Tema 9 EUL ŞI PERSONALITATEA - ASPECTE TEORETICE

9.1. Conceptul de Eu – definiţii, istoric, concepţii actuale9.2. Constituirea Eului9.3. Structura şi funcţionalitatea Eului9.4. Bibliografie9.5. Teme de discuţie în seminar 9.6. Subiecte pentru evaluare (examen)

9.1. Conceptul de Eu - definiţii, istoric, accepţii actuale

Psihologia personalităţii, spune Allport, “ascunde o enigmă teribilă, problema eului (în original Self, n.t.). Eul este ceva de care suntem imediat conştienţi. Îl considerăm ca regiunea caldă, centrală, strict personală a vieţii noastre. Ca atare joacă un rol crucial în conştiinţa noastră (un concept mai larg decât eul), în personalitatea noastră (un concept mai larg decât conştiinţa) şi în organismul nostru (un concept mai larg decât personalitatea). Astfel eul nostru este un fel de nucleu al fiinţei noastre”.

M. Zlate remarcă o deplasare a interesului teoreticienilor personalităţii, mai ales în problema Eului,

• etapa psihofilosofică (secolul XIX), • etapa de dominare a teoriilor psihanalitice şi interacţioniste (perioada 1900-1940),• etapa “psihoumanistă” (1940-1980)• teoriilor psihosociale - după 1980•

Istoricul concepţiilor despre Eu

I. Concepţii psihofilosofice

• I. Kant (sfârşitul sec. XVIII) - Eul cunoscător, transcendent, pur• F. Nietsche (începutul sec

XIX)- conştiinţa subiectivă, creatoare de realitate

• W. James (sfârşitul sec.XIX)

- distincţia dintre Eu ca subiect al cunoaşterii şi Eu ca obiect al cunoaşterii- cunoscătorul este oarecum încastrat în ceea ce cunoaşte- Eul, ca centru al energiei personale, cuprinde: aspectele sale materiale, spirituale, sociale, emoţii provocate de Eu (trăiri), aspecte prin care Eul tinde să se afirme

• von Breckon (1915) - “egokim” – voinţa ca formă de energie• H. Bergson - distincţie între: Eul fundamental - stări de conştiinţă şi

Eul social (secund) - exteriorizări ale Eului• C. Rădulescu - Motru - accent pe aspectele energetice ele personalităţii

1

(1927)- cristalizarea personalităţii în jurul Eului- Eul ca structură prezentistă (Eu actualizat) şi latura prospectivă a idealului de sine

• M. Ralea - diferenţiere între Eul percepător, autoportret şi portret

II. Concepţii clinice

• A. Binet (1892) “L'Altération de la conscience de soi”- termenul de conştiinţă de sine

• Th. Ribot (1895) “Les Maladies de la personnalité”- termenii de “Eu” şi “conştiinţă de sine”, la baza cărora stă cenestezia (schema corporală)

• P. Janet (1916) “L'Inconscient”- delimitări între conştient şi inconştient, într-o accepţiune diferită de cea psihanalitică

III. Concepţii psihanalitice

Psihanaliza clasică vede Ego-ul ca:

• întregul psihic (personalitatea primitivă a copilului)• parte a Id-ului modificată sub influenţa lumii externe• parte a personalităţii recunoscută ca identitate de sine, ca Eu• stadii psihosexuale ale dezvoltării Eului

• S. Freud (1927) “The Ego and the Id”- Ego-ul nu are energie proprie

• A. Freud (1937) “The Ego and the Mechanisms of Defence”- Ego-ul are mecanisme de apărare proprii

Devianţii timpurii

• A. Adler (1930) “The Individual Psychology”- mecanismele compensatorii şi complexul de inferioritate

• L. Szondi (1947) “Experimentelle Triebdiagnostik” şi (1944) “Schicksalsanalyse”

- realizează o abordare genetică a pulsiunilor- conceptele de inconştient familial şi genealogia Eului

• C. G. Jung (1953) “The Essays on Analytical Psychology”- inconştientul colectiv şi arheologia Eului

Neopsihanaliza

• E. Erikson (1950) “Childhood and Society”- rolul factorilor psihosociali în dezvoltarea personalităţii- extinderea stadialităţii la întrega viaţă (8 stadii)

• H. Hartman (1964) “Essays on Ego Psychology”- Ego-ul este înnăscut şi autonom- izvorul energetic al Ego-ului este libidoul eutralizat???- Ego-ul, ca centru al energiei personale, realizează

2

adaptarea raţională la mediul înconjurător• K. Horney (1937) “The Neurotic Personality of our Time”

- importaţa primei copilării- efctele sentimentelor de insecuritate în relaţia cu părinţii asupra dezvoltării personalităţii

• E. Fromm (1941) “Escape from Freedom”- importanţa perioadei dintre 5 ani şi adolescenţă în constituirea Eului- simţul identităţii personale ca trebuinţă fundamentală- personalitatea rezultă din modul în care societatea ocazionează împlinirea trebuinţelor fundamentale

IV. Concepţii interacţioniste şi dinamice

• G. H. Mead (1913) “The Social Self” şi (1934) “Mind, Self and Society”

- behaviorism social- Eul (Self) se naşte din interacţiunea socială- conţinuturile sale provin din comunicare- operează distincţii între mine / eu / sine- introduce conceptul de Eu total

• K. Lewin (1935) “A Dynamic Theory of Personality” şi (1936) “Principles of Topological Psychology”

- personalitatea – o totalitate dinamică, o configuraţie de regiuni, în centrul căreia se află Eul intim (valori fundamentale ale individului)- Eul social - sistemul de valori ale grupului- Eul public - regiune deschisă angajată în contacte sociale

• J. Nuttin (1965) “La Structure de la personnalité”- teoria relaţională a personalităţii- structura bipolară Eu - Lume- aspectul cognitiv distinct de aspectul dinamic al structurii Eu - Lume- ontogeneza Eului ca inserţie progresivă a Eului în Lume

V. Concepţii fenomenologice şi psihoumaniste• Redimensionează locul şi rolul Eului în structura

personalităţii• Nu precizează dacă trebuinţa de autoactualizare este înnăscută sau dobândită

• C. Rogers (1961) “On Becoming a Person”- teoria self-conceptului- forţa Ego-ului- Ego-ul autentic

• G.W. Allport (1961) “Pattern and Growth of Personality”- autonomia funcţională a Eului- propune 7 stadii în evoluţia Eului- propune conceptul de “proprium” = Eul ca obiect al cunoaşterii şi al trăirii- proprium-ul include self-identitatea, self-extensiunea şi

3

self-conceptul• A. H. Maslow (1961) “Self-Actualization and Beyond”

- abordarea personalităţii prin prisma motivaţiei- teoria auto-actualizării

VI. Tendinţe recente• Redescoperirea Eului de către psihologia socială• deplasarea centrului de greutate spre implicaţiile

practice• pun problema necesităţii interdisciplinarităţii şi a unei noi filosofii a Eului• R. D. Laing (1960) “The Divided

Self” şi (1961) “Self and Others”

- geneza bolilor psihice rezidă în interacţiunea defectuoasă cu ceilalţi (părinţi), care poate să “spargă” unitatea Eului

• M. Argyle (1967) “The Psychology of Interpersonal Behaviour”- formulează dimensiunile Eului ca punct central al interacţiunii sociale- Self-identity, Ego-ideal, Self-esteem- pune problema consistenţei Eului

• P. Lecky (1969) “Self Consistency: a Theory of personality”- asimilarea elementelor exterioare în concepţia despre sine şi lume a individului se face în funcţie de consistenţa acestora cu concepţiile individului

Probleme de definire a conceptelor• P. Popescu-Neveanu echivalează Eul cu Egoul din concepţia psihanalitică: Eul

asigură echilibrul dintre tendinţele profunde, generate de funcţionarea biologică, de educaţie, pe de o parte, şi realitatea obiectivă pe de altă parte, cuprinzând trei subdiviziuni: Eul fizic (schema corporală), Eul spiritual (dispoziţiile psihice înnăscute şi dobândite) şi Eul social (atitudinile faţă de relaţiile sociale).

• N. Sillamy insistă asupre etimologiei latine a termenului Ego (eu) şi îl defineşte ca “fracţiunea de personalitate care echilibrează forţele cărora le este supus individul”

• A. Reber dă două definiţii ale termenului Ego: a) Self conceptualizat ca nucleu central în jurul căruia este organizată orice activitate psihică (ceea ce constituie sensul fundamental, neutru în raport cu conotaţiile evaluative şi teoriile personalităţii)b) componentă a modelului tripartit al lui Freud. De remarcat că Reber adaugă 45 de articole derivate din acest termen. Pentru termenul de Self, tratat separat, acelaşi autor dă următoarea definiţie: “una sau mai multe aspecte dominante ale trăirii umane (experience), în sensul de existenţă unică, identitate” şi menţionează faptul că este bine prezentat în teoria psihologică, mai ales în domeniul psihologiei sociale, al psihologiei dezvoltării şi al psihopatologiei. Folosit în sens larg şi nesistematic, se pot totuşi distinge şase sensuri principale (la care Reber adaugă 59 de termeni derivaţi care-i întregesc înţelesul):

1. agent sau forţă internă, cu funcţia de direcţionare şi control a motivelor, trebuinţelor etc., entitate teoretică, un aspect asumat al psihicului

2. martor intern al evenimentelor, componentă psihică cu funcţie introspectivă, care “scanează” şi introspectează semnificarea (pe linia trasată de W. James)

4

3. totalitatea experienţei şi expresiei personale (Eul ca fiinţă asumată) - termen neutru şi relativ sinonim cu Ego

4. sinteză, întreg organizat şi personalizat - semnificaţia este similară cu cea de la 3, dar cu o conotaţie suplimentară asupra aspectului integrativ; cei care folosesc acest sens al termenului îl prezintă ca pe un construct logic în care este inferată direct trăirea continuităţii individuale, în ciuda schimbărilor de-a lungul timpului (sinonim acceptabil pentru personalitate)

5. conştienţă, concepţie de sine , identitate; sinonim cu “proprium”- ul lui Allport6. scop abstract, punct final al unei dimensiuni “personalistice” - sens întâlnit

înscrierile târzii ale lui Jung, arhetip ultim, situat între conştient şi inconştient, dobândirea Eului (Self) fiind astfel expresia finală a dezvoltării spirituale a omului (regăsim sensul acesta şi la Maslow în termenul de “actualizare de sine - self actualization”); sensurile 1-5 sunt înfăţişate ca aspecte existente ale personalităţii, pe câtă vreme ultimul este mai degrabă un aspect potenţial.

• S. Freud: “concept structural şi topografic referitor la părţile organizate ale aparatului psihic, în contrast cu Sinele dezorganizat”

• După părerea lui Rycroft termenii de Ego şi Self sunt adesea confundaţi, , pentru că aparţin unor cadre de referinţă diferite: Ego-ul aparţinând unui cadru de referinţă obiectiv, care vede personalitatea ca pe o structură şi Self-ul aparţinând unui cadru de referinţă fenomenologic, care vede personalitatea ca trăire.

• Termenului de Self , Rycroft îi menţionează semnificaţia ce “subiect privit ca agent conştient de propria sa identitate şi de rolul său ca subiect şi agent” şi ca “subiect privit ca obiect al propriei sale activităţi”

• Hamachek: Eu = conştiinţa de sine - presupune un nivel mai complex de funcţionare psihică - omul gândeşte despre faptul că gândeşte şi simte despre sentimente. Eul este abordat de psihologie din două perspective distincte: a) ca obiect al cunoaşterii şi trăirii subiective (capacitatea de a ne evalua gândurile, sentimentele, atitudinile, comportamentele, mai mult sau mai puţin detaşat) şi b) ca proces (ansamblul proceselor de cunoaştere, proceselor reglatorii şi comportamentelor care fac posibilă adaptarea individului la mediul său).

Probleme ale echivalărilor de terminologie• Dicţionarul Larousse:

Ego (engl.) = Moi (fr.) = Ich (germ.); Self (engl) = Soi(fr.) - ca ansamblu de sentimente şi pulsiuni ale personalităţii în întregul ei, spre deosebire de Moi, care se referă la o substructură a personalităţii, accentuând conotaţia de identitate şi autonomie a Eului.

• Herseni în traducerea din engleză a lui G. W. Allport - foloseşte pentru termenul Self echivalentul Eu

• Gavriliu Self = Ich = Ego (probabil Moi, în franceză).• Laplanche şi Pontalis:

Ca (Id, germ.) = Sine, pentru că acest termen redă mulţumitor atât interioritatea, cât şi caracterul suprapersonal al lumii pulsiunilorDar acest lucru face imposibilă traducerea termenului Selbst (germ.), Self (engl.) în accepţiunea lui Jung cu un alt termen, aşa că pentru aceştia din urmă au folosit tot termenul Sine şi, de la caz la caz, Self este tradus tot prin Sine, dar, uneori, în funcţie de context, şi ca Eu. De altfel, traducerea românească are numai termenul Eu (echivalentul pentru Ego-ul psihanalitic, Moi în franceză, Ich în germană, Ego în engleză).

• S. Boncu care consideră că self trebuie tradus întotdeauna cu Eu şi propune următoarele echivalenţe: self-concept / concepţie de sine (eventual concept despre sine), self schemas / scheme despre sine,

5

self-structure / structură a eului, self-reference / referinţă la sine.

• P. Popescu-Neveanu: Ego = Eu; Self = Eu atunci când el are semnificaţia de Eu-structură Self = Sine atunci când este vorba de Self ca Eu-trăire. Self = Sine ca trăire de aparteneţă (ca Self-concept), dar şi ca echivalent pentru psihanaliticul Soi (Id).

• Ca nucleu al personalităţii, Eul este o structură “dedusă”, rezultat al unor interferenţe ce pornesc de la manifestări comportamentale percepute de ceilalţi sau autopercepute. Eul nu poate fi perceput în sine, ci numai prin intermediul manifestărilor sale, comportamente observabile sau trăiri subiective.

• U. Şchiopu: “Considerăm că faţetele Eului se referă mai mult la momentele relaţionărilor personalităţii şi conştiinţei, ca ecrane selective de valorizare a vieţii interioare a personalităţii ... pe când forţele Sinelui se exprimă ca trăiri de apartenenţă şi identitate legate de roluri şi statute socialeSinele ierarhizează, iar Eul valorifică aceste apartenenţe”.

• M. Zlate valorizând contribuţia lui G. H. Mead, introduce o distincţie, importantă pentru terminologia românească, între Mine, Eu, Sine: “Minele este fiinţa biologică a omului, ansamblul de atitudini bine organizat şi structurat în individ ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci atitudinile altora pe care ni le asumăm noi înşine. Eul este reacţia organismului (a Minelui) la atitudinile altora. Minele este un personaj convenţional care există întodeauna şi permite individului să intre în experienţa altora; eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale ... Am putea spune că Minele este structura care se exprimă în Eu, iar Eul expresia structurii ... Minele şi Eul constituie împreună Sinele, adică personalitatea individului”.

9.2. Constituirea Eului

Psihanaliza• Teoria psihanalitică clasică explică geneza Eului fie ca aparat psihic diferenţiat prin

contactul Sinelui cu realitatea exterioară, fie ca produs al identificărilor care duc la formarea unui obiect de iubire intern, investit de sine. Eul are un rol defensiv în conflictele nevrotice

• Jung: devenirea personalităţii este un proces de “individuare” prin care, din psihismul nediferenţiat din copilărie se dezvoltă structurile de personalitate

• Adler înlocuieşte conceptul de stil de viaţă cu cel de putere creativă a Eului. În scrierile sale târzii el atribuie geneza stilului de viaţă nu relaţiei cu părinţii şi cu fraţii (ordinea naşterii), ci individului însuşi, atitudinii pe care o are faţă de propria persoană

• Erikson constituirea eului prin 8 stadii de dezvoltare psihosocială care presupune rezolvarea unor conflicte specifice diferitelor stadii de viaţă. La fiecare stadiu, persoana este confruntată cu un conflict specific, existent încă de la naştere sub forma unei predispoziţii, dar care ajunge să se manifeste numai la o anumită vârstă, când mediul impune exigenţe specifice. Criza definitorie pentru fiecare stadiu implică o schimbare de perspectivă, o comutare a energiei instictuale, care poate fi rezolvată fie în mod adaptativ, fie în mod dezaptativ.

Punctul de vedere umanist• Allport - Eul nu poate fi diferenţiat de conştiinţa de sine, care se achiziţionează treptat,

în primii 5 ani de viaţă şi care este stimulată de dezvoltarea limbajului. Dezvoltarea Eului parcurge şapte stadii: - Eul corporal – 0 – 18 luni- Identitatea de sine - (18 luni la 3 ani) - Respectului de sine (de la 3 la 4 ani) - “Euri-oglindă”

6

- Extensia Eului (de la 4 la 6 ani) este o etapă de precizare a identităţii de sine

- Eului raţional (de la 6 la 12 ani), etapă în care regulile devin importante (moralist şi legalist)- Consolidarea Eului - 12-18 ani - criză de identitate - Efortul personal central” - “proprium”, termen cu o sferă mai cuprinzătoare decât Eul, eul ca obiect al cunoaşterii şi trăirii

•Punctul de vedere relaţional• la baza genezei personalităţii şi a Eului se află interacţiunea dintre psihismul individual

şi stimulările lumii înconjurătoare. Realitatea funcţională, afirmă Nuttin, este tocmai procesul bipolar de interacţiune. Personalitatea nu există funcţional decât în reţeaua activă de interacţiuni actuale şi potenţiale care, la rândul ei, nu există decât graţie acestei activităţii. Indiferent de momentul de dezvoltare considerat, structura aceasta este deja rodul unei reţele de interacţiuni şi comunicare cu lumea. Pe măsura dezvoltării, potenţialitatea reţelei este crescândă. Personalitatea nu poate fi concepută fără referinţa intrisecă la această interacţiune, fără această “deschidere psihofiziologică” spre lume.

• Structura Eu - Lume este o formă specială a schemei bipolare de interacţiune organism - mediu: deschiderea spre lume are ca efect introducerea lumii celorlalţi şi a lumii obiectelor în însuşi interiorul psihismului personalizat. Lumea obiectivă şi socială pe de-o parte, şi lumea conţinută ca parte integrantă a personalităţii sunt distincte. Lumea exterioară, deşi penetrată de semnificaţie şi proiecţie subiectivă, este pentru noi datul. Lumea interioară, este parţial privată, dar transparentă până la un anumit punct. Ca parte a personalităţii, ea intră în constituirea actelor şi formelor expresive.

• Persoane aparţinând aceluiaşi mediu au un conţinut al vieţii psihice parţial asemănător, ceea ce le face să semene şi să se înţeleagă (aspectul este regăsit şi în conceptul de “personalitate de bază” al lui Kardiner).

• Totodată, acelaşi mediu, “obiectiv-identic”, poate produce personalităţi foarte diferite, datorită structurării diferite a interacţiunilor în funcţie de elementele materiale (biologice) ale personalităţii (fraţii, deşi cresc într-un mediu familial relativ omogen, au personalităţi diferite).

Structura bipolară Eu - Lume are aspecte cognitive şi dinamice: prezenţa obiectelor lumii în faţa Eului implică pentru Eu o anumită posesiune cognitivă de sine însuşi şi o posibilitate de a lua în posesiune obiectul ca atare. O astfel de percepere a obiectului creează distanţarea necesară persoanei pentru a se putea percepe ca subiect percepător al lumii, paralel cu actul perceperii. Dedublarea în percepere şi conştientizarea procesului ca atare duce la conturarea unei structuri esenţialmente dechisă spre lume şi a unei interiorităţi parţial impenetrabile. În interiorul Eului se creează o varietate de straturi de intimitate / publicitate: personalitatea, aşa cum este trăită şi se comportă la nivelul cel mai intim al conştiinţei, nu coincide cu personalitatea care se etalează şi se comunică public.

Spre deosebire de teoria interacţionistă a lui K. Lewin (teoria câmpului), care evidenţiază interdependenţa straturilor Eului şi a întregului în câmpul total, dar nu ţine cont de faptul că obiectele cele mai importante care ocupă câmpul sunt personalităţi care există una pentru cealaltă. Nuttin consideră că fiecare personalitate acţionează asupra altora, suferă infuenţa lor, ajunge să întreţină cu ea însăşi o relaţie nouă, în sensul că “se posedă” într-un act cognitiv care este conştiinţa de sine. În timp ce se percepe pe sine, celălalt este pentru el şi în faţa lui, dar, în acelaşi timp, subiectul se percepe pe sine ca find obiect al percepţiei celuilalt (un alter ego care mă percepe cum îl percep şi eu pe el). Acest fenomen de interactivitate diferenţiază radical perceperea persoanei de perceperea unui obiect neînsufleţit.

Aspectul dinamic al relaţiei Eu-lume constă în compenetrarea celor doi poli: deschiderea personalităţii spre lume este o reală inserţie în lume. Mai mult, Nuttin susţine

7

că trebuinţa este mai mult o necesitate a unei forme oarecare de contact comportamental decât o stare intraorganică. Punctul de plecare al teoriei lui este tocmai faptul că organismul psihofiziologic funcţionează prost atunci când nu pot fi stabilite sau menţinute anumite tipuri de relaţii cu mediul. Trebuinţa poate fi astfel redefinită ca ansamblu de relaţii indispensabile bunei funcţionări a personalităţii şi care, de aceea, trebuie considerate ca elemente esenţiale în structura sa Eu - Lume.

Expresia plenară a dinamismului intrinsec, al cărui conţinut se construieşte în comunicarea cu lumea, este idealul Eului. Acesta este o aspiraţie specifică fiinţei umane de a-şi propune ţeluri care, pe de-o parte, depăşesc speranţa de realizare concretă şi, pe de altă parte, se exclud mutual în ordinea practică a lucrurilor. Acest conflict acţionează în interiorul efortului uman de actualizare de sine, având un rol constructiv, întrucât persoana îşi atinge scopul renunţând la alte valori. Una din caracterisicile esenţiale ale personalităţii este unitatea şi identitatea de-a lungul timpului şi a schimbării. La nivel fenomenal, unitatea şi identitatea psihică sunt sugerate de unitatea şi identitatea corporală, consolidată ulterior prin dezvoltarea funcţiilor cognitive. Procesul de învăţare în sensul cel mai general permite extensia şi continuitatea în timp a acestei unităţi, transformând succesiunea de interacţiuni cu lumea într-o inserţie progresivă în lume. Formarea echipamentului “activ” (caracter, inteligenţă) şi a “lumii personale” se realizează pe două căi: contactul cognitiv cu lumea externă şi contactul cognitiv cu sine însuşi, producând astfel identitatea şi unitatea cognitivă.

Procesul inserţiei Eului în lume este o dezvoltare progresivă a comportamentului cognitiv, dinamic şi executiv-reacţional. Inserţia umană în mediu este atât repetitivă (ca şi cea animală), cât şi non-repetitivă, proiectivă şi creativă, realizarea de sine în lume fiind totodată şi o adaptare a lumii la proiectele sale. ”Autonomia personalităţii nu rezidă în posibilitatea nelimitată de forme comportamentale, ci în fidelitatea liniei de dezvoltare sau de inserţie progresivă, aşa cum şi-a constituit-o personalitatea în interacţiune cu factorii multipli ai structurii Eu – Lume”.

Comportamentul, ca manifestare exterioară a personalităţii, construieşte o lume de situaţii semnificative şi introduce această lume în personalitate, realizând astfel inserţia personalităţii în lume. Confruntarea şi prezenţa cognitivă şi conştientă dau comunicării Eului cu lumea o alură specială, ale cărei rezultate transformă lumea şi personalitatea.

G. H. Mead susţinea, de asemenea, originea socială a Eului şi constituirea lui prin comunicarea cu mediul social (comunicarea realizată prin gesturi simbolice transformate în limbaj). Aşa cum arată şi Zlate, prin comunicarea cu alţii “omul devine conştient de el însuşi, constituindu-se ca obiect în sine, deci ca Eu. În conştientizarea de sine locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual cognitive” fără a exclude aspectele motivaţional-afective.

Totuşi, considerăm că reducerea interacţiunii organismului cu mediul său la procesul de comunicare nu este de natură să explice în întregime geneza Eului (vezi şi aspectele din stadiul senzoriomotor care influenţează constituirea schemei corporale şi care nu pot fi reduse la comunicarea verbală sau afectivă) şi că, din acest punct de vedere, concepţia lui Nuttin este mai cuprinzătoare. Eul este, în esenţa lui, o structură verbalizată, dar nucleul său incipient este de natură perceptiv-motorie.

9.3. Structura şi funcţionalitatea Eului

• Jung consideră Eul ca fiind partea conştientă a psihicului, responsabilă de procesele psihice specifice stărilor de veghe (percepţia, memoria, gândirea şi emoţia), cu rolul de a selecţiona şi admite în câmpul conştiinţei numai o parte a stimulilor cu care suntem confruntaţi. Eul realizează funcţia realului - conştiinţa continuităţii, coerenţei şi identităţii, deci un mod stabil de a percepe lumea şi pe noi înşine. Modul său specific de acţiune este “atitudinea” faţă de raportul persoană / lume: introversie sau extraversie (libidoul canalizat înspre interiorul sau exteriorul personalităţii).

8

• Eul se constituie atunci când exigenţele instinctuale sunt resimţite ca făcând parte din sine şi nu din mediu şi, aşa cum arată Winnicot, reluând distincţia freudiană dintre cele două straturi ale Eului (self), există un paralelism între partea centrală (guvernată de pulsiuni - sexualitatea pregenitală şi genitală) şi partea periferică, orientată spre exterior, stabilind legături cu lumea. În aceeaşi viziune, el face o distincţie între Eul adevărat, care este spontan, şi evenimentele lumii care sunt acordate la această spontaneitate (datorită unei mame suficient de bune) şi Eul fals, defensiv, născut din necesitatea autoprotecţiei faţă de o mamă frustrantă, care se manifestă ca un set de atitudini politicoase, bune maniere şi rezervă.

• Pentru H. Murray Ego-ul este stăpânul raţional al personalităţii, care încearcă să modifice şi să amâne impulsurile inacceptabile ale Sinelui, dar şi direcţionează comportamentul pozitiv, planifică acţiunile şi caută oportunităţi de satisfacere a trebuinţelor. El are rostul nu numai de a reprima plăcerile Sinelui, ci şi de a produce plăcere organizând şi direcţionând exprimarea impulsurilor acceptabile. Deşi este de părere că Eul puternic mediază conflictele dintre Sine şi Supraeu, Murray nu consideră că aceste conflicte ar fi inevitabile. Idealul Eului se dezvoltă în paralel cu Supraeul şi conţine aspiraţiile cele mai înalte ale persoanei şi poate veni în contradicţie cu Supraeul atunci când idealul este negativ.

• Erikson vede Eul ca fiind “o instituţie internă, transformată pentru a asigura acea ordine internă individului, de care depind toate celelalte ordini externe”. Asemeni lui Freud, el consideră Eul un aparat psihic localizat între Id şi Superego, cu funcţii adaptative specifice.

• Teoria topologică a personalităţii a lui Lewin poate fi inclusă în categoria teoriilor relaţionale ale Eului, deşi autorul se ocupă de personalitate în ansamblul său şi mai puţin de Eu. El consideră că persoana, ca “regiune diferenţiată a spaţiului vital”, are o organizare topologică, în zone (regiuni) a) periferice şi b) centrale, respectiv straturi motor-perceptive şi straturi intern-personale. Eul este plasat în centrul personalităţii (care se manifestă ca o totalitate dinamică) şi este compus, la rândul său, din trei straturi concentrice: Eul intim, compus din valori fundamentale ale individului, Eul social- sistemul interiorizat de valori ale grupului şi Eul public - regiunea deschisă, angajată în contactele personale. “Eul este trăit ca o regiune a întregului câmp”.

• H. Ey consideră că el este format dintr-o “lume” proprie, construită din imagini, idei, reprezentări, trebuinţe şi emoţii, în care se echilibrează mai mult sau mai puţin fericit forţele imaginarului şi formele realităţii, o reflectare subiectivă a lumii reale, o concepţie despre lume.

• Proprietăţile Eului, aşa cum este el conceput de G. H. Mead, concepţie susţinută şi de M. Zlate, se conturează în următoarele direcţii: autoreflexiv (obiect de cunoaştere şi trăire pentru el însuşi, apărut şi funcţionând în cadru relaţional, el nu există decât în interacţiunea socială), unic (în sensul de a reflecta diferit, de la un individ la altul, relaţiile sociale în care fiecare este intricat) şi formă de adaptare care “se atinge nu doar pe sine, ci şi ambianţa socială care îl ajută să se organizeze”.

Eul şi câmpul de conştiinţă - aspecte geneticePentru H. Ey legătura dintre fenomenul câmpului de conştiinţă şi Eu este

indisolubilă, amândouă fiind legate de procesele cognitive inerente fiinţării în lume. El arată că “Eul este forma problematică a fiinţei noastre conştiente. Este în natura fiinţei noastre conştiente de a dispune de timpul său, punându-şi şi rezolvând problema privind propria istorie”. El nu este gata constituit, “dat”, ci în “continuă facere”, de-a lungul întregii vieţi.

Construcţia Eului în ontogeneză nu este o serie succesivă de stări: “formele progresive ale construcţiei persoanei nu pot fi concepute decât ca niveluri dinamice de integrare, în care inferiorul este nu numai 'integrat', ci şi făcând întotdeauna parte 'integrantă' din 'Gestaltkreis', care nu progresează către o mai mare autonomie decât datorită fundamentului ei, asigurându-i legalitatea”.

9

Originea Eului este văzută de Ey în bilateralitatea fundamentală a câmpului conştiinţei. Conştiinţa presupune experienţa unui subiect: “a fi conştient înseamnă a fi conştient de ceva şi, totodată a fi conştient de acel cineva solicitat de acest ceva”. Devenirea sa începe cu faza de detaşare a subiectului de obiect, fie la modul temporal (amintire), fie “aici şi acum”, în procesul percepţiei sau în actul intenţional, detaşare care se înscrie în geneza structurii însăşi a câmpului de conştiinţă.

Imaginea de sine presupune schema corporală, dar şi obiectivarea Eului (stadiul oglinzii în concepţia psihanalitică), la care se adaugă “capitalul de valori logice” extrase din operaţionalitatea gândirii. În această privinţă Ey este pe deplin de acord cu J. Piaget în ceea ce priveşte importanţa dezvoltării stadiale a inteligenţei pentru structurarea personalităţii. “Detaşându-se de experienţă (fără a înceta să fie în acord cu ea), Eul îşi dezvoltă puterea de acţiune, de previziune şi de control în funcţie de un sistem axiologic de referinţă. Mai simplu spus, Eul se construieşte prin propria-i gândire, el se gândeşte pe sine gândind în acelaşi timp şi asupra modelului gândirii sale. În felul acesta el dobândeşte o forţă care ţine de puterea sa de a acţiona asupra lumii externe, ca şi asupra lumii sale corporale şi interioare, subordonându-şi experienţele, comportamentele şi reprezentările 'principiilor înţelegerii'”. Devenirea Eului este, astfel, devenirea omului ca fiinţă raţională, adaptată la normele sociale.

Eul şi conştiinţa - aspecte structuraleDacă starea de conştiinţă este o structură sincronică rezultată din suprapunearea

trăirii subiective cu procesele cognitive, condiţia omului de fiinţă conştientă nu se reduce doar la acest aspect. Eul, structură transactuală, dă o dimensiune diacronică a succesiunii experienţelor, prin conştiinţa de sine (ca formă particulară de conştiinţă), care permite o organizare sistematică a subiectului în lumea sa. Eul este nu numai o structură raţională, ci şi o structură dotată cu memorie, care îi asigură unitatea, puterea şi continuitatea istorică. Aşa cum arată H. Ey “Eul este fiinţa noastră conştientă în inactualitatea sa. Ajungem astfel la o structură opusă celei a câmpului conştiinţei şi, în consecinţă, la o modalitate total diferită a temporalităţii. Inactualitatea este pentru Eu ceea ce actualitatea este pentru câmpul conştiinţei, adică modalitatea sa de a fi, pentru Eu fiind esenţială, aşadar, virtualitatea. În acest sens putem spune că structura dinamică a Eului este de a conţine şi de a reţine ” .

Persoana este agentul propriei existenţe tocmai datorită acestei dimensiuni diacronice a Eului, care asigură finalitatea acţiunilor sale, finalitate care, în viziunea lui Ey, constituie caracterul său structural primordial. Proiectul existenţial este o “funcţie vectorială asumată de Eu”, care orientează şi dirijează traiectoria fiinţei, o modalitate de a construi sisteme de valori şi scopuri proprii, de a selecta informaţiile în funcţie de acestea. Încorporarea “axiologicului” în conţinutul Eului (concepţia psihanalitică atribuie Supraeului funcţia valorizatoare) este justificată de Ey prin faptul că Eul nu s-ar putea constitui fără idealul Eului.

Fiind instanţă valorizatoare, normativă şi, totodată, executivă, Eul are o direcţionare probabilistică şi problematică, pentru că îşi revizuieşte în permanenţă scopurile în funcţie de evenimentele externe, dar şi de reflexia asupra sa însăşi. “Gândindu-şi proiectul, Eul îl reface mereu. E vorba aici de o structură fundamentală a conştiinţei de sine care constă în a fi pentru ea însăşi o problemă asupra căreia reflectează fără încetare”.

Pentru Ey, alături de experienţe, capacităţi, valori, care constituie conţinuturile Eului, există o structură implicită, fără de care Eul nu s-ar putea constitui şi nu ar putea funcţiona. Primul din elementele acestei structuri este corpul (cu care Eul este consubstanţial), este datul da la care porneşte construirea identităţii de sine şi a Eului, lucru recunoscut de psihanalişti, dar şi de alte curente psihologice (Eul corporal - Allport).”Realitatea Eului provine deci, fără să se confunde cu ea, din realitatea corpului, dar ajunge să o depăşească, dezvăluindu-se, desfăşurându-se într-un sistem de relaţii, careîl face să treacă ... dintr-un 'corp în spaţiu' într-un 'corp în timp' …”

10

Eul implică, în acelaşi sens, limbajul, care este asimilat iniţial ca un limbaj al altuia, prima relaţie sistematică a Eului cu Altul. Ulterior, el devine relaţie a Eului conştient cu sine însuşi, un adevărat suport al conştiinţei (a fi conştient înseamnă a verbaliza ideile, proiectele sau sentimentele şi a dispune astfel oricând de ele). Lumea semnificaţiilor care intră în minte devine astfel apropriată, realizând funcţia mediatoare a limbajului între Eu şi Lume. Această idee a lui Ey completează concepţia relaţională a lui Nuttin. Raţiunea este implicată în structura Eului în mod dialectic, etapele dezvoltării Eului fiind paralele cu cele ale dezvoltării inteligenţei (capacitate operaţională) şi intercondiţionându-se.

Conceptul de “construcţie a lumii” la Ey este foarte apropriat de conceptul de “inserţie progresivă în lume” al lui Nuttin, în sensul că recunoaşte relaţia reciprocă între Eu şi Lume şi valenţele structurante ale acestei structuri bipolare. Originalitatea lui Ey rezidă în tratarea construcţiei lumii ca o modalitate a Eului conştient de a se acomoda la realitate. Concepţia despre lume este flexibilă, mobilă, determinată de structura raţională a persoanei. Personajul este şi el un element al structurii implicite a Eului, mască şi model de imitat, este mai puţin exterior Eului decât pare pentru că permite identificarea, deci autoconstruirea de sine. Sistemul personalităţii se dezvoltă “ca o creaţie a propriei sale lumi, iar Eul este autorul propriului său personaj, totodată împrumutat şi opus altuia”.

“Eul unei persoane (self) - arăta Jersild - este suma totală a ceea ce poate numi ca final al său. Eul include, printre alte lucruri, un sistem de idei, atitudini, valori, implicări. Eul este mediul subiectiv total al unei persoane, este centrul trăirii şi semnificării. Eul este mediul subiectiv total al unei persoane, este centrul trăirii şi semnificării. Eul constitie lumea internă a persoanei, distinctă de lumea externă, a altor persoane şi lucruri.” Această definiţie are meritul de a reuni perspectiva psihanalitică şi neopsihanalitică, care accentuează aspectul energetic al Eului, ca structură mediatoare între pulsiunile înnăscute ale Sinelui, pe de-o parte, şi exigenţele realităţii şi imperativele Supraeului, pe de altă parte, cât şi perspectiva interacţionistă, care subliniază aspectele informaţionale şi caracterul său dobândit, rezultat al interacţiunii individului cu mediul său. Eul este, în acest sens, o lume internă, dobândită prin “încorporarea” de elemente ale lumii externe.

Abordarea cognitivă plasează Eul printre structurile de cunoaştere, accentuând importanţa lui în perceperea şi interpretarea lumii sociale (componentă a sistemului de tratare a informaţiei), în opoziţie cu perspectiva clinică, de orientare “afectivistă”. S. Boncu este de părere că această abordare permite considerarea cunoaşterii despre sine ca o structură cognitivă care, la fel ca alte structuri cognitive, influenţează organizarea, integrarea şi elaborarea informaţiei.

Conceptul despre sine este un sistem de scheme despre Eu (H. Markus); acestea acţionează ca orice schemă cognitivă, selectând informaţia şi autorul arată că ele “se referă la aspectele comportamentale care au relevanţă pentru individ şi organizează cunoaşterea despre sine în aşa fel încât individul să se poată servi uşor de ea. Ele se constituie pe baza observaţiei propriei persoane în diferite siruaţii şi a scrutării introspective, contribuind la fixrea noilor cunoştinţe despre sine.” Cercetări cognitive au pus în evidenţă implicarea Eului în mecanismele memoriei (modelul Eului ca reţea asociativă - Bower şi Gilligan) şi faptul că implicarea de sine determină un codaj bogat şi profund, în unele cazuri superior codării semantice. Se conturează astfel o nouă perspectivă asupra Eului, în variantele sale posibile, aniticipate, dorite, ideale (concepţii asupra stărilor viitoare ale Eului, cu valenţe motivaţionale), ca punte cognitivă între prezent şi viitor.

Eul - factor mediator şi integrator al personalităţiiEste greu de făcut o separare între personalitate şi Eu, dar este posibil ca

separările postulate de diferiţi teoreticieni să-şi aibă originea, aşa cum arată M. Zlate, într-o controversă mai veche pentru a răspunde la întrebarea dacă Eul este anterior sau posterior personalităţii (pentru J. Piaget şi H. Wallon, Eul se află la capătul evoluţiei vieţii psihice, în timp ce pentru C. Rădulescu-Motru, de exemplu, el este anterior personalităţii), controversă care, în ultimă instanţă, este generată de definirea termenului însuşi. În

11

funcţie de ceea ce înţelege fiecare teoretician prin termenul de Eu, se poate stabili raportul acestei structuri psihice cu personalitatea.

Autorul susmenţionat arată că între personalitate şi Eu există raporturi de interacţiune şi interdependenţă şi că Eul este doar nucleul personalităţii. Gradul de dezvoltare a Eului determină dezvoltarea personalităţii prin simplificarea posibilităţii de dirijare a comportamentului. “Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne naştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul, vom deveni personalităţi. Nu este deloc întâmplător că omul devine personalitate atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eului duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii”.

Funcţiile Eului în sistemul personalităţii sunt văzute de Zlate ca fiind următoarele:• conţine persoana în sensul că posedă corpul, numele, obiectele,

trebuinţele, sentimentele, valorile, rolurile sociale• exprimă persoana, o face cunoscută altora• o defineşte din interior, simţind-o, gândind-o• o reprezintă în exterior, implicând-o acţional şi socialProblema dacă există unul sau mai multe Euri este rezolvată de acelaşi autor

prin postularea unei simetrii între structura personalităţii şi structura Eului, celor şase faţete ale personalităţii corespunzându-se faţetele respective ale Eului: Eul real (aşa cum este), Eul autoperceput (cum crede că este), Eul ideal (cum ar vrea să fie), Eul perceput (modul cum percepe Eurile celorlalţi), Eul reflectat (cum crede că îl percep ceilalţi) şi Eul actualizat (cum se manifestă).

Această idee a multiplicităţii faţetelor Eului este prezentă în gândirea psihologică de mai bine de un secol, încă de la W. James care spunea că: “La drept vorbind omul are atâtea Euri sociale (social selves) câţi indivizi îl recunosc şi îi păstrează o imagine în mintea lor ... Practic, putem spune că are atâtea Euri sociale diferite câte grupuri de persoane a căror opinie contează pentru el, există. Fiecăruia dintre aceste grupuri îi arată o altă faţetă a lui însuşi ...Nu ne înfăţişăm copiilor noştri la fel ca partenerilor noştri de afaceri, colegilor de club, angajaţilor noştri sau prietenilor noştri intimi”. Referindu-se strict la Eul actualizat, manifestat în interacţiunea cu ceilalţi, ca modalitate de adaptare a persoanei la mediul social, W. James avea o intuiţie care a fost ulterior preluată de psihologia socială. Abordările teoretice şi cercetările concrete din această ramură a psihologiei au arătat că de fapt nu ne schimbăm personalitatea, ci doar arătăm fiecărui alter ego aspecte diferite ale Eului nostru.

9.4. Bibliografie

1. Allport, G. W. (1981) Structura şi dezvoltarea personalităţii, EDP, Bucureşti

2. Boncu, S., Eul în cogniţia socială, în vol. Neculau, A., coord. (1996) Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed.Polirom, Iaşi.

3. Chelcea, S. (1994) Personalitate şi societate în tranziţie, Bucureşti, Ed. Ştiinţă & Tehnică.

4. Erikson, E. (1963) Childhood and Society, 2nd ed., New York, W.W. Norton Co.

5. Ey (1963) La conscience, PUF, Paris, tradus de D. Grama (1983), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

6. Golu, M. (1993) Dinamica personalităţii, Bucureşti, Ed. Geneze.

7. Hamachek, D.E. (1987) Encounters With The Self, 3rd ed., Holt, Rinehart and Winston, Inc, USA.

8. Neculau, A. (1988) Personalitatea, o construcţie socială ? Revista de psihologie, nr. 1, pp. 19-30.

12

9. Nuttin, J. (1965) La structure de la personnalité, PUF, Paris.

10. Popescu-Neveanu, P. (1969) Personalitate şi cunoaşterea ei, Ed. Militară, Bucureşti.

11. Popescu-Neveanu, P. (1988) Probleme metodologice ale psihologiei personalităţii, Rev. psih. nr.4, pp. 291-304.

12. Zlate, M. (1988) Patru etape în evoluţia concepţiilor despre Eu, Revista de psihologie, nr. 3. pp.215-227.

13. Zlate, M. (1988, a) Un model sintetic - integrativ al personalităţii, Revista de psihologie, nr. 8, pp. 5-16,

14. Zlate, M. (1988, b) Patru etape în evoluţia concepţiilor despre Eu, Revista de psihologie, nr. 3. pp. 215-227,

15. Zlate, M. (1988, c) Locul şi rolul Eului în.structura personalităţii, Revista de psihologie, nr. 4, pp. 305-317.

16. Zlate, M. (1997) Eul şi personalitatea, Ed. Trei, Bucureşti.

9.5. Teme de discuţie în seminar

Comparaţie între definiţiile eului. Diferenţe de concepţie asupra constituirii eului între diferite curente de gândire

psihologică. Eul şi câmpul de conştiinţă.

Baza de discuţie:- bibliografie cursului.

9.6. Subiecte pentru evaluare

1. Conceptul de eu – definiţii, istoric , accepţii actuale.2. Constituirea eului – psihanaliza şi neopsihanalizele.3. Constituirea eului – punctul de vedere umanist.4. Structura şi funcţionalitatea eului.5. Eul şi conştiinţa – aspecte genetice.6. Eul şi conştiinţa – aspecte structurale.

13