Teatrul romansec studiat in scoala
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi ulterior reprezentate pe
scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare în timp şi în spaţiu a
acţiunii reprezentate. In operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa în jurul
caruia se dezvolta acţiunea, bazată pe împrejurări, pasiuni şi caractere care se ciocnesc.
Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului şi a monologului, autorul
neintervenind decât în indicaţiile scenice (regizorale). Indicaţiile scenice apar între paranteze
sau în subsolul paginilor şi se referă la acţiunea personajelor, la gesturi, la decor etc.
Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenţie indirectă se manifestă prin
indicaţiile de regie, care se numesc didascalii.
-ca denumire termenul provine de la cuvantul “ drama “ care inseamna actiune;
- prin definitie opera dramatica este scrisa cu un scop précis si anume de a fi pus in scena;
-intamplarile nu sunt relatate ci ele se desfasoara in fata cititorului;
- modul de expunere specific este dialogul, prin care personajele comunica idei, sentimenete,
conceptii
- naratiunea si descrierea au un rol secundar, ele aparand in indicatiile scenice sau fiind legate
de vorbirea directa a personajelor
- apar indicatiile scenice care aduc precizari legate de loc, timp, atmosfera sau stari sufletesti
-structural operele dramatice sunt impartite in acte si scene : actele reprezinta diviziuni care
structureaza subiectul, reprezentand o etapa a desfasurarii actiunii
- scenel sunt subdiviziuni ce marcheaza intrarile si iesirile personajelor din scena
- indentificam in opera dramatica un conflict deosebit de puternic si dynamic. Adesea
conflictului principal i se subordoneaza o seriede conflicte secundare. De asemenea putem
vorbi despre un conflict exterior dar si de unul interior.
1. Actul – reprezinta unitatea compozitionala specifica operei dramatice, ea este o diviziune
principala, reprezentand etape logice in desfasurarea actiunii scenice. Pauza dintre acte
poarta numele de antract.
2. Scena – este o secventa a textului dramatic, determinata de modificarea prezentei
personajelor in cadrul spatiului scenic. In teatrul traditional scena are forma unei cutii
deschise, fiind delimitata de spatiul destinat sspectatorilor prin rampa.
3. Tabloul- este o diviziune a textului dramatic care este marcata de schimbarea decorului.
4. Dialogul dramatic- este principalul mod de expunere in teatru, elementul esential in
conturarea personajelor, a actiunii si a mesajului operei. Ilustreaza principiul dublei enuntari:
doi emitatori, dramaturgul si actorul, doi receptori, respectiv conlocutorul personaj din scena
si personajul din sala.
5. Monologul dramatic- este o forma de discurs teatral care consta intr- o replica mai ampla
rostita de catre unul dintre personaje, in prezenta sau in absenta altor actori. Cunoaste mai
multe forme : monolog adesat- care contine tirada (un exemplu este monologul lui Stefan cel
Mare din Piesa "Apus de soare" a lui B. St. Delavrancea), discursuri (exemplu discursurile de
la intrunirea politica din actul al III-lea al lui Farfuride si Catavencu din comedia "O scrisoare
pierduta"), monologul narativ (relatarea lui Dandanache despre scrisoarea becherului din
comedia "O scrisoare pierduta") . Alte forme ale monologului dramatic sun solilocuiul
(personajul ramas in singur in scena- "Iona" de Marin Sorescu) si aparteul, in care se face
abstractie de personajele din scena.
6. Limbajele scenice- sunt totalitatea elementelor din care se realizeaza spectacolul:
didascalii, viziune regizoriala, interpretare actoriceasca.
7. Viziunea regizoriala- reprezinta totalitatea codurilor scenice prin care regizorul si echipa sa
de actori comunica in mod personal si interpreteaza opera dramatica pe care o pune in scena
adaugand propriul mesaj, asociat mesajului dramaturgului. Se realizeaza cu ajutorul
costumelor, decorurilor, scenografiei, jocului actorilor.
8. Actiunea dramatica- reprezinta succesiunea de evenimente reprezentate sau relatate
scenic. Aici intra: subiectul dramatic si conflictul dramatic.
9. Didascaliile- reprezinta totaliatea notatiilor dramaturgului, scrise cu scopul de a preciza
elementele reprezentatiei scenice. Acestea constituie listele cu personaje, precizarile privind
spatiul, timpul si unitatile compozitionale, precum si indicatiile de regie.
- specii literare ale genului dramatic sunt : comedia, drama, tragic-comedia, vodevilul,
melodrama, tragedia
Reprezentanţi: - Euripide, Sofocle, Eschil, Shakespeare, Corneille, Racine, M.Sorbul, Diderot,
Schiller, J.W.Goethe, V.Hugo, Hegel, B.St.Delavrancea, L. Blaga, Aristofan, Molière, O.
Wilde ,V.Alecsandri, I.L.Caragiale, Victor I. Popa, Tudor Muşatescu, M.Sebastian, etc.
Comedia
Comedia (gr. „comos”- cântecel vesel) este o specie a genului dramatic, în proza sau în
versuri, în care sunt prezente personaje, moravuri sociale, sunt ridiculizate relaţii sociale,
tipuri umane, defecte, într-un mod care stârneşte râsul, având întotdeauna final comic.
Caracteristici: - are trasaturile oricărei creaţii dramatice;
- este structurată pe momentele subiectului;
- modurile de expunere sunt dialogul şi monologul;
- are acţiune şi deznodământ vesel;
- elementele caracteristice sunt neprevăzutul situaţiilor şi răsturnările de situaţie;
- conflictul se rezolvă prin demascarea falselor valori
- are caracter satiric, ridiculizând aspecte politice, sociale, moravuri diferite, tipuri umane sau
prefăcătoria, laşitatea, falsitatea, ipocrizia, etc.
- personajele au valoare de simbol, fiind exponente tipice ale unei anumite categorii umane;
- personajele comice sunt reduse la câteva trăsături, îngroşate până la caricatură;
-resursele comicului provin din contrastul dintre aparenţă şi esenţă, între scopuri şi mijloace,
între aspiraţie şi capacitate intelectuala limitată.
Formele principale ale comicului sunt: umorul şi ironia.
Umorul - presupune bunăvoinţă simpatie, înţelegere superioară faţă de moravuri sau defecte
omeneşti, de care se râde.
Ironia - se bazează pe contrastul dintre sensul propriu-zis al cuvintelor şi sensul pe care
autorul încearcă să-l sugereze în context, dincolo de cuvinte ascunzându-se o anumită
intenţie faţă de ceea ce se spune aparent.
Principalele tipuri de comic sunt:
a) comicul de situaţie - rezulta din fapte neprevăzute şi grupuri insolite de personaje;
b) comicul de caracter - subliniază defectele şi viciile omeneşti: laşitatea, prostia, ipocrizia.
c) comicul de moravuri - rezultă din abaterile unor personaje de la regulile general-valabile
într-o societate, la un moment dat;
d) comicul de limbaj - rezultă din erorile grave pe care personajele le comit in vorbire;
e) comicul de nume - este o formă subtilă prin care autorul sugerează o anumită
trăsătură morală a personajului care poartă un anumit nume.
ION LUCA CARAGIALE
Ion Luca Caragiale s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale, azi Caragiale, de linga
Ploiesti. Fratii tatalui sau Luca, Costache si Iorgu, erau actori, oameni de teatru, cunoscuti
pentru activitatea lor plina de insufletire in vederea crearii unui teatru romanesc si al unui
repertoriu national. In familia lui Caragiale exista o temeinica traditie a dragostei si
preocuparii pentru teatru. Viitorul dramaturg a urmat scoala primara la Ploiesti. Dupa
absolvirea scolii primare, Ion Luca nu a mai putut urma decit 4 clase gimnaziale.
In 1870 cind, la Ploiesti s-a produs o miscare revolutionara care, avind la baza revolta
maselor populare impotriva dinastiei, s-a prabusit din cauza conducatorilor ei, demagogi
liberali. Caragiale care a participat la aceasta miscare, avea sa batjocoreasca mai tirziu
aspectele ei de farsa in schita Boborul. Debutul literar Caragiale si l-a facut la virsta de 21
ani (1873), incepind sa colaboreze la revista umoristica Claponul si Calendarul claponului. La
Ghimpele si Claponul, I.L.Caragiale s-a pregatit pentru viitoarea lui activitate de dramaturg si
de prozator, de scriitor satiric.
In acesti ani l-a cunoscut pe M.Eminescu. L-a pretuit din prima clipa pe tinarul poet, despre
care va scrie mai tirziu articole clocotind de indignare impotriva celor vinovati de nefericirea
lui (Ironie, Doua note). Cu Eminescu, Caragiale a fost coleg de redactie la ziarul conservator
Timpul, unde mai lucra si Ioan Slavici.
Dind o izbutita traducere in viersuri a unei piese franceze Roma invinsa de Parodi, Caragiale
patrunde in cercul literar al Junimii.
Anii 1878-1890 reprezinta epoca marilor creatii dramatice a lui I.L.Caragiale. incepind din
1877 Caragiale publica cronici dramatice care dovedesc grija pentru dezvoltarea teatrului
romanesc. Deosebit de interesante sint articolele tiparite in ziarul Romania literara, Cercetare
critica asupra teatrului romanesc(1878). Critica lui Caragiale se indreapta impotriva
moravurilor condamnabile ale oamenilor de teatru. El critica actorii ce nu-si luau in serios
rolurile, directorii de scena care montau piesele fara sa respecte adevarul istoric.
In noiembrie 1878 Caragiale citeste la Junimea prima sa opera de proportii mai mari, comedia
"O noapte furtunoasa". Piesa a fost jucata in ianuarie 1879. Ea a avut un mare succes.
La 13 noiembrie 1884 se reprezinta pe scena Teatrului National comedia "O scrisoare
pierduta", culme a creatiei dramatice a lui I.L.Caragiale si a dramaturgiei noastre nationale.
Dupa aceasta capodopera a teatrului romanesc, I.L.Caragiale scrie inca o comedie din viata
micii burghezimi, D-ale carnavalului (1885) si drama Napasta (1890). In 1881 paraseste gazeta
Timpul.
In 1885 este profesor la liceul particular sf.Gheorghe. In 1888 ajunge pentru o scurta vreme
director al Teatrului National din Bucuresti. In 1892 publica un volumas de proza cuprizind
nuvelele Pacat si O faclie de pasti. Aceste 2 scrieri dovedesc marele sau talent de prozator.
In iunie 1912 moare subit, in urma unui atac de inima. Corpul sau a fost inmormintat la
cimitirul Bellu.
Lucrarea d-lui Caragiale este originala, comediile sale pun pe scena citeva tipuri din viata
noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice. Autorul Scrisorii pierdute
este si creatorul schitei in literatura romana si, totodata, maiestrul ei nedepasit. Desi acest
gen literar a mai fost cultivat si de alti scriitori, lui I.L.Caragiale ii revine meritul de a fi atins
perfectiunea artistica intr-o serie de miniaturi literare de un farmec deosebit, care zugravesc,
intr-o maniera realista, o lume extrem de pitoreasca.
In opera sa I.L.Caragiale si-a selectat eroii din numeroase medii: din familie si scoala, din
presa, din justitie, din lumea mondena sau din viata politica.
Scriitor citadin, el pune sa defileze in fata noastra burghezi modesti si functionari inferiori, dar
si oameni bogati , sus-pusi. Sunt evocate saloanele mondene, berariile, agitatia strazii, scoala;
sunt portretizati moftangii: avocati, profesori, preoti, invatatori semiculti, toti alcatuid o lume
extrem de pitoreasca a capitalei si a provinciei de la sf.sec.al XIX-lea si inc.sec.al XX-lea.
In critica care i-a facut-o acestei lumi, Caragiale a folosit arma ironiei. El a scris undeva ca
nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult decit risul.
O SCRISOARE PIERDUTA
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un orasel de provincie,
capitala unui judet de munte, in preajma alegerilor pentru Camera din anul 1883.
Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache - un important personaj politic al partidului aflat la putere -
pierde, din neglijenta, o scrisorica de amor care-i fusese adresata de Stefan Tipatescu,
prefectul judetului.
Scrisoarea este gasita de Cetateanul turmentat si sustrasa de la acesta de catre Nae
Catavencu, adversarul politic al celor de mai inainte, care ameninta cu publicarea ei daca nu
va fi sustinut in alegeri. Tipatescu si Zoe vor sa-1 determine pe Catavencu sa le inapoieze
documentul compromitator facandu-i diferite promisiuni, dar acesta nu vrea decat in
schimbul alegerii ca deputat.
Dupa ce Farfuridi si Catavencu isi rostesc discursurile electorale, are loc o incaierare intre cele
doua tabere, pusa la cale de Trahanache si Pristanda, politaiul orasului, in care Catavencu
pierde scrisoarea ce va fi gasita tot de Cetateanul turmentat care, de data aceasta, o duce
Zoei.
Pierzand arma santajului si fiind prins si cu o polita falsificata, Nae Catavencu e obligat sa
conduca festivitatile in cinstea noului ales propus de centru: Agamemnon Dandanache.
Astfel, totul se termina intr-o atmosfera de sarbatoare si de veselie unanima, in sunetele
muzicii.
Singurul personaj feminin al piesei este Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache, „prezidentul” mai
multor „comitete si comitii”. Tipul de femeie voluntarã si autoritarã, Zoe este implicatã în
mod direct chiar din intriga actiunii, fãcându-se vinovatã de pierderea scrisorii de amor pe
care i-o trimite Stefan Tipãtescu, prefectul judetului. Trãsãturile de caracter ale personajului
sunt evidentiate indirect, în mod progresiv, prin tot ce face Zoe în vederea salvãrii imaginii ei
în ochii societãtii. Desi nu este membrã a partidului din care sotul si amantul fac parte, ea
conduce totul din umbrã, datoritã influentei pe care o are asupra celor doi. De aceea, pentru
Farfuridi, partidul înseamnã în primul rând „madam Trahanache” si apoi ceilalti. Zoe este
tipul femeii usuratice, ea îsi însalã sotul cu cel mai bun amic. În momentul descoperirii relatiei
ei cu Stefan Tipãtescu, prin scrisoarea ajunsã în mâinile lui Catavencu, ea luptã cu înversunare
ca sã-si salveze reputatia si pozitia socialã pe care o are. Comicul de situatie, realizat cu mare
artã de autor, este savuros, Zoe fiind nevoitã sã lupte astfel pentru salvarea aparentei sale.
În acest sens, indirect, prin comportamentul ei, prin relatia cu celelalte personaje, se remarcã
însusirea unei femei energice, care este hotãrâtã sã iasã din impas. Prin urmare, apeleazã la
toate mijloacele pentru a-l convinge pe Tipãtescu sã-l sprijine pe Catavencu în alegeri: plânge,
lesinã, amenintã si trece de la o stare la alta cu dezinvolturã, ca o actritã, pentru a ajunge în
final la concluzia cã „cine luptã cu Catavencu, luptã cu mihe”.
Când este stãpânã pe situatie, vrea sã-i demonstreze lui Nae Catavencu faptul cã e o femeie
bunã, iertãtoare, si-i cere în schimb sã conducã manifestatia publicã în cinstea noului ales,
amenintându-i cu ironie cã „asta nu este cea din urmã Camerã”.
Nae Catavencu o caracterizeazã pe Zoe ca fiind „un înger”, în timp ce pentru alte personaje
este doar „o damã bine”, expresie ce o caracterizeazã direct, având în vedere caracterul ei de
femeie usuraticã. Zoe Trahanache iese în evidentã, ea fiind diferitã fatã de celelalte personaje
feminine din operele lui Caragiale, despre care se poate spune cã sunt inculte si
mahalagioaice. Zoe este tipul damei din societate care se face remarcatã prin frumusete si
inteligentã si pe care moralitatea în sine nu o intereseazã, ci doar moralitatea aparentã, ea
având oroare de scandal.
DRAMA
Drama (din fr. „drame”,gr. „drama”- acţiune ) - specie a genului dramatic ce înfăţişează
conflicte puternice între personaje, concepţii şi acţiuni; conflicte ce trezesc în spectator
sentimente grave, profunde.
Caracteristici: - cea mai răspândită specie a genului dramatic;
- are un conţinut grav, uneori cu elemente tragice;
- reflectă o mare varietate de aspecte : sociale, istorice, mitologice, psihologice;
- are tendinţa de a reflecta complexitatea vieţii reale;
- este mai puţin supusă convenţiilor ,decât comedia;
- limbajul solemn alternează cu cel familiar, cu elemente comice.
LUCIAN BLAGA
Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăn-crăm din judeţul
Alba, sat ce poartă-n nume „sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi
mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se „mut ca o
lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani.
Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că „era de o exuberanţă şi de o
volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana
Blaga, născută Moga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe „o fiinţă primară”
(„eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul
„Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se
înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară.
Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele
luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se
stabileşte la Cluj. În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia Pe ţărm, urmată de cea
intitulată Noapte şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. „Începuse să-l
pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre
planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Îşi continuă activitatea literară
şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.
În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra
de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie
din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-
1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze
(opera sa postumă echivalând-o cantitativ pe cea antumă). Abia în 1962, opera sa reintră în
circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga
cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924),
Lauda som-nului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele
trepte (1943). Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri:
Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul
Poezii1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale
(lumină/întuneric, iubire/moarte, individ/ cosmos) şi având ca temă centrală misterul
existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre „tristeţea metafizică” şi
dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei.
Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone
sau de la evenimente ale istoriei şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor
(1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930), Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi
Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann (1965)).
MESTERUL MANOLE
Actul întâi ne introduce în camera de lucru a Meşterului Manole, într-un decor propice
meditaţiei grave - lumânări aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă, după precizările
autorului, se vede un chip mic de lemn al viitoarei biserici. Stareţul Bogumil, în faţa mesei,
priveşte drept înainte şi clipeşte repede din ochi. Găman, figură ca de poveste, cu barba lungă
împletită, cu haina de lână ca un cojoc, doarme într-un colţ, mişcându-se neliniştit în somn.
Meşterul Manole la masă, aplecat peste pergamente şi planuri, măsoară chinuit şi
fragmentat. Este noaptea târziu. Aceste precizări pe care le face autorul, precum şi cele care
deschid actele următoare evidenţiază claritatea discursului poetic, într-un cadru foarte bine
stabilit. De o mare însemnătate sunt şi celelalte indicaţii scenice, de mişcare, de reacţie
psihologică mai ales, care contribuie la caracterizarea personajelor, dat fiind faptul că drama
este constituită într-o manieră modernă, cu un decor redus, care subliniază ideile textului.
Drama nu mai începe ca balada, cu alegerea locului pentru mănăstire, pe un zid vechi,
neisprăvit şi părăsit. Construcţia se concepe tot în spiritul tradiţiei: “Întru-un loc încercat-am
să-l ridicăm pe moaşte. În altă parte apa unui râu am ridicat-o din albie, ca să clădim pe
temelie curată. Peste morţi am încercat.”. Intriga se conturează încă din primul act, prin
motivul jertfei, anunţat de stareţul Bogumil şi de Găman.
Actul al doilea este semnificativ pentru scena “Jurământului”, pe care îl vom regăsi în toate
celelalte acte, aşa cum am arătat mai sus. Discuţia între Manole, meşteri şi Solul venit de la
Vodă capătă şi ea un caracter dramatic. Certitudinea reuşitei este sintetizată de cuvintele lui
Manole către sol: “Ai venit sol de la Vodă, întoarce-te sol de la noi: biserica se va ridica!”.
Meşterii se învoiesc, după o dramatică confruntare, care se vrea o dezlegare de la vrăjitoria
ascunsă cu care Manole a biruit cu “chipul mic al bisericii” şi care nu mai poate fi uitată.
Actul al treilea pune în lumină, cu acelaşi rafinament artistic, momentele de mare groază ale
aşteptării, ale apariţiei Mirei, ale jertfei. Scena jocului de-a moartea este dramatică.
Metaforele pe care Blaga le foloseşte în caracterizarea Mirei adâncesc lirismul textului
dramei: “căprioară neagră”, “izvor de munte” - simboluri ale frumuseţii şi ale purităţii - ea
fiind singura capabilă de a deveni “altar”. Manole încheie acest act prin cuvintele: “Jocul e
scurt. Dar lungă şi fără de sfârşit minunea”.
Actul al patrulea relevă febrilitatea zidirii, zbaterea lui Manole, constituindu-se în una din
culmile a tot ce s-a scris până acum la noi. Manole se răzvrăteşte, obsedat de “vaietul” ce
răzbate din zidurile bisericii. Blaga face din Manole un erou civilizator ce depăşeşte durerea
individuală, care-l îndeamnă la distrugerea operei neterminate:
Actul al cincilea relevă moartea eroică, într-o comuniune de dreptate şi iubire;
autosacrificarea duce la unirea din nou cu Mira, după credinţa populară - în viaţa de dincolo.
Ipostaza morţii explică puterea creatoare a omului în folosul colectivităţii. Prin creaţie, prin
perfecţiunea ei, creaţia intră în eternitate şi o dată cu ea iubirea de viaţă, de artă.
Deznodământul este numai la prima vedere rezultatul unui factor exterior: Vodă, însoţit de
boieri şi călugări, vine să vadă “minunea”, iar reacţiile sunt contradictorii. Voievodul e
mulţumit că în timpul său s-a zămislit un lăcaş întru vecie. Ceilalţi, boierii şi mai ales călugării,
îl acuză pe Manole de crimă şi cer pedepsirea lui.
În baladă, sfârşitul lui Manole era urmarea unui fapt exterior - invidia lui Vodă; în drama lui
Blaga, moartea eroului este un gest deliberat. Nu e o sinucidere oarecare, ci contopirea
creatorului cu opera şi unirea lui dincolo de existenţa efemeră cu Mira. Viaţa omului şi a
artistului Manole este biserica, menirea lui s-a împlinit şi, neavând ce mai jertfi, el intră nu
numai în nefiinţă, ci în memoria colectivă, în legendă. Ceilalţi zidari rămân în viaţă (spre
deosebire de baladă), ca semnificaţie a permanentului dor “de a zămisli frumuseţe”, fiecare
din ei putând fi un alt Meşter Manole.
Personajul central al dramei de idei Mesterul Manole este mesterul Manole, la care se
raporteaza toate celelalte personaje. Portretul fizic al lui Manole este foarte sumar schitat,
lipsind cu desavarsire. Singura trasatura fizica mentionata si ilustrata prin intermediul
caracterizarii directe facuta de alte personaje, mai precis de Mira, este ca are par
negru.Celelalte trasaturi ale lui Manole sunt puse in evidenta atat prin mijloace de
caracterizare directa, cat si prin mijloace de caracterizare indirecta.
Astfel, prin intermediul autocaracterizarii este ilustrat faptul ca Manole este stapanit de
aceasta patima pentru creatie, care il mistuie pe zi ce trece. (pentru biserica zilnic mor, e foc
ce mistuie si e pedeapsa si e blestem).
Prin intermediul caracterizarii directe facuta de alte personaje sunt reliefate alte trasaturi ale
lui Manole. Solul il considera un mesager al adevarului, zidarii il numesc Mesterul Nenoroc,
cel de-al saselea marturisindu-I ca Eu te-am urat si te-am iubit cel mai tare.Faptele lui Manole
releva faptul ca este tipul creatorului, pasionat de arta, de frumos, din aceasta cauza fiind
dominat de un hybris. Este un erou tragic pentru ca incearca sa atinga absolutul, dar isi
constientizeaza neputinta de a avea totul in plan uman. Surprins intr-o situatie limita, este
fortat sa aleaga intre cele doua jumatati: Mira si biserica, si este constient ca pierderea uneia
dintre ele il va anihila.Gandurile lui reflecta zbuciumul launtric si conflictul interior, fiind
infatisate prin intermediul monologului interior si al introspectiei. Ele stabilesc cele doua
forte ale conflictului: dragostea pentru Mira si patima pentru creatie. Tot prin intermediul
gandurilor sunt relevate superioritatea si inteligenta personajului. Initial, acestea exprima
indoiala, refuzul jertfei, iar in final exprima constientizarea si hotararea, ilustrata si prin
sintagma biserica se va inalta!, care devine lait motiv pentru Manole. Limbajul sugereaza
revolta mesterului, prin interogatii si exclamatii retorice. Din relatiile cu ceilalti se observa
superioritatea personajului, el reusind sa ii inchida pe mesteri intr-un cerc de vraja. De
asemenea, toti ceilalti recunosc fascinatia pe care o exercita Manole asupra zidarilor.
TRAGEDIA
Tragedia - ( din fr. „tragédie”, gr. „tragoidia” ) - specie a genului dramatic în versuri sau în
proza, bazată pe reprezentarea în forma literară a categoriei tragicului, înfăţişând personaje
puternice, angajate în luptă cu forţe ce le depăşesc ( zei, destin potrivnic ) , conflictul fiind
încheiat cu înfrângerea sau moartea lor.
Caracteristici:- din înfruntarea ce are loc rezultă fapte măreţe, patetice, sublime;
- spectacolul tragic are în centrul său problematica morală
- deşi mor, protagoniştii lasă în urmă ideea triumfului etic al adevărului şi devin modele
reprezentative;
MARIN SORESCU
Scoala primara o face in comuna natala.
Incepe liceul "Fratii Buzesti", Craiova, transferat apoi la Scoala Medie Militara Predeal,
absolvita in 1954. Stabilit la absolvire in Bucuresti, cu o ascensiune rapida in lumea literara, ca
poet, romancier, dramaturg, eseist.
Este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Marin Sorescu (poet,
dramaturg, prozator, eseist şi traducător) a fost cunoscut în timpul vieţii (1936-1996) pe
aproape toate continentele planetei. Operele lui au fost traduse în: SUA, Canada, Mexic,
Brazilia, Columbia, India, Anglia, Germania, Franta, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania,
Portugalia, China, Singapore, Rusia, Cehia, Slovacia, Serbia, Macedonia, Bulgaria ş.a.,
totalizând peste şaizeci de cărţi apărute în străinătate.
Ca dramaturg, Sorescu este autorul unei capodopere, "Iona", care împreună cu alte piese ale
sale, figurează în repertoriul multor teatre din lume. Creaţia sa dramaturgică poate fi
considerată şi ea ca fiind excepţională: "Iona", "Paracliserul", "Matca", "Există nervi", "A treia
ţeapă", "Răceala".
Piesele sale s-au bucurat de o primire excepţională, fiind traduse şi prezentate pe scene din
Paris, Zürich, Tampere, Berna, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia şi
Port-Jefferson (SUA).
Distincţii
Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al
Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din
Florenţa. A condus revista literară "Ramuri" şi a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din
Craiova.
Critici de talie internaţională au opinat că a fost unul dintre cei mai reprezentativi poeţi
contemporani ai lumii, nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură. În ţarã i-au fost
decernate cele mai înalte distincţii: Premiul Academiei (de două ori), Premiul Uniunii
Scriitorilor (de şase ori).
Dintre premiile internaţionale cităm: Premiul Herder, Viena, 1991; Medalia de Aur pentru
poezie "Ospiti Napoli", 1970; Premiul "Fernando Riello", Madrid 1983; Premiul "Felix
Romuliana", Belgrad 1994.
În România Marin Sorescu ocupă un loc important în programa şcolarã, atât în învăţământul
preşcolar, prin cărţile sale pentru copii, cât şi în învăţământul primar şi liceal şi în Facultăţile
de Filologie.
La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume inedite, poezie, eseu, jurnal,
roman. Cunoscut şi prin preocuparea sa pentru grafică şi pictură (a avut mai multe expoziţii în
ţară şi străinătate), în urma lui au rămas opere care vor fi reproduse în cataloage.
IONA
La o prima lectura, actiunea ar putea fi rezumata astfel: Un pescar sarac, Iona, pe care
norocul mereu il ocoleste, sta in gura unui peste urias si isi arunca navodul intr-o mare ostila,
care refuza sa-i dea macar un peste (sau, poate, si-a pierdut capacitatea genetica originara).
Omul vorbeste cu dublul sau launtric, intreaga “actiune” fiind un solilocviu cu profunde
implicatii filosofice. La un moment dat, gura pestelui se deschide si Iona este proiectat in
adancurile stomacului sau, ai carui pereti antrenati in “vesnica mistuire” alcatuiesc un spatiu
inchis, angoasant, un labirint din care omul va incerca sa se elibereze. Spintecand burta
primului peste, Iona constata ca a nimerit intr-o alta burta (cea a pestelui al doilea care intre
timp il inghitise pe primul). Tentativa de eliberare se repeta, in final, omul ajungand pe o
plaja pustie inconjurata de un orizont format din burti de peste.
Alcatuita ca un dialog intre Iona si dublul sau, drama releva teama de tacere a
personajului, nevoia de comunicare intr-o lume a singuratatii. In aceste conditii, dorul de a
vedea “pe cineva mergand pe drum” se converteste in acuta constiinta a singuratatii omului
in Univers. De altfel, motivul idealului este sugerat prin prezenta in decor a unei mori de vant
– simbol care il transforma pe Iona intr-un Don Quijote sublim, un pescuitor de nori, care
ignora conditia sa de fiinta fragila, traitoare pe un “ou clocit” (increatul care si-a pierdut
puritatea).Sugestia mortii se contureaza inca din primul tablou, cand, vorbind despre
multimea pestilor marii, Iona afirma ca pentru a-i numara ti-ar trebui nu toata viata (finitul),
ci “toata moartea” (infinitul eternitatii).
Episodul liric de la inceputul tabloului al doilea reitereaza ideea mortii vazuta ca
universalia: “macar la soroace mai mari, uuniversul intreg sa fie dat lumii de pomana”. Nu
cumva, omul care a stins “cu o pleoapa” toate lucrurile din jur, a si trecut in moarte? Nu
cumva stradania lui de a vorbi opune Cuvantul (Logosul) neantului? De altfel, intreg tabloul al
doilea reitereaza ideea mortii, de la interogatiile fara raspuns. Exista, in drama, un moment in
care Iona se pregateste sa-i scrie mamei sale folosind, in acest scop, o bucata din besica
pestelui. Episodul (de mare puritate si lirism) in care el cugeta pe tema vietii si a mortii,
trimite la goetheenele “mume” din care se trag si in care se intorc toate: “Eu cred ca exista in
viata lumii o clipa cand toti oamenii se gandesc la mama lor. Chiar si mortii. Fiica la mama,
mama la mama, bunica la mama, pana se ajunge la o singura mama, una imensa si buna”
(evident, Muma-Pamant).
Toate incercarile lui Iona de a iesi din propriul destin sunt sortite esecului, omul a
devenit un Dumnezeu demn de mila care si-a pierdut atributele sacralitatii: “Sunt ca un
Dumnezeu care nu mai poate invia. I-au iesit toate minunile, si venirea pe pamant, si viata,
pana si moartea – dar o data ajuns aici, in mormant, nu mai poate invia”.
Finalul dramei il prezinta pe nefericitul Iona care, dupa ce a spintecat ultimul peste, s-a trezit
pe o plaja murdara, inconjurata de burti de peste: “un sir nesfarsit de burti. Ca niste geamuri
puse unul langa altul”. Acum, senzatia de singuratate este coplesitoare; in haul spatial strajuit
de imaginea angoasanta a altei posibile captivitati, Iona se afla, parca, la inceputul lumii.De
data aceasta, numarul infinit de obstacole sugereaza ca noua captivitate este definita si
irevocabila.Cea dintai semnificatie a finalului ar fi imposibilitatea omului de a iesi din limitele
destinului sau. In timpul anilor de sedere in burtile care il gazduisera, Ioana isi amintise de
sotia sa, ba chiar le ceruse celor doi trecatori (care duceau o scandura), s-o caute.
Impresionanta readucere in memorie a acestor imagini, constituie o chemare a neantului; se
lumineaza, astfel, si semnificatia celor doi trecatori tacuti – ingeri ai mortii – care urmau sa-i
duca sotiei lui Iona scandurile pentru sicriul sau.
Ultima parte a replicii lui Iona (“si care nu erau as batrani”) creeaza un acut sentiment de
fragilitate in fata timpului devorator.Vorbind, ca si pana acum, cu dublul sau, Iona il anunta
ca pleaca din nou (probabil in “marea calatorie” de dincolo de moarte, o noua lume a
singuratatii). In acest context, cuvintele “E tare greu sa fii singur” devin drama existentiala.
Eroul lui Marin Sorescu are la origine cunoscutul personaj biblic Iona, fiul lui Amitai, care
fusese insarcinat in taina sa propovaduiasca, in cetatea Ninive, cuvantul Domnului, intrucat
pacatele omenirii ajunsesera pana la cer. Dupa ce accepta misiunea, Iona se razgandeste si se
ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu il pedepseste pentru nesupunere,
trimitand un vant ceresc care provoaca o furtuna pe mare. Corabierii, banuind ca Iona este cel
care a atras mania dumnezeiasca, il arunca in valuri. Din porunca divina, Iona este inghitit de
un monstru marin si, dupa trei zile si trei nopti petrecute in burta pestelui in pocainta,
"Domnul a poruncit pestelui si pestele a varsat pe Iona pe uscat".
Iona din piesa se deosebeste de personajul biblic prin aceea ca acesta din urma este inghitit
de chit ca pedeapsa, pentru ca voia sa fuga de o misiune, pe cand eroul lui Sorescu, desi nu
savarsise niciun pacat, se afla inca de la inceput "in gura pestelui" si nici nu are posibilitatea
eliberarii in fapt.
O prima definire a lui Iona ar putea fi data de titlu, interpretarea cuvantului format din
particula "io" (domnul, stapanul) si "na", cu sensul familiar al lui "ia", motivand, eventual,
numele personajului.
Iona este un personaj neomodernist, care exprima strigatul tragic al individului insingurat,
care face eforturi disperate de a-si regasi identitatea, neputinta eroului de a inainta pe calea
libertiltii si de a-si asuma propriul destin, raportul dintre individ si societate, dintre Iibertate si
necesitate, dintre sens si nonsens, ca problematica fiiozofica existentiala. In cele patru
tablouri ale dramei, Iona apare intr-o tripla ipostaza: pescar, calator si auditoriu.
Iona este un pescar ghinionist, care, desi isi doreste sa prinda pestele cel mare, prinde
numai "fate". Pentru a nu se demoraliza din cauza neputintei impuse prin destin, atunci cand
vede "ca e lata rau", isi ia cu el un acvariu ca sa pescuiasca pestii care "au mai fost prinsi o
data". Din pricina neputintei, Iona se simte un ratat, un damnat.
CONCLUZII
Top Related