, problemele principale de care trebue să se preocupe legiuitorii ţării. Dar peste şi dincolo de aceste îndrumări programatice cari angajează răspunderea guvernului, ultimul pasaj al mesajului tălmăceşte, elocvent şi răspicat, o dorinţă care poartă vizibil asupra sa pecetea regală. Un apel şi o poruncă, născută din marea îngrijorare a gândului care, prin însăşi situaţia lui oficială, pluteşte deasupra sbuciumului mărunt al patimilor ce sfârtică astăzi viaţa noastră publică.

„In atmosfera de îngrijorare obştească ce stăpâneşte azi întreaga lume, — a spus Regele — sunt dator să fac un apel la simţământul de răspundere al tuturor Românilor.

„Chemarea Mea se ridică peste frământările de o clipă pentru a cere, în faţa dificultăţilor şi a ameninţărilor, unirea şi solidarizarea tuturor sufletelor. In ceasul acesta greu, toate forţele neamului nostru trebuesc, nu irosite în lupte şi sfâşieri lăuntrice, ci mobilizate numai pentru apărarea patrimoniului de drepturi, pe care ni l-au încredinţat cu mari jertfe înaintaşii noştri. — In numele poporului Meu, cer ca glasul Meu să fie auzit şi ascultat".

Apelul Regelui trebue socotit, într'adevăr, ca un mare comandament naţional al ceasului de faţă. Totdeauna „unirea face puterea". Şi noi, astăai, trebue să fim tari. Să ne adunăm într'un singur mănunchiu toate forţele pe care le avem. Fiindcă se discută însăşi existenţa noastră ca neam. Se ridică nori periculoşi la hotarele ţării. In faţa lor, trebue să fim un singur gând, o singură inimă, un singur braţ care isbeşte în faţă, necruţător, toate intrigile şi aleşuirile nedreptăţii. — In realitate însă suntem departe de această înfrăţire şi disciplină naţională. Viaţa noastră publică este un câmp de bătaie al duşmăniilor de multe feluri, al sfâşierilor ce se nasc din ură, al înverşunărilor cari nu se ruşinează de ciomag şi de revolver.

© B.C.U. Cluj


O stare de lucruri care trebue să înceteze neapărat. Deosebiri de vederi au fost şi vor fi totdeauna între oameni. In toate domeniile. Fiindcă mintea omenească e mărginită. Nu poate cuprinde dintr'odată adevărul întreg. De altă parte, lucrurile din lume se schimbă. Valul vremii aruncă la suprafaţă, cu iuţeală ameţitoare, noui şi noui probleme cari trebuesc rezolvate fără amânare. E numai firesc să fie sfaturi şi planuri de acţiune diferite. Nu-i însă necesar ca, în expunerea şi susţinerea lor, să domnească patima. Şi nu trebue lăsat la cuvânt interesul egoist şi meschin. Nu trebue tulburat ritmul acţiunii unitare dupăce odată, într'o formă sau alta, cuvântul ţării s'a rostit şi direcţia a fost fixată. Ci cu toţii, fără excepţie, trebue să se încopcie atunci în efortul comun, constructiv, în tranşeele marilor interese ale neamului.

De aceea, apelul Regelui nu priveşte numai arena luptelor politice, ci pe toţi şi pe toate. In toate cercurile şi în toate domeniile trebue lucrat în pace, sporit duhul armoniei, disciplina muncii. — In prim rând, pildă trebue să dea bisericile. Ele sunt, prin esenţă, turnurile păcii şi clopotele iubirii. De aceea, nu mult în urma deschiderii Parlamentului, cu prilejul serbărilor „Astrei" dela Blaj, M. Sa Regele subliniase cu atâta tărie, şi cu mare bucurie sufletească, solia de pace confesională pe care o aducea Mitropolitul Sibiului. Fusese doar o promisiune solemnă, care avea toate şansele să înstăpânească raporturi frăţeşti de colaborare rodnică între cele două biserici româneşti. Aşa cum a fost altădată. Tulburată a fost această solidară muncă naţională numai şi numai printr'o greşeală a Sibiului, care a socotit că e bine să-şi fixeze un ideal de luptă inutilă: unificarea religioasă a tuturor Românilor, prin desfiinţarea, cu orice mijloace, a bisericii unite. Cuvântul I. P. S. Sale mitrop. Bălan vestia, la Blaj, renunţarea la această luptă. Astfel, pacea se instala imediat, automat.

Din păcate însă, gândul n'a fost dus şi dincolo de ropotele aplauzelor de sărbătoare. Nu s'a dovedit destul de consistent, nici destul de sincer. A doua zi, confraţii au început a cânta pe vechea coardă şi a pune în mişcare vechile practici. — De aceea nu strică să le atragem din nou atenţiunea asupra apelului adresat de Rege naţiunii întregi, tuturor conducătorilor ei. Nu strică să le reamintim sensul adevărat al pecetei pe care acelaşi Rege o pusese, la Blaj, pe făgăduiala de pace venită dela Sibiu. El este unul singur: cel dat de noi, în rândurile de mai sus. Orice încercare de răstălmăcire, şi orice faptă în contradicţie cu el, este nu numai o îndelicateţă faţă de Suveran, ci şi un păcat împotriva neamului 1 A. P.

© B.C.U. Cluj

CULTURA C R E Ş T I N Ă 737

CONCEPŢIA CREŞTINA IN OPERft LUI RICHflRD WAGNER

Toată lumea intelectuală este astăzi de acord să recunoască, în opera artistică a lui Richard Wagner, una din cefe mai grandioase manifestări ale talentului, ale geniului omenesc, Mare om de teatru, genial compozitor şi genial ca poet, scriindu-şi însuşi libretul lucrărilor sale deschizătoare de drumuri noui în nobila artă a muzicii, aşa este considerat astăzi R. Wagner.

Aceasta operă muzicală şl literară a oferit prilej multora ca să se întrebe: care este concepţia de viaţă ce se reflectează în aceasta operă? Libercugetătorii şi adepţii liberalismului l-au reclamat pe R. Wagner, un timp oarecare, pe sama lor, din pricina unor espresii „liberale" asupra temei: biserică. Aşa zişii „natura-lişti" l-au reclamat pe sama lor, pentru exaltarea naturii văzute şi a „dreptului" ce-1 au simţurile omeneşti, exaltare, pe care o găsesc de asemenea în opera lui. Pesimiştilor li se pare, că întâlnesc adesea, în opera Iui R. Wagner, filosof ta lui Schoppenhauer şi a lui Ed. von Hartmann. Şi, în sfârşit, nu lipsesc nici aceia, cari prezintă opera lui Wagner ca o mărturisire şi o mărturie a concepţiei sale creştine.

Excelenta revistă „SchOnere Zukunft" din Vlena, într'un articol din numerele din urmă, remarcă lucrarea fostului mare industriaş I. Zacherl — om de o superioară cultură ştienţifică şi artistică — în colaborare cu scriitorul vienez Anton Orei, lucrare care priveşte tocmai problema noastră. Concluzia lucrării lui Zacherl, care s'a ocupat ani de i'le cu problema Wagner, este, că opera artistică a acestuia respiră o hotărîtă şi declarată mărturisire pentru creştinism!

încercăm a schiţa şi noi, în aceste câteva şire, rezumatul pe care revista „Schbnere Zukunft" îl face asupra lucrării lui Zacherl şi Orei, resp. asupra concepţiei religioase a lui Wagner.

Poate fi oare reclamat R Wagner pe sama creştinismului şi mai ales aşa cum acesta e conceput de biserică? Nu se găsesc oare. în numeroasele sale scrieri, atâtea lucruri, cari sunt deadrep-tul o negaţiune a creştinismului? Nu impută Wagner creştinismului, în atâtea articole şi essayuri ale sale, că este o religie de sclavi, că este religia oamenilor lipsiţi de adevărată conştiinţă a eului lor, şi nu consideră el biserica de o operă a diavolului, de o temniţă? Nu declară el, că creştinismul este o negaţiune a firii, care singură este creatoare? Nu opune el creştinismului concepţia vechilor Greci, ca unica concepţie de viaţă „corectă", din punctul de vedere al bucuriilor acestei vieţi? Nu a spus el undeva ca

7 © B.C.U. Cluj


creştinismul trebue să facă loc unei încadrări a omului din lumea aceasta, care să se întemeieze pe „natură", pe aceea ce îi indică simţurile sale?

Da, este adevărat, că în scrierile lui R. Wagner se găsesc multe lucruri, cari par a lovi în creştinism şi în biserică. Dar tot aşa de adevărat este, că în anii de mai târziu, el a găsit calea a-devărată, calea spre creştinism şi că a spus lucruri emoţionante despre „tradiţiile" religioase, despre martiri şi sfinţi, şi mai ales despre Hristos ca răscumpărător, ca salvator al lumii.

Aşa, în ziua când a terminat compoziţia Parsifalului, într'o convorbire asupra unei cărţi ateisto-materialiste, el se exprimă astfel: „Să fim totuşi veseli, că încă din copilăria noastră suntem concrescuţi cu tradiţiile religioase, cari nu pot fi înlocuite cu nimic altceval A şti că a existat un răscumpărător, este cel mai mare bun al omuluil A voi să arunci la o parte toate acestea, dovedeşte o mare lipsă a libertăţii, o mare robie a spiritului, la care se ajunge prin o demagogie fără sens, şi în ultima analiză, aceasta nu este decât un — „renommage". Iar altă dată, tot Wagner se exprimă astfel: „S'ar putea spune, că au fost atâţia mucenici şi sfinţi. De ce tocmai Isus să fie între ei Dumnezeu? Dar toţi aceştia, bărbaţi şi femei, au ajuns sfinţi numai prin mijlocirea harului dum-nezeesc, prin o iluminare, prin o convertire interioară, care i-a făcut, din oameni păcătoşi, supraoameni, cari acum ni se par ca şi cum aproape nu ar fi fost oameni. — Şi Buddha a fost un prinţ lasciv, cu haremul său, înainte de ce ar fi veoit asupra lui iluminarea. A fost mare şi grandios lucru, sub raport moral, că a renunţat la orice desfătare şi plăcere lumească, dar aceasta nu a fost un lucru divin. In Isus Hristos însă, dintru început a lipsit deplin orice păcat (volle Sundenlosigkeit), fără de orice concupiscenţă (Leidenschaftlichkeit), el dela fire s'a bucurat de o dumnezeiască curăţie. Şi în afară de aceasta — ceeace nu-ţi vine a crede — el nu apare ca ceva „interesant" ori chiar ca ceva neomenesc, ci aceasta dumnezeire fără de prihană este în acelaş timp de cea mai pură umanitate, care omeneşte vorbind trebue să ne copleşească de emoţie (ergreifen) prin suferinţa şi compas unea sa, — o apariţie incomparabilă, unică. Toţi ceialalţi au nevoie de un Mântuitor. El este Mântuitorul I"

Totuşi, adevăratul Wagner nu trebue judecat numai după cele scrise ori spuse incidental. Pentruca în Wagner nu trebue să vedem înainte de toate pe gânditorul, ci mai ales pe artistul mare, pe artistul inspirat, a cărui genialitate conlucrează cu graţia, cu harul dumnezeesc, care îl face astfel vestitor al marilor legi ale cosmosului şi ale vieţii, al adevărurilor supranaturale ale creştinismu-

© B.C.U. Cluj

Nr. 11-12 CULTURA CREŞTINĂ 739

— Ca gânditor el înţelege uneori greşit creştinismul, îi găseşte scăderi pe cari le combate. Ca artist însă este un mărturisitor, un vestitor de adevăruri eterne. — In opera lui artistică el nu este influenţat numai de ideile, pe cari le prelucra — şi se ştie că temele sale muzicale şi-le-a luat mai ales din ciclul de legende ale Evului Mediu aşa de creştin -— ci asupra Iui lucrează şi lumina harului Creatorului, despre care un alt scriitor german, Hermann Bahr, scria odată: .Toată arta este un har de sas, un dar nemeritat, gratis dat, este o minnne... şi contribuţia personală a artistului în artă se reduce la: a fi receptorul curat al harului".

Ar fi prea lung pentru aceste pagini, ca să luăm la analiză amănunţită dramele muzicale ale lui Wagner. Dăm cuvântul însă lui Orei, care rezumă astfel senzul creştin al operei lui Wagner: „Seria creaţiilor wagneriane, începând dela „Olandezul sburător" (Vasul-fantomă) până la „Parsifal" tractează tema centrală atot-domnitoare a mitului ca şi a vieţii: problema răscumpărării omenirii, problemă care este examinată şi tractată sub toate aspectele, negativ şi pozitiv. Opera lui Wagner este o filozofie şi o doctrină universală, cosmică, de cultură şi de viaţă, asupra căderii în păcat şi a redempţiunii, îmbrăcată în haină muzicală dramatică. El porneşte dela faptul căderii în păcat a omului, aşa cum aceasta cădere este zugrăvită în Sf. Scriptură (Cartea Facerei c. III): căderea primului om în ispita de a mânca din pomul cunoştinţei (curat naturale!) a binelui şi răului".

Luaţi acum pe rând singuraticele drame wagneriane, pentru a vedea cum această problemă este urmărită, sub toate aspectele ei în principalele tipuri ale eroilor wagneriani. In Olandezul sburător e tractat scepticismul. Răscumpărarea din nenorocirea îndoielii vine în chip sigur numai prin o adevărată, fermă şi nesgu-duită religie, încălzită de o devotată iubire. In „Tannhăaser, care îi urmează, problema redempţiunii omului este rezolvată în senzul, că nu iubirea lucrurilor materiale trecătoare răscumpără şi aduce fericirea, ci cea îndreptată spre supranatural şi veşnic. Tot odată aceasta răscumpărare se arată a fi cu neputinţă pe căi naiurale-omeneşti, şi e posibilă numai prin minunea harului, a graţiei, care picură din înălţimea crucii asupra omenimii păcătoase. In Lo-hengrin e deslegată altă problemă fundamentală a sufletului omenesc: „credinţă ori ştiinţă?" Şi e deslegată în senzul opreliştii din paradis: „Din toţi pomii raiului să mănânci. Din pomul ştiinţei (naturale) a binelui şi răului însă să nu mănânci; pentrucă în ziua în care vei mânca dintrînsul, cu moarte vel muri!" — poruncă identică cu opreliştea lui Lohengrin către Elsa: „Nie solist du mich be-fragen...!" Nu dori a şti, acolo unde tu nu poţi şi nu trebue decât

7* © B.C.U. Cluj


să crezi! Necredinţa duce la pierzare. Numai credinţa mântueşte şi face fericiţi — Urmează tetralogia: Inelul Nibelungilor, tragedia naturalismului. Panteism, monism, materialism, toate manifestaţiile şi aberaţiile păgânismului, se dovedesc, prin esenţa lor, sortite pie-ririi. Adevărul, care răscumpără, se poate găsi numai în supranatural. Aşa în Rheingold, în Walkyria, în Siegfried, în Amurgul zeilor: idealul unei umanităţi naturaliste e frânt de starea omului care a moştenit păcatul strămoşesc. El cade jertfă, fără să bănuiască, întreitei ispite: pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii, în personagiile: Hagen, Gudrune şi Gunther etc. — Ca o ultimă problemă, în Tristan şi holda autorul arată că nici pesimismul nu desleagă problema tragicului omenesc, fiindcă deşi recunoaşte acest tragic, el nu-i cunoaşte totuşi originea, — căderea în păcat—, nu-i găseşte senzul, nici posibilităţile de a fi biruit. Plin de contradicţii în sine însuşi, pesimismul, nici cu ajutorul Nirvanei lui Buddha, nici cu filozofia lui Schoppenhauer nu duce la viaţă fericită, ci Ia nebunia desnădejdii.

In sfârşit, încoronarea întregei opere şi deslegarea finală a problemei tematice ne-o dă Wagner în Parsifal. Avem aci răspunsul definitiv Ia problema arzătoare a sufletului omenesc: răs.um-pârarea se găseşte în biruinţa, obţinută din partea omenirii restaurate prin Hristos, — biruinţă obţinută prin suferinţă — asupra omenirii simţurilor — Sinnenmenschentum — asupra omului căzut. Se găseşte în comunitatea de spirit, de trup şi de sânge a omului cu Iubirea cea răstignită, şi în suferinţa, care se încopcie în Hristos.

In lumina aceasta privind opera lui Wtgner, nu vom greşi prea mult, dacă vom spune că ea poate fi considerată şi ca o apologie — în formă artistică, fireşte — a creştinismului.

V. M.

COMENTAR LA O CRIMA

S'a petrecut în Capitală o grozăvie fără seamăn. Nu o crimă oarecare. Ci crima însăşi, chiar noţiunea ei abstractă pare a îi luat forme reale, sguduitoare. In fata ei \\i îngheaţă sângele în vine, iar gândul, bietul gând omenesc, se rostogoleşte, ca isbit de trăsnet, în hăurile neantului şi a nepu-tinţii. Nu poate cuprinde mintea omenească, oricât s'ar sbate, aceste înîiorătoare prăpăstii ale răului.

^Dumnezeu îi dăduse doar', lui Constantinescu, cu mână largă, tot ce-şi putea dori. Era voinic şi îrumos. Student strălucit şi iubit. Belşug material. Doi părinţi, bătrâni acum, pentru cari el era mai mult decât lumina ochilor: era însuşi rostul existenţei lor. II iubiau, îl îngrijau, erau legaţi de el cu toata fiinţa lor. Nimic nu i-ar îi putut refuza. Chiar şi mustra-

© B.C.U. Cluj

CULTURA C R E Ş T I N A T41

rea lor, pentru viaţa uşoară la care se dedase tiranul casei, se pierdea în duioşie. — Şi, într'o bună zi, copilul alintat îşi sugrumă părinţii. întâi pe tata. Apoi mama. Cu sânge rece. Metodic. Cu plan pregătit săptămâni înainte, în toate amănuntele. Şi nici după săvârşirea faptei nu urlă în el durerea, părerea de rău. Ci cu acelaşi calm şi tot atât de metodic, ascunde cadavrele. In pivniţă. Punând la contribuţie preţioasele cunoştinţe de chimie câştigate la universitate. Lucrează în tihnă, în vreme ce patefonul îi cântă tangouri sentimentale. — Totul, pentrucă să ajungă mai curând la economiile de 150.000 Lei, strânse de părinţi tot pentru el. Voia să le cheltuiască repede, în orgii de stil mare, cu căzătura umană care-i furase minţile.

Asta-i povestea. E atât de îngrozitoare, încât nici nu te poţi revolta. E mai mult decât poate suporta un suflet de om. Te cutremuri, doar', în faţa răului care învălue lumea noastră muritoare, reuşind să înfăţişeze din când în când adevărate capodopere ale satanismului. In faţa lor nu putem avea decât un sentiment de spaimă şi de adâncă umilinţă. Numai aşa înţelegem adânca înţelepciune cuprinsă în Rugăciunea Domnului: „şi ne mântuieşte de cel rău!" Cât de cucernic, cât de stăruitor trebue să rostim mereu, neîncetat, această cerere din „Tatăl nostru"!

In acelaşi timp însă o întrebare bate la porţile minţii uluite: cum e cu putinţă aşa ceva? Cum pot trăi bestii în frac, în saloane, în „lumea cea bună" a noastră? In ceata privilegiaţilor acestei vieţi, unde nu există chinul traiului amar, ci strălucirea belşugului la care contribue sudoarea mulţimilor muncitoare şi credincioase? Cum se pot recruta monştri cari îşi desăvârşesc personalitatea la lumina am-voanelor cărţii, în umbra catedrelor universitare ridicate din truda de mucenici a celor fără nume şi fără sărbă toare? Nu cresc doar bălăriile şi scăeţii ori şi unde. Trebuesc gunoaie şi pământ părăsit, ca să se desvolte în voie. Ii trebue şi răului un climat propice pentrucă să ajungă la astfel de proporţii! — Trebue deci să îie „ceva putred în Danemarca" păturilor de sus, pentrucă să răsară astfel de brute în rândurile ei. Trebue să îi slăbit, să se îi relaxat înspăimântător resorturile morale ale acestei lumi „culte", care are pretenţia de a reprezenta elita neamului, dacă din rândurile ei se pot recruta astfel de fiare. — Şi nu poate fi bună atmosfera în şcoala care dă, în liceu bande de excroci şi spărgători, în universitate asasini şi paricizi. — Trebue să îie ceva ne la loc în familia însăşi, unde se dă prima pecete morală viitoarelor „caractere" umane.

Toţi trebue să ne cutremurăm şi toţi trebue să învăţăm ceva din asemenea tragedii crâncene, cari stropesc cu sânge întreaga fizionomie suîletească a societăţii noastre. Trebue neapărat să lucrăm cu toţii, fiecare în cercul său de activi-

© B.C.U. Cluj

742 CULTURA C R E Ş T I N A Nr . 11-12

tate şi autorităţile publice prin măsuri generale, pentru strângerea şuruburilor morale şi pentru valorificarea principiilor de cinste şi omenie pe toată linia. Ne trebue o altă atmosferă spirituală. Una crescută dintr'o concepţie de viaţă severă, în care să se facă sistematic cultul datoriei, al eroismului şi al virtuţilor creştine. Trebue introdusă această atmosferă în şcoală, înainte de toate. Mai puţine programe schimbate telegrafic, mai puţine teorii zăpăcitoare de capete, şi mai mult suflet. Spinarea întregului învăţământ trebue să iie linia celor 10 porunci ale lui Dumnezeu, învăţate nu numai de rost, ci trecute în sângele generaţiilor tinere prin stăruinţă neîncetată şi metodică. — Să înveţe acest lucru şi părinţii! Dragostea exagerată faţă de copii, obişnuirea lor cu luxul, cu haina arătătoare care provoacă invidia celor săraci, mâna largă faţă de extravaganţele fireşti ale lor, ochiul îngăduitor faţă de ştrengăriile lor declarate „nevinovate", sunt absolut condamnabile. Spiritul de disciplină aspră, de modestie şi simplitate strânsă, de muncă şi omenie ne-şovăitoare trebue să conducă pe educatori. Toate răzimate şi străbătute de „frica Domnului", care este „începutul a toată înţelepciunea". Şi a toată fericirea!

R. P.

BOLŞEVISM ALB

Nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne, va întră în împărăţia ceriului şi nu toţi cei ce-şi bat pieptul strigând la toate răspântiile că ei sunt apărătorii dreptăţii şi moralei, merită să fie luaţi în serios şi crezuţi pe cuvânt. Când e vorba de cunoaşterea curentelor de idei ori a oamenilor, noi avem cinosura infalibilă: Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dânşii.. Si, cântărind cu acest cântar cele două mişcări uriaşe, afirmativ străine de neîmpăcat, bolşevismul stalinist şi naţional-socialismul rosenbergian, va trebui să facem constatarea că, departe de a avea de-a-face cu două lumi aparte, stăm, din punct de vedere creştin, în faţa aceleiaşi realităţi la fel de vrăjmaşă, dar altfel botezată.

In această privinţă bisericanii, atât protestanţi cât şi catolici, sunt de acord. „Neue Zuricher Zeitung" (31. 10. 36) raportând asupra celor desbătute în congresul anual al asociaţiilor evanghelice din Elveţia, ţinut în toamna anului trecut, redă precum urmează încheierile la cari s'a ajuns în acel congres:

„Lupta împotriva bisericii în Germania, în patria reformei lui Luther, atacă întreg protestantismul în însăşi existenţa sa... Naţional-socialismul e religie. In Ffihrer trebuie să crezi. Nazismul vrea să creieze un nou tip de om. Statul său e stat totalitar. Nu există nici ştiinţă liberă, nici artă liberă, nici bise-

© B.C.U. Cluj

CULTURA C R E Ş T I N A T43

rică liberă... Mii de fapte dovedesc că cele mai proeminente personalităţi dela cârma noului stat vestesc şi răspândesc, sub scutul statului, doctrine potrivnice creştinismului; afişează păreri păgâne. Faţă cu aceasta, soarta învăţăturii creştine e ridiculizarea şi surghiunirea sistematică, într'aceea creştinilor făcându-li-se cu neputinţă apărarea publică. Lupta împotriva evangheliei lui Hristos se poartă c'o asprime şi cu o tactică fără pereche... Mai nou gazetele tineretului nazist (Hitler-Jugend) sunt pline de cele mai înăcrite invective la adresa credinţei creştine. Şi dacă cineva ridică cuvânt împotriva acestor atacuri anticreştine, se poate aştepta să fie timbrat de duşman al statului... Cercurile bisericeşti au încercat să armonizeze naţional-socialismul şi creştinismul, dar fără să isbutiască. Nu numai creştini serioşi, dar chiar şi nazişti dela conducere o spun, mai nou, pe faţă, că între cele două concepţii de viaţă sunt divergenţe de neîmpăcat".

Episcopatul german catolic, în ultima sa Pastorală colectivă, lasă să se întrevadă acelaş fond anticreştin al naţional-socialis-mului crucii încârligate. Reproducem câteva rânduri din acest document al vremii:

„Ne umple de durere propaganda deşănţată a aşa zisei „Credinţe Germane" care şi-a propus să desrădăcineze pe Hristos şi învăţătura Sa din conştiinţa poporului, pentrucă să pună în locul ei o religie materialistă a sângelui şi a cărnii. Această propagandă se bucură de toate libertăţile cari sunt denegate apărării catolice. Ne umple de durere lupta împotriva şcolii catolice, recunoscută şi garantată de Concordat... Ne doare în special campania dictatorială în contra şcolii noastre, campanie purtată în unele părţi cu metode de intimidare şi de prigoană, violentând libertatea de hotărîre a părinţilor într'o măsură insuportabilă. Constatăm cu durere cum se picură în inimile tineretului sentimente de aversiune şi de ură în contra clerului, în contra Bisericii, în contra practicelor religioase; cum e în continuă creştere batjocorirea şi vătămarea lucrurilor sfinte ale religiei noastre; cum, în general, se croieşte alvie, în discuţiile publice, unei tendinţe antireligioase, care nu poate fi de folos operei de clădire a Capului Statului şi nu face cinste bunului nume a poporului german. Ne doare crescânda propagandă pentru apostasie, exercitată îndeosebi asupra funcţionarilor de bune simţeminte religioase şi asupra celor ce le aparţin, pentru a-i constrânge să-şi retragă copiii dela şcoalele catolice şi pentru a-i face să iasă din sânul bisericii catolice".

Mai grăitoare decât o mie de fraze mieroase de fabricaţie © B.C.U. Cluj


nazistă, aceste constatări arată In adevărata lor lumină de bolşevici albi pe cei ce nu se sfiesc să anunţe că după doborîrea bolşevismului, decretat „duşman de stat nnmărul unu", vor porni la atac împotriva Bisericii Romei, decretată şi aceasta „duşman public numărul doi", cum destăinuie şi numita Pastorală colectivă a episcopatului german. Perspectivele acestei lupte păgâne şi nebune sunt de prevăzut: înfrângerea celor fără Dumnezeu, înghesuiţi în dosul svasticei. Cum dovedeşte şi o recentă experienţă.

Ne gândim la cazul din Oldenburg, despre care au scris amănunţit gazetele catolice. Ministrul de interne Pauly adecă n'a aflat lucru mai cuminte de făcut decât să ordone (cu adresa No. 9607/36) ca din toate şcoalele de stat şi clădirile publice ale acelui ţinut din unghiul nordvestic al Reichului să fie îndepărtate toate crucile şi icoanele sfinte, cel mai târziu până la 15 Dec. 1936, când era să i-se raporteze isprava ca îndeplinită. S'a isbit Insă de o rezistenţă atât de hotărîtă şi de dârză a populaţiei, încât cu toate „concesiile" puerile (în şcoalele confesionale crucea poate fi păstrată în sertare închise!) şi cu toate vociferările şi ameninţările lui Rover, trimisul ministerial la adunarea populară din 25 Noemvrie 1936 dela Cloppenburg, a trebuit să bată, în chip ruşinos, în retragere: ucazul a fost revocat. Altfel se ajungea la o vijelioasă opoziţie a mulţimilor creştine, cu urmări incalculabile. — O lecţie şi aceasta ca, dealtfel, nenumărate altele: Conştiinţa catolică nu-i trestie ce se îndoaie după cum bate vântul.

D. N.

P. LACORDAIRE Franţa catolică a comemorat de curând, cu pietate, împlini

rea alor 75 de ani decând a trecut la cele veşnice una dintre cele mai curate şi mai glorioase figuri ale cinului monahal şi ale amvonului bisericesc Francez din veacul al XlX-lea: Henri-Dominiqne Lacordaire, ieromonah dominican.

H.-D. Lacordaire s'a născut la Recey-sur-Ource (Cote d'Or) în ziua de 12 Martie 1802, dintr'o familie distinsă, de medic rural. In timpul studiilor sale liceale, la Dijon, îşi pierdu credinţa, dar îşi păstră, ca prin minune, curăţenia moravurilor. Voind să se dedice avocaturei, graţia chemării preoţeşti îl mână spre alt ideal. Regăsindu-şi credinţa, se duse la Paris şi întră în celebrul seminar „Saint Sulpice11, şi după câţiva ani de studiu şi de adâncă viaţă evlavioasă fu hirotonit preot (1827).

In postul Paştilor din 1835, Frcderic Ozanam şi amicii săi, fondatorii Societăţii „Saint Vincent de Paul", obţinură dela Mgr-ul

© B.C.U. Cluj


de Quelen, archiepiscopul Parisului, ca Lacordaire să continue obişnuitele predici de „Paresimi" de la Notre-Dame. Succesul fu de nedescris. Vasta catedrală fu neîncăpătoare pentru mulţimea care se înghesuia să-1 asculte. Credincioşi şi necredincioşi, şi tot ce avu Parisul mai select, alergară să admire o elocinţă aşa de nouă şi aşa de seducătoare. Sub loviturile cuvântului său, ce ţîşnea dintr'o viaţă curată şi plină de abnegaţii, dintr'o inteligenţă vie şi dintr'o inimă generoasă, se cutremurau spiritele cele mai greu de convins şi inimile cele mai rebele. Mulţimea nu se putea abţine ca să nu întrerupă pe orator cu o mulţime de frenetice aplauze. Fiecare conferinţă era aşteptată ca un eveniment de mare importanţă şi fiecare cuvânt al Păr. Lacordaire răsuna până în cel mai îndepărtat colţ al Franţei. Prin conferinţele sale, Păr. Lacordaire dădu sufletului francez un nou elan.

In faţa acestui rar şi neobişnuit triumf, păr. Lacordaire voi să se reculeagă părăsind Parisul, în ciuda insistenţelor arhiepiscopului său. Plecă la Roma unde îmbrăcă haina Sfântului Dominic. In 1841 reapăru pe amvonul catedralei Notre-Dame, în haina albă a ordinului dominican şi uimi lumea oficială, căci acest „costum" fusese proscris de revoluţionarii din 1792 şi de atunci nu mai fu zărit în Franţa. Prin acest act solemn, Lacordaire dădu fiiilor Sfântului Dominic dreptul de a se reîntoarce în Franţa. Tot atunci pronunţă, în faţa unui auditor select de şase mii persoane, faimosul său „Discours sur la vocation de la nation francaise", cântând ca nimeni altul gloriile seculare ale ţării sale.

In 1848 fu ales deputat în Adunarea Naţională, dar dându-şi repede seamă că locul unui dominican nu era în atmosfera turburată a parlamentului, îşi dădu demisia. îşi continuă în schimb conferinţele cu acelaş succes, până în 1851.

Ultimii ani şi-i consacră restabilirii definitive a Ordinului său în Franţa, precum şi fondării şi conducerii liceului din Soreze, unde compuse excelentele sale „Lettres a un jeune homme sur la vie chretienne" (1857). In 1860 fu ales membru al Academiei franceze, iar în anul următor trecu la cele veşnice, fiind deplâns de Franţa întreagă.

Prin conferinţele sale, în număr de 63, păr. Lacordaire a reinoit predica, înlocuind obişnuitele predici cu conferinţe apologetice. Scopul ce şi-a propus prin acest nou mod de apostolie a fost acela de a readuce lumea modernă care suferea de necredinţă, — dupăcum suferise şi el în tinereţe, în sânul Bisericii catolice, singura care putea soluţiona toate aspiraţiile religioase

© B.C.U. Cluj


şi toate chestiunile filozofice, sociale şi politice ce se desbăteau atunci cu atâta patimă. Şi şi-a ajuns scopul, după cum bine a spus-o Mgr. dela Bouillerie (în Eloge funebre du R. P. Lacordaire, prononce" â Soreze, le 22 Nov. 1861): „Conferinţele de la Notre-Dame suut o data pentru predica creştină; dar aceasta este în acelaş timp şi data unei imense mişcări în tineretul de atunci. In fiecare an acum, sub bolţile metropolei Parisului, mii de oameni vin, în ziua de Paşti, să îngenunche la Masa Sfântă. Intrebaţi-i, cine i-a făcut creştini. Mulţi Vă vor respunde că prima schintee care le aprinse credinţa fu lumina care a ţâşnit din acest om".

Deşi lipsite de viaţa pe care li-o dă gestul şi freamătul glasului, conferinţele păr. Lacordaire au şi astăzi darul de a „trezi entuziasmul pentru acest apostol modern în care a trecut", dupăcum se exprimă păr. canonic Halflants, „sufletul de foc al Sf. Pavel".

Prin viaţa sa de preot şi monah desăvârşit, a dat un nou elan şi sufletului dominican. A dat totdeauna şi tuturor exemplu de cea mai perfectă supunere, sărăcie, modestie, abnegaţie, sacrificiu şi mortificaţie dusă până la eroism. Nimeni n'a putut trăi în apropierea lui fără să progreseze în viaţa spirituală. A lăsat ordului întreg sufletul săul — Ca pedagog, marea sa preocupare a fost formarea morală a tineretului. In convorbirile intime cu elevii săi căuta să desvoalte în sufletul lor dragostea faţă de Isus Hristos (care este baza oricărui edificiu moral), dragostea faţă de Biserică, practicarea virtuţilor creştine şi civice. In şcoala păr. Lacordaire s'au format generaţii întregi de catolici practicanţi şi cetăţeni cinstiţi, mândri de gloria Franţei.

Mare cetăţean, apologet genial, monah desăvârşit şi pedagog de seamă, acestea sunt titlurile glorioase care rezumă viaţa Părintelui Lacordaire.

IOAN VULTUR

CONGRES TEOLOGIC PANORTODOX Intre 29 Noemvrie şi 5 Decemvrie c. s'a ţinut la Atena

un congres teologic, care constituie, fără îndoială, eveniment de seamă pentru bisericile ortodoxe. S'au adunat cei mai aleşi profesori ai înaltelor scoale de teologie pravoslavnică de pe continent, spre a discuta o serie întreagă de probleme ardente, ce-şi aşteaptă zadarnic rezolvarea dela alte autorităţi ale autocheîaliilor naţionale. — Cea mai numeroasă a îost, după grecii cari erau acasă la ei, delegaţia celor trei facultăţi româneşti, compusă din 7 membri. Câte 4 delegaţi au avut ruşii şi sârbii; bulgarii 3; Varşovia 2.

Importanţa congresului nu stă atât în lucrările lui şi © B.C.U. Cluj


rezoluţiile ce le-a luat, cât în împrejurarea că este primul de acest îel în lumea răsări teană sfârticată în atâtea unităţi independente. După atâtea veacuri de izolare, dusă uneori până la duşmănie, a reuşit să se iacă, în sfârşit, un prim pas de legătură mai vie şi vizibilă, deschizându-se noui posibilităţi, promiţătoare, pentru progres în această direcţie.

Relevăm cu vie satisfacţie şi spiritul general care a stăpânit congresul: căutarea sinceră a adevărului, multă bunăvoinţă de a servi idealul creştin, respect pentru alţii şi dorinţa vie a unirii tuturor. Singura notă discordantă a trebuit să o dea, şi aici, tot românii. Prof. Theodor Popescu dela facultatea din Bucureşti, a cărui prea lungă expunere despre „Biserica şi cultura" a fost ţinută pe deantregul în jargonul fanatic al adunărilor ciuhandiste şi For-iste dela noi. Nu i-a ajuns, fireşte, apărarea bombastică a ortodoxiei pe care nimeni nu o atacase, ci a trecut la un violent atac împotriva catolicismului vinovat de toate relele din lume.

In colo, discuţiunile au avut ţinută irepoşabilă. Ici colo s'a simţit câte o adiere doctrinară protestantă (ca de ex. în conferinţa preşedintelui însuşi, JUivizatos, la tema: „Ortodoxia şi problemele actuale ale vieţii"). In general însă, linia des-baterilor nu s'a abătut dela învăţătura tradiţională. — Păcat că rezultatele concrete nu sunt în raport cu bunăvoinţă pusă la contribuţie. Nici nu se putea. Era doar primul congres de acest fel. In chip fatal, el nu putea ieşi din domeniul generalităţilor. Iar în chestiunea cea mai importantă, în care a căutat soluţii practice: aceea a mult doritului sinod ecumenic (?) ortodox, rezultatul îinal a fost prea puţin mân-găitor. Deocamdată, convocarea lui nu pare posibilă. Fără soluţii au rămas, pe cât se pare, şi alte propuneri concrete ce s'au făcut în vederea strângerii rândurilor dintre bisericile ortodoxe: publicarea unei reviste teologice comune, o facultate teologică centrală, schimb de profesori, întărirea puterii patriarhului ecumenic căruia să i-se dea un sinod permanent compus din reprezentanţi ai tuturor bisericilor interesate, etc. — Viitorul congres, fixat pe anul 1937 la Bucureşti, probabil va fi mai norocos şi în privinţa aceasta. Cu toate că temele Iui: „Isvoarele credinţei ortodoxe; Tradiţia; Datoria socială a Bisericii", sunt şi ele prea vaste şi se mişcă tot în lumea generalităţilor.

Cu toate aceste neajunsuri, inerente începutului şi, în parte, şi greutăţii reale de a se înţelege congresiştii în limbi străine nu de toţi cunoscute, se poate spune că stăm în faţa unui pas hotărît de apropiere a bisericilor ortodoxe. Şi, poate să aibă dreptate şi d. I. Savin („Viitorul" bis. 15. 12. 36) care crede că în ciuda aparenţelor contrarii, s'a făcut şi începutul real al pregătirii unui viitor sinod ecumenic. — Din parte-ne nu putem dori decât să reuşască. Refacerea deplinei unităţi a bisericilor eterodoxe este un pas important spre marea unire catolică, a tuturor.

H. P. © B.C.U. Cluj

Î N S E M N Ă R I

Un document preţ ios In buletinul „Astrei" noastre culturale, „Transilvania" (nr. 6,

Nov.-Dec. 1936), d. han Ardeleana senior publică un foarte interesant document, „în legătură cu revoluţia dela 1848 din Ardeal". L-a aflat în arhiva vicariatului Silvaniei, în Şimleu, unde se mai găsesc — ni-se spune — şi altele, câteva zeci de acte, necunoscute istoriei şl toate de interes pentru cunoaşterea acelor vremuri de răspântie pentru neamul nostru. Speram că d. A, nu va întârzia să le dea pe toate la lumină. Importanţa lor se vădeşte suficient din cel publicat acum, şi pe care ţinem să-1 semnalăm cititorilor noştri.

E vorba de circulara No. 148 din 27 Oct. 1848 a mitropolitului de mai târziu Alexandru Şterca Şuluţiu, pe care mişcările naţionale din 48 l-au găsit în fruntea vicariatului din Şimleu. Şi, fireşte, nu ca pe un simplu privitor. Ci, „în părţile sălăjene această mişcare de desrobire, de sfărmare a lanţurilor iobăgiei, a fost condusă de el". Şi cum încă! Cu ce elan naţional, cu ce lărgime de vederi, cu ce adâncă pătrundere a momentului istoric şi, în acelaşi timp, cu câtă înţelegere pentru realitate, pentru organizarea practică şi de amănunt a întregei acţiuni de ridicare politică, culturală şi economică a naţiunii româneşti, abia ajunsă şi ea la limanul libertăţii. Pomenita circulară ne lămureşte.

Scrisoarea este un ordin către toţi arhidiaconii şi parohii din Silvania, cu porunca de a-1 împărtăşi tuturor preoţilor, şi printr'ânşii poporului, pentrucă toţi să cunoască „dreptul Naţionalităţii şi a limbei noastre", şi „cu tot prilejul şi în toate cererile şl plânsorile lor la orice fel de diregătorii negreşit să se folosească cu el, aşa cât: Toate instanţiile lor, cari vor avea de a-le da la supremii sau subcomisarii împărăteşti a cercurilor — ori de ce fel de naţiune fie aceia — le vor da în limba maicii sale româneşte şi vor avea de a pofti pe dânsele rezoluţiuni iar româneşti". Iar dacă unii diregători s'ar împotrivi, să-1 înştiinţeze pe el, pe Vicarul care va „priveghia ca drepturile naţiunei noastre să nu se vateme şi să nu rămână fără fruct". — Dat fiind că naţiunea română are acum dreptul „de a se cultiva, procopsi, desvolta şi în lucrurile publice religioase şi politice a-şi folosi limba sa cea naţională românească.

© B.C.U. Cluj


comunităţile româneşti au dreptul de a pofti, ca precum la alte diregătorii mai înalte, la toate comunităţile româneşti să se aşeze şi să se pună notari de limba română". Circulara motivează, apoi, cu toate temeiurile, îndreptăţirea acestei cereri şi însemnătatea ei. In general: „Strâns să privegheze fiecare, ca să nu ni-se vateme, sau de totului să se omoare dreptul naţionalităţii şi a limbii noastre; »principiis obsta», că limba e viaţa naţiunii şi ştim din tristă experienţă, că până n'am avut dreptul limbii în publica administraţie, naţia noastră a zăcut moartă sau amorţită, ca slabele muşte iarna în crepăturile lemnelor".

Mai încolo, Vicarul stăruie ca preoţii să îndemne pe români a-şi da copii Ia scoale. — Apoi: „toate comunităţile şi toţi oamenii, sau prin notarul său, sau prin preot să-şi însemneze toată paguba ce-au avut-o şi au pătimit-o dela maghiari... Să însemneze şi aceea, că din fiecare sat câţi oameni au spânzurat, câţi au împuşcat, câţi au ucis în alt chip şi câţi au murit fugând de frica lor şi apărându se de ei..."

Conştiu de importanţa dispoziţiilor date preoţilor săi, Vicarul Silvanlei a trimis scrisoarea, în copie, şi mitropolitului Şaguna la Sibiu şi tuturor vicarilor şi protopopilor din toate centrele importante ale Ardealului. Socotia necesar — le scrie acestora — ca acum, „când a răsărit soarele dreptăţii şi preste naţiunea română, pentru punerea în viaţă şi în lucrare a limbei şi naţionalităţii noastre cei române" toţi fruntaşii să purceadă la fel, pentrucă „toată naţia să fie într'un cuget şi simţire şi în poporul român pe tot locul iubirea limbei şi naţionalităţii române, să se deştepte şi nutrească.." Trebue deci ca „să ţină toţi mai marii şi povăţuitorii poporului strânsă coînţelegere între sine, pentru înaintarea binelui şî a drepturilor..."

Nu putem încheia, decât împărtăşind şi noi îndemnul d. Ar-deleanu, de a se căuta şi publica cât mai multe din conscrierile rânduite de Şuluţiu despre suferinţele Românilor din timpul revoluţiei. Şi, repetând dorinţa dela început, de a vedea publicate şi alte asemenea documente cari pun în admirabilă lumină oamenii şi faptele acelor vremuri legendare, (ap).

Ştiinţă ş i credinţă

Problema credinţei preocupă intens spiritele de elită. Şi, în deosebire de enciclopediştii veac. XVIII şi de cei ce i-au maimuţărit pe aceştia, bărbaţii de serioasă şi dovedită ştiinţă din zilele noastre vorbesc de credinţă cu mult respect şi veneraţie. Mai ales savanţii americani, sub acest raport, sunt de o delicateţă rară.

© B.C.U. Cluj


Revista vieneză „Schonere Zukunft* (20. 12. 36) aduce ca dovadă de felul cum e privită din partea unor somităţi ştiinţifice problema credinţei, câteva spicuiri din operele unor savanţi americani moderni. Aşa, din capitolul de Încheiere al lucrării: „Istoria Religiu-nilor" scrisă de recent decedatul prof. univ. C. H. Goy dela univ. Harvard, reţine următoarele rânduri privitoare la optimismul cultivat de toate religiile: „Acest optimism e de cea mai mare valoare etică, pentruca el dă vieţii morale bucurie şi însufleţire şi puterea de a suporta chiar şi cele mai crâncene dureri şi încercări, cu convingerea biruinţei finale a dreptăţii" — Dr. Lowie, dela univ. California, în opera sa „Religia popoarelor primitive" face remarca interesantă: „Fireşte că-i bine şi folositor a se ocupa cu cercetarea specialist-ştiinţifică a esenţei religiilor. Dar să nu-şi închipuie nimeni că prin atari cercetări va cuprinde cineva întregul şi cel mai adânc adevăr al acestei probleme. Pot să meargă înainte pe căile proprii cei cari nu cunosc alt idol decât adevărul ce poate fi dovedit după metodele specialiştilor, dar nu trebuie să-şi ia aere şi să trîmbiţeze renunţarea lor drept adevăr valabil pe toată linia" — Prof. Hopktns dela univ. Jale în opera sa: „Originea şi evoluţia religiilor, dupăce se provoacă la cuvintele lordului Kelvin: „Cel obişnuit să cugete real şi temeinic, va fi forţat de ştiinţă să creadă în Dumnezeu", adauge de încheiere: „Este extrem de interesantă constatarea că ştiinţa, pe îndelete, s'a scârbit de materialism. Realul şi idealul astăzi nu mai contează ca antiteze. Poate că, peste tot, idealul e singura realitate", (dn).

*

S i s t e m de premii pentru naşteri

într'un număr din vara trecută, revista parisiană „Masie Social" s'a ocupat mai cu deadinsul de problema premiilor ce se dau în Franţa pentru naşteri. Din constatările numitului organ de publicitate reiese că în patria lui Clemenceau şi Foch se înţelege însemnătatea sporului populaţiei şi se aduc jertfe serioase ca acest spor să fie cât mai pronunţat.

Aşa aflăm că din 90 departamente 70 au Introdus în toate comunităţile lor premiile menţionate. In 34 departamente împărţirea premiilor începe cu al treilea copil (tocmai unde înţelepciunea guvernanţilor noştri s'a opriţi), iar în celelalte cu al patrulea. Cele mai multe departamente au introdus sistemul premiilor progresive: cu fiecare vlăstar familiar în plus creşte şi premiul, a cărui mărime medie face 205 franci, la care este a se socoti în unele ţinuturi şi intregirea de premiu ce oscilează între 50 şi 200 franci. Dreptul la atari premii în 65 departamente se câştigă după un an de domiciliu,

© B.C.U. Cluj


în 3 departamente după 2—5 ani domiciliu; în 6 departamente după 6—10 luni domiciliu; 8 departamente au renunţat la fixarea oricărui răstimp de domiciliu.

In ce priveşte premiile deja împărţite, se notează că în anul 1934 s'au dat 41.600 premii pentru al treilea copil (233°/o); 53 594 pentru al patrulea copil (308°/o); 33,562 premii pentru al cincilea copil; 20.506 pentru al şaselea copil (118%); 12421 premii pentru al şaptelea copil (7 l°/0), 6077 pentru al optulea copil (3-50/0); 3321 premii pentru al nouălea copil (1 9°lo); 3126 pentru al zecelea, şi mai mulţi copii (l'7f/o). Prin urmare s'au dat 174107 premii. Totalul naşterilor în Franţa pe anul 1934 fiind de 677 365, reiese că pe familiile cu trei şi mai mulţi copii se vin 26'7°/o a naşterilor. De notat că premiile din chestie se dau tuturor familiilor cari au drept şi reflectează la ele, nu numai funcţionarilor, cum se face la noi {dn).

*

Biseric i noul în vechiul cont inent

Scriitorul catolic american Thomas F. Coakley a întreprins în vara anului trecut o călătorie mai lungă prin Europa. Reîntors acasă şi-a publicat impresiile în revista „America" (5. 9. 36), atrăgând atenţia compatrioţilor săi că vechiul continent, împotriva atâtor aparenţe, revine la credinţă.

Acest lucru bate la ochii observatorului atent ori în care parte a Europei catolice îl vor purta paşii. Neobişnuit de marele număr de biserici noui ridicate e o dovadă peremptorie. Mai ales dacă se ia în seamă că lăcaşurile de închinare nu-s clădite pe banii statelor, ci pe ai credincioşilor şi sunt foarte cercetate de cei a căror lipsuri duhovniceşti le-au reclamat imperios.

Cel dintâiu popas călătorul de peste ocean 1-a făcut în Franţa. Aci, înteresându-se la Biroul Diecezan din Paris, a aflat că numai în ultimii patru ani card.-arhiepiscop Verdier a construit 77 biserici în Oraşul-Lumină şi suburbiile sale, cu o cheltuială de peste optzeci milioane franci. Toate planurile au fost făcute şi executate de arhitecţi excelenţi, avându-se în vedere ca nouile biserici să răspundă, din punct de vedere artistic, şi celui mai rafinat gust şi totodată să fie variate ca formă (nu se află două să samene laolaltă) şi ieftine sub raportul speselor de zidire şi înzestrare. Ceeace a şi succes pe toată linia: toate acelea biserici sunt şi frumoase şi ieftine. Unele dintre cele pentru 400 persoane n'au costat mai mult ca echivalentul a 6000 de dolari, iar cele mai vaste, în stare să cuprindă la 1000 persoane, n'au trecut peste 28.000 dolari cheltuieli de clădire.

Constatările din Franţa, americanul Coakley le-a făcut pretu-© B.C.U. Cluj

762 CULTURA C R E Ş T I N Ă Nr. 11-12

tindenea pe unde a umblat", dela Irlanda până la Ungaria — cum scrie dânsul — dela Berlin până Ia Roma şi dela Locarno la Nice". Ceeace s'a făcut mai nou în Europa în ce priveşte zidirea de noui biserici declară că pare de necrezut. „Antichitatea se întâlneşte cu ziua de azi în locurile cele mai surprinzătoare. Astfel, nu departe de S. Pietro, Ia Roma, se ridică o biserică extrem de modernă, dedicată Regelui-Hristos.. E un edificiu vast, flancat de o parte de casa parohială. La toate ss. Liturghii ce se slujesc aci Dumineca din oră în oră se predică. într'o Duminecă, pela ora zece, am intrat la o atare liturghie anume ca să văd că oare Italienii de acum vin în număr mare la sf. slujbă, ori ba? Ei bine, am văzut cu uimire, eşind şi Intrând din această biserică o mulţime bine şi aparţinând clasei culte într'un număr cum în patria mea vezi cu atari prilejuri numai în cele mai mari oraşe. Şi ca la Roma e cazul în întreaga Eurooă: în Belgia ca şi în Olanda, în Germania ca şi în Elveţia, în Ungaria, în Danemarca, în Norvegia, în Svedia, ori în Franţa sau Italia. Fireşte că aceste biserici au fost obiectul unor critici aspre. Biserica însă, într'aceea îşi continuă calea sa şi arhitectura modernă proclamă cu glas înalt că Europa de azi a găsit calea credinţei". — Asta-i convingerea Iui Thomas F. Coakley. (dn)

* „Supremul să bor al înţelepciunii omeneş t i"

Ideea acestui săbor (Supreme Court or Council of Wisdom) a fost lansată în toamna anului din prilejul aniversării împlinirii alor trei veacuri dela înfiinţarea universităţii Harvard din Statele Unite nord-americane. Şi încă în „Congresul celor 72 înţelepţi" chemaţi aci din toate părţile globului.

Menirea plănuitului „Suprem săbor al înţelepciunii omeneşti" ar fi să adune tot ce au produs înţelepţii tuturor neamurilor pe terenul ştiinţei şi filosofiei şi aşa să ferească de decadenţă temeliile civilizaţiei apusene. Desbaterile acestui congres au dus oarecum în chip firesc la elogierea mult hulitului ev mediu. Intr'una din şedinţele publice unul dintre conferenţiari a mărturisit fără încunjur: „Credinţa în universalitatea adevărului a fost realitatea căreia biserica în toate veacurile evului mediu i-a împrumutat cea mai înaltă şi cea mai nediscutată autoritate. Această autoritate spirituală îşi avea centrul ştiinţific la universitatea din Paris şi deacolo a pătruns, pe îndelete, la toate popoarele Apusului şi a călăuzit toţi cugetătorii vremilor acelora fără deosebire de neam la o confraternitate mondială a tuturor cercetătorilor după adevăr".

De sine înţeles că astăzi aşa ceva e mai greu de realizat. Diferendele dintre state, neamuri şi rase, cari ameninţă civilizaţia

© B.C.U. Cluj


apuseană, fac să pară imposibilă o atare înfăptuire „Ce normativ ar şi putea stabili Supremul Săbor — aşa se întreabă conferenţiarul — pentru a selecţiona din haosul şi harababura filosofie! moderne doctrinele comune ale înţelepciunii oameneşti? Evul mediu a fost doar' închegat unitar în primul rând nu de formaţia politică a Sfântului Imperiu Roman, ci prin legătura unei spiritualităţi universale ce-şi avea temeiurile într'o biserică universală".

Care biserică ştim că a fost biserica Romei. Singura forţă mondială dovedită în toată vremea a fi isvor şi razim de realizări gigantice, durabile şi binecuvântate prin veacuri (dn).

*

Zile Răsăr i tene Roma sf. Petre n'a avut, şi nu are, faţă de cei ce, răzvrătin-

du-se, s'au rupt de dânsa, decât cea mai profundă compătimire şi nimic nu doreşte mai cu căldură decât revenirea acestora la sânul ei de M*icâ in chip păcătos părăsită. Şi îndeosebi i a stat totdeauna la inimă întoarcerea răsăritenilor disidenţi. Acest scop avân-du-1 în vedere, n'a încetat să asalteze mereu ceriul cu rugăciuni şi să facă tot ce i-a stat în putere ca să ie netezească drumul spre adevăratul staul al lui Hristos. Aaul trecut, cu data 27 Ian. 1935>

5. Congregaţie a Studiilor, a rânduit, din ordinul Preafer. Părinte Pius XI, ca în toate seminariiîe teologice şi în celelslte aşezăminte de educaţie catolică a tineretului, an de an să se ţină o >Zi a Răsăritului Creştin" în care să se rostească predici, să se conferenţieze, să se facă rugăciuni ca ceriul să se milostiveascâ, şi cele două tabere creştine, cunoscându-se mai bine, să se apropie, să dărîme păretele despărţitor şi să refacă unitatea credinţei sfâşiată de patimi omeneşti, reluând legătura iubirii celei dintru începuturile creştinătăţii.

Practică, şi înţelegând să treacă dela vorbe la fapte, Roma a şi alcătuit un catastih de teme ce sunt a-se desbste in cadrele so lemnităţilor de »Zilele Răsăritene". Se înţelege că pot fi alese şi altele. Cele fixate în umbra lui San Pietro sunt însă şi ele tot atâtea indicaţii de problemele ce trebuie să preocupe pe cei ce vreau într'adevăr să promoveze, pe cât le stă în putere, unirea Răsăritului creştin cu Roma vârhovnicului Petre, — Temele propuse pentru a fi studiate şi desbătute:

1, Desbinarea creştinilor răsăriteni de Biserica Romei (Istoria disidenţei). 2. Situaţia şi istoria anumitor ţinuturi ale Răsăritului. 3, Literatura creştinilor răsăriteni. 4 Catolicii de rit răsăritean. 5. Lupta pentru readucerea răsăritenilor disidenţi la adevărata Biserică. 6. Misiunile şi istoria lor la răsăritenii disidenţi. 7. Greutăţile psihologice ale unirii răsăritenilor. 8. Cum poate fi promovai unirea ră-

8 © B.C.U. Cluj


săritenilor disidenţi? 9, Străduinţele necurmate ale unor papi pentru revenirea răsăritenilor la unitatea credinţei. 10 Concepţia bisericei la catolici şi ia răsăritenii disidenţi. 11. Primatul sf. Petre şi creştinii răsăriteni. 12, Filioque la sâborul din Toledo. 13. Cultul Maicii Domnului îu biserica răsăriteană. 14. Doctrina răsăritenilor despre SS. Taine. 15. Veneraţia SS. Euharistii la răsăriteni. 16 Epicleza în liturgia răsăriteană. 17. Liturgia răsăriteană. 18. Diferitele liturghii ale ritului bizantin şi istoria acelora. 19. Deosebirile dintre sărbătorile bisericei latine şi răsăritene. 20. Sf. Ioan Gurădeaur ca Dascăl bisericesc răsăritean. 21. Deosebirile dintre disciplina latină şi cea răsăriteană. 22. Sf. Josafat cu anteluptător al unităţii bisericii. 23. Prigonirile bolşeviste din Rusia 24. Necesitatea rugăciunii pentru întoarcerea răsăritenilor disidenţi. 25. Institutul Pontifical Oriental din Roma.

Spiritul stăpânitor al „Zilelor Răsăritene*, după dorinţa expresă a Sf. Părinte, e numai cei al obiectivitătii, temeiniciei şi iubrii celei mai largi şi mai sincere. Şi în ultimii doi ani s'a şi făcut dovada în lungul şi latul Apusului latin că aci dorinţa Papei e poruncă sfâată care se execută cu toată conştienţiositatea. Fie ca obiectivul râvnit, din mila Tatălui şi prin mijlocirea Pururea Fecioarei, să fie şi el atins! Despre ceeace, de altfel, nici nu ne îndoim, (dn).

C R O N I C I

Două deceni i de m u n c ă In 1908 păr. P. Manna, M. A., a scos

o broşură ce a făcut senzaţie: Operării autem pauci ( = Iară lucrătorii sunt puţini). Entusiastul slujitor al altarului propunea două lucruri: 1 să se înfiinţeze în seminariile teologice italiene asociaţii pentru convertirea necredincioşilor; 2. în toate eparhiile să ia fiinţă câte o tovărăşie preoţească având drept scop cerşirea milei lui Dumnezeu pentru misiuni, cultivarea de vocatiuni misionare şi câşt igarea de ajutoare materiale pentru misiuni. Răs-boiul mondial a întârziat înfăptuirea acestui gând cu opt ani. Atunci însă pleacă la drum, cu binecuvântarea Papei Benedict XV, sub numirea : Unio Clen pro Missionibus. — Şi s'a răspândi t r epede : la 31 Decemvrie 1917 avea 1254 preoţ i i talieni.ca membri. {Printre ei Achille Ratti , actualul Piu XI, întră

ca al 49-lea; In 1918 i-se alătură şi . S o cietatea Apostolică* a clerului olandez, cu 3000 membri . Astăzi Uniunea numără în cele 320 dieceze italiene 41.000 membri, iar în toată lumea, la mulţime de neamuri, numărul Io; atinge suma impozantă de 130.000, fără călugări şi clericii d : n seminarii.

Apostolia desvol tată de această uniune e şi bogată ş i variată. In urma insistenţelor ei s'au introdus în multe seminarii domestice prelegerile mlsio-nologice, iar la universităţi s'au creat catedre de misionologie. Pentru preoţi a scos un buletin propriu, a tipărit o mulţime de cârti valoroase ica de ex. „Guida delle Missioni Cattol iche") nu numai în Italia ci şi In Bavaria, în Belgia şi aiurea. Afară de aceea a format o opinie publică favorabilă chemărilor misionare, a introdus săptămânile de rugăciuni pentru misiuni; a dat Imense

© B.C.U. Cluj


ajutoare efective tuturor Operelor Pontificale Misionare. Asta grafie conştiinţei misionare ce a ştiut forma In membrii săi şi prin ei în turmele credincioase concrezute păstoririi lor.

Toa te aceste momente au fost evocate în cel de al doilea Congres Internaţional al Uniunii, ţinut in Cetatea Veşnică în zilele de 11,12 şi 13 Noem-vrie c , la Universitatea Gregoriană. Luminoasele conferinţe rosti te cu acel prilej au lămurit neîndoelnic: „Activitatea Uniunii Clerului pentru Misiuni in lumina documentelor pontificale" (card. Salotti i ; „Realizările Uniunii în răst-mpul alor douăzeci de ani" (A. Boucher);„Rosturile actuale ale Uniunii" (P. Manna); „Idealul urmărit de Uniune tn formarea sufletului apostolic în membrii să i" (I. Neuhăusler) ; . T i p ă riturile n rs ionare ale Uniuni i" (I. de Unzalu). Deschis congresul cu Veni Creator , după s, liturghie din basilica S. Pietro, prin cuvântul inaugural al card. Fumasoni-Biondi, s'a închis cu vorbirea Msgr. Constantini, secr. congr. P ropaganda Fide, carele, elogiind a-ceastă Uniune vrednică de toată admiraţia, a prins to todată într 'o sinteză scăpărătoare prestaţ i i le din trecut şi p lanunle pentru viitor ale Uniunii, fn).

In plin p r o g r e s Misionarismul catolic arată In toate

părţile lumii roade uimitoare. Chiar şi în China şi Manciukuo, unde , deal tmin-teri, dată fiind psihologia popoarelor din acele părţi de lume, cuceririle creştine sunt neînchipuit de grele, Mai ales când e vorba de crezul şi morala vestită de misionarii Romei.

Cu toate acestea, după statisticele publicate în ultimul număr al revistei benedict ine „Pax" din Newton (State le-Unite) catolicismul progresează de ne crezut şi acolo. Glasul cifrelor e mai concludent ca orice vorbă:

La începutul acestui veac în China nu erau decât 700,000 catolici. Astăzi numărul lor at inge cifra de 2,*00,000 suflete, păstori te de 4,309 preoţi . Ceea

ce înseamnă că tot la 645 suflete creştine se vine un preot . Şi la fel de îmbucurător se manifestă şi evlavia în continuă creştere a celor încrestinaţi. Dovadă asiduitatea lor întru a se a-propla de SS . Taine, part iciparea intensă la viaţa bisericei, creş terea acţiunii caritative şi înmulţirea chemărilor preoţeşt i şi călugăreşti. Un mic tablou grăitor: Dintre cele 125 teritorii misionare 22 sunt concrezute în în t regime clerului băşt inaş . De prezent In China activează 13 episcopi, 1734 preoţi şi 5413 călugăriţe indigene. — De prisos orice comentar, (n).

Tăria britanică Simpaticul bohem Eduard VIII n'a

ajuns să împlinească anul p e tronul glorios al Angliei. Nu mai putea, omul, t> ăi fără >micuţa< americană care ii oferea zestre farmecele celor 42 anişori ai ei, plus două divorţuri răsunătoare. Ţara a refuzat, categoric, cinstea de-a pune coroana pe buclele tunse, de dragul cărora regele a părăsit tronul uriaşului imperiu, dându-1 în grija fratelui său, cu viaţă familiară model , George VI.

Mulţi s'au entusiasmat de frumseţa gestului uman şi cavaleresc, care a dat un tron pentru un surâs. In reali tate însă, judecata rece nu poate avea alt calificativ pentru purtarea uşuratică a celui care a pus la aşa grea Încercare un imperiu întreg, decâ t : dezertare dela dator ie . Dela datoria nobilă, pentru care era perfect pregăt i t şi pe care a primit-o de bună voie. Mai ales că situaţia lui sufletească era exact la fel şi atunci ca şi acum. N'avea deci, decât să-şi fi făcut atunci un serios examen de conştiinţă şi să nu fi accepta t o cinste pe care care nu avea de gând s'o poarte cu toate greutăţile şi consecinţele ei .

Mai curând merită admiraţia lumii ţara care a şt iut t rece strălucit un examen cât se poa te de greu. Se ştie doar că, deşi în politica internă a Angliei rolul constituţional al regelui este cât se poate de restrâns, totuşi importanţa

S* © B.C.U. Cluj

766 CULTURA C R E Ş T I N A N r . 11-12

coroanei este pentru imperiu covârşitoare. Simbol viu al unităţii britanice, regele es te principala, dacă nu unica legătură reală care ţ ine închegată u-riaşa »lume a naţiunilor*, »Common-wealt of Nations<, cum i-se zice oficial. Gestul lui Eduard VIII punea acum în primejdie puterea acestei insti tuţiuni fundamentale, căreia tatăl său, George V. reuşise să-i dea un spor de strălucire până atunci neajunsă. (Se ştie doar că numai simpatia de care se bucura el in toa te dominionurile a făcut să se consolideze unitatea imperiului şi să se strângă legăturile coloniilor cu centrul, cum arată între altele Westmister-Statut-ul din 1931). — Ei bine, imperiul a trecut strălucit peste serioasa încercare şi a ieşit întărit din ea. Cu calm şi fermitate cu adevărat englezească, cu desăvârşit respect pentru persoana regelui care era sincer iubit în toate părţile şi straturile vastei împărăţii , fără gălăgie şi fără ţigănie, ţara a cerut observarea strictă a tradiţiilor de moralitate şi demnita te moşteni te dela înaintaşi . Guvernul, parlamentul (cu opoziţie cu tot), oficialitatea bisericească, până şi opinia publică exprimată în toată presa serioasă, n 'a avut nici un moment de şovăire. Nu înţelegea să se facă abate re , pentru nici un motiv din lume, dela normele severelor moravuri din trecut. N'a fost căutare de soluţii t ran-sacţ iont ie , de formule elastice cari să împace şi varza şi capra. Nu se admite târguiala în astfel de materie. — Vrednic de remarcat , că unitatea de vederi şi de ati tudine a fost perfectă in toate ţările cari compun imperiul. Şi că, după deslegarea norocoasă a crizei, se simte mai vie decât înainte dorinţa de a păstra şi strânge legăturile dintre părţi . Co-heziunea e mai mare. Un lucru a cărui importanţă politică nu e de dispreţuit .

De sigur, în toată întâmplarea, soarta a amestecat şi puţină ironie. Criza a isbucnit din pricina divorţurilor d-nei Simpson, în urma atitudinei intransigente a bisericii anglicane, care ea însăşi este întemeiată p e u n divorţ (Henric VIII). - Totuşi nu se poa te nega că ştrăşni-

cia cu care se păstrează în viaţa publică engleză tradiţiile de moralitate şi demnita te naţională, merită întreg respectul lumii. Şi nu este nici o exagerare în afirmarea, că tocmai această virtute este piatra de temelie pe care s'a clădit imperiul britanic şi toată tăria poporului englez, (a).

Morala şl r e c l a m e l e A fost dorinţa expresă a Sf. Păr inte

ca, in legătură cu expoziţia mondială a presei şi cu congresul gazetarilor catolici, să se ţină: Şi un ^Congres internaţional al publicităţiiU. Preocuparea lui de căpetenie avea să fie cea dată de Papa înt i 'o cuvântare din Septemvrie 1930: raportul dintre reclame şi morală.

Congresul s'a şi ţinut, la Koma, în 29-31 Octomvrie 1936. Foar te bine pregătit, a avut reuşită deplină. A întrunit la sfat reprezentanţi autorizaţi ai comerţului şi industriei, cu specialişti ai •publicităţii» şi cu gazetari din nu mai puţin de 15 state civilizate, din Europa şi America. In afară de cuvântul d e deschidere al contelui Dalia Tore , care a subliniat strânsa legătură dintre presă şi reclame, precum şi deosebita atenţiune care t rebue s'o acorde presa catolică acestui factor de excepţional interes nu numai economic, ci şi moral, s'au ţinut o serie de conferinţe, tot-atâtea referate temeinice asupra diferitelor laturi ale problemei . După fiecare s'au înc ins discuţiuni in teresante şi s'au luat anumite concluziuni. Temele discutate au fost: Reclama ca factor de educaţie publică (Dr. Cingolani); Reclama şi moralitatea (Dr. C. Solii); Reclama şi arta (C. Mezana); Limitele morale ale reclamei (Dr. M. Falconi); Reclame de medicină şi farmaceutice (Cav. Galbosera); Reclama ca mijloc al prpgresului şi expresie a culturii (Dr. E . Martire).

Regretăm că nu putem da, nici măcar în rezumat, constatările extrem de interesante şi deciziunile luate pentru a pune în concordanţă uriaşa pu te re

© B.C.U. Cluj


exercitată asupra publicului de către reclame, — putere care poate fi şi bună, dar este ds obicei rea — atât cu legile morale cât şi cu cerinţele artei adevărate. Ajunge să pomenim admirabila sinteză în care a cuprins Sfântul Părinte însuşi, in audienţa acordată congreşiştilor, cerinţele învăţăturii catolice în materia discutată. Accentuând deosebita importanţă ce are reclama prin presă, Papa a arătat că reclama este deodată artă, didactică şi retorică. învaţă şi convinge. De aceea, cel ce stă în slujba ei t rebue să-şi aducă mereu aminte de îndemnul lui Manzoni: A păzi ce-i sfânt şi a nu trăda niciodată; a nu risca niciodată un singur cuvânt care aprobă păcatul şi batjocoreşte virtutea. In acest sens concepută, publicitatea catolică, care voeşte să facă numai bine şi nu-şi permite nici odată mijloace de cari t rebue să roşeşti , es te un adevărat apostolat modern de cea mai mare importanţă (a).

Nouă internaţională Slova tipărită înveninează, varsă sân

ge, distruge, dacă asta intenţionează cel ce-i dă drumul în vileag p e calea tiparniţelor şi cu ajutorul librăriilor. Conştii de această împreună lucrare a lor la multe şi cumplite fărădelegi, librarii germani, după cum aflăm dintr 'o înseilare a d. Dr. Helmuth Burgert din Viena (>Sch8nere Zukunft« 15, 11, 36), au făcut cunoscută, acum de curând, o hotărîre a lor: să nu mai fie editate, nici răspândite , cărţi cari ar jigni capul vreunei ţări, ori vreun popor. Mai mult: să nu fie admise la lumina tiparului nici aduse pe piaţa cărţilor tipărituri de acelea în cari s'ar expune dispreţului obiceiuri şi tradiţii dragi unui popor.

Grupările de librari germani ce au avut această idee atât de norocos inspirată, au spus-o că sunt gata să înt re în tratative cu toţi editorii şi librarii străini de aceeaş convingere cu ei în ce priveşte responzabîl i tatea breslei librarilor şi editorilor şi că ar fi foarte fericiţi dacă in forma aceasta s'ar putea

ajunge Ia o confederaţie internaţională pentru pacea în lumea cărţilor; ori mai bine zis: la pacea mondială pe calea slovei t ipărite. Prin urmare: un pact Kellog al produselor t iparniţelor; un dispreţ suveran şi universal pentru toţi măciucaşii şi vracii criminali ai condeiului. Şi o nouă şi aprigă cruciadă împotriva tuturor acelora cari, crezând într 'o singură forţă: aceea a ticăloşiei, t imbrează de ramolitism şi de servilism strădaniile de a crea acea >tran-quillitas ordinis<, acea linişte ce o dă ordinea, convieţuirea paşnică dintre neamuri , visată de Sf. Augustin.

Din punct de vedere creştin idea lansată de librarii germani e dintre cele ce nu pot fi îmbrăţişate decât cu toată căldura inimii. Şi dacă în legătură cu ea ar mai fi ceva de dorit, apoi acel ceva iată cum ar fi de formulat: Intre obiectivele cruciadei preconizate va trebui luat negreş i t şi respectul faţă de venerabilele şi străvechile doctrine, aşezăminte, obiceiuri şi tradiţ i i religioase. Căci acesta-i temeiul plănuitului >Gentlemen's AgreemenW a cărui cea dintâi poruncă e s t e : Nu bârfi! şi cel mai agreat imperat iv: U-manitate largă! Ceeace ştim că e cea mai nobilă latureja civilizaţiei apusene. Şi mai ştim în aceeaş vreme că face parte din patrimoniul creştin, cum aşa de nimerit observă scriitorul vienez. (n).

Rea legerea lui Roosevelt Franklin Roosevelt a fost reales Pre

şedinte al Statelor-Unite din Amer ica de Nord. Cu majorităţi sdrobi toare. Succes impunător şi aproape inexplicabil. Să cârmueşti o ţară cu cele mai încâlcite probleme economice, tocmai în timpul când o criză teribilă a lovit greu chiar temeliile aşezărilor ei t radiţ ionale; să isbcşti in acest furnicar de uriaşe in terese răvăşi te cu încercări de reforme revoluţionare şi totuşi să-ţi sporeşt i populari tatea care în normal, se macină la guvern, iată' ceeace a pus lumea noastră în uimire deplin îndreptăţi tă .

© B.C.U. Cluj


Suntem prea depar te pentru a putea găsi noi taina acestei situaţii neobişnuite. Credem însă că a înţeles-o şi tâlcuit-o foarte aproape de adevăr un articol de fond al hebdomadarului catolic >The TableU (7, 10, 3 6 \ reprodus de »Sch8nere Zukunft < (29, 11, 36), în felul următor : «însemnătatea istorică alui Fr. Roosevelt stă în faptul, că el a păşit la o soluţionare creştină a crizei sociale şi economice, într 'o ţară in care până acuma astfel de cerinţe erau aproape necunoscute. Şi încă pe temeiul principiilor sociale cari sunt adânc înrădăcinate în teologia catolică şi in marile enciclice ale lui Leo XIII şi Pius XI. Câtă vreme Americanii au crezut că viaţa economică nu poate urma alte legi decât pe ale sale pro-proprii , n 'au ascultat aceste învăţături creşt ine. Dar in anii 1929-1932 această credinţă s'a prăbuşit. S'a văzut l impede, că lupta dintre bogat şi sărac se face to t mai inegală şi domnia plutocraţiei s'a întărit crescendo. Prezidenţii de mai nainte , Theodor Roosevelt şi Wil-son, au atacat unele anomalii parţiale, pe cele mai supărătoare, şi în chipul acesta au câştigat massele pentru sine. Dar numai prezentul regim a avut curajul să atace însuşi sistemul plutocraţiei şi drept linii directive pentru marea reorganizare s'au luat principiile creşt ine, cari formează temelia întregei politici alui Roosevelt. Nu se poate spune că ar fi vizibile de pe acum şi în afară urmele unor transformări ex-tra-ordinare in viaţa socială americană. Nu se poate nega însă, că sunt o seamă de rezultate evidente. Cele mai mari deficultăţi pe care le întimpină Introducerea orânduirii sociale drepte nu vin atât dela duşmănia deschisă ori ascunsă a celorce se razimă pe puterea lor economică până acum nemărginită, cât mai ales dela lăcomia de bani a tâ t de adânc înrădăcinată şi răspândită , care foarte uşor poate lipsi de efect şi cele mai bune reforme. Atât de mult banul a fost măsura tuturor lucrurilor şi oamenilor, încât o schimbare de

mental i tate nu se poate produce prea repede . De altă par te însă vedem şi mult idealism şi un entuziasm care se aprinde uşor pentru a primi nouile idealuri. Problema anilor ce urmează va fi să facă dovada, că techaica şi ştiinţa, conduse de mâna orânduitoare a omului, pot birui mizeria şi sărăcia. Roosevelt este astăzi pus în situaţia de a înfluinţa ho tă r î to r politica mondială. Este un mare noroc pentru Europa că la acest loc stă un om care are o mult mai largă înţelegere pentru zestrea ei spirituală decât politicianii de duzină ai Americii«. (a).

„Regele tunuri lor" Aşa i-s'a mai zis lui Sir Basil Zaha-

roff, unul dintre plutocratii cei mai lipsiţi de conştiinţă ce a cunoscut vreodată omenimea A murit deunăzi la Monte Carlo, în vârs tă de 86 de ani, şi a dat material de scris gazetelor de pe întreg rotogolul pămâniulul .

Grec de naştere , şi încă din păturile cele mai de jos, şi-a început „cariera" ca cicerone al străinilor prin cartierele rău famate ale Constantlnopolului. Ca a ta re învaţă o sumedenie de limbi (17). Şi asta-i este norocul: ministrul grec Skolondis îl foloseşte de agent, mai apoi îl recomandă uzinelor Vickers -cea mai mare fabrică de arme şi muniţii a Angliei — de comis voiajor. Prin anii 80 face cunoştinţa contesei de Villafranca, care-1 introduce în cele mai înalte cercuri ale aristocraţiei europene . Aşa ajunge în legătură şi cu diferitele cârmuiri de stat .

Momentul acesta l'a folosit cu abilitate diabolică. „A petractat cu cele mai multe regimuri ale vestului şi sudului Europei , într 'aceea devenind miliaidar, dar nota plătindu-o to tdeauna Europa" , cum scrie ziarul „Frankfurter Zeltung". In 1911 acreditează svonul că Tirpitz s'a îngrijit să se fabrice in taină pe seama marinei germane de două ori a tâ tea vapoare , câte se spun pentru publicita te , înverşunând opinia publică engleză. In răsboiul balcanic (1912-1913)

© B.C.U. Cluj

CULTURA CREŞTINA 769

beligeranţii se ucideau împrumutat cu arme furnizate de acelaş Zaharoff. Fran{a îl decorează cu marea cruce a ordinului „Legiunea de onoare", pentru serviciile pres ta te , cum s'a dat publicităţii în 31 Iulie 1914...

Averea acestui personagiu sinistru este imensă. Se crede că a fost cel mai bogat om al lumii. El era principalul acţionar la soc. Vickers-Armstrong şi cel dintâiu cointeresat în concernul internaţional al înarmărilor Vickers-Ma-xim-Schneider-Creuzot. Războiul mondial pentru dânsul a însemnat o .afacere" ce i-a adus patruzeci milioane f. steri , venit „curat". Afară de a : eea mai era şi în direcţia Soc Petrolifere franco-engleză şi în câte alte direcţii societare (Krupp-Skoda-Putilov) şi bancare.

Pentru a-şi spăla mâinile de sângele a tâ tor zeci şi sute de mii de morţi a căror sfârşit 1-a căşunat şi el cu nesaţul şi iatrigăriile-i de om fără scrupuli, a făcut şi fundaţii cul turale: Câte un premiu literar francez şi englez; un institut Pasteur in Athena, etc. Şi cu asta — basta . ( n )

înfrăţire c u angl icani i Ortodoxia noastră de mult coche

tează cu anglicanii. Idila, născută din nevoia britanică de a câştiga incă un certificat de legitimare a validităţii consacrării păstorilor lor, a trecut prin faze diferite. După part iciparea comună la congrese interconfesionale, au urmat schimburi de scrisori şi de vizite pompoase. Marea însufleţire unionistă ce s tăpânea ambele părţi s'a manifestat chiar şi în participarea comună la slujbe dumnezeeşti în faţa aceluiaşi altar. S'du format apoi comisii de teologi cari au studiat mai dea-proape chestiunile despăr ţ i toare . Nu fără rezu'tat. Validitatea hirotoniilor anglicane a fost, in sfârşit, recunoscută oficial de ortodoxia românească . Se pare că nici asupra altor puncte nu mai sunt deosebiri de credinţă esenţiale.

Ciudat e, că oficialitatea ortodoxă ro

mânească e (oarte sgârcită în informarea opiniei publice asupra învoielilor cari se fac mai mult după culise. Trebue să facă multă gălăgie unele publicaţii dreptcredincioase, cari au oroare de acest amestec cu o biserică declarat eretică, pentruca să se dea câte o informaţie vagă şi tn doi peri. — Nu aşa însă anglicanii. Ei nu fac taină din isprava săvârşită. Se mândresc cu ea. In chipul acesta aflăm apoi şi noi, din Londra , ce s'a p e trecut la Bucureşti . Aflăm astfel că ultima manifestare de unire s'a petrecut în capitala Angliei, la 18, 11, 36. Atunci s'a prăznuit aniversarea «asociaţiei bisericilor răsări tene şi anglicană*. Adunarea festivă s'a deschis >prin participarea comună la liturghia ortodoxă, oficiată la catedrala grecească*. Iar în cuvântările ce s'au rostit, s'au spus lucruri şi mai grave. Aşa, d. dr. A. I. Macdonald, »referin-du-se la recunoaşterea din par tea bisericilor or todoxe a hirotoniilor anglicane, a ară ta t că în felul acesta membrii unei biserici pot primi serviciile clerului celeilalte, când nu au la dispoziţie un preot al bisericii lor«, (»U-niversul* 6 12. 36). Şi n'am auzit încă nici un glas or todox ridicându-se împotriva acestor enunciaţii . înfrăţirea celor două biserici este, deci, fapt Împlinit, fără ca anglicanii să fi renunţa t la nici unul din articolii lor de credinţă protes tantă . Ortodoxia noastră lunecă, poate fără să-şi dea seama, pe un povârniş cât se poate de periculos.(a).

Bolşev i smul ş i familia Sute de avocaţi , şi profesori dela

facultăţile de drept francez, s'au întrunit la Par is , in 7 Noemvrie c , într 'al 53-lea congres al jurisconsulţilor ca tolici francezi, prezidat de arhiepiscopul Slobet, de Avignon. Subiectul de studiu fixat pentru acest congres de arhiep. card. Verdier al Parisului, a fost: Bolşevismul faţă de familie.

Ca to tdeauna în cazuri similare, lucrărilor congresului le-a premers o sf.

© B.C.U. Cluj


liturghie la care au luat parte toţi congresiştii. Şi numai dup'aceea s'a trecut In sala „Muzeului Social" unde s'au rostit ronferinţele şi au avut loc desbaier i ie .

Cuvântul introductiv l e - a a d u s aminte participanţilor că bolşevismul, din punct de vedere intelectual, e de origine germană. Ruşii n'au făcut altceva decât că au aplicat t eo r i l e lui Marx şi Engels. Intrându se apoi în materia propriu zisă, primul vorbitor lămureşte tema nu tocmai lămurită: Bolşevismul şi căsătoria, întrucât comunismul e şi filosofie şi politică. Sub rapor t filosofic soluţia comunistă e absolută: căsătoria t rebue supr ma t? . Ca să fie apăra tă - chipurile !iber»atea sexelor şi femeia îm-p triva „ipocriziei" burgheze. Sub raport >•<)!.tic mai a les dup? experienţele jalnice făcute dela 1918 încoace, s'a ajuns la recunoaşterea, in principiu, că-i mai bine ca tovarăşii de căsătorie să locuiască împreună, să aibă dreptul de a face economii în comun şi de a se apăra de terţe persoane .

Temele celorlalte conferinţe: Urmările dezast ruoase ale legislaţiei sovietice privitor la natal i tate; Raporturile dintre părinţi şi copii în dreptul sovietic; Principii nefaste în educaţ ia şi instrucţia comunistă (fiecare copil să devină un bolşevic t ip; coeducaţia sexelor; instrucţie antireligioasă; cultură politehnică exagerată , e t c ) ; Comunismul şi patr imoniul familiar (proprie ta tea privată t rebue înlocuită cu propr ie ta tea colectivă); Familia în lumea sovietelor , ş. a. In legătură-cu aceste conferintes'au închegat discuţii s'au şi dat informaţii extrem de impresionante, referitoare la Rusia (copiii părăsiţi , socotiţi ca mici jivine pentru cari nu există familie şi din sufletele cărora a fost smuls orice sentiment religios), Italia (experienţa comunistă; reactiunea fascistă; admirabila situaţie actuală, bine cunoscută rapor toru lu i : prof. univ. Manacorda, dela Florenţa) şi Spania (organizaţia bolşevică de aci şi ajutoarele efective ale Moscovei, după relatările unui

păr. jezuit spaniol). A fost ascultată cu deosebită atenţie comunicarea contelui Reynold despre originea şi desvol tarea revoluţiei ruse. Sinteza acestei adânc gândite şi bine documentate comunicări: Furia năpraznicelor năvăliri asiatice, cari au lăsat urme neşterse în sufletul rusesc, se reînoieşte în actualul program sovietic de incendiere a întregei Europe . Ruşi şi Evrei se află, cot la cot, în comunism, pentru a lupta împotriva culturii europene şi a catolicismului. Caracterist ica esenţială a bolşevismului: ateismul militant; misiunea sa : dis trugerea Sisericii Catolice. Ultimul lor mijloc de luptă e caracterizat de tentativa de a capta catolici (n).

Operă de c o n t r a b a l a n s a r e Baronesa Ecaterina de Hueck a

cunoscut din proprie experienţă blă-stămul bolşevismului chiar dela începuturile lui. Duşmăni tă numai şi numai pentrucă aparţ inea nobilimei, tovarăşii roşii, deşi ştiau cât bine făcuse, în fruntea unui spital, suferinzilor de tot felul, au căutat totuşi s'o ucidă şi pe dânsa şi pe soţul ei, ca pe a tâ ţ ia alţii din colaboratorii lor. E o întreagă o-disee fuga lor la Petrograd, apoi în Finlanda unde cad în mâinile bolşevicilor şi de unde scapă de moar te ca prin urechile acului, pentru a lua drumul Angliei, apoi al Canadei , unde se află acum. Amintirea preoţilor răstigniţi în faţa bisericilor, ori spânzuraţi de stâlpi, în s t radă; omorîţi la altar ori la amvon, şi a celor vre-o patruzeci persoane dintre rudeniile lor masacra te de bolşevici, nu le mai poate ieşi din minte.

Icoana ororilor văzute şi trăi te, şi rugămintea eparhiotului local, Mc Neil a îndemnat-o, acum patru ani, pe ba ro nesa de Hueck să porniască în Toronto (Canada) o acţiune de contracarare a leprei bolşevice în oraşul c e i dă ospitali tate. A petrecut un an de zile în mijlocul muncitorimii, trăindu-i traiul şi luând par te la toate întrunirile muncitoreş t i . A făcut apoi raport detailat şi

© B.C.U. Cluj


un proiect de acţiune pentru preîntâmpinarea bolşevismului, câştigând aprobarea şi b inecuvântarea vlădicului. Acesta însă a trecut In curând din viaţă, fără a-i putea da ceva ajutor financiar.

Şi atunci baronesa s'a apucat singură de real izarea planului pus la cale cu ierarhul mort şi care consistă în ridicarea de Căminuri in cartierele muncitoreşti , pentru a se face rost nevoiaşilor şi celor fără sălaş , de hrană, haine, azil gratuit şi chiar şi de distracţii o-neste şi recreative. Din 1934 luna Iunie şi până azi, graţie străduinţelor acestei femei ca puţine altele, s'au construit trei atari căminuri pentru bărbaţ i , femei şi t ineret . To t mobilierul, alimentele şi cărţile au fost furnizate de cari tatea publică, trezită şî mişcată de baronesa ce stă cu totul în slujba celor sărmani. In cele dintâiu 20 luni de existenţă, precum e informată Vita Ecclesiae (5. 9. 36), în aceste căminuri s'au dat 30.000 prânzuri şi 2400 rânduri de haine. Şi cu fiecare bucată dărui tă s'a dat şi câte o tipăritură creştină ori câte un obiect de pietate . „Cu revoluţia nu-i de a s e juca — aşa zice această luminată baroneasă — şi dacă vrem să o împiedecăm să-şi ridice capul înfricoşat, trebuie să fim adevăraţi catolici; cu un cuvânt: catolici militanţi", (n).

Deparazitară n e c e s a r ă Nu duşmănim şi nu urîm pe nimeni,

de orice neam ar fi. — Dorim pacea şi bunaînţelegere a tuturor . Credem că, prin munca cinstită, toţi pot şi au dreptul să trăiască. — E dator însă fiecare să aibă o ţară a sa, de care să fie legat cu toată inima şi să o slujască cu toate puteri le. Iar ţara, la rândul ei, e datoare să se îngrijască în prim loc de fiii săi proprii. Să-i apere de invazia periculoasă a străinilor. Şi să pună pecetea spiritului naţional pe toate paginile vieţii publice. Nu prin măsuri n e gative şi piedeci nedrepte puse în calea altora. Ci prin măsuri de ocrotire pozitivă a valorilor şi puterilor naţionale. In domeniul spiritual şi economic deopotrivă.

De aceea nu putem decât să aplaudăm decizia consiliului de miniştri de a tr imite pes te graniţă pe străinul Martori Hertz, faimosul editor de pornografie şi murdărie tipărită. Dureros e numai să constatăm abia acum, dupăce acest agent al corupţiei a săra anat In ţară a tâ ta stricăciune şi imoralitate, că el nici nu era măcar ce tă ţean român! Iutr 'adevăr incuria şi inconştienţa oficială pare că nu are limite. Dar, în sfârşit, suntem mulţumiţi că s'a dus măcar acum. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Acelaşi lucru t rebue să-1 spunem şi în faţa listelor lungi de cetăţeni străini cari, dovedindu-se inutili ţării, au fost trimişi la ei acasă. Nu ştim cât de conştiincios se va fi executat această măsură. Şi, iarăşi, avem temeri că această ac ţiune de deparazitare nu va fi continuată cu toată stricteţa şi obiectivitatea. Împrejurarea că în pomenitele liste figurează relativ puţine nume evreeşti ne întăreşte în această neîncredere. Nu că doar am fi antisemiţi . Nu suntem. Dar nimeni nu va putea rămâne nepăsător în faţa cifrelor reci, cari arată că din cei 9,736 000 evrei din Europa, România ocroteş te c. 1.500.000, fiind în seria ţărilor din toată lumea a 4-a (S. U. A. 4.500 000; Polonia 3 150.000; Rusia europeană 2710.000). In procente relativ la totalul populaţiei noastre de c. 19.000.000, nu mai puţin de 5.26°/o- Ş» dacă această cifră considerabilă ar rezulta din sporul natural, de veacuri, a străbunilor aşezaţi legal pe acest pământ, n'ar fi de zi-s. Dar informaţiunile de presă ^Observator* arată, in mai multe numere (cf. de ex. No. 44 din 21. 11. 36 şi 48 23. 12. 36), pe te mei de statistici a căror obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială, că nu a-cesta e cazul. Ci s tăm In faţa unei adevărate >invazii«. Prin spor natural ar fi t rebuit să avem, in tot pământul României de azi, 101.812. In realitate însă am avut 647.974. Iar de atunci până astăzi au sporit aproape un milion şi jumătate. Iarăşi nu prin spor

© B.C.U. Cluj


natural. Ci s'au strecurat pes te graniţa, ca intr 'un sat fără câini, valuri întregi de oaspeţi nepoftiţi cari n'aveau nici o legătură cu pământul şi cu moştenirea noastră sufletească.

Es te numai firesc, că împotriva acestei stări de lucruri t rebue să protest eze energic toată conştiinţa românească. Vor trebui să se asocieze la acest protest, fără îndoială, chiar şi evreii autohtoni , cari n 'au nici un interes să ia şi asupra lor valul de urgie cu care opinia publică întimpină pe oaspeţii intraţi prin fraudă şi contrabandă în casa noastră primitoare. Să rămână fiecare în ţara lui şi acolo să fie de folos. Acolo să-şi lucreze fericirea, (a).

Apostol ie pe unde e l ec tr i ce Există un „Birou catolic internaţional

de radiodifus ; une" cu sediul în Roma, prezidat de Msgr. MarschaU La cu rent cu tot ce se petrece pe tărîmul radiofoniei şi conştiu de însemnătatea acestui nou factor propagandis t , consiliul numitului birou ţine dese conveniri intime pentru a discuta problemele la ordinea zilei şl pentru a pregăti programul proximului congres ce se va tine în Maiu, anul viitor, la Poznan (Polonia),

O a tare convenire a avut loc în 10 Noemvrie c. In vederea celor ce vor fi a se desbate mai amplu la viitorul congres s'a constata t că, fiind vorba de programele radiofonice, în unele s ta te (Austria, Belgia, Cehoslovacia, Elveţia, Pranfa, Irlanda, Italia, Jugoslavia, Luxemburg, Statele-Unlte,) staţiunile de radiodifusiune intercalează şi puncte de interes creştin catolic. In schimb în alte s ta te acest mijloc de propagandă e folosit împotriva Evangheliei şi a Bisericii Romei, militând pentru ateism şi neopăgânism. S'a hotărît deci ca în congresul dela Poznan să se albă în vedere situaţia actuală pentru a se găsi modal i ta tea de a i-se face fată în cea mai potrivită formă şi pentru a lua măsuri le necesare de coordonare a staţiunilor catolice de radiodifusiune,

Drept model de studiat s'a a les s t a ţiunea catolică olandeză de radio, rezer-vându-se congresului dreptul de a stabili dacă aceas tă s taţ iune va putea s ta în serviciul şi a altor catolici, de alt neam şi altă limbă ca cea olandeză. — Seara s'a aranjat şedinţă jpublică la care, între altele, s'au rostit şi două conferente, una t ra tJnd „Realizările apostolatului catolic prin radio" şi alta lămurind prob lema: „Radio şl p resa" . — Aşa se {ine pas cu vremea, (n)

Creşt in ism organizat Catolicii francezi au aranjat în Sep

temvrie c. o «săptămână socială* la Versailles. In cadrele acelei săptămâni d. Filip de Las Cases a cetit un bine documentat rapor t despre «activitatea socială a catolicilor în 1936«. Cotidianul parisian „La Croix* (2, 10 36) redă cuprinsul raportului menţinut în următoarele:

Mândria social catolicismului francez, „Confederaţia franceză a muncitorilor creştini* dublându-şi numărul membrilor în cele dintâi trei luni ale anului, de prezent are 350,000 membri şi deja poate semnala o seamă de rezultate preţioase în lupta cu organizaţia similară socialistă. Intr 'asta i-a fost şi ii es te de nespus folos ^Uniunea socială a inginerilor catolici" care poar tă grija angajaţilor industriali. Tot idea creştină în viaţa socială o reprezintă şi ^Confederaţia franceză a profesioniştilor* care are 13,000 membri şi lucră în deplin acord cu «Confederaţia Muncitorilor Creştini*.

Paralel cu aceste organizaţii viguroase, şi animate de acelaş ideal creştin, se desvoaltă şi »Asociaţia Catolică a Tineretului Francez' care la congresul său jubilar din vară (50 de ani dela întemeiere) a întrunit nu mai puţin de 50,0000 de tineri ce indrituesc cele mai mângâietoare nădejdi. P e terenul înălţării familiei activează admirabil ^Asociaţiile Familiale* şi >Uniu-nea feminină civică şi socială; cu menirea de a ţ inea în permanenţă trează

© B.C.U. Cluj


conştiinţa publică şi cea de stat privitor la primejdia ce o reprezintă dena-tali tatea şi o politică familială fără orientare creştină. Dacă mai amintim şi „Cassele familiale de asigurări sociale" de bonitate ce poate stârni invidia oricărei alte instituţii asemuitoare, avem idee de apostolia efectivă ce o săvârşesc organizaţiile sociale creştine în Franţa , toate ţ inute în s t rânsă legătură şi coordonare de ^Uniunea secretariatelor speciale*, cu o reţea de 72 secretariate pe toată ţara. (n\

Cazul S a l e n g r o Salengro a fost ministru de interne

al Franţei , în cabinetul Blum, şi leader al „Frontului p o p u l a r ' tnchiegat din grupările de stânga, socialiste. „Cazul", cu adânc răsunet nu numai in viaţa politică a Franţei ci, se poate spune, în lumea întreagă, este cunoscut. Grupările de dreapta au pornit o campanie violentă împotriva lui: In parlament şi p resă . L-au acuzat întâi, că ascultă ordine şi sugestii dela Moscova. Pe acest teren a stat bărbăteş te în faţa discuţiilor. A venit apoi o altă avalanşă de bănuieli şi acuze g r ave : că, în răs-boiul mondial, şi-a t rădat patria, trecând de bunăvoie la germanf, cărora le-a descoperi t şi anumite taine militare spre paguba Franţei . Ministrul a rezistat câteva săptămâni . A ajuns însă curând la sfârşitul răbdării . Nervii i-s'au frânt şi au refuzat serviciul. Ministrul Salengro s'a refugiat din luptă în camera cu gaz asfixiant, care 1-a trecut în ţara liniştii e terne.

Întâmplarea e, fără îndoială, tragică. Ea pune In teribilă lumină marea răspundere a celor ce poar tă campanii de acuze împotriva celor ajunşi tn situaţii înalte. Şi, de atâtea ori, campanii calomnioase. Vor avea pe suflet nu numai păcatul calomniei, ci uneori şi viaţa hărţui tă până la exasperare a victimei luată la goană — De altă par te , nu putem să nu compătimim soar ta tr istă hărăzită celor ce nu cred în Dumnezeu. Pentru clipele grele, pen

tru examenele mari ale vieţii, ei nu au tărie. Le l ipseşte razimul şi suportul care îi ţine pe credincioşi şi în mijlocul celor mal cumplite valuri a le răutăţi lor omeneşti , tari , Încrezători sau, in cazul cel mal rău, resemnaţi , Împăcaţi cu voia lui Dumnezeu care, odată şi odată , tot va face drepta te . Ce pustiu, ce gol însă în jurul necredincioşilor. In faţa răului, puterile lor se frâng. Intunerecul morţii e singura lor salvare. Tr is tă soar tă 1

Sinistră lumină aruncă această tragedie şi asupra atmosferei întregi ce s tăpâneş te în grupările politice de extrema stângă, a căror ideal e mater ia . Soluţia la care ajung conducătorii Înşişi în faţa greutăţi lor este înspăimântătoare. Cum se poate da ţara pe mâna şi conştiinţa unor oameni cari nu ştiu lupta cu răul până la biruinţă, nu-i ştiu sta în faţă cu bărbăţ ie , ci se aruncă, de frica lui, în hăurlle morţii? Ce trebue să-şi zică mulţimile cari văd această laşitate a conducător i lor?! Şi ce idealuri sunt acelea, a căror suprem răspuns Ia isbirile sor(ii, in clipele hotă-rî toare, es te : sinuciderea? fe meleagurile lor nu creşte eroismul! Cu adevărat , idealurile morţii şl ale pustiirii t

Noroc că chiar şi pes te ceaţa acestui sfârşit se zăresc sclipiri de lumină mai înaltă. Salengro a rezistat la multe învinuiri Una fnsă nu a biruit-o: acuza de t rădare . Iubirea de neam, patr iot ismul, es te prin urmare, o valoare recunoscută fără discuţie chiar şi in t a b e rele socialiste, una Indiscutabilă, mai pe sus decât viaţa. De aici, in chip logic, va trebui să se ajungă la recunoaşterea şi altor va'ori şi Idealuri cari trec pes te hotarele materiei . Şi cari singure dau rost existenţei noastre t recă toare : Idealurile vieţii şl ale eroismului creşt in! (a).

îndărăt la ţară! Nebunia năvălirii la oraşe, aşa se vede,

e de caracter universal. In depărtata Canada, ca şi la noi. După însemnările prof. E. L. Chicanot din revista *The Commonweal* (16 10. 36) folosite şi de

© B.C.U. Cluj

C U L T U R A C R E Ş T I N A Nr. 11-12

«Schttnere Zukunft* (15 .11 . 36), în 1931 din totalul locuitorilor Canadei numai 46,3'/o trăiau la ţară. Restul năpădise oraşele. Criza economică a anilor t recuţi şi mizeria provocată de ea, mai ales în rândurile muncitorimei, a îndreptat paşii şomerilor şi înfometaţilor spre ţară. In răstimpul 1930 - 1936 nu mai puţin de 18.000 familii au luat acest drum. Pilda familiştilor au urmat-o şi 40.000 bărbaţi necăsătoriţ i , dând un total de aproximativ 130.000 persoane ce au părăsit oraşele, cu fabricile şi slujbuliţele lor, pentru ţarini şi holde.

Guvernul central a uşurat şi el acest exod colonist dând, cu începere din 1932, familiilor dovedite destoinice în-tr 'ale agriculturii, câte 6C0 (şase sute) dolari ajutor, odată pentru to tdeauna, şi fără să-i mai reclame vreodată dela cei ajutoraţi. Asta însă cu o condiţ ie : ca şi guvernul regional să facă acelaş

lucru cu aceiaşi . Ceeace s'a şi făcut în provinciile: Ouebec, Ontario, Mani-toba, Saskatchewan şi Alberta. îndeosebi s'a lucrat mult în această direcţie în Ouebec, par tea leului având-o aci biserica catolică. Celor 4500 familii colonizate până acum, în scurtă vreme o să li-se adaugă altele, până la 10,000, colonizarea lor făcându-se pe baze parohiale.

Pentru perfectarea acestei mişcări se trimit, in ţinuturile nordice încă necultivate, grupuri de câte 20—50 bărbaţi cari duc viaţă de obştie, in lagăre, şi cari pe lângă întreţ inere mai capătă zilnic şi câte 1.60 doi. plată. Când pământul e desţelenit şi lotul primit poate fi lucrat, vin şi femeile cu copiii. Atari favoruri se fac tinerilor din familii ţ ă r lneş t i născuţi mai în urmă, şi cari n'ar fi în s tare să-şi câştige de s ine o fermă. (n).

B I B L I O G R A F I E Atlasul Linguistic Roman.

Muzeul Limbei Române din Cluj, atât de harnic şi de temeinic in iniţiative, surprinde lumea românească şi străină cu splendidul prospect al Atlasului Linguistic Român, care este în curs de r e a l i z a i , subt înaltul patronaj al M. S. Regelui Carol II şi subt direcţia d-lui Profesor Sextil Puşcarlu, directorul muzeului. Se anunţă o lucrare intr 'adevăr monumentală, salutată cu entusiasm, nu numai la noi in ţară, ci şi pes te graniţi , de toţi oamenii cari pot să-şi dea seama de importanţa unei asemenea lucrări.

Ideia realizării atlaselor linguistice naţionale a plecat dela Congresul de llnguistică, ţ inută la Haga în 1928, când angajamentul pentru Atlasul Român 1-a luat asupra sa Muzeul Limbei Române de pe l&ngă Universitatea din Cluj. Şi de atunci si până astăzi , în t imp de 8 ani, doi specialişti de mare energie, dd. Sever Pop, conferenţiar la Univer

sitatea din Cluj şi Emil Petrovici, profesor de filologie slavă Ia aceeaşi Uni- " versi tate, au cut reera t : „380 de sate pe toată întinderea României şi dincolo de hotarele ţării, la Românii din Grecia, Albania, Jugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică", aducând, pe bază de chest ionare, un material extraordinar de bogat , in vederea Atlasului Linguistic Român, al cărui scop întrei t d. Sextil Puşcariu 11 fixează astfel: «Să arătăm lumii bogăţia mare a limbii noast re , să completăm imaginea cartografică a romanităţii cu ramura ei cea mai răsări teană şi să dovedim că tânăra universitate din Transilvania nu s'a «balcanizat*, precum pret ind duşmanii noştri , ci e în plină şi rodnică activitate ştiinţifică*.

Iar rosturile mai apropiate ale Atlasului (ALR) se lămuresc astfel, a tâ t de l impede şi de convingător pentru toată lumea, chiar şi numai din acestea pa-

© B.C.U. Cluj


sagii ce re ţ inem din Introducerea prospectului:

» 0 limbă n'o poţi cunoaşte numai din gramaticele seci, precum vieaţa plantelor n 'o poţi înţelege din ierbare, cu florile lor lipsite de sevă, coloare şi mireasmă. Pent ru ca să înţelegi vieaţa plantelor t rebue să le cauţi în pădurea seculară, în stepa bătută de vânturi sau in câmpia luminată de soare. Tot astfel, dacă vrei să pătrunzi în tainele graiului omenesc, t rebue să treci peste categoriile rigide ale gramaticei, să nu laşi ca tipicul să-ţi întunece sensul pentru varietate şi nuanţă. Numai ieşind pe teren, făcând geogiafie linguistică poţi întrezări lupta pentru existenţă — adesea crâncenă şi cu desnodăminte tragice — pe care cuvintele unei limbi şi-o dau unele altora.

De asemeni dicţionarul singur, nu este in stare să dea o idee despre bogăţia unei limbi şi despre posibilităţile ei variate de a exprima un gând. In dicţionare vorbele sânt fixate una după alta, în ordinea convenţională a alfabetului; abia din atlasele llnguistice răsare vieaţa cuvintelor, în întovărăşirile multiple în care le fixează, în mod firesc, omul, în mintea sa. Dicţionarul caută să înregistreze toate cuvintele limbei arătând care sânt sensurile lor.

Cu cât păt rundem, cu ajutorul hărţilor linguistice, mai adânc in biologia limbei şi cu cât cunoaştem mai exact răspândirea geografică a unui fenomen de limbă, cu atât ni se desluşesc mai l impede unele principii generale, care, la rândul lor, ne permit să elucidăm unele din cele mai obscure probleme din trecutul nostru. In special, cu ajutorul Atlasului Linguistic Român sântem în stare să aducem lumini nouă şi sur-prizător de limpezi tn chestiunea mult discutatei probleme a patriei primitive a poporului român. Chiar o simplă privire asupra hărţilor colorate pe care le anexăm acestui prospect ne dovedeşte continuitatea noastră In nordul Dunării. Int r 'adevir , pete le roşii, cu care se

indică regiunile în care se păstrează cuvintele de origină latină, se găsesc mai ales în părţile vestice ale teri toriului dacoromân, unde romanitatea era mai densă pe timpul stăpânirii romane. A admite că aceste cuvinte străvechi au fost aduse, precum pret ind adversarii continuităţii , în veacul de mijloc, din Peninsula Balcanică — unde multe din ele nici nu se găsesc la Românii t ransdanubieni — şi că cei ce le-au adus s'au aşezat tocmai în ţinuturile cu cei mai mulţi colonişti romani de od i nioară, însemnează să crezi în minuni. Dimpotrivă, hărţile noastre colorate arată că împrumuturi le mai nouă, înfăţişate prin pe te albe, albastre şi liliachii, venind din Peninsula Balcanici , s'au izbit, în expansiunea lor spre Nord şi Vest, de zidul puternic de populaţie veche a Daciei Traiane, păstrătoare a elementelor latine*.

Am reţ inut anume pasagiile de mai sus din introducerea d-lui Prof. Sextil Puşcariu, sărbătoritul filolog dela Cluj, ca lumea noastră, şi cea mai îndepărtată de preocupările de speciali tate, să întrezărească de pe acuma marea valoare a lucrării care se proiectează pe întindere de 10 volume cu apariţia tn t imp determinat de 8 ani, Începând din acest an.

De altfel lucrarea a şi fost salutată, cu anticipaţie, în elogioase cuvinte, de către cărturari străini ca Jacob Bud, profesor la Universitatea din Zurich şi coautor al Atlasului Linguistic Italo-Elveţian, precum şi de W. von Wart-burg, directorul revistei >Zeitschritt fur romanische Philologie*.

Prenotări pentru abonarea lucrării se pot face de pe acum la Muzeul Limbii Româue din Cluj. Cei ce abonează Atlasul până la 15 Februarie 1937, se bucură de o reducere de 40%, plătind un volum cu 4500 Lei . Pentru scoale se dau reducer i speciale. Se pot face abonamente şi numai pentru Micul Atlas Linguistic Român, alcătuit din hărţi sintetice colorate, care va costa 1500 Lei.

© B.C.U. Cluj


Ne Îndeplinim o plăcută datorie, recomandând cu căldură monumentala operă a cărturarilor clujeni, Instituţii le noast re , şcoalele orăşăneşti , precum şi

cărturarii cu dare de mână, au la rândul lor datoria patriotică, să sprijinească cu obolul lor o înt repr indere care va face onoare ţării şi neamului! (a l ) .

C. NICOLAU-STROEŞT1, Tragedia neamului românesc 1.

reşti 1936. 414 pp. în 8° — Preţul Lei 150. Bucu-'

Sub titlul „Tragedia neamului românesc" publicistul „C. Nicolau-Stroeşt i urmăreşte prezentarea, într'o serie de vo lume , a crizei bisericii ortodoxe din Vechiul Regat în ult imele trei decenii . Vo lumul întâi , apărut Înainte cu c â t e v a săptămâni , ne dă, întemeiat pe un v a s t material documentar, istoricul frământărilor bisericeşti din anii 1908—9. Pentru generaţia mai tânără precum şi pentru oameni i în vârs tă cari nu au avut putinţa să se ţină, la t impul său , în curent c u noua criză prin care a trecut biser ica ortodoxă din Vechiul Regat, cr iză p r o v o c a t ă , î n parte, de faimoasa lege alui Spiru Haret, care creia consistorul superior bisericesc, lectura aceste i cărţi este de-o deosebită utilitate. Ea cuprinde revelaţi i interesante , unele de-a dreptul senzaţ ionale , despre lucruri şi despre oameni dintre cari mulţi sunt încă în vieată, din ace i ani sbuciumaţi . Distanta în t imp e prea m i c ă pentru a ne putea forma o judecată obiect ivă şi del init ivă asupra evenimente lor şi persoanelor, cari formează subiectul vas tu lu i v o l u m . D e aces t lucru ş i -a dat s e a m ă şi autorul, care, deşi e preocupat într'o anume direcţie, îşi reduce preectarea personală la min imul c u putinţă, reproducând, In sch imb, un mare număr de documente , de articole, scrisori şi discursuri scr ise şi rostite atunci de cei angajaţi în luptă, l ă sând să vorb e a s c ă ele. A c e a s t a constituie v a loarea esenţ ială a cărţii, care se citeşte c u u n interes palpitant dela întâia p â n ă la ult ima pagină.

Autorul n u m e ş t e stările din biserica ortodoxă „tragedie a neamului

românesc". Sigur, în alegerea acestui titlu s'a lăsat impresionat de prăbuşirea atâtor caractere — adevărată cascadăl — de l ipsa de statornicie în lupta pentru îndreptarea abaterilor dela linia dreaptă a adevărului dogmat ic şi canonic , de oportunismul v e c i n cu trădarea al unora şi de complecta l ipsă de sensibi l i tate morală a altora. Totuşi credem c ă titlul cuprinde o exagerare. A îost o dramă, o dramă dureroasă şi îoarte puţin reconfortantă, dar numai o dramă. De atunci , din anii 1908—9, lucrurile par a se fi schimbat ş i ortodoxia românească es te , dacă nu ne înşa lă aparenţele, străbătută de un n o u suflu de vieată. Cel pu(in a şa ni -se pare nouă , cari pr iv im lucrurile de afară şi cari n e îngroz i m la gândul că ar putea fi altfel. Cu tot pes imismul autorului, pe care , a c c e n t u ă m din nou, nu-1 credem justificat, lucrarea dsale v a const i tui pentru cea mai mare parte a cititorilor uni{i o revelaţ ie privitoare la mulţi oameni şi la multe lucruri. Lectura ei este indispensabi lă pentru cine vrea să c u n o a s c ă şi s ă înţel eagă a n u m e situaţii bisericeşti , care par neînţe lese , căci î n cartea d. C. Nicolau-Stroeşt i ne defilează pe dinaintea ochilor ca într'un uluitor film atâtea lucruri surprinzătoare şi atâţia o a m e n i şi m a i surprinzători prin atitudinile lor, cari se schimbă, în chest iuni esenţ iale , dela o zi la alta, între cari se înaltă v iguroşi ş i câ ţ iva inşi tari, hotărî{i, statornici ş i gata la orice sacrif iciu şi la orice risc pentru triumful unor idei ş i principii, (p).

© B.C.U. Cluj


FRAŢILOR ALEXANDRU Şl ION LAPEDATU. La împlinirea vârstei de 60 de ani. Bucureşti, M. O. Imprimeria Naţională 1936. Pagini 905.

Iată o splendidă lucrare, şi ca conţinut şi ca execuţie tehnic?, cum apar puţina ' •"»< care omagiază în chip

T aped^tu, proeminenţ i noastre publice,

^;cgii, elevii, prietenii şi ' jp in ia românească, au simţit

icuta datorie, să-i încununeze cu imbul bine meritat al recunoştinţii!

Doi frăţini gemeni cari, şi ca merite naţionale, ca act ivi tate publică, au urcat mână in mână treptele ierarhiei sociale, strălucind deopotrivă în oglinda inimilor româneşti . Ecoul unanim, care a cutreerat toate colţişoarele ţării în toamna anului trecut, când s'a făcut la Braşov sărbătorirea fraţilor Lapedatu, este o dovadă în pius de dragostea neţărmurită pe care şi-au eluptat-o fiii cu adevărat vrednici de marele părinte, vechiul dascăl şi publicist braşovean Ion Lapedatu, care nu a fost uitat în bucuria praznicului şi a resfrânt o strălucire mai mult în aureola de glorie a sărbătoriţilor.

Voi'>riîuî t>m:. ' î i J e care ne ocupăm începe aşa do potrivit şi de bine cu notele bio-bibliografice asupra părintelui, care a fost un viguros suflet creştinesc şi românesc, t recut integral şi curat fiilor, prin mărturisiri de credinţă ca acestea: >Ea (providenţa divină) este mâna lui Dumnezeu tn istorie, eare înalţă pe unii şi doboară pe alţii. Sunt momente sublime in viaţa omenimei, când Providenţa dă mână popoarelor şi le scoate dela moarte la viaţă; în astfel de momente mari popoarele au dreptul să exclame: cu noi este Dumnezeu ! Şi poporul român a putut exclama: cu mine este Dumnezeu! Da, şi cu Românii a fost Dumnezeu, căci ei singuri numai de sine n'ar fi putut să iasă din prăpast ia unde-i prăvălise vitregia timpurilor. Şi pe Români i-a luat Provedinţa de mână şi le-a înfipt

iarăşi piciorul în calea vieţii (Ioan La-pedatu- ta tă l ; «Luptele Românilor pentru cultură* 1874).

Cu asemenea suflet, moşteni t dela credinciosul şi harnicul părinte, nu e de mirare, că doi fraţi orfani, situaţi de soartă in medii şi 'n frământări felurite, au izbutit să aibă totuşi o ascensiune atât de identică, prin muncă laborioasă, ta lent şi iubire de neam.

Volumul continuă în partea I cu bogatele note bio-bibliografice ale celor doi sărbătoriţi , cari dau pes te 40 pagini masive, numai de titli, impresionantă oglindă a activităţii neobosiţilor cărturari , istoric unul şi economist celalalt, prezenţi aproape in toate mişcările noastre naţionale, culturale, economice şi polit ice, din ultimele 3-4 d e cenii ale refacerii unităţii româneşt i .

Par tea II cuprinde o lungă serie d e studii (in total 67) scrise de prieteni şi admiratori , intre cari semnează nume ca Ion Agărbiceanu, Şt. Bezdechi, Dr. Valeriu Bologa, Nic. Drigan, S. Dragomir, N. Iorga, 1, Lupaş, Şl. Me-teş, Iuliu Marţian, G. Oprescu. Teodor Păcăţianu, Z. Pâclişanu, P. P. Panai-tescu, Coriolan Petian, G. Popa Lis-seanu, Oct. Prie, G. Şotropa, Tzigara-Samurcaş şi alţii, dintre celea mai dist inse condeie de dincoace şi de dincolo de Carpaţi . Contribuţii foarte pre* ţ ioase la cunoaşterea luptelor naţionale din trecut şi cercetări , dintre cari multe ar merita menţiuni speciale, fiecare în parte.

Frumoase por t re te , reproduceri fotografice şi vederi, complectează volumul şi-i dau distincţia de solid şi gospodăresc lux, cum se cade unei asemenea publicaţii . Ea onorează şi pe editori , cum mângâiat se simte neamul, care se poate mândr i cu bărbaţi atât de iubiţi şi de distinşi, ca fraţii Lapedatu (al).

T ipogra f ia S e m i n a r u l u i Teo log ic gr . ca t . Blaj .

© B.C.U. Cluj

Dela Administraţia revistei Am primit si chităm, cu mulţumită, următoarele abonamente: Lei 500, abonament pe tntreg anul 1936 de la : pr. Vasile Marchiş, Au

rora U. S. A; — Krakow: L. Lazar. Lei 400 dela II. Sa păr. prepozit Iacob Popa, Blaj. Câte 300 Lei, abonament pe tntreg anul 1936, dela a .

Dr. B. Suciu; — Aghireş: — Dr. Tr. Denghel; — Arad: - Dr. N P o j ^ Caransebeş: E. Dr. Anton; - Cluj: Gh Boitor; - Geoagiu: Dr. N Naşcu; Haţeg: I S. Ionaşiu; — Hida: Dr. S Tămaşiu; — Satu-Mare: V. Armaş; — Tg-Mureş: Dr. C. Circa; - Timişoara: Dr. A. Bardosy; — Vioara: Dr. V. Bogdan; — Vălcăul de jos: Of par. gr. cat —Bucureşti: V. Damian; — Oradea: Dr. R. Radu; — Timişoara: Dr. I. Ţenche.

Câte 250 Lei, abonament redus pe tntreg anul 1936,dela domnii: Adămuş: Aug Trif; - Adrian: N. Cucui; — Agârbiciu: A. Spineanu; — Apălină: M. Sârbu;— Bârcea Mare: S. Câmpian; — Bernadea. C.Muntean; - BăiţaiV Dămian; Biia: I. Mărginean; — Blaj: I I. Crişan, A. C. Domşa, E Nireşteanu, Dr C. Pop-Lupu, I Sâmpălean, N. Ţarina; — Boian: V. Ahnăşan; - Brateiu: AI Moldovan; — Brateiu: T. Rusu; — Boholţ: II. Mişu; — Breaza: — Oct Friciu; — Broşteni: I. Ciufundean; — Bucerdea: — Gh. Meseşan; — Budurleni: I. Moldovan; — teiu: T Abrudan; — Cenade: A. Hărşian; — Cergăul Mare: A. Păculea; — Ciu-fud: S. Frăţilă; Crăciunel: I. Popeneciu; — Câmpia 1 urzii 11: T. Bordan; — Ciugudul de jos: E Circa. — Caşva: 1. Racoţian; — Cerghid: Of. par.; — Chiheriul de sus: I. Grama; — Căcuciu: I. Mirion; — Comori: I. Moldovan; — Curciu: A. Tămaş; — Corneşti: A. Platon; — Cozma: I. Chibulcutean; — Cernăuţi: Mihai Simovits; - Cluj: Dr. V. Bojor; - Dumbrava: A. Pop; — De-lureni: Aug. Chifor; - Ercea Mare: I. Pop; — Făgăraş: M. Brj»mb/>i,-Oc-t. Popa; — Fânlâniţa: — A. Cioclan; — Filipişul Mic: E. Dămian; - Fiziş: Aug. Egri; — Găneşti: A. Moldovan; — Glogoveţ: S, Barbu; — Gheorgheni: A. Boeriu; - -Grânari: D. Maidan; — Giorocuta: A. Pasciu; •- Galaţi: M Nemeş; — Ghirişul Crişului: R. Mihalca; — Gherăeşti: I. Mărtinaş; — Habic: V. Fărcaş; — Hodac; L Târnăvean; — /c/od: A. Grama; - Juriul de Cpie: R Bondor; — Leleşti: Al. Paul; - Lunca (Blaj): I. Stoica; — Lunca (Teaca): V. Brătfălean: — Zan-can/: I. Ilian; - Logig. I. Dorgo; — Mănărade: V. Oltean; — Mărgineni: — Oct. Fulicea; — Miercurea Ciuc: I. Vlad; - Mihalţ: Gh. Nicoară; il/ara Af/ci: P. Grama; — Năsăud: I, Moisil; Ocnişoara: D. Crişan; — Ohaba: I. Şarlea;— Orşova: D. Fărcaş; — Orosfaia: I. Brânzău; Pănade: I. Brad; - Petelea: 1. Branea; — Poarta: I. Chirilă; — Pelişor. Al Muntean; — Plntic: I. Morariu; — Pozmuş: I Boca; - Reghin Sat: I. Oprincă; - ifoj/a de 5eca$: O. Dămian; — Straja: V. Gherman; — Spini: Al, Costea; Solovăstru: V. Muntenescu; - S a V dominic: I. Solnay; - Subcetate: I. Gergely; — Săsciori: M Motoc; — Semlac: T. Popoviciu, M. Popoviciu; — Socolul de Cpie: C. Matei; — Stupini: I. Lungu; — Sigheh O. Corodean; - iSi'6/a: I. Bădila; - Sat-Şugatag: N. Doroş; — £ o -roştin: V. Neamţu; — Şimleu: Reuniunea Imaculata Concepţie; — Tăuni: D, Ciulea; — leaca: D. Decei; - 7^. Mureş: I. Miclea; — 7mr: N. Berghean; — Teleac: I Suciu; - Telechi-Recea: Gh. Boeriu; — Tâu/// de s«s: Gh. Ştrenc;— î focu/ de / o s : E. Boca; - Japa: Gh. Gânţa; - Va/ea Lunjri! CB/a/): I. Cră-ciunean; — Va/ea /an^a -: T. Domşa; Fada/ /a / Caro/ / / : G. Bone; — Feza: V. Moldovan; — Voivodeni: I. Borza.

© B.C.U. Cluj

dspace.bcucluj.ro › bitstream › 123456789 › 1939 › 1 › BCUCLUJ_FP... ·...

Documents

Transcript of dspace.bcucluj.ro › bitstream › 123456789 › 1939 › 1 › BCUCLUJ_FP... ·...