Post on 01-Dec-2015
description
Universitatea Titu Maiorescu, BucureştiFacultatea de DreptCentrul Teritorial de Învăţământ la Distanţă- PiteştiAn: II
Referat
DisciplinaMetodologia cercetării ştiintifice
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice
Student:Roşu Marina Camelia
Facultatea de DreptAn: II
Diferenţă
-2010-
Cuprins
Metodologia cercetării ştiinţifice.......................................................................21 .Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte........................................21.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice.....................21.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice:...............................................................................................................3
1.1.1. Metoda experimentală..............................................................................31.1.2. Simularea.................................................................................................41.1.3. Scenariul..................................................................................................5
1.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor................51.2.1. Metoda istorică.........................................................................................61.2.2. Metoda logică...........................................................................................61.2.3. Metode cantitative....................................................................................71.2.4. Metode prospective..................................................................................81.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”..................................................81.2.6. Metoda tipologică....................................................................................81.2.7. Metoda statistică......................................................................................91.2.8. Metoda sociologică..................................................................................91.2.9. Metoda comparativă...............................................................................10
1
Metodologia cercetării ştiinţificeVerificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice
1 .Metodologia cercetării juridice: definiţii şi concepte Metodologia cercetării ştiinţifice juridice este o parte a ştiinţei juridice. Ea poate fi
definită ca un ansamblu de principii, de etape şi faze, de metode, tehnici şi instrumente de
investigare şi cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor juridice.
Metodologia este un cuvânt complex, format din methodos şi logos care înseamnă
„metodă” şi „ştiinţă”, în limba greacă, iar în traducere liberă „ştiinţa metodei”, adică
ştiinţa conceperii, a alegerii şi utilizării metodei în procesul de investigare a
fenomenului juridic. În mod similar, şi cuvântul methodos este format din două
cuvinte: meta şi odos, adică „după cale”, după calea sau îndrumarul care-ţi asigură
succesul oricărei investigaţii ştiinţifice. Aşadar, metoda şi metodologia sunt în fapt „un
fir al Ariadnei”, care, însuşite şi bine stăpânite, nu te lasă să te rătăceşti în jungla
informaţiilor şi faptelor ştiinţifice.
Metodologia cercetării ştiinţifice (ca de altfel, şi a altor ştiinţe) este alcătuită din trei
niveluri de metode:
- metode de maximă generalitate, specifice tuturor ştiinţelor;
- metode proprii unui grup de ştiinţe;
- metode specifice fiecărei ştiinţe.
Dimensiunea funcţiei vitale a metodologiei de cercetare ştiinţifică poate fi mai bine
înţeleasă dacă o privim în cadrul ştiinţei (din care face parte) şi pe care serveşte în
totalitatea laturilor acesteia.
1.0 Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice constituie
al doilea moment al explicării fenomenului juridic (momentul critic valorizator).
Rezultatele teoretice (implicaţiile şi consecinţele ipotezei) în confruntare cu faptele
2
empirice constituie punctul de pornire şi esenţa procesului de verificare a ipotezei şi
concluziei ştiinţifice.
Dacă faptele empirice arată compatibilitate cu teoria rezultată din ipoteze, conchidem că
ipoteza nu este infirmată; că ea este acceptată provizoriu. Dacă apar dezacorduri între
fapte şi teorie, ipoteza fie se respinge, fie se modifică până când teoria concordă cu faptele.
Deci procesul de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice este un
complex de operaţii, implicând:
- evidenţierea rezultatelor ipotezei (noua teorie, implicaţiile, consecinţele);
- confruntarea rezultatelor ipotezei cu observaţiile empirice ;
- testarea trăiniciei relaţiilor dintre rezultatele ipotezei şi observaţiile empirice.
1.1. Procedee de verificare a ipotezei şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice:
1.1.1. Metoda experimentală.
Dreptul acţionând asupra relaţiilor sociale, modelându-le, tinde mereu la perfecţionarea
acestora. Mijloacele lor specifice de acţiune asupra relaţiilor sociale presupun o
permanentă adaptare şi perfecţionare. În acest sens trebuie subliniate încercările de a aplica
în domeniul juridic unele metode şi procedee care iniţial aparţineau ştiinţelor exacte,
printre care şi experimentul. Multă vreme ştiinţele sociale au privit cu rezervă această
metodă, considerând-o potrivită numai pentru ştiinţele naturii. S-a constatat însă că
experimentul, fiind o observaţie provocată, oferă posibilitatea repetării de un număr mare
de ori a fenomenului cercetat, cât şi desprinderea obiectului experienţei din contextul
interdependeţelor în care el evoluează în mod firesc.
Experimentul ar fi acea metodă de cunoaştere în care subiectul cunoscător obligă obiectul
de cunoscut să se manifeste acolo şi unde vrea el, în condiţiile pe care i le impune, cu
scopul precis al descrierii şi sesizării esenţelor şi legilor lui. Experimentul poate fi făcut în
laborator sau „pe teren”.
În domeniul ştiinţelor juridice se utilizează atât experimental de laborator (în special în
domeniul criminalisticii, al cercetărilor penale), cât şi experimentarea pe teren (mai ales în
domeniul reglementării juridice).
Aplicarea metodei experimentale în activitatea legislativă reprezintă un pas înainte pe linia
sporirii eficienţei reglementării prin norme juridice a relaţiilor sociale.
3
Forme de experiment:
• naturale – din sistemele micro, mezo, macro;
• artificiale – create de cercetător = modele;
• de teren – care, în raport cu manipularea variabilelor, pot fi pasive sau active;
• de laborator – ajută la izolarea variabilelor şi verificarea ipotezelor ca, de pildă: teste ,
simulări (imitativ-analoge); anchete, sondaje.
Experimentul, indiferent de forma sa concretă, este o formă controlată, în condiţii reale sau
create de cercetător, prin care se măsoară influenţa variabilelor independente asupra
variabilei dependente, toţi ceilalţi factori independenţi fiind ţinuţi sub control, constanţi.
Experimentul cere:
• alegerea unităţilor de observare, de experimentare;
• alegerea unităţilor de control al experimentului, adică compararea acţiunii variabilelor
independente asupra variabilelor dependente, fără ca asupra acestora să se exercite şi
acţiunea altor variabile independente.
Momentul central al experimentului este măsurarea variabilelor dependente înainte şi
după introducerea fiecărei variabile independente. Dacă variabilele se cer izolate, dar nu se
pot controla (pentru că mai multe variabile se interferează), se poate recurge la un control
static prin selecţionarea aleatorie a unităţilor de observare. În final, se face estimarea erorii
aleatorii. Există două posibilităţi: se compară două unităţi asemănătoare, dar caracteristica
urmărită este prezentă doar într-o unitate; se compară două unităţi diferite, dar cu o singură
caracteristică în comun.
1.1.2. Simularea
Este o formă particulară a experimentului. Prezintă mare interes pentru teoria şi practica
juridică şi presupune construirea de modele juridice, în locul fenomenului juridic real
(procese simulate).
Simularea dezvăluie informaţii preţioase asupra:
stării fenomenului studiat;
modului de funcţionare, interdependenţei dintre componente şi paliere;
aspectelor analoge;
legilor de dezvoltare a fenomenului;
capătă accente de experiment dirijat.
Simularea contribuie la realizarea unor importante clarificări metodologice:
4
clarificarea formei legăturii dintre variabile;
estimarea parametrilor legăturilor;
verificarea ipotezelor;
testarea diferitelor căi de acţiune practică;
stabilirea nivelului optim al variabilelor controlate;
comportamentul modelului în raport cu variaţia factorilor.
1.1.3. Scenariul
Constituie un alt procedeu de verificare a ipotezelor şi concluziilor ştiinţifice. Este o
variantă a modelării statistico-matematice şi s-a extins datorită dezvoltării tehnicii de
calcul.
Scenariul este o proiecţie a unui proces (fenomen) juridic pornind de la premise extrase din
realitate şi de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiţilor factori
sau agenţi, în scopul de a formula decizii şi strategii juridice.
Calitatea scenariului este în funcţie de:
realismul premiselor;
factorii de comportament (ipotezele considerate);
rigoarea legăturilor cauzale.
Pentru decizii care includ şi un factor subiectiv se cer studiate şi verificate succesiv toate
consecinţele derivate din ipoteze.
1.2. Alte metode de verificare a ipotezei şi fundamentării concluziilor.
Teoria generală a dreptului, cât şi celelalte ramuri ale ştiinţelor juridice folosesc în acelaşi
timp şi anumite metode concrete de cercetare „luate în sensul de procedee, mijloace,
tehnici folosite pentru investigarea fenomenului juridic şi fără de care nu poate fi conceput
studiul sau cercetarea oricărui fenomen”.
5
Aceste metode concrete sunt următoarele:
1.2.1. Metoda istorică.
Ştiinţa juridică prezintă dreptul în evoluţia lui istorică, studiind în acelaşi timp şi modul în
care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul de faţă, cum sunt:
tipul de drept, esenţa dreptului, forma dreptului, funcţiile dreptului.
1.2.2. Metoda logică
Se găseşte în strânsă legătură cu metoda istorică .
Unitatea dintre aceste aspecte logice şi cele istorice ale fenomenului constituite un
principiu de bază al filosofiei şi metodologiei care este valabil şi pentru ştiinţe juridice.
Metoda logică poate fi definită ca o „totalitate de procedee şi operaţii metodologice şi
gnoseologice specifice, prin care se creează posibilitatea surprinderii structurii şi dinamicii
interne a formei şi raporturilor sociale interne, într-un cuvânt, a logicii obiective a
dezvoltării sociale”.
Utilizarea metodei logice în studierea problemelor dreptului este deosebit de utilă dacă ne
gândim la faptul că instaurarea puterii de stat, constituirea sistemului de organe ale statului,
corelaţia dintre ele sunt orientate în conformitate cu un model relaţional, iar activitatea de
elaborare a dreptului, cât şi cea de aplicare a lui trebuie să aibă un caracter logic.
Logica este aplicată unei sfere largi de probleme juridice cum sunt:
definiţii legale,
metode de formare şi clasificare a conceptelor juridice,
sistematizarea normelor juridice,
soluţionarea concursului sau conflictelor de norme,
regulile raţionamentului juridic,
interpretarea normelor juridice.
Folosirea logicii în cercetarea juridică nu trebuie să ducă la neglijarea conţinutului
normelor juridice, a fundamentului lor normal sau să exagereze aspectul ei speculativ în
detrimentul cerinţelor vieţii sociale şi a practicii judiciare.
6
1.2.3. Metode cantitative.
Introducerea metodelor cantitative în ştiinţele sociale urmăreşte, ca şi în cazul metodei
experimentale, obţinerea unui spor de precizie caracteristic ştiinţelor exacte la care se
adaugă posibilitatea folosirii cunoştinţelor din domeniul matematicii a căror exactitate este
incontestabilă.
Cuvintele limbajului matematic sunt, faţă de cele ale limbii uzuale, ceea ce este o cheie de
siguranţă faţă de una obişnuită. Există destulă indeterminare într-un cuvânt obişnuit, pentru
ca doi interlocutori să aibă impresia că se înţeleg fără a gândi exact acelaşi lucru; limbajul
matematic avea să scape de această ambiguitate.
Aplicarea datelor matematice în domeniul ştiinţelor juridice întâmpină unele greutăţi
obiective, având anumite limite. Astfel, în activitatea juridică intervin o serie de stări
psihologice volitive legate de reglementarea juridică, poziţia individului faţă de prevederile
normative şi stările lui afective în raport cu aceste prevederi. Pe de altă parte, trebuie să
ţinem seama de faptul că relaţiile sociale sunt foarte complexe.
Nu toate relaţiile sociale pot fi reglementate juridic printr-o reprezentare cantitativă, prin
cifre şi simboluri matematice. Cu toate acestea, metodele cantitative se pot aplica şi în
domeniul ştiinţelor juridice. Normele de drept conţin în ele o măsură, o proporţie, o
dimensionare reflectând în felul acesta anumite legături cantitative ce se găsesc în cadrul
relaţiilor social supuse reglementării. Dreptul apare, deci, ca un instrument de măsurare a
relaţiilor sociale pe care le supune unui proces de formalizare.
Urmărind certificarea fenomenelor juridice este necesară o traducere a specificului
normativ a fenomenului juridic în limbaj cantitativ şi apoi retraducerea rezultatelor astfel
obţinute în limbaj juridic.
Măsurarea constă în compararea succesivă a intensităţii supuse măsurării cu şirul
intensităţilor etalon şi găsirea unei intensităţi etalon, cât mai apropiate de intensitatea
măsurată.
O aplicare a datelor matematice o întâlnim în domeniul statisticii judiciare. Cu ajutorul
metodelor statistice se poate observa regularitatea cu care apar diferite fenomene supuse
observaţiei în diverse domenii ale relaţiilor sociale, semnalând în acest fel necesitatea
adoptării unor măsuri juridice ce se impun. Uneori, organele de urmărire penală folosesc
datele statistice în studierea fenomenului infracţional, putând astfel evidenţia
caracteristicile cantitative ale criminalisticii în vederea descoperirii specificului lor
calitativ. De asemenea, metodele statisticii aduc o contribuţie însemnată la prevenirea şi
combaterea fenomenului criminalităţii.
7
Metodele cantitative se folosesc cu succes şi în cercetarea posibilităţilor de optimizare a
deciziilor organelor administraţie de stat. Cunoscând activităţile individuale, durata medie
a realizării lor, pot fi optimizate diferite tipuri de activităţi ale organelor administrative.
Ţinând seama de similitudinea ce există între circuitele ce există între informaţiile şi
deciziile transmise de indivizii ce compun o structură organizatorică dată (de exemplu: un
minister, o prefectură, o primărie) şi tipurile de circuite electrice se poate realiza un grafic
ce poartă numele de organigramă. Cu ajutorul ei se pot trage concluzii cu privire la
structura organizaţiei respective cât şi la reţelele organizatorice care se pretează cel mai
bine la diverse sarcini.
1.2.4. Metode prospective.
Introducerea metodelor prospective în domeniul ştiinţei dreptului urmăreşte nu numai
creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor, ci şi creşterea rolului funcţiei explicative.
Capacitatea de a descoperi legităţile dezvoltării fenomenelor juridice depinde de gradul
cunoaşterii evoluţiei fenomenelor sociale. Prognoza juridică presupune un aparat
metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee şi tehnici. Metodele prospective se
utilizează în fundamentarea adaptării, cuprinzând şi interpretarea pe care le vor da organele
de aplicare care vor urmări realizarea lor.
1.2.5. Studiul de caz prin „Anamneza clinică”
Presupune o incursiune în istoricul cazului, „o rememorare – întoarcere în trecut”, vis- á -
vis de etiologia factorului juridic de cercetat: tradiţie, cutumă, obicei, regulă, lege etc. sau,
de exemplu, a personalităţii învinuitului, inculpatului, martorului, victimei etc.
Din această perspectivă se pot reconstitui şi explica evoluţiile în planul comunităţii a
normelor informale, precedentelor judiciare, izvoarelor de lege etc., sau se identifică
sursele disfuncţiilor de personalitate şi atitudinile comportamentale în cazul delincvenţei în
sens larg. Metoda1 derivă din medicină unde antecedentele heredocolaterale şi
anamnestice servesc stabilirii diagnosticului şi atitudinilor terapeutice adecvate.
1.2.6. Metoda tipologică
Presupune o incursiune în algoritmul unei regularităţi raportată la evoluţia realităţilor
juridice (vezi norme juridice) sau exemplificativ pentru psihologia judiciară, victimologie
8
etc., faţă de evoluţia stării infracţionale sau a unei categorii de infractori, ex. criminali în
serie.
Prof.univ. Iancu Tănăsescu subliniază că „în cadrul acestei metode se porneşte de la
noţiunea de tip, definita ca o combinaţie a mai multor trăsături caracteristice pentru
fenomenul social o anumită grupare de tipuri ce cuprinde trăsături definitorii caracteristic
unui anumit fenomen sau a unui grup de fenomene”
1.2.7. Metoda statistică
Studiază fenomenele de masă ale societăţii şi ale statului, clasificându-le si sistematizându-
le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar
ceea ce este reprezentativ şi tipic, regularitatea apariţiei unor fenomene, constanţa acestora
şi aprecierea cantităţii lor. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de
succesiune - a fenomenelor juridice şi realităţii sociale (N.A.) - stratifică, aşadar,
observaţiile.
În cadrul metodei statistice se impune ordonarea şi gruparea datelor din volumul de
observaţii şi date examinate. În urma grupării datelor ce aparţin unor clase ce urmează să
fie concentrate într-o valoare centrală, se formează baza prelucrării statistice a materialului
brut – vezi aplicaţiile pe terenul psihologiei judiciare.
Pe lângă posibilitatea de a prezenta datele cercetării, ale reprezentării grafice, se trece la
metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiind anumite valori numerice. În
acest mod rezultatele imediate vor fi reduse la câteva valori caracteristice pentru a se stabili
tendinţa generală a fenomenului. De la valorile normale, din studiul corelaţiei se va stabili
legătura între anumite procese şi fenomene, stabilindu-se dispersia şi abaterea standard.
Iată, aşadar, cum prin metoda statistică se traduc fapte în enunţuri abstracte şi predicţii
matematice.
Fără îndoială că în funcţie de situaţie sau domeniul abordat, metodologia cercetării juridice
poate apela şi la o serie de alte metode: observaţia, predicţia, metoda istorică, metoda
logică, metoda regresivă, metoda sistemelor, metoda integralistă etc., în cazul de faţă
autorii zăbovind asupra celor pe care le consideră reprezentative în materie.
1.2.8. Metoda sociologică
Prelucrând opera prof. I. Oancea şi C. Belu, prof. Iancu Tănăsescu pleacă de la adevărul
conform căruia metoda sociologică prezintă caracterele sale inductive, obiective şi
9
exclusive, stabileşte influenţa fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi
eficienţa instituţiilor legale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor. Astfel,
studiind fenomenele sociale dintr-un punct de vedere special prin metoda sociologică se
identifică regulile generale de evoluţie a conştiinţei sociale în cadrul grupului social,
legitimând raporturile dintre indivizi şi societate.
Metoda sociologică ajută fundamental la cercetarea vieţii sociale în care germinează ca o
constanţă permanentă juridicul ascuns în legităţile individualizării - generalizării, repetiţiei
– succesiunii faptelor sociale, generând în ultimă instanţă abstractizările normative – legea.
1.2.9. Metoda comparativă
Înseamnă observarea unor fenomene sau absenţa simultană a două fenomene sau serii de
fenomene, analiza acestora relevând legăturile dintre ele. Are două forme: analogică – care
presupune compararea asemănărilor şi antidoctică – presupune diferenţele dintre
fenomene.
În cadrul procedeului concordanţei se stabileşte legătura directă existentă între fenomenul
rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene care au operat anterior, factori comuni care vor
reprezenta cauzele directe.
Procedeul diferenţei determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor
condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că
fenomenul rezidă în elemente comune. Procedeul variaţiilor concomitente determină
concluzia că în cazul când un fenomen este precedat, dacă variază în acelaşi mod ca
fenomen care succede, va constitui în mod cert cauza fenomenului precedent.
În sprijinul metodei comparative se situează frecvent analiza predictivă cu privire la
evoluţia şi evaluarea fenomenelor şi realităţilor juridice raportate la estimarea unor posibile
necesităţi legislative.
Bibliografie:1. Chelcea, S, METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE, Bucureşti: Ed. Economică, 20012. Popescu, Sofia, Iliescu Dragoş, PROBLEME ACTUALE ALE METODOLOGIEI JURIDICE, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 19793. Răboacă, Gh., D., Ciucur, METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE, Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 20044. Vlăsceanu, L., METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIALE. METODE ŞI TEHNICI, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
10