SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
0
Redactor-şef:
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Colectivul redacțional:
CAMELIA MANUELA SAVA
DIANA VRABIE
NICOLAI TĂICUŢU
PETRACHE PLOPEANU
STAN BREBENEL
Secretar de redacţie :
SILVIA IOANA SOFINETI
SPAŢII CULTURALE nr. 52 / 2017
Apare sub egida Asociaţiei
Culturale „Valman”, cu
sprijinul Centrului Cultural
„Florica Cristoforeanu” şi al
Primăriei Râmnicu Sărat
Cuprins
Editorial: Ghici ce-a mai rămas de scos la licitație?/ pag. 1 Mihaela Malea Stroe: Hi(hai) să vorbărim în massmedieză/ pag. 2 Lucian Mănăilescu: Orașul de gheață/ pag. 3 Ecaterina Țarălungă: Râmnicu Sărat și istoria/ pag. 4 Constantin Arcu: prin lumea largă…/ pag. 6 Dumitru Pană: Didactica frustra/ pag.9 Radu Cârneci: Poeme/ pag. 10 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 11 Debut: Mihai Răzvan Suditu/ pag.15 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag. 17 Boris Mehr: Poeme/ pag. 18 Elisabeta Boțan: Îmi vine să urlu/ pag 20 Sandu Tudor: Am auzit cântecul păsării unice/ pag. 22 Mihaela Aionesei: Poeme/ pag. 23 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag.25 Debut: Dana Zețu: Poeme/ pag.27 Leo Butnaru: Traduceri din Vasili Kandinski/ pag. 28 Dumitru Augustin Doman: Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de ultimul indolent/ pag.31 Valeria Manta Tăicuțu: Poeme/ pag.32 Virgil Diaconu: Poezia și poezia cu un colț sfărâmat/ pag. 33 Sorin Călin. Poeme/ pag. 35 Diana Vrabie: Anul literar 2016/ pag. 36 Simina Maria Sima: Poeme/ pag. 37 Cecilia Moldovan: Greutate și excelență nobel-iară/ pag.38 Ion Roșioru: În casa cu lampadar/ pag.40 Cristina Cîmpeanu: Poeme/ pag.42 Petru Solonaru: Calea de tăceri/ pag. 42 Nicolas Bratu: Rondel/ pag, 43 Ovidiu Bufnilă: Trilogia văluririi/ pag. 44 Magdalena Hărăbor: Poeme/ pag. 49 Nina Elena Plopeanu: Femeia cu ciorapi roși în genunchi/ pag.51 Petrache Plopeanu: Sonet/ pag. 51 Cărți prezentate de: Valentin Popa (pag. 52), Petre Isachi (pag. 53), Tudor Cicu (pag. 56), Octavian Mihalcea (pag. 59), Ion Haineș (pag. 60), Stan Brebenel (pag. 61), Silvia Ioana Sofineti (pag.62) Adrian Botez: Catrene de noapte/ pag. 57 Nicolai Tăicuțu: Raftul de cărți/ pag. 63 Camelia Manuela Sava: Dimineață cu tine/ pag.65 Reviste literare/ pag. 66
Redacţia şi administraţia:
Str. Gh. Lupescu, nr. 67,
Rm. Sărat, 125300,
jud. Buzău
TELEFOANE:
0765-797.097
0726-106.582
e-mail :
Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
1
Ghici: ce-a mai rămas de scos la
licitație?
La revoluție – sau ce-o fi fost ea – eram (mai toți)
virgini politic. Adică habar n-aveam ce-i cu political
correctness, cu jocurile de culise, cu sforile, țepele,
tunurile, cu manipularea și alte ciudățenii de care doar
cei puțini aleși, de un roșu încă proletar și cu epoleții
crescuți în carne, erau cât de cât familiarizați. Între timp,
după ceva mai mult de-un sfert de secol, ne-am dumirit
și am început să ne blestemăm ingenuitatea
(virginitatea) politică. Am căzut în cealaltă extremă, a
perversității ridicate la rangul de stil modern, cool și
select de viață. Și am ajuns cam în situația acelui tânăr
din Galaţi care acum ceva vreme îşi scotea la licitaţie
virginitatea. Asta da, ştire de presă, preluată de mai
multe canale TV, spre bucuria şi interesul întregului
popor amator de noutăţi! Că licitaţia începea de la 2000
de euro, că tânărul avea noţiuni de marketing şi suficient
tupeu ca să se folosească de ele contează prea puţin.
Contează, de exemplu, că mentalitatea românului a
început să se schimbe, să devină una europeană şi chiar
să depăşească graniţele Europei, să semene cumva cu
modul de gândire american, unde orice este posibil,
inclusiv să-ţi asiguri, de exemplu, pe bani grei, un
pachet de ţigări scumpe, să fumezi apoi ţigările şi să
pretinzi despăgubiri, iar, în urma procesului cu
compania de asigurări, să şi câştigi acest proces. Modul
de gândire românesc „tradiţional” lua în discuţie numai
virginitatea fetelor: ele erau nevoite să demonstreze, în
noaptea nunţii, că nimeni nu s-a folosit înainte de trupul
lor, că sunt neprihănite, prin urmare, şi că pot intra în
noua casă ca proprietate fără cusur a soţului şi a
socrilor. În caz că cearceafurile nupţiale nu se pătau
corespunzător, urma scandalul public, trimiterea (pe
grapă sau în căruţă, cu alai şi multă ruşine) la casa
părintească, fireşte, cu solicitarea returnării tuturor
cheltuielilor făcute cu nunta. Nu se făcea caz de
virginitatea bărbatului, dimpotrivă, experienţele lui
sexuale de până atunci (şi chiar şi de după aceea) erau
considerate normale şi fireşti, chiar prilej de mândrie
masculină, ca expresie a unei discriminări care a
rezistat, la noi, secole întregi.
Povestea cu licitaţia virginităţii vine, probabil, din
ţările asiatice; tânărul din Galaţi o fi văzut un film de
oarecare succes, „Memoriile unei gheişe”, care i-a
furnizat ideea de a face bani simplu şi uşor; în definitiv,
nu se prostituează, face doar o afacere, iar în biznis ce
nu este permis? Sau, şi mai probabil, tânărul o fi preluat
ideea din producţiile cinematografice americane
siropoase, în care, mai ales la petrecerile mondene din
cluburi, sunt „licitaţi” burlacii momentului: pentru o
noapte petrecută în compania unuia dintre ei, destule
isterice îşi pun economiile la bătaie, fiindcă prezentul
este tot ceea ce contează, iar clipa se cere trăită din plin.
Tânărul cu licitaţia va fi ştiut toate acestea şi
multe altele: a preluat ideea de undeva şi nu s-a jenat s-o
aplice, fiindcă nu părea să fi avut obsesia originalităţii şi
nici intenţia de a intra, prin atitudinea scandaloasă, în
gura presei. Intenţia lui, mărturisită cu onestitate, a fost
aceea de a face bani. Bani necesari pentru terminarea
studiilor (motivaţie menită să impresioneze sufletele
sensibile şi să dea un aer de respectabilitate licitaţiei);
bani de care duce lipsă, fiind orfan de mic (alt loc
comun al discursului în faţa camerelor de luat vederi);
din păcate, cum, mai devreme sau mai târziu, toţi
devenim orfani, acest mod de a atrage simpatia şi
compătimirea nu prea mai funcţionează: oare există
vreun român care să nu se simtă orfan? Fie că-ţi dispar
părinţii biologici, fie că-ţi pleacă (uneori după gratii)
părinţii spirituali (de la şeful de partid până la şeful de
post comunal), zi de zi, ca român, te simţi orfan şi, în
buna tradiţie strămoşească, n-ai de ce să te simţi solidar
cu ceilalţi, căci fiecare trebuie să-şi asume condiţia de
orfan şi să-şi poarte această cruce de unul singur.
Prin urmare, tânărul cu licitaţia virginităţii n-a
putut nici să impresioneze, nici să scandalizeze, nici să
reuşească în afacerea pe care o visa rapid şi avantajos
încheiată. După toată publicitatea pe care şi-a făcut-o,
n-a avut decât o clientă, dar şi aceea dispusă să ofere o
sumă jignitor de mică. Speranţa, însă, moare ultima. La
22 de ani îţi poţi permite să aştepţi. Mă întreb, totuşi, ce
profil psihologic are un tânăr virgin la 22 de ani, într-o
ţară în care viaţa sexuală începe, din păcate, pe la 12-13
ani? Cum s-a păstrat el neprihănit până la această
vârstă? Dacă ar fi avut o infirmitate, o malformaţie,
dacă ar fi făcut parte din vreo sectă sau, pur şi simplu,
dacă ar fi avut un fizic respingător, ar mai fi fost ceva de
înţeles. Dar să fii frumuşel, isteţ, să ai o constituţie de
bodyguard şi să ieşi din adolescenţă virgin pare cel
puţin ciudat pe plaiurile noastre. Nu-i exclus ca tânărul
să mintă, bazându-se pe lipsa de educaţie sexuală a
generaţiei sale (ştim cu toţii că acest tip de educaţie se
face formal/ superficial în şcoli, aproape deloc în
familie, iar mass-media are alte griji); în aceste condiţii,
cum să verifici dacă virginitatea tânărului este reală, iar,
dacă ai câştigat licitaţia acesteia (presupunând că eşti
suficient de tâmpită încât să licitezi şi să câştigi!) şi
constaţi că ai luat ţeapă (scuze!), cui să te plângi?
Justiţia română, poliţia şi alte organe abilitate iau în
calcul, după moment, interes şi alte criterii (politice)
doar fapte mari de corupţie, fapte care, prin amploare şi
consecinţe, aduc atingere acelui political correctness,
fapte care contravin normelor europene, euroatlantice şi
eurosovietice etc. Ce face omul cu corpul lui nu
constituie fapt penal, cum nici ceea ce fac alţii cu corpul
tău nu contează.
V.M.T.
EDITORIAL
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
2
Mihaela MALEA STROE
Hi [hai] să vorbărim în massmedieză!
Mă întorc la „sireaca limbă română” despre care
scriam în numărul anterior al „Spațiilor culturale” și,
recunosc, massmedieza mi-a fost inspirată de
vangheleza amendată de doamna Magda Ursache. Multe
și stranii variante (vangheleză, ebaeză, becaleză,
romgleză) bântuie azi ca vârcolacii pe teritoriul de drept
al limbii române! Cel mai eficient – vârcolacul cu
massmedieza, de vreme ce el asigură și răspândirea
celorlalte anomalii.
Reluând problema publicității, mă voi opri întâi la
două reclame absolut tâmpite. Una la iaurt: „Ai văzut
noile ambalaje Danone? Pe cât de gustoase, pe atât de
arătoase!”, cu varianta „[...] noile ambalaje [...] și
frumoase, și gustoase”. Evident, un must have. Sau
masthev? Dacă ambalajele sunt gustoase, ispita de a le
cumpăra va fi mai mult decât mare sau, în massmedieză,
va fi epică sau dramatică! Cealaltă reclamă te îmbia să
cumperi o pizza hut, „[...] apoi savureaz-o cu ambele
mâini!”. Până să intru în coliziune cu reclama asta, n-am
știut că mâinile noastre sunt dotate cu papile gustative.
Sigur, prima reacție este să râzi copios, dar după aceea
te cam apucă plânsul, deoarece reclame de acest soi
demonstrează de câtă capabilitate (sic!) intelectuală
dispun făcătorii lor și ce catastrofice (sic!) influențe pot
avea respectivii.
N-aș vrea să fiu suspectată că mi-a pierit simțul
umorului, dar, dacă mă amuză o reclamă cu substrat,
cum a fost aceea de promovare a unui produs
antibalonare, și care, într-o română cu pronunțat accent
moscovit, asigura potențialul cumpărător că „tăiem
gazele definitiv” (apropo, reclama a fost retrasă,
pesemne a supărat rău pe cineva), sunt multe altele al
căror pretins umor aproape mă deprimă. Cât de mare
este riscul contaminării cu bălăriile pentru care mass-
media are drept de autor, scuzați, copy right, o arată
mass-media însăși. Nu rețin ce canal tv a lansat (într-un
elan zărghit al dorinței de epatare, nu ca să avertizeze,
onest, că știrile sunt născociri) un mutant lexical:
„poveștiri”. Numai că, prin contaminare cu mutantul
repetat zilnic, o informație culturală, care s-ar fi cuvenit
să beneficieze de limba română literară (cine mai știe ce
înseamnă asta?), s-a surpat în ridicol: Editura Muzeelor
„[...] a tradus în spaniolă trei dintre poveștirile lui
Creangă”. Serios?!
Cu dezacorduri, anacoluturi, contorsionări ale
topicii limbii române, numai dacă nu vrei nu-ți umpli
sacul menajer sau pe acela destinat deșeurilor toxice
după ce urmărești câteva emisiuni împănate cu zeci de
reclame și transmise neapărat în intervalele orare de
maximă audiență. Așa, ca să se confirme importantul rol
educativ al audio-vizualului!
Repetitiv, aproape cu frecvența reclamelor, este și
avertismentul: „Acest program poate fi vizionat de copii
în vârstă de până la 12 ani numai cu acordul sau
împreună cu părinții ori familia”. Cât de greu ar fi fost
ca el să sune limpede românește: „Acest program poate
fi vizionat de copii în vârstă de până la 12 ani numai cu
acordul părinților sau împreună cu familia”?.
Ce să zic? Greu la deal cu boii mici! CNA-ul are
grijă de multe pe lumea asta, mai cu seamă reclamele
ascunse îl dor până-n rărunchi, dar grija pentru păstrarea
limbii române în forma ei literară, nestâlcită, nesiluită,
nu apare nicăieri. Să ne mirăm?
Neobosită este mass-media și în strădania de a
îmbogăți limba română prin schimbarea categoriei
gramaticale: în reclame, substantivele – comune sau
proprii – sunt silite, vor-nu vor, le place-nu le place, să
devină verbe. Cremvurști – a cremvurșteri, frișcă – a
frișcui, bomboană – a bomboni, Crăciun – a crăciuniza
(la nu știu ce produs Hyundai receptorului i se promit:
„premii crăciunizate la reîncărcare”), ștrumf – a ștrumfi
(„îl ștrumfești pe frigider”), majusculă – a majuscula.
Brrr!!! În fine, a emojiona. Ei, cu a emojiona am avut
un pic de furcă până să-i deslușesc taina, întrucât nu
părea să derive direct din „emoție”. M-am gândit că
inventatorul o fi imitat limba spargă a Ninei Cassian,
dar nu. Pe gmail poți orna propoziția virtuală cu... emoji
(emojiconi? emojicoane? emojiconuri? ce gen or fi?) și
de-acolo ne-am pricopsit cu verbul împricinat. Mai
complicat va fi fost efortul celor care au inventat
reversul – verb, și încă la negativ, silit să devină
substantiv: devoratorilor de semințe Nutline (sau
Nutlain?) li se promit „premii de nuplecabilitate”.
Foarte cool! Sau foarte cul? Că nu știu, zău, dacă mai
avem parte de scriere fonetică ori am zburătăcit-o și pe
aceea în eter.
Desigur, toți ne-am amuzat uneori, în cerc
restrâns, între prieteni, „prostindu-ne” și inventând sau
stâlcind, în glumă, cuvinte. Totuși, când „prosteala” și
stâlceala se manifestă public, oficial, sistematic,
repetitiv, când au impact mare și sunt virulent
contagioase, nu este deloc amuzant, ci maladiv. Este,
vorba humuleșteanului nostru, „cumplit meșteșug de
tâmpenie”, generator de turbulențe în gândire, cu
repercusiuni asupra vorbirii/ exprimării și reciproc
(revin la ideea lui Radu Paraschivescu), iar de-aici, iată
gata-preparat un nou cerc vicios! Dacă la asta adăugăm
(fie-mi îngăduit să repet și eu ceva ce am spus în
articolul precedent) ceea ce susțin psihologii, anume că
repetitivitatea direcționează gândirea, avem și validarea
științifică a ideii și confirmarea că televizorul
funcționează cu succes desăvârșit ca „tembelizor”. Nu e
(de) glumă, este realitate patologică.
Îmi permit o paranteză, o observație fără legătură
cu siluirea limbii române, dar în legătură cu puzderia de
spoturi publicitare. Cuvântul care apare foarte des în
reclame este distracție (cu tot neamul lexical autohton,
plus cumetrii de import fun, funny, entertainment etc.).
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
3
Apare peste tot, în reclame la băuturi răcoritoare, bere,
ceai, scutece, pastă de dinți, detergenți, filme, jocuri,
rechizite, baterii, piscine, tabere, tricouri, cereale, cafea,
festivaluri, pantofi, șampon, biscuiți, telefoane,
cremvurști, mâncare pentru câini, înghețată, brânză,
pufuleți, creme de plajă, medicamente, canale și
emisiuni tv, seriale, cursuri interactive, malluri
(moluri?), fast-fooduri (fastfuduri?) ș.a.m.d. Sunt sute
de exemple. În „colecția” mea – modestă, incompletă –
ele ocupă câteva pagini A4, prea mult să le reproduc
aici. Oricum, distracția este omniprezentă, de parcă ar fi
garantul calității produsului căruia i se face publicitate.
Or, nefiind așa, m-am întrebat de ce acest abuz de
„distracție”. Reclamele sunt repetitive, în reclamă
cuvântul-cheie la care mă refer fie apare o dată, fie se
repetă, la rândul lui (din cât am urmărit – între două și
șase ori într-o singură reclamă!), estompând sau
deturnând scopul comercial. Astfel, produsul este cel
care devine garantul distracției, iar distracția devine
scop. Nu scop comercial, desigur, ci existențial.
Cumperi sau, după caz, frecventezi „produsul”, casă ai,
vorba unei reclame, „liber la distracție!”. Îi întreb pe
inițiați (psihologi, sociologi): nu cumva, prin repetarea
insistentă a cuvântului-cheie, creierele receptorilor sunt
direcționate să aspire la un modus vivendi legitimat
exclusiv prin distracție?! Întreb și eu, nu dau cu parul. Și
am rezerve în privința faptului că o să-mi răspundă
cineva.
Închid paranteza și revin la... massmedieză.
Fără să am specializare în vânzări, cred că
„prosteala” din reclame nu asigură o cerere mai mare
pentru produsul propus. Ea rămâne, simplu, fără nici o
justificare, un mare deserviciu adus limbii române și
vorbitorilor ei. Azi-mâine o să ne pomenim, după
ilustrul model oferit de mass-media, că ciorbărim,
cozonăcim, murăturim, gogoșerim, aspiratorăm,
prăjiturim, paharim, lingurim, ciocolățim, naftalinăm,
farfurizăm... De butonat, deja butonăm de zor cu toții,
intrarea triumfală a butonării în vocabularul activ deja
s-a petrecut. Cine știe? Poate se vor da și premii
consistente pentru efortul de nurespectabilitate a
normelor firești. Dacă tot este, azi, la loc de mare cinste
nefirescul, de ce nu?
Și când te gândești că pe noi, consumatorii, ne
costă triplu gogomăniile servite „pe sticlă” de agresorii
calificați ai limbii române! Întâi la figurat, prin
scâlcierea limbii. Apoi, de încă două ori, la propriu: o
dată prin abonamentul tv. A doua oară... fiindcă
producătorii plătesc din greu pentru reclame și, fără
îndoială, își recuperează paguba umflând prețul
produselor pe care noi le achiziționăm (culmea, de cele
mai multe ori le cumpărăm pentru că ne sunt necesare
sau pentru că ni le-a recomandat o cunoștință, o rudă, un
prieten, nicidecum pentru că ne-ar fi convins vreo
reclamă).
Ce să mai vorbim? Pardon, ce să mai vorbărim?
Aferim, mass-media!
Lucian Mănăilescu
Oraşul de gheaţă
Insula Honshu e un fel de Titanic, care scufundă,
noapte de noapte, oraşul Tokyo, în valurile pacifice.
Undeva, acolo, Nabuyuki Tsujii, un tânăr autist şi orb,
îşi improvizează viaţa într-un univers paralel
cântând la un pian care are toate clapele negre.
El cântă şi, pe deasupra lui, pe cerul de sare
al Japoniei, trec păsări nebune
şi un tsunami de aplauze cutremură
geamurile metropolei şi despre fericire
nu mai vorbesc decât tonomatele muţeniei.
Pe o stradă pustie şi plină de oameni
de la marginea lumii, ucraineanul Estas Tonne
îşi acordează chitara, el cântă ca şi cum
ar trage cu mitraliera, el cântă ca şi cum ar muri,
în timp ce, pe lângă el, trece un carusel
al grabei, cu adolescenţi şi îngeri,
şi păpuşi Matrioşca, şi linii de tramvai ruginite…
El cântă oriunde, pentru că nu mai are patrie,
nici în cer, nici în iad, şi cântecul lui
se înfăşoară, ca un şarpe constrictor,
în jurul realităţii fragile.
17 ianuarie 2007, ora 751: o dimineaţă străvezie
îşi risipeşte paşii în staţia de metrou „L'enfant Plaza”
din Washington, D.C.. Printre reclame multicolore
şi umbre, un necunoscut cântă la vioara lui Stradivarius,
dar nimeni nu realizează că Dumnezeu
se află acolo şi că se numeşte Joshua Bell.
Din când în când câte un trecător surd
se opreşte şi aruncă, cu milă şi indiferenţă,
câţiva cenţi în tocul trist al viorii şi timpul
se fărămiţează şi un bilet la spectacolul
celebrului violonist, de la Kennedy Center
costă 200 de dolari şi el a câştigat, într-o oră
abia 32, insuficient ca să se poată vedea pe sine
pe eşafodul de ovaţii al serii…
Martie 2017: o primăvară cu cearcăne
împodobeşte oraşul de gheaţă Harmin,
turiştii au plecat de mult şi sub zidurile
transparente ale palatelor închipuirii
un adolescent acompaniază vântul cu
fluierul lui hulusî, până i se topesc buzele,
până când zeii se gîrbovesc de lumină
până când un câine de pripas i se opreşte
la picioarele, privindu-l în ochi omeneşte.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
4
Ecaterina ȚARĂLUNGĂ
Râmnicu Sărat și istoria
Într-o bună zi, o mașină, care trecea pe un drum din
oraș, s-a prăbușit doi metri într-o groapă ivită chiar sub
roțile ei. Dincolo de faptul că drumul acela fusese făcut
cândva fără să se țină seama de planurile vechi ale
Râmnicului, care i-ar fi spus constructorului dacă
așterne o cale de rulare pentru vehicule grele deasupra
unui gol sau nu, întâmplarea a fost menită să lumineze o
pagină de istorie medievală a orașului pe care,
altminteri, cotidianul n-ar fi indicat-o în nici un fel
locuitorilor săi.
Bănuiala istoricilor – altfel și ei grăbiți și implantați
în cotidian, a dus la ideea că acolo, în groapa unde se
zăreau niște ziduri vechi, ar fi continuarea pivnițelor
construite odinioară de Constantin Brânccoveanu spre a
face din ele pușcărie pentru niște șerbi neascultători.
Acest mod de a percepe trecutul nu provine însă decât
din paralela mentală cu faptul că, după al Doilea Război
Mondial, la Râmnic chiar a fost o pușcărie rămasă până
astăzi celebră prin aceea că adăpostea și pedepsea zilnic
cu bătăi și nemâncare pe aderenții fostelor regimuri și
partide din perioada înterblelică, nedoriți în socialism.
Nimeni însă n-a aruncat o privire mai aplicată asupra
istoriei vechi a orașului. Las deoparte faptul că, dincolo
de Evul Mediu, Cotul Carpaților, unde se află plasat
Râmnicul, a fost locul unei civilizații atestate din Epoca
Bronzului (Neolitic), pusă probabil deasupra unei
civlizații și mai vechi, cu repere megalitice, așa cum s-a
atestat arheologic atât mai sus, cât și mai jos de actualul
oraș.
Încă din Evul Mediu timpuriu, Ștefan cel Mare, acela
care se căsătorise cu Maria de Mangop, ultima din
dinastia Gavras, a Regatului de Mangop (tribul tracilor
taurici la origini, condus de dinastia lui Spartakos și
aflat în Crimeea, numită de antici Taurida, regat rămas
ultima parte liberă de otomani a fostului Imperiu
Bizantin), a purtat bătălii la granița orașului cu Laiotă
Basarab, domnul Țării Românești, pentru a impune o
conducere mai puțin supusă Islamului (în fapt era o
intenție de Mică Unire). În amintirea acelei bătălii,
Ștefan cel Mare a și construit lângă oraș, chiar pe locul
luptei, la Trei Fântânele, o biserică în onoarea celor
căzuți. Nu știu dacă se mai păstrează sau nu ceva din
acea ruină, dar în copilăria mea am văzut-o, mai exista
inclusiv pictura murală din interior. Dar disprețul
prezentului pentru trecutul din care provine este notoriu
nu doar în orașul nostru, ci la români în general. Mai
nimeni nu se uită în urmă (și prea puțini în viitor), astfel
încât nația trăiește suspendată într-un prezent continuu,
nevoită să reia mereu și mereu aceleași pasaje ale
cotidianului, fără cunoașterea traseului identitar a cărui
parte este chiar viața lor. Astfel, a fost celebrată
vechimea Liceului Ștefan cel Mare, pentru a da probabil
iluzia că ne raportăm la trecut și îl venerăm, dar nu este
păstrată biserica făcută chiar de Ștefan cel Mare. Așa
îmi și explic atitudinea cetățenilor, dar mai ales a
autorităților, și față de groapa aflată în plin drum,
îngrădită și lăsată acolo unde e, fără nici o explicație și
fără nici o urmare.
După perioada lui Ștefan cel Mare (1457-1504;
Mușata, din care se trăgea, era din neamul Basarabilor
Țării Românești, prenumele ei însemna Frumoasa și este
capăt de drum pentru dinastia moldoveană a
Mușatinilor; Ștefan a ajuns domn aproape imediat după
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
5
căderea Bizanțului - 1453 - în mâna otomanilor), a venit
pentru spațiul nord-dunărean și vremea adăpostirii
fugarilor bizantini din calea musulmanizării.
Cantacuzinii, Duca, Paleolog au provenit la origini din
aceste migrații, aparținuseră dinastiilor de împărați
bizantini și au încercat să oprească valul otoman
folosind bariera Dunării și a Carpaților pentru protecția
identitară a unui neam creștin încă de la fundamentele
sale (având în vedere faptul că atât Constantin cel Mare,
fondatorul creștinismului, cât și Justinian, fuseseră la
origine traci, entitate uriașă - după Herodot și Strabo -
căreia apaținuseră dacii înșiși).
Brâncoveanu era Cantacuzin după tată (Brâncoveni a
fost doar numele moșiei unde s-a născut) și Basarab
după mamă. Pentru el proiectul bizantin rămăsese viu
dincolo de căderea Constantinopolului. Considera că
spațiul fostei Dacii (întotdeauna zonă de refugiu pentru
fugarii întregii lumi tracice) este locul unde el poate fi
continuat. Se considera apărător și promotor al acestui
proiect, a plătit cu viața lui și a întregii familii pentru
viabilitatea acestui proiect. Visa neabătut la unitatea (și
deci la puterea) entității nord-dunărene românești nu
doar pentru a pune o barieră în calea musulmanizării
Europei, cât și pentru a transmite, prin români,
strălucirea culturală, comercială și economică a fostului
Bizanț. Avea concurența Poloniei și a Rusiei în acest
sens, și ele moștenitoare ale fostei străluciri bizantine și
păzitoare ale Marii Bariere Continentale dintre Baltica
și Marea Neagră. Or Râmnicul fusese, de pe vremea
vikingilor (sec. 9-10 d.H.), parte a Drumului
Chihlimbarului, care legase spațiul nord-vestic al
continentului de Grecia Antică (și Mediterana de Est).
Orașul Râmnicu Sărat a fost punct de vamă între
Moldova și Țara Românească (el și nu, ca mai târziu,
Focșani) și definea deci hotarul comercial dintre două
provincii ale aceleiași identități care stăpânise cândva
Carpații de la un capăt la altul. Râmnicul a fost locul
unde se aflau depozitele de mărfuri și erau vămuiți cei
care transportau vin, miere, cai, grâne, sare, chihlimbar,
unelte și arme. Râmnicu Sărat nu despărțea, ci unea
două provincii românești. Chiar numele lui este
atestarea unui trecut foarte vechi. Sărat nu vine de la
salinitatea pârâului Râmnic, ci aparține unui areal
topografic extrem de vechi, care definește una din cele
mai temeinice preocupări ale locuitorilor: mineritul și
extragerea de sare. Salonic, Salona (în Dalmația, astăzi
Split), înseamnă sărătură (aromânii spun și azi
Salonicului, Săruni) și atestă capete de drum comercial
(Via Egnatia) între Bizanț și Roma. Tot astfel, Salonta,
Râmnicele (Sărat și Vâlcea), Râmnicelu atestă existența
unor drumuri comerciale foarte vechi și necercetate de
istoricii noștri altfel decât punctual, fără imaginea
întregului și fără relația dintre fapte.
Pentru Brâncoveanu, Râmnicul a fost la fel de
important ca și pentru Ștefan cel Mare. Groapa din
asfaltul orașului contemporan nu e o fostă pușcărie, ci
este un fost depozit de mărfuri, ca și pivnițele din curtea
fostului sediu al Muzeului de Istorie (devenite azi sală
multifuncțională), dotate cu o biserică impresionantă în
stil brâncovenesc (ieșit din alăturarea arhitecturii
spătești de la noi de stilul bizantin, nici ea refăcută).
După treptele care se văd, depozitele aveau mai multe
nivele, zidul avea cărămizile puse în stil bizantin.
Cărămida însăși trebuie să fi fost arsă pentru vecie, din
moment ce se păstrează până astăzi nedistrusă de timp.
Tot orașul este construit pe astfel de încăperi ale
depozitelor, iar o cercetare topometrică după metoda
rezonanței ar arăta amploarea și locul vechii așezări.
Metoda este folosită de arheologi pentru identificări de
așezări istorice. A fost folosită la Troia, dar și în
Bulgaria, la Plovdiv (fosta Eumolpias tracică, atestată în
mileniul al III-lea îH). Pentru că, altminteri, orice
construcție grea poate ajunge din prezent în acest trecut
impresionant al orașului despre care aproape nimeni nu
mai știe nimic.... Ba chiar, în graba prezentului, îl
desconsideră....
(Fotografii realizate de Mihaela ION)
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
6
Constantin ARCU
Prin lumea largă. Jurnal sud-
american (II)
22.03. 2017 – Machu Picchu
Plecăm la prima oră spre faimoasa cetate Machu
Picchu, supranumită „Orașul pierdut al incașilor”. E o
dimineață înnorată, apăsătoare. Peste noapte a plouat și
pe asfaltul cu gropi și spărturi se întinde mîzgă. Prin fața
microbuzului se strecoară cîte doi-trei maidanezi cu
blăni umede, murdare. Fac parte din peisaj. Oamenii
îmbrăcați cu fîșuri sau hanorace trec preocupați, fără
să-i bage de seamă. Duc aceeași viață aspră, nu-i greu
să-ți dai seama. Din loc în loc, pe marginea străzii se
văd tonete cu sandviciuri, hamburgeri, sucuri etc., la
prețuri accesibile, de 1-3 soli peruani. Alături, trecătorii
iau micul dejun în picioare, înainte de a pleca la muncă.
Orașul se întinde pe coasta muntelui și noi urcăm
în serpentine. De o parte și alta, clădiri în construcții.
Casele vechi sunt din chirpici de lut amestecat cu lînă de
guano și, dacă rețin bine, cu sevă de cactus. Clădirile
noi se fac din cărămidă și toate sunt la roșu. Probabil
clădirile neterminate nu se impozitează și peruanii
preferă să le mențină în starea asta. Am văzut un oraș
întreg în construcție și nici o clădire tencuită.
La periferiile urbei observ o cale ferată, însă am
înțeles că pînă la gară vom face vreo două ore. Ieșim din
Cusco și ne continuăm drumul printr-un defileu
împădurit. Șoseaua este relativ bună acum. Destul de
repede perspectiva se lărgește și apar crestele munților
acoperite cu smocuri de verdeață, arbori rari, zvelți și, în
depărtare, deasupra pădurii întunecate, fășii albicioase
de ceață. Treptat, pe pantele ceva mai domoale apar
petice de culturi diferite. Uneori se ivește cîte un țăran
cu o lamă sau două. Alteori, se văd cîteva oi legate de
picioare sau împiedicate cu funii.
E vreme tulbure, cerul este întunecat. Înaintea
plecării din țară aflasem pe CNN că în Peru bîntuie
uraganul El Nino (Copilul Domnului) și au loc inundații
și alunecări de teren. Se anunțase că și-au pierdut viața
sute de persoane. Începusem să mă îngrijorez. O
calamitate de felul acesta poate da peste cap tot
programul. Dar furtuna face ravagii în partea de nord a
țării. În regiunea Cusco și în sud lucrurile nu sunt atît de
grave și elevii continuă să meargă la școală, pe cînd în
zona calamitată cursurile școlare au fost suspendate.
Uneori văd pe trotuar cîte un copil cu rucsac în spate,
înfofolit în pelerină.
Coborîm în Ollanta, o localitate pitorească, de
unde luăm trenul spre Machu Picchu. Trenul e un fel de
mocăniță. Are numai trei vagoane și se strecoară fără
grabă prin văile munților. Locomotiva fluieră fără
încetare, iar dintr-un difuzor răzbate muzică din Anzi.
Mici localități de o parte și alta, uneori lanuri de
porumb. Porumbul e la mare cinste aici. În gara din
Ollanta am văzut porumb fiert cu boabe uriașe, iar
într-un supermarket erau știuleți cu boabe negre.
În vagon este bufet și doi angajați trec printre
bănci cu o măsuță pe rotile, servind ceai, cafea, sucuri și
biscuiți. Consumația intră în prețul biletului de 67 USD.
M-am lecuit de ceaiurile peruviene, prefer cafea. O
savurez, examinînd scene din istoria incașilor desenate
pe mesele și pereții vagoanelor. În difuzor se aude o
variantă instrumentală a melodiei Condorul a trecut
și-mi amintesc de ultimul an de liceu (cîntecul era la
modă pe atunci) și de foștii mei colegi. Mă întreb ce fac
ei acum, care e viața lor de învățători. S-au împrăștiat
prin satele județului Botoșani, și-au ridicat gospodării
frumoase, au familii și copii de care se bucură și au scos
generații de elevi. Ei lasă ceva frumos în urmă. Mie
mi-a fost dat să hoinăresc prin lumea largă.
Surprinzător, la toaletă este foarte curat. În
treacăt, observ că micul grup (cele două dame și
avocatul) s-a restabilit. Între timp, li s-a mai alăturat o
doamnă roșcată, doctoriță. Avocatul pare un cocoș
printre găini. Totuși, ceva nu se leagă. Nu am nimic cu
omul, însă în veci n-am să cred că are succes la femei.
Nu există nici un motiv ca trei femele să se învîrtă ca
niște curci bete în jurul lui. Decît, eventual… Dar ce
poți spune? Iar roșcata îmi încurcă rău scenariile pe care
mi le închipui. S-a agățat (din greșeală?) în
îmbârligătura asta și eu nu reușesc s-o descîlcesc și s-o
dau deoparte.
Calea ferată șerpuiește pe malul unui rîu gălbui,
învolburat. Din cînd în cînd străbatem cîte un tunel scurt
(cam cît porțiunile noastre de autostradă, notez
dezabuzat). Se pare că tot coborîm, defileul devine un
coridor de verdeață prin care ne strecurăm fără grabă.
Ajungem la Machu Picchu după vreo oră și
jumătate. De acest oraș Inca se leagă mai multe enigme.
În fapt, sunt ruinele unei așezări care timp de cîteva
secole a rămas ascunsă de lumea civilizată. A fost
descoperită în 1911, cu ajutorul unor băștinași din
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
7
împrejurimi. Explorînd ruinele, arheologii au încercat să
stabilească destinația sectoarelor, însă există semne de
întrebare și în prezent. Se vorbește de sectorul regal, de
sectoare rezidențiale și de unul industrial, de o
închisoare și de temple în care aveau loc ceremonii
religioase. Există terasele sectorului agricol și mai multe
fîntîni sau băi ceremoniale; există Peștera Soarelui cu o
fereastră îngustă prin care pătrunde lumina soarelui în
timpul solstițiului de iarnă.
Totuși, persistă multe semne de întrebare în
legătură cu Machu Picchu, iar ghidul peruvian nu se
sfiește să facă referiri ironice la opiniile profilor din
universitatea pe care el însuși o urmase. Bref, așezarea
este înconjurată de munți greu accesibili și arheologii
nu-și pot explica rațiunea pentru care incașii au construit
acest oraș, presupunerile pendulînd între un rol strict
defensiv și unul religios (pentru practicarea riturilor).
În continuare, coborîm și servim prînzul într-un
restaurant din apropiere. Mănînc o salată de pui cu
legume, măsline și grăunțe de porumb coapte, mari. Nu
știu cum se face, parcă pentru a mă baga și mai mult în
ceață, la masă m-am nimerit lîngă Suzana (numele pe
care le voi folosi în continuare nu sunt reale). Blonda
(Ilona) se afla lîngă dl. avocat, în capătul celălalt al
mesei. Și parcă pentru derutare totală, Suzana a dat
telefoane acasă, probabil celor două fete gemene de 13
ani. E o doamnă onorabilă, ce bazaconii îmi umblă prin
cap?
Drumul înapoi în Cusco îl facem cu aceleași
mijloace de transport, numai că în ordine inversă.
Ajungem pe înserat în oraș; plouă mărunt și, în lumina
farurilor și becurilor cu lumină roșiatică, se disting
siluete grăbite sub umbrele. Într-o cotitură văd o fetiță
coborînd pe cărare și în spatele ei se profilează o casă
prăpădită. Mă întreb unde merge copila în puterea nopții
și ce treburi poate avea într-un oraș primitiv și înțesat de
pericole. Iar după cîteva zeci de metri, observ un individ
înțepenit pe trotuar, cu penisul scos din pantaloni. Poate
urinează, însă în lumina farurilor nu-mi pot da seama.
Mi se face frică de toate relele ce se pot întîmpla în acea
noapte. Și pe străzi se văd haite de cîini și-mi vine în
minte un titlu de proză: Cîinii din Cusco.
23.03.2017 – Călătorind spre Puno
În Peru există enigme ce vin din adîncurile
istoriei, însă altele apar sub ochii noștri. La lumina zilei.
Una s-a ivit în drum spre Puno, o localitate aflată pe
malul lacului Titicaca. E greu să spun ce și cum s-a
petrecut.
În fond, misterele se aseamănă cu nisipurile
mișcătoare și în asta constă partea spectaculoasă. Pe
neașteptate te trezești afundat pînă la brîu, apoi pînă la
umeri și numai ce îți acoperă gura și te-au înghițit cu
totul. Nu ai cum să iei măsuri de apărare și zbaterile te
afundă și mai rapid. Iar mai tîrziu, indiferent unde te-ai
afla, presupunînd că se întîmplă să-ți mai pui probleme,
habar nu ai ce s-a întîmplat. Încît nu-mi rămîne decît să
consemnez crîmpeie de amintiri și senzații.
Din capul locului, potrivit ordinii de înscriere,
devenisem posesorul de necontestat al primei banchete
din microbuz și, chiar dacă schimbam din cînd în cînd
mijlocul de transport, dreptul meu părea inviolabil.
Nimeni nu îndrăznea să-l încalce. Toți se fereau de
prima banchetă, pentru a evita orice discuție. Sau, poate,
din respect față de normele agenției de turism și ca o
dovadă că românii au început să se civilizeze.
Călătoream cu rucsacul alături și, dintr-odată, a
mai apărut un pasager. Încerc inutil să-mi amintesc
împrejurările în care s-a produs declicul, momentul în
care am început să mă scufund în nisipurile mișcătoare.
Nu reușesc. E greu. Rețin că rulam pe un drum
spectaculos, la o altitudine de peste 4000 metri, prin
Munții Cordiliera, trăind un sentiment de fericire, ca o
beție ușoară. O primă oprire s-a făcut la biserica San
Pedro de Andahuaylillas, o construcție iezuită,
supranumită de localnici „Capela Sixtină a Americilor”,
datorită interiorului decorat cu aur.
Nu fac eroarea să descriu biserica, altminteri cu
un interior splendid. Cel interesat poate să caute pe
Google – Iglesias de San Pedro din Andahuaylillas și
află de îndată pînă și cîți dinți are preotul în gură. Mă
văd silit în schimb să fac legătura între această ctitorie și
apariția unui demon cu chip de înger – Suzana. Asta
scriu acum, cam după o lună. Atunci habar n-aveam ce
urma să se întîmple. Deși n-am idee cînd s-a apropiat de
mine, revăzînd fotografiile din acele zile, o descopăr pe
Suzana în fața bisericii. E un simplu instantaneu totuși,
nu dă seama de vreo apropiere între noi.
Relațiile interumane au granițe dificil de stabilit,
însă pot afirma cu toată certitudinea că la următoarea
oprire Suzana pusese stăpînire pe mine. Asta s-a
petrecut la situl Inca din Raqchi. Acolo există ruinele
unor construcții și structuri tip cazarmă sau cu scop
religios (există indicii ale unor ceremonialuri) și
administrativ. Opinii, ca de obicei speculațiile și
controversele sunt prezente. Dar cea mai proeminentă
structură este Templul lui Wiracocha, marele zeu Inca.
Cum sunt un tip suspicios, încep să cred că
marele zeu nu este străin de cele petrecute. Pentru că
aici ambiguitățile și incertitudinile au dispărut. Rețin că
ghidul peruan sărea în mare viteză de la engleză la
spaniolă și înapoi, reușind un terci lingvistic simpatic,
dar dificil de urmărit. Este momentul în care și-a făcut
apariția Suzana. Se afla în stînga mea, ușor mai în spate,
traducîndu-mi peste umăr, prompt și impecabil, toată
sporovăiala peruanului despre marele Wiracocha.
Trecem de la ruină la ruină, ne extaziem în fața
unor structuri pe care le reconstruim în mintea noastră
pe loc, iar îngerul mă urmărește plutind pe umărul meu
stîng. Suzana, înfățișarea pe care a luat-o, își face
datoria de translator fără cusur. Are clasă, voce și
pronunție impecabile. E stilată. Ai fi tentat să crezi că
asta a făcut toată viața. Nici ca aspect fizic nu-i mai
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
8
prejos. E șatenă, are ochi albaștri și o figură plăcută.
Poartă blugi și o scurtă de fîș bej, iar în spate duce un
rucsac de care am impresia că nu se desparte niciodată.
Încerc să retrăiesc acele momente pentru a putea fi
sincer pînă la capăt. Am această datorie, chiar și numai
pentru un singur cititor. Iar asta presupune întotdeauna
să dezvălui stări și gînduri pe care oamenii le ascund
îndeobște de ceilalți. Scrisul înseamnă și riscuri. Mi le
asum, convins că se vor găsi binevoitori care să mă
arate cu degetul: Iată adevărata față a acestui individ
care se dădea mare și despre care mulți credeau că e
demn de încredere. Iată ce-i de capul lui, n-am spus
noi?!
Așadar, rețin că în timp ce Suzana îmi vorbea
despre marele Wiracocha și despre incași, eu nu
reușeam să mă concentrez deloc. Nu înțelegeam nimic
din toate poveștile alea și nici nu încercam. Nu exista
nimic mai important decît să trăiesc clipa! Iar gîndurile
mi se învîrteau în jurul acelei idei fixe legată de elixirul
tinereții.
Indiferent ce s-a întîmplat mai tîrziu, mă văd silit
să scriu apăsat că Suzana reușește să facă un bărbat să
se simtă remarcabil. Să-și amintească în fiecare clipă că
e bărbat. Năzdrăvanul, presimțind că va da o mare
fericire pe capul lui, începuse deja să se înfoaie și să se
zbenguie. Nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Numai
rememorînd acele clipe, simt cum, ca într-un celebru
poem de-al lui Kavafis, senzațiile dulci mă cuprind iar și
dorințele aprigi îmi gonesc prin sînge.
Vorbind despre memoria simţurilor, oamenii ar
putea crede că sunt un tip frivol, gata oricînd să se
tăvălească în pat cu alte femei. În realitate, nu-i aşa.
Deși nu am purtat niciodată verighetă pe deget, inima
mea a fost dăruită unei singure femei. M-am însurat la
19 ani, împotriva voinței unora și n-am avut bani de
verighete din aur. Imediat după cununie, am scos
tinicheaua de pe deget, dar am continuat să port o
verighetă în suflet. M-am îndrăgostit de un milion de
femei de-a lungul timpului, dar verigheta a rămas în
același loc. EA știe asta și micile mele erezii n-o
îngrijorează. Ia act de ele cu toleranță și ironie. De aceea
nu mi-e teamă să scriu aceste rînduri cu toată
sinceritatea.
Observ că, pe măsură ce scriu, încep să înțeleg
cum s-au petrecut faptele. În buimăceala de atunci n-am
mai făcut obișnuitele note de călătorie, pagina din carnet
pentru acea zi e aproape goală. Încerc să-mi reconstitui
din mers isprăvile, de care nu sunt încîntat. Pur și
simplu le consemnez.
Revenind, am servit prînzul într-un local din
apropierea sitului. Am stat la masă cu cele trei grații
(Suzana, Ilona și Ema, doctorița roșcată). Nu știam unde
se așezase avocatul, abia mai tîrziu l-am văzut în altă
parte a restaurantului. Credeam că abandonase. Trăiam
euforia gîndului că devenisem stăpîn peste tot haremul.
Mă simțeam bine. Iar Năzdrăvanul parcă înnebunise, nu
pricep ce avea în cap. Dar ce poți să-i ceri? Așa-i el,
zvăpăiat și nesocotit din fire. Degeaba am tot încercat
să-l fac să priceapă că excesele de entuziasm nu sunt
agreate într-o societate civilizată. N-a înțeles nimic. Nici
nu mai am speranțe că se va civiliza vreodată.
Din acest moment, pot s-o așez în voie pe Suzana
lîngă mine. După ce am isprăvit prînzul, ne-am întors la
microbuz și, în calitate de mascul alfa, i-am cerut să
vină lîngă mine pe bancheta din față. Sigur așa s-au
petrecut lucrurile. Tipa s-a conformat dorinței mele fără
să se codească și de-a lungul drumului au început
confesiunile și, odată cu ele, surprizele.
La solicitarea mea, Suzana și-a prezentat o scurtă
autobiografie care m-a lăsat mut de uimire. Cu
delicatețe și curățenie în purtări, Suzana mi-a transmis
că era mama a două adolescente gemene, iar soțul avea
o „făbricuță” cu peste 400 de angajați. Ea absolvise
facultatea de drept, însă n-a ajuns să profeseze în
domeniu, preferînd să conducă o fundație ce se ocupa de
protecția unor copii handicapați etc.
Pe măsură ce Suzana își aduna în jur o familie
adevărată, sultanatul meu cu tot cu harem se spulbera în
milioane de fărîme. Eram dezamăgit, nu zic, dar
Năzdrăvanul a avut o reacție cu adevărat nostimă.
Auzind despre gemene și soț, făbricuță și celelalte, s-a
simțit cuprins de o cumplită deznădejde, nereușind să
priceapă cum se pot petrece pe lume asemenea
monstruozități. Imediat s-a retras bosumflat într-un
somn adînc, nădăjduind măcar la un vis frumos.
Eu însă vegheam și ceva îmi suna fals. De-a
lungul anilor prin fața mea au trecut mii și mii de
oameni, dobîndind cu timpul un simț prin care detectez
fără dificultăți orice urmă de impostură. Nu puteam
spune nimic precis, nu știam unde exista nepotrivirea.
Interesîndu-mă de ce se află singură în excursie, mi-a
răspuns simplu că sunt nevoiți să călătorească pe rînd în
străinătate, pentru ca unul dintre soți să aibă grijă de
adolescentele gemene. Fetele sunt la o vîrstă delicată, nu
pot fi lăsate de capul lor. Mă rog, eu n-am avut fete. Ce
puteam spune?
Îmi venise rîndul să fac mărturisiri complete și nu
am ezitat s-o informez că sunt un geniu, o figură cum nu
sunt multe în același veac. Cu sinceritate gratuită am
recunoscut că am și cusururi, ca fiecare om. Într-un
clasament făcut la repezeală situam pe primele locuri
faptul că scriu rareori, urmat de neajunsul de a trage
deseori la măsea. Suzana îmi zîmbea cu îngăduință și
am dedus că nu pune la inimă defectele pe care le
expusesem cu o nonșalanță apropiată de mîndrie. Cum
nu existau motive care să împiedice apropierea noastră,
am considerat că ne putem tutui în voie. Ei i se spunea
simplu Suzana, iar mie Costi, deci Suzana și Costi.
Costi și Suzana. Și am bătut palma.
Ultima escală în drumul nostru a fost la Pucara,
unde am descoperit alte „urme” ale incașilor, iar Suzana
a făcut din nou dovada abilităților sale de translator.
Speranțele mele au început să renască, iar Năzdrăvanul
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
9
păru interesat de noua evoluție a relației. Încearcă și el
să fie pe fază, ce pot să-i reproșez?
Reluîndu-ne partea finală a călătoriei din acea zi,
am fost însoțiți de o ghidă care ne-a oferit CD-uri despre
Peru. Ca să obținem un discount, Suzana a plătit pentru
mai multe seturi, urmînd să-și recupereze banii de la cei
interesați. Eu mă anunțasem interesat de un set de 10
dolari și, cum nu aveam mărunt, i-am dat o bancnotă de
50. Suzana a scotocit în portofel și mi-a întins două
bancnote de cîte 5 dolari. „Uf, Costi, îmi iei tot
mărunțișul”, a adăugat.
Cu inocența băiatului de la țară, am dedus la
iuțeală că din neatenție a crezut că i-am dat o bancnotă
de 20, deci se cuvenea să îndreptăm eroarea. După
cîteva clipe de ezitare, am rostit cîteva vorbe ce vor
rămîne în istoria omenirii drept o capodoperă a
stupidității: „V-am dat 50 de dolari, doamnă!” Nici n-au
apucat vorbele să-mi iasă bine din gură, că mi-am dat
seama că făcusem cea mai mare gafă din viața mea.
Dacă aș fi putut, le-aș fi sorbit cu drag din aer înapoi.
Mă adresasem la plural, ca un necioplit, deși bătusem
palma pentru cealaltă variantă. Iar pe fond, cele cîteva
vorbe rămîn un exemplu de școală pentru lipsa de
eleganță a unui domn, de care urmașii urmașilor mei se
vor rușina.
Suzana s-a executat imediat, scuzîndu-se că n-a
fost atentă, însă mie îmi venea să înghit bancnotele. Cu
sentimentul datoriei împlinite, tipa a ațipit, iar eu am
continuat să-mi aduc reproșuri și să-mi trag, metaforic
vorbind, pumni în cap. Avocatul și Ilona se aflau pe
banca din spate și acum, că eu vorbeam de unul singur,
le puteam auzi clar conversația. Avocatul îi relata ceva
despre onorariile pe care judecătorii le reduc uneori,
apoi despre nu știu ce afacere judiciară etc., părînd a fi
în relații foarte bune.
Căutam să mă liniștesc, deși nu știam cum aș mai
fi putut drege busuiocul, cînd l-am auzit spunînd: „Dacă
vreau, o chem aici, lîngă mine”. Ce naiba? Am simțit
strecurîndu-se un sentiment amestecat de neliniște și
pericol, ca și cum un scorpion mi s-ar fi urcat pe șira
spinării. Încercam să iau seama la drumul ce se aduna în
fața microbuzului, iar în minte îmi veneau crîmpeie de
amintiri cărora nu le dădusem atenție, pentru că nu
prezentau interes pentru mine. Mi-am amintit că în seara
precedentă îi văzusem pe toți trei mergînd să servească
cina, iar Ilona vorbise apăsat de „grupul” lor, lăsînd să
se înțeleagă că ar fi închis pentru alți amatori.
Încercam să arunc scorpionul ce mi se plimba pe
spate, asigurîndu-mă că existau neînțelegeri la mijloc și
că, în orice caz, o femeie nu putea să găsească nimic
interesant la tipul acela. Poate că era un bun avocat, dar
atît, mă asiguram. Din cînd în cînd aruncam cu coada
ochiului cîte o privire spre Suzana care ațipise și-și
ridica repezit capul. M-am gîndit să-i pun capul pe
umărul meu, apoi am renunțat fără motiv. Din profil,
fața ei cu buze proeminente îmi amintea vag de rechinul
ciocan și mă simțeam cuprins de adîncă tristețe.
Încercam să mi-o închipui alături de două adolescente
gemene și de un soț burtos, patron de fabrică, fără să
reușesc să scap definitiv de insecta veninoasă.
Didactica frustra
singur să plângi şi vei cunoaşte
singurătatea ca pe singurul leac
împotrivă –
nu trecând peste râuri ci
mergând mereu de-a lungul râului
vei vedea –
carne pe carne în plângere doarme
ca un spasm al scoicii când firul de sânge
’i atinge carnea preapură –
tu
priveşte condorul
Carte
când aduci o carte acasă
şi se face deodată târziu
Ars
ci cuvântul are tăcerea 'n el –
altfel nu s-ar auzi.
şi înţelesul în afara lui –
altfel cum am ajunge la el ?
O femeie o carte un copil
o femeie o carte un copil
poate fi viaţa toată
poate fi chiar lumina
Nu se poate trăi
nu se poate trăi fără Kavafis .
nu se poate trăi fără Virgil Mazilescu. o
Iliada Don Quijote Oda în metru antic
Dumitru PANĂ
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
10
Radu CÂRNECI
Mierla de eternitate
…s-aude mierla de eternitate
sunând adânc în aerul-cetate
iar frăgezind cu fluieru-i de ceruri
știutele și proaspete-adevăruri
dându-le miez ce-n miezul firii bate:
s-aude mierla de eternitate…
(…cu trupul tău de tânără vestală
asemenea primăverii, triumfală
bolți arcuiești împodobite-n verde
sub care drumul gândului se pierde
când steag iubirii arborezi cu fală
în trupul tău de tânără vestală…)
…minunile către minuni mă cheamă
topind în aripi ne-minuni și teamă
zboruri în sânge înnoind semințe,
regenerând credințe-n ne-credințe
și iar mă simt cu cel-ascuns de-o seamă:
minunile către minuni mă cheamă…
Polenuri
…de peste tot miresme ne-mpresoară
ca voaluri dulci în aripă ușoară
polenuri vii, ca nouri de plăcere
purtându-și auria lor avere
spre fecundări – ca lumea să nu moară
de peste tot miresme ne-mpresoară…
(…din fragede-alambicuri vegetale
nectaruri strălucind – în osanale
de-albine: imnuri aiurând văzduhuri
picură-n guri de bănuite duhuri
alcooluri fine – amețită vale! –
din fragede-alambicuri vegetale…)
…iubirea e din vis și-nțelepciune
și, iată,-n efemera mea minune
se-ncheagă haruri întărind credințe
ca fructele urcând către semințe
în care iar polenuri să se-adune:
puterea e din vis și-nțelepciune…
Fierbintele solstițiu
…soarele-n vârf, miresme-n despicare
drumuri pustii în fără-de-hotare
iar sângele pe căile învinse
de ne-rodiri, cu aripile stinse
îmbătrânea în cea îndurerare
soarele-n vârf, miresme-n despicare…
(…când ai sosit, răcoarea mea alpină
te însoțea vibrând acea grădină
de paradis: la Pomul de cunoașteri
am genunchiat acelei vechi re-nașteri
mă-mpodobind cununa ta regină
când ai sosit, răcoarea mea alpină…)
…topite veșnicii, răcoare pură
ființa mea spre înălțimi îndură
și-o frumusețe fără bătrânețe
mă soarbe în caliciul de tristețe
e-acel solstițiu, tainică arsură
topite veșnicii, văpaie pură…
Vârsta
…epuizări, anxietăți, momente:
de dincolo priviri cătând atente
cu dor ademenindu-ne spre ele
- sunet-destin în tainice mărgele
și nopți de veghe, zilelor accente –
epuizări, anxietăți, momente…
(de n-ai fi tu în teama din aorte
în gândurile năvălind cohorte
n-ar fi nici ispitirile-esențe
nici transparența dându-mi transparențe
- o, fără soare-n vârf pământul mort e! –
de n-ai fi tu în teama din aorte…)
…nedându-mă plăcerilor deșarte
ci căutând a sufletului parte
în partea dinspre umbra luminată
lumina mă lumină ca o pată
strălucitor născându-mă în moarte
nedându-mă plăcerilor deșarte…
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
11
Adrian MUNTEANU
POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT
- jurnal de călătorie artistică în Canada -
Episodul 18
Luni, 30 iunie 2003, Montreal
Sculare la ora 7. N-aș mai fi putut dormi. E ziua
mutatului în casa cumpărată de Petrică și domnul
George Rusu. Este o casă – după cum mi s-a spus,
pentru că nu am văzut-o încă – cu parter și un nivel. La
parter urmau să stea toți membrii familiei constituite din
trei persoane (Silvia, tatăl ei și domnul George), iar la
etaj locuia o familie care le plătea chirie. Se pare că, în
acest fel, rata pentru casa cumpărată prin împrumut
bancar va fi mai ușor suportabilă.
Mâncăm ceva în fugă. Lucruri găsite prin
frigiderul destul de plin, plus o cafea căreia îi adaug
lapte, ca să-i scadă tăria. Inima mea trebuie protejată, pe
cât e posibil. Pe la ora 9 apar ajutoarele. Mai întâi
Laurențiu, un băiat de 28 de ani, a cărui viață
aventuroasă mi-a fost povestită dintr-o suflare, în
așteptarea începutului care nu putea fi demarat atâta
timp cât gazdele nu-și făceau ordine în lucrurile
personale. Provenea dintr-un sat de lângă Galați în care
a avut de toate. Prin 1988, părinții lui au început să nu
mai aibă unde să-și vândă marfa, pe o piață acaparată de
oamenii partidului. Atunci s-au mutat la Galați, ca să fie
mai bine pentru copiii lor, aflați la școală. Odată cu
mutarea la bloc, cu dezrădăcinarea, au început lipsurile.
Băiatul a sesizat tragedia părinților și a simțit frustrarea
atâtor lucruri jinduite, dar atât de rar dobândite sau
măcar atinse. La 18 ani a plecat pe un vapor, a făcut
munci mărunte, dar a văzut lumea, până când a rămas la
Vancouver, fugind în oraș. El spune că au urmat două
săptămâni în care mai mult s-a ascuns și, ca să-și piardă
urma, a zburat la Montreal. Aici continuă să facă
diverse munci la negru și își dorește să se însoare, ca să
obțină cetățenia. Știe că și așa ar putea să fie trimis în
țară, dar, în acest fel, va putea mai lesne să se întoarcă.
Vorbește de țările prin care a trecut. Cel mai mult i-a
plăcut în Olanda. Și-ar dori o căsătorie din dragoste, dar
nu cu o localnică, toate fiind considerate puturoase și
instabile, gata să se culce cu oricine le place și chiar
spunând asta soților. Și-ar dori o negresă, o arăboaică
sau o hawaiană, pentru că sunt casnice și nu umblă după
alți bărbați. Crede că până în toamnă va reuși să se
însoare.
Începe transportarea bagajelor. În paralel, primesc
un telefon de la Samoilă Pirău, care mă ține de vorbă
atunci când află că sunt din Brașov. El a fost profesor la
Săcele, provine dintr-o comună de lângă Făgăraș și mi-a
înșirat o serie de nume ale unor persoane care se pot
numi cunoștințe comune. Pe parcursul convorbirii mele
telefonice, apare o altă persoană, un fel de văr al
domnului George. Se numește Mircea Radu și are 57 de
ani. Îi dau mai mulți, pentru că nu are dinți. E al doilea
caz de om, dacă nu decăzut, cel puțin dezamăgit de
existența sa măruntă. Pe parcursul zilei avea să-mi
spună destule, despre el și despre familia lui
dezmembrată. Rezum aici ceea ce mi-a povestit în mai
multe reprize, în pauzele activităților. A lucrat ca
inginer la Tarom până când, în 1993, a fugit peste
graniță cu o țigancă. A lăsat în București o soție,
profesor universitar, și o fiică, profesoară la rândul ei,
acum în vârstă de 24 de ani. Legătura cu țiganca,
formală din start, n-a durat prea mult, doar până la
Montreal. Plecase din țară la o vârstă destul de înaintată
și asta l-a determinat să nu mai lupte pentru echivalarea
studiilor universitare. Și-a găsit în schimb un post de
tehnician la o întreprindere, cu un salariu cam mic,
minimul pe economia canadiană, dar decent și suficient
pentru o singură persoană. Nemulțumirile personale
n-au încetat să-i dea târcoale. Singurătatea și
posibilitățile reduse de a ține legătura cu fosta lui
familie din țară, mai ales cu fiica sa, al cărei destin
simțea că nu-l mai poate influența, l-au condus, ca și în
cazul pianistului cu care făcusem cunoștință cu o zi
înainte, la alcoolism. Înfățișarea fizică, pe care o ignora,
l-a trădat. Dorința lui cea mai mare era să-și aducă fata
în Canada, dar aceasta, după câte îmi spunea, probabil
influențată de mama ei, oscila și nu lua nicio decizie,
deși starea materială a unui cadru didactic din România
nu avea cum să fie mulțumitoare și nici dătătoare de
speranțe. În final, m-a rugat, dându-mi adresa, să încerc
să mă întâlnesc la București cu fiica lui și, vorbindu-i și
de intențiile fiicei mele, să încerc să adaug și eu ceva la
bagajul de informații care să o determine să se hotărască
la o plecare.
Cu Mircea Radu, cu Claudiu, cu George Rusu și
cu Petrică, nu se încheia echipa care urma să ajute la
mutare. Mai era fratele mai mare al lui Petrică, Vasile,
venit din România să muncească alături de fratele lui
mai mic, plătit de acesta, ca să mai adune ceva bani. Era
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
12
plătit cu 80 de CAD pe zi pentru muncile de care era
nevoie pe șantierul de construcții. Petrică se ocupa cu
reparații și construcții de case. Vasile era tractorist de
meserie și cred că am spus cu aceasta destul de mult
despre aspectul fizic și capacitățile celui venit dintr-un
sat dâmbovițean într-o metropolă canadiană. Nici faptul
că mai fusese în câteva rânduri, câte șase luni, după cum
povestea, prin mai multe țări europene și prin Paris,
unde avea o soră, nu l-au cizelat într-un fel. O anume
duritate și chiar mârlănie pe care le observai la Petrică,
nu se observau la Vasile. Acesta era un retras, dar la fel
de mărginit. Inevitabil, era și bețiv. Cu o zi înainte, cât
eram la spectacolul de la biserică, el băuse mai mult de
o jumătate de litru de votcă, o jumătate de vin și o bere.
Avea o beție obositoare, vorbea mult, vorbea prostii, se
lăuda cu deplasările lui, îmi explica cum e în Canada la
femei, cum le puteai lua pe alese, dintre mai multe care
se plimbau într-un costum maroniu, cel mai obișnuit și
originar din lume. A vrut chiar să mă ia și pe mine într-o
escapadă. Noroc că era așa de beat, încât îți puteai da
seama că nu va mai fi mult în picioare.
Mircea și Vasile, torpilați la un moment dat de
numărul paharelor pe care nu le-au dus la ureche, s-au
apucat să demonteze ușile frigiderului care, altfel, nu
putea să încapă în noua locuință. O parte dintre piesele
componente au ajuns în buzunarul lui Vasile, dar altele
s-au împrăștiat prin locuri care nu mai puteau fi
identificate, spre disperarea nepotului Petrică și a
unchiului George care își vedeau deja stricată toată
mâncarea din frigider. De aici o mulțime de reproșuri,
vorbe răstite, apelative diverse, cel mai des întrebuințat
fiind `bețivilor” și alte vorbe de acasă care au impregnat
ziua și așa destul de tensionată.
Pentru că nu s-au pregătit din vreme, deși știau de
mult că se vor muta, cei ai casei au început să încarce
lucrurile de-a valma în camioneta lui Petrică și în
autoturismul lui George, fără nicio ordine prestabilită
sau măcar realizată în ultimul moment. Se imagina deja
un efort imens de reașezare la celălalt capăt al drumului.
Deși nu ar fi trebuit să fie treaba mea, am început și eu
să pun mâna, să ușurez de pachete camerele vechii
locuințe, ticsite cu boarfe, așa cum numai românii știu
să facă, în timp ce canadienii se disting printr-un
dezinteres marcat față de obiectele ce populează casa și
care trebuie să fie cât mai puține, numai cele strict
funcționale, în așa fel încât ușurința cu care se mută la
câțiva ani măcar, este validată prin efortul considerabil
mai mic pe care urmau să-l facă. În cazul nostru, ca
între români, aveam să ne izbim toată ziua de obiecte pe
care cu mult mai dragă inimă și folos ar fi trebuit să le
dirijăm spre lada de gunoi.
Am cărat, am împins, am dirijat, am curățat, am
adunat, am rezemat, am echilibrat și sortat o puzderie de
obiecte de toate mărimile și utilitățile. Dacă priveai prin
camere, foarte greu observai că, în timp, ele se ușurau
de obiecte. Lucrul avansa anevoie. Noroc că între cele
două locuințe, era o distanță de numai câteva străzi,
astfel că mașinile se întorceau repede.
Alături de toți cei enumerați, la un timp s-a
adăugat familia Mântulescu, numai soțul și soția, cei
întâlniți la Joseph Bota și care abia veniseră de zece zile
din România, dar se mutaseră deja într-un apartament
închiriat.
O scenă scurtă, petrecută în timpul dimineții, m-a
marcat pentru tot restul zilei. După ce, deseori, atât tatăl
Petrică, cât și unchiul George o alintau pe Silvia cu
apelativul `păpușa mea”, într-un moment în care eu
vorbeam la telefon, în bucătărie năvălește fata, urmată
îndeaproape de George care striga într-o evidentă stare
de agitație: „să nu-mi mai trântești niciodată ușa în
nas!” O ajunge pe fată din câțiva pași și câțiva pumni se
abat asupra capului ei. Se mai adaugă un dialog scurt:
- Ieși afară din casa mea!
- Nu ies!
Ușa biroului lui George se închide la loc și, în
lipsa unuia dintre participanții la conflict, acesta se
stinge. O surpriză imensă m-a copleșt și o jenă față de
situația Silviei, un adolescent cu propriul ei orizont
social, terfelit de un adult care și-a ieșit inexplicabil din
pepeni. N-am avut tăria să mă uit spre Silvia, de teamă
de a nu observa jena ei, mai ales că incidentul s-a
petrecut în fața unui străin. O jenă întipărită pe figură
pentru situația penibilă în care a fost pusă. Sistemul de
valori după care se conduce această familie am început
din acel moment să-l pun sub semnul întrebării. Toate
exemplele mele din viață legate de relația părinte-copil,
bazate pe violență, au demonstrat că procedura e
falimentară, rupturile devin inevitabile, trauma psihică
dificil de recuperat. Poate niciodată. Tatăl, în încercarea
de a suplini și rolul mamei, pare excesiv de posesiv, își
asumă permanent rolul de a conduce, de a îndesa cu
forța în mintea odraslei precepte morale. Unele
îndoielnice în sine și inaplicabile la cazul concret.
Petrică e în fond un om de la țară, care-și păzește fata, o
ferește de oricine ar atenta la singurătatea și curățenia
ființei ei. O face impunând teroarea comportamentului
patern. Fata nu are voie să manifeste gesturi specifice
adolescenței. Prietenii ei sunt îndemnați să nu mai sune,
pentru că fata e pedepsită. Petrică îi dă fetei tot felul de
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
13
sugestii comportamentale cu siguranța celui care nu
greșește niciodată. Îi spune fetei ce și cum trebuie să
facă, iar Silviei nu-i rămâne nimic altceva decât să
execute. Cam puțin de făcut, cam strâmt culoarul ce i se
lasă Silviei pentru inițiative proprii, pentru independența
de care simte nevoie orice tânăr la 15 ani. Prea multă
supunere, prea scurt lanțul ce-i ține nemișcată glezna
fragilă, ca să nu se simtă durerea cărnii sfâșiată de
metalul dur și implacabil.
Întrerup șirul notațiilor de azi, pentru a mai scrie
o relatare pentru radio:
„În 1 iulie a fost ziua Canadei. La Montreal, ultimul
popas în călătoria mea artistică pe tot teritoriul țării
frunzei de arțar, nu am văzut niciun foc de artificii, nicio
manifestație stridentă. Din contră, guvernul provinciei
Quebec a decretat ziua de 1 iulie drept ziua mutărilor. O
mulțime de localnici, în libertatea aceasta de mișcare ce
a devenit o obișnuință cotidiană, își strâng lucrurile, de
obicei apelează la echipe specializate în transferuri de
bunuri imobiliare și își schimbă domiciliul, fie într-un
loc care să le aducă un confort sporit, fie într-unul mai
apropiat de serviciu.
Această relativă tăcere de ziua națională,
schimbarea ocupațiilor specifice sărbătorii se explică
prin starea care se înregistrează de mult timp în estul
Canadei, dominat de populația vorbitoare de limbă
franceză care îi consideră pe englezi ocupanții care le-au
furat drepturile și i-au supus prin violență, în urmă cu
sute de ani. O parte însemnată a populației Quebek-ului
visează la separarea teritoriului lor de restul Canadei,
vorbitoare de limbă engleză. Până și plăcuțele de
identificare ale autovehiculelor fixează și reamintesc
această stare de veghe pe care francezii și-o impun.
Până de curând, Parlamentul provinciei a fost dominat
de Partidul Quebek-oise, iar aceasta – spun mulți
localnici - nu a făcut nimic altceva decât să declanșeze
numeroase presiuni în vederea separării. Această
atitudine însă, a determinat scăderea dramatică a
investițiilor, scumpirea chiriilor și alte numeroase
dezavantaje pe care noul partid aflat în fruntea
provinciei, partidul liberal, va trebui să le aibă în vedere
cu prioritate.
Monteralul este orașul în care locuiesc peste
20.000 de români, iar numărul noilor veniți este în
continuă și masivă creștere. Practic nu este zi să nu
apară noi familii de români, așa că unii vorbesc deja de
50.000 de oameni vorbesc limba română.
Asociațiile românești din Montreal sunt printre
cele mai vechi din Canada. La 70 de km de metropolă,
în localitatea Val-David, există un câmp românesc, o
suprafață importantă de pădure, deal și pajiște, trecută în
proprietate românească prin osârdia octogenarului dr.
Ion Țăranu. Deseori românii se întâlnesc în acest spațiu,
poartă discuții, asistă la diverse manifestări organizate.
Una extrem de interesantă se pregătește acum. Este
vorba de seminarul de patrimoniu „Poarta cu dor” ce va
avea loc între 16 august și 1 septembrie. Vor exista în
această perioadă spectacole folclorice, dezbateri pe tema
integrării și o cuprinzătoare expoziție de carte
românească, tablouri, costume populare, sculpturi și
diverse obiecte artizanale confecționate în mare parte de
românii stabiliți în provincia Quebec. Pe frontispiciul
invitației difuzate deja în vederea întâlnirii, stau înșirate
câteva versuri cu optimistă semnificație:
„Poarta să înălțăm,
Ca pragul să fie pas
Și pasul să fie prag,
Ca diferență să însemne trecutul
De acolo în Aici.
La NOI,
Unde nu ne mai scoate nimeni din țâțâni,
Să INTRĂM,
Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Ca să fie,
Să răsară omenie.”
Din Montreal, pentru Radio Târgu Mureș, Adrian
Munteanu
Acum continui cu evenimentele zilei de 30 iunie.
Cu cât orele se scurgeau printre participanții la
mutare, cu atât se legau și se dezmembrau niște discuții,
se râdea din orice lucru banal, din necesitatea de a
înviora atmosfera dominată de muncă. Pe la ora 13,
pentru că gazdele nu dădeau niciun semn că ar face
vreun gest de onorare a muncitorilor ocazionali, Vasile
a luat o sticlă goală de 2 l și în cinci minute s-a întors cu
ea plină cu bere, plătită din banii lui. Din acest moment
operațiunea avea să se repete cu mai multă vigoare, la
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
14
intervale din ce în ce mai scurte. Am băut berea și a
umplut sticla încă o dată Vasile. Apoi Mircea. Spre
după masă, domnul George i-a comandat lui Vasile să
încarce grătarul ca să poată face ceva pe el la noua
locuință. Vasile a înțeles că trebuie să pună ceva pe
grătar la fața locului, așa că, într-o clipă, a devalizat
frigiderul de două pungi de cârnați pe care i-a pus pe jar.
La zece minute, cârnații sfârâiau, spre disperarea
domnului George care-și dorise să amâne cât mai mult
operațiunea. I-a și spus acest lucru lui Vasile, iar acesta
a rămas stupefiat. Cum să cari grătarul cu totul și apoi să
prăjești ceva, când aveai grătarul la îndemână și puteai
rezolva totul la fața locului? Ca să nu mai punem la
socoteală că ora înaintată făcea ca pântecele tuturor
celor prezenți să scoată triluri de nerăbdare. Pe această
temă, Vasile avea să aibă în cursul zilei numeroase
izbucniri. Cum să i se spună lui un lucru si apoi să nu se
recunoască ce i s-a spus și să fie apostrofat pentru
executarea comenzii?
În toiul muncii, Petrică s-a îmbufnat de câteva ori
că se bea bere și nu se muncește. Să nu fi realizat că
berea era cumpărată nu din banii beneficiarilor, ci a
celor veniți să-i ajute?
Vasile a găsit, la un moment dat, o sticlă de vin
roșu, plină pe trei sferturi. A dispărut pentru scurt timp
și a revenit cu sticla goală. Evident, în formă bahică
corespunzătoare. A fost greu de oprit. Vorbea mult,
vorbea tare, își amintea mereu că i s-a cerut o treabă și
apoi a fost certat pentru execuția ei.
Spre orele 21 lucrul era aproape terminat. S-au
strâns destui saci cu gunoaie, depozitați într-un colț al
grădinii. Campionii lucrului serios făcut erau Ioan
Mântulescu și Cătălin, inepuizabil.
Cârnații se mâncaseră din mers și fără pâine, de
care nu s-a îngrijit gazda. Întreaga adunare părea
constituită pe principiul de a se servi fiecare fără să mai
ceară voie. Economia în capitalism, mult mai dură și ea
și lipsită de generozitatea cu care eram obișnuit.
Pe la ora 23 a venit rândul, în sfârșit, transportării
eșafodajului de bare metalice cu care Petrică își ridica
schelele. Odată cu ultimul transport, am urcat și eu în
mașină. Bagajele mele le expediasem de mult și eram
îngrijorat de soarta lor, de locul și modul în care au fost
aruncate. Din fericire, în noua casă le-am descoperit în
bune condiții. Noua casă e un conglomerat de trei
apartamente. Unul la parter, cu patru camere plus patru
la subsol și două la primul etaj închiriate pentru 325 de
CAD pe lună. Camerele nu sunt grozav de mari, dar au
fiecare intrare separată de pe un hol. Au rămas la locul
lor lustrele și, evident, mobila de bucătărie. Lucrul care
nu mi-a plăcut a fost curtea mică, ocupată imediat,
într-o parte, de fiarele lui Petrică, și faptul că din șirul
de blocuri din față se putea privi ce se întâmplă în curtea
ta. Intimitatea atât de dorită, cel puțin de mine, se
pierdea.
S-a organizat, în sfârșit, la botul calului o mică și
ultimă gustare. A ajuns câte un mic și un cârnat
minuscul la fiecare. S-au scos și două sticle de vin pe
care băutorii grupului le-au golit repede.
Era trecut de miezul nopții și în curte se vorbea
tare și necontrolat. A început să mi se facă rușine că
aparțineam unui grup atât de gălăgios, cu vizibile note
de nesimțire. I-am rugat în câteva rânduri să vorbească
mai încet. Cu puțin timp înainte, Petrică primise o
adresă de la școala Silviei prin care era anunțat că fata
nu a trecut clasa. Am aflat că era vorba de o școală
particulară, unde se plăteau 5000 de CAD pe an școlar.
Petrică s-a îmbufnat, iar gălăgioșii Vasile și Mircea au
început să comenteze referitor la slabele capacități
intelectuale ale fetei. La un moment dat, fata a auzit. Ei
i-au cerut să se îndepărteze, dar Silvia a refuzat,
spunând că are dreptul să audă dacă se vorbește despre
ea.
Pentru a nu știu câta oară în acea zi, mi-a fost
jenă de situația în care mă aflam fără să vreau. Mi s-a
făcut o imensă milă de Silvia și aș fi vrut să mă fac
nevăzut. N-am mai putut rămâne pe loc. Am pretextat
ceva și m-am ridicat. Domnul George și Petrică mutau
saltele în camere și stabileau locul fiecăruia. Mie mi-a
dat o cameră la subsol. Tot acolo, într-o cameră vecină,
avea să stea Vasile, până la plecarea în România.
Mi-am dus geamantanele în noua mea cameră și
m-am băgat în pat. Gașca se pregătea și ea să plece. Mai
întâi Cătălin, marinarul, cum îi spunea Mircea, a
întrebat până la ce oră circulă metroul. Domnul George
s-a făcut că nu-l aude. Petrică s-a uitat lung și cu reproș
la unchiul său și s-a oferit să-l ducă el cu mașina. La
puțin timp, a plecat și familia Mântulescu, dusă, totuși,
de domul George. Au rămas Vasile și Mircea să se mai
înjure reciproc, să mai comenteze teoria oului și a
găinii, să mai alcătuiască lumea după rigorile legilor
bahice.
În subsolul meu, m-a năpădit disperarea pentru
starea în care am ajuns, pentru viețuirea mea de șobolan,
pentru lipsa posibilităților de a mă mișca, pentru
existența în mijlocul unor activități ce nu-mi sunt
comune, al unui limbaj pe care nu l-am folosit niciodată,
a unor atitudini pe care le detest.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
15
Mi-am propus să dau telefon a doua zi familiei
Pașca, cei ce m-au invitat la ei, și să încerc să evadez.
Sorina nu răspunde.
În noapte, pisica Mița miaună disperat,
căutându-și locurile de altă dată. Dă peste mine și se
retrage temător. Nici ea nu se simte bine. E un fel de
labirint, cu încăperi fără uși, cu zgomote de pași
deasupra, amplificate prin pereții de scândură ai caselor
canadiene.
(Va urma)
Mihail Răzvan SUDITU
Curs
Când te naști, confuz printre cei vii
Acum ești mare, dai de oameni, devii gri
Infestat cu speranțe, dezamăgiri și erezii
Dai vina pe noroc, și oarecum e așa
Juma' din ce te-a desensibilizat, nu-i vina ta
Cealaltă jumătate reprezintă
Ore scurse,
singur în camera ta,
Gânduri trase în rânduri, criticând cârduri
Tortură fină, transpusă în rimă
Sticla din raft încă te admiră
Devin rupt de consecințe
Ea nu te minte
Adu-ți aminte
Misiunea ei: să te alinte, ca un părinte
Nu te încurcă prin cuvinte
Te calmezi, subit realizezi
Ea e mereu prezentă când din normalitate deviezi
Oamenii sunt mult prea egoiști
O țin pe banda lor, ca niște bicicliști
Toți par triști, crede-mă, nu vrei să riști
Lasă-i în firea lor, un deget să nu miști
Căci diavolul te îmbunează, apoi mintea ți-o retează
Adu-ți aminte
când în abisul tău, nimeni nu era acolo, doar tu cu un
călău
Sabia pupându-ți începutul spinării, pregătit să dai totul
uitării
El îți zâmbește perfid, un legănat ușor și ești înapoi în
vid
Lanțurile ce te țin captiv, de timp sunt ruginite
Clipele în care te pierzi par infinite
Captivitatea ta este mai mult superficială
Escapada de mult așteptată pare acum banală
Deși soluții sunt multe, acțiunile tale sunt mute
Nu te încălzește cu nimic gândul unei vieți avute
Te închizi în tine, plantezi mine
Cronicile unui grotesc și neînțeles sine
Sătul până peste cap, ai urla pe vine
Dar orgoliul ți-e prea mare, constați că 'ți-e bine'
Lupta interioară e cel mai lung război,
Îngheață sângele în noi
creează abilități noi, transformă oamenii moi
În bestii neînfricate, spintecă orice roi
Deci continuă să speri, poate într-o zi
Vei privi înapoi cu puterea de a zâmbi
Ambiguitate
Un miriapod vâscos ce alunecă sfios pe resturi dintr-un
os
Mintea, o groapă c-un cadavru de coiot de mult de-un
lup ros
În după-amiezi friguroase merg confuz pe apa din
drumuri băltoase, Iisus dereglat
Când de fapt ce voiam să fac era să mor elegant,
neinterceptat, înecat
Provenit din neant, mă simt un intrus, ca un al patrulea
cap din gâtul unui Cerberus
Vorba ta are efect redus, ca Soarele ce răsare într-un
cartier rus
Pupile paranoice și mișcări rapide de insecte, viața
căpăta sens doar în secte
Mă uit la Univers destul de rar, nu e nimic mai mult
decât un insectar pe biroul meu astral
Colos de neclintit, dormind în spațiul infinit, refuz să fiu
trezit
Tot în jurul meu plutește dinspre mine, nimic nu stă pe
loc,
Văi și munți scufundate în apă ca-n Ragnarok
Zeii au încetat să mai existe când am apărut, ce
nenoroc...
DEBUT
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
16
Viețile se aseamănă cu niște piste încrucișate
Ni se încurcă una-ntr-alta până devin înnodate
Ca la final să surprindă imaginea unor morți
premeditate, deloc evitate
Nu m-a interesat gândirea umană prea mult
De-aia privesc în jur și prefer să stau mut
Lipsit total de empatie, îi invidiez pe cei regăsiți sub
glie
Piele palidă decorată cu riduri și vene sparte
Vizual provin dintr-o bucată de ie
Ca formele de viață de pe planetele distante, silențios
reprezint ceva aparte
Jovial, poziționat central în cavernele Iadului
Apar rar și-ți las un gust amar, ca bisectul calendarului
Umplu golurile din viață cu exces de umor
Transparent și neclar ca silueta neagră la sfârșit de
coridor
Idiosincrazie
Psihoza minții mele despică speranțe ca o coasă ruginită
Camera în care batjocoresc timpul respinge lumina
perfidă
Natura este redusă la non-existență prin abundență de
blocuri
Tu te dai în fapt, spunând că învârți grame de droguri
Eu tot ce învârt este sistemul solar în jurul degetului
inelar
Instinct primar preluat din regnul animal
Buzele mele ascund un întreg osos arsenal
Plasat strategic, ascuțit și atent se regăsește un molar de
urs polar
Antecedat de o grupare sistematică a unor canini de
tigru de Bengal
Limba se odihnește, prelinsă cu venin țâșnit din incisiv,
anunțat de un sâsâit
Când vine vorba să-mi sting setea de sânge uman, nu
am niciodată un plan
Stai timid pe malul oceanului sorții, aștepți cu optimism
darul spiritual adus de chipul morții
Vise derizorii despre cum te vei regăsi în paradis, în fața
porții
Tu alegi să îți negi cu naivitate valorile singurei tale
realități
Eu îmi alimentez instinctul de mai sus cu cei care te-au
fraierit, adică preoți
Încercat violent de opriri spontane ale vieții, las urme pe
unde alunec precum cauciucul supraîncălzit al unei roți
Ani de progres și tot ce am crescut e o generație
morbidă de roboți, plasați ferm în buzunarul unor hoți
Plictisit de actul meu ca un necrofil captiv în morgă
Legea umanității mele în fața societății voastre se
abrogă
Îmi car perpetuu nemulțumirile pe umeri ca Atlas
Nevoit să ascund jigniri în spatele unui zâmbet fals
Insomnii
Demoralizat, planuri de a deveni sihastru
Nu pot deosebi fețe de la ceața groasă
Cerul a încetat să mai fie albastru
Foi rupte și-un pix uzat pe masă
Acele ceasului înțeapă mintea violent
Fericirea e doar un scurt moment
La fel ca primul tău vaccin, "N-o să simți decât puțin"
Restul reprezintă doar ore disipate, majoritatea nopților
au fost albe
Venele din ochi, roșii ca nisipul de pe Marte
Migrene pulsează mai des decât inima
Căci ea a fost jefuită prima
Vocabular constrâns, apăs cerul gurii cu limba
Nu pot explica nimic fără a gesticula deși urăsc mima
Când tot ce-i legat de soartă pare relativ
Singura armă devine umorul peiorativ
Glume seci și priviri reci
Umorul unui prizonier ținut captiv în beci
Construit mai mult pentru un inamic fictiv
Precede momente în care privești în oglindă
non-admirativ
Ți se spune că nu ești singur, ăsta-i actul
Suferințe similare, dar ne înjosim unul pe altul
Ne distanțăm încet precum Luna de Pământ
Dar nu vrem să intrăm singuri în mormânt
Un paradox stupid, căci ce ține de noi
Adeseori alegem să aruncăm la gunoi
Întoarcem privirile către incertitudine
Concentrând sute de nemulțumiri în atitudine
Trupul zace, pe când gândul prinde altitudine
Așteptăm vremuri bune până firele-s cărunte
Strategic plasăm printre noi vorbe crunte
Opinii și nevoi de discuții devin mărunte
Crescuți în medii toxice, suntem produse brute
Iar copilăriile ne-au fost în cruce bătute
Timpul curge, dar nu liniștit ca o apă lină
Valuri turbate, murdare, pline de stricnină
Mintea devine o grotă infinită, lipsită de lumină,
Pereți crăpați metodic ce suferințe reprimă.
Totul se rezolvă prin puțin somn, se spune
Oare așa e? Sau irosim ore bune?
Somnul pare doar o scăpare
Fiindcă gustul morții-l are.
Nu mă
Nu mă obliga să stau, când eu am de gând să mă duc
Nu mă obliga să dorm, când natura mea mă impiedică
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
17
să mă culc
Nu mă obliga să iubesc, când eu prefer să cultiv ură
Nu mă obliga să trăiesc, când viața mea grotescă este
impură
Nu mă întreba de ce, când răspunsurile sunt pierdute în
vânt
Nu mă pune să îți explic, când vocabularul meu este
crunt
Sunt ca un pescar implacabil trecut de vreme, meditez la
melodia mării monstruoase mereu
De o mie de ani încoace, aștept venirea peștelui-trofeu
Dar valurile, ca orice apă, spală neferit culorile
De pe tapetul ce acum dezvăluie ororile
Nu mă pune să îmi motivez alegerile, când eu acționez
pe impuls
Nu mă pune să îmi ascult inima, când de mult timp nu
mai am puls
Nu mă îndemna să te sărut, când pe buzele mele se
găsește venin uns
Nu mă forța să te înțeleg, când mentalitatea mea este
obscură
Nu mă înrădăcina în Pământ, când gândul meu a trecut
de Lună
Sunt ca un artist derutat fără pic de viziune, pictez
peisaje perene ale populației pierdute
De o mie de ani încoace, tablourile mele prezintă
oameni drept brute
Dar culorile, ca orice detaliu superficial, se preling
sacadat
Pe pânza ruptă ce realitatea pură a ilustrat
Nu mă pune să îmi aleg calea, când orice drum duce
spre moarte
Nu mă obliga să discut cu lumea, când soluțiile se află
în carte
Nu mă obliga să îți spun lucruri frumoase, când
sinceritatea constă în priviri
Nu mă obliga să învăț din trecut, când durerea mea se
trage din amintiri
Nu mă pune să mă schimb, iar când nu mă recunoști, tu
să te miri
Sunt un simplu om sugrumat de gheara diformă a
conștiinței obositoare,
Asuprit amarnic de armate animalice, apus amnezic al
unei veri amețitoare
Alerg aleatoriu prin anomalii acerbe
De aproape două decenii încoace, sângele din mine
fierbe
Dar sângele, ca orice susținător de viață
Prin neșansă la un moment dat îngheață.
(de)validare cu compromis
merg la Bunul Dumnezeu
şi-mi zice: această nuieluşă
cu care ai dus mieii la păscut
de azi nu se va mai numi ioanid
- acest salcâm uimit el însuși
în dimineaţa aceasta
de prima sa înflorire
de azi nu se va mai numi ioanid
- acest drum şerpuit uşor
de pala de vânt a înserării
de azi nu se va mai numi ioanid
- acea fântână spre care
îţi vei îndrepta paşii
din ce în ce mai puțin
de azi nu se va mai numi ioanid
nicolai t va fi numele tău de azi
și numai al tău
ioanid e-n ațipire o vreme
mi-a mai spus Bunul Dumnezeu
și a rămas sprijinit în toiag
deasupra-mi
despre oblonul tras şi
preschimbare
... şi nici măcar nu ştiu
dacă se anunţase furtună –
oamenii aveau o nesiguranţă-n privire
animalele râcâiau cu copita
pământul tare al izlazului
iarba căuta să ascundă
trilul bezmetic al păsării
peştele se lăsa spre afund
astfel câmpia împăcată cu sine
se trăgea după nor, iar
cel chemat ioanid nu mai avea motiv
să răspundă la numele meu:
...tuna, Doamne, fără ecou
...ploua, Doamne, fără ropot
Nicolai TĂICUȚU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
18
Boris MEHR
POEME
***
Cine nu visează moare o singură dată,
Așa cred, nu trebuie să mă aprobați,
Necurmat inactiv cine este? Tao?
Lucrurile oblăduite se întruchipează de la sine.
Înțeleptul netulburat rămâne în simplitatea inimii sale.
Apa oglindește totul, tăcerea ei este poezia noastră.
Desăvârșirea este numai lăuntrică, nimic dinafară nu o
ajută.
Dependența de ce spun alții este un drog.
Iubito, n-ai vrut să fim copii, te înțeleg, te plâng, precum
La popa la poartă e-o pisică moartă, cine râde și-o vorbi,
s-o mănânce coaptă. Să nu fim copți, mai bine
abisinieni.
Nimicul este la baza tuturor faptelor noastre,
Tăcut ca un pește oceanic, înăuntru este Iona.
Așa o fi?
Când simți că nu ești nimic,
că totul trece ca norii lungi pe șesuri,
atunci apar armele frumoșilor învinși,
unii de mult muriră, alții nici nu s-a mai născut.
Preferi fecioare irocheze?
Cine-şi deschide, rând pe rând, brațele, picioarele,ca
păianjenii,
boabe de rouă verde-roșcat
Flori sângerii,viaţa trece prin moarte,
lumina prin suferință, speranţa prin lațul sinucigașului,
respirăm lumină, ne privim cu urechile fine, pâlnii
translucide,
ființe imaginare, asta iubesc acum, bietul de mine,
cerșetor la POARTA MARE A RAIULUI DUE,
AM O BUSOLĂ CARE ARATĂ MOARTEA,
stăteam cu amicul Kafka, voi nu-l cunoașteți, nu mințiți,
nu-l cunoașteți, cel ce a murit nu era Kafka,
cu mine, după cutremur, umblăm eu cu mine și cu
Kafka,
eu - da, el -ba, au dispărut toți elefanții minciunii,
o oaie fantastică trecu în zbor, Beatrice străbate în pas
de dans
secolele nenorocite ale ciumei, ați citit romanul
SÂNUL? Uitați-l.
Picioarele vorbesc limbi străine. Monstrul Colombre a
fost propus ministru la ape.
Cu pendulul lui Foucault vom dărâma multe sisteme.
Fecioarele nu au voie să se sinucidă, este o lege recentă.
Am întâlnit o femeie între trei vârste care avea o sută de
simțuri simultan.
Mai ceva decât Messalina. Suntem niște animale pe
moarte, e clar, ce poate fi mai duios?
***
Copilul cel trist luă fazanul cel trist,
îi suci gâtul cu o mișcare dibace, apoi
îi smulse toate penele, toate, m-am apropiat,
nu era un copil, era un pitic apăsat de complexe,
m-am cutremurat, am intrat într-o casă oarecare,
era a unui alcoolic lăsat la vatră, bea numai acid
sulfuric,
a murit, evident, mi-a lăsat casa doar ca să-i sap o
groapă
și să-i cânt God saves the Queen, în jurul casei au
crescut buruieni uriașe
care, noaptea, vorbeau, ce vorbeau? Legende din
vechiul Kent,
a intervenit la timp o vecină inimoasă, pieptoasă și a
tăiat buruienile,
m-a luat de bărbat și m-a îngropat în fericire.
Casa somnului era ceva mai rece, în jur se rostogoleau
capetele
celor ghilotinați de Franța revoluționară,
iubita locotenentului devenise prostituată,
deși nu-i lipsea inteligența, avea să devină matroană,
apoi milionară și să conducă o fundație de caritate.
A născut un copil trist care a crescut mare și a devenit
mare șef de poliție, un fel de sherif.
***
Ziua-i masivă, albă și rece,
Ca un colegiu pentru colege,
Numai iubita, doar ea se zărește
Într-o oglindă ca ochiul de pește.
Trece cu trenul omul cu trenciul
Luat pe-o hârtie de treisprezece,
Numai iubita în nouri se scaldă,
Ziua-i masivă, rece și albă,
Numai iubita, subțire, înaltă
Este. Iar eu sunt pe lumea cealaltă.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
19
Am râs prea mult
Am decis să nu mai scriu, de mâine,
De poimâine, minciună, ai fața unui demobilizat,
Eu nu am râs de oameni, dar știu ce schimbătoare este
stima,
Admirația cu sfârc, oamenii mai năpârlesc spre a scăpa.
Sunt strămutat, pietrele albe au devenit negre,
O roată se blochează, înjurând. Nici miezul nopții nu te
vrea în preajmă.
Pe cine acoperă ciuperca otrăvită? Cenușa din ce carte
s-a ivit?
Osana, zic eu, în zadar. Doar bufnița lipsea și a venit.
Ce caută Celan și Luca pe Podul Mirabeau?
O altă lume, o lume a poeților damnați?
Tăcere, dați tăcerii drepturile ei.
Geneza – tăcere, exitus-tăcere,
Iov complota, dar se plângea,
Vidul are culori ascunse.
Inert e-n aparență orice mort.
Dar Domnul e mișcare și Cuvânt.
Ce ai de spus propriului suflet?
Demobilizare, cu asta se explică totul.
Și dacă nu? Desigur, nu ai înțeles decât puțin,
Sunt praguri divergente peste tot,
De aceea am și râs acum.
Sub coada calului Mihai curge bălegar,
liniștit alături zace, doarme-un boschetar,
veșnicia veștedă pute a urină,
calea lacrimilor deci, duce la latrină,
nu-ndoi nimic, te rog, draga mea lungană,
tristă melodie, vai chiar din hologramă,
Honolulu are el suluri de hârtie,
bine ar fi ca unii breji pe ea să mai scrie,
stânga este noapte, yes, pentru hoți cu titlu,
dreapta bea cafea de soi trecută prin filtru,
pe canal se duc minuni, adevăr vă spune
unul care s-a îndrăgostit de minciuni și glume,
ea îmi spune că vom fi veșnic împreună,
asta sună cam ciudat, cu miros de humă,
noi fugim de moarte, cred, ea fuge mai iute,
draga mea lungană, chiar porți fuste cam scurte,
tu și eu și eu și tu, simți, nu simt, vezi bine,
într-o zi vei fi-n Olimp fără nimb, un nimeni.
Suntem rug și suntem burg, hamburgerul cade
la stomac un pic mai greu, absolutul roade.
Visul redevine vis, lumea este o miză,
m-ai adus, lungana mea în adâncă priză.
***
În cap de rigă antic râde mort,
poveștile se scaldă în ocean,
încremeniți pe maluri, sort și port,
nu-i apa vie cea sclipind mărgean?
Adam, my dear, is, as you know,
părintele atâtor specii rare,
și tigru, cal ori chiar un bou
se mai alege, mai apare.
And you remember, membrule,
ce mai năpastă, tunuri mari,
răsună în Edikule
sau în culoarul gri, bancar.
Yet even then, ce să mă plâng,
mai bine scriu de psihopați,
rândurile furilor se strâng,
ei nu știu, Doamne, cum împarți.
***
Eram păgân, aveam un munte,
Urcam la el din piatră-n piatră
Ajuns, eu îl rugam – Mă iartă,
Străfulgera privirea cruntă.
Mă iartă, îi spuneam, că minte
Iubirea mea, că trufaş sunt,
Că mă răzbun, am suflet crunt,
Deşi am arme din cuvinte.
Alb mă privea idolul, vântul
Venea să-mi mângâie obrazul,
Ca o fecioară fără nazuri,
Dar muntele-ascundea Cuvântul.
De multe ori caut alinare,
Iar oamenii par munţi de piatră,
Ei niciodată nu te iartă,
Deşi sunt fraţi cu mândrul Soare.
Deşi au stele-n jur, sunt duhuri
Care şoptesc vechi basme, cânturi,
Atunci eu mi-am ales Cuvântul
Şi lui mă-mpărtăşesc, mă bucur
Că El este mereu cu mine,
Cum să-l numesc? În Carte scrie
Că Dumnezeu cunoaşte mila,
Ajunge să mai uiţi de tine.
Iar muntele rămâne-n urmă,
Cu tot ce am iubit zadarnic,
Strălucitor, prezent şi harnic,
Mă scoate Dumnezeu din junglă.
***
Viclean e timpul, ne oferă tot,
Poate prea mult, de nu ştim cum s-alegem,
Apoi el ne răpeşte daruri, numai mort
Nu vei avea regrete, asta-i Legea.
Din vară trecem înspre iarna grea,
O toamnă ne mai bucură privirea,
Apropierea marilor gheţari
Ameninţă şi visul şi iubirea.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
20
Elisabeta BOȚAN
Îmi vine să urlu (Întâmplare reală)
De la începutul anului îmi propusesem să merg
la C.C. Corte Inglés ca să îmi cumpăr un anume articol
de îmbrăcăminte de o marcă renumită pentru calitatea
ei, profitând de reducerile sezonului.
Fără motiv lăsam zilele să treacă, până când
m-am uitat în dulap și am zis că de fapt nu aș avea
nevoie să mi-l cumpăr.
Și, totuși, chiar și așa, mi-am zis să merg azi să îl
cumpăr sau să trec să văd ce mai e pe la magazin, deși
nu îmi place să merg cumpărături, mi se pare obositor.
Mă îmbrăcasem să ies și stăteam pe un scaun cu mintea
fără gânduri, fără să privesc la ceas, apoi m-am ridicat
automat și am ieșit pe ușă.
În două minute am ajuns la stația de autobuz unde
mai erau câteva persoane, printre care mi-au atras
atenția o femeie foarte elegantă cu părul roșcat și
aranjat, care stătea rezemată de peretele transparent al
stației în partea exterioară; o fată ce părea de vreo 12 ani
(mai târziu am aflat că avea 15), își ținea haina groasă în
mână cu un aer inocent, privind în gol, rezemată de
perete în interiorul stației, iar alături de ea, pe bancă,
avea rucsacul cu cărți. Ceva mai încolo era un bărbat
înalt, destul de înaintat în vârstă și alte câteva persoane
ce nu mi-au atras atenția în mod deosebit.
Era în jur de ora 3 a după-amiezii. Părea o zi ca
oricare alta. Soarele își strecura razele prin aerul rece de
ianuarie.
Mă gândeam să scot cartea pe care o aveam în
geantă și să citesc până sosește autobuzul.
În acel moment am auzit niște hohote sinistre și
am văzut trupul fetiței scuturat de convulsii. Mă
întrebam dacă râde, dacă plânge, dacă nu cumva e
nebună sau are epilepsie, dacă nu cumva e drogată.
Mi-am zis repede în gând:”orice ar fi are, nevoie
de ajutor”și am făcut câțiva pași ca să îi văd fața. Fata
plângea în hohote, însă nimeni nu părea să observe acest
fapt.
Atunci m-am apropiat mai mult de ea și am întrebat-o ce
a pățit și dacă aș putea să o ajut cu ceva. Lacrimile îi
curgeau abundent pe față, iar hohotele au devenit mai
puternice, sufocându-i cuvintele care se rostogoleau în
silabe ascuțite.
Abia după o vreme, după ce repetase de mai
multe ori, am înțeles când a zis”... m-a violat...”, am
întrebat șocată: ”Cine? Când?”.
Răspunsul ei a venit repede și disperat: ”... acum,
chiar acum s-a întâmplat... acum o clipă...”
Nu știu cum mă asculta pentru că aveam impresia
că nu mă vede. Avea o privire goală.
Am privit buimăcită în jurul meu și mă întrebam
ce se întâmplase cu fata. Nimic din aspectul ei fizic nu
părea să îndreptățească cele spuse de ea. Era îmbrăcată
tip sport, hainele îi erau curate și avea un aspect îngrijit.
Ce? Cum? Când? întrebările mă loveau cu putere în
cap... încercam să înțeleg ce e cu ea.
I-am zis calm: ”Te rog, încearcă să te liniștești
puțin... și explică-mi... încerc să te ajut... când s-a
întâmplat...?”
”Acum o clipă...”
”Unde?”
”... în scara unui bloc (își agita mâinile arătând spre
strada din spatele stației de autobuz)... pe aici...”
”Îl cunoști?...
Abia a îngăimat printre hohote și lacrimi:
”Nu... avea un cuțit... m-a amenințat că mă omoară...
m-a dus în scara blocului...”
Acum am înțeles. Fata abia când a ajuns în stația
de autobuz asimilase ceea ce i se întâmplase. Nu știu
cum s-a târât până aici. Nu i-am pus nici o clipă la
îndoială spusele. Știam cum se simte o victimă de abuz
sexual și știam și care sunt măsurile care trebuiau luate
imediat.
Am încercat să o liniștesc, atât cât am putut.
Am ajutat-o să-și pună haina și am îmbrățișat-o,
încurajând-o și încercând să aflu mai multe detalii ca să
o pot ajuta. Am întrebat-o despre mama ei, dacă se
înțeleg bine, dacă vrea să-i telefonez sau să telefonez la
poliție...
Fata încuvința din cap, să sun oriunde, numai să o
ajut. Între timp, femeia cea elegantă s-a apropiat de noi
ascultând cu mult interes ce vorbeam, a scos telefonul
cu un gest automat, dat fiind că eu încă o țineam pe fată
în brațe. Apoi m-a întrebat:
”Unde să sunăm mai întâi, la mama ei sau la poliție?”
”La mama ei,” am răspuns. ”E minoră... și are nevoie de
mama ei înainte de toate...”
Voiam să-i zic să o anunțe fără să o
sperie, cumva mai delicat. Dar oare ce cuvinte se pot
alege pentru a-i spune unei mame că fiica ei a fost
violată? Oricum, femeia i-a spus direct, fără ocolișuri,
ce se întâmplase. Gândul ei era că fetița avea nevoie de
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
21
ajutor. Apoi a sunat la serviciu și a anunțat că va
întârzia.
A rămas lângă noi, privindu-ne: eu țineam fetița în brațe
și încercam să o liniștesc. Se lăsase moale în brațele
mele, ca și cum eu aș fi fost mama sa. Am sfătuit-o să
nu aibă rețineri, să povestească tot ce i s-a întâmplat, că
asta o va ajuta să se recupereze.
Am prevenit-o că i se va face o recunoaștere
medicală, că așa se procedează în astfel de cazuri.
Mama sa a sosit repede cu mașina, urmată de alte
două mașini de poliție. Tremura toată, lacrimile i se
adunaseră într-un baraj invizibil pe care numai ea știa
cum îl ține, însă tremurul trupului îi trăda suferința,
neputința și revolta.
Am lăsat-o să-și îmbrățișeze fiica, îmbrățișarea
cea mai tristă pe care am văzut-o vreodată. O
îmbrățișare dureroasă, plină de suferință. Aveam în fața
ochilor două suflete distruse, distruse de amenințarea
unui cuțit pe care îl mânuia un nebun. Un nebun care
umblă liber pe străzi.
Am apucat să-i spun: „Trebuie să fii foarte tare,
fiica ta are nevoie de tine. Dă-i din puterea ta de mamă.
Va trece peste asta, veți trece împreună! Se poate
depăși.”. Încuviința din cap, însă amândouă tremurau.
Polițiștii au încercat să afle cât mai multe amănunte
despre ceea ce s-a întâmplat și despre individ. Le-am
spus să o întrebe cu delicatețe despre tot ceea ce vor să
afle, până când nu va intra în șoc post-traumatic. Pentru
că la un moment dat mintea refuză să asimileze
realitatea și atunci blochează amintirile care sunt prea
dureroase.
Fata își amintea totul cu o precizie uimitoare,
părea că mintea ei revoltată înregistrase toate
amănuntele cu precizia unui film, continua să plângă,
dar răspundea cu claritate la toate întrebările polițiștilor.
Părea că luptă din toate puterile să-și recupereze
inocența, o inocență care i-a fost smulsă cu atâta
sălbăticie. A fost jefuită ziua în amiaza mare, în drum.
Jefuită de suflet, jefuită de identitate, jefuită de propria
ei voință.
Nu știu câtă vreme am ținut sufletul acesta distrus
în brațele mele, dar mi-a fost îndeajuns cât să mă
îndolieze pentru multă vreme.
Polițiștii au dus-o împreună cu mama ei la locul
tragediei. Trebuia să mai urce o dată pe eșafodul unde o
parte din ea fusese ucisă. Trebuia să privească din nou
locul acela, să retrăiască drama, ca să fie crezută, trebuia
să demonstreze că a fost ucisă.
Apoi trebuia să meargă la spital, să se dezbrace în
fața altor necunoscuți care să se constate că cea mai grea
umilință pe care o poate simți o femeie, în acest caz, o
fetiță care a fost obligată de lama cuțitului unui nebun să
fie femeie, ca să i se dea o hârtie cu care se poate
denunța crima pe care a trăit-o.
Am ajuns la centrul comercial foarte răvășită. Nu
am reușit să cumpăr nimic. Îmi vine să plâng...
Mărturisesc că mi-ar plăcea să fiu o fiară și să-l mutilez
pe individul acela așa cum el a mutilat viața acestei
fetițe.
Îmi vine să urlu!
A fost o zi de coșmar. O zi oripilantă.
Am văzut o fetiță care lupta din toate puterile, cu un
curaj supraomenesc ca să-și recupereze viața mutilată. O
fetiță care și-a învins umilința și suferința și a strigat
după ajutor și să i se facă dreptate.
Am văzut o mamă distrusă care și-a învins propia durere
ca să își ajute fiica.
Specialiștii spun că aceste întâmplări nu se pot
depăși, că o victimă de abuz sexual se obișnuiește să
trăiască cu asta, că e preferabil să moară decât să
suporte consecințele. Există și cazuri, puține, în care
victimele abuzurilor sexuale au reușit să-și recapete
normalitatea vieții dinainte. Am speranța că vor reuși să
treacă curând peste asta.
Dar câte astfel de cazuri ca acesta rămân
înmormântate într-o tăcere acoperită de umilință?
În Spania poliția răspunde cu promptitudine la
apelurile de acest fel, însă legea nu pedepsește îndeajuns
acestă crimă care se cheamă abuz sexual și care încă se
mai confundă cu un act sexual.
***
La câteva luni făptașul a fost arestat de poliție, o
fiară cu chip de om, după ce mai violase câteva fetițe.
Fetița pe care am ajutat-o în acea zi, grație ajutorului
medical și psihologic primit imediat, a început să-și
recupereze viața furată.
Mama
Marta privea pe fereastra avionului, însă fără a vedea
formele jucăușe ale norilor. Când era mică visa să se
joace cu ei.
Ținea strâns în brațe o cutie de carton, cu iluzia unui
copil, în timp ce prin fața ochilor săi trecea o înșiruire
de amintiri din copilărie, care o aveau în prim-plan pe
mama sa. Nu și-o amintea niciodată zâmbind. Buzele
sale aveau colțurile încovoiate în jos, și părea că mereu
avea un nod greu în gât.
Frumusețea deosebită îi era ascunsă de privirea
resemnată a ochilor verzi, care aproape că nu se vedeau
de sub pleoapele căzute. Păru-i blond era pieptănat
mereu în acealași fel, adunat într-un coc discret, sub o
năframă cu floricele. Muncea fără încetare, fără a se
gândi la nimic. Niciodată nu-i spusese o poveste,
niciodată nu o auzise cântând.
Își amintea cum o purta mereu în brațe, peste tot,
până când s-a născut sora ei, Veronica, pe când ea avea
trei ani. Încă de pe atunci Marta trebuia să aibă grijă de
sora ei nou-născută, și mai târziu de cealaltă soră,
mezina familiei. Cele două surori mai mari mergeau să
lucreze la câmp cu tatăl lor. Când Marta a împlinit opt
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
22
ani, mama ei s-a angajat la o fabrică de cărămizi, la opt
kilometri distanță de casă. Așa că ea, aparte de a avea
grijă de surorile ei mai mici, trebuia să mai facă și
treburile casei.
Mama sa îi spunea mereu cu o voce obosită:
-Marta, trebuie să faci asta, trebuie să faci aia.
Mereu acest ”trebuie”.
Când Marta împlinise șaisprezece ani era deja o bună
gospodină. Moștenise toată frumusețea mamei, același
păr de culoarea grâului copt, aceeași ochi verzi, însă cu
o privire rebelă.
Atunci mama sa i-a zis:
-Marta, trebuie să te gândești la măritiș.
Deși era obișnuită cu felul de a vorbi al mamei sale,
de această dată i s-a părut că o fulgerase în cap. Își
adună toate puterile pentru a se împotivi, deși știa că era
în van. Vocea i-a răsunat ca o rugăciune:
-Nu, Dumnezeule, eu nu vreau să mă mărit... Mamă,
eu vreau să studiez...
-Va trebui să o faci, Marta. Toate femeile se mărită.
Nu vreau ca satul să râdă de niciuna din fetele mele.
Sora ta, Veronica, vorbește deja cu un fecior. Nu se
cuvine să se mărite înaintea ta.
Apoi îi întoarse spatele, continuându-și treburile.
Marta era disperată. Ea nu voia să se mărite, nu voia să
aibă copii. Nu voia să aibă aceeași viață ca mama ei, să
suporte bețiile și infidelitatea unui bărbat imatur, dar
mai ales nu voia să poarte acel nod greu în gât pe care îl
aveau toate femeile din sat.
Marta voia să studieze, voia să călătorească, voia să
fie liberă.
Trei luni mai târziu, și-a găsit salvarea ce venise din
partea mătușii Magdalena, sora tatălui său, care, după ce
născuse al doilea copil mort, hotărî să o adopte pe
Marta. Mătușa Magdalena, locuia în București, iar
Marta era nepoate ei preferată, deoarece era singura care
dorea să studieze.
După mutarea în marele oraș, Marta începu să se
distanțeze de familia sa de origine, cu atât mai mult cu
cât acolo mereu s-a simțit neînțeleasă. Cu ajutorul
unchilor săi, a putut să-și împlinească visele și să-și
continue viața fără a mai privi în urmă, fără a se mai
gândi la mama sa.
În fața ochilor săi a rămas, nemișcată, imaginea
mamei sale în sicriu, unde în sfârșit părea să-și fi găsit
liniștea. Nodul acela greu din gât părea să fi dispărut,
însă chipul său rigid încă mai păstra o urmă de suferință.
După înmormântare, cea mai mică dintre surorile sale
i-a dat o cutie, pe care mama sa o păstrase după adopție,
într-un sertar al noptierei sale.
Când a deschis cutia, Marta și-a văzut jurnalul, cel pe
care îl începuse pe când avea opt ani. Îl deschise și văzu
fotografia celei mai bune prietene din copilărie, Laura.
O întoarse și citi:”Prietenii sunt familia pe care ți-o
alegi. Te iubesc, surioară.” Apoi văzu caietul său de
poezii, pe care scria:”Vers cu vers”. L-a deschis și a citit
primul poem pe care îl scrisese în copilărie:”MAMA”.
(Premiul special al juriului la I Certamen
mICRORRELATOS ”Verso a Verso”, 1 iulie 2013.)
SANDU TUDOR (Poet monah din secolul al XX-lea,
deținut politic şi mort în închisoare )
AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE
Dimineaţa la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înalţă aşa de minunat,
aşa de limpede
şi răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea şi larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
şi îi răspunde,
îl aude
şi-l însoţeşte
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu şi care
mă stăpâneşte
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
şi înecare
în simţire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles
trăit,
limpede şi curat,
ca o necurmată
şi nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
şi sfântă a Domnului.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
23
Mihaela AIONESEI
adu-ți aminte
se naște odată cu tine
potrivindu-și respirația de la primul scâncet
crește iubește se joacă
nu știi niciodată cine-i prietenul imaginar
care te întâmpină cu zâmbetul pe buze
și ceva mărunțișuri prin buzunare
menite să te apropie mereu
te va amăgi într-o zi până la primul colț
colțul întunecat
acolo unde stau pedepsite
sufletele celor care n-au crezut
în supremația celei care avea și cuțitul și ața în mâini
încă de la naștere
nebuna sufocanta
moarte
această felină sublimă
rătăcesc prin mine
cum aș rătăci într-o pădure fără poteci
și nimeni nu mă strigă
să-mi iau înapoi un nume
prin labirintul viu
binecuvântări și fluturi în galop
trec
amintindu-mi cum e să miroși a floare
chiar și când doare
fără pasul/ glasul...
trăiesc în numele așteptării
această felină sublimă
îmi pipăie orbește stările
așa aflu că-n locul meu
neștiut
un copac respiră diminețile
ori de câte ori mi-e retezat înaltul
rădăcină și lumină
trup și suflet
brațe fluturând primăveri spre stele
tu și eu
dragostea mea
amiaza ultimei îmbrățișări
felia mea de realitate este o felină
zilnic se hrănește cu bucăți de fericire crudă
prea crudă pentru a simți mierea prelinsă
de pe buzele lunii pline de faguri
numai ea e singura în stare
să mulțumească freamătul inimii
prin colții căreia de-atâtea ori am defilat
cu privirile goale
până atunci ochii caută ziua
precum orbul / între ape
destramă veșnicii de-o clipă
prin jungla împânzită de melci
cu cochiliile scoase
cândva voi fi mai mult
decât tăcerea gelatinoasă
în care cineva se pregătește să se ridice
cu toate cuvintele desenate
în umbra ta
și la amiază
amiaza ultimei îmbrățișări
voi fi un pescăruș
cu aripile întoarse
către tine mereu
praf în ochi pentru orgolii
Să dăm like cum am da de pomană cerșetorilor
să înmulțim această foame și sete
cum se înmulțesc ciupercile după ploaie
și bălăriile în soare
să uităm adevăratele fapte bune pe care milostivii
adevărați nu le pot spune.
Să jefuim/ să ne jefuim
gâdilând orgoliile care cresc
la foc automat cât casa poporului
iar cei vizați se vor întoarce noapte de noapte
cu desaga spartă de trufie/ înbuibați
de propria lor nebunie.
Să dăruim/ să miruim/ să mituim
poate vom primi și noi o picătură de sânge
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
24
să ne mânjim ferestrele în care orgoliul
stă cu mâinile încrucișate
poate/ poate
îl va scărpina și pe el cineva să-i fie bine
să-și mute umbra puțin mai departe
nimicul să-l ridice la rang de artă.
Să ne veselim că se prelinge pe buze/ în lume
din abundență până vom simți pe inimă șerpii
desenând sinuos închisori fără hartă
va fi începutul celui mai lung război cu noi
din care scapă cine va fi destul de înțelept
să înțeleagă la timp de ce a rămas „ursul păcălit de
vulpe”
în timp ce peștii se înmulțeau în altă parte.
likemania
am uitat să-mi deschid cont pe site-ul unde se împarte
nebunia în
like-uri
pe o listă nesfârșită a morții stau așezate fotografii
de mărimea unui bebeluș născut înainte de a împlini un
kilogram...
se zice că așa s-ar cântări viața acum
un kilogram ție
un gram două mie
o sută două celor care alunecă din burta mamei ca pe
pârtie prea
devreme
prea ușori
fulgi fără apă
aripi fără îngeri sau îngeri fără aripi
cine mai știe
pe unii îi vezi
altora le simți doar răsuflarea de colibri
70 de bătăi de aripi pe minut
1200 de bătăi ale inimii indică graba sau zbaterea cu
care vor să
intre în lume
unde rămâne cine poate
am uitat să-mi deschid ferestrele
am rămas în conul de umbră
nu mă văd
nu mă simt
unde sunt
unde sunt
mamă, mi-am făcut cont pe facebook
„cică dacă nu am, nu exist”...
mamă tu mă vezi?
mamă tu mă simți?
mamăăăă
lumină vie
încearcă-mi Doamne ușa
și vezi cât de aproape
e respirația mea de mâna ta
mi-e tare dor să intri
pe furiș în casa mea
lipește-ți măcar tâmpla
de tocul din cerdac
și voi simți că ești
mai mult decât absența
batjocoritoare care-mi
atârnă la fereastră
capete de miei sfârtecați
și eu nu mai știu
dacă sunt ei sau fiara
care-mi adulmecă spațiul
până la cea din urmă
umbră și voință
încearcă-mi Doamne ușa
aprinde-mi crinii
fă din ei povești
și adorme-mi zmeii
în care cred și mă trădez
ardere cu iz de mir
să mă revărs în cenușa
unde o vrabie se bălăcește
în lipsă de apă
fă-mă Doamne spaimă albă
înrămată în icoană
ca atunci când îngrozită de rotile
mi-era teamă să n-ajung azil
dus de viață în căricior
și când te vei apropia de mine
fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă
de a Ta lumină vie
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
25
Doina CERNICA
Povești de călătorie: Și zânele, și zeii
La jumătate de secol de la absovire, ca și atunci,
în îndepărtata lună mai, nu aș schimba Liceul „Dragoș
Vodă” Câmpulung Moldovenesc cu niciun altul din
lume. Cu toate acestea mă mândresc cu faptul de a fi
stat câteva ore în banca faimosului „Gheorghe Lazăr”
din Capitală, cu prilejul unei finale la olimpiada de
limba și literatura română. De fapt, concurs național, în
limbaj oficial, dar adolescenții preferau să-i spună
olimpiadă. Dintre atâția profesori iluștri care au adăugat
strălucire, care au consolidat prestigiul cunoscutei
instituții de învățământ, eu m-am gândit atunci la
Alexandru Mitru. Atunci și uneori și mai târziu, când
treceam prin fața clădirii sale, pe drumul care ducea de
la căminul studențesc de lângă Operă la Universitatea
București, a cărei Facultate de Litere și Filosofie o
terminase în anul 1940 și scriitorul care îmi fermecase
copilăria. Nu cu „Legendele Olimpului”, eu crescusem
cu „Legendele și miturile Greciei Antice” a lui Kun, de
bucuria lor însă, carte premiată de Academia Română,
aveau să aibă parte copiii mei, ci cu alte legende, mituri,
basme și povești. Începând cu ediția a doua, din 1956, a
poveștilor din Munții Apuseni, „Copiii Muntelui de
Aur”. Cu acestea intraseră în viața mea, marcându-mi
puternic imaginea despre această parte a țării cu destul
timp înainte să o străbat aievea, oamenii săi stoici, dârji,
muncitori, iubitori de dreptate, geografia mirifică,
zânele munților, de ajutor când credeau de cuviință că
muritorii îl merită, după firea și dispoziția lor, și mai
ales aurul, obținut de moți, cât un bob de mac, cât un
bob de mazăre, cât o alună, cu istovitoare trudă, dar
vital pentru ei și pentru familiile lor, cartea alcătuind o
posibilă biblie a luptătorilor pentru salvarea Roșiei
Montana de mai târziu.
Darul povestitului, caracterul de gravură al
descrierilor, știința punerilor în scenă, a dialogului
explică succesul cărților lui Alexandru Mitru și la
aproape trei decenii de la stingerea din viață a autorului.
Reîntorcându-mă la prima mea lectură din opera sa, nu
pot să nu recunosc că, născută cu două mâini stângi,
fusesem captivată și de o anumită manualitate a eroilor,
de o înzestrare aparte, de o iscusință a minții îngemănată
cu aceea a degetelor, de care, la un alt nivel, al harului și
al suferinței, al barierei lui depășite, al muntelui învins,
aveam să fiu impresionată peste ani de creația
sculptorilor Ion Jalea și Ion Irimescu, amândoi cu mâna
mutilată de rele întâmplări. Chiar și minunile includ
această manualitate, astfel un scaun de văsărit lucrează
sub ochii noștri uimiți: „În jurul lui apăreau ca din senin
trunchiuri de brad, care erau tăiate de niște unelte
nevăzute. Lemnul era netezit. Alături de scaun se
rânduiau singure grămezi de ălbii, ciubere, doniți, ba
până și fluiere, cercuri și câte și mai câte care se pot
face din trunchiurile de brad”. Dar cel mai sugestiv este
urcușul unui făt-frumos moț, Andrii, spre izvorul
Someșului, unde crește copacul de argint al zânelor,
singurul din care își poate face fluierul visat. E un urcuș
pe plută ascendent, cu trei încercări esențiale: flăcăul
trebuie să treacă de ,,o cădere cumplită de ape, de
cumpăna ploilor și a zăpezilor”. Ca să nu fie zdrobit de
căderea de apă, Andrii ocolește locul „și începe să-și
sape în stâncă trepte, lovind cu barda în piatră (...) se
urcă; își împletește curmeie din coajă de copaci și face o
frânghie; de frânghie leagă
pluta și o trage în sus, până ce
ajunge pe firul apei.” Ca să
nu fie făcut „bucăți-bucățele”
de șuvoaiele „ca niște cuțite”
de la cumpăna apelor, Andrii
,,Se oprește locului. Taie
copaci. Îi cioplește, muncește
îndelung și își face deasupra
plutei o căsoaie cu acoperiș și
cu șanț, pe care se scurge apa
și ploaia nu îl vatămă cu
nimica”. Și ca să treacă
dincolo de cumpăna
zăpezilor, care îngheață râu și
om, găsește calea: „Se
învălește în cojocul de la baci. Pune mâna pe toporișcă
și face niște tălpici de sanie plutei. Împinge cu țăpoaiele
sania și pornește mai departe”. Ajuns în sfârșit la izvorul
Someșului și la copacul de argint, fluierul visat nu-i iese
din prima încercare. Făurește nouăzeci și trei vreme de
peste un an, „ba și mai mulți poate – că nu sta nimeni să
măsoare timpul”. Asemenea zeilor din Olimp, nici
zânele din Apuseni nu au o răbdare fără margini. Îl
amenință: „Dacă nu vei izbuti să-l faci până în cea dintâi
noapte cu lună plină, te-om azvârli în jos pe Someș;
și-ai să pieri!”.
Educată astfel încă din școala dintâi, a
poveștilor, nu am rezistat în Grecia monumentelor
Antichității în fața posibilității de a vedea Canalul din
Corint. Într-o lume care ridicase pământul în creștetul
colonadelor, mai aproape de cer și de stele, o construcție
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
26
care îl despicase! O lucrare a oamenilor întinsă pe două
milenii!
Drumul relativ scurt de la Atena la Canal îmi
îngăduise doar să caut în memorie duzii din curtea școlii
unde urmasem clasa I, din Vama Sucevei – o școală ca
și Liceul „Gheorghe Lazăr”, cu înscrisul locuința
directorului, și chiar locuință a directorului din vremea
aceea, Constantin Lanescu – ca să încerc să așez mental
Peloponesul, peninsula ca o frunză de dud, pe harta
Greciei. Apoi am renunțat și am procedat invers,
deschizând harta de hârtie, urmărind cu vârful
arătătorului țărmul golfurilor Corint, Patras, Kyparissia,
Messinia, Lakoni, Argolik, Saronik, am desenat cu ochii
închipuirii conturul frunzei estompat în amintire de
gustul fin al fructelor, descoperind totodată un amănunt
ajuns cine știe cum, când, în memorie: Moreea, numele
medieval al regiunii, generat de acest contur sau de
mulțimea duzilor de aici, cultivați și în Antichitate, dar
în creștere explozivă după aducerea în Europa din China
a viermilor miraculoși, nume apărut în perioada
mătăsurilor produse în zona Tebei, în Morokampos.
Însă în piațeta popasului nostru, nimic nu sugera
apropierea de un fost ținut al duzilor și al mătăsii și
poate doar o privire din satelit ne-ar fi descoperit pe
codița acestei frunze în bătaia unui soare puternic care
albea totul, pitind oamenii sub umbrelele teraselor și
chipurile sub borurile pălăriilor. Am părăsit în grabă
autocarul, rămas să-și tragă sufletul pe un crâmpei de
umbră, și am plecat nerăbdătoare spre Canal. Ne-am
trezit în fața unui sistem de bare și de plase metalice, cu
plăcuțe avertizând pericol în cazul unui pas înainte și cu
silueta unui pod în stânga, alcătuit în același stil. Dar
cum febrilitatea nu este o stare prielnică privirii și cu
atât mai puțin vederii, ne-am reîntors la o terasă și am
băut în fugă eu un espresso și Niadi o oranjadă, apoi eu
am plecat cu o nevoie imperativă de povești să le caut la
chioșcurile din vecinătate, refuzând cu delicatețe – o
delicatețe impusă tuturor de felul plăcut al grecilor de a
oferi, de a sugera achiziții turistice – ceea ce aveam să
găsesc în zilele următoare la Micene, în Corint, la
Epidaurus: replici moderne după podoabele și ceramica
vechimii, figuri de zei și de eroi pe lut, sticlă, hârtie,
textile, ulei de măsline și produse alimentare și
cosmetice preparate pe baza lui. În cele din urmă am
avut noroc, la insistența mea rugătoare, de sub un teanc
de ilustrate a apărut o carte dedicată Canalului. Am
revenit pe terasă cu sentimentul unei izbânzi și am
început să o răsfoim împreună, aplecate peste hărți,
planuri, reproduceri din epocă. După care, cu un soi de
neașteptată liniște ne-am întors încercând să descoperim
ce a mai rămas din diolkos, calea pavată, mărginită de
brazde, cu dimensiuni calculate pentru fiecare porțiune,
imaginată în secolul VII î.Hr. de Periandru, unul din cei
Șapte Înțelepți ai Antichității, în încercarea de a scurta
ocolul peninsului pentru a ajunge din Golful Corint în
Golful Saronic sau invers, legând printr-un drum scurt,
direct, Marea Ionică și Marea Egee. Asemenea plutei
cărate de Andrii pe treptele săpate în stâncă în timpul
imemorial al poveștii, trase de oameni sau de animale pe
acest drum special amenajat și apărat de ziduri, navele,
și separat încărcătura lor, erau transportate dintr-un golf
în celălalt. Soluția chinuitoare și costisitoare pusă în
practică ar fi fost precedată de ideea construirii unui
canal, dar poate gândul la supărarea pe care le-ar fi
pricinuit-o zeilor intervenind în creația lor, poate lipsa
mijloacelor, l-au determinat pe Înțelept să renunțe la ea.
Nu a fost și cazul lui Nero, care și-a anunțat intenția în
anul 67, cu ocazia participării sale în Grecia la Jocurile
Istmice, organizate în zonă în cinstea zeului său
proteguitor, Poseidon. Înflăcărat de posibila asemănare
cu Hercule, Nero a fost prezent la inaugurarea lucrărilor,
săpând cu o lopată de aur și ducând în spate primul coș
de pământ scos. Acestea au continuat, inginerii
împăratului ignorând previziunile sumbre ale
matematicienilor egipteni, conform cărora Golful Corint
va inunda Golful Saronik și apele vor înghiți Eghina.
Moartea lui Nero a întrerupt lucrările, dar urmele
puțurilor realizate în timpul lui au rezistat până la
sfârșitul secolului al XIX, când au fost acoperite de
lucrările actualului canal. În vreme, au existat și
tentative ale venețienilor, cei mai întreprinzători fiind
însă descurajați de apa roșie ca sângele care izbucnise și
la prima lovitură de cazma și peste un răstimp și la a
doua. După revoluția din 1821, oricât de atașat a fost de
acest proiect datorită numeroaselor beneficii economice
și politice pe care promitea să le aducă, a trebuit să
renunțe și primul șef de stat al Greciei, Ioannis
Kapodistrias, din cauza costurilor insuportabile. Părând
abandonat, proiectul a fost readus în discuție ca valabil
și necesar de constructorul Canalului de Suez, dar a fost
finalizat de o societate greacă. În ciuda unor dificultăți
care au părut la ceasul lor insurmontabile legate de
surprizele terenului, de tehnică și de bani, în august
1893, binecuvântat de mitropolitul de Corint, panglica
sa a fost tăiată cu o foarfecă de aur de către Olga, soția
lui George I al Greciei, în prezența regelui.
Sunt mișcătoare documentele foto ale epocii,
priveliștea în secțiune a Canalului, cu puțin înainte de
curățire și nivelare, cu un tren ca de jucărie peste podul
la 10 metri înălțime, mulțimea lucrătorilor zorind la
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
27
terminarea trudei lor pe fundul încă uscat al Canalului
ca în despicătura unor munți și revărsarea apelor
plecând dinspre Golful Saronik. Întotdeauna m-a
emoționat imaginea lui Anghel Saligny, așteptând sub
pod, într-o barcă, trecerea primului tren pe podul său, la
Cernavodă. Ce probă de asumare fără echivoc a lucrării
ar fi fost, va fi fost comparabilă în cazul Canalului
Corint? Nu știu, dar îmi place să mi-i închipui pe acei
lucrători rămând peste noapte, în ultima noapte fără apă
a Canalului, să privescă cerul până la venirea somnului,
în aer liber, în adâncul pământului, la cumpăna apelor.
Dormind adânc, liniștiți.
Păzit de bare și plase metalice, Canalul pare o
panteră uriașă. De sus, din mersul autocarului, poți
uneori să-l zărești ca o prelungă scânteiere albăstruie,
alteori scurt, fulgerător, ca un fluier de argint. Dacă îl
străbați cu un micuț vas turistic, nu poți scăpa de fiorul
gândului că aluneci fără putință de scăpare spre marea
cea mare. ,,Notre Dame du Salut”, primul vapor, un
vapor francez, care l-a străbătut s-a lovit de șapte ori de
pereți, în ciuda dimensiunilor sale normale, strângând
inima privitorilor.
Naționalizat în anul 1980, exploatarea sa este
controlată astăzi de o societate de interes britanic, dar cu
un nume grecesc, evocator: ,,Periandru”.
E. Pipera Marsellou și D. Tsoukala-Konidari,
autorii istoriei Canalului Corint din cartea găsită în
ultima piațetă a Greciei continentale susțin că această
impresionantă lucrare a secolului XIX nu se ridică la
înălțimea așteptărilor, permițând doar trecerea unor
nave relativ mici și niciodată două venind din sens
contrar. Și încheie, făcând trimitere la răspunsul dat de
Oracolul din Delphi la întrebarea privind o încercare de
același gen a locuitorilor peninsulei Cnidos: „Nu săpați
și nu fortificați istmul. Dacă Zeus ar fi vrut o insulă în
acest loc, ar fi pus-o!”
Și brusc îmi aduc aminte de cele nouăzeci și trei
de fluiere ratate de Andrii și de amenițarea cu moartea
în noaptea lunii pline. Și nu pot să nu-mi spun că zeii,
ca și zânele, și pentru „da” și pentru „nu”, au nevoie de
oameni.
Mihai Eminescu
Înfășurat în drapelul liberei fantezii
Zvârcolind o scânteie de iubire
Ce suflă vals spre codrul somnoros
Printre crengi tocite
Se răsfrâng doruri uscate de timp
Ard teii și salcâmul și casa și mormântul
Cu zgomot ros de aripi triste
și lacrimi muzicale
Un hectar de Eminescu
Pădurea albastră din hectarul gândului
m-a copleșit cu flori de țară veche
ce-a fost cândva lăcașul unui sfânt fără noroc
în iarba fiartă de viață e muza lui
ce s-a stins de dorul unui buchet de flori
flori de nufăr
flori de gând
flori de mine
Mihai Eminescu e un fulger
Amurg somnoros cu ochi vineții
Coboară în scări de aer respirat de plopi fără soț
Învelește dealul cu lumină coaptă
Poet din slove arse ruginești pe dealuri
Rugând pe om să asculte, să creadă
Versul există
Muguri de toamnă se despică în turme
De catrene de esențe de ritmuri de viu și de imn
Permite-mi să mă așez lângă tine, Poetule,
Să descifrăm lumea împreună
Eu privesc tu mă scrii
Pe ascuns
Mă uit pe ascuns în ochii tăi
Unde văd totul
Ești așa de transparent încât mă văd pe mine
Într-o lumină difuză
Pe ascuns am realizat că sunt albastră
Pentru ca și privirea ta este la fel
Marea
Vreau să mă arunc
În apa clocotită de albastru
Vreau să sar în spuma groasă cu colți moi
Vreau să cad
Până în abisul cu sirene înecate
Vreau să fiu viu
Dana ZETU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
28
Din poezia lumii
Vasili KANDINSKI
(1866–1944)
S-a născut în familia unui comerciant de ceaiuri
ce descindea din spița celor trimiși de regimul țarist la
ocnă în Siberia. În 1871, familia Kandinski se stabilește
la Odessa, unde Vasili absolvi gimnaziul clasic, făcând
și studii de arte plastice, muzică. Urmează dreptul la
Universitatea din Moscova (1886 – 1892). Peste un an
își susține disertația „Despre legitățile retribuirii
muncii”, iar peste alți trei ani pleacă la München, unde
studiază arta plastică. Aici face cunoștință cu elvețianul
Paul Klee, viitorul său prieten și camarad întru creație.
Călătorește mult prin Europa și Africa de Nord (1903 –
1907). Se integrează în boema moderniștilor germani.
După revoluția bolșevică din Rusia, deține funcții înalte
la Comisariatul Învățământului, însă în 1921 se
reîntoarce în Germania. În 1937, pânzele sale și ale altor
pictori-avangardiști sunt vernisate la expoziția inspirată
de Hitler, intitulată apocaliptic „Artă degenerată”.
Kandinski solicită cetățenia franceză, locuind la Paris.
Cântul său de lebădă ar fi fost, presupun exegeții,
lucrările executate în așa-numita tehnică a
„abstracțiunilor biomorfe” – „Curba dominantă”, 1936;
„Compoziția 10”, 1939; „În jurul cercului”, 1940;
„Dublu acord”, 1942, – denumiri de opere picturale care
s-ar potrivi perfect și ca titluri ale unor cărți de poezie.
Nimic surprinzător, deoarece Vasili Kandinski a fost nu
doar un extraordinar creator-novator în artele plastice –
pictor, acuarelist, gravor, – dramaturg, teoretician al
artei, moralist ortodox, – ci și unul din cei mai originali
poeți ai începutului de secol XX. Aproape toate
versurile sale au fost inserate într-un album, la care a
lucrat în perioada anilor 1908-1911. Prima variantă de
lucru a fost una rusească, numită „Sunetele”, pe care
intenționa s-o publice la Odessa. Însă a se realiza în
faptă editorială i-a fost dat doar variantei germane,
„Klonge”, apărută la München (sfârșitul anului 1912).
Aceasta era o ediție fastuoasă, de 300 de exemplare
numerotate și semnate de autor. Curând, cartea-album
devine foarte populară în lumea avangardiștilor. Sub
influența lui Kandinski, începe să scrie versuri și Hans
(Jean) Arp. Textele sunt primite cu entuziasm în cercul
dadaiștilor din Cabaretul „Voltaire” din Zürich.
Contemporanii pictorului-poet, poetului-pictor Vasili
Kandinski au intuit din start grotescul și comicul
personajelor înfățișate sub formă de „fenomene
eminamente spirituale”, a ceea ce însuși Kandinski
definise drept „prelingerea cerului” prin conturul
obiectului. Implicit, versurile atestă crezul artistului,
poetului în apropierea „marii Epoci Spirituale”. Însă,
precum se știe, avea să vină, să năvălească bolșevismul,
războaiele civile, stalinismul, hitlerismul... Oricum,
acestora și altor fenomene catastrofale le-a supraviețuit
întreaga artă a lui Vasili Kandinski, deci – și poezia lui,
în structura căreia, printre alte calități, trebuie să
remarcăm o limpezime, o claritate „picturală” a
expresiei, o siguranță în potrivirea cuvântului tocmai la
locul ce i se cuvine, care i-a fost, cumva, predestinat.
În traducerea lui Leo BUTNARU
PRIVIREA
De ce privești spre mine printr-o
perdea albă? Eu nu te-am chemat,
nu te-am rugat să mă privești
printr-o albă perdea. De ce ea
fața ar acoperi-o? De ce chipul
nu ți-l deslușesc de după
cortina aceea albă? Nu mă privi prin /
alba perdea! Eu nu te-am chemat.
Nu te-am rugat. Printre pleoapele
închise văd cum privești spre
mine. De ce privești spre mine
prin albe cortine? Voi da la o
parte alba perdea și-ți voi
vedea fața, și tu pe a mea
vei vedea-o. Dar de ce nu pot
înlătura alba cortină? De ce ea
de mine-ți ascunde
fața?
PRIMĂVARA
1
În Apus – luna jună. În fața fălcii
căscate a cornului
steaua ei... Casă îngustă înaltă
neagră. Trei ferestre palid lumi-
nate. Trei ferestre.
2
În galbenul luminii pete
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
29
palid-albastre. Doar pete
de-albastru palid mi-au modelat ochii.
Era mare durerea ochilor. De ce oare
n-a văzut nimeni petele palid-albastre
din galbenul luminii?
3
Lasă mâna în apa ce clocotește
și frige-ți
degetele! Lasă mai bine degetele
să-ți cânte despre durere.
ÎN PĂDURE
Pădurea devenea tot mai deasă. Tulpinile
roșietice – tot mai groase. Tufișurile –
tot mai luxoase. Văzduhul – tot mai
puzderie. Până la urmă se văzu
nevoit să pășească direct pe ciuperci.
Omului îi venea tot mai greu
să pășească, strecurându-se, dar
fără-a aluneca. Însă el mergea și
repeta tot mai repede, mai repede
una și aceeași frază:
Rănile se cicatrizează.
Vopselele învie.
În stânga și ceva mai în spate mergea
soția sa. De fiecare dată când bărbatul
își rostea fraza, ea spunea
foarte convinsă, deschizând
puternic sunetul „r”:
Extrrrem de prrractic.
MAI TÂRZIU
Te voi găsi în adâncimea înaltă. Acolo, unde
netezimea înțeapă. Acolo, unde ascuțișul
nu taie. Tu ții inelul în
palma brațului stâng. Eu țin inelul
în palma brațului drept. Nimeni
nu vede lanțurile. Însă aceste inele
sunt chiar verigile de la capetele
lanțului.
Început.
Sfârșit.
DESCHISĂ
Iat-o dispărând lent în iarba verde.
Iat-o ridicându-se din noroiul gri.
Iat-o dispărând indolent în alba zăpadă.
Iat-o înălțându-se din noroiul gri.
Îndelungă-i poza: o trestie
lungă și întunecată.
Îndelungă poză.
Îndelungi trestii.
Trestii.
ACEASTA
Știți cu toții acest nor gigantic ce
seamănă conopidei. I-ați
fi putut rumega materialitatea
albă. Însă limba v-a rămas
uscată. Și astfel norul continuă să
stea pe văzduhul dens-siniliu.
Sub el, la pământ, pe pământ
ardea o casă. Era îndesată, o,
construită îndesat din cărămizi
roșii-întunecate.
Și se afla într-o pălălaie densă
portocalie.
Iar în fața acestei case la
pământ, pe pământ...
CEVA
Peștele aluneca tot mai adânc în apă.
Era argintiu. Apa – sinilie. Ochii mei
urmăreau. Peștele se afunda tot
mai mult. Dar eu îl vedeam încă. Apoi
nu l-am mai deslușit. Dar îl
vedeam totuși, când
nu mai puteam să-l văd.
Și totuși, vedeam peștele. Îl
vedeam încă. Îl vedeam. Îl deslușeam.
Îl vedeam. Îl vedeam. Îl vedeam.
Calul alb stătea tihnit pe
picioarele sale lungi. Cerul era
albastru. Picioarele erau lungi.
Valul – nemișcat. Coama atârna
liberă și nu se mișca. Calul stătea
nemișcat pe picioarele-i lungi. Și
totuși el era viu. Nicio tresărire
de mușchi, niciun tremur
de piele. El era viu.
Și totuși, și totuși. Era viu.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
30
Pe șesul întins creștea o floricea. Floricica
era albastră. Doar o singură floricea
era pe șesul întins.
Și totuși, și totuși. El era acolo.
RUPTURA
Omul cel mic a vrut să rupă lanțul și
firește, nu izbuti. Omul cel mare
făcu acest lucru cu ușurință. Omul
cel mic a vrut să treacă prin verigile
lanțului. Omul cel mare îl apucă
de mânecă, se aplecă și i-a spus la
ureche: „Noi ar trebui să nu scoatem
un cuvânt despre asta”. Și ambii
prinseră a râde din tot sufletul.
ALTFEL
Acesta era un mare 3 – alb și
brun-întunecat. Arcul lui superior era
de aceeași mărime cu cel inferior.
Mulți oameni credeau exact așa.
Și totuși arcul de sus era
puțin, puțin, puțin
mai mare, decât, decât cel de jos.
Acest 3 privea mereu spre stânga
și nicicând spre dreapta. În același
timp, privea puțin și în jos, pentru
că cifra doar părea să stea
perfect vertical. În realitate însă
chiar dacă nu era ușor să se observe
acest lucru, cea mai mare parte a segmen-
tului de sus era
puțin, puțin, puțin
înclinată spre stânga.
Astfel că acest mare și
alb 3 privea mereu spre stânga
și puțin în jos.
Aceasta, probabil, de asemenea
era altfel.
PERIPEȚIA
Odată, m-am dus într-un orășel în
care nu mai viețuia nimeni. Toate
casele erau de un alb minunat
și tuturor le erau închise
obloanele verzi. În mijlocul
orășelului se afla o piață năpădi-
tă deja de iarba deasă. În
centrul pieței se înălța o
biserică bătrână cu o clopot-
niță ce se prelungea-termina
cu un acoperiș țugu-
iat. Marele orologiu funcționa
însă nu bătea orele. Sub peretele
clopotniței stătea o vacă roșcată
ce avea o burtă mare. Stătea
nemișcată, rumegând somnoros. De
fiecare dată când minutarul
indica sfertul, jumătatea de oră
sau ora plină, vaca răgea:
„Hei! Nu fi atât de fricos!” După
care revenea la somnorosu-i
rumegat.
PRIVIREA ȘI FULGERUL
Astfel cum el (omul) dorea să
mănânce ceva, creasta albă și groasă
zburătăci cât colo pasărea roză. Iată
ea scurmă, dărăpănă la fereastra
udă cu horbota prosoapelor ei de lemn.–
Nu departe, dar cu strâmbătate.–
Se dezlănțui capela – ei! ei! Semi-
cercurile cercurilor sonore aproape că
se lipesc de tablele de șah și!
de cărțile de fier! Cel ce-și făcu
genuflexiunea în preajma
tăurașilor încornorați vrea și
el Nürenberg vrea să se culce –
îngrozitoarea greutate-apăsătoare a
sprâncenelor. Cerule, cerule, ai putea
tu duce benzile tipărite...
Și din
capul meu ar putea crește picioarele
unui cal scurt la trup cu
botul ascuțit. Însă cornoroșca-
ții, însă palidocârligele pe polarlacurile sunt
asemeni rachetelor
în amiază.*
________
*E un text care demonstrează că V. Kandinski era
familiarizat cu limbajul zaum’ (transrațional) al
cubofuturiștilor.
CORTINA
Funia se scurgea în jos, și cortina se
ridica. Cu toții, așteptam atât de
mult acest moment.
Cortina atârna. Cortina atârna.
Mai era încă lăsată în jos. Dar
iată că e ridicată. Când prinse
a se ridica (a se înălța)
cu toții ne-am bucurat nespus
de mult.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
31
Dumitru Augustin DOMAN
Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de
ultimul indolent
Dintr-un atom în altul. Am locuit cândva, la
începuturi, într-un microscopic atom alb. M-am născut
și am trăit pe-un mare atom albastru. Mă voi caza voios
și definitiv pe-un atom negru, de-o imensitate infinită.
*
Tolstoi, Lev Tolstoi despre ciclul moarte-
naștere-moarte: „Să mori înseamnă să pleci acolo de
unde ai venit. Ce e acolo? Trebuie să fie bine, dacă ne
luăm după acele minunate ființe, copiii, care vin de
acolo”.
*
A ști să mori – o imposibilitate. Dacă ești tânăr,
nu-ți poți pune problema, pur și simplu, ai altele pe cap.
La senectute înaintată nu te poți plia pe gândul morții,
fie dintr-o obișnuință imuabilă de a te trezi în fiecare
dimineață și a adormi în fiecare seară, fie din senilitate.
*
Fericirea. Îi stă în obișnuință să apară rar și să
poposească puțin.
*
Niciun om cu mințile rătăcite nu se gândește la
moarte. Să fie un semn că el se află deja, odată cu
pierderea rațiunii, în realitatea paradisiacă a morții?
*
La celebrul bal din Ghepardul, don Fabrizio
meditează la moarte: „Ca întotdeauna, gândul la
propria-i moarte îl însenina tot atât cât îl tulbura
moartea celorlalți; poate pentru că, la urma urmelor,
moartea lui însemna, înainte de orice, moartea lumii
întregi?”
*
Moartea unui urs furnicar. Un frumos urs
furnicar, în amurg, a dat iama într-un mușuroi de
furnici, încercând să strice minunea de mică piramidă
construită cu trudă de harnicele insecte și să le mănânce
pe locatarele aflate la lucru. O furnică și-a încordat
picioarele din spate, a țintit botul fierbinte al ursului și l-
a dat înapoi peste cap o dată, de două ori, de nu se mai
știe câte ori până l-a aruncat într-o prăpastie adâncă.
Populații de furnici și termite de pe întreg cuprinsul l-au
devorat ca pe nimic și pe cadavrul lui au ridicat un
adevărat castel cu numeroase galerii pline de provizii
pentru zilele negre. Se pare, nu e sigur, că acest caz a
fost dat și la Animal Planet.
*
Moartea, un proiect dus la bun sfârșit și de
ultimul indolent.
*
Jocul cu femeia și cu moartea al lui Marian
Drăghici: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi
niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea
în somn mă săruta pe obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva
s-a schimbat/e bine să ţină de învăţătură,/femeia mă
sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.
*
Viața este în fond lungă, îndestulător de lungă.
Unii știu, alții află foarte târziu, alții – luați cu treburi
mari, desigur – niciodată. Tuturor le folosește la nimic
această știință/ neștiință.
*
Cel mai tare mă tem de insomnia morții.
*
Naratorul povestirii Ceața de Ivan A. Bunin, în
mijlocul nopții cețoase de pe un vas de croazieră: „Un
singur lucru știam, fără niciun fel de șovăire sau
îndoială: faptul că există ceva mai presus, mai presus
chiar de vechimea pământului... poate taina aceea, care
se păstra tăcută în noaptea aceasta... și pentru întâia oară
îmi trecu prin minte că poate tocmai lucrul acela măreț,
care de obicei se cheamă moartea, mă privise în față în
noaptea aceasta, și că pentru prima oară am întâmpinat-
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
32
o liniștit și am înțeles-o așa cum trebuie s-o înțeleagă un
om...”
*
Și-a făcut alaltăieri ultimele investigații
medicale, ieri și-a făcut și testamentul, știe că mai are
maximum o săptămână de trăit, dar se întreabă candid:
„Care va fi cursul euro-dolar peste doi ani? Dar, barilul
de petrol va crește, se va menține pe linie?...
Iar cerul zace neclintit deasupra lui.
*
Mortul, la despărțire, în biserică, mortul care nu
așteaptă ca rudele și prietenii să se deranjeze, să stea la
rând pentru a-i da sărutul cel de pe urmă. Se ridică el –
galben vinețiu – din sicriu și face turul bisericii,
sărutându-i pe toți în dreapta și-n stânga. „Mai e cineva
de la care nu mi-am luat adio?... Atunci, vă las cu bine
și vă aștept, când o fi să fie, sub o salcie pletoasă...”
*
Până la urmă, n-are niciun fel de importanță
faptul că murim cu toții. Enervant este însă că de
această democrație a morții beneficiază abuziv tot felul
de proști, de la cei de jos până la miliardarii cei mai de
sus.
*
În cortegiul funerar, un ins, în șoaptă, despre
răposat: „Mi-a zis de mai multe ori că sunt incult și
prost. Dar, el e mort acum. Iar un filosof chinez a zis că
e mai bun un prost viu decât un înțelept mort”.
*
Ce e-n mintea și-n sufletul muribundului?
Probabil că mai nimic. El este omida lui Tolstoi care
„vede propria ei atrofiere, dar nu vede fluturele care va
zbura din ea”.
*
Nu teama mea de moarte e problema, ci teama
morții de mine, adică lipsa fricii morții de mine.
*
Pe capul însângerat, tocmai desprins de trup cu
ajutorul lamei ghilotinei, se așează un fluture alb, total
inconștient de diferența dintre viața bătrânului ministru
și viața de o zi a lui, a fluturelui.
(fragmente din volumul în pregătire Moartea de după
moarte)
spațiu închis
iar plouă, închide fereastra,
timpul să stea pe afară, în haine de doliu
vrăbiile țin norii în cioc și-i coboară în firimituri
rotunde
ca lacrima, ca secunda, ca ochiul în care închid
imaginea ploii
cine se mișcă în spațiul închis, dintre răsărit și
apus?
- doar norul, și vrăbiile, și crengile plângând ale
caprifoiului –
ele se preling pe fereastra închisă, o șterg de
praf
și urme lipicioase de melci.
cândva, pe aici vor mai trece și niște umbre,
niște cuvinte cu pletele-n vânt și ecou,
din ele vor ieși alte vrăbii, alți nori,
doar ploaia va rămâne aceeași,
sigură pe ea și înaltă ca moartea.
umbra rugăciunii
stau în umbră și mă rog la Tine,
Doamne, razele au rămas după gratii de fier,
aici nu mai ajung ele, ci doar un ecou ca în
munți, la apus
cine să-mi scrie poeme pe suflet, cine să mi-l
îmbrace
în purpură sau în alb dureros?
umbra se-ntinde ca o reptilă cu zale de gheață
pe corp
strig către Tine din veninul ei, din marea ei
dușmănie
mă aud doar cocorii, înainte de somnul meu fără
somn,
când pleacă sub steaua polară, din frig și din
toamna ucisă,
trimite, Doamne, un înger în țipătul dinaintea
dimineții,
să scrie pe umbră cuvinte cu sens
Valeria MANTA TĂICUȚU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
33
Virgil DIACONU
Poezia și poezia
cu un colț sfărâmat
Alături de poezia în
sine, creată în scop artistic, Nichita Stănescu a scris și
câteva poezii în care și-a propus să surprindă ființa
poeziei, deci arta ei poetică. Ce înțeles are, așadar,
poezia în aceste arte poetice, pentru Nichita? Cum este
ea „definită”? În cele de mai jos voi prezenta două
poezii-arte poetice semnate de Nichita Stănescu, și
anume Lecția despre cub, din volumul Opere imperfecte
(1979), și Necuvintele, din volumul cu același nume
(1969). Să urmărim, pentru început, Lecția despre cub.
„Se ia o bucată de piatră,
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”
Poezia Lecția despre cub nu ne dezvăluie vreun
înțeles al poeziei, însă ea ne atrage atenția asupra
existenței a două tipologii poetice și, implicit, a două
arte poetice diferite și opuse: poezia și arta poetică
estetice, împlinite artistic, „perfecte”, simbolizate de
„cubul perfect”, așadar de cubul cioplit „cu o daltă de
sânge”, lustruit „cu ochiul lui Homer” și „răzuit cu
raze”, și poezia și arta poetică imperfecte, al căror
simbol este cubul ciobit, cubul cu „un colț sfărâmat”.
Poezia și poetica estetice sau autentice, pe de o
parte, și poezia și poetica imperfecte, modeste, minore,
pe de altă parte, sunt cele două mari tipologii și arte
poetice, cele două direcții ale poeziei moderne, iar ele
alcătuiesc ceea ce, în mod contradictoriu, numim
poezie/poetică modernă (1790-azi).
Direcția poeziei estetice sau autentice,
constituită din poezia poeților de excepție, este
contrazisă, negată, de-a lungul întregii modernități, de
direcția poeziei ciobite, precare estetic, de poezia cu un
colț sfărâmat, iar interesant este faptul că aceasta din
urmă se consideră poezie autentică, cu drepturi egale în
ansamblul poeziei moderne. Poezia modestă valoric nu
trebuie înțeleasă ca un accident sau ca o consecință a
unei neputințe poetice, ci ca fiind rezultatul unui act
intenționat: „După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se
fărâmă un colţ de-al cubului”.
Artistul modern nu mai crede, de regulă, că
opera sa trebuie să fie perfectă, ci mai degrabă
imperfectă. Imperfecțiunea este visul, spune un vers al
lui Yves Bonefoi, iar majoritatea creațiilor
artistice/poetice moderne dovedesc chiar acest lucru.
Poezia estetică este ilustrată de un număr destul de mic
de poeți, de așa-zișii poeți de excepție.
Deși în Lecția despre cub Nichita Stănescu
distinge între cele două poezii/ arte poetice, el nu ne
dezvăluie pentru care dintre poetici optează – pentru
poetica estetică, „perfectă”, sau pentru poetica
imperfectă? Dar Nichita ne comunică, în schimb,
opțiunea destinatarului poeziei, a cititorului: „„Toți, dar
absolut toți zice-vor:/ - Ce cub perfect ar fi fost acesta/
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!” . Ce poezie perfectă ar
fi fost aceasta dacă n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Arta poetică a Necuvintelor
Poezia Necuvintele este și ea o artă poetică, pe
care Nichita Stănescu o elaborează destul de atent,
sugestiv și mai ales poetic. Să urmărim un fragment din
această poezie:
„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu
degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.”
În ce constă, în mod esențial, arta poetică
comunicată de poezia Necuvintele? După cum ni se
sugerează în text, arta poetică constă, în principal, în
relația care se stabilește între eul poetic și ființele lumii,
de fapt, între om/mine și ființele lumii:
„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu
degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-ntețeşte seva lui bătând
ca sângele.
ISTORIE LITERARĂ
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
34
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca
seva.”
Relația mea cu ființele lumii, ne face Nichita
Stănescu să înțelegem, nu este însă nicidecum una
obișnuită, ci una absolut stranie, pentru că, pe de o
parte, ființa copacului sugerează ființa mea, ca om, iar
pe de altă parte ființa mea sugerează ființa copacului; –
aceste două fapte vorbesc despre empatie și comuniunea
dintre mine și ființa copacului, despre recunoașterea
copacului în ființa mea și a ființei mele în ființa
copacului, atâta vreme cât „El a întins spre mine o
frunză ca o mână cu degete”, iar „Eu am întins spre el o
mână ca o frunză cu dinţi”, cât „El a întins spre mine o
ramură ca un braţ”, iar eu „Eu am întins spre el braţul
ca o ramură”, cât eu „Auzeam cum se-ntețeşte seva lui
bătând ca sângele”, iar el „Auzea cum se încetineşte
sângele meu suind ca seva”.
Relația mea cu ființa copacului este, așadar, una
stranie, insolită, iar în acest tip de stranietate, de insolit,
în care ființele își împrumută unele altora modul de a fi
și se recunosc astfel unele în altele, stă caracterul poetic,
poetic-metaforic, al poeziei Necuvintele. De altfel,
această poezie este, în întregul ei, o metaforă sau o
vorbire metaforică, simbolică.
A scrie poezie înseamnă, pare să ne spună
Nichita Stănescu, a pune omul într-o postură poetică,
într-o ecuație poetică, deci într-o situație poetică.
Finalul poeziei Necuvintele este, și el, o ilustrare a
poeticului – „Eu am trecut prin el./ El a trecut prin
mine./ Eu am rămas un pom singur./ El/ un om singur.”
Ultimele trei versuri ne comunică echivalența
dintre om și copac, identificarea omului cu ființa
copacului; – versurile sunt o metaforă. Această punere a
omului într-o ecuație poetică cu ființele lumii, pe care o
exemplifică poezia Necuvintele, vrea să ne spună că
poezia, deci poezia în general, nu este în mod esențial
cuvânt, ci o punere, prin cuvânt, a omului, a mea, într-o
relație ființială stranie/ poetică cu ființele lumii, o
punere a omului în dialog, în comuniune cu ființa/
ființele lumii.
Înainte ca o entitate, ceva, o ființă, un fenomen,
un element, un lucru etc., să fie numit, așadar să ajungă
cuvânt, acel ceva este un necuvânt. De aceea, putem
afirma că lumea se constituie dintr-o mulțime nesfârșită
de necuvinte, iar poezia, ne sugerează Nichita, este
făcută tocmai din necuvinte, deci din ființele lumii și,
mai mult de atât, din relația ființială stranie, din relația
poetică, ce se stabilește între om și aceste ființe: „El a
întins spre mine o frunză ca o mână cu degete./ Eu am
întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi”.
Limbajul, spunea Tudor Vianu, este tranzitiv: el
trimite dincolo de el însuși, deci în afara sa. Și dacă
limba trimite la ceea ce se întâmplă între mine și lume,
poezia pune în scenă relația mea ființială stranie,
insolită, poetică cu ființele lumii, cu lumea.
„Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu
mine/ și cu lumea”, spune Nichita Stănescu în poezia
Ars poetica, sugerându-ne că limbajul, cuvintele trebuie
să trimită la referentul lor: la om și ființa lumii. „Până la
urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ și cu
lumea”, deci să fie necuvinte și să prezinte ceea ce se
întâmplă între mine și lume, să prezinte relația mea
insolită, poetică, cu ființa lumii. Poezia dezvelește
tocmai această relație stranie, poetică, existentă între
necuvinte, mai precis între necuvântul care sunt și
necuvintele-ființe-ale-lumii. De aceea, atunci când
cercetăm modul de a fi al poeziei, deci arta ei poetică,
nu cuvântul în sine trebuie să ne rețină atenția, ci ceea
ce survine prin cuvânt: relația mea ființială (sau
desființială) cu lumea. Poezia modernă nu este, în mod
esențial, limba în sine, ca în poezia pură, dada, futuristă,
după cum nu este nici limbaj obscur, ca în poezia
suprarealistă și poezia absurdului, poezii care închid
accesul cititorului la semnificație și referent/ființă.
Critica literară a spus, nu de puține ori, că
Nichita Stănescu a reformat limba poeziei. În ce sens?
Reforma lui Stănescu se înregistrează mai cu seamă la
nivelul exceselor lexicale și al obscurității semantice a
poeziei sale („N-ai să vii și n-ai să morți,/ N-ai să șapte
între sorți,/ N-ai să iarnă, primăvară,/ N-ai să doamnă,
domnișoară.”), dar acestea sunt doar reformările sărace,
nonartistice ale limbajului, iar ele mai mult strică
poezia, decât o slujesc. Mai degrabă, putem spune că
ceea ce a făcut Stănescu pozitiv, constructiv, la nivelul
limbajului, este faptul că el a repus limba poeziei în
drepturile ei, în sensul că în cele mai reușite poezii ale
sale limba funcționează pentru a dezveli lumea, raportul
eului cu lumea și, mai mult de atât, pentru a dezveli
stranietatea relației poetului/omului cu lumea, deci
relația lui poetică cu lumea.
Poezia este făcută, de bună seamă, de
imaginația poetică, de acea imaginație care produce/
creează situații poetice, iar nu situații banale, stupide,
moarte emoțional, existențial și poetic. Și este clar că
situațiile poetice nu sunt ale limbajului în sine, ale
cuvintelor în ele însele, ci ale necuvintelor. Poeticul este
o relație stranie dintre necuvinte. În acest fel, ni se
revelează condiția magică, bizară, stranie, insolită,
poetică a poeziei. Poezia este, așadar, necuvânt, este
insolitarea și tensionarea existențială, lirică și poetică a
limbajului referențial, nicidecum limbaj în sine sau
referent în sine. „O plasă folosește la prinderea, din
mare, a peștelui. După ce peștele a fost prins, plasa nu
ne mai folosește la nimic”, spune LaoTse.
O miniistorie a insolitării poetice
Tehnica sau arta insolitării poetice prezentă mai
sus, înțeleasă ca o capacitate a eului poetic de a
empatiza cu ființele lumii, de a se regăsi în ele și de a se
„identifica” cu ele, nu este născocirea expresă a lui
Nichita Stănescu, ci este o modalitate generală a
poeziei. De pildă, Whitman folosește în câteva rânduri
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
35
tocmai acest tip de viziune poetică:
„Eu sunt omul. Am suferit (...);
Mama, osândită ca vrăjitoare (...);
Sclavul hăituit care se clatină (...);
Cuțitele ce-i străpung picioarele (…);
Toate acestea le simt, toate acestea sunt eu.”
(s.n.)
Insolitarea relației dintre om și ființă, deci
factura poetică a acestei relații, nu este nicidecum o
descoperire a modernilor, ci e veche de când lumea.
Identificarea poetică cu ființele lumii îi este atribuită, la
începuturi, divinității.
„Dumnezeu este ziua și noaptea,/ iarna și vara,
războiul și pacea,/ îndestularea și foamea”, spune,
într-unul dintre fragmentele sale, Heraclit. Acest
fragment (rupt/aranjat de mine în vers liber) exprimă
formula centrală a filozofiei grecești, Unul este totul (En
panta), care este o formulare prin excelență poetică. Noi
vedem în ea chiar o formulare a poeticului, dintre cele
mai vechi. Prezenta idee filozofico-poetică va cunoaște
de-a lungul timpului o adevărată glorie, ea devenind,
după cât se pare, modelul unor formulări poetice care
i-au urmat.
Înainte de era noastră, Empedocle nota în
manuscrisele sale: „Da, eu băiat m-am născut;/ Rând pe
rând apoi, o fată, o creangă,/ Pasăre-am fost, pește mut:/
Și săream peste unde în larguri.” (Traducere Simina
Noica)
Textul lui Empedocle nu se depărtează de textul
lui Heraclit decât cu privire la personaj, pentru că el
schimbă divinitatea lui Heraclit cu propria ființă. În rest,
formula poetică este aceeași, pentru că postura ființială
poetică a divinității este împrumutată, în textul lui
Empedocle, propriei ființe. Nașterea succesivă a
băiatului, ca fată, creangă, pasăre, pește mut, este,
așadar, ilustrarea unei gândiri prin excelență poetice,
metaforice. La Georg Trakl aflăm versul:
„Tu: copac, stea, piatră!”
De la greci încoace, prin Heraclit, Empedocle,
Withman, Trakl, Bacovia, Rilke, Arghezi, Eminescu,
Esenin, Nichita Stănescu, cel puțin, se gândește și într-
un alt fel decât în modul epic, altfel decât în poezia
epică sau în proză: se gândește poetic, metaforic-poetic!
Se gândește într-o modalitate insolităde factură poetică,
deci prin insolitarea (straniezarea) poetică a raportului
dintre om și ființele lumii. Poezia poate fi înțeleasă ca
fiind tocmai această insolitare a raportului dintre mine și
ființele lumii. Exemplele date aici confirmă acest insolit
de factură poetică manifestat în orizontul ființei.
Oricum, putem spune că poetul nu creează
poezie decât în măsura în care el este capabil să
relaționeze altfel, mai precis într-un mod straniu, insolit,
bizar, poetic, ființa sa cu ființa lumii, decât atunci când
poezia sa este configurată de viziunea insolitată și
tensionată poetic, existențial și liric, deci atunci când
poezia produce această stare tensională între om și
ființele lumii. Să fie asta emoție poetică?
Tempo di marcia
Să-mi cânt de somn veșnic,
Notele bemoli să ațipească
La căpătâiul rândului patru,
Aliniatul unu din legea firii.
Să-mi scriu de mână moartă,
Notele diezi să amorțească
La finele actului doi
Aliniate pe portativ la uscat.
Să-mi dansez de doliu,
Notele de subsol să-ncremenească
La apusul valsului trei
Aliniat în fața plutonului de execuție.
Să-mi spun de adio,
Notele de trecere să plutească
La malul mării dintâi,
Aliniatele ape de dumnezeu.
Acatalectic
Anomaliile se țin lanț,
Fac jocul fetelor din șanț,
De tăvălit la coasă
Prin iarbă deasă,
Fac loc mâinilor bătucite
Sub pânza cămeșilor pipite,
Cătând cu buzele buricelor uscate
Sărutul papilelor mamare transpirate.
Anomaliile se vând la sticlă,
Fac jocul lichidelor de pâclă,
De gusturi oțețite
Prin gurile-mbâcsite.
Fac loc muierilor la poartă,
Sub amețeala loviturilor de soartă,
Cătând cu vorbe grele de ocară
Sărutul dușmănos pentru vecinele de ară.
Anomaliile se-ntrec pe uliți,
Fac jocul bătrânilor smoliți,
De ani la sapă
Prin glod și apă.
Fac loc piciorului ce doare,
Sub coperișuri arzătoare,
Cătând fără cuvânt cu furca răscolind în fân
Sărutul fiului azi devenit stăpân.
Sorin CĂLIN
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
36
Diana VRABIE
Anul literar 2016. Starea spiritului
literaturii pentru copii din Basarabia
Modesta reprezentare a literaturii pentru copii în
anul 2016 denotă o anume circumspecție față de acest
domeniu, care mai persistă în cercurile noastre literare;
reticență alimentată și de imensul val de subproducții,
care discreditează genul, dar care ține și de o anumită
mentalitate. Dacă în ceea ce privește cartea-educativă,
cartea-jucărie, cartea 3D sau cele interactive, cu
autocolante, cu sunete, de colorat, care, în chip evident,
își au rostul și locul lor în întâlnirea copiilor cu
literatura, dar care nu sunt totuși literatură, se
înregistrează o imensă producție editorială, cărțile de
literatură pentru copii… de calitate nu se grăbesc să
inunde rafturile librăriilor. Deși, există și frumoase
excepții și tocmai la ele ne vom referi în cele ce
urmează.
E de remarcat că în ultimii ani capitolul de proză
pentru copii este reabilitat estetic prin producții de
calitate, nuvele, povestiri, schițe, miniaturi,
microromane și chiar jurnale și autobiografii. Nu este o
excepție nici anul 2016, care vine cu surprizele sale
literare și care este superior reprezentat la capitolul
proză pentru copii. Din cărțile care mi-au fost
reperabile, selectez fără ezitare: Pălăriuță Oranj îl
lecuiește pe Dumnezeu de răceală de Iulian Filip
(Editura Junimea, Iași), Vrabia din geantă de Dumitru
Crudu (Editura Prut, Chișinău), Zâmbetul florilor de Ion
Diordiev, proză scurtă pentru copii, Editura Balacron,
Miracolul de Mihai Vâlcu. Bun prieten al copiilor,
Mihai Vâlcu, de pildă, adună în acest volum o serie de
povestiri antrenante și educative, deghizate într-un cod
accesibil, fără a fi simpliste, pe care le încheagă într-un
registru al jovialității și al unei etici primare.
După ce în anul 2015, Stela Popa își familiariza
publicul cititor cu Îngerii mării, din seria „Povești
pentru Dănuț”, în 2016 publică alte două povești în
aceeași serie, Sofia Păpădia și Semincioara fermecată,
ambele apărute în cadrul Colecţiei „Cartier Junior”, cu
ilustrații de Stela DAMASCHIN-POPA. Semincioara
fermecată este o carte solară, care răspunde ludic la
întrebarea picilor cum venim pe lume.
Claudia Partole reanimează tradiția romanului
adolescentului miop în sensul că ne propune prin
volumul Prietenul meu EleniS, un jurnal de copilărie și
adolescență,un jurnal naiv, cum îi zice autoarea, în 8
caiete școlărești, formatul cărora a fost inspirat menținut
în concepția grafică a cărții realizată de Vladimir
Kravcenko. Este un jurnal autentic, atât cât poate fi
autentic un jurnal recitit la vârsta maturității, un jurnal
care relevă variabilele unui spirit deschis cuvântului
într-un context când despre Dumnezeu se spunea că nu
există.
Iulian Filip își concepe cartea Pălăriuță Oranj îl
lecuiește pe Dumnezeu de răceală, ca pe o poveste
pentru „o fetiță care nu poate adormi fără povești”. Se
regăsesc toate mărcile stilului lui Iulian Filip, umorul
jovial, echilibrat, ludicul, spiritul fantezist, toate
consumate într-o atmosferă de basm ce coabitează cu
poanta subtextuală savuroasă. În colecția „Ediții critice”
a editurii „Princeps Multimedia” a apărut anul acesta și
volumul Aripi și Rădăcini, care este o ediție completă a
poeziilor, prozelor și a teatrului pentru copii a lui Iulian
Filip.
E îmbucurător faptul că scriitorii specializați în
literatura pentru maturi (deși astăzi hotarele dintre
literatura pentru copii și adolescenți și cea pentru adulți
e extrem de fluctuantă, întrucât până la urmă literatura
se adresează „vârstei fără de vârstă a copilăriei” din
stratul inocent al maturului,) se lasă seduși de tentația
cărții pentru copii și chiar recidivează inspirat. Este și
cazul lui Nicolae Popa, care intra foarte sigur în
literatura pentru copii cu volumul Balcoane cu elefanţi,
obţinând, în 2011, premiul „Cartea anului” la Salonul
Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret. Epopeea
editorială o continuă cu Marele Ciulică(2012), o carte în
care autorul descrie istoria unui copil, ai cărui părinţi
sunt plecaţi la muncă în Italia și apoi, în 2015, cu
volumul Ghiozdanul zburător, apărut la editura Arc.
Cam același traseu îl înregistrează și scriitorul
Dumitru Crudu, căruia probabil mediul bibliotecii i-a
reanimat disponibilitatea față de cartea pentru copii.
După ce în 2015 debutează în materie de literatură
pentru copii prin volumul de teatru, O bătrână de
unsprezece ani, apărută la Prut și declarată Cartea
anului la cea de-a XIX-a ediție a Salonului Internațional
de Carte pentru Copii și Tineret din Chișinău, în 2016,
exact la un an, recidivează cu volumul de proză pentru
copii, Vrabia din geantă, editura Prut, cartea surpriză a
„Salonului Internațional de Carte pentru copii și
tineret”. Este șansa literaturii pentru copii din Basarabia
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
37
de a se reabilita prin scriitorii de valoare, consacrațiși
care conștientizează importanța unui domeniu
responsabil de calitatea lectorului de mîine.
La capitolul poezia pentru copii, anul 2016 a avut parte
de titlurile sale bune şi foarte bune: Puiul mamei, dragul
tatei de Vasile Romanciuc, Dansul florilor de Ianoș
Țurcanu, versuri pentru și despre cei mici, Copăcel-
copăcel și La Mulți ani de Iulian Filip, texte de urături,
colinde, semănat, sorcove; toate apărute la editura Prut,
atât de receptivă față editarea cărții pentru copii.
Cuvinte de alungat plânsul și nu numai ne propune Petre
Popa, în ciclul de versuri pentru preșcolari, Văd lumea
care mă vede. Arcadie Suceveanu deține primatul la
capitolul inventivitatea titlurilor, dar și a conținutului.
Un secret pe cotcodacnet, de pildă, este constituită din
poezii pentru (când suntem) copii, după cum și le
subintitulează autorul, toate purtătoare de titluri ludice,
pregnant poetice: Moșul de pe cornul lunii, Un clește cu
… rac, O silabă … de tren și ingenios intertextuale:
Lupul din povestea Capra cu trei iezi, Ieduții lui Moș
Creangă.
Țin să menționez alte două contribuții a aceluiași
autor, în coautorat de data aceasta: un florilegiu de
cântece pentru copii (cu CD), Ciupercuța balerină,
realizat împreună cu Ada Zaporojan și noua ediție a
„Abecedarului”, destinat copiilor din R. Moldova şi
România realizată împreună Valentina Lungu.
Puiul mamei, dragul tatei de Vasile Romanciuc
reprezintă o ediție de duminică, apărută de asemenea, la
editura Prut, care reunește cele mai reușite poezii ale
scriitorului, completate de un original alfabet onomastic,
într-o concepție grafică expresivă realizată de Victoria
Rață.
În fond, aceiași scriitori, care s-au dedicat genului
și în anii precedenți, menținând elegant pe linia de
plutire un gen atât de curtat de micii cititori.
Ţin să remarc onorabila deschidere a editurii
Știința pentru reeditarea clasicilor în cadrul colecției
„Câmpul de lectură”, destinată bibliotecii școlarului, în
prezentarea grafică rafinată a lui Vitalie Ichim. Am în
vedere ediția basmelor crengiene, în forma lor originală,
necenzurată ideologic, ediția poeziei eminesciene,
ierarhizată de data aceasta conform principiului tematic,
mult mai accesibil uzului didactic.
Profitând de acest context, aș veni cu o sugestie
privind reabilitarea statutului antologatorului și a
antologiilor literare care nu au nici un statut în topurile
și bilanțurile literare sau au un statut de-a dreptul ingrat.
Or un antologator nu se ocupă, cum ar crede unii, de
încropeala textelor sau de însăilarea lor alandala sub
copertele unei cărți. Un antologator este, înainte de
toate, autorul unui concept, în urma stabilirii căruia vor
urma lecturi, identificări, tatonări, selecții
parcimonioase, localizări, ierarhizări, renunțări, trieri,
organizări etc. O antologie este, finalmente, o operație
critică în care conceptul și selecția e totul.
În concluzie, sub aspect literar, anul 2016 s-a
dovedit unul benefic și pentru domeniul literaturii
pentru copii, cu izbânzile sale literare, dar și cu punctele
de suspensie inerente. Nu ne rămâne decât un singur
lucru, să ne regăsim cititorii. Salut în acest context
intenția de a relansa biroul de promovare a literaturii la
Uniunea Scriitorilor. Dacă cititorul nu ajunge la carte, să
ducem cartea la el.
(nu) sunt
mă smulg dintre pietre și tac mai ascuns decât
ochiul tău limpede
ca să nu mă asemăn celor ce se coboară pe
pământul tău
atât de asemănător cu tine,
atât de altfel decât mine ;
m-am smuls dintre pietre și am tăcut mai
dezvelit decât buzele tale
care mi s-au agățat de gene
și îmi sărută ochii mai lesne când clipesc ;
m-am smuls dintre pietre și am devenit,
ca toți cei care se smulg din pietre,
pământ.
¤¤¤
sunt orb din naștere, lumea mea are numai
miros și sunet
pe care le-am modelat astfel încât să se nască
din ele un ochi,
l-am aruncat în slăvile cerului, a rămas agățat
de un colț de fulger ;
din clipa aceea nu mai suport greutatea lumii
pe umerii mei,
din clipa aceea iubesc ce se poate doar risipi
sub mine
ca un roi de furnici care nu se vor strivite cu
niciun chip
de palma mea pe care o plimb deasupra
țărmurilor,
o plimb doar ca să văd unde e destul loc pentru
inima mea.
Simina Maria SIMA
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
38
Cecilia MOLDOVAN
Greutate și excelență nobel-iară
An de an în 10 octombrie savurăm surpriza
premiatului Nobel pentru literatură și infirmarea
prezicerilor marilor case de pariuri, timp în care greii,
previzibilii – prin greutatea și înălțimea operei lor –
îngroașă sau reiau „statul la coadă”. ( Nu de puține ori
m-am aflat descoperită la lecturi din nobeliști,
consimțind apoi să purced la a citi, sau a traduce,
secvențial, din variantele englezești ale unor opere ale
lor, cel puțin pentru întâlnirea cu stilul personal, deși,
din fericire, din fiecare nobelist se tradusese deja și în
românește). Fără intenția de a căuta/ găsi – doar au
făcut-o conștiincios industria pariurilor, editurile și
autorii înșiși, interesați, de până acum, – vreun algoritm,
vreo coerență în criteriile de eligibilitate sau
nominalizare, ci doar o privire, comparativistă, prin
ultimii 10 ani de Nobel, care, printre altele, ne-ar putea
contura aria tematică, genurile literare și alte aspecte
agreate de jurați/Comitet. Desigur, intenția testamentară
a fondatorului Alfred Nobel („celui ce a produs - în
anul precedent - cea mai remarcabilă lucrare în ordine
idealist/ic/ă”) a fost re/interpretată de Comitet ca merit
literar de durată (oare a devenit, astfel, un criteriu, mai
ales, cantitativ?). Între timp, această dorită tendință
„idealistică”, dincolo de relevanța culturală și estetică a
autorilor, a căpătat, și sub umbrela subiectivității
juraților, de pildă, și unele orientări social-politice.
Printre criterii s-ar putea invoca și incidența unor
evenimente excepționale ale momentului internațional.
Cât despre ponderea femeilor nobeliste, ultimul deceniu
excelează: 4 în ultimii 10 ani, din totalul de 14 femei de
la începuturile Nobelului (1901). (Asta, da, politică
prominoritară…). Ca o bifare evenimențială de către
Comitet („un memorial al suferinței și durerii în epoca
noastră”) a părut în 2015 decernarea jurnalistei Ana
Alexievici, cu proze despre dezastrul de la Cernobîl.
Premierea lui Bob Dylan, 2016, are loc în plină
campanie electorală, H. Clinton-Trump, la care se
adaugă și faptul că în acel an se serba a 70-a aniversare
a celui mai popular trubadur al drepturilor omului, pe
drept, atât de mediatizată – și în muzeele poporului
evreu din Beit Hatfutsot și din diasporă, care, toate, au
refrișat memoria colectivă mondială în ce-l privește. În
aceleași muzee este prezent și prolificul prozator,
franco-belgianul Patrik Modiano, care ia Nobelul în
2014 „pentru arta memoriilor care au evocat cele mai
greu de înțeles destine umane și au dezvăluit universul
țărilor aflate sub ocupație nazistă (Rondul de noapte,
Bulevardele de centură, Strada dughenelor întunecate).
Acest topic ficțional folosit de premiați se
datorește și faptului că ei experimentaseră
direct copilăria pe timp de război, și puțin după, cu
traumele sale, iar la debutul noului mileniu, aceștia deja
ajunseseră la maturitate literară, ca să-și culeagă
roadele. „Copilăriile nefericite fac marii scriitori”,
credea Doris Lessing.
Exilul, emigrarea, dictatura cu temerile,
suferința și umilințele inerente constituie o altă temă
predilectă în denominările Nobel din ultimul deceniu.
La Herta Muller (2009) trauma emigrării din România
spre Vest este topica de bază. În celebrul ei roman
liric Omul e un mare fazan, 1986, impresionează
sacrificiile emigrării spre Germania a șvabilor, iar când
acest vis e atins, e amarnic spulberat în închisoare, după
ce fugarul este prins (Animalul inimii). Ca și
în Ținuturile joase, în Leagănul respirației ( tradus în
45 limbi, aducându-i Nobelul la doar câteva luni după
publicare ), H. Muller prelucrează date din biografii ale
apropiaților, descriind „cu sinceritate” viața și
dezumanizarea – sub spectrul foamei, înghețului și a
morții, a etnicilor germani trimiși în lagărele de muncă
ucigătoare din Uniunea Sovietică.
Despre expatriați vorbesc și personajele
prozatoarei britanice Doris Lessing (2006), cea mai
vârstnică femeie-nobelist, 88 ani, cu 60 de titluri
arondate tuturor genurilor literare, ea însăși născându-se
și trăind în coloniile ex-imperiului britanic. Excelentă
naratoare a experiențelor feministe (Carnetul auriu, Al
cicilea copil, Mitra ) – evocă/ invocă o atmosferă liberă
de convenții și orice bariere pentru femei, ea însăși
făcând alegeri curajoase în viață, implicându-se, dar și
scriind neîncetat. Nostalgia întoarcerii acasă din exil,
voit, ori impus (Povestiri africane), apropierea de
oamenii de culoare săraci, o împing la acceptarea ideilor
comuniste, pentru o perioadă. Vizionara scriitoare,
senior deja, devine conștientă și îngrijorată și de
capcanele auto/ distructive ale lumii de azi, trăgând
semnale – ficționale – de alarmă (Al cincilea copil, ca și
Le Clésio în Deșertul ). Din viața colonială își extrage
subiectele și francezul-mauritan Le Clésio, (2008) care
a trăit, mutându-se foarte des, pe toate continentele, iar
multiplele experiențe personale de viață și diversitatea
civilizațiilor accesate sunt privite dintr-o perspectivă
mai luminoasă, exotică chiar (Proces verbal/
Interogatoriul, Deșertul).
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
39
Până în 2013 s-a invocat o recentă tendință
eurocentristă în nominalizări, de către americani, mai
ales, an în care prozatoarea canadiană Alice Munro,
autoare exclusiv de proză scurtă, cu oameni obișnuiți
din ținutul natal, fără spectaculozitate, dramatism al
ființei umane și fără inovări narative, aduce țării sale
primul premiu Nobel ( căci Saul Below emigrase la doar
6 anișori în SUA și premiul său trece, firesc, în contul
acestora.
Oare cazul chinezului Mo Yan (2012) vine să
contrazică eurocentrismul invocat sau frizează globo-
centrismul acestei puteri? Nu, el este un prolific
romancier, per se, tulburător prin forța narațiunii,
inventiv în forma de prezentare (cu un „realism
halucinant care unește folclorul cu istoria și
contemporaneitatea”, punctează argumentul Nobel) a
unor violente scene de război și fratricide
cutremurătoare, jafuri, violuri, foamete, frig ce țin de
istoria zbuciumată a unui popor izolat, decimat atât de
japonezi cât și de comuniștii din dotare (Sorgul roșu).
Prozele, romanele-fluviu pun în act cam 500.000 de
personaje. Iată argumentul autorului la lungimea
romanelor sale: „Romanul mare n-are de ce să facă
tumbe ca animalele de companie sau să urle in haită ca
hienele. El trebuie sa fie o balenă, o balenă ce rătăcește
solitară in adâncul mărilor, respiră răsunator si greoi,
se împreunează rostogolitoare-ntre valuri si naște
însângerată si mareață, păstrându-si îndeajuns de
departe rechinii cei strânși în grupuri. Romanul de mari
dimensiuni nu-si poate sacrifica necesara gravitate ca
să fie pe placul acestei epoci a senzationalismului”…
La noi s-au mai tradus Obosit de viață, obosit de
moarte (combinând cu talent comedia umană si tragedia
legată de ascensiunea comunismului maoist,
colectivizarea și a realităților sale otrăvite: corupția,
intrigile și excesele), Broaște – controlul natalității,
Țara usturoiului roșu și Țara vinului, cu o lume mai
recentă ce vrea să recupereze privațiunile trecutului,
înrobită de simțuri și excese de tot soiul, pentru
descrierea căreia se folosesc și tehnici narative
inovative.
Semn că violența există pretutindeni, în spațiu și
timp, după tirania ceaușistă și cea chineză maoistă,
livrate ficțional, Comitetul ne-o aduce în prim plan pe
cea sud-americană prin opera impresionantă – ca
lungime și înălțime – a prozatorului Mario Vargas
Llosa (2010), personalitate copleșitoare, adânc implicat
(și politic) în Peru și în Europa, beneficiind și de o viață
personală pitorească (Mătușa Iulia și condeierul).
Luciditatea și ironia transpar în toată proza sa , el
beneficiind și de o forță și imaginație epică inepuizabilă
(a publicat enorm și tot i-au mai rămas volume întregi
nepublicate) .„Povestașul” a fost urmărit de ideea
romanului-frescă, a romanului total, care sondează toate
straturile sociale ale momentului (Elogiu mamei
vitrege și Conversație la catedrală – unde evenimentele
sunt văzute prin ochii unui fiu de ministru precum și ai
șoferului său). Cunoaștem dezastrele tiraniei dictatoriale
(Țapul), flagelul prostituției (Casa verde), presa aservită
puterii, dar și pavăza morală a acestei lumi pestrițe
(Cinci colțuri). În numeroasele sale romane colcăie, pe
de-o parte, destul de restrânsă, opulența și petrecerile în
ritm de mambo, pe de alta, lumea revoltei, a
comploturilor, sfârșind cu înfrângerea individului prins
în capcana jocurilor de putere, căci în această zonă a
lumii tot ce se întâmplă pare dominat de corupţie,
nesiguranţă şi neprevăzut
Ca să se celebreze și poezia (și s-a întâmplat de
două ori în ultimul „nostru” deceniu) poetul
suedez Tomas Transtromer (2011) aduce, cu oarece
obstinare, Nobelul în țara natală, deoarece, „prin
imaginile sale condensate şi translucide, ne-a oferit o
perspectivă proaspătă asupra realităţii”. Dar surpriza
ultimului deceniu nobelist a culminat în oct. 2016 când
un cantautor, Bob Dylan, este nominalizat pentru
poezie (doar W. Churchill mai adjudecase în 1953
nobelul pentru literatură, și nu pe cel pentru pace).
Poate că orice poet e mai mult decât acela de la prima
citire, cu atât mai mult un cântăreț poate fi mai poet
decât pare la ascultare (mai ales când are o voce puțin
răgușită și versurile sunt în slang American). Totuși,
prin ‘60-‘70, ascutătorul român s-a regăsit în mesajul
acestor versuri în condițiile gâtuirii drepturilor umane în
comunism, iar poetul A.Păunescu a avut aici un rol
iluminator. După perplexitatea momentului, am găsit
formula echilibrată în Guardian: „geniul lui B.
Dylan…[este] de a pune idei noi pe muzică fără a
compromite poezia”. Dar până la excelență nobelistică
trebuie să fi existat ceva mai mult. Și am purces la citit,
căci valoarea nestematelor lirice prin „ear
comprehension ” poate trece neobservată în fluxul
musical. La urma urmelor, ce-ar însemna premiul Nobel
atins de previzibilitate?! Acesta trebuie să rămână un
fenomen nepereche și un spectacol. Surpriza este și ea
parte din spectacol… cu aplauze prelungite: prestigiu
enorm, avantaje financiare, editoriale/ traduceri masive.
Cu cine vom fi surprinși oare în 2017.
Am avut și noi câteva nominalizări, dar numai
L.Blaga a fost ”cel mai aproape” și, fizicamente, cel mai
departe, de a i se înmâna. Nu doar deplasarea refuzată,
cum se zice, să fi fost de vină: un mare scriitor scăpat
din ghearele tiraniei și numai pentru o zi era suficient/ă
pentru ridicarea vălului/cortinei…
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
40
Ion ROȘIORU
În casa cu lampadar
(coplă cu variaţiuni)
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar portocaliu:
Acolo el aruncă timpul ce-a fost odinioară viu!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar albastru-mov:
Acolo el reglează timpul ce l-a inclus cândva pe Iov!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar trandafiriu:
Acolo el montează timpul ce nu va fi nicicând târziu!
Ceasornicaru-i dus la casa cu lampadar orange-foncé
Acolo el îşi aminteşte că timpul nostru nu mai e!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de fier forjat:
Acolo el repară timpul ce-n orologiu s-a blocat!
Ceasornicarul intră casa cu lampadar cum multe nu-s:
Acolo el abhoră timpul când Iuda-l vinde pe Iisus!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar coclit de bronz:
Acolo el reface timpul hangiţei seducând un bonz!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar romboidal:
Acolo el salută timpul când trec silfidele la bal!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de Zanzibar:
Acolo el întoarce timpul către oglinda de cleştar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar pe veci opac:
Acolo el visează timpul când beau amanţii ceai de mac!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de jad oval:
Acolo el îndreaptă timpul spre un tărâm oriental!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar orbit de fum:
Acolo el transferă timpul în contul gerului postum!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar veneţian:
Acolo el trăieşte timpul când cad zăpezile d’antan!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar sofisticat:
Acolo el obligă timpul să-şi scoată rostul la mezat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la colţul drept:
Acolo el previne timpul că-n toiul morţii te aştept!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la colţul stâng:
Acolo el opreşte timpul pe loc ca-n braţe să te strâng!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din lut divin:
Acolo el somează timpul să stea la umbră mai puţin!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de crom stelar:
Acolo el sudează timpul zdrobit de zborul lui Icar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de aur mat:
Acolo el deplânge timpul ce tuturor ni s-a furat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în triplu x:
Acolo el doboară timpul şi-l face punte peste Styx!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar valpurgizat:
Acolo el ridică timpul amorf la cub şi la pătrat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar lipit de zid:
Acolo el stropeşte timpul ca însăşi moartea de livid!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din Helespont:
Acolo el scanează timpul şi i-l depune morţii-n cont!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în stil aztec:
Acolo el sileşte timpul să-şi tragă soarta la edec!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de chihlimbar:
Acolo el sporeşte timpul cu file noi de calendar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ostentativ:
Acolo el mustrează timpul să nu mai vină agresiv!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ciucit în vânt:
Acolo el descântă timpul să nu-şi mai ia stupid avânt!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar bătut de ploi:
Acolo el imploră timpul să nu mai plece la război!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de termopan:
Acolo el topeşte timpul tranşat de-a valma în cazan!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar dintr-un obuz:
Acolo el evocă timpul când îi cânta Lenore blues!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din foi de şist:
Acolo el omoară timpul în care nu prea mai exist!
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
41
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar imaginar:
Acolo el dotează timpul cu GPS şi girofar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar gemând atrid:
Acolo el propteşte timpul să nu se prăbuşească-n vid!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de abanos:
Acolo el distruge timpul ce nu-i mai este de folos!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar senegalez:
Acolo el sfinţeşte timpul placat temeinic pe un crez!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar galvanizat:
Acolo el înhamă timpul în plata Domnului lăsat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar la second hand:
Acolo el convinge timpul scăpat din frâu să-i fie brand!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din os de cal:
Acolo el îndeamnă timpul să nu mai curgă în aval!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din lemn de nuc:
Acolo el conjură timpul să nu mai doarmă singur cuc!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar depresurat:
Acolo el înnoadă timpul ce-a fost de Parce retezat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ciclopic-
glauque:
Acolo el se prosternează în faţa timpului noroc!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de împrumut:
Acolo el îngroapă timpul pe care veşnic l-am pierdut!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar rectangular:
Acolo el dresează timpul să nu mai treacă în zadar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de antracit:
Acolo el deprinde timpul să nu mai zboare netrăit!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de hoţi vizat:
Acolo el vopseşte timpu-n culoarea vântului turbat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar ovoidal:
Acolo el slăveşte timpul drapat în roşu cardinal!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar kaki oblong:
Acolo el forţează timpul să nu mai bată niciun gong!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar fluorescent:
Acolo el presează timpul să nu mai urle insistent!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de belemnit:
Acolo el tratează timpul bolnav de minus infinit!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar fanariot:
Acolo el plesneşte timpul cu biciul umed peste bot!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar lipsit de gaz:
Acolo el sugrumă timpul strângându-l tare de grumaz!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar violaceu:
Acolo el stanţează timpul încât să-l recunosc mereu!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din cap de lup:
Acolo el taxează timpul când de iubirea ta mă rup!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar hexagonal:
Acolo el învaţă timpul să nu se lase dus de val!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar plângând de ger:
Acolo el despică timpul să-i afle ultimul mister!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar mieriu-astral:
Acolo el abrogă legea absurdă-a timpului fatal!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de cupru brut:
Acolo el împarte timpul în relativ şi absolut!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar în trunchi de
con:
Acolo el ia-n calcul timpul scăldării-n sumbrul
Acheron!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar din vechi argint:
Acolo el momeşte timpul şi-l zăvorăşte-n labirint!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de plumb stelar:
Acolo el sudează timpul zdrobit de zborul lui Icar!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de zinc perlat:
Acolo el dezleagă timpul la ţeftul veacului legat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de plexiglas:
Acolo el hrăneşte timpul ca pe un câine de pripas!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar cândva reper:
Acolo el separă timpul etern de timpul efemer!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar pirogravat:
Acolo el se distanţează subtil de timpul blestemat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar vernil-roşcat:
Acolo el măsoară timpul de ursitoare arendat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar aplatizat:
Acolo el plonjează-n timpul pe care zeii l-au trădat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar înmiresmat:
Acolo el se străduieşte să-şi treacă timpul pe curat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar liliachiu:
Acolo el se-nvredniceşte să bage timpul în sicriu!
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
42
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de lună plin:
Acolo el constrânge timpul să nu mai fugă clandestin!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar clipind pervers:
Acolo el sfidează timpul şerpesc al raiului advers!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar agonizând:
Acolo el învinge timpul, dar nu se ştie până când!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar de Iele stins:
Acolo el realizează că timpul drastic l-a învins!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar sferoidal:
Acolo el închină steagul în faţa timpului total!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar vandalizat:
Acolo el se-mplântă-n timpul de omenire blestemat!
Ceasornicarul intră-n casa cu lampadar diamantin:
Acolo el acceptă timpul ca formă pură de destin!
Cristina CÎMPEANU
Dorul ca un virus...
Dorul ca un virus –
odată inoculat, zideşte
în tine propria-i
fortăreaţă...
Dorul ca un virus –
în veşnică expansiune,
deformându-ţi
insidios trupul
până la înstrăinare...
Dorul ca un virus –
indiferent, surd la toate
revoltele, vociferările
şi terapiile tale...
Dorul ca un virus –
mereu exalându-şi
neîndurarea,
împotriva căreia
nu vei dobândi destui
anticorpi niciodată...
Dorul ca un virus –
ignorând cu cinism
noţiunile de spaţiu, de timp,
de viaţă, de moarte...
Dorul ca un virus –
sporindu-şi virulenţa
înmulţindu-se din el însuşi
în egală măsură
cu păcatul iubirii...
Dorul ca un virus...
Despre părinţi
Părinţii
nu pleacă niciodată
ei sunt cu noi
lângă noi
în noi
Calea de Tăceri...
Dacă’în miră pe-„astăzi” îl primești ca „ieri”
și istov de „mîine” într-acum ’l-oferi,
iată, limpezirii, chiar părând a van,
prin repaos intri-în Calea de Tăceri.
Renunțând la norme,’învățături și-avan
chilipirul vieții, trece diafan
cine știe-aceasta, fără-a fi convins
că un țel prin lucruri s-ar roti colan...
Chiar de nu-i văzută și nicicum de-atins,
e printre contururi cum s-a și întins
noimă, chintesența jocului etern
ce suind coboară stinsu-i într-aprins...
Doar în echilibrul ei ți se deștern
pânzele minunii, ca ceva extern
să topească-în sine-ți oarbe alieri;
nu lăsând, tu, urme, ci treziri de cern...
Petru SOLONARU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
43
până dincolo
de sfârşitul lumii
ei sunt esenţa
iubirii
nemuririi
speranţei
nu vă-nstrăinaţi
de voi înşivă
de adevăr
de ei
lăsându-i pierduţi
în uitare
chemaţi-i
ei sunt acolo
în umbră
veşnic aşteptându-vă
căutaţi-i
ei sunt acolo
cuminţi
cu sufletul uscat
de dorul vostru
iubiţi-i
adoraţi-i
binecuvântaţi-i
al lor e gândul
care vă dă putere
a lor e mâna
care vă şterge
lacrimile
care vă ridică
fruntea, genunchii
când meandrele vieţii
v-aruncă-n ţărână
al lor e glasul
care v-alină inimile
când treceţi
prin greşeală
prin tristeţe
prin disperare
îmbrăţişaţi-i
ca să-i întregiţi
ca să vă întregiţi
ridicaţi privirea
spre cer
când silueta lor subţire
fragilă
se destramă
nu vă fie teamă
strigaţi-i
şi vor veni
pentru că
părinţii
nu pleacă niciodată
ei sunt cu noi
lângă noi
în noi...
Reclame
„Theraflu, Modafen? Tu ce faci
de răceala asta?” reclama se revarsă
lângă mine ca duhul din lampa lui Aladin...
Reclame, reclame, reclame
ţâşnind brutal din ecranul televizorului
învârtindu-se-n aer, cotropindu-mi vajnic
sufrageria, dormitorul, amiezile, serile
făpturi invizibile, voci de niciunde
degete arătătoare îndreptându-se
ţintă înspre mirarea mea (şi ea bătând
mereu în retragere în colţul canapelei
ori în vârful protector al patului)...
„Tu ce faci?...”
Reclame, reclame, reclame
ridicând în slăvi miraculoase terapii
– creme, unguente, vitamine, suplimente –
pentru toate scrântelile pământului
pentru răceală, pentru gripă,
pentru contuzii, pentru arsuri,
pentru oase şi încheieturi...
„Dar pentru suflet, ceva pentru suflet,
aş da orice...” îmi vine să strig
cu disperarea regelui Richard fugarul
şi mintea-mi zboară departe
aducând întristarea unui gând
„Chiar aşa, tu, cel pierdut, ce faci
de visul ăsta?”
Rondel
Mi-e sufletul pânză de picuri
De ploaie bătând în fereastră
Și vânt șuierat peste lacuri,
Și dorul de zarea albastră.
Nu-i pânză pictată cu locuri
Gravate de-o mână măiastră:
Mi-e sufletul pânză de picuri
De ploaie bătând în fereastră
Țesut în tiparul de veacuri,
În truda și rugă sihastră,
Distrus de urgii, pe alocuri,
E fibră din nobilă lastră:
Mi-e sufletul pânză de picuri.
Nicolas BRATU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
44
Ovidiu BUFNILĂ
Filozofia Văluririi
Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele,
fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul
de sirenă al văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat
asupra văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială
sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau
manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate
atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de
confruntare sau de cooperare cu autoritatea în toată
expresia ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi
într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar
reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă
spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am
putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe
lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui.
Ce ar fi Vălurirea? Doar înfăşurarea unui text,
abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual
ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?!
Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui
tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-
temporale?! Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările
organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a
avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de
spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule
palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător.
Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea
deşertăciunilor.
A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul
către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă
pare la fel de fad, de neimportant. Interpretarea văluririi,
iluzorie. Numai gândul de a putea interpreta în întregul
ei Vălurirea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice
eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de
ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi.
Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă
miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al Văluririi. Ea
se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum
ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi
concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici
n-ar avea trup.
Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în
operă în vremelnice grupări cenacliere sau grupuscule
literar-mafiote.
Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se
împăunează cu ea. Fac rabat de la normă, nu se joacă.
Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea
Văluririi trece arareori drept virtute.
Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, vinovatul sau
cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre
oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea
ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează.
Aflarea Văluririi e suprema libertate. E spiritul liber,
neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează
Vălurirea, părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire.
Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea
semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este
text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film.
Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o
sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De
neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând
orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul
devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul
se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al
Văluririi prin observare şi mărturie. Căci aici
descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la
Vălurire ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei
de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele
nostru, ca şi cum Vălurirea ar aştepta sosirea unui altuia.
Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat
cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei
cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O
căutare a observatorului ideal, a unicului martor,
Vălurirea se gândeşte pe sine şi caută printre
propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei
e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune.
De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi
nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea
eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce
bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete,
atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate,
care mai de care mai violente prin structură şi
naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?!
Sterilul unei activităţi închinate văluririi ca autoritate?!
Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase
autorităţi. Necunoscută. Rece. Arogantă. Gata, gata să
fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să
demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată
aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele
cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi
înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia,
răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă,
de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului
e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe, economia
gâfâie iar ideologia zace răpusă pe catafalc.
Dar romanul rămâne cheia de boltă, economia și
ea, politica, perversă, și ea laolaltă. Sunt prinşi în aceste
construcții cu toţii, în această cheie. Participă cu nesaţ la
vălurirea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar
pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic
inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică.
Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile
de bătălie, din beția tehnologiei debordante? Cuvinte
răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă.
Trilogia văluririi
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
45
La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi
dogma?!
Din când în când, aparent zgâlţâind Vălurirea în
autoritatea ei, câte o revoluţie. Pentru că e mai uşor să
pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un
fluture. Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de
text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu
are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El
orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi
cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în
sipet secretele jinduind după totalitate.
Din când în când, elitele sunt cuprinse de
convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală.
Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie
furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În
adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general.
Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul
aventurier.
Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor.
Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în
polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie
fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang
academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi
drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul
scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul
medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma
unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o
virgulă în textul Văluririi. S-ar putea ca însăşi
autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în
întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să
nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească
celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiţia actul de prezenţă al
altcuiva?! Să nu fie fiinţa umană punctul cheie, punctul
terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă
pasageră, poate chiar sfârşitul?!
Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?!
Care ar fi rostul Văluririi? Care ar fi rostul acestei
întrebări? Să fie Vălurirea întocmai în raport cu fiinţa?!
Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că
inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne
coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările,
statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de
imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu
recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să
renegi generaţia anterioară e periculos.
Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile
maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas
către descifrarea Văluririi. Căci proastă educaţie şi
tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te
îndreaptă către pierderea identităţii. Artă, în falsitatea ei,
oglindeşte vidul.
Oglindeşte lipsa Văluririi lăudându-se că ar
imortaliza-o. Dar Vălurirea nu se revendică a fi a artei
aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a
anarhistului. În marginea Văluririi, varii revolte, sisteme
filozofice, strigăte de luptă, pustiire. Înspre totalitate,
coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii,
alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi
fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de
fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere
aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul
textului, cu fervoare şi speranţa, să te întorci către
subiect violentând predicatul. Citirea textului este însăşi
viaţa.
Chiar prezenţa textului pare stranie şi de
neconceput. Chiar şi fiinţarea Văluririi ca fiinţă pare de
neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel
căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei
prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la
totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi
discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida,
mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus,
încercăm Vălurirea cu noi texte pe care ni le dăruim
mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte
spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa
încercările la care ne supune Vălurirea ca autoritate a
textului fundamental.
Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia
perversităţii noastre. Limită în fond.
Suntem limitaţi, îngrădiţi. Am fost arestaţi prin
interpretare. Aproximăm anumite semne ale văluririi.
Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne
îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de
telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de
cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă
insule. Suntem propoziţii ale Văluririi. Dar ne
preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii
pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele
dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile
întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se
umflă, dospeşte, crapă.
Ar părea că am fi spirite enciclopedice,
convertizoare de text, câmpuri informaţionale
remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă
infinit mai repede. Tocmai de aceea propoziţiile
Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul
universitar, academic.
Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii,
înaintea universalității. Seminarul ordonează şi
îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea
cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva
entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific. Savantul dă
însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la
frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există
limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de
punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, Vălurirea
produce fenomene. Observatorul le poate inventaria,
le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se
la a chema ordinea şi experimentul în ajutor.
Vălurirea încearcă acum a se revendică a fi
spaţială, spaţio-temporală. Asta e de-a dreptul
dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi
fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira
la un asalt împotriva văluririi. Am putea vedea textul
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
46
fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte,
într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce
această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în
prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi
o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi
sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă
socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât
reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt,
ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să
intre în scenă. Bineînţeles că lumea textelor musteşte de
critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de
aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e
fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Vălurirea
şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de
copiatori. Are ea un plan ascuns. Imităm după modele
încastrate în gene sau într-o matrice informaţională
invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui
năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate
de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de
necuprins, mantie înstelată, e o metaforă.
Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conştientă
de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a
schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să
facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri
ieftine. Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă,
asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei,
vălurirea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici
încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul,
absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în
scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare
de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare
fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit văluririi
atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea,
culoarea, ingeniozitatea?!
O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o
catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi
bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate
infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire,
vălurirea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de
atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de
neiertat să vorbim despre Antivălurire de vreme ce
Vălurirea este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi
valabilă de vreme ce Vălurirea impune nemăsura şi
nemăsurarea ca nefiind cantitate. Vălurirea pare a fi o
calitate a Văluririi care este un atribut al Văluririi. Când
cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul
text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert.
Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de
inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El
deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre
apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în
desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară. El nu
admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se
scufundă în istorie.
Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul
critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează
elanul cosmic sau plictisul cotidian. Înmulţirea fiinţelor
la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de
filozofia textului. De temerea sa. Poate că autoritatea
este neutră, pe fond. Poate că Vălurirea nu există ca
stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există
nimic.
Totul nu e decât o fulgeraţie, iar Vălurirea o
aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă,
un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să
descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă. Aşa par a fi
lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit
aparţinător textului fundamental poate oferi diverse
interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile Văluririi în
nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri,
luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi.
Singurătatea cititorului de texte este violentată fără
odihnă. Iar Vălurirea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism,
nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o
personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În
adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât
să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum
nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu
sunt depăşite de aceasta.
Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu
realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt
ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu
spumă universului.
Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând
reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un
celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem
aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai
de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este
de-a dreptul comică.
Ipostaza Văluritoare
Ce ar fi însă Universul? Să vedem dacă nu cumva
ne asumăm un risc lucrând asupra limitei, asupra
enciclopediei universale, asupra universului însuşi.
Ce ar fi însă Universul? Oare nu e cumva o frumoasă şi
tragică ficţiune de trebuinţă profundei noastre raportări
la existenţă? Nu este el verb şi nu substantiv? Nu este el
o existenţă a textului sau a texturii? Dar ce poate fi
existenţa? Carnavalul simţurilor? Beţia ideilor?
Oare nu ar trebui să depăşim această stare
enciclopedică şi să ne avântăm navigând plin de curaj
mai departe? De ce e bun un Univers izvorât dintr-o
stare punctuală şi nu unul vălurit dintr-o mulţime de
puncte vălurite şi ele? De ce ne-ar fi de ajuns un univers
spânzurat într-o singularitate şi nu un univers vălurit în
el însuşi şi mai mult decât atât? Sigur, spiritele auguste
şi academiile gomoase vor susţine sus şi tare că
nedescoperindu-se neomogenitatea universului acesta va
fi fiind omogen. Dar dacă renunţăm la această idee
încercând să găsim nu calitatea sau adverbul ci mai cu
seamă dinamica universului? Ce ar fi dinamica?
Procesualizarea prin verb.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
47
Renunţarea la statutul iluzoriu de spectator şi
acceptarea unei mişcări bănuite dincolo de staticul care
defineşte, eronat, acest Univers. Dar ce este oare acest
Univers? E identificabil prin Big Bang? E identificabil
prin construcţiile noastre rigide? Să nu fie oare Big
Bang tocmai esenţa parşivă a staticului? Şi nu suntem
chiar noi înşine arestaţi într-un static imposibil şi
tembel? Mai degrabă Ipostaza pare să fie pe înţelesul
nostru profund, dorit, imaginat, căutat. Ipostazele sunt
acele fermecătoare alcătuiri dinamice care dau viaţă
acestui Univers care pare să fie aşa cum nu bănuim să
fie. Ipostazele nu sunt mulţimi de puncte şi nici puncte
singulare. Par a trece dincolo de punct, azvârlindu-ne în
incertitudinea văluririi. Căci nu cumva valul este
expresia ipostazei vălurite? Nu acolo, pe fund, rămân
lucrurile pironite în imagini în timp ce, undeva, sus,
într-o iluzorie geometrie, se fac şi se desfac esenţele?
Mulţimile de puncte sunt, ce-i drept, tentante. Ar fi
simplu şi fermecător să fie numai mulţimi de puncte
legate unele de altele prin alte mulţimi de puncte,
puzderie. Punctul ne face vulnerabili. Ai crede că ne
micşorăm aruncându-ne într-un hău cu aparenţă de
punct.
Un fel de sorb magic în care staticile noastre se
frâng, se sfărâmă, se topesc într-o realitate virtuală
imposibilă, nebănuibilă, inimaginabilă. Punctul ne place
pentru că, iluzoriu, îl putem identifica. Sau cel puţin aşa
ne amăgim. Pentru că e un punct iluzoriu, chipurile
esenţial, Big Bang-ul ne place, ne atrage, ne face să-l
formatăm, să-l înjghebăm cumva în Istoria noastră.
Avem o referinţă, un punct de referinţă. Suntem aninaţi
de un fals Big Bang cu un fel de disperare, traversând
crize existenţiale importante, devastatoare, ultimative.
Dar poate că ar trebui să ne eliberăm. Universul e un
ocean de ipostaze. Ipostazele par perverse, ne scapă
înţelesului.
Nu poţi stabili coordonatele unei Ipostaze
văluritoare aşa cum ai stabili coordonatele unei insule.
Nu te poţi decât văluri împreună cu o Ipostază pentru a
o înţelege, pentru a o descoperi.
Obiectele cosmice se transformă în
ipostazevăluritoare, Big Bangul nefiind de trebuință nici
măcar, așa, ca teorie. Sunt ipostaze și, se pare, Universul
s-a născut dintr-un val care s-a spart. În urma noastră,
scăpând observaţiei, fie ea empirică sau ştiinţifică,
ipostaza se eliberează de strânsoarea staticului omenesc.
Noi suntem chemaţi să descoperim ipostazele
văluritoare nefiind alături lor şi nici înlăuntrul lor, ele
nefiind în sens propriu.
Ipostazele vorbesc neîncetat despre
discontinuitate. Dar nu despre delimitare.
Ele nu sunt ale limitei. În linii mari, ipostazele nu
au o limită a lor ci numai vecinătăţi. În inima
vecinătăţilor se petrec ipostaze stranii, de negândit. Nu
sunt obiecte cosmice dar, privite dintr-un anume punct
de vedere, par obiecte cosmice. Nu sunt nişte halte ci
poate arhipelaguri de insule care se schimbă neîncetat
pe măsură ce văluririle le scaldă. Înghesuite unele
într-altele, aparent şi pervers, ipostazele vălurite şi
văluritoare sunt mereu în mişcare, ele fiind esenţa
mişcării. Nu sunt corpuri şi nici trupuri. Nu le poţi arăta
cu degetul şi nu le poţi vedea nici cu telescopul şi nici la
microscop. Dacă ai atins ştiinţa magică a văluririi poţi,
ca semn suprem al libertăţii tale navigatoare, să ţi le
imaginezi.
Omul Vălurit
Acesta este un punct de vederepotrivit căruia
universul, oamenii și timpul par că se văluresc în toate
direcțiile.
Trei premise
a) Dacă Dumnezeu ar fi murit, ce sens ar mai avea
vorbirea frumoasă şi de ce ar mai fiinţa sau
funcţiona frumosul în adâncul oceanelor?
b) Multiplicându-mă şi metamorfozându-mă într-un
nor de puncte sub presiunea câmpurilor magnetice,
îmi pot mări suprafaţa informaţională?
c) Miracolul ultim e felul în care o mulţime de
puncte îşi dă seama că este o mulţime de puncte.
MOTTO: Singurul lucru pe care îl ai cu adevărat este
ceea ce eşti. Şi-l ai tot timpul cu tine. (Mihaela Bufnilă)
Omul Vălurit pare să fie omul tuturor timpurilor
turnat în corporalitatea contemporaneităţii. Dacă nu e
tocmai aşa, atunci trebuie să fie la mijloc doar greşita
mea raportare la real, nerămându-midecât să accept
ficţiunea generalizată şi generalizantă potrivit căreia eu
nici nu exist neputând fi martor al meu. Aceasta
însemnând că, fiind doar un cuprins, nu-mi pot construi
nicicum exterioritatea din care să mă spionez pe deplin
dedat plăcerii perverse a principiului lui unu care se
multiplică.
Omul Vălurit pare a fi prins în fălcile istoriei
gata, gata să fie făcut praf fie de patimile lui, de
propriile lui ficţiuni, fie de mulţimile care se unduiesc
ca valurile unui ocean lărmuitor, fie de revoluţii şi
războaie sau de acte administrative impersonale fie de
vicisitudinile naturii care şi ea nu mai e natură.
Ca şi construct de lumi, Omul Vălurit nu pare a
fi construit prin adăugire, părelnică părând să fie ideea
unui timp aflat în scurgere. Mai degrabă timpul pare
vălurit, ubicuitatea dând aparenţa talazului care, iată se
vede dincoace de orizontul nostru vizibil, când sus, sub
reflectorul conștiinței, când dispărut, în adâncurile
oceanului plin de universuri, spre neliniştea
navigatorului, spre nesațul lui.
Omul Vălurit pare să fie omul pe care îl simţi
alături de tine, aidoma ţie, navigator prin furtunile de
sens sau lipsindu-se de sens, fiindu-şi suficient.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
48
Adeseori, Omul Vălurit sfârșește în ridicol, în
tragic sau în anecdotic. E ca şi cum, supărat că înaintaşii
nu-i sânt alături în încercările sale, i-ar pedepsi
sfârșindu-i odată cu el, aceasta fiind expresia felului lui
de a înţelege finitul.
De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, Omul
Vălurit nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i
se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul
de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici
nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege
el libertatea de a fi liber, aceasta fiind expresia libertății
lui.
Pare să fie vălurit nu numai pentru că e învecinat
cu tine ci pentru că într-un fel intim, profund, eşti
solidar cu el. Fie că îl judeci aspru, fie că îl deplângi, fie
că îl ucizi într-o metaforă, într-un articol de ziar sau
într-un schimb de focuri, fie că nu-l cunoşti sau refuzi să
iei la cunoştinţă de prezenţa lui, nu va muri decât odată
cu tine.
Fie că e un roman, sau un incaş, fie că e un
pigmeu, un iacobin sau un puşcaş marin ucis, fie că e
primul om ajuns pe Lună sau încântătorul om al
cavernelor sau vecinul de pe strada ta de la numărul trei,
fie că este preşedintele imperialei contemporane sau al
comunistei de serviciu, un om vălurit.
Ştii o mulţime de lucruri despre el sau eşti pe cale să afli
totul despre el, fie că vrei, fie că nu vrei iar el te umple
adesea de sens.
Omul Vălurit ar putea deveni nu doar modelul,
sarcina sau misiunea ta, chinul tău, sensul tău. Omul
Vălurite locuieşte sau se pregăteşte să se aşeze în sinele
tău pe negândite. Şi aceasta se întâmplă să fie aşa pentru
că este expresia tuturor oamenilor care au trăit vreodată
pe această planetă şi despre care, tu, crezi sau vei fi
încredinţat că ştii sau că simţi o mulţime de lucruri,
aceasta fiind să spunem enciclopedia ta.
Omul Vălurit este tocmai învecinarea ta cu restul
lumii fiind în acelaşi timp întregul lumesc, este chiar
enciclopedia ta. Nefiind limite, astăzi eşti la fel de
vălurit cu împăratul cel viu, cu preşedintele care tocmai
a murit şi cu legendarul spadasin care bântuie marele
ecran şi propriul tău imaginar, tu fiind godzila.
Poate că nu e tocmai în acest fel şi atunci se
cheamă că graniţele ar putea fi chiar aievea.
Dar în propriul tău imaginar lucrurile nu stau
chiar aşa. Imaginarul te guvernează cu perversitate în
timp ce raţionalul încearcă din răsputeri să-şi revendice
rolul de busolă.
El e permanent de cart în timp ce imaginarul,
undeva, în gabie, sus, pe catarg, adulmecă depărtările
tropăind.
Omul Vălurit pare să fie doar o construcţie fictivă
dar de trebuinţă nouă tuturor celor cărora aparenţa
oceanului plin de universuri le construieşte un amăgitor
continuu temporal.
Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă
pentru ca tu să capeţi sens. În afara lui, existenţa ta nu ar
mai avea noimă. Sau poate că tu însuţi fiind Omul
Vălurit. Tu eşti subiectul ştirilor macabre de televiziune.
Tu, obiectul sondajelor de opinie, tu, care umpli gropile
comune ale războaielor de enclavă. Tu, care ai fost
ciopârțit, hulit, strivit, gazat, ridicat pe soclu, adulat,
otrăvit şi curtat, ars pe rug, gonit şi chemat în sânul
lucrurilor de taină de-a lungul istoriei.
Despre tine spun filozofii că eşti expirat şi
primitiv, că eşti stupid şi necivilizat, că eşti sfârșitul
istoriei sau chiar Satana în persoană.
Poate că eşti înger decăzut. Eşti ticăloşit. Eşti plin
de păcate. Un fragmentat.
Eşti aşa, o construcţie imperfectă. Eşti fie fascist
transmutat în antifascist, fie rebelul anilor şaptezeci
devenit birocrat sadea, fie comunist pur-sânge reeşapat
sub masca neoliberalismului.
Dar nu imperfecţiunea este şansa ta de a fi?
Eu cred că eşti doar vălurit. Şi înţeleg prin aceasta
că îmi eşti învecinat, că te pot atinge fizic sau metaforic,
în imaginar, că te pot înţelege, cunoaşte şi numi.
Ca Om Vălurit, eşti omul tuturor timpurilor. Eu
nu-ţi sânt superior şi nici nu mă simt aşa.
Cred că eşti doar bulversat şi tulburat de
existenţa-ta-în-lume.
Nu l-ai îngropat pe Dumnezeu. Îl păstrezi într-un
fiind al tău, de taină. Poate că nici nu ştii că fiindul e în
cuprinsul tău.
Eşti fie un Napoleon, fie un Elvis, fie Godzila sau
un Berlioz, fie bătrâna cerşetoare care aseară mi-a urat
sănătate pentru bancnota pusă în palmă, fie un Sartre
sau un Eminem sau un Vangelis, sau un Larry King, sau
o Shakira, sau un Nostradamus sau Le Pen sau Ataturk
sau Ghandi sau Maria Calas sau Queen sau Gagarin sau
Garbo sau JoanBaez sau Pink Floyd sau The Truks sau
Hruşciov sau Camus sau Bellow sau Borges sau
Ciociolina sau Diana sau Peter, Yoko sau Abdul sau
Freddy sau Maiusea sau Petre, sau Ion sau chiar întreaga
enciclopedie.
Pentru tine au pervertit arta cinematografică. Au
răscolit imaginile de la propaganda împotriva lui Hitler
sau Tito sau Bush sau Blair sau Dudaev sau Putin sau
Mata Hari sau Eminem sau AC/DC sau Osama Bin
Laden sau Sex Pistols sau XXXMovies sau Godzila, la
scufundarea sensului teribilului Titanic a cărui
ecranizare enunţă principiul de ordine al noii lumi care
ar fi, spun unii cu maliţie, acela că super-bogaţii sânt
salvaţi de sub-bogaţi.
Dar super-bogaţii şi-au pierdut misiunea,
clevetesc midinetele aporiilor.
Super-bogaţii sânt arestaţi în corporalitatea
maselor flămânde aşa cum filozoful desuet e arestat de
utopice. Filozoful desuet aşteaptă mulţimile sublunare
ale minelor minierilor care sânt gata, gata să radă
centrul, mărşăluind simbolic cu garoafă la butonieră şi
scrie cu nesaţiu despre fiinţa fragmentată.
Dar cum să fie expirată fiinţa când ea navighează
încă spre Ultimul Sens?
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
49
Căci am putea descoperi, ridicându-se vălul de pe
ochii noştri, că însăşi Dumnezeu are de construit un sens
anume schimbându-și înfăţişările sub masca
corporalităţii Omului Vălurit.
Iar dacă nu e sens, rămânând să aflăm dacă e sau
nu e, atunci, trebuie să fie manifestarea lui ludică sau
poate a atitudinii lui mustrătoare.
Magdalena HĂRĂBOR
Acolo
Acolo unde e pustiu
sufletul topit
curge pe pământ ca un soare fluid
acolo stă frica de şerpi
nu ajung toţi trandafirii şi crinii să umple spaţiul din
mine
golul
dintre mine şi cuvânt
păcat înmărmurit
nu ajung toţi trandafirii
şi crinii
pe scara timpului
adun cu răbdare binele
puţinul bine
Îşi strigă satisfacţia ţepii…
cutremurată
fericirea răsare din mine
ca o floare din tină
purtată de o chemare
scuturată din vâltoare
deşteaptă-n mine plinul
Întregul
Seninul.
Recompuneri
Mă doare violetul şi roşul
Şi tot ce-nsemni tu
Fiecare clipă are-n carne
Răul făcut
Rănile
Regretele
Mai sunt în urmă oameni
Cărora le sunt datoare
Cu răbdare
Ne-nghite însă tropotul culorilor
Al cailor nechezând sălbatic
Nu mai ştiu încotro sunt
Întreagă aş vrea să rămân
Sunt datoare cu un zâmbet, o floare
Fiecare clipă are-n carnea ei speranţa
Şi doare şi tace
Liniştea din cuvânt
A rămas între noi filă albă, nescrisă
Aşteptând cerneala de viaţă
A mai rămas ceva de spus
Ceva în plus
Pentru a recompune/ salva
Suava imagine
a
Paşilori în doi.
Peste lume
solzi de stea, lumină-n şuviţe
presărându-şi de taină
fiorul
Vocile nopţii-mirese
îşi leapădă-n cadenţe,
vălurile peste
dimineţile răscolite de aroma săruturilor.
Pe genele zării, lacrimi
războaie se sting
Înghiţite sunt
Troienele cavalcade
De-o pace adâncă…
Vacarmul din mine
Încet, încet, se topeşte.
Eram....
atât de frumoşi odată
până am început să vedem ce-i în jur şi-n noi
să ne pierdem prin ierburile-nalte
o mână, un picior
goi rămânând
de ochi,
de aripi,
de trupuri... Am început să uităm frânturi din ce ne-a
legat, mănunchiuri de mângâieri
pictatele săruturi, multele poveşti
copaci mureau câte puţin din înălţimea lor
crescând în noi durerea ţipătului lor
împuţinat şi mut, cerul...
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
50
neîmpărtăşiţi de albastrul lui
ne trezim, deodată,
săraci de noi,
singuri ,
tăcuţi ...
atât de frumoşi eram...
Prea mult
Prea multă fericire
se miră şi ea...
nu ştii ce să faci
sparge timpanele
asediul ei,
devorarea.
În noapte, tăcut, se scurge
timpul plictisit ...
aşteptarea ca o povară
capitulezi în faţa ei
cucerind spaima ta de nefericire
îţi mistuie visele, dorinţele
singurătatea
îţi dă târcoale
din prea multă fericire
plângi
potolit, până la dizolvarea ei în particule infinitezimale.
Silabisiri ale fericirii
Co-pil, joc, pa-să-re, soa-re
jind de înălţimi, linişti albe
rămân ascunse
În noi
cămări cu fructe dulci mirositoare
raze -
Binecuvântare
rostuirea rosturilor
nu mai credem în ce ni s-a predat era o
lecţie de fericire pe care nu ne-o aducem
bine aminte
sau nu am învăţat-o
a deveni,
cam târziu
sunt ram pentru frunza de ieri
fragedă adiere de mâine
Fericiiiii-rea
Tânjeşte după mine
Viaţă la puterea a doua, întîia apoteoză.
Ecou de veșnicie
Un cântec rupt din pământ
Ai crede că-i plânsul de piatră
Cărări de argint străbătând
Sălăşluieşte sub ape.
Teii
în viers duios
îşi scutură floarea
în cânt violinic şoapta de cer mă-mpresoară
şi soarele încape-ntr-o strună
adăst o secundă mai lungă-n înviforatul lut/ trup
să pot visa liniştit
veşnicia.
***
Azi,ieri, ieri şi azi, scoică a timpului...
nopţi albe,lungi, precum iarna la poluri... văd
primăvara mea, răsărind după dealuri
Aprilie, mai, perpetuee jocuri de-a vacanţa/ şi norii
risipesc în cerneri domoale/ abur de viaţă/ pe căi
nebătute de paşi omeneşti
Gândurile, ca nişte păsări călătoare/ies din soarele
călimară/ vesel, sprinten carusel
Se scurge sunetul mării/ Într-o nouă geometrie.
Singurătăți
În ziua asta tristă / în singurătatea mea e loc/ poate /
pentru un sunet / bătaia unei inimi/
pentru o chemare/ crepusculare, mâinile se agaţă de
gratiile lunii/ imagini disparate mă nasc din nou ca pe o
poveste frumoasă ,fereastră sau cerc / şi mă cuprind de
raze .... floare de aşteptare, /.... silabe de mângâieri /,
binecuvântare / se vor umple nopţile cu şoapte de
lumini / tremurul unei iubiri... /
În ziua asta tristă/ un fior în toate, / dulce- amăruie ,
ploaia cu acordurile ei/ ca nişte ecouri de departe / în
hotarele fiinţei, ritmuri haotice, duioase / tresărind, visez
mai departe poezia.
Conjugarea fericirii
Fericirea se conjugă
Se divide transversal
Simplu joc de-a somnolenţele, de-a trezia
În parametrii normali
Fericirea se conjugă, bolnavă de timp
Pe acelaşi drum pietruit de amintiri
Piramide înălţate prea mult spre cer
e târziu, prea târziu în priviri...
Nopţile se scurg în sângele dimineţilor netrezite
ochiul mare al lumii ne priveşte dintr-un vârf de copac.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
51
Nina Elena PLOPEANU
Femeia cu ciorapii roși în genunchi
În după amiaza aceea de sâmbătă, autobuzul 6 a
sosit mai târziu ca de obicei în stația de lângă parc.
Te-am văzut coborând. Trenciul gri-verzui și rochia
neagră lăsau să ți se zărească ciorapii tricotați roși în
genunchii firavi ca de adolescentă, deși erai femeie în
toată firea. Te chema Lena. Numele ca și povestea ta le
aflasem de la bunicile ce-și plimbau nepoții pe aleile
umbrite de platani. Veneai în parc la sfârșitul fiecărei
săptămâni. Când zăreai prichindeii alergând, chipul ți se
lumina ca o narcisă de aprilie. Aduceai în rucsacul pe
care îl purtai în spate daruri pentru cei mici. După ce
primeau mașinuțe și bomboane de ciocolată, băieții și
fetițele acceptau să se joace cu tine de-a prinselea și de-
a vânătorul și porumbeii. Tu întotdeauna erai vânătorul
și te bucurai când reușeai să-i strângi în brațe pe cei
mici, chiar și pentru o clipă. Le simțeai mirosul proaspăt
și le mângâiai obrazul moale care-ți aducea aminte de
celălalt prunc, al tău. Chiar și însoțitoarele copiilor se
obișnuiseră cu tine. Te priveau cu îngăduință și își
șopteau una alteia „A sosit Lena. Împarte dulciuri și
jucării”. În răgazul dintre jocuri priveai cu invidie la
tinerele mame cu doi sau trei copii și îți aminteai
vorbele bunicii „Astea nasc precum iepuroaicele, unu-n
brațe, unu-n mațe, altu-l atârnă de corcoațe”. Cred că nu
ți-ar fi displăcut să fii în locul lor!
Spre seară, după ce copiii își luau la revedere,
rămâneai singură: doar tu cu gândurile tale. Fruntea ți se
încrunta și cocul din vârful capului devenea și mai
argintiu deși, din când în când, te străduiai să-i redai
culoarea naturală. Te îndreptai fără grabă spre colțul din
dreapta al parcului, unde te aștepta un prieten. „Am
sosit”, îi șopteai stejarului cu un cap mai înalt decât
confrații săi. Te așezai lângă tulpina copacului și scoteai
ce mai aveai în rucsac: căciulițe și cămășuțe albe, roz, și
albastre. Privirile ți se rătăceau printre crengi spre vârful
„împăratului”, așa cum îți plăcea să-i spui stejarului sub
ramurile căruia te rugai până adormeai. Când noaptea se
pregătea să facă trecerea spre ziua următoare, sirenele
mașinilor din parcarea învecinată cu parcul începeau să
urle ca nebunele despletite din ospiciul în care, cândva,
ai fost dusă și tu. Luna roșie, mare cât cupola unei
biserici, se răsfăța pe cele două nave laterale ce
cuprindeau întregul parc. În mijloc, vedeai cum farurile
aprinse transformau stejarul într-un policandru. Te
așezai în genunchi și pe coate și în sunet de orgă
neacordată porneai în călătoria din jurul zidurilor
aprinse. Ai fi vrut ca atunci când osteneai să poți să-ți
rezemi capul de ceva, dar fierbințeala din jur te obliga
să mergi mai departe împreună cu mulțimile pestrițe
care ți se alăturaseră. „Rugăciunile devin mai puternice,
însutit, chiar înmiit, dacă sunt rostite în cor”, îți răsuna
în urechi glasul călugărului întâlnit la clinica de
psihiatrie. Nu te ridicai până când nu ocoleai locașul de
foc de trei ori, nevoință care dura până în zori. „Dacă nu
pot să ajung acolo unde mi-a fost scris canonul, atunci
am să fac asta aici”, îți spuneai îmbărbătată de cuvintele
călugărului chel și fără barbă: „poți să te rogi și lângă un
mărăcine și dacă o faci din suflet, dorința ți se va
îndeplini”. În a șasea săptămână de rugăciune ți-ai privit
genunchii zdreliți și plini de sânge. Nu simțeai nici un
fel de durere. Încrezătoare, ai întins brațele către
pântecul ”împăratului”. Mâinile tale s-au împreunat cu
palmele aspre ale stejarului. Țipătul ascuțit al cucuvelei
ți-a întrerupt gestul.
”Ia-l, este al tău. Ți-l dăruiesc”, a murmurat
călugărul de pe jilțul din vârful stejarului, întinzându-ți
pruncul îmbrăcat în haine din lemn.
***
S-au veştejit eroii printre glastre, iar vorba lor prin sfere-i prinsă-n game. Acum, doar eu mai plimb o dâră de curaj, dar nu-i al meu, ci-al fetei din miraj, ce se întinde plastică în rame cum se prelinge sunetul din astre. Am mers silit spre groapa ce li-i pat, am cântărit în fals, cuvinte strecurate; aceasta de li-i dat, eu mă ascund în mine, ca stupul ce se-ascunde de albine, și paşii dizolvați în urmele furate. Dar hai, din nou să credem în eroi, iar vorba noastră despre împrumuturi, să o hrănim cu înălţate scuturi, ce or să pară ziduri de cetate. Din ei să creştem numeroase Troi, cu mâini care cerşesc, din nou Antichitate!
…Pe voi, eroilor de humă, uscată doar la soare, chiar dacă iar mă doare, în mine vă-nfrăţesc.
Petrache PLOPEANU
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
52
Cărți prezentate de:
Valentin POPA
Lumile dispărute ale Cameliei Iuliana
Radu
Cu un debut editorial întârziat din cine știe care
motive (Floare mică, Editura Etiquette, 2009), Camelia
Iuliana Radu (născută în 1959 la Slatina, dar cu o
copilărie, adolescență și o tinerețe petrecute la Brăila,
până în 1990, și de atunci, ploieșteancă) revine în 2016
pe piața de carte cu un volum surprinzător –
Desaparecida – Editura Tracus Arte, în care ni se
prezintă ca o poetă ce impresionează prin prospețimea
expresiei lirice. De remarcat este și faptul că între anul
debutului și cel al tipăririi Desaparecidei poeta a
publicat circa zece volume, din care numai în 2015 –
cinci. Un adevărat desant editorial, oarecum neobișnuit
în practicile de marketing ale poeților.
Poemele din Desaparecida sunt precedate de un
avertisment, intitulat Străina, în care ne mărturisește
cum a ajuns să se servească de Lisabona și de cultura
portugheză ca de un pretext pentru inspirația lirică.
Totul s-a datorat unui eveniment cultural - un festival de
poezie de la Sighet (noiembrie, 2013), în care unul
dintre poeți (Lucian Vasilescu) s-a auzit povestind cuiva
despre Lisabona - dar și unul cosmic (sau mai degrabă
meteorologic) când soarele a dispărut de pe cer timp de
33 de zile, ceea ce i-a transmis poetei frisonul lumilor
dispărute. Cuvântul care dă titlul cărții – Desaparecida
– înseamnă în limba portugheză „Dispăruta”. Volumul
transmite cititorului emoțiile îndurate de poetă în spațiul
imaginar al unei Lisabone care nu se arăta (Lisboa-
Desaparecida) ca oraș modern, ci ca unul cu străzi
înguste, rămase ca mărturii ale unei epoci dispărute.
Cartea este de fapt un poem imens, compus din circa 80
de micropoeme, câte unul pe pagină, ca un imn închinat
unui oraș de pe vremuri, privit, simțit, admirat de pe
holul unui hotel, prin ușa de la intrare care se deschide
din când în când, lăsând să pătrundă imagini, ecouri,
emoții ale unei ființe misterioase care este orașul
„dispărut”, dar și ca un imn dedicat unei întâlniri literare
care a lăsat urme durabile în conștiința poetei: „Mă
întrebam însingurată / lângă bărbații copleșiți de poveste
/ de unde venise în holul vechi / ca un nor seductiv /
senzația stranie // culorile scurse de pe fațadele înalte /
păreau a-și sorbi unele altora respirația / într-o stradă
îngustă ca un spațiu echivoc / dintre doi obraji străini
atrași subit electrizați / când tramvaiul galben trece și
umple golul senzitiv cu o ispită” (p. 15).
În universul acesta „electrizat”, „confuz”,
străina, care este poeta, rătăcită printre participanții la
acel festival, receptează imagini senzoriale stranii, aude
sufletele cum „țes imagini” și frunzele îngălbenite cum
murmură. Toate experiențele senzoriale de acest tip se
produc pe holul acelui hotel, cu ușile de la intrare uneori
larg deschise, prin care orașul misterios din imaginația
excitată de relatările acelui poet se exprimă,dorind parcă
să demonstreze că „Lisboadesaparecida”, trăiește și deci
nu trebuie trecut în lista „lumilor dispărute”.
Atmosfera se completează cu imaginea unor
bărbați-fantomă („bărbații de cenușă”) care parcă
plutesc prin spațiul acesta vrăjit și uneori se aruncă
„direct în brațele femeilor / ieșite pe balcoane” (p. 23)
Uneori bărbații invocați sunt îmbrăcați în negru și apar
ca niște „găuri misterioase”. Obsesia străzilor tot mai
strâmte, a unei Lisabone dispărute, văzută însă sau, mai
degrabă, imaginată din holul acelui hotel de la Sighet,
Corona, se amplifică pe măsură ce se avansează către
mijlocul volumului. Dar poemul dezvăluie, cu o ușoară
unduire epică, fiecare episod al acelui festival de poezie
germinând și desenând într-o atmosferă ca de abur
coagulări de emoție lirică. „Desaparecida s-a spart / au
ieșit fire de melancolie / pui crescuți în locuri străine /
cu instincte străine / iar noi le spuneam atracții / deși / la
masă / alături de alții/ vorbeam despre poezie” (p. 36)
Autoarea nu uită nici episoadele erotice care se
conturează uneori la aceste întâlniri între poeți.
„…vorbeam și ne îmbrânceam pe dinăuntru / așa cum
trupurile caută să spargă pielea și să alunece / sorbitor /
în aceeași carne dureroasă / ne-am rupt tăcerea și mai
ales nerăbdarea / ne-am împins unul în altul până am
simțit istovirea / și armistițiul” (p. 32) Nici detaliile
minore și prozaice, precum o convorbire la telefon, a
unuia dintre participanți, nu sunt ratate când ele pot
servi cristalizării unei emoții: „Lucian poetul povestitor
/ plecase în piața din Sighet / el credea că vrea să
cumpere ceva / pierzându-se pe străzi / apoi a vorbit la
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
53
telefon / într-un târziu nu s-a mai recunoscut din
mulțimea / poeților / în care se scufundase cu bună
știință / pândind momentul ieșirii în larg / în adânc //
LisboaDesaparecida nu mai era a lui ” (p. 42).
Obsesia orașului dispărut o însoțește pe poetă și
după spargerea festivalului și despărțirea de poetul care
i-o provocase, sau de poetul cu care petrecuse mai multe
clipe de intimitate, ce fusese târât prin trenuri murdare
de bărbații cenușii, când „doar LiosboaDesaparecida” îi
„ascundea trupul autentic / sub altă lumină /
nemărturisită” / dar el nu știa, ci numai poeta. (p. 61)
Intenția autoarei de se servi, ca pretext de
inspirație poetică, de un festival de poezie i-a reușit în
întregime. Atmosfera generată cu mijloacele poetice
dintre cele mai moderne reușește să acapareze interesul
cititorului de poezie prin elementele de mister, prin
decorul post-romantic întreținut de ușa deschisă a
holului unui hotel, de tramvaiul galben care marchează
ca un metronom scurgerea timpului, de mișcările stranii
a două categorii de bărbați (cei îmbrăcați în negru și cei
de cenușă), prin referirile obsesive la orașul dispărut
(„LisboaDesaparecida”) și la străduțele înguste,
medievale, ireale parcă, prin obsesia erotică ce pulsează
în mintea autoarei, prin frecventele invocări ale
elementelor de banalitate ce vor inunda din nou
existența poetei după încetarea experimentului liric la
care participa. Ca mijloace stilistice, nu vom întâlni prea
mult nici metafora și nici comparația lămuritoare, ci
doar pe cea provocatoare ( „vei trece dintr-o încăpere a
zilei în alta / ca un budist dintr-o mantră în alta” – p.
64); vom întâlni, în schimb, asocierile surprinzătoare
între evenimente și epitetul șocant, ca în scenariile
onirice. Un suprarealism discret plutește în majoritatea
poemelor acestui volum: „nemulțumirea abătea suficient
atenția / cât să nu mai vedem corpul care se strânge / își
întărea țepii de apărare / și totul devenea război / ură și
zid // dincolo / în alcovul minciunilor rodea încet un
miez / nautic și fără sens imediat / își întindea aripile de
unt și ne stropea oasele” (p. 65)
Camelia Iuliana Radu se dovedește prin acest
volum din 2016 o poetă pe deplin formată, cu o voce
lirică inconfundabilă (ceea ce este esențial pentru
valoarea unui autor), cu un admirabil curaj al
experimentului literar. Tema dispariției lumilor, odată
cu trecerea timpului, își găseșteîn această autoare un
reprezentant de primă marcă.
Petre ISACHI
*„Calcanul de Aur” - Sub umbrela poeticii
americane
Nu întâmplător, pe coperta I a cărţii, poetul
„până-n unghii”, Theodor George Calcan, adaugă un
simbol reprezentaţional – o statuetă a şarpelui Glykon,
din secolul al II – lea d. H., descoperită pe acelaşi
teritoriu unde a fost exilat Ovidius, Tomis, capitala
Pontului Euxin, şi expusă la Muzeul de Istorie Naţională
şi Arheologie din Constanţa – tocmai pentru a arunca/
ascunde cheia de lectură în controversata mitologie
romană, înmânând-o chiar legendarului şarpe-zeu, dacă
ar fi să ne luăm după Lucian din Samosata. Dar la ce
bun o cheie de lectură, dacă înăuntru/ înlăuntru (citeşte
în spaţiul şi timpul poemului) va fi un înăuntru şi acolo
un alt înăuntru, la infinit? Răzbim noi cumva la lumină!
Mă resemnez eu să spun, asemenea lui Iona din tragedia
cu acelaşi nume de Marin Sorescu! Dar ce altceva îşi
poate dori un poet, copilul unei eternităţi capricioase,
fascinat de semantica generativă şi de poetica
ilocuţionară, decât să-l pedepsească pe fratele său,
cititorul, oferindu-i cu generozitate oglinda propriului
spirit?
Cititorul va fi înţeles, deja, că Theodor George
Calcan procedează asemenea reginei Olimpia, care – se
zice – i-ar fi povestit fiului, vestitului Alexandru
Macedon, că tatăl său nu ar fi fost regele Filip, ci însuşi
Zeus-Amon! Legenda explică comportamentul ulterior
al cuceritorului! La braţ cu Glykon, într-un an de graţie,
„anul şarpelui”, poetul îşi propune - şi reuşeşte – să taie
nodul gordian (al mediocrităţii!) din spaţiul estetic al
liricii autohtone, uzitând de teoria actelor de vorbire a
lui J. L. Austin: actele locuţionare (a spune/ scrie ceea
ce se spune, conform sistemului fonologic, gramatical -
morfo-sintactic -, semantic şi pragmatic al limbii
române); actele ilocuţionare (actul de a enunţa/ a aserta
este sublimat în conformitate cu nişte modalităţi
prescrise în codul lingvistic, în interiorul unui cadru de
convenţii şi circumstanţe: de a face o concesie, de a
pune o întrebare, de a insinua o mirare, ordin, doctrină,
religie, revoltă, nelinişte, melancolie, frică etc.); actele
perlocuţionare: includ consecinţele enunţurilor, dar
emitentul nu are decât un control limitat asupra lor. Voi
exemplifica cu unul din titlurile poemelor lui T. G.
Calcan. Am deschis cartea la întâmplare. Actul
locuţionar: „Sufletul merge pe jos şi supranaturalul
călare”; Actul ilocuţionar: Sufletul este imanent, divinul
deasupra; Actul perlocuţionar: Nu putem cunoaşte nici
propriul suflet deşi merge „pe jos”, cu atât mai puţin
supranaturalul ce merge „călare”; altfel spus: totul ne
este permis şi-n acelaşi timp, totul ne este interzis!
Rugându-vă să observaţi că titlurile discursurilor lirice
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
54
sunt adevărate poeme într-un vers, ce pot concura cu
cele ale lui Ion Pillat: Noe se îmbată respirând ozon
dintr-un nor, Alerg retorica între doi copii nenăscuţi,
Un gând adânc de pribeag traversează cenuşa sticlei,
Meduza îşi leapădă visul şi Cristoph Carrol o
fotografiază, Vântul cu ochii închişi, aude cum cerul
îngust ne cutreieră trupul, Sclipeşte ceva şi nu ştiu
dacă e aşchia osului tău, Pe stinsa mea vedere zarea
zorilor stă gata gata să cadă etc., voi juca, cu
permisiunea D-voastră, mai departe, rolul „cititorului
nebun”, interogativ, dubitativ, cucerit „de pendulul lui
Albert Camus” şi de tot imprevizibilul lumii. Adică
reiterând „drumul lui Stephen Dedalus”!
Voi remarca că pentru a rămâne „rege al
nemărginirii” , Theodor C. o curtează şi pe zeiţa Athena,
se ştie, iubitoare a ştiinţelor, care continuă să ţină în
mână şi la pieptu-i, şarpele din care s-au născut
Dionysos, Satana şi – după unele mituri – împăraţii
Lumii. Deja, poetul trăitor mulţi ani în oraşul Tg. Neamţ
– topos poetic mitizat şi eternizat artistic de Ion Creangă
– m-a cucerit (fără arta seducţiei nici un poet nu
supravieţuieşte!) mergând de mână cu Athena şi
poetizându-i sapienţialitatea mitică, cu aroganţa şi
libertatea americanului Bob Dylan. Prin volumul Anul
şarpelui Glycon, - în opinia noastră - poetul T. G. C.
intuieşte necesitatea unei schimbări de paradigmă în
poezia viitorului, după o nouă poetică „transgresivă,
iluminatoare, revivificatoare”, cum spunea undeva,
Simona Popescu. Scriitorul propune în esenţă, o
schimbare a imaginarului, respectând funcţia fabulatorie
originară a poeziei, pe care o conjugă intertextual cu
semne şi simboluri livreşti, ce selectează din start
cititorii. Este modul original al poetului de a vâna
„iepurele postmodernist”, de a transfigura procesul
devorării lucrurilor de către semne şi de a actualiza
poetic bovarismul adevărului.
Dar nu doar Glykon şi Athena sunt coautorii
acestei cărţi atipice, în care poezia este simultan retorică
barocă „între doi copii nenăscuţi”, este mimetică,
dramatică, autonomă, este simbolism reprezentaţional,
dar şi discursiv, este joc secund sublim, tragic, absurd
etc., totul într-o libertate „ca un plagiat” (v. „Plagiat de
libertate”), ci şi de Borges, Joyce, Umberto Eco, Sabato,
Beethoven, Socrate, Damasio Alonso, Eminescu,
Cioran, Eliade, Rilke, Byron, Voiculescu Eliot, Poe,
Ungaretti, dar şi Euridice, Clitemnestra, Ofelia, Daphne,
Chagall, Ezra Pound, Faust, Ceasornicarul din
Strasbourg, Noe, J. P. Sartre, Calipso, desigur,
frumoasă, Van Gogh, Apollo, Virgiliu, Heidegger, Da
Vinci, Rembrant, Pascal, Nietzsche, Pitagora,
Bruchenthal, Cezanne, falsul Mefisto, Dedalus, Oedip,
Roger Caillois, Husserl, Wagner, Racine, Tristan,
Parsifal, Adam Puslojiic, Giovanni Papini, Hamlet,
Dali, Silvia Plath, Albert Camus, Shakespeare etc. Cu
siguranţă că am uitat să notez tot atâtea „semne” şi
simboluri ce confirmă (im)perfecta neantizare a unei
lumi în care culorile rămân totuşi neschimbate (v.
Culorile lumii rămân neschimbate). Cititorul de elită
poate fi mulţumit. Poemele „imperfecte” ale poetului
ieşean, stabilit de câţiva ani la Bacău, nu dau semne că
ar repeta descoperirile predecesorilor şi ar shakespeariza
cu rataţii…
Mi se pare important să vă spun că tot ce am
scris eu până acum despre enciclopedismul simbolico-
poetic al „calcanului de aur” Theodor George C.,
Calistrat Costin, un alt poet băcăuan obsedat de
fenomenul neantizării şi cucerit pe viaţă de ironia
socratică, a concentrat în sintagma: „un livresc de tip
superior”. Aşa-mi trebuie, dacă nu m-am născut poet.
M-aş fi putut face, dar nu m-au lăsat Eminescu,
Arghezi, Blaga etc. Acesta este primul rol al
predecesorilor geniali: să oprească invazia impostorilor,
astăzi marii cuceritori, prin reţelele de socializare, ai
literaturii! Iată însă cum ne implică amicul lui Glykon şi
al Athenei, contaminat de cel ce ne-a lăsat moştenire 11
elegii, Noduri şi semne, Necuvintele etc., dar după ce
şi-a construit un zid mitic, nou, menit să-i apere poezia -
un fel de amantă a lui Ezra Pound, desigur, infidelă, de
vreme - trece/ vine - ce ne recomandă tiranic: „ Zidul
cel nou construit/ Are nevoie de un cap pe măsură/
Aşadar, tu, Cititorule, / Retează-ţi repede capul/ Sau
răneşte-ţi-l numai/ Cu versul ori cu poemul/ Pe care
tocmai l-am scris” (v. Domiciliul Caro).
Este momentul să amintim că în „surzenia” lor
beethoveniană şi neliniştea wagneriană, în care coexistă
„un viscol de corespondenţe” barbiene, poemele atipice,
spuneam imperfecte, din vol. Anul şarpelui Glykon,
aduc un „Elogiu cititorului nebun” ce „s-a ajuns pe
sine/ Şi-n treisprezece chipuri diferite/ Poate privi înspre
pasărea/ Ce ciripeşte pe sârmă”. Desigur, un „nebun”
independent, necontaminat de „iluziile colective”, gata
să trudească eminescian, „pe câmpiile firii”.
Parafrazându-l pe Arhimede, am putea spune de dragul
spusului, daţi-mi un „nebun” în/ de sprijin şi voi
schimba omul! Nu aceasta îşi propune însă autorul,
atunci când ne vorbeşte „despre imperfecta neantizare”
şi despre fascinaţia drumului începutului continuu, ci să
ne determine să ne pătrundem de farmecul sfânt şi unic
al poeziei din existenţa, „fiesta şi forţa petelor Albe”,
care-i particularizează lirismul şi retorica barocă, voit
ermetică, gnomică.
Un lirism-fluviu ce are energia sublimă a
Dunării la Cazane şi măreţia fluviului Volga la vărsarea
prin cele nouă braţe, în Marea Caspică, stare poetică
postmodernă ce confirmă competenţa comunicativă a
Eului poetic, contaminată de poetica americană şi de
arta „conservării sensului” – am folosit sintagma lui
Noam Chomsky şi a discipolilor săi – două calităţi în
afara căruia un scriitor nu există. Autorul, un slujitor
credincios, aş spune borgesian, al Bibliopolisului,
pleacă de la convingerea că structurile de suprafaţă ale
discursului poetic sunt produsul conservării sensului, al
operaţiilor transformaţionale aplicate de emiţător,
asupra structurilor de adâncime fundamentale. Regulile
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
55
transformaţionale sintactico-morfologice şi fonologice
reconfigurează structura de adâncime, într-un enunţ
aparent accesibil al limbii. La orice poem v-aţi opri, veţi
remarca transformarea reflexivă a demersului poetic şi
raţiunea oricărui cuvânt de „a fi o rană deschisă”, deşi,
pretinde machiavelic scriitorul, „poemele sunt mute şi
banale”!? Doar „mut tălmăceşti toate semnele”, susţinea
Blaga.
Configuraţia structurii de adâncime prin
conservarea sensului – semantica generativă – menţine
în atenţia lectorului, lirismul-fluviu, subteran al
volumului, dar şi culorile neschimbate ale Lumii, încât
„Daphne poată să sară peste abis”, prin posibilitatea
producerii unui număr infinit de sensuri. Astfel,
poemele „ce se scriu singure” şi se pretind autonome
(exemplific la întâmplare: Aglutinăm cuvintele, sau
poate, Drumul secret; Peste vârfuri de brazi argintii,
zgomot de paşi de licornă; Pendulul lui Albert
Camus; Drumul lui Stephen Dedalus; Vreau să
aprind în ochii tăi câteva stele de carne; Oasele
noastre simfonice cad etc.) se integrează lirismului-
fluviu, inefabil, al Textului ce dă acest titlu mitic,
deschis, ambiguu, interogativ, criptic - Anul şarpelui
Glykon. Lucidul poet ce scrie „cu marea/ Şi cu
pietricelele ei multicolore” este conştient de pierderea
sensului poeziei biciuite „de Pitagora” (v. Pitegora
biciue des poezia), mai ales că totdeauna se va găsi şi
grăbi cineva să-l transfigureze pe „Z” de la Zero, după
principiile semanticii generative şi ale poeticii
ilocuţionare!
Echilibrată, livrescă şi neostentativă mi se pare
centrarea autorului asupra Textului-în-sine împreună cu
referinţa, adevărul şi sensul acestuia – aspecte
locuţionare – ,dar şi asupra efectelor acestuia – aspecte
perlocuţionare. Astfel, Textul „Calcanului de aur”
(citeşte: Theodor George Calcan) pare un discurs
abstras din „sensul zilei de mâine”, fără o forţă
ilocuţionară tiranică, încât toate semnele, simbolurile,
ideile, metaforele rămân cantonate, devin puncte „de
intrare” în oricare dintre poemele volumului. Pentru că
nu am oferit cititorului, un poem care să ilustreze stilul
baroc, inconfundabil şi inimitabil al lui George, mă voi
opri unde s-a deschis cartea, la p. 195: „Ce mă apropie
de femeia/ Cu voaletă de culoare mov/ Dincolo de
cearceaful galben şi jilav/ E tocmai sentimentul acesta/
Că pot trece cumva/ Cu capul prin zid/ Dincolo de
peretele alb/ Şi de cercul acela de cretă/ Desenat
sidefiu/ De o mână hieratică şi tremurătoare/ Un punct
geometric devine,/ Poate deveni/ Oricând şi oricum/ Un
punct de intrare/ Sau mai precis trambulina/ Pentru
saltul mortal/ În trandafiriul neant./ Scrisori de
dragoste, fragmente/ De jurnal poate neterminat,/
filmuleţe de prezentare,/ Scurte reclame televizate,/
Înregistrări audio,/ Recomandări de lectură,/ Cărţi de
plastic şi de hârtie/ Copii lăsaţi singuri şi iubiţi inegal/
Şi fără spaimă, fără angoasă şi fără ruşine/ Brusca
apropiere de lumină/ Şansa unui tablou retuşat în
rogvaiv/ De mai multe ori/ În mai multe etape
pointilist./ Simt cum se stinge timpul în mine/ Marea se
zbuciumă şi se loveşte/ De ţărm/ Şi visele mele
transparente şi movulii/ Fac la fel/ Caii, poeţii şi
frumuseţea strălucitoare a lunii,/ Sunt învinse aparent
de roboţi,/ De tehnica şi de viteza/ De execuţie/ În
prezenţa tăcerii trecutul se concentrează/ Devine o
piatră gelatinoasă/ Cumva transparentă/ Vulturul se
avântă nesigur în spaţiu/ Gestul extravagant/ Şi sensul
umbros şi obscur/ Îşi dau mâna şi se amână/ Unul pe
celălalt în derivă/ Între salon şi ţărână/ Şestov şi
Mefisto/ Se-ntind amar şi ironic/ Fiecare cu câte o
seceră ridicată în pumn/ Da, în limba germană/ După
câte cunosc/ Moartea poate să-şi schimbe/ Mult mai
uşor sensul şi sexul/ Altfel spus, genul/ Înveşmântată în
giulgiu albastru/ Îngroapă vestigii/ Semne şi sepii uşor
vineţii, dar/ Ochii şi fluturii rămân cantonaţi/ Undeva…
într-o altă poveste.” (Despre Cezanne şi falsul
Mefisto)
Lirismul-fluviu reflexiv al vol. atipic, Anul
şarpelui Glykon curge subteran din poem în poem,
întotdeauna „într-o altă poveste”. Povestea ispitei care
fecundează Lumea. Poate şi de aici voluptatea
indeterminării şi jocul de-a incertul care fac farmecul
inefabil al retoricii lui Theodor George Calcan, poetul
„mult mai nebun ca nebunii”, o retorică ce i-a fost
dictată, probabil, la urechea stângă, de „Amanta lui
Ezra Pound”. Amantele – se ştie - sunt născute ca să ne
înveţe arta trădării. Desigur, acelaşi Pound care credea
utopic, că „nici o corabie nu-şi poate scufunda geniul”.
Cu excepţia corabiei numită România!
* Theodor George Calcan, ANUL ŞARPELUI
GLYKON, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
56
Tudor CICU
Acolo unde se dialoghează cu zeii… își
pierde urma inorogul
Cu noul său volum de poezie (Își pierde urma
inorogul… -166 pag. - apărută la Ed. Ex Ponto, 2016),
Ion Roşioru, poetul care și-a făurit o manta lirică
personală prin forța debordant-halucinantă a
imaginației, revine la genul consacrat (elidele) prin
volumul de versuri Mir(easmă) de nard. Spuneam
atunci că mai întâlnisem această specie literară în poezie
la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste,
poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate.
De această dată poetul Ion Roșioru ne stârnește, prin
cople (gen nou, de origine andaluză) și elide, emoţia
revederii continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi
freamătul pădurilor din munţii Buzăului (locurile natale)
și, totodată, îi readuc şi cititorului îndrăgostit de poezie,
imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate. Gândul poetic,
boltit pe un cer numai şi numai al poetului, este plin de
semne şi tâlcuri. Iar cititorului toate astea nu i se vor
mai părea doar intenţia poetului de a locui poetic într-un
spaţiu numai şi numai al lui. Mesajul poetic răzbate din
fiecare vers care îți oferă și ție, în ipostaza de cititor,
libertatea de a te plimba la nesfârșit într-un templu
poetic aparte. Împerecherea a două versuri cu
semnificaţii diferite, dar conturând împreună o vitalitate
a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, a
potenţării unui sens anume. Fiindcă în contact cu fiinţa
suprapersonală a speciei nu imaginile convertite în idei
îl legitimează în a-şi oferi decizia pertinentă, ci situaţia
de a prezenta oikumenicos (în sens de universal)
spiritul, fiinţa poetică: „De trei ori s-a dus zăpada și de
patru ori a nins:/ Arde becul la intrarea casei cu stăpânul
stins!/ Curtea-i tot mai fără leațuri și garaju-i devastat:/
Insu-a fost de primărie fără datină-ngropat!/ O
buleandră putrezește în fereastra fără geam:/ Unii spun
că noaptea-n casă fac nălucile bairam!/ Niște țigle stau
să cadă și s-a rupt un căprior:/ Nu-i exclus ca după
moarte prin spărtură să cobor!” (Niște țigle stau să
cadă...).
Ceea ce-l apropie de marii săi înaintași (în
accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările
ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice,
taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.
Natura maladiv-pesimistă a poeziei din cople și elide, cu
suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină
fiinţa poetului capabilă de un „optimism” interior-
ascuns, însă pornit să înfrunte această imagine dezolantă
a unei perspective de „anotimpuri târzii”.
Respectul faţă de limba română, ca atare, este
dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i
citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor
atacate. Să exemplificăm (prin titlurile şi conţinutul
celor 10 cople cu varațiuni și 220 de elide) câteva: 1).
Rătăcirile nostalgice într-o lume a iubirii și în afara ei
(vezi: C-un ban de vamă…; Trilul sturzilor din târg;
Din păcate-i fără leac; Tu ești soră cu norocul; Oare
unde-s, Doamne, anii; Tu întețești povestea mea; Un
pustiu fantastic: eu; Încerc zadarnic să exist; M-a
înghițit nezarea lumii etc.) 2). Evocarea satului natal și
a trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea
basmului şi amintirilor mirifice (M-am întors la țară,
coplă cu varațiuni); Celestul mit a năpădit-o; Spre și
dinspre moară; Ci ieșind să nu-l mai strig;
Amintirile de mâine; Am fost termite amândoi; Albă
altădată, casa… ; Un toiag de ceară pură; De ce
vremea ta rămâne?; Au murit de ger și ei… etc.). 3).
Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n
oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate (În lotca
lunii noi; L-am strigat în cer să-l pasc; Niște țigle
stau să cadă…; La un lat de fluviu roșu etc...). 4).
Tărâmul celor care nu cuvântă. Cu trecătoarele figuri ale
satului: Drușca Alambrușca, coplă cu varațiuni; De
trei zile; Gardul lelei Magdalena; S-a născut să
moară crin; Umbrei morarului îi ducem etc...) 5).
Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze (Soarta-i
soartă, zaru-i zar, coplă cu varațiuni; Voi muri
definitiv; Cineva din soarta noastră; N-o să am aici
pe nimeni; Mă chemase astăzi moartea etc...) Și unde
„moartea noastră cea de toate zilele” nu-i, în fond, decât
o călătorie ludică ca o mişcare permanentă spre ceva în
care nu se întâmplă nimic în afara acestei deplasări
ludice. Poate, doar o pândă, o pândă continuă, încordată,
răbdătoare, până într-o zi când Moartea ne va arăta un
căpeţel de lumânare ce stă gata să se stingă. 6). Lumea
dezamăgirilor, a spaimelor şi părerilor de rău (Drept
care mă bate gândul; C-un ban de vamă; Cândva
eram al tuturor; În zadar te-am așteptat etc.). Chiar
şi umilinţele, necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile
şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material”
pentru arta lui poetică, pentru a-şi cânta dragostea şi
alina suferinţele, neîmplinirile. 7). Lumea lecturilor și a
personajelor cu care încearcă să se identifice (De ce?;
În vis te strâng la piept; Rămân ca Lică Sămădăul
etc.
Elidele lui Ion Roşioru, cu aplecare spre poezia de
dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o
notă dominant nostalgică plină de regrete: „Perechi,
îndrăgostiții lumii mă vor pustiu de parcul lor/ Ești tot
mai toamnă viitoare. Sunt tot mai ultimul cocor”. Sau:
„N-a fost să fie: drumul nostru s-a frânt în clopotul de
apă/ Exact în clipa când destinul în soartă se forța
să-ncapă”. Şi toatea acestea pentru că: „Fantomele
înfierbântate golesc ulcior după ulcior:/ Dau recitaluri
de elide și-ncep să fiu în ochii lor”.
Într-un anotimp al regretelor târzii, în care undele
„fondului de trăiri afective şi ideatice” împinse până la
limita constructivismului pe acea presiune osmotică de
convieţuire între concret şi abstract, varațiunile din
cople adăpostesc în spatele unei rostuiri simpliste, un
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
57
neprevăzut al rostirii: „M-am întors la țară. Casa n-are
geam./ Morții își arogă viața ce-o mai am!// M-am întors
la țară. Caut coasa-n beci./ Îmi surâd doar paingi și
butoaie seci!...// M-am întors la țară. Tata e pământ./
Peste el își cerne floarea teiul sfânt!/…/ M-am întors la
țară. Țara-i cimitir./ Ca o vulpe vântul schiaună-n
ceair!/…/ M-am întors la țară. Râde greu blestem./ De-o
să mor temeinic e de cât te chem!/…/ M-am întors la
țară. Nu mai sunt fântâni./ Cine să mai spună pilde din
bătrâni?/…/ M-am întors la țară. Ceru-aici e corb./ Vino
cât cu ochii pot să te mai sorb! (M-am întors la țară,
coplă cu varațiuni).
Sau (dinspre concretul lumii imediate spre poveste)
să mai redăm și aceste versuri dintr-o altă coplă în care
simți cum sufletul poetului îşi înalţă agonia spre acele
întinderi învinse de elementele obsesive ale
nevinovatelor întrebări adolescentine: „Mă iubește? Nu
mă iubește? Și dacă NU! Ce mai înseamnă viața
noastră?” Cităm: „Pastorul avea o fată cu descântec în
cuvânt:/ N-am crezut că fără dânsa o să fiu ca frunza-n
vânt!/…/ Pastorul avea o fată și-o avea numai pe ea:/
Ignoram c-avea să-mi facă prăbușirea și mai grea!”
(Pastorul avea o fată, coplă cu varațiuni ).
Drumul dinspre poezie spre cititor („Mă străduiesc să
storc poeme de foc din cel dintâi Cuvânt!”) trece atât de
aproape de suflarea Creatorului. Poetul cu flaşneta
sufletului e mereu gata să-ţi destăinuie fericirea acestor
„trecători” din viaţa sa. Până când „un alt poet va scrie
pe dig și va visa/ Că-n lotca lunii intră ondina-n viața
sa”, vă îndemn să-i citiți cartea de poezie. El se află,
deja, pe înălțimile unde se dialoghează cu zeii.
*** Să iubești, să visezi, să speri…
Scris ca o parabolă a celei care nu-și pierde
speranța, romanul autoarei Diana Dobrița Bîlea
„Îngerul Linei” (apărut în 2016 la Editura EX
PONTO), descrie detaliat parcursul unei copile „răpite/
fugite/ rătăcite” (printr-o întâmplare a sorții) din satul
natal aflat undeva pe la Dunăre, la nouă ani, în
București, printre copiii sărmani ai străzii din lumea
canalelor subterane. Un bun prilej de a face rechizitoriul
lumii „normale” care proclamă umanismul, la suprafață,
dar promovează, conștient sau nu, în profunzime, opusul
acesteia. De remarcat sunt observațiile atente asupra
fiecărui mediu social în care îi cade pradă personajul-
copilă, scoțând în evidență că pe tot parcursul unei vieți
de umilință în care e lovită, rănită, abuzată de bărbați și
de femei... ,omul nu trebuie să-și piardă speranța câtă
vreme mai are puterea de a iubi și visa. Cu „Îngerul
Linei” (253 pag.), Diana Dobrița Bîlea readuce romanul
pe linia picanteriei şi senzaţionalului începute în
literatura feminină cu Hortensia Papadat Bengescu şi
continuată cu Sanda Movilă, aceasta din urmă evoluând
tema pe temeiul unei drame a inadecvării personajelor la
pulsul vremurilor şi trăirilor sufleteşti. Ca şi în cazul
celor două scriitoare, Diana Dobrița Bîlea îşi alege
personajul romanului din rândul celor cărora le lipseşte
forţa de a-şi depăşi statutul existenţial (Angelina e doar
un copil de nouă ani, neștiutor), din rândul celor care
visează frumos şi caută norocul la prima răspântie din
viaţă. Dar, din nefericire (în cazul multora), visurile
acestor personaje nu sunt decât nişte inutile încercări de
a-şi căuta fericirea, pentru că soarta le transformă
repede în victime şi orice zbatere de a scăpa din sfera de
acţiune a unui mecanism social atât de complex şi
pervers este sortită eşecului. Părăsind lumea de la
suprafață, cu oameni simpli și dramele lor, autoarea își
conduce eroina prin lumea canalelor și tenebrelor,
printre alți oameni simpli care, deşi trăiesc în vertijul
unei societăţi care i-a abandonat undeva la periferie,
iată-i în câmpul nostru vizual graţie talentului
scriitoarei, cu acea forţă epică şi halucinatorie a faptelor
din viața nenorocită a fiecărui locatar al canalelor
bucureștene. Nenorocirea are și o parte bună: ne învaţă
să-i cunoaştem pe oamenii adevăraţi. Destinul fiecăruia
(ne dă de înţeles autoarea) se făureşte prin caracterul pe
care ţi-l dezvălui singur cu prilejul unor astfel de
nenorociri. Personajul Dianei Dobrița Bîlea trece
dintr-un plan al subconştientului în conştient,
personalizând ideile într-o confesiune încărcată de
dramatism. Modalitatea prin care ni se adresează acest
personaj „aruncat” printre evenimentele nedorite ale
Destinului pare derutantă, dar stilul folosit de
autoare, printr-o construcţie epică susţinută retoric, are
o ţintă precisă: morala e totdeauna una înaltă, superioară
CATRENE DE NOAPTE
hulubul hărţuit de noapte
s-a tras la cuibul lui de şoapte
iar din răşini de luni rănite
răsună glasuri răstignite
spălaţi cu raze bal de cer
prinţii dansează dar tot pier
e un măcel de armonie
a fi nu vreau ce spui să fie
vreau cântec – stih şi voie bună
să sting feştile de minciună
prin stih senin – prin cânt de strune
s-aduc lumina iar în lume
jos măşti penibile – de glod!
rege de roade – crai şi Plod
lor – magii mistici de norod
să ne rugăm - în sfânt exod!
Adrian BOTEZ
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
58
convenţiei sociale. Autoarea mânuieşte, subtil, vâltoarea
sufletelor trecute prin malaxoarele caznelor. Din ce este
alcătuită lumea canalelor? Dincotro vin, știu foarte bine
și amintirile pe care le deapănă unii altora sunt un fel de
colac de salvare a sufletelor lor zdrențuite de boli, griji
ori umilințe. Încotro se duc, nici ei nu mai ştiu. Are,
fiecare, povestea lui. Moartea îi culege de pe drumuri
şi-i adună în „familia” destinată la noi rătăciri ale vieţii.
Romanul are o curgere alertă și secvențele
cinematografice îl fac atrăgător la lectură. Stilul scrierii
lui este unul confesiv și provocator în derularea
incitantă a acțiunii. Angelina, fata-copilă ne stârnește
admirația.
Angelinei i-a fost hărăzit să-și urmeze destinul,
până la cei nouă anișori, alături de mama Lina pe care
bătăile îndurate din partea celor cu care împărțea patul
și nefericirea trăită zi de zi „o făcuseră să-și piardă în
mare parte mințile și, încet-încet, căzuse în robia
băuturii”. Treburile casei și grija pentru mama ei o
determinaseră pe fată să abandoneze școala. Avea o
bunică, dar numai când era în toane bune o ținea lângă
ea. Încercările fetei de a-și convinge mama să-l
abandoneze pe străinul bețiv Fănică se dovedesc
zadarnice. Lina moare în bătaia pumnilor lui. Rămasă
fără bunică, fără mamă, Angelinei nu-i rămâne decât
calea „statului” (cum aude la cineva) care să-i ofere
adăpost. Ascunsă (de teamă) printre saci cu cărți, într-o
Dacie papuc, Angelina ajunge fără voia ei în București
și e salvată, de pe drumurile care nu-i arătau nici o
direcție în viață, de aurolacul cerșetor Acordeon care o
conduce în lumea canalelor, la „familia” celor năpăstuiți
de soartă. „Aici nu se ajunge niciodată din greșeală”
(avea să-l audă Angelina pe alt locuitor al canalelor –
Regizorul -), dar că viața toată e o greșeală, trebuia
reținut. Și asta, pentru că om al străzii e sinonim cu
urâtul, cu mizeria socială, spune undeva autoarea. În
canal erau și suflete adevărate, avea să constate
Angelina. Cum erau „tati” Pantera, Acordeon, regizorul,
pilotul etc. Dar și oameni fără inimă, declasați și
parveniți precum cel care o vinde unui proxenet din
lumea de la suprafață. Calvarul Angelinei continuă până
la fuga ei înapoi, la cei care o ocrotiseră, în canal, când
reîncepe să spere. „Nu uita că în ziua în care vei înceta
să mai visezi, nu vei fi altceva decât o moartă
ambulantă” îi spune regizorul. Angelina se află o vreme
dinaintea dilemei: se temea de lumea drogaților și
parveniților din canal pe de o parte, iar pe de alta „se
temea de ceea ce ar fi putut să i se întâmple dincolo de
capacul ce despărțea cele două lumi”. Salvarea vine din
partea doamnei Elena, o profesoară care îi devine
asistent maternal. Aceasta o aduce la locuința ei. Mai
târziu îl cunoaște pe David (fiul unui secretar de stat),
scrie o carte despre lumea celor năpăstuiți din canale și
lansarea acesteia e încununată cu succes. Autoarea
conduce cu pricepere intriga. Angelina, fata „reuşită” în
lumea celor de la suprafață după căsătoria cu David, se
dovedeşte împlinită odată cu găsirea tatălui natural și
venirea pe lume a fetiței Lina.
Eroina romanului ne apare în complexitatea
caracterului ei un învingător în confruntarea cu timpul.
În antiteză cu racilele întâlnite în tenebrele subterane,
„calităţile” în noua societate au devenit: furtul,
delaţiunea, adulterul, mitocănia, loviturile pe la spate,
duşmănia, limbajul penibil şi politica fără principii. Se
derulează, sub ochii cititorului, cinematografic, secvenţe
scurt-simpliste ale acestui mecanism în societatea post-
revoluţionară. Sfâşiată de tristeţea a tot ce n-are margine
în frângerea unor destine peste care alternează
secvenţial mici salvări (vezi soarta Regizorului ori a lui
Acordeon), autoarea surprinde şi simţăminte precum
iubirea, furia, nebunia, deznădejdea şi nenorocul (care,
şi ele, fac parte tot din această viaţă). Nu lipsește din
carte mesajul acuzator a celor din canal către lumea
celor de afară: „Mi se pare că parcă ați vrea să faceți
ceva pentru noi, dar pariez că niciunul dintre voi nu știe
cum… Și nimeni n-o să facă nimic, ca de obicei…”.
Cartea „Îngerul Linei” pare scrisă sub amprenta
parabolei despre puterea speranței; parabolă ce ne
reamintește cum o fată sărmană și căreia medicul ei nu-i
mai dăduse nici o șansă, i se destăinuise colegei de
cameră că atunci când și ultima frunză din iedera
cățărată pe zidul din fața geamului ei se va ofili și va
cădea, atunci se va sfârși și viața ei. Colega de cameră
destăinuie povestea sfâșietoare a fetei unui pictor ce
locuia la parterul blocului. Și după o noapte rece, cu
vânt și tare ploioasă, de toamnă, când bolnava se ridică
din pat să vadă dacă ultima frunză mai era la locul ei,
minunea se înfăptuiește. Frunza era tot acolo, mai vie și
verde ca oricând. Inima bolnavei începe să bată cu
putere, readusă la viață de minunea dumnezeiască. Doar
trupul bătrânului care pictase toată noaptea (cu trudă)
liana și frunza pe zid avea să fie găsit fără vlagă, la
temelia zidului, a doua zi. Interesul prozatoarei pentru
femeia numită Angelina înseamnă reîntoarcerea
scrisului feminin către lumea oamenilor simpli, sau
revenirea la romanul cu reflecţii despre iubire şi fatal,
despre femeia „caz” din literatura noastră? Totul e
posibil.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
59
Octavian MIHALCEA
DESPRE NUANȚELE SUFLETULUI
În volumul lui Costinel Petrache, Aripi de frunze
(Societatea Scriitorilor Militari, București, 2017),
asistăm la hipertrofierea unei ideatici sentimentale de
cea mai bună calitate, care își extrage esența din zona
inalterabilului filon romantic. Sunt avute în vedere
marile teme existențiale, totul învăluit liric, sinteză
ontologico-estetică făgăduind variate extensiuni. Prin
fața noastră defilează o întreagă gamă a trăirilor
problematizante, ce își găsesc sublimarea la nivelul
acestor atașante versuri. Câteodată, fluența poetică ce ne
transportă spre zone ideale beneficiază de inserții
apropiate abstractului, întru accentuate potențări.
Imnurile închinate transcendenței subliniază
fundamentala propensiune spre verticală pe care o
presupune sufletul poetic. De asemenea, femeia și
iubirea sunt încadrate unui registru al transfigurării
vizând holismul. Paradigma amorului idealizat are o
incontestabilă funcție soteriologică. Prin mesajul său
liric, Costinel Petrache vizitează generoase arealuri
conceptuale, acolo unde sunt prezente notabile
accentuări axiologice. Constanta sacramentală are
valoare de veritabil fundament în raport cu desfășurările
metaforizante ale cărții: "era în toiul ninsorii când
Cerul/ vivând tumultuos de munții de nea,/ îmi sporea
hiperbolic misterul/ și-n gându-mi înfrânt doar foc
ajungea.// fulgi-mi păreau rătăcire de fluturi,/ stinși pe
pământ în salbe de-nfrângeri,/ și ținte pe invizibile
scuturi/ în posturi, dinainte de îngeri.// și parcă
ninsoarea a taină venea,/ visam cumva necuprinsul din
noi,/ Înaltul în leagăn de aripi curgea-n/ brațele-n care
eram amândoi.// în cele din urmă, totuși, misterul/ mi-a
fost limpezit de-alesul Sinod/ care, în veghe, deține tot
Cerul,/ ninsoarea spre el fiindu-ne pod.// când tot
necuprinsul de pur nepătat/ era un Înger născut născut
dinadins/ să-i fie lui Domnu-n cerescul palat/ dovada
supremă de alb în preanins,// văzându-l, deodată, și
Domnul tăcu,/ căci Îngerul lumii erai tocmai Tu." (erai
tocmai Tu) Dragostea ia amplitudine și atinge anumite
teritorii eterate unde primează un deosebit nivel al
fineței interioare. Femeii îi sunt rezervate ample
atitudini sensibile menite să reliefeze nivelul acesteia,
statură în siajul devoționalului. Moralitatea va fi
întotdeauna unul dintre principalele repere ale poetului,
cu nedisimulate propensiuni eroice. Opacitatea
exteriorității, cumva inevitabilă, tinde să-și pună
maculanta pecete asupra naturii sensibile. Rezultă
stihuri în profundă accepțiune romantică, de unde putem
deduce condițiile care au participat la ivirea filonului
liric din Aripi de frunze. Legătura cu misterul
transcendenței prezintă o deosebită acuitate. Ca în
această poezie, particularizant aspectată expresionist:
"Doamne, ce lume, nimic nu e nealb,/ chiar Cerul îmi
pare rupt dintr-un crin,/ în sânge îmi ninge și parcă mă
scald/ cu morți de zăpadă, doar ei mă mai țin...//
neliniști tronând în chip de icoană,/ biserici postume,
toate în var,/ oriunde ai privi totul e rană,/ orice speranță
respiră-n zadar...// lacrimi de ceară, aceeași zidire,/ rugi,
disperare, mult chin și nesomn,/ dă-mi Doamne, Te rog,
bilet de ieșire,/ voi fi mult mai bun, în Lume, ca om !"
(ce lume...)
Prezenta retorică evidențiază multiple accepțiuni
metafizice. Uneori, adierile panteiste determină
considerabile fioruri ideatice. Finalul vieții telurice,
urmat de potențiala mistică revitalizare, iată enigma ce,
sublimată estetic, semnifică incomensurabilul din noi.
Situați la nivel livresc, pe urmele lui Nichita Stănescu,
cu inubliabilele versuri: "Spune-mi, dacă te-aș
prinde-ntr-o zi/ și ți-aș săruta talpa piciorului,/ nu-i așa
că ai șchiopăta puțin, după aceea,/ de teamă să nu-mi
strivești sărutul?", vine și tușanta fulgurație lirică: "iar
aici, sub fruntea tălpilor tale,/ buzele mele.../ ce zici?"
(să împărțim Cerul) Accentuata plurivalență
hermeneutică vine să confere poeziei lui Costinel
Petrache amplitudinea propensiunii spre verticală.
Rugile, omniprezente în volum, denotă neîncetatul
contact cu spiritualitatea etajelor superioare ale Ființei.
Seraficul prezențelor angelice ar putea fi desprins
dintr-o fascinatorie pânză art nouveau. Mutabila
imagine a toamnei inspiră o seamă de poezii din carte.
Dialectica autumnală, cu inevitabile ecouri bacoviene,
generează pătrunzătoare nostalgii, spații enigmatice
apropiate crepuscularului. De undeva, la orizont se
profilează mereu dezirabilul profil al Absolutului.
Integrată unui cadru aparte, iubirea este reprezentată în
zodia definitivului. Marul, simbol completitudinar,
întregește de-a dreptul misteriosofic scenariul poetic, cu
adânci reverberații: "din mărul amintit în prag de iarnă,/
când îl râvneam înzăpeziți de jind,/ un iz, în nări, acum
ni se destramă/ și crengi de vis se-apleacă hohotind.// îl
așteptam cu sufletul la gură,/ ne tot rugam să îl vedem în
geam,/ și-n văzul nostru, fragedă măsură,/ livezi-
nfloreau din ram în ram.// dar zilele treceau din vamă-n
vamă/ iar noi ne înglodeam în așteptări,/ habar n-aveam
că mărul e o rană/ pe care o purtăm etern în nări.// și, tot
așa, dorindu-ne noi poama,/ la Dumnezeu urcam pe
câte-o rână/ și-o tot mințeam din când în când pe mama/
că l-am văzut cu mărul nostru-n mână." (Vis de măr) De
multe ori, conștientizarea limitelor umanului aduce în
prim-plan existențialistul weltschmerz. Imaginea mereu
pulsatorie a părinților induce bineștiutul dor, odată cu
persistența întrebărilor despre nepătrunsele labirinturi
sufletești. Nu în ultimul rând, coperta I și ilustrațiile de
interior, aparținând artistului plastic Alex Ivanov,
impresionează prin transfiguratoria atmosferă creată.
Putem remarca, la nivel plenar, dramatismul mesajelor
lirice din Aripi de frunze, parcă nesfârșite detalii despre
nuanțele sufletului.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
60
Ion HAINEȘ
FLORENTIN POPESCU: "FURCA ȘI
ALTE POVESTIRI" Ultima carte a lui Florentin Popescu (dar nu cea din
urmă), Furca și alte povestiti, Editura RawexComs,
2016, ne înfățișează o ipostază mai puțin cunoscută a
autorului: aceea de povestitor. Autorul are plăcerea de a
povesti simplu, firesc întâmplări dramatice sau comice
din viața reală (sau imginară), care cresc unele din altele
(povestiri în ramă), alcătuind o imagine complexă a
unor realități mai vechi sau mai noi pe care le-am trăit.
Nu întâmplător, cartea poartă un motto din Umberto
Eco: "Eu sunt un proustian: eu găsesc sensul vieții în
amintirile copilăriei!". Și, într-adevăr, chiar prima
povestire, Furca, cea mai bună dintre toate, stă sub
smenul acestei confesiuni. Mai concret, un profesor
universitar ține în casă, în holul apartamentului său, o
furcă țărănească, cu care mama sa îl amenințase pe
tânărul activist de partid din anii `50, care venise să
controleze dacă țăranii ascund sacii de cereale,
sustrăgându-se de la predarea cotelor obligatorii. "Omul
trimis de partid a zărit și el sacii. A făcut ochii mari și
s-a uitat țintă la mama, așteptând o explicație. La
rându-i, mama, crispată, avu o reacție bruscă și cu totul
neașteptată. Luă furca aflată alături, o îndreptă către
pieptul colectorului și, scrâșnind din dinți, îi spuse
aceluia încet, ca să nu fie auzită din curte: "Dacă spui
ceva, te omor! Bag furca asta în tine! Și ar fi păcat să
mori atât de tânăr!"
Speriat, omul, coborând scara care ducea în pod, le
comunică celorlalți:"Nu, n-au ascuns nimic, tovarăși!
Putem pleca!". Scena este de un realism dramatic
impresionant care, prin maniera descrierii, trimite cu
gândul la Marin Preda sau la neorealismul italian al
filmelor din anii `60. Autorul se obiectivează în
personajul-narator care, în finalul povestirii, face o
mărturisire:" Fiecare din noi ducem cu noi toată viața
amintirile copilăriei. Printre ele există întotdeauna una
care le umbrește pe toate celelalte, pentru că ni se
afundă în suflet și ne vorbește despre un timp, despre o
vreme în care ne-am maturizat".
Impresionat de această întâmplare, profesorul
universitar conchide: "La plecare m-am mai oprit o dată
în fața furcii din hol și pentru o clipă mi s-a părut că pe
coada ei se mai văd încă urmele de odinioară ale unor
palme. Ale mamei". Este un amănunt cinematografic
care, prin tehnica acestei maniere, subliniază valoarea
de simbol și de emotivitate a acestui obiect – FURCA -
și o fixează în mintea cititorului pentru multă vreme.
Florentin Popescu are harul de a alterna drama cu
comedia și, în acest sens, el imaginează o povestire
hazoasă, tot din lumea țărănească, Cocoșul. Bătrâna
Floarea, octogenară și trăind singură în casa răzlețită de
la marginea satului, îi dăruiește preotului, în Vinerea
Mare, un cocoș. Dar neastâmpăratul cocoș, depus de
popă în altar, iese din sacoșă și provoacă un tărăboi ieșit
din comun. Preotul își întrerupe slujba și, împreună cu
enoriașii, încearcă să prindă afurisita de pasăre. Dar
degeaba. Circul continuă și la cimitir, dar orice efort e
inutil. Nebunaticul cocoș scapă cu viață până a murit de
moarte bună. Povestirea are și un sens ironic. Ea vizează
dorința de căpătuială a preotului tânăr, care rasolește
slujbele și cere mereu bani pentru biserică pe care și-i
pune în buzunarul lui. Hazul nu e gratuit. Părintele
întrerupe Prohodul și, intrând în altar, începe să alearge
după cocoș. Obosit după atâta alergare, "îi curg șiroaie
de transpirație pe față, dar nu se lasă". Credincioșii
aleargă și ei să prindă pintenogul, se organizează în
patru grupuri care caută prin cele patru colțuri ale curții
bisericii și apoi în cimitir. Insistența pe aceste scene ține
de talentul comic al autorului.
Tot de ideea amintirii, a îndepărtatei copilării, este și
povestirea Bica. Dornic să cunoască viața satului
românesc de ieri, să afle povești și legende, să
descopere tradiții seculare, naratorul este invitat de un
coleg al său să meargă împreună în satul său natal.
Evident, între satul de ieri și satul de azi e o mare
diferență. O dezamăgire. Și, totuși, cei doi merg
împreună la biserică și la cimitir. Impresionantă e
povestea unei bătrâne, Bica. Trăiește singură la margine
de sat, singură, tăcută, înconjurată doar de găinile ei.
Când moare, oamenii o găsesc privegheată de toate
păsările pe care le crescuse cu dragoste și cu care trăise
împreună în aceeași încăpere.
La un cenaclu literar, o doamnă vine cu un cățel în
brațe (bishon), pretext pentru a se discuta despre
condiția câinelui în viața omului. Se spun fel de fel de
povești, în care se subliniază fidelitatea acestui prieten
al omului. (Recunoștință). Printre altele, povestea
câinelui care nu s-a dezlipit de mormântul lui Mozart
până când a murit de foame și de sete.
Pe aceeași temă, prietenia dintre un cal și un câine
dalmațian. Un cal este mușcat de un șarpe în pădure și
moare. Câinele, prietenul său, nu-l părăsește câteva zile
la rând suferă, plânge, urlă și, în cele din urmă, moare și
el sfâșiat de sălbăticiunile din pădure. (Doi prieteni).
O poveste tragică, asemănătoare cu Două loturi de
I.L.Caragiale, este Jucătorul. Eroul ei este un
funcționar modest, un redactor la o mică editură din
București, împătimit al jocului la "Pronosport". După
nenumărate nereușite, iată că el ("Conu Mișu") devine
câștigătorul marelui premiu, veste care îi provoacă un
atac de cord, spre stupefacția colegilor săi.
Un alt caz ciudat, paradoxal, este al studentului
Izbășescu Vasile, care face o cerere de emigrare în
Uniunea Sovietică! Omul este un naiv. Fascinat de
propaganda politică, el crede că în Uniunea Soietică
curge lapte și miere și, de abia după ce istoria îl
contrazice, după moartea lui Stalin, el trăiește un șoc
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
61
nervos. Aflăm, în finalul povestirii, că după ce și-a luat
licența, a fost repartizat ca profesor într-o comună din
Dobrogea și că nu s-a mai auzit nimic de el. (Cerere de
emigrare).
Alte povestiri aduc întâmplările mai aproape de noi.
Ne amintim cu toții de zarva care s-a făcut pe tema
gripei aviare, pretext comercial de a aduce în țara
noastră carne congelată din America sau din Uniunea
Europeană. Un bătrân țăran, hâtru din fire, pentru a
dejuca planurile celor care voiau să ardă de vii toate
găinile, hotărăște, împreună cu ceilalți, să taie toate
păsările și să facă un chef strașnic. O lecție dată
profitorilor corupți care au făcut atâta vâlvă! (Din
vremea gripei aviare).
Și alte povestiri ( Farsa, Măriuca, Rezervația,
Empatie ) sunt la fel de interesante și demonstrează
toate talentul de narator al lui Florentin Popescu,
plăcerea de a povesti simplu, firesc, de a se mișca lejer
atât pe coordonata dramatică, cât și pe cea comică.
Hotărât lucru: Florentin Popescu este un scriitor
polivalent, capabil oricând de noi și noi surprize, dovadă
multiplele fațete ale scrisului său.
Stan BREBENEL
Nici un mister nu rămâne pe vecie
Acesta ar fi, în esenţă, mesajul pe care îl
transmite cititorului prozatorul băcăuan Adrian Lungu
în romanul „Taine”, apărut în anul 2015 la editura
Ateneul scriitorilor. Volumul a fost „năşit” de trei
importanţi scriitori din urbea lui Bacovia: Calistrat
Costin – consilier literar, Ioan Prăjişteanu – redactor şi
Petre Isachi – prefaţator. Despre mister, Andre Malraux
spunea, după cum ne atenţionează Adrian Lungu în
motto-ul folosit, că „cel mai mare nu este că suntem
aruncaţi la întâmplare (pe pământ)… ci acela că, în
această închisoare, găsim în noi înşine imagini destul de
puternice pentru a ne contesta neantul”. Iar Albert
Einstein spunea că „Cea mai frumoasă şi cea mai
profundă trăire omenească este misterul”. Plecând de
aici, Adrian Lungu ţese în jurul unei familii, formată din
Titi şi Dorina, o serie de întâmplări care se desfăşoară,
în mare parte, sub imperiul tainelor. Acţiunea se petrece
în zilele noastre. Pe lângă aceste două personaje apar şi
alte „cupluri”, aparent fără nici o legătură între ele, însă
autorul are grijă ca acest lucru să se dezlege mult mai
târziu. Astfel Toma şi Iorgu, cu mai tinerii Alex şi
Sandu sunt personaje cheie în desfăşurarea acţiunii. Aşa
cum sublinia şi Calistrat Costin, autorul se foloseşte de
tehnica flash-ului pentru a spori misterul acţiunii,
trecând de la un personaj la altul în „miniaturi
prozastice de tot pitorescul, spre deliciul cititorului”.
Revenind la tema romanului, aceasta este axată
pe modul în care îşi duce existenţa o familie aproape
reuşită formată din Titi şi Dorina. Dacă în plan
profesional activitatea lor este ireproşabilă, în viaţa de
cuplu nu totul merge cum ar trebui, în pofida faptului că
au şi doi copii. Dorina are multe reţineri în a-şi
manifesta feminitatea, cu toate că Titi îşi dă toată silinţa
în satisfacerea partenerei. Concomitent cu viaţa lor este
arătată şi traiectoria profesională şi socială a doi
indivizi: Toma şi Iorgu. Primul era strungar, iar al
doilea, tractorist. Revoluţia i-a prins în închisoare, la
Jilava, ca urmare a unor fapte antisociale. Fire foarte
descurcăreaţă, Toma a ajuns inginer la puţin timp după
eliberare şi mare om de afaceri. Trecutul dubios a fost
un avantaj pentru el, reuşind să obţină statutul de deţinut
politic. De aici, foarte multe înlesniri şi uşi înalte
deschise. A devenit unul dintre cei mai apreciaţi
aranjori, combinatori de către liderii formaţiunii politice
de la putere. În acest fel a dobândit o imensă avere şi a
devenit foarte puternic. Este exemplul cel mai elocvent
a ceea ce s-a străduit epoca ceauşistă de a forma omul
nou şi a ieşit omul-lichea, iar prototipul pare a fi un
personaj din zonă supranumit „şobolanul rozaliu”.
Toma l-a ajutat în „carieră” pe prietenul, tovarăşul de
detenţie şi cumnat Iorgu. Acesta a ajuns în Consiliul de
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
62
administraţie al societăţii de transport în comun, după ce
şi-a „completat” studiile. Cu bani se putea obţine orice
diplomă. Viaţa le surâdea din plin. Toate le mergeau ca
pe roate. În desfăşurarea acţiunii mai apare un „cuplu”
cu rol important: Alex şi Sandu, doi studenţi la seral şi
angajaţi la compania de transport în calitate de
controlori de bilete. Spre finalul romanului, acţiunile se
precipită şi rând pe rând ies la iveală tainele din viaţa
eroilor. Astfel, la ieşirea din puşcărie, după ce au ajuns
în oraşul natal şi cu aburii alcoolului în cap, violează o
tânără în parcul oraşului, fără ca acest lucru să aibă
consecinţe asupra libertăţii lor. Pe victimă aveau să o
întâlnească în mai multe rânduri, când numai privirile ei
au vorbit. Victima era Dorina, ce a rămas traumatizată
pentru totdeauna. Titi, soţul Dorinei, lasă maşina
personală la un service, în timp ce încearcă să rezolve
câteva probleme personale, adică plata unor utilităţi.
Pentru deplasarea de la un loc la altul foloseşte
transportul în comun, unde are loc o întâmplare cu
urmări dramatice. Nenorocul lui a fost faptul că i s-a
intersectat traiectoria cu a celor doi controlori de bilete.
Verificând călătorii privind posesia legitimaţiei de
călătorie ajung şi la Titi. Ca un făcut, acesta nu reuşeşte
să găsească biletul prin buzunare. Sandu, care era mai
golănaş, îl somează că va fi amendat dacă nu prezintă
buclucaşul tichet, ajungând să-i fie cerută şpagă pentru
micşorarea sancţiunii Ca să fie coincidenţa perfectă,
şofer pe autobuz era Iorgu, din cauza penuriei de
conducători auto, cel care îl identificase mai demult ca
fiind soţul Dorinei. S-a iscat un conflict şi Titi cade din
autobuz şi se loveşte cu capul de bordura trotuarului.
Panică, agitaţie, remuşcări din partea lui Alex, însă totul
are un final fericit pentru victimă, care a primit primul
ajutor aproape ca la carte.
Finalul este apoteotic. După acest eveniment
nefericit, are loc pedeapsa divină. Iorgu, la volanul
Fiat-ului său, are un accident de circulaţie foarte grav,
într-o intersecţie, cu Land Rover-ul condus de Toma,
totul sub privirile înspăimântate ale Dorinei. Victimele
erau pline de sânge, dar trăiau. Nu i-a fost prea greu să-i
recunoască. Nu după mult timp, un zâmbet de
mulţumire îi acoperi întregul chip, odată cu sunetele de
sirenă ale ambulanţelor.
Pentru a colora un pic atmosfera cenuşie şi
tensionată autorul introduce şi câteva personaje
pitoreşti, cum ar fi studenta Greta, fosta soţie a lui
Toma, Corina sau Adela, femeia de la partid bună la
toate. În afară de drama unor personaje, Adrian Lungu
face şi un portret veridic al societăţii româneşti
postdecembriste, în care nonvalorile au roluri
importante în destinele a milioane de oameni, unde
hoţia, parvenitismul sunt ridicate la un nivel superior.
Concluzionând, putem spune că Adrian Lungu
este un romancier ce şi-a dovedit măiestria nu numai în
acest roman, ci şi în cele anterioare: „Armistiţiu cu anii
copilăriei” (2009), „Maria” (2010) şi „Eroarea” (2014).
Arta de narator îl face să dea noi sensuri cotidianului
banal, făcându-l pe cititor să citească cu plăcere ceea ce
scrie.
Silvia Ioana SOFINETI
Mihaela Meravei: Cinci degete, Ed. Ex Ponto,
2017
Poetul, crede Mihaela Meravei, poate fi imaginat
în ipostază de taumaturg, capabil să facă minuni și să
vindece orice boală folosindu-se doar de „apa vie” a
cuvintelor, de „fluviul de lumină” pe care-l poartă cu
sine orice poem. „Viața pe verticală” (titlul primului
ciclu din volum) nu-i idilică, ci presupune efortul
permanent al urcușului, teama de orbecăire prin ceață,
obstacole și o stare de veghe în fața primejdiilor
cunoscute sau doar bănuite, care îmbolnăvesc mintea și
sufletul: „de la un timp m-au încolțit corbii/ îmi
ciugulesc pielea/ până în măduvă îmi pătrund/
flămânzii…// închid ochii să nu mi se reverse/ teama din
gând// în alt timp păsări albe/ ridică pânza de ceață/ din
colțuri// nu știu câte noduri mai am până sus/ nici câți
nori de trecut” („viața pe verticală”).
„Căutător de pepite”, orice poet vindecă și se
vindecă trăind într-un iluzoriu Eldorado al cuvintelor cu
încărcătură prețioasă, a căror atingere transformă orice
zbor frânt într-o renaștere: „când mi s-au frânt aripile/
m-ai prins în palme/ din suflet ți-ai făcut culcuș/ să-mi
pot odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/
m-ai renăscut” („poezie”). A scrie devine echivalent cu
a cunoaște, prin simțuri, ceea ce mintea nu poate
cuprinde și nici nu înțelege deplin; cuvântul, devenit
material poetic, nu are valoare fără încărcătură afectivă,
fără efortul depus de poet de a-l remodela: „eu încă
scormonesc/ pământul aspru/ îl ud cu râvnă/ din lut îmi
modelez cuvânt// el se întoarce bumerang/ în mine să-și
lase amprenta” („în mine timpul bumerang”).
Mihaela Meravei scrie o poezie a simțurilor („nu
privi chipuri rătăcite pe stradă/ mai bine amestecă în
tine/ curcubeul sufletului meu/ pe cerul inimii/ ființa
mea îți va alina/ simțuri ascunse” – veșnică primăvară),
singurele răspunzătoare pentru înțelegerea vieții, a
dragostei, a morții și a poeziei: „când m-am rătăcit în
miez de viață/ orbecăind prin pădurea simțurilor/ fără să
mai îmi aflu poteca/ ți-ai presărat grijile/ pe liniile
palmelor/ să-mi lumineze drumul spre înapoi”
(„încredere”). Desigur, „pădurea simțurlor” poate aminti
cititorului de acei „codri de simboluri” din
„Corespondențe” de Baudelaire („Natura e un templu ai
cărei stâlpi trăiesc/ Și scot adesea tulburi cuvinte,
ca-ntr-o ceață/ Prin codri de simboluri petrece omu-n
viață/ Și toate-l cercetează c-un ochi prietenesc”), adică
de modul în care se împletesc poezia cu misterul lumii,
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
63
cu hățișurile în care te poți rătăci în efortul de a înțelege
cu mintea și nu cu sufletul.
Al doilea ciclu, „simțuri elementare”, dă
profunzime/ clarifică ideile poetice schițate doar de
primul ciclu: „prin fiecare logodnă a cuvintelor sale/
poetul e un Christ,/ se naște și ia asupra sa povara iernii/
căzute pe lume” („douăsprezece aripi”), jertfa lui din
iubire purificând și salvând lumea: „oricât am crescut/
în mine a rămas bobul copilăriei/ și dacă am iubit,/ ura
nu m-a putut încoți;/ am plâns, am râs, am visat/ pentru
că înainte să învăț mersul/ am înțeles zborul păsării;//
mă acopăr cu tine Tată-Cerule/ și acum, aici,/ mă
împărtășesc/ lumii” („cu sufletul în palme”).
Dimensiunea mistică a poemelor este dată de smerenie
și de „rugăciunea singurătăților”, nicidecum de orgoliul
tigrilor albiți de viață, camuflați „într-un cerc vicios” –
metaforă pentru lumea care-și ține vânătorii „înfășurați
în puf de păpădie” („camuflaj în alb”). De altfel,
păpădia, cu sugestia de fragilitate și evanescență la care
trimite, apare și într-un alt ciclu al volumului (volum
intitulat „Cinci degete”, adică cinci cicluri, fiecare cu
semantica/ simbolistica sa). „Duminica păpădiei”
celebrează nașterea poemului din cuvinte care nu și-au
înstrăinat sensul și pe care poeții autentici le primesc
înainte de a se naște, pentru că ei există întâi ca entitate
spirituală și abia apoi se mută în trup și se arată lumii
puțin, cam cât rezistă întreg puful florii de primăvară:
„precum un puf de păpădie/ am sărutat cuvântul înaintea
nașterii” („duminica păpădiei”).
Ce semantică are lumina o sugerează ultimul
ciclu al volumului (chiar așa intitulat, „semantica
luminii”); prin alăturarea de semantemul „tainiță”
trimite la taină, la loc unde se păstrează comori ce nu
pot fi revelate ochiului
profan; prin sinestezie,
lumina este înflorire
auzită („stoluri de cuvinte/
pregătite să înflorească
lumina până când/ în
sfârșit va fi auzită”;
văzută, metaforic, ca
eternă curgere, lumina își
face drum ca o apă, dar ei
i te poți adresa și ca unui
prieten-martor („lumină
simți cum au înflorit
cireșii”. Mihaela Meravei
este o poetă îndrăgostită,
bolnavă de lumină („de lumina aceasta de care/ mi s-au
contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc și mai
misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca/ nicio
incertitudine” – „urcare liberă”) care, deși adoptă stilul
confesiv, păstrează suficiente sentimente tainice pentru
sine: „nu mai am loc în cuvinte”, spune ea în final,
conștientă de limitele care „au încercat să-mi sfâșie de
viu sufletul/ până la mutilarea literelor și pierderea
cuvântului”.
Nicolai TĂICUȚU
Raftul de cărți
Viorel Savin, Cinesunta –
fata cu trecutul amputat, Editura
Junimea, Iași, 2017. 313 p. Printre
altele, iată ce spune autorul, pe
coperta a patra a romanului, despre
eroina sa: Fanatică propriei sale
viziuni despre dreptate, își
dezvăluie incitant, cititorului,
componenta criminală – din
punctul ei de vedere, justițiară! -,
a caracterului său. Recunoscându-i „excepționalitatea”
comportamentului, ziarele o propun model tinerilor; ba,
mai mult, clamează „cinesuntismul” drept soluție
alternativă a gândirii contemporane. Încărcată cu
această factologie, fata deosebit de frumoasă,
puternică, tenace, cu gândire rece, nu de puține ori
cinică, își regăsește în final identitatea/ trecutul…
Dumitru Brăneanu,
Destrămarea lumii, Editura
Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016.
118 p. Acad. Mihai Cimpoi spune:
Dumitru Brăneanu concepe Poezia
ca pe o mărturisire și Poetul ca pe
un mărturisitor: „mi-e sufletul ca
dimineața-n palmă/ lacrimă
aprinsă către Dumnezeu”
(Poetul). Se confesează cu o
sinceritate dezarmantă, asociind confesionalității
neîngrădite de convenții o interogativitate, determinată
de o predispoziție permanentizată spre introspecție:
„Înseninate gânduri/ troienesc întinderile/ sufletului
meu,/ și brazde negre/ se înveșmântează în alb/ și
sufletul vibrază/ un nesfârșit hău,/ parcă sunt/ și totuși
nu sunt eu. (Cine sunt?)”
Marius Manta, Ucenic la
iconari, Editura Vicovia, Bacău,
2017. 192 p. În prefață (Galeria
cu văzduh înalt) Daniela Șontică
spune: …„Ucenic la iconari”
reunește o seamă de eseuri și
cronici, dar și patru interviuri
semnificative, toate relevând
profunda sa ancorare în valorile
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
64
ortodoxiei și ale culturii perene.(…) Marius Manta este
un căutător de lumină și în același timp un călător spre
o țintă înaltă, la fel ca publicul căruia i se adresează. El
scrie cu conștiința că nu puțini sunt aceia care doresc
să nu rateze ținta, întâlnirea cu divinitatea.
Florentin Popescu, Seniorii
literaturii noastre vol II, Editura
Bibliotheca, Târgoviște, 2016. 204 p.
De astă dată neobositul Florentin
Popescu continuă dialogurile
culturale cu Radu Theodoru, Aurel
Rău, Ștefan Cazimir, Victor Crăciun,
Dan Tărchilă, Barbu Cioculescu,
Pavel Chihaia, Niculae Gheran, Radu
Cârneci, Nicolae Breban, Nicolae
Peneș, Dumitru Micu, Dumitru Matală, Marin Ioniță,
Candid Stoica, Bucur Chiriac, George Bălăiță, Dinu
Ianculescu.
Magda Grigore, Biblioteci
subiective I. Scriitori argeșeni,
Editura Alean, Pitești, 2016. 222 p.
În Mărturisirea autorului Magda
Grigore spune: Autorii argeșeni
reprezintă de multă vreme o
comunitate interesantă, subtilă,
provocatoare, chiar dacă aceasta
este departe de a (se) constitui
(într-)o breaslă armonizată, bine organizată,
recunoscută ca o forță intelectuală sau ca o grupare cu
statut social apreciat. Cu toate acestea, există autori
buni, unii chiar foarte buni, deși nu toți sunt vizibili și
nu toți sunt promovați, pentru că și Piteștiul cade și el
în acelașii păcat al unui timp social capricios în care
valoarea și succesul sunt două lucruri distincte și ușor
confundabile mai ales pentru cei neinițiați.
Gheorghe Dobre,
Fragmente – eseuri -, Editura
Helis, Slobozia, 2016. 82 p. Să
citești o carte și să ajungi să
dialoghezi cu ea, sau Viața e
frumoasă pentru că e. Nu observi
asta decât dacă ești viu și Nu am
altă soluție decât să vă iubesc. Pe
toți și încă altele ce l-au făcut pe
Dan Simionescu, după citirea
manuscrisului, să spună,: Chiar văd o viitoare carte
neagră, mică și delicioasă, unde afirmați idei generale,
deschizând totodată în conștiința lectorului un mare
semn de întrebare. Și așa a fost să fie.
Gina Zaharia, La est de tine, Editura Omega,
Buzău, 2016. 91 p. În prefață (Cântec fermecat,
înduioșător) Dumitru Dănăilă scrie: …Parcurg volumul
și parcă plutesc pe o apă liniștită, mă scald într-o mare
de lumină, mă încălzesc la flacăra
unui foc molcom. Versul Ginei
Zaharia e cald, calm, odihnitor, e
un cântec fermecat, înduioșător,
adânc emoționant, cântat pe o
singură strună, iubirea. (…)
…totul preamărește sentimentul
nobil al iubirii. Farmecul lui este
amplificat de elementele din
natură și din cosmos, aduse
discret în poveștile trăite, în mai toate cazurile, la
vibrațiile cele mai puternice, frumos ca în basme,
intens.
Liviu Chiscop, Pe
creasta noului val – critică de
preîntâmpinare, OPERA OMNIA
Publicistică și eseu contemporan,
Tipo Moldova, Iași, 2017. 141 p.
În finalul Argumentului intitulat
Critica de întâmpinare în
contextul criticii literare, Liviu
Chiscop spune: Pentru criticul
care analizează, în premieră,
opera literară respectivă, avantajul este acela că nu
este influențat de opiniile exprimate anterior și nici nu
rămâne tributar unor eventuale aserțiuni ale confraților
din domeniu. Acesta este – sperăm noi - și cazul (dar și
statutul) textelor critice din Pe creasta noului val…
Manuela Camelia Sava,
Bătăi de clopote, Editura PIM,
Iași, 2016. 104 p. Grafica și
coperta aparțin Danielei Petre.
Bătăi de clopot întru pioasa
chemare a iubirii, bătăi de clopot
– semnal de cuvioasă sărbătoare,
bătăi (rare) de clopot – semn
sonor și dureros al despărțirii...
Bătăi de clopote – emoție, emoție
– poezie. Iată: Râul de cenușă/ a curs nefiresc în urma
ta…/ Pașii secundelor au apăsat pe timpan -/ E încă
vară în pleoapele tale/ Ochii mei sunt două răni/ te-am
aflat printre macii lichizi: roșu! (Candoare de vară)
Tincuța Horonceanu
Bernevic, Copilul-furnică,
eLiteratura, București, 2016.
165 p. Pe coperta a patra a
romanului pentru copii se află
opiniile critice ale unor oameni
de litere, din care redăm două: O
carte de o delicatețe rară, o
poveste superbă, pe gustul
copiilor, dar și una care va da
adulților răspunsuri. Copilul-furnică este mai mult
decât o poveste, iar citind-o veți avea surpriza de a vă
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
65
regăsi în locuri și întâmplări reale din viața Bacăului.
(Calistrat Costin) … este aproape un roman polițist; o
poveste alertă, cu situații imprevizibile, în care, ca în
orice poveste, Alikan, eroul nostru, învinge. (Viorel
Savin)
Lucian Adam, Casa
oglinzilor/ House of mirrors,
Eubeea, Timișoara, 2017. 95 p. În
prefață, Costel Stancu afirmă:
…Poemele sale au tensiune
interioară și, lucru extrem de
important în masa de discursuri
arborescente, confuze, aiuritoare,
ale literaturii de azi, spun ceva. O
spunere neexaltată, mai degrabă
melancolică. Poezia sa trebuie citită atent, cântărită cu
măsurile adecvate, nu declamată, căci i-ar știrbi din
calități. (…) În această carte veți găsi versuri
memorabile, mici bijuterii de purtat în gând. Voi
încheia cu îndemnul din finalul unui poem scris de Dio
(alias Lucian Adam!): „Zâmbește! Nu lăsa liftul în
coadă de pește.”
Rodica Dascălu, Dansul
vieții, Editura Art Book, Bacău,
2016. 134p. În prefața, Cerință
obligatorie, viața! Cristina Ștefan
spune: Cartea de debut a Rodicăi
Dascălu, cu titlul Dansul vieții m-a
entuziasmat, pentru că este o carte
de mesaj dublu, unul existențial, de
corectare a abordării existenței,
dar, mai ales, a morții și al doilea
un mesaj al menirii poeziei, al readucerii ei pe calea
inițială a frumuseții sufletești, esența poeziei fiind una
vindecătoare estetic. (…) La final, (…) mi-am luat
tonicul necesar vârstei, m-am vindecat de temeri, am
deschis fereastra, apoi ușa și am contemplat primăvara,
lăsând liberă, câteva clipe, uitarea nimicurilor.
Tatiana Tapalagă
(versuri), Armand Theodor
Măric (desene), Rudele lui Moș
Crăciun, Editura Cărțile voastre,
Bacău, 2016. 31p. despre autoare și
cărțile sale, Valeria Manta Tăicuțu
spunea: …E greu să fii original
când scrii pentru copii, fiindcă
temele de abordat nu sunt atât de
numeroase în universul celor mici
și nici nu trebuie să aibă complicata profunzime din
universul celor mari. (…) Frumos ilustrate, proaspete și
fără ambiția de a reinventa literatura pentru copii,
cărțile Tatianei Tapalagă, în special cea cu Rudele lui
Moș Crăciun, merită să fie oferite în dar oamenilor
mici care pot deveni, cu puțin ajutor, oameni mari.
Mihaela Meravei,
Semantica luminii, Ex Ponto,
Constanța, 2016. 81 p. În acest
volum, poezia și pictura vin să ne
arate că ambele fac parte din cele
șapte arte fundamentale ale
frumosului. Coperta și ilustrațiile
cărții aparțin lui Constantin
Grigoruță, iar Anastasia Dumitru
spune (în prefață): Dacă lirismul
este o exaltare a sentimentelor, iar poetul un căutător al
cheii pierdute a transcendentului, atunci poemele
Mihaelei Meravei ar putea fi ar putea fi numite
transmoderne, încadrându-se în spectrul luminos, în
care lumea este înțeleasă ca iubire și ca lumen…
Vasile Larco, Cânta un
sturz prin ciritei, Editura PIM,
Iași, 2016. 150 p. În stilu-i
caracteristic, la sfârșitul acestui
volum, Vasile Larco ne dă o
Lămurire - În carte sunt cuprinse
poezii realizate în ultima
perioadă: pantumuri, parodii,
alte poezii, dar și unele
reactualizate și publicate în
volume personale de-a lungul vremii. Am spus cândva:
Poetul are un statut,/ Statornicit de-o veșnicie:/ El scrie
când nu-i cunoscut/ Și-i cunoscut când nu mai scrie!
DIMINEAȚĂ CU TINE
Verdele dimineții mă găsea printre aceleași ruine
alergând cu tine de mână
orașul rămânea pustiu în urma noastră
Vântul îmi biciuia obrajii
și tu mă strângeai în brațe lăcrimând
Sufletul tău îmi săruta crengile sângelui azvârlite
de Dumnezeu din cer...
soarele ne dezmierda pe amândoi
în diminețile vineții
într-o zi vom alerga strivind acoperișul lumii
sub tălpile noastre de fier
Camelia Manuela SAVA
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
66
REVISTE LITERARE
Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 70, aprilie
2017, Lugoj. Semnează eseuri: Nicolae Silade (Despre
lumea reală și lumea văzută de poeți), Vasile Pistolea
(Iubirea, virtute creștină supremă și principiul cosmic
al lumii și al vieții), Magda Ursache (S.O.S., proza
scurtă), comentarii: Cornel Ungureanu (Dumitru Radu
Popescu și pisicile din noaptea teatrului), Radu
Ciobanu (Rigorile călătorului chemat), profil: Adrian
Dinu Rachieru (Ana Blandiana-75. Scrisul ca
predestinare), recenzii: Costel Stancu (Horea Cucerzan,
Larma puterilor), Maria Bologa (Viorica Răduță,
Vremea Moroiului), George Motroc ( Elena Ferrante,
Povestea noului nume), Dan Florița-Seracin (Eugen D.
Popin, Viul și aproapele), Ionel Bota (Florina-Maria
Băcilă, Dorziana și Marian Barcu, Aproximări
soresciene), Diana Dobrița Bîlea (Radu Ulmeanu, Ceea
ce suntem), Alexandru Moraru (Veronica Balaj, Iarna
Revederii), Remus V. Giorgioni (Boris Marian, Ca o
rugăciune), Ion Bălu (Rodica Lăzărescu, Viața cu haz și
fără a numitului Peltz), poezie: Nicolae Silade, Mihók
Tamás, Daniel Corbu, Robert Șerban, Elisabeta Boțan,
Dimana Ivanova (prez. și trad. Mircea Dan Duță).
Dintre cărțile sosite la Remus V. Giorgioni: Mesaj către
ultimul om de pe pământ de Ionuț Caragea, Deriva
sentimentelor de Victoria Milescu, Canonul iubirii de
Gheorghe Simion, Oțet de furnici de Kocis Francisko.
Algoritm literar, nr. 1/ 2017, Călan. Scrisoare
neexpediată. În memoria lui Romulus Rusan este
editorialul semnat de Silviu Guga. Eseurile și
comentariile aparțin lui Cornel Ungureanu (Salvator
Dali și Silviu Oravițan), Horia Ungureanu (Arta de a
povesti – Pawel Huelle, Mercedes-Benz), Mihai Petre
(Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu”, Hunedoara-
Deva, 65 de file de viață). Filele din jurnalul lui Radu
Ciobanu se intitulează Eheu, fugaces, Al Săndulescu
aduce în atenție O scrisoare inedită a lui Perpessicius,
iar Mioara Bahna ne propune un itinerar: O gură de rai
dublinez: Farmleigh. Poezia este semnată de Gabriel
Chifu, Ioan Barb, Ana Zegrean, Loredana Florentina
Dalian, Gina Zaharia, Daniel Lăcătuș, Emily Dickinson
(trad. Ioan Radu Văcărescu), Serghei Esenin (trad. Leo
Butnaru), iar proza, de Cornel Nistea și Daniel Mariș.
ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 5 (419),
mai 2017. Remarcăm aforismele lui Gheorghe Grigurcu,
jurnalul lui Leo Butnaru - De la Voroneț spre Voronej
(V), comentariile lui Liviu Ioan Stoiciu (În absența
„oamenilor politici providențiali”), Mircea Bârsilă
(Petru Romoșan, poetul), Viorel Nica (Printre cele
decantabile și cele nedecantabile), Leonid Dragomir
(Ce este un filosof?), Nicolae Georgescu (Am fost
cândva romani), Mihai Barbu (De 1 mai muncitoresc
am defilat singur, singurel) și al Marianei Șenilă-Vasiliu
(Paradoxalul Doctor Josef Goebbels), cronică literară
semnată de Nicolae Oprea (Gabriel Chifu, Ploaia de trei
sute de zile), Dumitru Augustin Doman (Marian
Drăghici, lunetistul&cocoșul de tablă, Constantin Preda,
Celălalt Constantin și carte nouă: Geo Galetaru,
Fericirea ca o dimineață ploioasă, Attila F. Balasz,
Cravata lui Villon), Adrian Alui Gheorghe (Vasile Dan,
Lentila de contact), Ștefan Ion Ghilimescu (Eugen d.
Popin, viul și aproapele), Ștefan Dimitriu (Vasile
Poenaru, 101 poeme), Adelina Sorescu (Ioan Groșan,
Un om din Est), Mioara Bahna (Ștefan Mitroi, Vieți
greșite), Cezarina Adamescu (Nina Ceranu, Respir sub
alt cer), Ion C. Ștefan (Maria Mona Vâlceanu, ȘTEFAN,
simfonia fantastică), Lucian Gruia (Răzvan Nicula,
Abisuri), poezie de Magda Grigore, Victoria Milescu,
Paul Aretzu, Sterian Vicol, Ion Toma Ionescu, Mihai
Merticaru, Mihai Firică, Pricopie Clontea (versiune în
engleză a poeziei Nervi de primăvară de George
Bacovia) și proză de Marin Ioniță și Aurel Sibiceanu.
ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 572,
aprilie 2017, Bacău. In memoriam George Bălăiță scriu:
Leo Butnaru (Jurnal cu George Bălăiță), Petru
Cimpoeșu (A trăi viața demn), Radu Cârneci (Călătoria
din urmă), Ioan Matei (Un scriitor extrem de rațional),
Cristina Câmpeanu (Învoiala cu George Bălăiță),
Nicolae Manolescu (George Bălăiță - „vârf al
generației sale de scriitori”), Vasile Spiridon (Învoiala
cu soarta). Din acest număr al revistei remarcăm critica
literară: Adrian Jicu (Doris Mironescu, Un secol al
memoriei), Violeta Savu (Tincuța Horonceanu
Bernevic, Proză scurtă. Punct), Cornel Galben (Marius
Manta, Ucenic la iconari), comentariile: Suflete în ceață
de Carmen Mihalache, Sertarul cu fișe de Constantin
Călin, Prin subteranele dostoievskiene (56) de Ion
Fercu, eseurile: Chirițele vesele peste timp de Elena
Ciobanu, Rilke. Din avatarurile biografiei sale de
Gheorghe Iorga, Limba română – în școală, în ziar, în
volum de Ioan Dănilă, Tudor Vianu despre filosofia
creației eminesciene (I), personalități băcăuane:
Gabriela Adameșteanu – o prozatoare emblematică de
Cornel Galben, interviul: Ioan Dănilă – Vasile Ghica,
poezie: Radu Cârneci, Daniela Șontică, Gela Enea,
proză: Decebal Alexandru Seul.
Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.
3-4 (313-314), martie-aprilie 2017, Suceava. Remarcăm
autograful Anei Blandiana și dialogul acesteia cu
monahia Elena Simionovici, aforismele lui Gheorghe
Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Liviu Ioan
Stoiciu, Mari premii literare acordate celor fără operă,
Isabel Vintilă, Manifestele suprarealismului,sub semnul
eternei mișcări, Alexandru Ovidiu Vintilă, Sașa Pană
„cu ochiul și gesturile liberate de orice oprire”. Un
succint portret la 115 ani de la naștere, Petru Ursache,
Lecția fraților Cioran, Magda Ursache, Profesorul
Ciopraga, Doina Cernica, Un prinț din Bucovina-Marin
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
67
Gherasim , Adrian Dinu Rachieru, Un polemist-Marin
Mincu, Mircea Muthu, „Sunt o potcoavă de pe un drum
din Ardeal”, critică literară de Theodor Codreanu
(Marius Manta, Ucenic la iconari), Ioan Holban
(Theodor Damian, Lazăre, vino afară), Petrișor Militaru
(Traian D. Lazăr, Raluca Andreescu. Scrisori din exil.
Arhiva literară Basarab Nicolescu), Liviu Antonesei
(Constantin Ifteme, Copiii sălbatici), jurnal de
călătorie: Marius Chelaru, Prin „Transcaucazia” din
Erevan în Nagorno Karabakh – note și gânduri de drum
(IV). Semnează poezie: Adrian Alui Gheorghe, Cristina
Prisecariu-Șoptelea, Béatrice Bonhomme (prez. și trad.
Elena-Brândușa Steiciuc), Austin Smith (prez. și trad.
Horațiu Stamatin), Raluca Calancia, Mihaela Gheorghe,
iar proză: Leo Butnaru, Marian Drumur și Cornelia
Petrescu.
Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 5
(68), mai 2017. Florentin Popescu scrie editorialul - „La
ce bun poezia? La ce bun poeții?”, se află în dialog cu
seniorii literaturii noastre – Stancu Ilin și Corneliu
Șerban și realizează comentariile, Păsările lui Tudor
Meiloiu și Corespondența, ca jurnal de front sau
monografie (Alex. Oproescu, Epistolar 1956-2016).
Romanița-Maria Ștențel consemnează un interviu cu
Ioan Cristescu – managerul Muzeului Național al
Literaturii Române, iar eseuri și comentarii realizează:
Marian Nencescu (Camil Petrescu, gazetar sportiv),
Titus Vîjeu (Nobel Prize – 1911 – Maurice Maeterlinck
– fantezia poetică), Theodor Codreanu (Numere în
labirint-1997), Nicolae Dan Fruntelată (Florea
Ciobănică), Ion Andreiță (Pictând pe cer cu aparatul
foto), Nicolae Georgescu (La horitul fânului), Florin
Colonaș (Dinică – un simbol al scenei), Ion Haineș
(Adrian Bucurescu), Vasile Szolga (Lacul fecioarei),
Neagu Udroiu (Fănuș-85), Candid Stoica (O piesă cu
sperieturi la Teatrul Național), Radu Băieșu (Un debut
promițător la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”), Călin
Stănculescu (Festivalul CinePolitica a ajuns la cea de a
șasea ediție). Semnează cronică literară: Ion Roșioru
(Lia-Maria Andreiță, Copil de suflet), Ion Brad (Ana
Blandiana, Orologiu fără ore), Mihai Cimpoi (Lucia
Țurcanu, Manierismul românesc și Poezia manieristă
românească), Întâlnim poezie semnată de Coman Șova,
Radu Cârneci, George Iarin, Marin Moscu, Ana-Maria
Muscalu, Marin Constantin, G. Th. Popescu și 13 poeți
coreeni dintotdeauna într-o prezentare, selecție și
traducere de Ion Roșioru.
Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 4 (8),
martie-aprilie 2017 (unde V. Frîncu, cu de la sine
putere, a ajuns redactor-șef peste o samă de scriitori).
La ediția a X-a a Festivalului Internațional Primăvara
Poeților, în varianta Bibliotecii Județene Buzău, au fost
premiați: Ion P. Iacob, Traian Gh. Cristea, Dumitru Ion
Dincă, Nicolae Gâlmeanu și Simina Maria Sima. Stan
Brebenel semnează retrospectiva ședinței de cenaclu,
din 22.02.2016, când a citit Gabriel Peneș, iar Nicolai
Tăicuțu și-a prezentat cartea la dispoziția poemului, cu
participarea la discuții a următorilor: Dumitru Pană,
Tudor Cicu, Nicolai Tăicuțu, Lucian Mănăilescu, Stan
Brebenel și Emil Niculescu. Critică literară face Tudor
Cicu la cartea lui Paul Negoiță, Prin grădina lui Ilf și
Petrov. Viorel Frîncu realizează un pofil: Nicolae
Panait (1917-1941), ziaristul poet. Poezia poartă
semnăturile: Vasile Voiculescu, Gabriel Peneș, Traian
Gh. Cristea, iar proza: Mihail Milea și Margareta
Sterian (cu un remember de Lucian Mănăilescu).
Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 4/ 170,
martie 2017, Piteşti. Poezie semnează: Valeria Manta
Tăicuțu, Gheorghe Mocuța, Daniela Varvara și Ion
Toma Ionescu și câștigătorii Concursului Național de
Poezie de Dragoste Leoaică tânără, iubirea…, ediția a
XVII-a, 2017 au fost (expuși și pe coperta revistei):
Bogdan-Alexandru Petcu, Mihaela Roxana Boboc,
Ștefania Nicolescu, Emilia Nedelcoff, Crenguța-
Gabriela Mălăiaș, Teodora Vasilescu, Denisa Vișinschi..
Eseu semnează Liliana Rus (Migrația violetelor
sălbatice), iar proză, Alexandru Jurcan. Artele poetice
se constituie din comentariile: Este posibilă școala de
poezie? de Virgil Diaconu, Poezia în viață și Calea
poeziei sau poezia dincolo de versuri de Nina Vasile, M
de la Muzică și A ca Afirmație de Gérard Pfister (trad:
Liana Alecu, respectiv, Crenguța Mălăiaș). Alte
comentarii sunt semnate de Denisa Popescu (Vrăji și
intrigi fanariote, la Biblioteca Județeană Argeș) și
Adrian Simeanu (Folku’, precum o licoare…). Critica
literară aparține lui Gheorghe Grigurcu (Niculae
Gheran, Arta de a fi păgubaș, III, Îndărătul cortinei),
Ana Dobre (Iuliana Paloda-Popescu, Semnul Îngerului),
Adi George Secară (Octavian Mihalcea, Umbra de fier).
Caiatele de la Țintești, nr. 7, aprilie 2017. Din
acest bogat număr remarcăm eseurile și comentariile
realizate de Marin Ifrim (Suntem…), Magda Ursache
(Prostia nu doare. Dar adevărul?), Teodor Baconschi
(E bine să știi, e bine să speri), Gheorghe Pospai (Cu
Mircea Nedelciu despre delațiune și delatori. Zmeura
de câmpie), Paul Negoiță, Kipukua, Mihaela Gomoescu
(Comic, amuzant, ridicol sau grotesc?), Elena Daniela
Plătică (Obiceiuri de peste an), Ionuț Capotă
(Microeseuri), interviul lui Ion Aldeniu cu Marin Ifrim,
cele două profiluri ale lui Stelian Grigore (Claudiu
Mititelu și oamenii săi și Profesorul Ion Bocioacă).
Despre Centenar Gabriel Cocora scrie Marcela Chiriță,
iar Vasile Baghiu: Jurnal de scris. Proză semnează:
Nicolae Rotaru, Mioara Vergu-Iordache, Nistor
Tănăsescu, Teo Cabel, Nicoleta Ifrim, iar poezie: Ion
Gheorghe (poem-autograf), Gina Zaharia, Ovidiu
Petrescu, Emil Almășan, Claudiu Komartin, Costel
Suditu, Nicolae Cabel, Marin Ifrim, Adrian Sfinteș, Paul
Spirescu, Rodian Drăgoi, Mihaela Roxana Boboc, Ion
Diviza (epigramă).
Cartelul metaforelor, Anul IV, nr. 33-35,
aprilie 2017, Buzău. În această ediție a revistei
remarcăm eseurile: Când istoria cade în corectitudine
politică și Anamtemele lui Vasile Gogea de Magda
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
68
Ursache, La multe secole de Convorbiri literare! de
Marin Ifrim, Cartea Aleanului de Aurel Anghel și
Valoarea limbii strămoșești în păstrarea identității
personale și naționale, comentariile: Cei trei Neagu de
Adrian Dinu Rachieru, Constantin Brăescu, un
dramaturg (și) pentru „Teatrul G. Ciprian” de Marin
Ifrim, 10 ani la conducerea bibliotecii de Sorin Burlacu,
Un literat deosebit, dispărut la nici 30 de ani, și uitat
prea devreme: Gheorghe Popovici de Ion Aldeniu,
dialogul: Marin Ifrim – Corneliu Vasile, critică literară
semnată de Marin Ifrim (Paul Negoiță, Marchitanii
roșii), Christian W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii
luminii), Ion Machidon (Marin Ifrim, Cartea teatrului),
poezie: Luca Cipolla, Valeriu Bistriceanu, Irina Lucia
Mihalca, Traian Gh. Cristea, Aneta Țîru Pioară, Mihai
M. Macovei, Dragoș Niculescu, Marius C. Nica, Adrian
Crețu, Mihaela Boboc, Liviu Ioan Stoiciu, proză:
Mircea Rotaru, Dana-Georgiana Bițeanu.
Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 5 (81),
mai 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și comentariile:
Culegere de hrană spirituală de Doina Drăguț, Critica
de tip vouloir c’est pouvoir de Iulian Chivu, Mângâiere
postumă la o aniversare de Livia Ciupercă, Frumusețea
incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului de
George Petrovai, Mircea Vulcănescu de Stelian
Gomboș, George Topârceanu, „chiriașul grăbit” al
Ieșilor de Mihai Caba, Ion de Ionel Popa, Scriitorii și
Țara de Janet Nică, Recuperarea omului vechi în
secolul al XXI-lea de Camelia Suruianu, Grigore Vieru
și lumea plantelor de Gheorghe Dihoru, DOM – o
traducere consonantă cu spiritul originalului de
Dumitru Bălan, Litere și albine (Ion Pop) de Ion
Popescu-Brădiceni, critica literară: Daniel Marian
(Constantin Stancu, Etemenaki), Mariana Zavati-
Gardner (Elisabeta Bogățan, Sub zodii), Al. Florin Țene
(Florentin Smarandache, Seducția polimorfismului),
Valentin Tomuleț (Galina Martea, Basarabia – destin și
provocare), Antonia Bodea (Constantin Gr. Zegreanu,
Anotimpurile vieții), Lidia Grosu (Petre Rău, Întârziate
vestiare).
EX PONTO, Anul XV, nr. 1(53), ianuarie-
martie 2017, Constanța. Remarcăm editorialul Anul
Ovidius și profundele sale semnificații în spațiul
românesc și în spațiul pontic de Ștefan Cucu, interviul
Angelei Baciu cu Ana Blandiana (la aniversară), poezie
semnată de Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Florin Stanciu,
Adela Popescu, Angela Baciu, Olimpiu Vladimirov,
Mircea Lungu, proză de Gheorghe Filip, Gabriela G.
Vlad, Elena Netcu, M.B. Ionescu-Lupeanu, Gheorghe
Dobre, Ovidiu Dunăreanu, Ion Tița-Călin, eseurile
Teoriile receptării – o schimbare (bine temperată) de
paradigmă de Clarisa Trandafirescu și Chipul Rugului
Aprins – o lumină în beznă de Anastasia Dumitru,
critică literară realizată de Lăcrămioara Berechet
(Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu), Ion Roșioru
(Victoria Milescu, Deriva sentimentelor și Marina Cușa,
Grădina japoneză), Titi Damian (Radu Voinescu,
Printre prejudiciile criticii), Ana-Maria-Claudia
Haraniță (Erosul decadent în opera lui Eugen Barbu),
Angelo Mitchievici (Daniela Varvara, Mituri și
simboluri biblice în poezia românească neomodernistă
și Dumitru Octavian Unc, Reverii), Valeria Manta
Tăicuțu (Ștefan Negrișan, Morții noștri cumsecade),
Aureliu Goci (Diana Dobrița Bîlea, De ce iubim?).
FEED BACK, Anul XIV, nr. 3-4 (167-168),
martie-aprilie 2017, Iași. Dintre eseurile acestui număr
dublu amintim: Mihai Eminescu – Actualitatea operei
și G. Topîrceanu – despre actualitatea operei de Daniel
Corbu, Românii contemporani – de la specificul
național la globalizare de Ioan Aurel Pop, O nouă
viziune asupra lumii – transdisciplinaritatea de Basarab
Nicolescu, Mihail Eminescu, românul absolut
necunoscut de Ion Filipciuc, Moartea ca inițiere de
Nicolae Iuga, portretul critic al lui Radu Florescu este
făcut de Daniel Corbu, iar in memoriam Grigore Vieru
scriu: Sandrina Frunză, Daniela Mădulin, Alexandra
Uscatu, Bianca Bondarciuc, Laura Dascăl. Cronica
literară aparține lui George Bodea (Tucu Moroșanu, Cu
moartea-n hang de alăute), Ionel Necula (Daniel Corbu,
Ferestre oarbe) și Mioarei Bahna (Adrian Suciu,
Profetul popular), iar poezia este semnată de Anca
Hirschpek, Andreea Pătrașcu, Mihaela Oancea, Gelu
Dorian, Tucu Moroșanu, Constantin Mănuță, Adrian
Botez, Gabriela Ciobanu, Ionuț Caragea, Ion P. Iacob,
Florentin Palaghia, Petru Aruștei, Ion Zubașcu, Radu
Florescu, Serghei Biriukov (trad. Leo Butnaru), Leons
Briedes (trad. Ion Covaci), Maria Nefeli (trad. Victor
Ivanovici)..
H e l i s, Anul XV, nr. 3-4 (167-168), martie-
aprilie 2017, Slobozia. Remarcăm eseurile și
comentariile: Dacia – 1980 de Victor Nicolae, Ruralii
și Există viitor de g.alex, Gânduri de Vasile Iordache,
Eugenia Tesla și venitul de bază garantat de Cătălina
Stroe, Diaspora literară: Misteriosul caz al scriitorului
argentinian de origine română, Antonio Rodriguez de la
Muerte de Radu Demetriade, Magazin istoric-50 de
Marian Ștefan, Tehnologia culturii de guri de Teodor
Prier, cărțile: Casa păcatelor de Nicolae Rotaru și
Tobele mute de Emilian Marcu prezentate de Dan
Simionescu, cronicile literare realizate de Ioan N.
Roșca (Octavian Mihalcea, Umbra de fier), George
Corbu (Florentina Loredana Dalian, Miss Univers),
Mihaela Meravei (Costache Constantin, Singur
împotriva oceanului), poezia semnată de Florentina
Loredana Dalian, Costel Bunoaica, Petre Ioan Crețu,
Gheorghe Dobre, Angelica Corciulanici și Valerio
Orlici (trad.: Dina Cuvata, stilizare: Gheorghe Dobre),
Ion Roșioru, Ștefan Neagu, Marin Ifrim, Mihaela
Ionesei, Gabriel Gherbăluță, Silvia Bitere, Adrian
Bucurescu, Liuba Botezatu, Liliana Popa, Ion Cioran,
iar proză de Dan Elias, Loredana Stan, Petre Ioan Crețu,
F.M. Ciocea, Adela Petcu, Tudor Cicu, Roxelana Radu,
Constantin T. Ciubotaru, Romeo Aurelian Ilie.
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
69
L i t e r a 13, Anul III, nr. 10, 2017, Siliștea,
jud. Brăila. Poezia este prezentă prin realizările lui
Mihai Vintilă, Irinei Anghel și Luminiței Dascălu, iar
proza aparține Angelei Burtea și lui Vergil Matei.
Eseuri și comentarii literare scriu: Mihai Vintilă (Între
postmodernism și prost-modernism), Zeno Halupa
(Pentru adevăr, le devin dușman și extratereștrilor),
Virgil Andronescu (De ce moare poezia de azi și
Dragobetele sărută fetele - emoționant eveniment
folcloric organizat de comuna Siliștea, județul Brăila),
Dan Hașdean (Generația scriitorilor fără cititori), file
de istorie: Adriana Grigorescu, Brăila (1914-1916). III.
Oameni politici brăileni și critică literară realizată de
Lucia Pătrașcu (Jenică Chiriac, Cronicile pricopsitului),
Christian W. Schenk (Dana Borcea, Pe genunchii
luminii), Jenică Chiriac (Paul Strepol, Mușuroi de
speranțe), Dumitru Anghel (Ion Bălan, Teatru), A. G.
Secară (Ko Un, Timp cu poeți morți – traducere de
Iolanda Prodan).
L i t e r a d u r a, Anul II, nr. 4, aprilie 2017,
Buzău. Teo Cabel semnează editorialul Ziua
Internațională a Poeziei și interviul cu Dumitru Ion
Dincă. Cronică literară realizează: Liviu Ofileanu (Rita
Chirian, Casa fleacurilor) și Mihai Vintilă (Marin Ifrim,
Cu vaporul prin deșert), iar aforismele aparțin lui Zeno
Halupa. Poezie semnează: Nichita Danilov, Luminița
Amarie, Luminița Zaharia, Ioana Bogdan, Virgil
Andronescu, Tudor Cicu, Daniela Pârvu Dorin, Sorin
Călin, Diana-Ariana Zburlea, Mugurel Roșca, Nicu
Popescu, Codruța Vancea, Andreea Ciucă, Costel
Suditu, Angi Melania Cristea, Valerian Călin, Cornel
Costea, Elisabeta Boțan, Ion Roșioru traduce poeți
chinezi clasici (Ho King-ming, Wang Po-tsing, Tsong
Po-hua, Lieu Ta-po, Li Tong-yang, Me-Cheng, Li Li-
wong, Tchang Tseu-ye), iar proză: Aurel Anghel, Ioana
Aghiană și Vergil Matei.
Litere, Anul XVIII, nr. 4 (205), aprilie 2017,
Târgoviște. Remarcăm eseurile și comentariile semnate
de Tudor Cristea (Analiză de etapă), Nicolae Oprea
(Trilogia rebreriană. Ultimul roman-2), Mihai Stan (Un
literator), Barbu Cioculescu (A fost o vreme), Mihai
Cimpoi (O cetate a culturii românești), Maria Octavia
Paunatescu (Direcții în poezia românească
contemporană. Marin Sorescu-2), Nicolae Georgescu
(Argument: izvorul și fântâna-2), George Coandă
(Eminescu și „starea de a fi” în Europa), Marin Iancu
(Geo Bogza - „Nostalgia valorilor”), Ioan Adam
(Politica imperativelor morale), Doina Rizea (Ruine și
catacombe), critica literară realizată de Tudor Cristea
(Ioan Vișan, Testamentul mistic și Noua mea cumpănă –
regretul sau Neliniștea așteptării), Magda Grigore
(Nicolae Oprea, Revanșa postumă), Ana Dobre (George
Piteș, Destine în impas și Magda Ursache (Ioan-Aurel
Pop, Identitatea românească. Felul de a fi român de-a
lungul timpului), așezarea în limba română a lui
Léopold Sédar Senghor de către Radu Cârneci și proză
semnată de Dumitru Augustin Doman și Iulian
Moreanu.
P l u m b, Anul XIII, nr. 121, aprilie 2017,
Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin
lui Daniel Corbu (A supraviețui ca scriitor în România),
Constantin Vorniceasa (Mit și adevăr), Romulus Dan
Busnea (Cu gândul și cu inima la marea sărbătoare a
Învierii Domnului), Mihai Buznea (Comedii romantice
cu plânsuˋ-râsuˋ), Critică literară realizează: Valeriu
Râpeanu (Rodica Lăzărescu, Viața cu haz și fără a
numitului Peltz), Cristina Ștefan, (Gina Zaharia,
Talazuri),Grigore Codrescu (Toader Titi Roznovanu,
Amintiri răzlețe), Ioan Țicalo (Domnița Flori Neaga,
Toamna, ca o fregată), Petre Isachi (Ana-Maria Moraru,
Foc nestins), Angela Nache Mamier (Cristina Ștefan,
Orașul), Janina Doboș (J.K. Rowling, Harry Potter),
Eugen Verman (Har. Mihailescu, Versuri), Mioara
Bahna (F. M. Ciocea, Mic tratat filosofic despre îngeri,
tractoriști și femei nebune), Emil Bucureșteanu (Vasile
Checheriță, Mireasmă de lume), C. Băcăuanu (Octavian
Nistor, Sublimarea sinelui), Cornel Galben (Vali Bocu
Constantin, Pașii destinului), Vasile Sevastre Ghican
(A.G. Secară, Meine Mand-noaptea nimănui), Dan
Perșa (Mugur Andronic, Marele romantic), Cezarina
Adamescu (Nicolae Mărunțelu, Alerg după o stea).
Semnează poezie: Viorel Dinescu, Octavian Nistor,
Olguța Trifan, iar proză: Decebal Alexandru Seul și
Mihai Sălcuțanu.
Pro Saeculum, Anul XV, nr. 1-2 (117-118), 15
ianuarie – 1 martie 2017, Focșani. Dintre eseuri și
comentarii remarcăm: Cu dragoste despre ură de
Rodica Lăzărescu, Mariana și Victor și Moartea sub
acoperire de Dumitru Radu Popescu, Istoria unei cărți
sau lecția neuitării și Un cărturar ne invită la „ospățul
lecturilor” de Magda Ursache, Din caietul de
corespondențe de Liviu Ioan Stoiciu, Marele păcălitor
păcălit de George Bălăiță, Basarabia și arheul
românesc de Theodor Codreanu, Nietzsche rămâne de
descoperit (V) de Petre Isachi, Cu Scrisul la vedere de
Ioan Dănilă, Filosofia lui Nietzsche între apolinic și
dionisiac de Ionel Necula, G. Călinescu și limitele
pozitivismului… temporal (I) de N. Georgescu,
Eminescu, poem cu poem (Alex. Ștefănescu) de
Constantin Cubleșan, interviurile realizate de Rodica
Lăzărescu cu Nicolae Băciuț și Vladlen Babcinețchi și
critica literară semnată de Andrei Moldovan (Horia
Bădescu și proza magică), Lina Codreanu (Rodica
Lăzărescu, La ora confesiunilor), Diana Dobrița Bîlea
(Gheorghe Dobre, fragmente), Vladimir Udrescu
(Rodica Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Gheorghe
Lăzărescu (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni. Falsuri,
farse, apocrife, pastișe, parodii, pseudonime și alte
mistificații în literatură), Mircea Radu Iacoban (Ioana
Diaconescu, Mihai Ursachi în documentele Securității),
Ionel Necula (Daniel Cristea-Enache, Aproape liber),
Passionaria Stoicescu (Ion P. Iacob, Patria ireală și
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
70
Dumitru Ion Dincă, Prințul captiv – poeme de la
Elsinore).
Revista Nouă, Anul XIV, nr. 2 (99) / 2017,
Câmpina. Remarcăm eseurile și comentariile: Un
cuvânt scos din uitare: alcaoa de Andrei Ionescu, În
zodia idealului feminin de Oana Merca, Despre cultul
dezastrelor de Dan Norea, Câmpina, tărâm de poveste,
memento: Ilinca Ruxandra nu trebuie uitată de Denisa
Udroiu, critica literară realizată de Titi Damian (Iulian
Moreanu, Iarna perfectă), Mioara Bahna (Nicolae
Rotaru, Poet fără Pegas), Romeo Aurelian Ilie (Irina
Lazăr, Fragment de joc), Aureliu Goci (Alensis De
Nobilis, Bețiile cosmice), Constantin Dobrescu (Mircea
Botiș, Radu Botiș, Ulmeni, Maramureș), Ion Manea
(Gheorghe Bacalbașa, Inițiativa), Costion Niculescu
(Carmen Bălan, Întâmplări din natură – povestiri pentru
copii). Semnează poezie: Florin Dochia, Valeriu Marius
Ciungan, Ioan Vintilă Fintiș, Corina Monea, Ionela-
Violeta Anciu, Dragoș Niculescu, Flavia Adam, Nicolae
Vălăreanu Sârbu, Adrian Mihăescu, Coca Popescu, iar
proză: Iulian Moreanu, Denisa Udroiu și Diana
Trandafir.
S c r i p t o r, Anul III, nr. 5-6 (29-30), mai-
iunie 2017, Iaşi. Poemul lui Varujan Vosganian este
desenat de Vasilian Doboș. În continuare, poezia este
semnată de Radu Andriescu, Cristian Bădiliță, Ion
Hadârcă, Nicoae Panaite, Cristina Prisecariu Șoptelea,
Andrei Zanca, iar proza, de Iacob Florea, Mirela
Stănciulescu, M. B. Ionescu-Lupeanu și Ștefan Susai.
La Chestionar Scriptor, formulat de Lucian Vasiliu,
răspunde Mircea V. Ciobanu. Critică literară și eseuri
realizează: Ioan Holban (Constantin Simirad, Acta est
fabula și DanTomorug, Ktistai, Hotarul zeilor și Piatra
Jidovului), Constantin Cubleșan (Nicolae Turtureanu,
Precedentele și Penultimele, Versuri de dragoste),
Simion Bogdănescu (Theodor Codreanu, Fragmente
despre Eminescu), Rodica Lăzărescu (Viorel Savin,
Cinesunta), Cristina Chiprian (Radu Andriescu, Când
nu mai e aer și Adam Puslojić, Exaltare din abis),
Valentin Coșereanu (Europenismul Eminoviceștilor),
George Bodea ( Odesa lui Radu Mareș), Liviu Ioan
Stoiciu ( Din anul Revoluției. De uz strict personal -
XII).
Sintagme literare, Nr. 3 (26)/ 2017, Dudeștii
Noi. Poesis: Ana Pop Sîrbu, Carmen-Maria Mecu,
Carmen Secere, Cristian-Paul Mozoru, Dan Rotaru,
Daniela Voicu, Dumitru Velea, Eugen Evu, Eva Sorina
Matei, Gabriel Gherbăluță, Gela Enea, George
Stănciulescu, Macrina Lazăr, Maria Pal, Mihaela
Stanciu, Mioara Băluță, Monica Rohan, Raul
Constantinescu, Raul Sebastian Baz, Savu Popa, Silvia
Goteanschii, Valentin Tufan, Violeta Mihăieș. Proză:
Alexandru Ioan Despina, Claudia Partole, Ladislau
Daradici, Nicolae Stan. Atelierul critic: Adrian Dinu
Rachieru (Ion Brad, la senectute), Daniel Marian
(Constantin Stancu, Etemenanki, Adrian Tomoni, În
siajul cuvintelor, Nicolae Crepcia, 65 de poeme, Liviu-
Ioan Mureșan, Epopeea lui LIM), Gheorghe Pârlea
(Irina Lucia Mihalca, Dincolo de luntrea visului), Ionel
Bota (Mariana Bojan, Rezervația patetică, Adrian
Popescu, Costumul negru, Ruxandra Cesereanu,
Tricephalos, Petru Poantă, Dicționar de poeți – Clujul
contemporan), Luminița Zaharia (Vlad Teodor Petcu,
Tenebre lirice), Mihaela Mariana Cazimirovici
(Octavian Mihalcea, Epicriza). Biblioteca Babel: Ionel
Bota (John Fowles, Colecționarul, Michel Tournier,
Piticul roșu). Eseu: Ionel Bota, Mantia de bronz a
personajelor. Timpul și fantezia. Interviu: un cristian –
Lucian Vasilescu. Aforisme: G. Gabriel Petru Băețan.
Universalia: Sofía Rodrígues García (trad. Elisabeta
Boțan), Gani S. Pllana (trad. Baki Ymeri), Giovana
Frene (trad.George Nina Elian). La porțile dorului: Ion
Căliman cu Poezia riturilor de însănătoșire.
SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 3-4 (192-193),
martie-aprilie 2017, Bolintin Vale. Eseuri și comentarii
realizează: Vasile Grigorescu, Rătăcitorii (editorial),
Florentin Popescu, Apelul unor academicieni la
patriotism, Nicolae Dan Fruntelată, Cum se repetă,
oarbă, istoria și O libertate pentru fiecare, Ion
Andreiță, O mare româncă a plecat la stele…, Filoteea
Barbu Stoian, Lia-Maria Andreiță, în arta plastică și în
literatură, Emilia Motoranu, Niculae Cantonieru și
revista Frize, Florin Colonaș, Cantor canthorum.
Despre Petre Ghelmez scriu Emil Talianu și Romanița-
Maria Ștențel, iar Nicolae Scurtu vine cu Noi completări
la biografia lui Nichifor Crainic. Critică literară
semnează: Titus Vîjeu (Nicolae Dan Fruntelată, Târziu,
ploierul și Theodor Răpan, Laus Amoris), Florentin
Popescu (Alexandra Firiță, Aparținând clipei și
Domnița Flori Neaga, Toamna, ca o fregată), Florică
Dan (Corneliu Cristescu, Poezie și inginerie), Gabriel
Dragnea (Alexandru Cazacu, Mărturie nimănui),
Luminița Cornea (Nicolae Scurtu, Al. Hanță – repere
pentru o biografie), Vladimir Udrescu (Florentin
Popescu, Furca și alte povestiri), Ion C. Ștefan (Geni
Duță, Iubire interzisă și Vilia Banță, Călătoria).
Victoria Milescu (Cristina Maria Purdescu, Doruri din
alt timp), Constanța Crudu (Cristina Sircuța, Viața
femeilor în România interbelică). Poezia aparține lui
Petre Ghelmez, George Călin, Alexandru Cazan,
Corneliu Vasile, iar proza, lui Ion State și Decebal
Cordie.
Cititorul de reviste
SPAȚII CULTURALE, nr. 52, mai/iunie 2017
71
Râmnic, mon amour!
„A murit Mihăiță!” - postează, pline de jale, persoane necunoscute de pe
Facebook. Mihăiță, nebunul liniștit al Râmnicului, cu gentuța lui de damă la brațetă, de
obicei neras, mirosind când a coteț, când a colivie cu sticleți, îmbrăcat, tot ca de obicei, cu
cămașă în carouri și loden bej, s-a dus să mângâie îngerii, că tot era expert în mângâieri.
Când l-am cunoscut, adică acum vreo patru decenii, mângâia cărucioarele de la Creșă:
se strecura pe poartă (nu că ar fi fost vreo problemă, totul era deschis vraiște pe-acolo, ca și
astăzi, de altfel), se apropia tiptil de landourile aliniate pe terasă și începea să scuture
păturicile, să le miroasă și să le pupe cu o expresie de fericire fără margini pe chip. „Nenea,
mă lași să duc eu căruțul?” – se mai milogea de consortul meu, care, milos din fire, accepta
cu un zâmbet, așa că defilam pe centru cu Mihăiță în avangardă, el gângurindu-i Simonei,
care-l privea uimită dintre pernuțe dantelate și scutece de finet.
Când era în toane bune și-i plăcea cum arată duduile ieșite la plimbare, sculpta cu
mâinile conturul de amforă al trupurilor tinere: „Ieși de-acia, panaramă!” – se sclifosea câte
una, deloc speriată, căci se știa că Mihăiță nu-i agresiv. „Măi-măi, tanti!”, se gudura
cetățeanul scăpat de la Săpoca, „măi-măi” însemnând pentru el și pentru toți copiii crescuți
cu bunici duioși, ceva frumos, tare frumos.
„Îți place ciocolata, Mihăiță?” se izmenea câte un comic vestit al târgului. „Îhî!”,
încuviința cel rămas la vârsta de aur, când toate sunt roz-bonbon și cerul n-are nori. „Bun,
Mihăiță?”, râdea de unul singur samariteanul de ocazie, cu pachetul de Ciocolax în mână.
„Mai vrei?” - și copilul cel bătrân nu refuza, chiar dacă, după aceea, fugea să-și golească pe
undeva, pe după vreun gard viu sau în dosul unui copac, intestinele supărate de laxativ.
Farsele de un asemenea prost-gust au continuat multă vreme, pentru că Mihăiță n-avea
suficientă memorie ca să devină violent și să se răzbune pe cei răutăcioși cu el.
Legendele locale povestesc, printre altele, de supradotarea de mascul a celui rămas
copil, și nu puține au fost parașutele care l-au ademenit prin locuri întunecate, ca să se
convingă pe cont propriu de virilitatea lui. Poate că sunt doar vorbe înșirate la un pahar de
vin de cei cu nostalgii sexuale, de care târgul n-are cum să ducă lipsă, fiind el așezat pe
pământ și nu în lună ori pe planeta Marte. Poate că a fost adevărat. Cert este că Mihăiță, cu
toată nebunia lui, nu era vreun libidinos și nu l-a auzit nimeni debitând obscenități: limbajul
lui era mai potrivit cu vârsta de cinci-șase ani, decât cu trupul mătăhălos și neîngrijit al
adultului care-l folosea.
Alături de Mircea, cel cu „dă-o dracului de sapă”, plecat și el să cânte, la judecata de
apoi, „Supărat/ Supărat sunt, Doamne, iară, supărat” și alte manele inocente, Mihăiță a fost
o glumă tragică a celui care și-a întors fața de la noi, ca să privească, din veșnicia lui, într-o
cu totul altă parte.
Valeria M.T.
Top Related