03_Telecomunicatiile
-
Upload
alexandra-ionela-neaga -
Category
Documents
-
view
1 -
download
0
description
Transcript of 03_Telecomunicatiile
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“
Facultatea de Științe Politice
Departamentul Comunicare și Relații Publice
Programul de licență „Comunicare și Relații Publice“
Material didactic pentru examenul la disciplina „Istoria comunicării“ (semestrul I)
TELECOMUNICAȚIILE
Telefonia fără fir
Istoria telefoniei fără fir începe în SUA în anii ’1920, când au fost făcute primele experimente
privind radiotelefonia. Primele servicii de telefonie mobilă au fost lansate de compania AT&T în
1947. Dispozitivele telefonice, aflate în mașini, intrau în legătură prin semnale radio cu emițătoarele
amplasate pe autostrada care lega Boston-ul de New York. Radiotelefonia a fost doar un experiment
în acei ani deoarece nu s-a putut dezvolta la nivel național din cauza faptului că era dificil de obținut
atâtea frecvențe radio câte erau necesare pentru un sistem complex în marile orașe. Soluția pentru
telefonia mobilă a fost oferită de sistemul celular de telecomunicații. Acesta utiliza semnale radio
pe frecvențe ultra înalte (UHF). Semnalele UHF sunt receptate pe suprafețe mici, reprezentând
câteva cartiere din oraș sau 20 de mile radiale în zonele rurale. Aria de receptare a acestor semnale
UHF a fost numită „celulă“. În centru celulei a fost amplasat un turn care recepta și transmitea
semnale în volum de maxim 400 canale de voce. Turnurile din centrul celulelor erau conectate la o
centrală care asigura managementul datelor. Un utilizator al telefoniei fără fir se putea muta dintr-o
celulă în alta, continuitatea semnalului fiind asigurată de un calculator care asigura tranziția
conexiunii cu centrala dintr-o celulă în alta. Mutarea utilizatorului dintr-o celulă în alta ridica însă
anumite dificultăți tehnice. Preluarea lui de către un nou turn a fost denumită roaming însă au
apărut probleme legate de menținerea conexiunii telefonice în timpul transferului dintr-o celulă în
alta. Compania Motorola a obținut primele patente ale acestei tehnologii în anul 1973. Pentru a
asigura fluiditatea comunicării telefonice a fost nevoie de adoptarea unei tehnologii unice de
transfer de date, denumită AMPS (advanced mobile phone servicies), în 1978. AMPS era un
serviciu analog de telefonie celulară. Testele au început în anul 1979, iar primele operațiuni
comerciale s-au realizat în 1983. Aceste servicii de telefonie celulară erau disponibile numai în
orașe, iar în primii ani a fost destul de greu să se realizeze roaming-ul între utilizatorii companiilor
care dețineau patentele în Statele Unite.
Telefonia mobilă s-a dezvoltat și în statele europene. Suedezii au fost primii care au reușit să
dezvolte o tehnologie de comunicații telefonice fără fir, în anul 1956. Ulterior, în perioada 1969-
1971, s-a dezvoltat un protocol de comunicații telefonice în țările nordice, denumit NMT (după
compania care deținea patentul – Nordic Mobile Telephone Group). Prin această tehnologie, care
avea la bază tot sistemul analog celular, s-a putut realiza roaming-ul între Norvegia, Suedia,
Finlanda, Danemarca și Islanda.
La începutul anilor ’1980, telefonia mobilă celulară s-a răspândit și în alte state din vestul
Europei. Din motive comerciale s-au adoptat diverse protocoale de comunicații – sistemul nordic
NMT a întâmpinat concurența tehnologiilor japoneze și americane. Germanii și-au propriul sistem
de telefonie mobilă, C450, dezvoltat de firmele Alcatel și Philips.
Pe acest fond, Comisia Europeană a intervenit pentru a se adopta un sistem unic de telefonie
mobilă în țările din Piața Comună. În 1982 a avut loc Conferința Europeană a Poștelor și
Telecomunicațiilor, care a decis crearea Groupe Speciale Mobile, care să dezvolte o tehnologie
mobilă standard. A rezultat tehnologia GSM (Global System for Mobile Telecomunication), un
standard liber digital pentru telefonia mobilă, care funcționa pe lățimea de bandă 900–1800 MHz.
Comisia Europeană a decis ca toate companiile din Piața Comună să adopte acest standard,
începând cu anul 1991. Ulterior a fost adoptat și de celelalte state europene.
După ce europenii au reușit să obțină o sistem digital unic pentru telefonia mobilă, măsura a
fost adoptată și în celelalte zone ale lumii. Principiul de funcționare celular a rămas același,
aparatele telefonice fiind în legătură permanentă cu antene care transmit semnale radio pe frecvențe
UHF. Însă calitatea sunetului este net superioară deoarece semnalul audio nu mai este transportat de
undele electromagnetice, fiind receptat mult mai rapid, sub forma unor pachete de date. Așadar,
dacă în telefonia fără fir analogică frecvența semnalului era de maxim 800 MHz, telefonia celulară
digitală poate transportă informații cu o frecvență de 1,9 GHz.
Însă experimentele tehnologice din anii de început ai telefoniei mobile au provocat
incompatibilități între sistemele de date. Numai în Statele Unite funcționau în paralel trei protocoale
de telefonie celulară, în Europa unul, iar în Japonia altul. S-a pus problema uniformizării acestor
tehnologii, pentru a se putea realiza optim convorbirile telefonice între rețelele care ofereau servicii
de telefonie mobilă în întreaga lume. Astfel că, la începutul anilor ’1990 telefonia mobilă a
beneficiat de rețelele de comunicații denumite 2G (se considera că 1G erau sistemele utilizate până
atunci). Prin aceste rețele de comunicații noi era posibilă transmiterea de voce și informații digitale
de mici dimensiuni: mesaje text – SMS (Short Message Service) și mesaje multimedia – MMS
(Multimedia Message Service). Aceste informații erau recunoscute de toate rețelele de telefonie
mobilă și asigurau o rată maximă de date în valoare de 9,6 kbps.
Întrucât telefonia mobilă s-a dezvoltat într-un ritm alert a fost nevoie de stabilirea unui nou
protocol de transmitere a informațiilor. Astfel a apărut standardul 3G (International Mobile
Telecomunications-2000 sau Generația 3G), valabil pentru telefoanele mobile și telecomunicațiile
mobile. Serviciile permise de acest standard includ transfer de voce, acces mobil la internet, apeluri
video și televiziune mobilă, toate prin dispozitive mobile. În comparațiile cu standardul 2G, în
sistemul 3G informațiile circulă cu o rată maximă de date de 200 kbps. Noile dispozitive 3G, cu
bandă lată de date, pot primi informații cu o rată de până la câțiva Mbps, pentru laptop-uri și
smartphone-uri.
Radioul
După Primul Război mondial, radiourile publice au revoluționat comunicarea de masă în
Statele Unite și în statele dezvoltate ale Europei. „Perioada de aur“ s-a consumat în anii ’1930. Din
cauza crizei economice oamenii nu mai aveau bani pentru a petrece timpul liber așa cum erau
obișnuiți până atunci și s-au „refugiat“ în emisiunile radiofonice. În Statele Unite emisia posturilor
de radio a acoperit 43,2% din teritoriu după 1929. Aparatele radio nu erau ieftine, însă odată
cumpărate ofereau acces la programe de informații și divertisment gratuite.
Melodramele în serial, denumite soap operas, deoarece erau sponsorizate de companiile de
săpun, rulau în timpul zilei și aveau audiență mai ales în rândul gospodinelor. Programele de radio
din 1933 au fost monopolizate de discursurile noului președinte Franklin Delano Roosevelt.
Denumite „dialoguri la gura sobei“, deoarece Roosevelt avea un ton al vocii informal și relaxant, au
reușit să influențeze populația să accepte reformele programului New Deal, care au fost rapid
adoptate de Congres.
Televiziunea
După Al Doilea Război Mondial televiziunile s-au dezvoltat în toate țările importante ale
lumii. În 1948, în SUA existau deja un milion de gospodării care dețineau cel puțin un televizor,
care beneficiau de serviciile a 108 stații TV licențiate la nivel național. Din punct de vedere
economic, televiziunea este o filieră organizată în jurul a două pieţe. Piaţa primară este locul de
schimb între difuzorii şi consumatorii de televiziune, adică telespectatorii – contra unui abonament,
telespectatorul are acces la imagini ordonate într-o grilă de programe. Piaţa secundară reuneşte
aceiaşi difuzori şi programatori, cu producătorii de programe, originale sau de ocazie, care compun
grila.
În anii ’1950, televiziunea deja domina piața transmisiunilor prin unde în Statele Unite.
Audiența a fost atrasă de filme și emisiunile sportive. Audiența radio s-a prăbușit – de la media de 3
ore și 42 de minute pe seara pe cetățean american, a ajuns la doar 24 de minute. Când Dwight D.
Eisenhoew a venit la Casa Albă în 1953, jumătate dintre căminele americane aveau cel puțin un
televizor, iar din acel moment mass-media s-a schimbat pentru totdeauna. În 1965 procentul se
ridica deja la valoarea aproape absolută de 94%!
Anii ’1950 sunt considerați „Epoca de aur“ a televiziunii în SUA. Programele incipiente de
divertisment au fost adoptate de la radio – Aventurile lui Superman sau producțiile soap-opera. În
grila de programe și-au făcut curând loc dramele și western-urile, comediile de situație. Foarte
populare au devenit și emisiunile pentru copii.
În anii ’1960 și ’1970 s-a dezvoltat televiziunea color. Tehnologia a fost demonstrată încă din
1929, iar primele echipamente au fost dezvoltate în anii ’1940. Însă „bătălia“ pentru echipamente –
atât de transmisie cât și de recepție – a mai durat câțiva ani. În epoca televiziunii color western-urile
au intrat în declin, însă au devenit populare dramele cu subiect medical și filmele polițiste inspirate
din cazuri reale. Pe fondul cuceririi spațiului audiența a fost atrasă de producțiile since fiction, cum
ar fi Star Trek.
Din anii ’1980 audiența rețelelor de televiziune ce emiteau prin unde a fost atrasă din ce în ce
mai mult de rețelele de televiziune prin cablu, care difuzau mai ales filme și seriale de televiziune.
Programele de televiziune s-au transformat mult față de „Epoca de Aur“. S-au menținut
emisiunile de varietăți, dramele sau sitcom-urile, însă foarte populare au devenit reality-show-urile.
Marile rețele de televiziune au descoperit emisiunile de știri sau despre subiectele zilei, difuzate în
direct, cu unul sau mai mulți invitați, care erau mult mai ieftine decât serialele de televiziune.
Un gen de televiziune caracteristică anilor ’1990 este televiziunea de știri. Predilecția
televiziunii pentru știri începe în septembrie 1963, când postul CBS a extins programele de știri de
la 15 la 30 de minute. Când președintele Kennedy a fost asasinat (22 noiembrie1963), televiziunile
au difuzat continuu timp de patru zile materiale legate de eveniment. Astfel televiziunea a intrat
într-o nouă epocă, populația preferând să-și ia de aici informațiile „calde“, legate de crizele politice
sau economice, și nu din ziare.
Sateliții de comunicații, utilizați cu precădere de televiziunile de știri începând cu anii ’1980
au permis realizarea unor materiale în direct din diverse părți ale lumii. În timpul războiului din
Golf din 1991, sateliții de comunicații au permis difuzarea în direct de către televiziunii ale
atacurilor cu rachete asupra Irakului. Antenele satelit anexate carelor de reportaj au permis
transmisii în direct din Kuweit înainte ca trupele terestre americane să intervină.
Dezvoltarea tehnologiei digitale a influențat și televiziunea, ca și presa scrisă și radioul de
altfel. Normele actuale de difuzare de televiziune (NTSC în SUA și Japonia, PAL și SECAM în
restul lumii) au fost puse la punct acum mai bine de 30 de ani. Ele oferă, în ceea ce privește
rezoluția, imagini de o calitate evident inferioară celor cinematografice. În plus, prezintă diverse
deficiențe: pâlpâitul imaginilor, apariția unor culori false între linii etc.
Televiziunea de înaltă definiție (TVHD) constă în ameliorarea imaginilor de televiziune prin
creșterea numărului de puncte elementare – pixeli – care le compun. Un alt atribut al TVHD este
formatul imaginii, măsurat prin raportul înălțime/lungime: formatul actual 4/3 este înlocuit cu unul
16/9 pentru a obține o imagine mai apropiată de vederea naturală.
Difuzarea TVHD necesită satisfacerea următoarelor condiții: pe de o parte punerea la punct a
unor procedee de comprimare foarte complexe; pe de altă parte implicarea producătorilor și a
difuzorilor de programe.