Post on 31-Dec-2014
MORALITATE ŞI ALEGERE RAŢIONALĂ
ÎN TEORIA LUI DAVID GAUTHIER
Introducere
Urmăresc să prezint felul în care moralitatea îşi poate afla un loc într-o explicaţie
de tipul alegerii raţionale. Pentru aceasta teoria lui David Gauthier mi s-a părut cea mai
indicată unealtă. Riguros concepută, ea se sprijină pe câteva idei care vorbesc despre ceea
ce trebuie accceptat pentru a avea moralitate. Se dovedeşte că aceste cerinţe sunt aceleaşi
ca şi pentru obţinerea oricăror beneficii din cooperarea liberă, neconstrânsă dintre indivizi
raţionali. Astfel, potrivit lui Gauthier, agenţii raţionali trebuie să respecte când
interacţionează urmărindu-şi propriul beneficiu câteva principii printre care clauza
lockeeană (cu revizuirile de rigoare pe care i le aduce) şi concesia relativă minimax.
Gauthier concepe o sofisticată demonstraţie a faptului că moralitatea poate fi
acomodată în cadrul teoriei alegerii raţionale, şi că deci moralitatea este raţională, şi nu
altfel decât din aceleaşi raţiuni care ne interesează pe fiecare ca agenţi raţionali şi fac să
ni se pară în mod paradoxal indezirabilă moralitatea: beneficii sau utilităţi. Pentru aceasta
foloseşte recente descoperiri conceptuale din diverse discipline, precum teoria jocurilor,
teoria deciziei raţionale, sau economie.
Vorbesc la început despre alegere raţională şi ilustrez prin câteva exemple
dilemele care pândesc această concepţie. Prezint apoi concepţia lui Gauthier despre
raţionalitate şi locul pe care îl ocupă teoria sa în abordarea numită contractualism. El
porneşte de la faptul specific unor agenţi raţionali care pot intra în acorduri şi le pot
respecta, pentru a descoperi moralitatea din acorduri. Gauthier este nevoit însă să inoveze
concepţia aceasta a raţionalităţii într-un mod promiţător dar totodată riscant. Agenţii săi
raţionali au posibilitatea de a alege între dispoziţii. Soluţiile sale se referă la următoarele
1
probleme: raţionalitatea respectării acordurilor -o problemă ce a preocupat gânditori şi
din trecut- şi posibilitatea cooperării. Aici Gauthier susţine a fi găsit o cale de ieşire din
situaţii gen dilema prizonierului.
Moralitatea ca alegere raţională
Ce i se cere unei teorii a moralităţii ca alegere raţională este :
1. Să explice raţionalitatea acordurilor;
2. Să explice raţionalitatea respectării acestor acorduri.
Prin urmare nu este deajuns decât să se explice dacă este raţional pentru cineva să
intre într-un acord şi să îl respecte. Dacă acest lucru este raţional atunci este tot ce trebuie
pentru a fi şi moral. Nu avem nevoie, potrivit lui David Gauthier de a presupune
simţăminte de altruism ale indivizilor şi nici standarde absolute pe care aceştia trebuie să
le respecte.
Dacă teoria lui Th. Hobbes motiva nevoia de coerciţie politică, teoria lui
Gauthier motivează nevoia de coerciţie morală. Numele celor doi sunt asociate prin aceea
că amândoi sunt socotiţi contractualişti. Ambele forme de contractualism atât moral cât şi
politic recunosc că avantaje reciproc eficiente sunt disponibile (posibile) doar când
indivizii îşi constrâng comportamentul -de regulă maximizator.
În contractualismul politic indivizii caracterizaţi de un drept nerestrâns la orice
nu puteau ,,gusta’’ roadele cooperării datorită fricii şi neîncrederii. Soluţia motivată a
fost: coerciţie statală reprezentată de un suveran care să garanteze aderarea oricui la
pacturile realizate şi să pedepsească nerespectarea acestora.
În contractualismul moral, ambiţia lui Gauthier este de a arăta că indivizii aleg
de bună voie să-şi constrângă comportamentul. Alegerea este raţională şi face inutilă o
soluţie politică.
Moralitatea prin acord1 înseamnă pentru Gauthier descoperirea moralităţii ca
alegere raţională. Cum ce şi-a propus nu poate fi realizat dacă porneşte de la premise
1 În textul lui David Gauthier : ,,morals by agreement’’ ca de altfel şi în titlu (David Gauthier, Morals by agreement, Oxford University Press, 1986)
2
care asumă moralitatea, ca set de constrângeri asupra comportamentului maximizator al
fiecăruia, Gauthier îşi ,,curăţă’’ uneltele de pornire sperînd să demonstreze că există
astfel de constrângeri raţionale fără a fi nevoit să se folosescă de premise morale în
argumentare.
Persoana este definită ca agent independent în stare să îşi direcţioneze capacităţile
şi resursele înspre satisfacerea intereselor sale. Acesta ia în considerare ce poate face fără
a distinge iniţial între ce are voie şi ce nu are voie să facă, ce e permis şi ce nu. Cum
ajunge el să recunoască distincţia? Cum ajunge o persoană să recunoască o dimensiune
morală alegerii, dacă la început aceasta nu era prezentă?
Inelul lui Gyges şi Nebunul lui Hobbes
David Gauthier ca si Robert Sugden este de părere că cinstea este cea mai buna
strategie2. Platon pledase pentru aceeaşi idee în dialogul Republica când Socrate
argumentează pentru cinste şi dreptate arătînd că nu e posibilă cooperarea nici chiar între
hoţi în absenţa lor, cu alte cuvinte felul în care se cere aceasta prezentă este constrângător
raţional. Socrate argumenta împotriva ideilor lui Trasymachos care credea că omul
nedrept este cel mai puternic iar cetatea nedreaptă cea mai puternică şi că, deci, este de
preferat să fii nedrept. Discuţia are loc în cartea I a Republicii partea de la 336c la 354d şi
se încheie cu următoarea afirmaţie din partea lui Socrate: ,,Niciodată, aşadar,
Trasymachus, nu poate fi nedreptatea mai profitabilă decât dreptatea.’’3 Cei care nu
sunt drepţi, cum ar fi hoţii, tâlharii, nici nu pot face vreo acţiune împreună, nu pot
coopera căci omul nedrept va căuta să profite şi de cel asemenea lui şi de cel diferit (omul
drept).
Societatea a prevăzut mijloace de descurajare ale dispoziţiilor către nedreptate,
excluzindu-i pe cei care au asemenea dispoziţii din acţiuni de cooperare, şi deci de la
2 Legătura dintre cei doi este că amândoi contribuie într-un fel sau altul la evidenţierea problemelor din teoria alegerii raţionale. Mai jos fac referire la exemplul dat de Sugden în Rational Choice: A Survey of Contributions from Economics and Philosophy şi care este construit pe exemplul lui Gregory Kavka. 3 Am folosit textul online al dialogului aflat la adresa: http://www.perseus.tufts.edu/cgi-bin/ptext?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0168;query=section%3D%23134;layout=;loc=1.353e
3
beneficii. Dacă ai putea însă să scapi nedetectat, şi aici intervine povestea lui Gyges în
acelaşi dialog(358a-360d), ai putea avea speranţe de a scăpa cu nişte beneficii pentru care
nu ai contribuit (varianta numită în modernitate ,,free-riding’’) sau cu nişte fapte ale căror
consecinţe fireşti nu ţi se mai aplică. Oamenii fac reguli din neputinţa de a se asigura în
vreun alt mod de faptul că nu vor fi vătămaţi de către ceilalţi. Regulile care iau naştere în
felul acesta obligă pe fiecare la respectare sub ameninţarea unor pedepse în cazul în care
nu se întâmplă aşa. Regulile sunt astfel nişte constrângeri care se pun de-a curmezişul în
calea tendinţei de maximizare de utilitate care ne caracterizează.
Poziţia celui care relatează în dialog povestea, anume Glaucon, este că oricare
dintre noi ar dori să pună mâna pe ceea ce nu este al lui ( în termeni economici moderni:
să reducă costurile şi să-şi mărească beneficiile), iar motivul pentru care nu o facem este
pentru că ne e teamă de repercursiunile pe care le implică regulile convenite. În condiţiile
acestea oamenii preferă dreptatea nedreptăţii, însă în condiţiile în care nu ai avea de ce să
te temi, în care nu ar exista riscuri de felul pedepsirii, oricine ar prefera nedreptatea şi am
putea adăuga astăzi din perspectiva teoriei alegerii raţionale, că ar fi raţional pentru
oricine să prefere în felul acesta şi nu invers.
Philip Holt găseşte şi un exemplu literar interesant din punct de vedere filosofic
legat de povestea lui Gyges în romanul ,,Omul invizibil’’ al lui H.G.Wells. Holt spune că:
,,Povestea lui Gyges este folosită pentru a pune sub o formă imaginativă o întrebare care
este fundamentală pentru dialogul Republica şi care este pusă într-un număr de alte
forme în acel dialog: de ce ar trebui să facem ceea ce este drept dacă putem scăpa cu
ceea ce este nedrept.’’ 4
Departe de a controla societatea, Griffin – personajul invizibil din romanul lui
Wells - se găseşte din ce în ce mai izolat de aceasta şi forţat să se pitească în locuri
neumblate ca un sălbatic gol. În final este prins şi omorât de mulţime (,,o formă crudă dar
eficientă de comunitate unită.’’5)
În ce priveşte povestea nebunului lui Hobbes, obiecţia imaginată de Hobbes în
Leviathan prin persoana nebunului spune: ,,Oare nu este posibil ca Nedreptatea să se
susţină cu acelaşi motiv (Reason), care îi dictează omului binele său?’’6 4 Holt, Phillip - H.G.Wells and the Ring of Gyges, URL: http://www.depauw.edu/sfs/backissues/57/holt57art.htm5 Holt, Phillip, idem6 Hobbes, Th., Leviathan, ch.15
4
David Gauthier în Morals by agreement afirmă că nebunul nu pune la îndoială a
doua lege a naturii care spune că oamenii vor intra în acorduri pe care le vor găsi
avantajoase: ,,Ce pune la îndoială Nebunul este a treia lege, legea care cere respectarea
sau aderarea la acorduri, căci fie oricât de avantajos să faci un acord, nu ar putea fi şi
mai avantajos să îl încalci? Iar dacă este avantajos, nu este atunci şi raţional?’’7 Să fie
respectarea cel mai bun răspuns al tău la respectarea de către celălalt a acordului?
Hobbes mai are încă ceva de spus despre nerespectarea acordurilor: ,,
acela...care şi-a încălcat acordul, şi declară că îi este permis pe drept să facă astfel, nu
mai poate fi primit în nici o societate care s-a adunat pentru Pace şi Siguranţă, decât
printr-o greşeală a celor care îl primesc şi care nu văd pericolele la care se expun.’’ 8
Răspunsul pe care Gauthier observă că-l dă Hobbes Nebunului, este că tot aşa cum este
neprofitabil pentru fiecare să-şi păstreze întreg dreptul lui natural, tot astfel este
neprofitabil pentru fiecare să-şi reţină raţiunea sa proprie ca ghid al acţiunii: ,, ... prin
urmare am instituit peste noi un suveran, şi am căzut de acord ca legile sale să ne dicteze
ce este cu adevărat bine.’’9
Verdictul pus de Gauthier rezolvării date de Hobbes este: ,,Hobbes nu reuşeşte
să dea problemei puse de Nebun decât o rezolvare politică’’10, astfel încât ,,suveranul
face din moralitate, înţeleasă ca o constrângere asupra încercării fiecăruia de a-şi
maximiza utilitatea, ceva la fel de nenecesar cum face şi piaţa.’’ Legat de acesta din
urmă, potrivit lui Adam Smith, piaţa acţionează ca o mână invizibilă dirijînd eforturile
fiecăruia care intenţionează propriul beneficiu către un optim social. Suveranul este ,,un
picior foarte vizibil care, cu şuturi bine plasate îndreaptă eforturile tuturor spre un scop
social comun.’’11
Gauthier este nemulţumit de soluţia lui Hobbes. Motivul este costul impunerii
legii, a dictatelor12, care este o afectare a libertăţii noastre: ,, plătim un preţ mare dacă
suntem creaturi care nu acceptă în mod raţional nici o constrângere interioară în
7 Gauthier, D., idem, p.1618 Hobbes, ibid. citat de Gauthier la p.1629 Hobbes, The Questions Concerning Liberty, Necessity, and Chance, 1656, no. xiv; in Sir William Molesworth (ed.), The English Works of Thomas Hobbes, 11 vols. (London, 1839-45), vol. 5, pp. 193-4. citat de Gauthier la p. 16310 Gauthier, idem, p. 16311 Gauthier, idem, p.163 12 În text: ,,enforcement’’
5
urmărirea propriului interes... Dacă am putea în mod voluntar să respectăm acordurile
realizate, ne-am scuti de acest cost.’’13
Şi David Hume se găseşte ,,incomodat’’ de ,,un tâlhar isteţ’’ care ţine să spună că
,, "cinstea este cea mai bună strategie" poate fi o regulă generală bună, dar poate avea şi
multe excepţii; şi acela...se conduce pe sine cu cea mai mare înţelepciune, care respectă
regula generală, şi profită de toate excepţiile.’’14
Hume nu crede că se poate da o demonstraţie (el spune: ,, un răspuns’’) pentru
acest argument cuiva care ar cere-o care să-i apară ca fiind îndeajuns de satisfăcător.
Gauthier este de părere că, deşi dificil, nu e imposibil: ,, Răspunsul stă în a trata cinstea ,
nu ca pe o strategie, ci ca pe o dispoziţie. Doar persoana cu adevărat dispusă către
cinste şi dreptate se poate aştepta să realizeze deplin beneficiile acestora, pentru că doar
o asemenea persoană poate fi admisă în mod raţional la acele aranjamente reciproc
avantajoase care se bazează pe cinste, dreptate, pe respectare voluntară.15
O astfel de persoană nu este capabilă, dată fiind dispoziţia ei, de a profita
de ,,excepţii’’ încât judecă pe drept un astfel de comportament ca fiind iraţional. Potrivit
lui Gauthier atât Nebunul lui Hobbes cât şi ticălosul isteţ ( ,,the sensible knave’’) al lui
Hume văd beneficiile pe care le pot câştiga din excepţii şi nu văd mai departe de ele,
astfel că nu dobândesc acea dispoziţie aducătoare de şi mai mari beneficii. Gauthier
continuă spunînd: ,, printre alţi ticăloşi, aceştia sunt desigur socotiţi ca fiind isteţi, dar
printre noi, dacă nu ne lăsăm înşelaţi de cuvintele lor, ei sunt doar proşti.’’16
Obiectivul lui Gauthier este de a da o teorie ,,nu a standardelor absolute, ci a
constrângerilor convenite’’ şi de a respinge orice distincţie între raţiune prudenţială şi
raţiune morală. Astfel, argumentează că o persoană nu poate avea motiv pentru a accepta
constrângeri independent de interesele sale. Pentru Gauthier constrângerile pe care
indivizii şi le impun voluntar sunt singura bază pentru moralitate. El se deosebeşte de
John Rawls, care încearcă să identifice constrângerile pe care indivizi ignoranţi în ce
priveşte propriile capacităţi şi talente le-ar alege. Gauthier prin teoria sa vrea să justifice
raţional constrângerile pentru oameni aşa cum sunt ei.
13 Gauthier, idem, p.163 14 Hume este citat de Gauthier în Morals by agreement, la p. 18215 Gauthier, p. 18216 Idem, p. 182
6
Alegere raţională
Teoria alegerii raţionale îi descrie pe indivizi ca fiind raţionali în sensul că au
informaţii complete, capacitatea de calcul necesară, au aşteptări (utilităţi) sau preferinţe şi
au puterea de a şi le ierarhiza. Ei caută să realizeze cel mai bun rezultat posibil în orice
situaţie.
Teoria alegerii raţionale într-un caz particular cel al dilemei prizonierului despre
care s-a adunat deja o literatură vastă (A. Tucker, R. Hardin, R. Axelrod...), reuşeşte să
ofere predicţii cu privire la modul în care indivizii vor acţiona dacă sunt raţionali. Ceea ce
frapează este faptul că deşi în mod raţional indivizii caută cel mai bun rezultat, caută să
maximizeze, în cazul dilemelor de tipul acesta, indivizii raţionali sfârşesc cu un rezultat
puţin mai bun decât cel mai rău, dar nu cu rezultatul cel mai bun. Este ceva în neregulă cu
alegerea raţională? Dacă s-ar întâmpla altfel, dacă am avea de a face cu indivizi
iraţionali?
Teoria alegerii raţionale ca şi teoria jocurilor a fost folosită şi în cu totul altă
direcţie: explicaţii evoluţioniste. Deosebirea fundamentală este aceea că moralitatea nu
mai este privită ca rezultatul intenţionat al unui proces de negociere la scară complexă
între agenţi informaţi şi complet raţionali. Moralitatea este acum văzută ca efect lateral
neintenţionat al interacţiunii indivizilor.
Acest gen de abordare ne scuteşte de asumpţii pretenţioase cu privire la
capacităţile cognitive ale indivizilor. Încă, moralitatea apare dintr-o serie repetată de
interacţiuni şi rostul ei nu e de a rezolva o problemă ci probleme care reapar frecvent.
R. Nozick în ultima sa carte Invariances are o astfel de concepţie. El vorbeşte
acolo de selecţia acelor patternuri de comportare care s-au dovedit a fi bune pentru specia
umană.17 Moralitatea poate fi rezultatul unei asemenea selecţii. Normele care ne
constrâng comportamentul maximizator ne-ar fi fost inculcate biologic, evolutiv sau
cultural. ,,Faptul de a adera la patternuri de cooperare voluntară aduce beneficii
17 Nozick, R., Invariances, Harvard University Press, 2001
7
personale, iar o reputaţie pentru această aderare îţi este răsplătită prin viitoarele
cooperări cu ceilalţi.’’18 Prin aderare - ,,adherence’’ în textul lui Nozick – se înţelege
desigur nu doar dispoziţia de a intra în acorduri de cooperare ci şi dispoziţia de a le
respecta. ,,Faptul de a fi cineva care găseşte coordonarea spre beneficii reciproce ca
fiind plăcută sau satisfăcătoare prin sine independent de beneficiile particulare ale
acelei acţiuni, îl va face pe acela în ochii celorlalţi un partener pentru cooperare şi mai
promiţător şi stabil dacă această trăsătură a lui este percepută de ei.’’19 Din câte am
putut înţelege din discuţiile pe care diverşi autori le-au purtat în legătură cu ideile lui
David Gauthier şi teoria jocurilor, o trăsătură precum aceea de mai sus te poate face
promiţător în două feluri: în cel de mai sus (partener promiţător) dar şi un altul în care te
expui exploatării din partea celor care nu sunt dispuşi să respecte acorduri.
Se întreabă Nozick20: dacă un tâlhar la drumul mare se înfrânează de la a-şi ucide
victima pentru a se întoarce ca să beneficieze iarăşi este această decizie a lui cooperare în
vederea unui avantaj reciproc? Tâlharul are de calculat care este acţiunea care îi aduce cel
mai mare beneficiu: să se arunce asupra victimei şi să investească efort în imobilizarea ei
sau să o ameninţe de la început: ,,banii sau mori!’’ ,,O normă poate emerge în astfel de
situaţii: dă-i celuilalt o şansă să se conformeze (to comply)21 şi nu-l ucide după ce s-a
conformat. Dacă partea a doua este frecvent încălcată, şi victimele care se conformează
sunt ucise, atunci tot mai puţini se vor conforma, iar atunci tâlharii trebuie să urmeze cale
amară a luptei cu victimele. În teorie, unii tâlhari îi pot chiar disciplina pe alţii care
încalcă această normă, pentru a menţine reputaţia generală a tâlharilor în relaţia cu
victimele.22
Poate oferi teoria jocurilor predicţii? Acestei teorii i se reproşează că prezice
orice, că orice rezultat la care s-a ajuns putea în fapt să fie prezis de teoria jocurilor dacă
se luau în calcul alte variabile: în cazul DP dacă cei doi erau soţ şi soţie, dacă erau strâns
apropiaţi, etc... se schimba şi predicţia.
Este această viziune despre raţionalitate lipsită de probleme?
18 Nozick, R. Invariances, p. 24619 Idem, p.24620 Idem, p.24921 O altă variantă de traducere ar fi : ,,să se supună’’.22 Idem, p.249
8
Două tipuri de conflict: interpersonal şi intrapersonal
Thomas Hobbes în faimoasa lucrare ,, Leviathan’’ descrie ,,starea naturală a
omenirii’’ ca fiind una deloc tihnită, ci un conflict parcă etern între toţi oamenii izvorât
din trei cauze: competiţie, neîncredere şi glorie. Astfel ei caută să câştige din cauza
primeia, să aibă siguranţă din cauza celei de a doua şi reputaţie potrivit cu a treia cauză.
Fiecare are un drept la orice chiar şi la corpul altuia. De aici un conflict generalizat în
care nimeni nu se bucură de siguranţă, pace sau linişte, nici chiar acela care nu ar face
nimănui vreun rău. Prima ,,lege naturală’’ pe care Hobbes o enunţă este ,,că orice om
trebuie să caute pacea, atât cât are speranţă de a o obţine; iar când nu poate, trebuie să
caute şi să se folosească de toate avantajele războiului’’23. Este de fapt vorba de
siguranţa de a te bucura cum crezi de cuviinţă de nişte lucruri. Dacă aceasta lipseşte nu te
poţi bucura de nimic.
Cele mai râvnite lucruri trebuie să fie aşadar pacea, siguranţa, cele care pun
capăt războiului. Această rezolvare nu poate avea loc fără ca ,,fiecare să aibă dorinţa
atunci când şi ceilalţi o au de a renunţa la dreptul său la toate lucrurile, şi de a fi
mulţumit cu atâta libertate faţă de ceilalţi câtă ar permite altora faţă de sine.’’24
Rezolvarea echivala cu înfiinţarea unei forme de guvernare 25, care să fie aşa cum
o indică numele englezesc: bunăstare comună, pentru toţi. Este totodată începutul oricărui
fel de contract a căror respectare este poruncită tot de o lege a naturii (a treia). A nu
respecta acordul sau contractul este o nedreptate. Garantul siguranţei şi a respectării
contractelor este suveranul, fiinţă-instituţie căruia fiecare a fost de acord să-i cedeze
dreptul său de a se conduce singur şi de a-l autoriza să-i conducă pe toţi. Este nevoie de
acest suveran pentru a impune respectarea acordurilor, deoarece vorbele fără spadă sunt
goale.
Ce face posibilă cooperarea în aceste tipuri de interacţiuni este în cazul lui
Hobbes agentul coercitiv, agentul responsabil cu impunerea legii.
23 Hobbes, Th, Leviathan, cap.XIII. Am folosit textul: http://oregonstate.edu/instruct/phl302/texts/hobbes/leviathan-c.html#CHAPTERXIII24 Idem, cap.XIII25 În text: ,,Commonwealth’’
9
Este o problemă în a determina nu doar rezolvarea conflictelor interpersonale ci şi
a celor intrapersonale. Robert Sugden discută exemplul lui Gregory Kavka: dilema
toxinei.26 Fiind raţională, Rachel nu va putea pune mâna pe milionul de dolari pe care i-l
oferă cu generozitate un miliardar ţicnit doar pe motiv că promite sincer (îşi formează
intenţia) să bea a doua zi o toxină ce o va face să se simtă rău 24 de ore. Ea ştie că nu va
lua toxina a doua zi (nu e raţional să o ia) şi ştie de azi. Cum de îţi mai poţi forma o
intenţie sinceră de felul celei transmise experţilor cum că eşti sincer hotărât să iei lichidul
toxic? Raţional ar fi să îţi formezi intenţia aceasta ca să pui mâna pe milion.
Dacă, spune Sugden, comparăm situaţia ei cu cea a Irenei, despre care ştim că
este iraţională, vom vedea deosebiri semnificative. În timp ce Rachel nu trece testul
experţilor, Irene are succes şi intră în posesia milionului. Mai mult, Irene vrea a doua zi
să ducă la îndeplinire ceea ce a hotărât în ziua precedentă. Rachel îi spune că nu e
raţională, iar Irene îi răspunde: ,,dacă eşti atât de deşteaptă de ce nu eşti bogată?’’27
Să ne imaginăm că şi Rachel şi Irene pun mâna pe câte un milion. Dar, prima nu
are de gând să bea toxina în timp ce cealaltă da. Faptul că, a doua zi, Rachel nu mai
acţionează potrivit intenţiei formate în ajun se datorează faptului că a pus mâna pe milion
şi are atunci de ales doar între o zi cu greaţă şi o zi fără greaţă. Fiind raţională nu va alege
să se simtă rău. În termenii gauthierieni e ca şi cum ar face un transfer neproductiv- ceea
ce nu este raţional în condiţiile în care nimic nu te constrânge. Problema este aceasta: este
adevărat că dacă este raţional să intri într-un acord atunci este raţional şi să-l respecţi?
Întreaga teorie a lui Gauthier ţinteşte la rezolvarea acestei probleme.
Problema regretului
26 Sugden, R., ,,Rational Choice : A Survey of Contributions from Economics and Philosophy’’,The Economic Journal, 101 (July 1991), pp 751-78527 Idem, p.780
10
Roy Sorensen se întreabă în ,,Rewarding regret’’28 dacă regretul este raţional? Un
răspuns ar fi: Da. Dacă astfel este maximizator. Dar în acelaşi timp el apare ca urmare a
abandonării acţiunii maximizatoare în favoarea uneia nemaximizatoare. De aici
paradoxul. În exemplul dat de el ţi se oferă o alegere între 1 dolar şi 10 dolari iar dacă
regreţi alegerea ţi se mai oferă 100 de dolari. Dacă alegi 1 dolar şi regreţi sincer mai eşti
raţional pentru faptul de a nu fi ales ceilalţi 10 dolari? Tot astfel dacă alegi cei 10 dolari
mai poate fi raţional să regreţi?
,,Bonusul nu poate fi câştigat decât făcînd ceva care pentru simţul comun şi
pentru mulţi filosofi este iraţional: să alegi A în locul lui B când ştii că vei regreta
alegerea.’’29 Mai rău, trebuie nu doar să prevadă că aşa va fi, ci să intenţioneze regretul.
Au fost invocate mai multe motive pentru care regretul este neraţional: durerea pe care o
provoacă nu este necesară, la fel preocuparea pentru trecut. Biologii pot însă invoca
acelaşi motiv pentru existenţa regretului ca şi pentru existenţa durerii: îndreaptă mintea
către rezultate contrafactuale în vederea luării unor mai bune decizii în viitor.
Explicarea raţionalităţii regretului aduce în discuţie însăşi concepţia despre
raţionalitate care se diluează în favoarea uneia ce vede individul mai firav în contrast cu
realitatea complexă despre care acesta are informaţii incomplete şi adesea greşite.
Sorensen are şi el ceva de spus despre dilema celui ce vrea să câştige milionul de
dolari: ,,David Gauthier pretinde că teoria sa a raţionalităţii rezolvă această dilemă ca şi
multe altele...’’30 Pentru Gauthier raţionalitatea unui plan este divizionară: toate
componentele unui plan raţional sunt ele însele raţionale. Această premisă îi permite să
aleagă să facă lucruri care nu-i fac nici un bine prin ele însele. Aşa că ,,Profesorul
Gauthier bea toxina. Motivul pentru care o face este pentru că e o parte a unui plan pe
care l-a inaugurat în ziua precedentă. Raţionalitatea planului derivă din maxima clasică
a maximizării utilităţii anticipate. Inovaţia lui Gauthier este cerinţa ca maxima să se
aplice doar imaginii de ansamblu.’’31
Ce remarcă Sorensen este că acest holism nu îl va ajuta pe Gauthier să câştige
bonusul pentru regret. ,,Gauthier nu poate condamna alegerea sa din trecut pe temei că
face parte dintr-o schemă generală de maximizare. Dacă ar privi alegerea sa ca parte 28 Sorensen, R. ,,Rewarding regret’’, Ethics, April 199829 Idem, p.53630 Idem, p.53631 Idem, p.536
11
dintr-un plan raţional, ar trebui să o privească ca fiind raţională şi drept urmare să nu o
regrete.’’32
Concepţia despre raţionalitate a lui Gauthier
În favoarea revizuirii concepţiei raţionalităţii ca maximizare de utilitate, Gauthier
arată că în unele situaţii e raţional să jertfeşti utilităţi imediate dacă acest lucru face parte
dintr-un plan de ansamblu aducător de o şi mai mare utilitate. În cuvinte mai puţin
tehnice: este raţional să mai şi rabzi şi să sacrifici din alegerile care nu se înscriu în planul
ori strategia ta de maximizare. Gauthier afirmă că în apărarea maximizării
constrânse ,,noi implicit am reinterpretat concepţia despre raţionalitate văzută ca
maximizare de utilitate. Aceasta....identifica raţionalitatea cu maximizarea de utilitate la
nivelul alegerilor particulare. O alegere este raţională numai şi numai dacă maximizează
utilitatea aşteptată a agentului. Noi identificăm raţionalitatea cu maximizarea de utilitate
la nivelul dispoziţiilor de a alege. O dispoziţie este raţională numai şi numai dacă un
agent avînd-o se poate aştepta ca alegerile sale să producă o utilitate nu mai mică decât
s-ar aştepta să producă dacă ar avea o altă dispoziţie.’’33
După Gauthier nu se susţine ideea că o dispoziţie maximizatoare de a alege ar
trebui să se exprime prin alegeri maximizatoare. Dacă eşti dispus să faci numai alegeri
maximizatoare – ceea ce se numeşte în vocabularul gauthierian ,,maximizator direct’’34 -
trebuie să te aştepţi să fii exclus de la acorduri pe care tu le-ai putea găsi ca fiind
avantajoase, iar alţii nu dacă au alte dispoziţii. Maximizatorul constrâns, în schimb, se
poate aştepta să fie inclus în aceste acorduri. ,,Acesta beneficiază de pe urma acestei
dispoziţii, nu prin alegerile pe care le face, ci prin oportunităţile de a alege.’’35
32 Idem, p.53633 Gauthier, D., Morals by agreement, p.182-18334 Voi folosi în continuare prescurtările MD şi MC pentru ,,maximizatori direcţi’’ şi respectiv ,,constrânşi’’. 35 Idem p.183
12
Obiectivele lui Gauthier
Ambiţia lui Gauthier este de a face din moralitate soluţia la dilemele cooperării şi
a situaţiilor de conflict. Dacă soluţia hobbesiană era una politică justificîndu-se
constrângerea statală, Gauthier crede a nu avea nevoie de aceasta pentru că şi-a propus
altceva: să arate cum indivizii raţionali înţeleg să se pună de acord într-o privinţă şi să
respecte acest acord. Or, tocmai acest aspect îl situează pe Gauthier pe o anumită poziţie
cu privire la situaţii gen dilema prizonierului.
Teoria jocurilor are ca predicţie predilectă aceea că indivizi raţionali nu vor
respecta acordurile pe care le fac deoarece acestea au structura logică a unor DP.
Ajungerea la un acord nu este starea finală dorită; aceasta din urmă este respectarea
acordului obţinut , iar aşa ceva nu se produce deoarece opţiunea opusă nerespectarea intră
în joc imediat ce se ajunge la un acord. Th.Hobbes a recunoscut acest lucru când afirmă
în Leviathan că una este să faci o înţelegere şi cu totul altceva să o respecţi, cu alte
cuvinte să îţi îndeplineşti partea din înţelegere. Una e să afirmi că o vei face şi alta chiar
să o faci.
Tragedia provine din faptul că recunoscînd raţionalitatea cooperării, cineva poate
recunoaşte totodată şi raţionalitatea nerespectării, neîndeplinirii obligaţiilor. Formulată în
termenii aceştia problema devine ,,a profitorului’’36 cum este cunoscută în literatura de
specialitate. Pentru ca acţiunea de a coopera să reuşească, atunci trebuie ca respectarea
însăşi să fie raţională, să fie dezirabilă. Totuşi, nerespectarea este aşa, fapt ce rezultă într-
o dilemă.
Pentru a rezolva dilema, Gauthier introduce o distincţie a tipurilor de conduite:
direct şi indirect maximizatoare. Se înţelege ambele sunt în sfera raţionalităţii. Potrivit lui
Gauthier respectarea unor acorduri de genul DP poate fi raţională chiar dacă nu este
direct maximizatoare. Motivul pentru care crede aceasta este faptul că în anumite cazuri
respectarea este rezultatul alegerii de a avea o anumită dispoziţie sau, altfel spus, este
rezultatul alegerii de a fi dispus să respecţi. În concluzie ai făcut această alegere pe
considerente de maximizare.
36 În literatura de specialitate din limba engleză : ,,free-rider’’.
13
A fi dispus să respecţi este maximizator chiar dacă uneori respectarea nu este
direct maximizatoare. A fost raţională alegerea de a avea o dispoziţie de felul acela? ,, În
viziunea lui Gauthier, raţionalitatea unei acţiuni, alegerea unei dispoziţii, ...nu se poate
determina în întregime doar întrebându-ne dacă este sau nu direct maximizatoare.’’37
Jody Kraus şi Jules Coleman cred că acelaşi raţionament poate fi folosit pentru a
apăra raţionalitatea altor acţiuni non-direct maximizatoare cum ar fi ,,transferurile ne-
productive’’38: ,, Chiar dacă respectarea unor acorduri reciproc avantajoase care
necesită astfel de transferuri voluntare nu este direct maximizatoare, poate fi totuşi
raţional să faci asemenea transferuri în virtutea raţionalităţii alegerii de a avea
dispoziţia să le faci.’’39 Nu se spune de fapt decât că dacă ar fi raţional să alegi dispoziţia
de a face transferuri neproductive de bunăvoie, atunci ar fi raţional să le faci, tot ce
contează este ca acestea să fie maximizatoare în vreun fel - care cu siguranţă nu poate fi
direct. Din ceea ce spune Gauthier reiese că nu putem infera că anumite acţiuni sunt
iraţionale din faptul că nu sunt direct maximizatoare.
Cum vine aceasta? De acord, o acţiune poate fi raţională dacă este maximizatoare
în vreun fel. În exemplul cu prizonierii din dilema clasică a prizonierului, folosit şi de
Gauthier (cu Fred şi Ed ca protagonişti)40, faptul de a mărturisi (a nu respecta) este mai
maximizator faţă de acela de a nu mărturisi (respecta) în condiţiile în care nu ştii ce va
face celălalt în realitate, şi chiar independent de ce spune că va face sau face într-adevăr.
Singurul răspuns pe care îl dă teoria jocurilor la întrebarea: ,,Să respect?’’, în
condiţiile în care îţi sunt cunoscute preferinţele celuilalt, este: depinde care sunt
preferinţele tale. Iar preferinţele tale depind de preferinţele celorlalţi. Ţine însă de
cunoaşterea comună şi astfel nu le este necunoscut nici celor din teoria jocurilor faptul
remarcat şi mai înainte cu privire la Hobbes că e un lucru să cunoşti cu certitudine
preferinţele cuiva şi alt lucru să ştii cu certitudine că acela va acţiona în conformitate cu
ele. Dacă ai avea o preferinţă puternică pentru a beneficia şi altă dată de pe urma
interacţiunii cu celălalt atunci vei respecta acordurile în care vei intra cu acesta. Cum
37 Kraus, J., Coleman, J., Morality and The Theory of Rational Choice, în Ethics, vol. 97 no.4, The University of Chicago Press, p. 73038 Despre transferuri neproductive Gauthier vorbeşte în cap.6 când argumentează în favoarea ideii că nu sunt raţionale.39 Idem, p. 73040 Gauthier, D., Morals by agreement, p.79-80
14
spune şi Robert Nozick: ,, acela pe care l-ai furat nu va reveni curând pentru a intra
într-un alt schimb cu tine.’’41
Potrivit lui Joseph Mendola42 este interesant de remarcat câte soluţii alternative
există la DP43 şi în nici una dintre ele nu este necesară revizuirea concepţiei despre
raţionalitate, cu alte cuvinte aceea pe care o avem (maximizarea utilităţii) este de ajuns
pentru a le explica. Concepţia standard spune doar că trebuie (este raţional) să faci ceea
ce vrei (preferi) cel mai mult. Or, în exemplele DP acest lucru poate însemna conţinuturi
de diferite feluri ale preferinţelor celor doi: astfel, ei pot fi iubiţi sau pot avea amândoi
puternice preferinţe pentru respectarea acordurilor. Aşadar, ei pot ieşi din asemenea
dileme fără a fi nevoie să înţeleagă altceva prin ,, maximizarea utilităţii’’. ,,De altfel, pare
destul de curios să se vorbească despre o schimbare în concepţia noastră despre
raţionalitate, în afara maximizării utilităţii.’’44 Gauthier în schimb, optează pentru o
soluţie ,,formală’’ care ar permite oricui să scape din situaţii de felul acesta indiferent de
ce ar conţine preferinţele lor. Ideea sa ia forma propunerii de adoptare a concepţiei
maximizării constrânse a utilităţii .
Este a doua modificare pe care Gauthier o aduce concepţiei standard după aceea
în care in distinge între preferinţele de fapt (actual preferences) şi
preferinţe ,,considerate’’ (considered preferences). Ignoranţa care caracterizează acţiunile
oamenilor face ca preferinţele lor să fie prost considerate (ill-considered), şi deci intuitiv
iraţionale. Propunerea lui Gauthier este de a lua utilitatea unui rezultat nu în funcţie de
preferinţele actuale ci ca funcţie a preferinţelor considerate, pe care individul şi le ia în
considerare.
Raţiune practică
41 Nozick, R. , Invariances, p. 24642 Mendola, J., Two kinds of rationality, în Ethics vol 97 no.4, p.76743 Voi folosi prescurtarea DP pentru ,,dilema prizonierului’’.44 Mendola, idem, p.767
15
D. Gauthier şi-a propus să derive moralitatea din raţionalitate şi pentru aceasta se
foloseşte de rezultatele din teoria alegerii raţionale şi din teoria jocurilor. În acest sens, el
foloseşte multe din tehnicile şi vocabularul acestor teorii.
Cum teoria alegerii (deciziei) raţionale vede raţionalitatea ca maximizare de
utilitate, Gauthier nu putea spera să argumenteze pentru abandonarea maximizării în
anumite situaţii fără a argumenta mai întâi necesitatea modificării felului de a concepe
raţionalitatea.
Moralitatea ne cere adesea să ne sacrificăm interesele. Din această cauză ea pare
contrară cerinţelor raţiunii. Gauthier are o altă părere: noi ne reprezentăm greşit
raţionalitatea practică dacă gândim că rostul raţionalităţii determină în vreun fel direct
modul în care ar trebui să raţionăm şi să decidem. Ce ne dictează raţiunea este să facem
ceea ce e cel mai bine dar acest lucru nu spune şi cum să o facem, care să fie principiul de
decidere. Din faptul că înţelegem raţionalitatea ca fiind maximizare de utilitate nu
decurge că trebuie să facem asta (să maximizăm) în fiecare moment de alegere. Nu
decurge deci că ar trebui să maximizăm în orice moment. După Gauthier noi ar trebui să
raţionăm în moduri care sunt maximizatoare de utilitate. Aşa se face că adesea cursul
maximizator nu e de a maximiza în fiecare moment în care ne confruntăm cu o decizie.
,,Când vom înţelege corect cum maximizarea de utilitate se identifică cu
raţionalitatea practică atunci vom vedea că moralitatea este parte esenţială a
maximizării.’’45
Pe o piaţă perfect competitivă se pot coordona nicidecum coopera datorită
faptului că prin posibilitatea de a profita (free-riding) se ajunge mereu în DP care se
soldează cu rezultate sub-optimale pentru toţi.
Sfera moralităţii ,, rezultă din acest eşec al pieţei’’46 care sugerează că un surplus
poate fi obţinut de pe urma cooperării şi din care ar putea beneficia fiecare cu condiţia să
poată fi garantată respectarea (conformarea la…) acordurilor.
Maximizare constrânsă
45 Gauthier, D., idem, p. 18446 Gauthier,.D., p.84
16
Teoria lui Gauthier are un concept central în ,, maximizarea constrânsă’’
(constrained maximization). Ce înseamnă aceasta e că nu se va maximiza direct, ci
indirect, constrâns.
Cum se realizează această constrângere dat fiind că nu se poate pune problema în
această discuţie despre constrângere din partea altuia, politică (Hobbes) sau altfel, ci doar
de acea constrângere pe care individul raţional o găseşte ca fiind raţională, ca fiind
convenabilă, că merită, că e de preferat să şi-o impună propriei alegeri, propriului
comportament.
De ce ar prefera cineva să facă astfel este întrebarea fundamentală? Cum de este
raţională o astfel de persoană? Fiecare am vrea, poate, să îi ştim pe toţi ceilalţi ca fiind
constrânşi în sensul de mai sus, oneşti, morali, toţi cu excepţia noastră, iar dat fiind că
totuşi nu sunt probabil mai proşti (iraţionali) ca noi cum de putem avea astfel de
preferinţe, pare şi mai neclar. Gauthier foloseşte termenul ,,dispoziţie de a alege’’ când
vorbeşte de aceste preferinţe. Prin urmare, indivizii cu asemenea dispoziţii cooperează cu
alţii care au aceeaşi dispoziţie chiar şi în situaţii în care necooperarea este mai
avantajoasă. Sunt conformişti47 sau cooperanţi.
Problema este de a vedea cum de este raţional un asemenea comportament.
Gauthier asumă că dacă dispoziţia de a alege (sau faptul de a fi dispus să alegi într-un fel
e raţional) este raţională, atunci tot astfel este şi alegerea (acţiunea) determinată de
aceastea.
Sfinţii, asceţii, fac lucruri pe care majoritatea nu le găsim raţionale drept dovadă
faptul că preferăm opusul cel mai adesea. Totuşi, dacă un mod de a gândi o problemă sau
un plan de acţiune este raţional, atunci a acţiona potrivit cu acesta este raţional chiar dacă
se cer făcute lucruri care nu sunt considerate optime la momentul acţiunii. În cazul acesta
acţiunea ne apare ca fiind constrânsă, ghidată de principii (principled) şi, după Gauthier,
e raţional să fie aşa chiar dacă nu mai poţi face cum ţi-ai dori –să maximizezi adică.
Gauthier aduce unele modificări atât teoriei jocurilor cât şi teoriei deciziei
raţionale. Teoria standard a alegerii raţionale se concentrează pe raţionalitatea acţiunilor
la momentul alegerii. ,,Modul de a decide nu intră în orizontul teoriei sau mai curând
47 Termenul ales de mine pentru a traduce ,,compliers’’ poate fi nefericit. De aceea, în decursul acestei lucrări voi folosi varianta ,,compliers’’.
17
teoria însăşi e modul acesta. Unii teoreticieni s-au gândit că îi pot face loc în miezul
teoriei dacă e văzut el însuşi ca o alegere.’’48
Concepţie inconsistentă?
Joseph Mendola găseşte temeiuri pentru a bănui o inconsistenţă în argumentaţia
lui Gauthier. Astfel, spune el, concepţia care vede raţionalitatea ca maximizare a utilităţii
individuale, ,,realizează puţin mai mult decât să capteze truismul care spune că noi
facem ceea ce vrem cel mai mult’’49. Această concepţie ajută la definirea utilităţilor şi a
tăriei preferinţelor. Gauthier însuşi susţine acest lucru.50 Totuşi el afirmă că maximizatorii
constrânşi, urmînd o concepţie diferită a raţionalităţii decât ar trebui ca să putem vorbi
despre utilităţi, maximizează în mod constrâns chiar acele utilităţi. Mendola observă că
pentru Gauthier: ,, Maximizarea constrânsă este posibilă doar când există utilităţi, dar
când acestea există, maximizarea constrânsă este imposibilă.’’51
Mendola este de părere că ,,Gauthier pare câteodată să nu ţină cont de o
distincţie crucială’’. 52 ,,Se face mult caz de raţionalitate în etică ca şi în alte domenii ale
filosofiei însă trebuie să se ţină sema de o distincţie familiară între două sensuri ale
cuvântului "raţional"’’, spune acelaşi Mendola.53 Aceste două sensuri sunt denumite în
articolul lui Mendola ,, raţionalitate ca inteligibilitate’’ şi ,, raţionalitate ca justificare’’.
Despre prima se poate spune că e ca o proprietate (minimă coerenţă) pe care un
agent trebuie să o aibă ca să fie agent şi pentru a putea exista o explicaţie a acţiunilor sale
de tipul convingeri-dorinţe (beliefs-desires).
Altceva este a spune despre cineva că este raţional sau că acţionează raţional în al
doilea sens. Înseamnă că poate indica temeiuri, raţiuni adecvate care fac ca acţiunea ,,să
se justifice’’. Ne putem explica multe dintre acţiunile indivizilor invocînd motivaţiile pe
care le dau dar aceasta nu înseamnă că totodată sunt şi justificate prin aceasta.
48 Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/49 Mendola, J., idem, p.76750 Gauthier,D., Morals by agreement, p.38-4651 Mendola, p. 76852 Idem, p. 76853 Idem, p. 768
18
Raţionalitatea în acest al doilea sens este o proprietate normativă, pe care o posedă numai
aceia care acţionează într-un mod care poate fi apărat de raţiuni adecvate şi care prin
aceasta trec în afara criticii.
Se poate întâmpla ca un agent să nu aibă raţionalitate ca justificabilitate dar nu se
poate să fie lipsit de raţionalitate în primul sens. Hitler era raţional în sensul
inteligibilităţii dar lucrul acesta spune Mendola ,,nu face ca acţiunile lui să se situeze
dincolo de orice critică’’.54
,,Teoria maximizării utilităţii individuale este în primul rând o teorie a
raţionalităţii ca inteligibilitate. Ce face aceasta este să descrie o proprietate pur formală
pe care o posedă şi cei justificaţi şi cei nejustificaţi deopotrivă, atât cei care scapă din
dilema prizonierului cât şi cei care nu scapă.’’55
Mendola atrage atenţia asupra faptului că nu ar trebui să formulăm o concepţie a
raţionalităţii ca justificabilitate ca şi când ar fi o alternativă la concepţia raţionalităţii ca
inteligibilitate. În opinia lui Mendola, ,,Gauthier asta pare că face, şi poate fi cauza
aparentei inconsistenţe din maximizarea constrânsă, care depinde de principii ale
inteligibilităţii pe care le neagă.’’56
Contractualism
Tradiţional şi contemporan
David Gauthier susţine că ,,istoric, contractualismul ia naştere printre sofiştii
greci. Glaucon a schiţat o explicaţie contractualistă a originii ideii de dreptate în
Republica lui Platon.’’57 Gauthier admite că ,, teoria (sa) pică într-o tradiţie
nepopulară... Hobbes a transformat legile naturii, care stăteau la baza gândirii morale
stoice şi creştine în Evul Mediu, în precepte ale raţiunii care cer fiecărei persoane,
acţionînd în propriul interes, să renunţe la o parte din libertatea cu care îşi caută
54 Mendola, idem, p.77055 Idem, p.77056 Idem, p.77057 Gauthier, D., Morals by agreement, Oxford University Press, 1986 , p.10
19
propria supravieţuire şi bunăstare, cu condiţia ca şi ceilalţi să facă la fel.’’58 În opera lui
Hobbes îşi găseşte Gauthier adevăratul strămoş al teoriei sale despre moralitate. Îl citează
pe Kurt Baier care şi el a recunoscut rădăcinile hobbesiene ale propriei teze : ,,Adevărata
raţiune de a fi a moralităţii este de a produce raţiuni care să domnească peste raţiunile
propriului interes atunci când urmărirea de către fiecare a propriului interes ar fi
dăunătoare fiecăruia.’’59
Totuşi, ,,slăbiciunea teoriei contractualiste tradiţionale a fost inabilitatea ei de a
arăta raţionalitatea supunerii.’’60 Gauthier concepe pentru aceasta teoria maximizării
constrânse. De asemenea, oferă un răspuns la obiecţia pe care şi-o dădea Hobbes
închipuindu-l pe Prost.
Normele morale (sau instituţiile) sunt acceptate în mod raţional numai dacă nu
există un aranjament alternativ fezabil prin care părţile interesate să fie mai avantajate.
Exemplul dat de Bruno Verbeek şi Christopher Morris este despre împărţirea unui
tort.61 Astfel, agenţi raţionali nu vor fi de acord cu o normă care ar lăsa o parte din tort pe
masă să se strice. La fel cu normele morale: agenţii raţionali e de aşteptat să nu consimtă
la o normă de la care se aşteaptă rezultate reciproc dezavantajoase. O explicaţie corectă a
normelor morale este potrivit acestui tip de contractualism aceea că dacă normele la care
s-a ajuns printr-un acord sunt respectate atunci rezultatele vor fi, folosind un termen
economic, Pareto eficiente.
Verbeek şi Morris se întreabă: ,,Există oare o singură soluţie raţională la toate
problemele de negociere care să poată fi specificată şi testată cu ajutorul teoriei
jocurilor?’’62 Există motive de îndoială că abordarea dinspre teoria jocurilor a
negocierilor ne poate ajuta să prezicem rezultatul negocierilor dintre agenţi raţionali.
58 Idem, p.1059 K. Baier, The Moral Point of View: A Rational Basis of Ethics (Ithaca, NY, 1958) p. 309, citat de Gauthier în Morals by agreement la p.1060 Gauthier, p. 15. Am tradus aici prin ,,supunere’’ un termen care are o mare importanţă în demersul lui Gauthier: ,,compliance’’. Alte posibile echivalări sunt: ,,respectare, conformare’’. În locurile în care vor fi aduse în discuţie cele două tipuri de ,,respectare’’- narrow compliance şi broad compliance, am optat pentru traducerea primeia cu ,,respectare restrânsă’’, iar a celei de a doua cu ,,respectare nerestrânsă’’, conştient de dificultatea potrivirii lor cu vreo expresie românească. În ce priveşte caracterizarea agenţilor ce au asemenea dispoziţii, am ales să redau expresiile originale: ,,narrow compliant’’ şi ,,broad compliant’’, respectiv ,,narrow complier’’ şi ,,broad complier’’.61 Citat în: Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL = http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/62 Verbeek şi Morris, idem
20
Asumpţia acestei abordări este că există doar un singur rezultat raţional al negocierilor.
,,R. Sugden63 atrage atenţia că factori non-raţionali precum precedenţă, ieşirea în
evidenţă, reputaţia sunt mai importanţi în determinarea acestui rezultat.’’64 Se pare că se
poate ajunge la diferite rezultate raţionale pe diferite căi.
Contractualişti precum Gauthier văd normele fundamentale care ne guvernează ca
rezultînd dintr-o situaţie ipotetică de decizie care ar implica un număr mare de agenţi.
Bruno Verbeek şi Christopher Morris consideră că ,,rămâne deschis dacă acesta este
modul adecvat de a modela procesul alegerii raţionale, proces ce s-ar solda cu apariţia
moralităţii.’’65
Deosebiri între Rawls şi Gauthier
Ideea lui John Rawls cum că principiile dreptăţii fac obiectul unei alegeri
raţionale este încorporată de Gauthier în propria teorie. Deosebirea, afirmă cel din urmă,
este că el îşi reprezintă această alegere ca pe o negociere (bargain), sau un acord
(agreement), între persoane care nu este neapărat să nu îşi cunoască identitatea.66
Deosebirea fundamentală stă însă în faptul că Gauthier şi-a propus să genereze
moralitatea ca set de principii raţionale în alegere. ,, Ne-am propus să arătăm de ce un
individ, raţionînd de la premise non-morale, va accepta constrângeri morale asupra
alegerilor sale.’’ 67
Rawls presupune că persoanele raţionale vor alege cele două principii ale
dreptăţii. Gauthier nu asumă existenţa unor constrângeri raţionale de acest fel (cele
morale sau imparţiale), nici măcar a unor constrângeri raţionale, imparţiale sau nu. Dar
pretinde a demonstra că există constrângeri raţionale şi că acestea sunt imparţiale.
63 Idem 64 Verbeek şi Morris, idem. Despre cinste, de asemenea, ca o strategie optimă, Sugden vorbeşte în ,,Rational choice: A Survey of Contributions from Economics and Philosophy’’65Verbeek şi Morris, idem 66 Gauthier, idem, p.567 Gauthier, p. 5
21
Pentru Gauthier este clar că Rawls ar cere agenţilor să negocieze de pe o poziţie
de egalitate ,,nu doar în ce priveşte drepturile iniţiale asupra bunurilor, dar şi în ce
priveşte drepturile iniţiale asupra puterilor şi capacităţilor personale.’’68
Cînd vorbeşte despre clauza care trebuie să constrângă interacţiunea indivizilor
înainte de orice negociere şi care este exprimată cel mai bine pentru el de clauza
lockeeană (cu condiţia să fie clarificată), Gauthier remarcă deosebirea dintre ce doreşte el
să exprime prin aceasta şi ce doreşte Rawls. Astfel, pentru Rawls ,,aceia care sunt mai
capabili sau mai norocoşi decât semenii lor nu trebuie doar să se abţină de la a profita
de semenii lor (ceea ce clauza respectivă cere), ci sunt obligaţi să îmbunătăţească
situaţia celorlalţi.’’69
Utilizarea metaforei contractului la Rawls şi Gauthier
Robert Wavre evaluează critic contractualismul lui Gauthier.70 Pentru cineva care
doreşte construirea moralităţii din surse non-morale premisele morale nu îşi găsesc
utilizarea.
Noţiunea de contract este folosită diferit de Rawls, şi anume la extinderea sau
clarificarea premiselor morale, iar astfel, ea serveşte la clarificarea unei poziţii morale.
Participanţii la realizarea acelui sistem social ideal se află în spatele unui văl de
ignoranţă, nu trebuie să ştie nimic despre poziţia lor în societate şi nici despre talentele şi
capacităţile personale. Este un contract ipotetic într-o situaţie ipotetică, noi înşine dacă
participăm la acesta o facem ca participanţi ipotetici. Situaţia aşa cum este caracterizată
conduce la acceptarea unei anumite concepţii despre dreptate.71 Situaţia este caracterizată
de restricţii care este rezonabil să se impună când se vorbeşte despre dreptate.
Proiectul lui Gauthier conţine potrivit lui Robert Wavre două elemente. Primul
constă din a arăta că pentru cineva care nu este deja motivat de moralitate ar putea fi
68 Idem, p. 22069 Rawls, J., idem 101-2,, citat de Gauthier în Morals by agreement, p.22070 Wavre, R., ,,Gauthier and constructing morality from non-moral sources’’, URL: http://www.abdn.ac.uk/pir/postgrad/vol1_issue2/issue2_article1.pdf 71 Rawls, J., A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts: Belknap Press of Harvard University Press, 1971, p.12
22
raţional să aleagă să dobândească această motivaţie. ,, Este un fel de a zice că ideea unor
agenţi raţionali, amorali, care se înţeleg pentru reguli morale este o posibilitate reală.’’72
Al doilea element este acela de a descoperi exact asupra căror reguli ar cădea de acord
aceşti agenţi.
Primul este de găsit, potrivit aceluiaşi Wavre, în argumentul lui Gauthier despre
trecerea de la maximizare directă la maximizare constrânsă. ,,Gauthier identifică
problema maximizării directe cu problema Nebunului lui Hobbes. Nebunul va dori să-şi
calce cuvântul ori de câte ori gândeşte a fi în interesul lui cel mai mare.’’73
Cu toate că ,,ideea cea mai răspândită despre raţionalitate în societatea noastră
este aceea a acţiunii de maximizare, care este exprimată în mod obişnuit prin maximizare
directă’’74, Gauthier este de părere că raţionalitatea ar fi mult mai bine exprimată prin
ideea sa a maximizării constrânse.
Definiţiile pe care le dă Gauthier maximizatorului constrâns ( MC) sunt :
1) ,,Cineva care este dispus în mod condiţionat să-şi bazeze acţiunile pe o strategie
sau practică comună dacă utilitatea la care se aşteaptă când toţi fac fel nu este
mai mică decât aceea la care s-ar aştepta dacă toţi ar urma strategii individuale.’’
2) ,,Cineva care chiar acţionează potrivit dispoziţiei în care utilitatea aşteptată este
mai mare decât ce s-ar aştepta să primească dacă toţi ar folosi strategii
individuale’’75
De asemenea, Gauthier furnizează definiţii ale respectării (compliance) de care
se leagă maximizarea constrânsă. Astfel, el distinge între respectare restrânsă (narrow
compliance) şi respectare nerestrânsă (broad compliance).
Contractualism şi etică a virtuţii
72 Wavre, idem,p.473 Idem, p.474 Gauthier, D., ,,Reason and maximization’’ 1990:231, citat de Wavre în ,,Gauthier and constructing morality from non-moral sources’’, p.575 Gauthier, D., ,,Morals by agreement’’, 1986, p. 167
23
,,Teoria jocurilor este o unealtă esenţială pentru contractualismul
contemporan’’76, este de părere Grant A.Brown. Acesta crede că poate arăta cum
contractualismul contemporan şi abordarea numită etica virtuţii îşi pot aduce una alteia
contribuţii majore. Într-un articol intitulat ,,Game theory and virtues: The New and
Improved Narrowly Compliant Disposition’’, Brown argumentează că
Gauthier ,,identifică greşit conţinutul moral al dispoziţiei de a respecta restrâns.’’77
Dacă nu eşti narrrow complier (de pildă, nu eşti îndeajuns de cooperant pentru
că maximizezi direct, fără să te înfrânezi sau eşti, dimpotrivă, prea cooperant), atunci este
raţional pentru membrii societăţii să-ţi refuze beneficiile interacţiunii sociale. ,, Pe termen
lung vei pierde mai mult din această cauză decât speri să câştigi prin faptul că nu eşti
narrow complier.’’78 Brown găseşte însă excepţii evidente: ,,să ne imaginăm că refuzăm
să comandăm lui Mozart sau Marilyn Monroe o operă ce le poate salva viaţa pe motivul
că ei cooperează cu alţii în termeni mai generoşi decât cere concesia relativă
minimax.’’79 Brown adaugă: ,,unii oameni posedă caracteristici speciale non-morale
(geniu, frumuseţe, simţ al umorului) pe care ar fi mult mai costisitor să le ignori decât să
le dai atenţie.’’80 Cazuri care implică talente speciale ilustrează faptul că narrow
compliance nu este o condiţie necesară pentru o interacţiune socială raţională. Este
surprinzător să auzi aceasta când ştii că Gauthier argumentează pentru faptul că singurul
tip raţional de respectare (compliance) este cel restrâns.
Brown se foloseşte de un exemplu pentru a ilustra mai multe lucruri. Scenariul
cuprinde doi copii: Veronica şi fratele ei Norm. Aceştia sunt lăsaţi să se uite la televizor
zece ore săptămânal cu condiţia să se ocupe de treburi casnice. ,,Astfel, Veronica şi Norm
trebuie să întreprindă ceva în comun (treburi casnice) pentru a realiza un surplus al
cooperării (timp liber pentru a privi la televizor). Mai mult, ei trebuie să decidă în avans
cum vor face aceasta (de exemplu, îşi împart sarcinile) şi de asemenea şi cum vor
distribui surplusul.’’81
76 Brown, Grant, ,, Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’ URL: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf77 Brown, A: Grant, ,,Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’,78 Idem , p.279 Idem , p.280 Idem , p.281 Idem, p.5
24
Ce este important din punctul de vedere al teoriei lui Gauthier sunt funcţiile de
utilitate ale participanţilor. Brown îl caracterizează pe Norm ca având toleranţă la
treburile de zi cu zi. În schimb, Veronica se simte taxată în ce priveşte răbdarea prin
treburile zilnice ale casei. Numai privitul la televizor o poate salva din acestă nefericire.
În ce priveşte funcţiile de utilitate, Brown remarcă: Norm îşi derivă cea mai mare parte a
plăcerii din primele ore de privit la televizor, şi din ce în ce mai puţin pe măsură ce
priveşte mai mult (avînd totuşi satisfacţii pozitive până la ultima oră). Veronica, pe de
altă parte, este ,,un monstru al resurselor’’: nu se poate sătura de televizor şi fiecare oră în
plus adaugă cel puţin la fel de multă plăcere ca şi prima oră. Din moment ce pe Norm nu
îl deranjează foarte tare faptul că trebuie să facă menaj, iar pe Veronica o ,,costă’’acest
lucru mai mult, atunci Veronica este aceea care acceptînd face o concesie mai mare decât
cere concesia relativă minimax.
Veronica are preferinţe scumpe: preferă mini-serialele care se întind pe cinci sau
mai multe segmente de câte o oră. Desigur, cea mai mare utilitate o experimentează din
episodul final, când intriga este rezolvată; dar nu poate pierde nici unul dintre episoadele
anterioare fără a pierde beneficiile întregii serii. Prin contrast, Norm este fericit să se uite
la o serie întreruptă de programe de o oră sau chiar o jumătate de oră; are tendinţa de a se
plictisi dacă programul se întinde prea mult. Norm poate urmări spectacole de toate
felurile cu aceeaşi plăcere. Ar prefera să vadă două ore din spectacolele cele mai
preferate ale Veronicăi decât o oră din cel mai preferat show al său. Veronica este
fanatică. Ea nu poate fi satisfăcută decât de showul pe care îl preferă cel mai mult în
orice moment. Dacă ar trebui să stea şi să se uite la unul dintre show-urile lui Norm ar
contempla ,,pierderea’’ pe care o ,,suferă’’ ca şi ,,beneficiul’’ pe care îl primeşte.
Cel mai bun prieten al Veronicăi este Monique, o fetiţă orfană care are propriul
televizor. Ce le place cel mai mult Veronicăi şi lui Monique este să stea de vorbă despre
personalităţile şi show-urile de televiziune preferate. Pe Monique o deranjează atunci
când nu poate sta de vorbă cu Veronica pentru că aceasta nu poate vedea tot ce vede ea ca
şi faptul că Veronica nu poate ,,ţine pasul cu ea’’ în ce priveşte uitatul la televizor, căci
Monique stă toată ziua. Norm şi prietenul său cel mai bun foarte rar vorbesc despre show-
uri TV. Când sunt împreună ei îşi pot crea propriile distracţii sub forma jocurilor.
25
Brown crede că, date fiind aceste profiluri, nu se poate determina dacă Norm va
sfârşi făcînd cele mai multe dintre treburile casei şi cu jumătate din timpul de uitat la
televizor sau dacă el şi Veronica vor împărţi sarcinile în mod egal iar Veronica ia cea mai
mare parte din timpul de televizor, sau altceva...Ce putem şti este că partea Veronicăi din
timpul de televizor va fi semnificativ mai mare decât partea ei din treburile casei.
Această situaţie, afirmă Brown, ,,intuitiv pare nedrept (unfair); am putea chiar
zice că Veronica exploatează umanitatea lui Norm.’’82 Ce este special la acest exemplu,
este după Brown faptul că el ,,ilustrează diferite virtuţi (ale lui Norm) şi vicii (ale
Veronicăi) care ar trebui în mod raţional să fie luat în considerare când se decide asupra
termenilor cooperării sau dacă să se coopereze.’’83 Persoane ca Veronica reprezintă o
problemă pentru oamenii normali. Dacă sunt solicitaţi pentru cooperare, ei cer o cotă mai
mare din beneficii fără a contribui prea mult. Dacă ar fi avut trăsături de caracter precum
ale lui Norm, atât ea cât şi Norm s-ar fi comportat mai bine în interacţiunea lor. Ar fi
iraţional pentru cineva să interacţioneze de bunăvoie cu oameni de felul Veronicăi.
Brown foloseşte exemplul după cum singur mărturiseşte şi pentru a arăta că
structurile de preferinţe pot avea ,,un ton moral’’. ,,Indivizii raţionali vor încerca să
discrimineze caracterele celor cu care interacţionează în moduri care nu sunt anticipate
de Gauthier. Ei vor căuta să împiedice, pe cât le stă în putinţă, pe Veronicile rele, lipsite
de coloană vertebrală şi consumatoare de utilitate, să aibă acces la beneficii, tot aşa cum
ar exclude maximizatori direcţi.84 Concluzia sa ,,nu este fundamental antitetică
proiectului lui Gauthier, pur şi simplu extinde la unele dispoziţii morale mai tradiţionale
aceeaşi bază raţională pe care Gauthier pune maximizarea constrânsă.’’85
Grant Brown este de părere că reuşita sa face abordarea contractualistă a
moralităţii ,, mult mai bogată, mai realistă, şi mai atractivă.’’ Ţine să precizeze că multor
altor virtuţi li se poate da o întemeiere prin teoria jocurilor. De pildă, iertarea este o
virtute importantă şi care se regăseşte şi în alegerile jucătorilor de Tit For Tat. Acest joc
este cel mai bun mod de asigura cooperarea prin interacţiuni repetate. Caracterizat de
faptul că cere întoarcerea aceleeaşi mutări celuilalt, Tit For Tat este ,, o componentă
importantă a dispoziţiei respectării restrânse.’’ Dacă la prima mutare ne-cooperantă a 82 Idem, p.783 Idem, p.7 84 Idem, p.785 Idem p. 7
26
celuilalt tu ,, păstrezi râcă’’, înseamnă că veţi rămâne blocaţi în ne-cooperare, care este
suboptimală. De aici decurge raţionalitatea dispoziţiei de a ierta. Brown îi reproşează lui
Gauthier că nu menţionează faptul că atunci când cineva joacă Tit For Tat trebuie să fie
pregătit să schimbe către o strategie de cooperare dacă celălalt regretă şi dă semne că ar
vrea să facă şi el la fel.
Contractualismul lui Gauthier îi pare lui Brown mult mai compatibil cu o etică
orientată către virtute: ,,Şi nu este de mirare pentru cine este atent la accentul pus de
Gauthier pe primatul dispoziţiilor în toată expunerea sa.’’86
Poziţia iniţială
Pentru a demonstra calitatea ,,fair’’ a principiilor convenite, Gauthier trebuie să
argumenteze că persoanele raţionale vor negocia doar de pe poziţii iniţiale ,,fair’’, vor
intra doar în acorduri ale căror proceduri sunt ,,fair’’ şi vor fi dispuse să respecte doar
acele principii (reguli) rezultate dintr-o negociere ,,fair’’87.
Gauthier tratează moralitatea (şi nu coerciţia politică) ca soluţie la problema
ineficienţei stării naturale. Deosebirea dintre modul lui de tratare şi modul
contractualistului Hobbes este aceea că nu există un terţ care să impună (enforce)
respectarea. Negocierea are loc fără a beneficia de umbrela protectoare a agentului de
impunere.
Gauthier nu întreţine nicăieri ideea că toate acordurile raţionale sunt ,,fair’’. Ce
face este să susţină ideea că negocierea raţională în starea naturală poate duce la
rezultate ,,fair’’ şi imparţiale.
Gauthier discută despre poziţia iniţială de negociere prin exemplul unei societăţi
de stăpâni şi sclavi88. Deoarece toţi membrii acestei societăţi sunt persoane raţionale, ei
ajung să observe că starea de fapt nu este cea mai bună (este sub-optimală) deoarece în
cazul sclavilor există costul de a fi constrâns, iar în cazul stăpânilor acela de a constrânge.
86 Idem p. 887 Cu riscul de a abuza, folosesc termenul englezesc deoarece ideea lui Gauthier este de a nu presupune moralitatea (dreptatea) în încercarea de a dovedi cum poate aceasta apărea din negocieri ale indivizilor raţionali. În plus, termenul ,,fair’’ ţine în primul rând de sfera negocierii.88 Gauthier, D., idem,p.190-192
27
Ei ar putea intra într-un acord reciproc avantajos în care, de pildă, se păstrează raporturile
(unii îi slujesc în continuare pe ceilalţi), dar se elimină elementul coercitiv. Stăpânii
renunţă la a mai constrânge iar foştii sclavi slujesc de bunăvoie fără a mai fi constrânşi.
Acest rezultat reprezintă cu siguranţă o îmbunătăţire Pareto: foştii stăpâni se pot bucura
liber de viaţă fără a mai fi sâcâiţi de necesitatea de a-i constrânge pe sclavi. Vor mai găsi
foştii sclavi ca fiind raţional să respecte partea lor din acord ştiindu-se scutiţi de
constrângeri?
Acordul imaginat este astfel unul instabil iar pentru a căpăta stabilitate mai este
necesar ceva. De pildă, este necesar ca sclavii să ceară plată pentru serviciile lor dacă este
ca acordul să se realizeze. Pentru ei este raţional (şi totodată ,,fair’’) să nu respecte
acordul care era bazat pe constrîngere. ,,Părea un acord raţional (fair) doar pentru
motivul că ei aveau putere asupra noastră. Odată puterea înlăturată, a devenit evident că
beneficiile cooperării nu erau împărţite în acord cu acel minunat principiu al concesiei
relative minimax’’.89 Pentru stăpâni ar fi de asemenea raţional să accepte deoarece refuzul
i-ar întoarce pe toţi în starea anterioară. Ei trebuie aşadar să cântărească care alegere îi
costă mai mult. Predicţia este că foştii stăpâni se vor găsi prinşi într-o societate mai
liberă, mai egală, una la care toţi ar fi consimţit dacă poziţia iniţială ar fi fost una ,,fair’’.
Concluziile pe care Gauthier le extrage din exemplu sunt:
1. Un acord cu originea într-o poziţie iniţială care nu este ,,fair’’ este instabil.
2. Este instabil deoarece nu este ,,fair’’.
3. Nu este ,,fair’’ deoarece implică ,,transferuri neproductive’’.
4. Rezultatul stabil e dat de ceea ce ar fi fost dacă acordul era generat de o
poziţie iniţială ,,fair’’.
Astfel, pentru sclavi, este raţional să nu respecte acordul respectiv. Un transfer
neproductiv este unul în care nu apar bunuri noi şi nici nu se schimbă bunuri existente.
Pur şi simplu se redistribuie de la o persoană la alta bunuri existente.
Prin urmare, în absenţa constrîngerii, respectarea unor acorduri care nu
sunt,,fair’’ (chiar dacă a fost raţional să se ajungă la acele acorduri) nu este raţională.
Acordurile ,,ne-fair’’ nu sunt stabile. Cum doar cele fair sunt stabile rezultă că doar
acordurile fair sunt raţionale.
89 Idem, p.191
28
Jody Kraus şi Jules Coleman arată felurile în care principiile convenite ar putea să
nu fie fair90:
1. Procedura însăşi a negocierii nu este ,,fair’’. Dacă se întâmplă astfel atunci
principiul care specifică modul în care va fi distribuit surplusul rezultat din
cooperare ar putea permite unora să câştige mai mult decât alţii în raport cu
contribuţia.
2. Poziţia iniţială însăşi ar putea să nu fie fair, caz în care, sunt de părere cei doi,
chiar şi o procedură dreaptă de negociere va transmite această însuşire
(unfairness) principiilor pentru care negociază părţile.
Nedreptatea poziţiei iniţiale poate fi transmisă rezultatului negocierii în trei
moduri:
a) Dacă drept rezultat al unei poziţii iniţiale care nu este ,,fair’’, unii participanţi sunt
capabili să contribuie mai mult ei vor fi avantajaţi şi la distribuirea surplusului.
b) Chiar dacă cei avantajaţi nu contribuie cu mai mult la negociere ci doar cu acea
parte pe care ar fi avut-o într-o poziţie iniţială ,,fair’’, rezultatul poate să nu fie în
continuare ,,fair’’.
c) Cei avantajaţi şi-ar putea folosi avantajul pentru a ,,constrânge’’, pentru a
exploata.
Concesia relativă minimax
Gauthier avansează o teorie a negocierii raţionale intitulată Concesia Relativă
Minimax. Potrivit acesteia fiecare individ se bucură proporţional cu contribuţia sa de
surplusul rezultat din cooperare. De vreme ce dreptatea (fairness) cere o distribuţie
proporţionată, atunci negocierea raţională se dovedeşte a fi negociere ,,fair’’. Rezultatul
oricărei negocieri raţionale se doreşte a fi ,,fair’’ iar acest lucru este posibil doar de pe
poziţii iniţiale ,,fair’’, în opinia lui Gauthier. În urma unei astfel de negocieri se obţin,
crede el, şi principiile morale ca principii constrângătoare ale maximizării.
90 Kraus, J., Coleman, J., ,,Morality and The Theory of Rational Choice’’, 723-4
29
În negociere, indivizii nu au nici o constrîngere asupra comportamentului lor
maximizator, astfel că fiecare fiind la fel de raţional pretinde maximul din surplus pentru
sine. A cere prea mult înseamnă a cere înrăutăţirea situaţiei altuia ceea ce îl va îndepărta
pe acela de la masa negocierii. A cere prea puţin ar însemna să îţi subminezi poziţia în
negociere dinainte. Fiecare vrea ca negocierea să reuşească iar pentru sine cât mai bine.
De la a cere tot surplusul pentru sine ceea ce e imposibil de realizat, participanţii
fac în continuare concesii până ce se ajunge la un rezultat realizabil. Acest proces de
concedere ia forma numită concesia relativă minimax, în care fiecare caută să
maximizeze ceea ce va primi din ceea ce a cerut. Dacă concesia relativă a unuia este mai
mare decît a altuia atunci şi temeiul acestuia de a se plînge este mai mare. Dacă îşi
minimizează concesia relativă maximă atunci minimizează şi orice temei de a se plînge.
Rezultatul aplicării acestui principiu al concesiei minimax este intuitiv fair de
vreme ce nu ne aşteptăm ca vreunul să facă o concesie pe care altul în aceeaşi situaţie să
nu fie pregătit să o facă. Teoria se adresează indivizilor raţionali autointeresaţi şi este
singura care încorporează principiul imparţialităţii.
Teoria lui Gauthier prezice că maximizatorii constrânşi îşi vor îndeplini rolurile
doar în anumite strategii de cooperare şi anume acelea în care beneficiază toţi cei care
participă şi care sunt socotite raţionale conform principiului concesiei relative minimax 91.
Acest principiu spune că în orice cooperare care este în beneficiul tuturor participanţilor,
strategia comună raţională este determinată printr-un acord în care fiecare avansează o
revendicare a tuturor rezultatelor pe care le poate culege dintr-o strategie de măcar vreun
beneficiu pentru toţi şi apoi oferă o concesie din acea revendicare care nu este mai mare
decât ,,concesia minimax’’. Concesia minimax este minimul de concesie maximă sau cea
mai mică concesie maximă cerută în orice strategie relevantă.92
Gauthier afirmă că principiul concesiei relative minimax decurge din patru
condiţii93:
i) ,,Revendicare raţională. Fiecare persoană trebuie să revendice acel surplus
care îi oferă maximul de utilitate. Nici o persoană nu poate pretinde un
91 În text: minimax relative concession.92 Gauthier, D., idem, p.13793 Idem, p.145
30
surplus al cooperării dacă nu participă la interacţiunea cerută pentru
obţinerea lui.
ii) Punctul de concedere. Date fiind revendicările care satisfac condiţia i),
fiecare persoană trebuie să presupună că există un punct al concesiei pe
care fiecare persoană raţională este doritoare să-l accepte.
iii) Dorinţa de a concede. Fiecare persoană trebuie să fie doritoare să accepte
o concesie în relaţie cu un punct fezabil al concesiei dacă magnitudinea
relativă a ei nu este mai mare decât a celei mai mari concesii pe care el
presupune că o persoană raţională este doritoare să o accepte în relaţie cu
un punct fezabil de concedere.
iv) Limitele concesiei. Nici o persoană nu doreşte să accepte o concesie în
relaţie cu un punct de concedere dacă nu este cerut acest lucru de condiţiile
ii) şi iii).’’94
Joseph Mendola se întreabă de ce presupune Gauthier că este adevărată
iii). ,,Condiţia iii) exprimă raţionalitatea egală a negociatorilor. Cum fiecare persoană,
ca maximizator de utilitate, caută să-şi minimizeze concesia, atunci nici o persoană nu se
poate aştepta ca orice altă persoană la fel de raţională să dorească să facă o anumită
concesie dacă nu ar fi ea însăşi doritoare să facă o concesie asemănătoare.’’95 Cu alte
cuvinte, spune Mendola, ,,nu te poţi aştepta ca un alt agent la fel de raţional ca tine, aflat
într-o poziţie simetrică, să fie de acord cu o concesie mai mare decât ai dori tu însuţi .’’96
Mărimea unei concesii este determinată de o funcţie pe care Gauthier o descrie dar care
mi s-a părut prea complicată şi nenecesară pentru ce mi-am propus.
Mendola propune să luăm în considerare două persoane: una are o stare bună,
cealaltă are o situaţie proastă. Aceste persoane intră într-o activitate de cooperare care
produce un profit sub forma unui bun. Acest bun îndeplineşte două condiţii: ,,poate fi
distribuit în orice proporţie între cei doi şi este astfel încât, în timp ce nici o comparaţie
interpersonală de utilităţi nu este asumată, fiecare individ ar primi aceeaşi cantitate de
utilitate pentru fiecare unitate din acel bun.’’97 Mendola admite ca şi Gauthier că nu sunt
posibile comparaţiile interpersonale de utilităţi şi asumă că putem vorbi despre oameni ca 94 Gauthier, idem, p.14395 Gauthier, idem, p.143-14496 Mendola, idem, p. 77297 Mendola, J., idem, p. 772
31
fiind într-o stare relativ bună sau rea. Dacă nu am putea, ,,atunci explicaţia lui [Gauthier]
ar fi extrem de controversată şi în direct conflict cu simţul comun.’’98
Principiul lui Gauthier cere celor două persoane să împartă rezultatul în mod egal,
ceea ce înseamnă o concesie relativă egală din partea amândurora. Dar, afirmă Mendola,
ne putem închipui persoana aflată în starea mai proastă pretinzînd că o împărţire egală
reprezintă de fapt o concesie mai mare din partea ei, din moment ce ea are mai multă
nevoie de surplusul rezultat. ,, Dacă cineva crede că într-o ordine a lucrurilor dată de
Dumnezeu, cel situat mai bine merită mai mult, acela ar putea foarte bine să creadă că el
face o concesie mai mare dacă este de acord cu o distribuţie egală.’’99
Aşadar, conchide Mendola, ideea pe care o ai despre mărimea concesiei ,,depinde
în mod crucial de ideea pe care o ai despre ce este o distribuţie rezonabilă şi fair.’’100 Cel
mai probabil însă pentru Gauthier agenţii cu adevărat raţionali ,,nu au asemenea
preconcepţii despre ce constituie o aşteptare ,,fair’’ şi rezonabilă [cu privire la
distribuţie şi concesie].’’101
Potrivit lui Mendola, ,,Gauthier nu demonstrează că toţi cei care cooperează şi
care sunt raţionali [ca inteligibili]102, trebuie să adopte concepţia sa a concesiei egale...
Istoria ar infirma orice asemenea demonstraţie.’’103 Gauthier este însă preocupat de
dezvoltarea unei explicaţii a raţionalităţii ca justificare. ,, Dar dacă înţelege concepţia sa
despre mărimea concesiei ca parte dintr-o explicaţie a aşteptărilor, concesiilor sau
acordurilor care sunt raţionale în sensul de justificate, atunci este păcat că nu dă nici un
argument normativ pentru aceasta.’’104
Dacă Gauthier vrea să dea o explicaţie raţionalităţii [ca justificare] a concesiilor, el
nu reuşeşte să facă aceasta pentru motivul pe care îl indică Mendola: ,,nu reuşeşte să
păstreze distincte cele două tipuri de raţionalitate: ca inteligibilitate şi ca justificare...
Vocabularul teoretic folosit de Gauthier poate fi potrivit pentru discutarea raţionalităţii
în sensul de inteligibilitate a concesiilor...Dar el importă acel vocabular în discuţia
98 Idem, p.77299 Idem, p.772100 Idem, p.772101 Idem, p.772102 Despre raţionalitate ca inteligibilitate Mendola vorbeşte în acelaşi articol distingînd-o de raţionalitatea ca justificabilitate.103 Idem, p.772104 Idem, p.772
32
despre raţionalitatea ca justificare a concesiilor fără vreun argument adecvat.’’105 Felul
în care descrie Gauthier concesia face abstracţie de unele trăsături care îi pot părea
importante cuiva în determinarea raţionalităţii ca justificare, cum ar fi de pildă nivelurile
de bunăstare ale părţilor înainte de cooperare.
Grant A.Brown evaluează argumentul lui Gauthier cu privire la
iraţionalitatea ,,transferurilor neproductive’’. Un transfer neproductiv ,,nu înfiinţează nici
un bun nou şi nu implică nici un schimb de bunuri existente; pur şi simplu redistribuie
unele bunuri existente de la o persoană la alta. Astfel, implică un cost de utilitate pentru
care nici un beneficiu nu se primeşte, şi un câştig de utilitate pentru care nici un serviciu
nu a fost oferit.’’106
În exemplul pe care îl dă Brown, Ernest face o mică concesie (35de dolari) către
Adelaide107, ceea ce îi produce acesteia un beneficiu adiţional de 147 de dolari. Gauthier
afirmă că un astfel de transfer nu este raţional căci nu poate fi vreodată maximizator de
utilitate decât dacă ar fi făcut în mod coercitiv. Aceste concesii nu sunt în mod necesar
iraţionale. Deşi nu sunt direct maximizatoare de utilitate, ar putea fi, în anumite
circumstanţe, maximizatoare în mod indirect. Brown este de părere că ,,într-o societate
de altruişti reciproci, Ernest se poate aştepta ca Adelaide (sau altcineva) să îi întoarcă
favoarea când circumstanţele s-ar inversa.’’108
Pentru Ernest a concede cei 35 de dolari înseamnă a face o concesie totală şi a nu
cere nici o concesie de la Adelaide. Ceea ce am văzut că nu este raţional din perspectiva
lui Gauthier. Totuşi, se poate spune că ,,transferul este productiv până la urmă: produce
bunăvoinţă din partea altruistului.’’109 Or, s-ar putea spune că îi consolidează reputaţia de
altruist ceea ce poate avea urmări pozitive în cazul în care înteracţionează cu alţii la fel
dispuşi- un lucru pe care îl admite şi Gauthier, însă e drept şi că se expune unor posibile
exploatări.
105 Idem, p.773106 Gauthier, idem, p.197107 Idem ,p.138-9108 Brown, A. Grant, ,,Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly Compliant Disposition’’, text disponbil la adresa: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf , p. 4109 Idem, p.4
33
Brown susţine că ,,nu poate fi raţional să interacţionezi doar cu narrow
compliers; nici că ar fi raţional ca totdeauna să interacţionezi cu narrow
compliers...chiar când există un surplus’’110
Clauza111
Ce este această clauză şi de ce este atât de importantă pentru Gauthier ?
Gauthier este interesat de a face cât mai clară cerinţa de a nu se profita de ceilalţi în
acţiunile de achiziţie. Numai în felul acesta se poate ajunge la aranjamente sociale
ulterioare care pot fi acceptate de fiecare ca reciproc avantajoase şi totodată ,,fair’’.
Astfel, afirmă el, ,,fiecare înzestrare a unui individ care îi oferă o utilitate de
bază care nu va face parte din surplusul cooperării, trebuie considerată ca fiind
dobândită iniţial de către acesta fără a fi profitat de nimeni.’’112
De ce este important acest lucru ? Pentru că aceia care vor coopera şi se
consideră victime ale profitării vor percepe societatea ca fiind nedreaptă. Iar dacă poziţia
iniţială nu a fost una ,,fair’’, această trăsătură de nedreptate (,,unfairness’’) se transmite
mai departe şi negocierii ulterioare, acordurilor realizate care nu vor putea fi cu această
ocazie decât instabile. Iar dintr-o instabilitate nu se poate beneficia. Prin urmare, Gauthier
este convins că agenţii raţionali vor accepta această clauză constrângătoare, care le
condiţionează interacţiunile.
Gauthier îşi propune să arate că ,, faptul de a nu profita este o constrângere
rezonabilă şi fair pe care interacţiunea din starea de natură trebuie să o satisfacă dacă
este ca rezultatul ei să furnizeze o poziţie iniţială pentru negociere.’’113
John Locke este în opinia lui Gauthier cel care a făcut primul încercarea de a
,,raţionaliza şi de a moraliza starea de natură’’.114 Clauza sa, în acelaşi timp, autorizează
şi limitează drepturile exclusive ale indivizilor la obiecte şi capacităţi. Are efectul de a
110 Idem, p.4111 În orig. ,, proviso’’112 Gauthier, idem, p. 201113 Idem, p. 201114 Idem, p. 201
34
oferi fiecărei persoane o sferă de control exclusiv prin interzicerea celorlalţi de a
interfera cu anumite activităţi ale sale.’’115
Dar, aşa cum am notat mai devreme, Gauthier este de părere că conceptele pe
care se sprijină teoria lui Locke sunt problematice. Gauthier are nevoie de a defini
persoanele în vederea conceperii negocierii sau a pieţei. Pentru aceasta se foloseşte de
clauza lui Locke dar aceasta nu este lipsită de probleme. Trebuie să înţelegem că nu
putem achiziţiona nimic din ceea ce se găseşte în condiţii de raritate ?116 De asemenea,
ceea ce poate achiziţiona corpul cuiva pare să fie interzis : ,,Căci dacă eşti mai abil şi
mai puternic decât mine, atunci revendicarea ta pentru corpul tău nu îmi va lăsa
îndeajuns şi la fel de bun.’’117
Dacă nu este utilizabilă această explicaţie a lui Locke în definirea persoanelor (în
ceea ce pot şi au dreptul să facă) atunci nu avem de unde să gândim un început negocierii
sau pieţei. Cum spune Gauthier ,,lumea şi cei care o locuiesc ar fi şi ar rămâne ceva la
comun (commons).’’118
Potrivit lui John Locke cineva dobîndeşte un titlu exclusiv asupra unui lucru cu
care îşi amestecă munca, cu condiţia să folosească, sau cel puţin să nu irosească, ceea ce
a dobândit în felul acesta, şi cu condiţia de asemenea ca ,,îndeajuns, şi la fel de bun să
rămână , ,, mai mult decât ar putea folosi cei care nu au dobândit încă.’’119
Poziţia iniţială de negociere implică aşadar potrivit acestui principiu, după
Gauthier, ,,o distribuţie a factorilor de producţie şi a altor bunuri bazate pe munca
naturală a fiecăruia, în măsura în care această muncă este legată de folosire, şi în
măsura în care achiziţia fiecărei persoane lasă un surplus.’’120 Munca, folosirea şi
surplusul sunt cele trei concepte cheie pentru a înţelege explicaţia lui Locke şi toţi sunt
problematici, în opinia lui Gauthier. ,,Principiul achiziţiei care constituie miezul teoriei
proprietăţii la Locke sugerează o formulare preliminară a cerinţei de a nu se profita.’’121
115 Idem, p. 201116 Gauthier, idem, p. 201117 Idem, p.202118 Idem, p.203119 Locke, J., Second treatise on government, ch. v, para. 33. citat de Gauthier la p. 202120 Gauthier, idem, 203121 Idem, p. 201
35
Explicaţia pe care a oferit-o Robert Nozick este în termenii următori: ,,Clauza lui
Locke ...este menită a asigura că situaţia celorlalţi nu este înrăutăţită.’’122 Cerinţa în
forma asta este socotită de Gauthier prea tare deoarece sunt situaţii în care cineva nu
poate evita înrăutăţirea celorlalţi decât înrăutăţindu-şi sieşi situaţia. Astfel că Gauthier
revine la formularea lui Locke care admitea precedenţa propriei prezervări: clauza este
menită a interzice ca situaţia celorlalţi sa fie înrăutăţită cu excepţia cazului în care nu poţi
evita acesta fără să îţi înrăutăţeşti propria situaţie.
O constrângere mai tare decât clauza asupra interacţiunii naturale (pentru a îţi
îmbunătăţi situaţia trebuie să o îmbunătăţeşti pe a altora) ar autoriza acţiuni ale
blatiştilor123, iar una mai blândă (ca să îţi îmbunătăţeşti situaţia ţi se permite să o
înrăutăţeşti pe a altora) ar autoriza parazitismul. ,,Navigînd între acestea două, clauza
constrânge interacţiunea naturală pentru a face posibilă cooperarea raţională, fair şi
liberă.’’124
Poziţia iniţială de negociere în raport cu care se măsoară câştigurile şi concesiile
relative, trebuie să îndeplinească această clauză. Aceasta se caracterizează prin faptul că
toate efectele de ,,profitare’’ sunt înlăturate şi drepturile tuturor sunt respectate. Nimeni
nu a acţionat în moduri prin care să-l lase pe un altul într-o situaţie mai rea decât era
înaintea interacţiunii. Ce face ca acordurile să aibă nevoie de această clauză? Gauthier
spune că ,,fără limitări care să excludă profitarea, un individ raţional nu ar fi dispus să
respecte acorduri de cooperare.’’125 Clauza impune standardele pentru acorduri fair şi
imparţiale astfel că ,,dată fiind raţionalitatea egală a tututor părţilor, nimeni nu se va
aştepta la mai mult şi nici nu va accepta mai puţin.’’ 126
Totuşi, se întreabă Joseph Mendola, ,,chiar impune clauza un standard evident şi
necontroversat pentru acorduri fair şi imparţiale?’’127 Clauza constrânge situaţia de
dinaintea negocierii prin aceea că nimănui nu i-a fost înrăutăţită situaţia prin vreo
înlăturare forţată a rezultatelor muncii sale. Clauza nu spune nimic despre egalizarea
122 Nozick, R., Anarchy, state and utopia,, p.175, citat de Gauthier la p. 203123 În text : ,,free-riders’’.124 Gauthier, idem, p. 206125 Gauthier, idem, p. 225126 Idem, p. 225-227127 Mendola, idem, p.774
36
resurselor sau despre venirea în întâmpinarea nevoilor ca reprezentînd un fundal fair pe
care să se desfăşoare negocierea. Clauza interzice de fapt egalizarea forţată.
Întâlnim un loc în care Gauthier spune: ,,Bogatul se poate ospăta cu caviar şi
şampanie, în vreme ce o femeie săracă flămânzeşte la poarta lui. Ea nu poate lua nici
măcar resturile dacă aceasta îl lipseşte de plăcerea de hrăni păsările.’’128 Dar îi este
permis aceasta dacă sărăcia ei se datorează unei încălcări a clauzei sau a principiului
concesiei relative minimax. Răspunsul lui Gauthier la adresa celor cărora li se pare
contraintuitiv este doar un ,,apel la intuiţia contrară că oamenii merită fructele
înzestrărilor lor naturale’’129, după cum reiese din extinderea exemplului lui Robert
Nozick cu cei şaisprezece Robinsoni.
Mendola este de părere, totuşi, că ,,apelurile la intuiţii nu sunt adecvate pentru
rezolvarea disputelor normative în care intuiţii se găsesc în conflict.’’130
Raţionalitatea respectării acordurilor
Strategia lui Gauthier este aceea de a argumenta că singurul tip de acorduri care
pot obliga la supunere raţională sunt cele ,,fair’’.
Th.Hobbes argumenta că, dat fiind felul de a fi al oamenilor, respectarea este
improbabilă şi este nevoie de ceva (cineva) de care toţi să se teamă –Leviatan- şi care să
asigure ordinea şi posibilitatea cooperării pedepsind acolo unde este cazul. Gauthier
argumentează însă a nu fi cazul unui alt mijloc coercitiv decât raţionalitatea proprie.
Câştigurile din acest surplus sunt cele care ispitesc pe fiecare să-şi dorească un
cadru cooperant de interacţiune şi în felul acesta sunt răspunzătoare de crearea unui cod
al moralităţii.
Deosebirea dintre teoriile despre conformare (compliance) lui Hobbes şi Gauthier
este aceea că teoria lui Gauthier este a una mai rigidă. Pentru Hobbes faptul de a fi
raţional pentru oricine să consimtă (agree) la un cod moral depinde de prezenţa unor
mecanisme externe de silire (enforcement)…la respectare. În schimb, Gauthier este de
128 Gauthier, idem, p.218129 Idem, p.218130 Mendola, idem, p774
37
părere că pentru a culege beneficiile din cooperare individul trebuie să consimtă la
dezvoltarea unei moralităţi şi a unei dispoziţii de a rămâne fidel codului moral convenit.
Dezvoltarea acestei dispoziţii devine esenţială datorită caracterului translucid131 al
individului. Numit astfel deoarece pentru Gauthier caracterul cuiva nu e nici opac şi nici
transparent, ci translucid, însemnînd că alţii pot, în cele mai multe cazuri deşi nu cu
certitudine, să determine la ceilalţi dispoziţia de a respecta sau nu un acord.
Dispoziţia de respecta le este proprie maximizatorilor constrânşi (MC) şi le
permite să se alăture altora cu dispoziţii similare pentru a culege beneficiile unei strategii
comune de cooperare. Dacă ai o dispoziţie de a nu respecta vei putea să beneficiezi dacă
dispoziţia ta nu este detectată, dar vei fi exclus de la acţiuni de cooperare de către cei care
te detectează. Teoria respectării a lui Gauthier se aplică doar acordurilor dintre
maximizatorii constrânşi şi nu îi obligă pe aceştia să intre în acţiuni cu cei care nu vor
respecta (pe care Gauthier îi numeşte maximizatori direcţi). Dispoziţia spre maximizare
constrânsă permite angajarea în acţiuni reciproc avantajoase şi în acelaşi timp evitarea în
bună parte a problemei profitării de către maximizatorii direcţi.
Ni se spune că abilitatea MC de a detecta dispoziţia altora se va mări odată ce va
spori abilitatea lor de a recunoaşte alţi MC, şi astfel să identifice MD, evitînd a fi
exploataţi de către ei. De asemenea, MD învaţă să detecteze MC a căror dispoziţie îi lasă
vulnerabili.
Gauthier face distincţia între o persoană care respectă în sens restrâns şi o
persoană care respectă în sens larg132. Prima persoană va respecta orice aranjament care îi
îmbunătăţeşte situaţia, dar ultima persoană doar acele aranjamente care îi îmbunătăţesc
situaţia pornind de la o bază considerată fair (necoercitivă). Această bază este descrisă
prin aceea că nici un individ nu şi-a văzut situaţia înrăutăţită de către ceilalţi înaintea
negocierii. Exemplul pe care îl discută Gauthier este o interacţiune între nişte sclavi şi
stăpâni ipotetici133 în care sclavii ar putea consimte să îşi slujească stăpânii dacă nu mai
sunt constrânşi. Aceasta îi scuteşte de costul de a fi constrânşi iar pe stăpâni de costul de
a îi constrânge. Însă odată coerciţia înlăturată, sclavii se răzvrătesc şi încetează a-i mai
131 Gauthier introduce această asumpţie la p. 174.132 Gauthier, idem, p.178133 Idem, p.190-192
38
sluji pe foştii stăpîni. Gauthier afirmă că ,,un acord făcut de pe o poziţie coercitivă nu
este de fapt un acord, şi îi lipseşte orice stabilitate inerentă.’’134
Ar putea fi raţional pentru agenţi raţionali precum cei din exemplu să respecte un
acord făcut sub presiune chiar dacă puterea coercitivă a fost înlăturată ulterior ?135 Dacă
da, atunci de ce ar fi mai adecvate proiectului gauthierian doar acordurile formate pe baze
noncoercitive ?
Oamenii nu vor recunoaşte ca fiind fair decât acele acorduri pe care ei nu sunt
forţaţi să le accepte din cauza poziţiei constrînse, iar odată înlăturată coerciţia, ei
încetează să mai vadă ca raţională respectarea lor. Dacă îţi dezvolţi o dispoziţie diferită
atunci nu faci decît să îi încurajezi pe ceilalţi să te constrîngă anterior negocierii în
vederea întăririi propriilor poziţii. Astfel, raţionalitatea cere ca să fii dispus numai spre
respectarea acelor acorduri realizate de pe poziţii ne-constrînse.
Jody Kraus şi Jules Coleman cred altceva şi anume că noi ne putem închipui
cazuri în care transferurile neproductive pot fi direct maximizatoare şi nu pentru că ar fi
constrânse ci pentru că singura alternativă este revenirea pe o poziţie iniţială reciproc
dezavantajoasă. Prin urmare, o alternativă iraţională. Potrivit celor doi, sclavii şi stăpânii
din exemplul lui Gauthier pot ajunge la un alt acord reciproc avantajos 136: stăpânii nu îi
mai constrâng pe sclavi atâta timp cât ei se vor ocupa cu joburile indezirabile din cadrul
manufacturilor deţinute. Odată început lucrul, rezultă un imens surplus din cooperare şi
care este folosit într-un mod reciproc avantajos.
Foştii sclavi au o situaţie mai bună aici fiindcă nu mai sunt constrânşi şi sunt
plătiţi pentru munca lor. La rândul lor stăpânii au o situaţie mai bună deoarece nu mai au
povara costurilor de constrângere a sclavilor şi se bucură de beneficiile cooperării fără a
trebui să participe la ceea ce găsesc indezirabil-munca. Ei se ocupă de problemele
financiare şi în felul acesta îşi rezervă control asupra distribuirii surplusului. Astfel, îşi
acordă o parte mai mare. Aici surplusul nu este distribuit în raport cu contribuţia iar
sclavii nu reuşesc să minimizeze maximul concedat. Dacă sclavii ameninţă cu greva
situaţia poate reveni la origini când toţi erau dezavantajaţi reciproc, ceea ce nu ar fi
134 Gauthier,D., în Vallentyne, P.,Contractarianism and rational choice, Cambridge University Press,New York,1991,p.29, citat de Gareth Williams în 135 Kraus, J. şi Coleman, J. sunt de părere că este raţional şi arată acest lucru în exemplul lor din articolul ,, Morality and rational choice’’ din Ethics, 1987, volumul 97 nr.4, p. 729136 Idem, p 729
39
raţional. O parte din ceea ce contribuie sclavii este ,,redistribuit’’ către stăpâni.
Furnizarea voluntară de servicii neremunerate constituie pentru sclavi ,,un transfer
neproductiv’’. Există totuşi o deosebire, remarcă autorii exemplului, în aceea că ,,sclavii
nu transferă în mod direct partea din surplus ci mai curând ei contribuie voluntar la
crearea unui surplus despre care ştiu că nu va fi distribuit proporţional cu
contribuţia.’’137
Gauthier a văzut că este necesar să nu pornească de la nici o convingere morală şi
să întemeieze teoria morală în acceptarea voluntară de către indivizi raţionali a
constrângerilor raţionale. Moralitatea este aşadar un sistem de reguli imparţiale acceptate
în vederea guvernării relaţiilor umane. Dacă Gauthier are dreptate atunci moralitatea
poate fi generată de maxime ale avantajului reciproc.
Raţionalitatea respectării este întemeiată pe noţiunea de transluciditate a
caracterului şi pe aceea de presupusă abilitate a oamenilor de a fi dispuşi faţă de reguli de
conduită la care urmează să adere indiferent de ce schimbări ar suferi interesele lor pe
durata interacţiunii. Informaţia despre transluciditatea caracterului cuiva îi înzestrează pe
ceilalţi cu abilitatea de a prezice ce este probabil că va face acela. Abilitatea aceasta de a
prezice ce este probabil să facă celălalt (ceilalţi) este esenţială, ea fiind cea care conduce
la interacţiune. Dacă va avea succes, interacţiunea va produce un surplus din care vor
beneficia toţi.
Cît de plauzibilă este ideea translucidităţii caracterului, pînă unde se poate
dezvolta o dispoziţie şi cît de raţională este dispoziţia de a fi un maximizator constrâns ?
Se pune întrebarea : cum pot fi constatate dispoziţiile? Gauthier se sprijină pe
intuiţia noastră cu privire la abilitatea de a ne da seama cu o certitudine rezonabilă de
gradul de onestitate al persoanei cu care interacţionăm. Sentimentul de încredere sau
neîncredere este obişnuit în viaţa noastră dar ne îndreptăţeşte oare să îl credem corect?
Pentru Gauthier însă dezvoltarea dispoziţiei de a fi un maximizator constrîns
trebuie distinsă de dorinţa pe care o au oamenii pentru a căpăta reputaţie pentru cinstea
lor sau de dorinţa de a evita repercursiuni negative din cooperări viitoare. Dispoziţia este
dată de tendinţa de a îţi îndeplini planul convenit indiferent de consecinţe. MD vor căuta
137 Kraus, J.,Coleman, J. idem p. 729
40
să se pretindă MC astfel încât posibilitatea de cîştig din ,,free-riding’’138 continuă să
existe. Propriul interes este factorul motivator atât pentru MD cât şi pentru MC.
Deosebirea stă nu în altruism versus egoism, ci în strategii diferite în vederea interesului
propriu.
Gareth Williams observă că şi deosebirea de caracter între MD şi MC trebuie să
fie mică dacă este să existe posibilitatea pentru MD să se pretindă drept MC şi să fie în
stare să îi convingă pe ceilalţi de sinceritatea sa. Dar dacă diferenţa este atât de mică este
greu de văzut cum MD n-ar fi în stare să dezvolte abilitatea de a se prezenta cu succes ca
MC.139
Posibilitatea constatării cu acurateţe a acestor dispoziţii se subţiază. Nu rămâne
decât că singura modalitate în care dispoziţiile acestea pot fi dezvoltate raţional este prin
interacţiune repetată sau dezvoltarea unei reputaţii pentru anumite tipuri de conduită.
Oricare dintre acestea ar însemna pentru Gauthier, potrivit lui Williams, un eşec în
abilitatea de a argumenta pentru raţionalitatea faptului de a respecta în cazul interacţiunii
ne-repetate : ,,Dispoziţia de a respecta pe care o adoptă indivizi raţionali cu privire la
reguli este condiţionată doar de percepţiile propriilor interese astfel că argumentele pe
care le-ar putea folosi Gauthier pentru raţionalitatea respectării nu au aplicabilitatea
universală pe care şi-o dorea.’’140
În opinia aceluiaşi autor, indivizii care aleg maximizarea constrînsă ca stil de
viaţă îşi păstrează abilitatea de a se converti la maximizarea directă oricând. Dacă sunt cu
adevărat raţionali este ,,greu de imaginat cum în toate cazurile respectarea ar rămâne
alegerea raţională.’’141
Un exemplu clasic al literaturii filosofice este scena descrisă de Platon în dialogul
Criton în care Socrate care mărturiseşte că deoarece a ales să trăiască în cetatea Atenei şi
să respecte legile acesteia pe cât posibil considerîndu-le raţionale şi bune, refuză oferta de
evadare ce i se aduce de către prietenul său Criton. Dacă amintim aici şi teoria lui
Richard Hare în care universalizabilitatea joacă un rol important142 şi am analiza opţiunea
138 Deoarece găsesc dificilă posibilitatea traducerii fidele a termenului ,,free-riding’’, am hotărât să îl las netradus.139 Williams, G., ,,Problems for Gauthier’s attempt to derive morality from rationality’’, URL: www.libertarian.co.uk/lapubs/philn/philn051.pdf , pag.3140 Idem, p.3141 Idem, p.3142 Hare, R., ,,Universal prescriptivism’’, în Peter Singer (ed) A companion to contemporary ethics
41
lui Socrate din această perspectivă, reiese că marele filosof grec ar fi trebuit să-şi
dorească în mod consistent ca oricine altcineva în condiţii asemănătoare să acţioneze la
fel. Asta înseamnă : cineva cu respect pentru semeni şi pentru legi dar care are duşmani şi
este condamnat pe nedrept, să nu-şi dorească scăparea. E cunoscută însă greutatea
stabilirii a ceea ce înseamnă ,,condiţii asemănătoare’’. De pildă, dacă sunt mai tânăr decât
era Socrate la momentul când face alegerea înseamnă că există ,,similaritate’’ a
condiţiilor ?
De asemenea, dacă cineva se gândeşte la situaţia în care se află la un moment dat
şi găseşte că este asemănătoare cu a lui Socrate sub raportul proprietăţilor universale
(adică fără să se ia în considerare proprietăţi precum vârsta, sexul, etc…, chiar locul şi
timpul) este el ori ea obligat(ă) să facă cutare alegere ca fiind cea raţională, şi morală.
Mai mult, de ce nu ar fi raţional să nu fi moral în anumite momente ?
Un exemplu ce ar susţine teoria lui Gauthier este, în opinia lui Gareth Williams
acela al deturnărilor de avioane. Cei care se ocupă de aşa ceva, pentru a avea succes
trebuie să-i convingă pe ceilalţi de dispoziţia lor de a îndeplini o acţiune ce este în
detrimentul propriei bunăstări. Nu este clar că ar fi individual raţional să dobândeşti o
asemenea dispoziţie sau că o astfel de acţiune este necesară. Nu e iraţional să îi convingă
pe ceilalţi participanţi la negociere de faptul că ei sunt iraţionali şi astfel să arate
înspăimântător, deoarece nu au dorinţa de a trăi. Dacă unul aruncă în aer avionul sau
ucide ostaticul înseamnă că a eşuat în ceea ce şi-a propus (nu să moară ci să obţină banii
sau prietenii…) şi astfel acţionează iraţional. Agenţi raţionali autointeresaţi nu ar acţiona
astfel, deşi –spune Williams, ei pot pretinde până în ultima clipă că nu sunt raţionali şi că
vor acţiona în felul acela. Devine şi mai interesant dacă ne gândim că grupul nu moare
dacă îi mor câţiva membri şi va continua să ameninţe, iar astfel să ce nu era raţional din
punct de vedere al individului devine raţional pentru un colectiv.
Williams conchide din exemplul său că pentru ca maximizarea constrânsă să
reprezinte o opţiune raţională totdeauna (toate cazurile) atunci un element de beneficiu
colectiv trebuie să îşi găsească locul în preferinţele celor care o adoptă. În exemplul cu
teroriştii beneficiile de pe urma respectării principiului îl vor inspira pe individ chiar şi
atunci cînd acţiunea cauzează propria moarte. Gauthier se fereşte însă să îşi bazeze teoria
pe sentimente de altruism. Totuşi aceasta nu este o maximizare de nici un fel. În ce fel
42
particip eu ca terorist care îşi dă viaţa la vreun avantaj reciproc ?În loc să fie o
maximizare constrânsă este mai curând non-maximizare.
Este raţional să îţi dezvolţi dispoziţia de MC doar dacă un număr de MC există.
Fără un număr suficient de MC nu ar trebui să devii MC fiindcă te expui unei exploatări
din partea MD care scapă nedetectaţi. De asemenea dacă sunt prea puţini MC atunci sunt
şi prea puţine oportunităţi pentru cooperare în vederea unui surplus. O problemă pe care
Gauthier nu o lămureşte ar fi cum obţii numărul necesar de MC. Williams crede că s-ar
putea argumenta că acest tip de comportament se poate dezvolta prin legături de atenţie
reciprocă în cadrul micilor grupuri de oameni şi de aici să se răspândească în populaţie.143
Gauthier însă nu trebuie să depindă de altruism pentru construirea teoriei şi face
explicit acest lucru când foloseşte asumpţia că indivizii raţionali sunt caracterizaţi de
nepăsare reciprocă (,,mutual unconcern’’). Williams oferă şi alte soluţii cu privire la
obţinerea numărului necesar de MC: dacă, spune el ,,un mare număr de oameni sunt
zdruncinaţi de un şoc intelectual şi realizează cerinţele raţionalităţii; sau un număr
select de persoane pregătite să adopte dispoziţia MC, se decid să formeze o comunitate
la început insulară cu scopul de a permite maximizării constrânse să fie operaţional,
atunci MD din afara insulei se pot converti pentru a beneficia de rezultatele surplusului
din cooperare.’’144
Un autor pe care îl citează Williams – şi anume Holly Smith145 - discută
posibilitatea introducerii altor tipuri de agenţi în societatea ideală. Dacă ar aceste tipuri
exista atunci dispoziţia MC ar fi de nesusţinut sau iraţională. Unii dintre ei sunt etichetaţi
MK şi au o dipoziţii de felul următor: de a construi dacă tu construieşti sau de a nu
construi dacă tu nu construieşti. Un astfel de personaj poate exista şi el e de nedetectat de
către MC deoarece împărtăşesc aceleaşi dispoziţii iniţiale. Mai pot exista CN (cooperanţi
necondiţionat) care cum le indică numele cooperează indiferent de dispoziţii sau acţiuni.
Ar fi iraţional să nu adopţi maximizarea directă faţă de aceştia. Mai mult, pot exista co-
operanţi radicali (CR) care nu ar coopera decât cu cei care au optat pentru dispoziţia
Cooperării Necondiţionate. Interesant este că deşi această dispoziţie este iraţională dacă
ar fi adoptată de îndeajuns de multă lume poate face din orice altceva decât CN ceva
143 Williams, idem p. 3144 Idem, p.3145 Idem, p.3
43
iraţional. Se pare că Hollis Smith demonstrează că paleta de dispoziţii nu se rezumă doar
la a fi MC sau MD.
Clauza ne-constrângerii dictează ca un acord să fie respectat doar dacă s-a ajuns la
el într-un mediu în care nici un participant nu suferă o înrăutăţire din cauza prezenţei
celorlalţi. Deosebirea dintre a fi dispus la o largă respectare şi a fi dispus la o restrânsă
respectare este dată de faptul că cei care au prima dispoziţie sunt dispuşi să respecte toate
acordurile care le îmbunătăţesc situaţia fără a conta cum arăta poziţia iniţială de
negociere. Ceilalţi respectă doar acele acorduri formate de pe o poziţie iniţială ne-
coercitivă (fair) ,,Să numim narrow complier persoana dispusă să coopereze în moduri
care dacă sunt urmate de toţi produc rezultate aproape optime şi fair, iar persoana care
este dispusă să coopereze în moduri care urmate de toţi îi aduc un beneficiu doar în
comparaţie cu situaţia în care nimeni nu ar coopera, s-o numim broad complier.’’146
Dispoziţia restrânsă de a respecta este intolerantă cu privire la activităţi coercitive
(fraudă, jaf) şi îi face pe toţi ceilalţi participanţi să realizeze că nu pot beneficia în
negociere de pe urma avantajului din trecut (poziţia iniţială). Din acest motiv se afirmă că
respectarea strictă (narrow compliance) este opţiunea raţională.147
Williams recunoaşte că argumentul are valabilitate. Adesea este raţional să nu fii de acord
cu un acord (,,deal’’) realizat de pe o poziţie de exploatare, care îţi poate îmbunătăţi
situaţia dar îi şi încurajează pe ceilalţi să te exploateze şi pe viitor.148 Respectarea
(conformarea) restrânsă poate împiedica să se profite de tine prin procesul de negociere,
dar ceilalţi ar putea beneficia în continuare de pe urma exploatării tale astfel că vor fi
stimulaţi să te exploateze şi pe viitor. Cu toate acestea, Gauthier vrea să arate că ,, în
condiţii plauzibile, avantajul net pe care îl au maximizatorii constrânşi de pe urma
cooperării depăşeşte beneficiile la care s-ar putea aştepta alţii din exploatarea lor.’’149
Williams e de părere că argumentul lui Gauthier cu privire la respectarea restrânsă
şi nerestrânsă nu reuşeşte să recunoască faptul că ,,stimulente suficiente pentru a
constrânge pot continua să existe chiar şi atunci când cei care constrâng sunt lipsiţi de
puterea din poziţia iniţială.’’150 146 Gauthier, D., idem, p.178147 O critică a acestui punct este de găsit la Kraus şi Coleman.148 Williams, idem, p.4149 Gauthier, idem, p.15150 Gauthier, p.4
44
Dispoziţia de a respecta restrâns oricare ar fi consecinţele nu poate exista decât la
persoana care are o preocupare pentru binele comun sau (şi) pentru generaţiile viitoare.151
Încă o problemă este descoperită de Williams argumentului pentru respectarea
restrânsă. Gauthier susţine că stă în puterea fiecărui individ să îşi aleagă dispoziţia.
Dispoziţiile nu sunt înnăscute. Totuşi, afirmă Williams, ,,persoanele care nu au dobândit
încă dispoziţia de a respecta restrâns datorită vârstei lor tinere nu au abilitatea de a
detecta.’’152
Kraus şi Coleman sunt şi ei de opinie diferită de a lui Gauthier în ce priveşte
argumentul că doar respectarea strictă (narrow compliance) este raţională.
Din punctul lor de vedere argumentul lui Gauthier are următoarea desfăşurare153:
1. Indivizi la fel de raţionali vor respecta în aceleaşi condiţii.
2. Dacă unii indivizi respectă în condiţii diferite decât ceilalţi, atunci aceşti indivizi
nu pot fi la fel de raţionali.
Prin urmare:
3. Dacă unii oameni au dispoziţia de respecta restrâns, şi ceilalţi au dispoziţia de a
respecta nerestrâns, atunci unii indivizi nu sunt la fel de raţionali ca ceilalţi.
4. Dar toţi indivizii sunt la fel de raţionali, prin ipoteză.
Prin urmare:
5. Fie toţi trebuie să aibă dispoziţia de a respecta restrâns, fie toţi trebuie să aibă
dispoziţia de a respecta nerestrâns.
6. Nu este niciodată pentru nimeni raţional să aibă dispoziţia de a respecta
nerestrâns.
Prin urmare:
7. Este pentru toţi raţional să aibă doar dispoziţia de a respecta restrâns.
Potrivit celor doi autori afirmaţiile 1 şi 6 sunt controversate.
Argumentul lui Gauthier pentru iraţionalitatea respectării nerestrânse este:
1’. ,,Dacă tu eşti broad compliant (te mulţumeşti cu orice beneficiu), atunci,
înteracţionînd cu tine, eu ar trebui să fiu dispus să respect un acord doar dacă îmi
oferă nu o parte dreaptă din surplus ci partea cea mai mare.’’
151 Williams, idem, p.4 152 Idem, p.4 153 Kraus, Coleman, idem, pp. 741-5
45
Prin urmare,
2’. ,,Dacă unele persoane sunt broad compliant, atunci altele, înteracţionînd cu ele,
vor găsi avantajos să nu fie broad compliant, dar nici narrow compliant. Este raţional
pentru ele să fie less-than-narrowly compliant 154.’’
Aşadar,
3’. ,,Nu este şi nici nu poate fi raţional pentru cineva ca să fie broad compliant.’’
(p.226-27)
Kraus şi Coleman cred că altceva ar trebui să decurgă. Astfel, cei care sunt broad
compliant ştiu despre cei care sunt less-than-narrow compliant că au dispoziţia de a
respecta doar atunci când primesc partea cea mai mare. ,,Prin urmare, este mai puţin
probabil să fie raţional pentru cei broad compliant să interacţioneze cu cei less-than-
narrow compliant decât este să interacţioneze cu alţi broad compliant.’’155 Dacă te
gândeşti să ceri partea cea mai mare, atunci trebuie să realizezi că o consecinţă este aceea
că eu aş putea să fiu un broad compliant şi totuşi să decid să nu negoociez cu tine.
Concluzia surprinzătoare la care ajung cei doi este că ,, poate fi iraţional pentru mine să
fiu less-than-narrow compliant chiar dacă ştiu că tu eşti broad compliant.’’156
Premisa 1’ este falsă: nu decurge din faptul că cineva este broad compliant că ceilalţi
trebuie să fie less-than-narrow compliant. Prin urmare, 2’ nu decurge: dacă unele
persoane sunt broad compliant, atunci nu decurge cu necesitate că pentru ceilalţi ar trebui
să fie avantajos să nu fie broad compliant ei înşişi, nici chiar narrow compliant. De
asemenea 3’ este fals: poate fi raţional pentru cineva să fie broad compliant. A fi broad
compliant îi poate oferi cuiva cea mai bună oportunitate pentru realizarea unui acord şi
pentru a beneficia din el.
Odată invalidat argumentul Kraus şi Coleman au demonstrat şi că punctul 6 din
argumentul de mai sus este fals: poate fi raţional pentru cineva să fie broad compliant.
Ceea ce este de ajuns pentru a arăta că 7 nu decurge din conjuncţia lui 5 cu 6. Premisa 1
cea mai importantă rămâne încă intactă : indivizi la fel de raţionali respectă în aceleaşi
condiţii., încât oricine este fie broad compliant, fie narrow compliant. Kraus şi Coleman
atrag atenţia că motivele pentru care cineva este narrow sau broad compliant depind de
154 Mai puţin stricţi cu privire la ceea ce respectă.155 Kraus, Coleman, p. 742156 Idem, p.743
46
avantajul în negociere pe care îl are în starea de natură şi de mărimea existentă a
populaţiei de broad compliant şi de narrow compliant. Potrivit celor doi autori , ,,dacă
cineva este dezavantajat, el va fi nevoit să accepte acorduri nedrepte.’’157 Deşi părţile în
poziţia iniţială pot fi la fel de raţionale, nu sunt necesar la fel de avantajate. Prin urmare,
ele pot respecta nişte acorduri în condiţii foarte diferite.
Raţionalitatea cooperării şi dilema prizonierului
Zoe Gilbert analizează de ce crede Gauthier că este posibilă şi raţională
cooperarea în situaţii tip Dilema Prizonierului.158
Matricea cu recompense (payoffs) în DP arată de forma159:
Ce ne spune teoria jocurilor este că ,,necooperarea (defection) este strategia
dominantă şi deci singura mutare raţională în acest joc.’’160 Rezultatul fiind unul
paradoxal şi nemulţumitor căci ,,descrierea din teoria jocurilor nu pare să se potrivească
cu ceea ce fac fiinţele reale în situaţii gen DP.’’161 Paradoxul provine din nepotrivirea
dintre ceea ce credem îndeobşte despre cooperare şi care ne face să cooperăm (deci să
existe cooperare) – ceea ce ne poate aduce caracterizarea de ,,iraţionali’’, deşi nouă nu ne
157 Idem, p.744158 Dilema Prizonierului va fi numită DP de aici înainte.159 Gilbert, Zoe, ,, Game Theory versus Gauthier in the battle for Rational Cooperation’’, disponibil ca document PDF la adresa : http://www.lse.ac.uk/collections/CPNSS/events/Abstracts/FirstGraduateConferenceSocialScience.htm
160 Idem, p.1161 Idem
47
apare astfel. Mai curând nedumerirea provine din convingerea pe care o avem despre noi
ca fiinţe cărora ne pasă, altruiste,etc...
Din acest motiv mai mulţi filosofi au încercat să rezolve paradoxul (şi să
răspundă astfel la întrebarea : cum de există cooperare?) şi arate deci că ,, în ciuda a ceea
ce poate spune teoria jocurilor’’, cooperarea este de fapt posibilă în situaţii de tip DP. De
ce DP? Pentru că se consideră că interacţiunile noastre dacă sunt strategice atunci sunt
structurate foarte adesea după acest model. Mai mult există o probabilitate mare de a ne
regăsi la un moment sau altul într-o asemenea situaţie. Tot ce contează sunt matricile de
payoffuri (de utilităţi) care se pot întâlni într-o sumedenie de situaţii nu neapărat de felul
discutat de Gauthier prin exemplul cu Fred şi Ed.162 Altruismul este o trăsătură care
transformă preferinţele cuiva astfel încât acesta ar putea să prefere cooperarea
necooperării. ,, O aceeaşi situaţie poate fi o DP pentru cineva iar pentru altcineva nu.’’163
Teoria jocurilor nu spune decât că ,,dacă preferinţele tale iau cutare formă (sunt
structurate tip DP), atunci doar nerespectarea este raţională.’’164
Gauthier gândeşte un agent raţional sub forma unui maximizator constrâns, care ia
în considerare strategii mai curând decât acţiuni. Dacă este raţional pentru tine să intri
într-un acord atunci este raţional şi să-l respecţi. Când ia în considerare dacă să coopereze
sau nu : ,,Maximizatorul constrâns ia în considerare i) dacă rezultatul în condiţiile în
care toţi ar face la fel este destul de fair şi optim, şi ii) dacă rezultatul pe care îl aşteaptă
în mod realist în condiţiile în care ar face-o îi oferă o utilitate mai mare decât non-
cooperarea universală. Dacă ambele aceste condiţii sunt satisfăcute, el îşi bazează
acţiunea pe strategia comună. Maximizatorul direct ia în considerare doar dacă
rezultatul pe care îl aşteaptă în mod real, în condiţia în care şi-ar baza acţiunea pe
strategia comună, îi oferă o utilitate mai mare decât rezultatul pe care l-ar aştepta dacă
ar acţiona după orice altă strategie- luînd în considerare, desigur, efectele pe termen
lung ca şi cele pe termen scurt. Doar dacă această condiţie este satisfăcută, îşi va baza
el/ea acţiunea pe o strategie comună.’’165
Un MC (maximizator constrâns) care are asemenea dispoziţie de a coopera şi de a
respecta, atunci când se va găsi în cazul unei situaţii gen Dilema Prizonierului, în care 162 Gauthier, idem, pp.79-80163 Gilbert, idem, p.3, nota 6164 Idem, p.6 165 Gauthier, idem, p. 80-81
48
detectează la celălalt aceeaşi dispoziţie, va putea în mod raţional să fie de acord să
coopereze...chiar dacă în situaţia asta arată ca şi cum ar alege mai puţin în loc de mai
mult. ,,Dacă se găseşte într-o DP, atunci ... este mai bine să nu respecte.’’166
Teoreticienii jocului ilustrează acest lucru prin matricea recompenselor (payoff-
urilor) pentru fiecare alegere aflată la dispoziţie. Aceasta este necruţătoare în privinţa
alegerii pe care trebuie să o facă un agent raţional aşa cum a fost stipulat în teoria alegerii
raţionale.
Cum poate fi raţional atunci ceea ce recomandă Gauthier? Dispoziţia pentru a
coopera este crucială. Ce reuşeşte să facă un agent datorită acesteia este ,,să ignore
preferinţa pentru nerespectare când celălalt respectă în locul celei pentru respectare
când celălalt respectă. ( sau de a nu respecta în faţa unuia care cooperează mai curând
decât preferinţa pentru a–i întoarce acţiunea de cooperare.)’’167 Aflat în situaţia DP, cu
preferinţele structurate pe acest model, pentru el sau ea a acţiona împotriva preferinţelor
ar fi iraţional astfel că se pune întrebarea cum de ajunge să şi le schimbe? Aici intervine
dispoziţia de care vorbeşte Gauthier şi care determină o schimbare în structura
preferinţelor, astfel încât a nu respecta nu mai este preferabil lui a coopera. Matricea
subiectivă a payoffurilor pentru un astfel de agent va arăta diferit: utilitatea cea mai mare
este pe alegerea C;C (cooperare, cooperare).
,,Dacă structura preferinţelor unui MC ar fi să rămână la fel, astfel încât ar fi
încă într-o DP şi judecînd că partenerul cel mai probabil va coopera, atunci a alege să
cooperezi după ce ai judecat că celălalt va coopera ar fi inconsistent cu propriile
preferinţe şi deci iraţional, -căci nu ai ajunge să le maximizezi.’’
În textul lui Gilbert diagrama arată astfel168:
166 Gilbert, idem, p.6 167 Gilbert, idem, p. 7168 Idem, p.7
49
Interpretarea pe care o dă însă Gilbert acestei situaţii este interesantă: ,,... aceasta
înseamnă că maximizatorul constrâns nu se mai află într-o DP...ceea ce reprezintă o
veste bună! Căci dacă DP nu permit cooperarea raţională, multe jocuri similar
structurate permit, cum este şi cel din matricea transformată.’’169
În figura respectivă este clar că strategia dominantă nu mai este de a nu respecta.
Acum, ,,în timp ce este bine să nu respect dacă nici tu nu respecţi, este în schimb bine să
cooperez dacă tu cooperezi.170De ceea ce este nevoie în această situaţie este un mecanism
care să dea încredere fiecărui jucător că celălalt va coopera.’’171 O schimbare care să
facă cooperarea mai preferabilă decât ne-cooperarea este exact ce trebuie pentru ca să fie
posibilă cooperarea raţională.
Maximizatorul constrâns găseşte o ieşire din curse de felul DP ( în care
cooperarea ar fi neraţională) prin această dispoziţie către cooperare care îi transformă
matricea utilităţilor subiective.
Gilbert este de părere că ceea ce face Gauthier nu este lipsit de probleme. ,,Ele
apar când luăm în considerare ce înseamnă de fapt pentru un agent să fie într-o DP.
Aceasta deoarece pentru ca un agent să fie într-o DP trebuie ca el să fie în vreun fel
conştient de situaţia nefericită în care se află, să fi băgat de seamă caracterul nefericit al
situaţiei.’’172 Nu este necesar ca agentul să fie familiarizat cu conceptul de DP sau să se
gândească la situaţia sa ca la una care este explicit de tip DP. Trebuie doar să aibă ,,o
minimă conştiinţă a faptului că, dat fiind ce este raţional pentru fiecare agent din situaţie
să facă, ei nu vor fi capabili să dobândească rezultatele preferate.’’173
Dacă luăm în considerare un agent, care nu îşi examinează situaţia astfel încât să-
şi dea seama că este una de tip DP sau una nefericită (căci nu trebuie să fie familiarizat cu
noţiunea de DP), atunci în ce sens se întreabă Gilbert ,, se confruntă persoana respectivă
cu o DP?’’ De asemenea, continuă Gilbert dacă o persoană se crede la prima vedere într-o
DP, dar care dacă s-ar gândi mai intens la ce are valoare pentru ea ar realiza că nu este
pentru ea o DP. Se pare că ,,experienţa subiectivă a agentului este cea care determină
169 Idem, p.8170 Jocul realizat acum aduce foarte mult cu cel care se numeşte în limba engleză Tit For Tat.171 Idem, p.8. Gilbert menţionează că jocul este cunoscut datorită acestei trăsături sub numele de Assurance Game dat de Amartya Sen.172 Gilbert, idem, p.8173 Idem, p.8
50
dacă respectivul chiar se confruntă cu o DP sau nu.’’174 Ceea ce face ca o situaţie să fie o
DP pentru cineva este faptul că vede la partener că se confruntă cu aceleaşi opţiuni care
au aceleaşi utilităţi ca pentru sine. Fără a lua în considerare acestea nu se poate decide
dacă eşti sau nu într-o DP.
Un alt mod în care ar putea fi descrisă experienţa unui MC este, tot potrivit lui
Gilbert, ,,să ne închipuim că se găseşte într-o situaţie în care recunoaşte că a)
partenerul este un maximizator direct, caz în care se confruntă cu o DP (deoarece nu pot
coopera într-un mod raţional) şi b) partenerul este unul care cooperează, caz în care nu
se confruntă cu o DP. Situaţia devine una de tip DP doar dacă agentul nu crede că
partenerul va coopera.’’175Situaţia are ca rezultat că un MC care se confruntă cu un
partener cooperant nu se va găsi niciodată într-o DP. Este deajuns o identificare pozitivă
a unui agent cooperant. Acceptăm că un maximizator constrâns se află într-o DP. Dacă
gândeşte că celălalt agent cu care se confruntă este un cooperant, atunci el devine dispus
să coopereze sau preferă cooperarea. În felul acesta el iese din DP şi face posibilă
cooperarea.
Cum putem atunci numi soluţie la DP ceea ce a descoperit Gauthier? Este
adevărat că maximizatorii constrânşi au o oarecare imunitate la anumite DP. ,,Unele
situaţii care ar fi DP pentru maximizatorii direcţi sau pentru MC care se confruntă cu
maximizatori direcţi, nu vor fi , în schimb, niciodată DP pentru o pereche de MC (sau
pentru MC care se confruntă cu un agent despre care cred că va coopera).’’176
Gauthier pare să fi demonstrat că a fi MC este bine: te ţine departe de unele DP.
Pare a fi prea frumos căci în felul acesta te ţine departe şi de profitori.
Gilbert recunoaşte că ,,imunitatea la unele DP ar fi cu siguranţă un mare avantaj
pentru agenţi raţionali, dar genul de imunitate pe care maximizatorii constrânşi ai lui
Gauthier l-ar avea este unul extraordinar de tare.’’177 Este posibilă întâlnirea a doi
altruişti într-o DP dar nicidecum doi MC.
Gilbert concluzionează: ,,Dacă există cu adevărat o modalitate de a coopera
pentru agenţi raţionali, atunci ne oferă o explicaţie posibilă a unor cooperări reale şi
174 Idem, p.8175 Idem, p.8176 Idem, p.9177 Idem, p. 9
51
poate un mod pentru agenţi raţionali de a se asigura că nu sunt forţaţi de alegerea
raţională să accepte rezultate mai rele decât e nevoie.’’178
Soluţia lui Gauthier la problema cooperării în situaţii de tip DP, am văzut că ia în
considerare o dispoziţie către cooperare care constrânge maximizarea directă a agenţilor
caracterizaţi de aceasta. Gilbert este de părere că nu se poate spune despre MC care au
reuşit în mod raţional să coopereze, că s-au aflat într-o DP la început. Dacă poţi dezvolta
o dispoziţie de felul descris de Gauthier atunci îţi poţi asigura o imunitate la DP. Nu vei fi
niciodată într-o DP alături de un altul cu aceeaşi dispoziţie. Ceea ce revine la a spune că
dacă nu poţi fi sigur de celălalt, de dispoziţia lui, atunci te găseşti într-o DP. Tot aşa
dacă ,,te-ai păcălit’’ cu privire la genul de situaţie sau genul de persoană cu care ai avut
de- a face şi care s-a dovedit a nu fi MC.
Concluzii
Pentru a vedea dacă este raţional să fii moral, să fii –cu termenii lui Gauthier un
maximizator constrâns-ce este necesar e să aproximezi cât de bine poţi lumea care te
înconjoară pentru a-ţi da seama ce merită să fii: maximizator direct sau maximizator
constrâns. ,,Într-o lume de Nebuni (,,Fooles’’- din Leviathan al lui Hobbes), nu se merită
să fii un maximizator constrâns, şi să-ţi respecţi acordurile. În asemenea circumstanţe nu
ar fi raţional să fii moral.’’179 Vedem cum Gauthier a fost fidel în încercarea lui de a lega
aşa cum şi-a propus raţionalitatea şi moralitatea, iar amândouă de beneficii. Dacă a reuşit
sau nu eu mărturisesc a nu fi în stare să evaluez dar din obiecţiile care i s-au adus nu
trebuie să reiasă că proiectul este unul de abandonat.
Ce îmi pare mie interesant este modul în care teza sa că moralitatea este raţională,
că moralitatea îşi găseşte locul în sfera raţionalităţii se loveşte de teza alegerii raţionale
care admite un loc şi imoralităţii. De aici paradoxurile de felul DP. Este până la urmă mai
avantajoasă moralitatea şi dacă da ce o face să fie aşa? Răspunsul lui Gauthier pare să fie:
178 Idem, p. 10179 Gauthier, idem, p.181-182
52
depinde de tine ca şi de ceilalţi. Un răspuns asemănător este dat şi din perpectivă
evoluţionistă. Modul de a fi al celorlalţi te poate constrânge să accepţi o dipoziţie de felul
acela; te poate constrânge raţional să o alegi pe considerente de costuri–beneficii. Trebuie
să ţii cont de celalţi şi de dispoziţiile lor deoarece cu ei intri în interacţiune. Gauthier
doreşte a argumenta că moralitatea este raţională prin aceea că fiecare ar trebui în mod
raţional să vadă când trebuie să se înfrâneze din comportarea lui.
De pildă, este raţional să nu înhaţi posesiunile altuia, nici chiar în situaţiile în care
gândeşti (cam ca Gyges) că nu va fi un joc repetat, că tu şi victima nu vă veţi mai întâlni,
şi că deci nu ai de ce te teme. Aşa cum remarca şi Nozick ,,o asemenea victimă nu va fi
dornică prea curând să intre într-un alt schimb cu tine’’. De ce ţi–ar păsa? Tu ai profitat
de ocazie poate şi pentru motivul că ,,oricare altul ar fi făcut la fel’’. Situaţia este una
tipică de dilema prizonierului. Te decizi că trebuie să înhaţi atât în situaţia în
care ,,oricare altul ar vrea să înhaţe’’, cât şi în situaţia în care ,,nu ar înhăţa nimeni’’. Ce
te-ar putea face să nu vrei să înhaţi (profiţi)?
Ce te-ar putea face să treci de la o preferinţă precum aceea de a intra în posesia
acelui bun (asum că există această preferinţă) la o preferinţă ca a nu mai vrea să îţi
însuşeşti lucrul? Gauthier pare să răspundă că posibilele avantaje ulterioare când vei fi
cooptat în acţiuni de cooperare de către cei care te ,,detectează’’ datorită faptelor tale,
trecutului tău. Invitaţia sa este de a ne uita la constrângerea morală ca la ceva binefăcător,
aducător de beneficii. Potrivit lui este bine să-ţi dezvolţi o dispoziţie ,,morală’’ şi să te
laşi călăuzit de ea în toate situaţiile., iar asta în pofida avertismentului dat de David
Hume.
Ce nu reuşesc să înţeleg este de ce nu eşti mai constrâns raţional să cauţi să te
asociezi cu alţii în vederea unor acţiuni imorale prin care să-şi maximizeze fiecare
utilităţile pe seama celorlalţi atunci când aţi putea fi siguri că nu veţi fi sancţionaţi?
Niciodată nu poţi fi sigur de acest lucru, desigur, este şi motivul care l-a îndemnat pe
Platon să pună problema lui Gyges. Gauthier pare să-i dea dreptate lui Glaucon în
privinţa faptului că moralitatea este dorită, iar imoralitatea nedorită pentru consecinţele
lor şi nu pentru ele însele. Cei care gândesc ca Glaucon sau ca Nebunul ( ne- raţional) lui
Hobbes nu fac decât să se intereseze de mijloace din ce în ce mai rafinate de a beneficia
prin nerespectare (defection) fără a suporta costurile.
53
E greu de văzut cum ar putea aceştia să nu se vadă îndemnaţi în mod raţional
(maximizator de utilitate) să procedeze astfel.
Acţiunile lor trebuie să aibă însă ca urmare firească strădanii din partea celorlalţi
de a anticipa aceste mijloace pe cât posibil şi de ale preveni.
Ce îi rămâne de făcut fiecăruia dintre indivizi? Faimoasa afirmaţie ,, când eşti în
Roma fă precum romanii’’ capătă pregnanţă când citim la Gauthier: ,,dacă ne găsim în
compania unor persoane drepte într-un mod rezonabil, atunci şi noi avem un motiv
(reason) să fim dispuşi pentru dreptate....’’180 O comunitate dispusă să respecte doar
acorduri fair şi optime nu lasă loc de beneficii pentru Nebuni de felul celui al lui Hobbes.
Nu tocmai, deoarece pentru un asemenea Nebun acolo sunt cele mai mari beneficii şi
pentru care îşi poate încerca ,,norocul’’, poate risca . Nu trebuie decât să se confunde cât
de mult poate cu unul care este dispus la respectarea doar a acelor tipuri de acorduri de
mai sus.
Nu îmi este foarte clar cum se aplică clauza sa. Am înţeles ce ar cere dar mă
gândesc că ar trebui să cunosc situaţia celuilalt foarte bine (de la dispoziţii la fuincţiile de
utilitate) pentru a şti când îl nedreptăţesc şi când nu.
Îmi place să fiu copilăros. Dacă sunt întrebat ce fel de beneficii îmi aduce această
alegere a mea de a mă comporta, răspund: curiozitate exacerbată, un simţ al jocului foarte
dezvoltat, un fel aparte de a mă raporta la lume, faptul de a îmi plăcea să mă simt răsfăţat,
etc. Dispoziţia mea de copil este de a respecta orice acord care îmi aduce vreun beneficiu
oarecare. Este aşadar dispoziţia unui broad complier : mă bucură faptul că pot coopera.
M-aş fi simţit rău să nu existe acorduri pentru mine. Dar cum să nu existe cînd eu sunt
tipul celui care se conformează în termeni atât de generoşi, ar spune Gauthier, pentru
alţii, încât aceştia ar greşi dacă s-ar purta cu mine ca nişte narrow compliers. Adică,
persoane cu dispoziţia de a respecta strict: doar acorduri fair şi optime. Ce îi împiedică să
considere că este fair să intre în acorduri cu mine – acorduri care le-ar permite o cotă
mare din ceea ce este în joc? Eu pot concede foarte mult. Persoanele de vârsta mea sau de
vârstă mai mare, mai mature, pot profita de ,,inocenţa’’ mea, de faptul că eu nu aş şti
anumite lucruri pe care ei le ştiu.
180 Gauthier, idem, p.182
54
Faptul că sunt un broad complier trebuie să mă facă să intru în orice fel de acord?
Mă gândesc că pot refuza acele acorduri care nu îmi convin. Dar reputaţia de broad
complier cum a venit? Probabil din mutările anmterioare. Dacă mă schimb în aşa fel încât
să refuz anumite acorduri înseamnă că devin narrow complier? Aşa şi este raţional spune
Gauthier să faci. Cum determină un narrow complier ce este fair? Răspuns: când ajunge
la un deal ce convine şi lui şi celeilalte părţi. Dar nu înseamnă deloc că ai fi narrrow
complier în felul acesta. Dacă dai de un individ ca mine care este dispus să socoată fair
un acord care îţi concede mai mult. Faptul că şi tu îl crezi ca fiind fair îl face aşa?
BIBLIOGRAFIE:
[1] Brown, A. Grant, ,, Game theory and virtues: The New and Improved Narrowly
Compliant Disposition’’, URL: www.mises.org/reasonpapers/pdf/16/rp_16_10.pdf
[2] Gauthier, D., Morals by agreement, Oxford University Press, 1986
[3] Gilbert, Z., ,, Game Theory versus Gauthier in the battle for Rational Cooperation’’,
URL:http://www.lse.ac.uk/collections/CPNSS/events/Abstracts/FirstGraduateConference
SocialScience.htm
[4] Hare, R., ,,Universal prescriptivism’’, în Peter Singer (ed) A Companion to Ethics,
Oxford University Press, 1991
[5] Hobbes, Th., Leviathan, text online:
http://oregonstate.edu/instruct/phl302/texts/hobbes/leviathan-c.html#CHAPTERXIII
[6] Holt, Phillip - ,,H.G.Wells and the Ring of Gyges”, URL:
http://www.depauw.edu/sfs/backissues/57/holt57art.htm
[7] Kraus, J., Coleman, J., ,,Morality and The Theory of Rational Choice”, în Ethics, vol.
97 no.4, The University of Chicago Press, 1987
[8] Mendola , J., ,,Two kinds of rationality”, în Ethics vol 97 no.4, 1987
[9] Nozick, R., Invariances, Harvard University Press, 2001
55
[10] Plato, Republic, text online: http://www.perseus.tufts.edu
[11] Rawls, J., A theory of justice, The Belknap Press of Harvard University Press, 1971.
[12] Sorensen, R., ,, Rewarding regret’’, Ethics, 1998
[13] Sugden, R., ,,Rational Choice : A Survey of Contributions from Economics and
Philosophy”,The Economic Journal, 101 (July 1991)
[14] Verbeek, Bruno, Morris, Christopher, "Game Theory and Ethics", The Stanford
Encyclopedia of Philosophy (Winter 2004 Edition), Edward N. Zalta (ed.), URL =
http://plato.stanford.edu/archives/win2004/entries/game-ethics/
[15] Williams, G., ,,Problems for Gauthier’s attempt to derive morality from rationality”,
URL: www.libertarian.co.uk/lapubs/philn/philn051.pdf
56