UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” – BUCUREŞTI
Facultatea de Științe Juridice, Economice și Administrative - Craiova
Programul de studiu: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
Anul de studiu: I
Titular disciplină: lect. univ. dr. Banu Cristiana Ecaterina
SINTEZE LA
DISCIPLINA
ECONOMIE
CURSUL NR.1
NEVOILE UMANE ŞI RESURSELE ECONOMICE
11..11..RRaarriittaatteeaa şşii aalleeggeerreeaa
11..11..11.. TTrreebbuuiinnţţeellee eeccoonnoommiiccee
Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o asociaţie de fiinţe umane este
supravieţuirea prin convieţuire. Aceasta presupune, în primul rând, satisfacerea trebuinţelor
de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte şi căldură.
În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea
în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, trebuinţa este forma de manifestare a necesităţii obiective în
universul social. În universul economic, trebuinţele reprezintă formele de manifestare ale
necesităţilor economice. În fapt, fiecare manifestare a individului, fiecare însuşire a lui,
fiecare instinct vital al său, devine necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp cât trebuinţele
omului nu sunt satisfăcute, el este şi rămâne în dezacord cu trebuinţele lui, adică în dezacord
cu sine însuşi. Dintr-o asemenea înţelegere rezultă că trebuinţele umane reprezintă şi exprimă
o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţii umane.
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de
bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Satisfacerea lor
înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor
acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei.
În sens general, este vorba de nevoi de consum ale populaţiei (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură etc.); nevoi de
producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective
necesare oamenilor.
Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi
independenţă. Concomitent, ele ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc
un anumit rol în cadrul sistemului economic.
În clasificarea nevoilor umane pot fi luate în considerare diferite criterii.
Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului, şi anume: fiinţă biologică,
produs al societăţii şi fiinţă raţională, nevoile pot fi grupate în:
a) nevoi naturale sau fiziologice;
b) nevoi sociale, care izvorăsc din convieţuirea oamenilor în societate, din relaţiile
dintre ei în activitatea pe care o desfăşoară, de comunicare, nevoi resimţite de aceştia ca
membri ai diferitelor socio-grupuri;
c) nevoi raţionale, care decurg din necesitatea unui nivel ridicat de instruire şi
gândire, menit să asigure un comportament superior, raţionalitate, eficienţă în cadrul
oricărei activităţi umane.
Din punctul de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor,
nevoile se clasifică astfel:
a) nevoi primare (fundamentale sau de bază): alimente, îmbrăcăminte,
încălţăminte, locuinţă, odihnă, sănătate etc.;
b) nevoi superioare (complexe sau elevate): cunoştinţe ştiinţifice, educaţie,
cultură, artă, informaţie etc., a căror satisfacere duce la pregătirea şi perfecţionarea
profesională a oamenilor, la o calitate umană superioară, cu efecte pozitive asupra
nivelului de dezvoltare a societăţii.
Există şi alte criterii de clasificare a nevoilor. Spre exemplu, din punct de vedere al
subiecţilor purtători, se disting:
a) nevoi individuale;
b) nevoi de grup;
c) nevoi generale ale societăţii.
Din punct de vedere al factorului timp, există:
a) nevoi zilnice sau curente;
b) nevoi periodice;
c) nevoi temporare;
d) nevoi permanente;
e) nevoi tradiţionale.
Nevoile umane au o multitudine de caracteristici. Printre acestea, mai importante
sunt:
Nevoile au caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta a progresului
societăţii, apar noi nevoi sau trebuinţe, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al
cerinţelor de consum; se dezvoltă, totodată, mijloacele materiale de satisfacere a
trebuinţelor. Astfel, în structura trebuinţelor, de astăzi1, ale oamenilor se includ, pe lângă
alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, sănătate şi numeroase alte nevoi privind
transportul, comunicaţiile, comerţul, turismul, instrucţia, educaţia, cultura, arta, protecţia
mediului, informaţia, organizarea socială, protecţia socială, sau nevoi de turism, de
televizor, de calculator electronic etc.
Totodată, nivelul de satisfacere a nevoilor trebuie să fie mereu mai înalt; calitatea
hranei, modul de hrănire, calitatea îmbrăcămintei, gradul de confort personal, calitatea
serviciilor etc. se află în dinamică o dată cu dezvoltarea economică şi socială din fiecare
ţară.
De asemenea, aceeaşi nevoie este satisfăcută, astăzi, cu alte mijloace, cu alte
instrumente. Nevoile sau trebuinţele umane trebuie privite ca sistem2, adică în
interrelaţie, ţinând seama de locul şi importanţa fiecăreia, de legăturile şi influenţele
reciproce; satisfacerea corespunzătoare sau nonsatisfacerea unora se reflectă, direct sau
indirect, în calitatea şi comportamentul factorului uman, în randamentul muncii, în
desfăşurarea activităţii economice. În ansamblul acestora, pe primul loc se află
1 Se remarcă tendinţa de creştere a ponderii serviciilor sau a bunurilor “superioare”, cum sunt acestea
denumite, uneori. 2 Dobrotă, Niţă (coordonator) - Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 324-325;
Dobrotă, Niţă - Tratat de economie contemporană, vol. 2, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 205-224.
trebuinţele de bază sau fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă), care sunt legate
de funcţiile vitale ale organismului şi prin a căror satisfacere se asigură menţinerea
individului în condiţii normale de forţă fizică şi intelectuală, de sănătate etc. Înainte de a
se ocupa de ştiinţă, cultură, artă, politică, religie, oamenii trebuie să se hrănească, să se
îmbrace şi să se încalţe, să aibă o locuinţă.
Structura nevoilor, ca şi modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ
la altul, în funcţie de voinţa şi dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi sex, de
profesie, de nivelul de instruire şi educaţie etc.
a) Nivelul de instruire şi cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la
categoriile sociale cu un nivel ridicat de pregătire; educaţie şi cultură, structura nevoilor
este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate – de literatură de
specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc.; dimpotrivă, la categoriile sociale cu
grad scăzut de instruire şi cultură predomină masiv trebuinţele primare. “În general, cu
cât nivelul inteligenţei şi al educaţiei indivizilor este mai elevat, cu atât sunt mai
diferenţiate gusturile şi opiniile lor ... În zonele cu standarde intelectuale şi morale mai
scăzute, unde instinctele şi gusturile primare «comune» predomină.., găsim un grad mai
ridicat de uniformitate şi similaritate în viziuni”3.
b) Nevoile sunt regenerabile sau reproductibile, în sensul că starea în care o
nevoie sau alta este satisfăcută durează numai un anumit timp, după care se manifestă din
nou, adică se reproduce; corespunzător acesteia, producţia de bunuri materiale şi servicii
trebuie să fie continuă, să aibă, deci, loc reluarea procesului de producţie, a activităţii
economice.
c) Nevoile au caracter complementar, deoarece satisfacerea uneia generează o
alta; de exemplu, nevoia de autoturism, odată satisfăcută, dă naştere la nevoia de benzină,
de ulei, de loc de parcare sau de garaj etc.;
d) Nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se restrâng,
având loc şi substituirea unora prin altele: de pildă, nevoia de transport cu autobuzul se
poate restrânge prin apelarea la metrou; nevoia de informare prin citirea unui ziar poate fi
restrânsă sau înlocuită prin nevoia de televizor sau radio etc.
Nevoile efective sunt acelea a căror satisfacere, la un moment dat, este necesară,
adică se statorniceşte în conştiinţa, viaţa şi activitatea oamenilor, în obiceiurile şi tradiţiile
lor de consum. Există, însă, şi simple dorinţe sau aspiraţii ale oamenilor pentru a căror
satisfacere nu sunt create, în momentul respectiv, condiţiile necesare (de exemplu, dorinţa
de a călători în Cosmos).
11..11..22.. RReessuurrsseellee eeccoonnoommiiccee:: ddeeffiinniirree,, ccllaassiiffiiccaarree
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru
producerea de bunuri materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind
două mari componente, şi anume:
a) resursele umane - potenţialul de muncă, de creaţie ştiinţifică şi tehnică existent:
populaţia aptă de muncă, structura ei de calificare, nivelul de pregătire profesională,
cultură şi educaţie;
b) resursele materiale - resursele naturale: aerul, apa, solul, bogăţiile subsolului,
fondul forestier şi cinegetic şi resursele derivate (obţinute prin activitatea oamenilor)
cum sunt: mijloacele de producţie sau factorul de producţie capital, adică maşini, utilaje,
3 Hayek, Friedrich - Drumul către servitute, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 158.
instalaţii, materii prime, materiale etc. Resursele constituie suportul producţiei şi
consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează
activitatea economică.
În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar
informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au
loc.
La rândul lor, resursele naturale pot fi clasificate în mai multe feluri.
Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile, resursele
naturale se împart în:
a) neregenerabile sau epuizabile (zăcăminte de combustibili fosili, minereurile
metalifere şi minereurile nemetalifere);
b) regenerabile (fondul funciar, forestier, cinegetic, apă, aer - ca factori de mediu
pentru viaţa şi activitatea oamenilor).
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în
procesele de producţie şi de consum, resursele naturale pot fi grupate în:
a) recuperabile;
b) parţial recuperabile;
c) nerecuperabile.
Resursele economice trebuie înţelese în dublu sens:
ca stoc sau potenţial existent, la un moment dat;
ca flux, adică atrase şi utilizate în circuitul economic (factori de producţie).
Ele influenţează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura şi calitatea, ci
şi prin eficienţa utilizării lor.
Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul
ştiinţifico-tehnic duce la:
a) lărgirea limitelor geografice ale cunoaşterii şi exploatării resurselor naturale
(de exemplu, atragerea în circuitul economic a unor zăcăminte de ţiţei în platforme
continentale ale mărilor şi oceanelor, folosirea energiei solare, eoliene, geotermale şi a
valurilor etc.);
b) extinderea limitelor economice ale exploatării resurselor naturale, făcând
rentabilă exploatarea şi a unor zăcăminte aflate la mari adâncimi sau/şi cu un conţinut
mai redus în substanţă utilă;
c) sporirea eficienţei, a randamentului utilizării resurselor.
Ca urmare, are loc creşterea stocului exploatării de resurse naturale şi a suportului
material al producţiei.
11..11..33.. RRaarriittaatteeaa şşii aalleeggeerreeaa
Resursele de care dispune o ţară sau alta sunt limitate, la un moment dat, fapt care
acţionează restrictiv asupra activităţii economice; astfel, caracterul dinamic şi nelimitat al
nevoilor se loveşte de limitele fizice ale resurselor. De aceea, capătă o însemnătate
deosebită utilizarea raţională a resurselor, adică obţinerea de rezultate maxime pe fiecare
unitate de cheltuială; cu alte cuvinte, mărirea cantităţii de bunuri materiale şi servicii,
corespunzător trebuinţelor, trebuie să apeleze preponderent nu la sporirea volumului de
resurse, ci la creşterea randamentului folosirii lor.
Rezultatul utilizării resurselor îl reprezintă bunurile economice, care se compun
din bunuri materiale, ce au o existenţă fizică, şi servicii, al căror consum are loc
concomitent cu producerea lor.
Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu
nevoile. Deşi, în timp, se măresc ca volum şi cunosc îmbunătăţiri de structură şi calitate,
resursele sunt rare, în comparaţie cu nevoile.
Astfel, este necesară alegerea celei mai bune variante de alocare şi utilizare a
resurselor.
Orice alegere înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau
sacrificarea acestora.
Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a
resurselor disponibile presupune costuri. Orice activitate antrenează un sacrificiu, adică
renunţarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un
“cost de oportunitate”.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune
alternative sacrificate (la care se renunţă), atunci când se face o alegere între mai multe
variante posibile, în alocarea resurselor.
1.1.4. Interesele economice
Nevoile oamenilor, devenite mobiluri ale acestora, reprezintă interese economice,
care pot fi:
a) personale sau individuale;
b) de grup, ce se manifestă la nivel de socio-grup (familie, firmă, domeniu de activitate);
c) generale, ale ţării, ale economiei naţionale respective etc.
Cunoaşterea interesului oamenilor permite stabilirea mijloacelor sau instrumentelor
economice de punere în mişcare, de stimulare a comportamentului raţional în activitate,
de cointeresare materială.
Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice.
Ele se manifestă prin interesele economice.
Potrivit unor opinii, interesul - în general - este o categorie morală aplicabilă la
tot ceea ce poate produce omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În
această viziune, interesul constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fericirea
lor.
Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai forme de
manifestare a trebuinţelor obiective. Potrivit acestei înţelegeri interesele sunt obiective
atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul formei. Cu alte cuvinte, conţinutul
intereselor se compune din trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale existentei
umane.
Interesele economice pot fi definite în modul cel mai general, drept forma de
manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii
intereselor economice sunt indivizii, diferitele lor micro-grupuri, macro-grupurile şi
structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.
Interesele economice sunt influenţate de:
a) factorii materiali ai producţiei;
b) starea trebuinţelor economice;
c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese
d) relaţiile economice constante în societate, care se manifestă ca interese şi prin
interese.
Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene, ci eterogene.
Ştiinţa economică a descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a
intereselor economice. În cadrul acestora se cuprind: purtătorii intereselor; rolul pe care
ele îl îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor în timp şi alte
criterii.
Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting:
a) interese economice individuale denumite personale, particulare, private;
b) interese economice ale micro-grupurilor sociale-familiale, ale întreprinderilor
(firmelor) sau ale subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii cu caracter local;
c) interesele economice naţionale, statale care se mai numesc şi interese generale;
d) interese economice internaţionale şi
e) interese economice mondiale sau planetare.
Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a
societăţii se disting:
a) interese economice fundamentale şi
b) interese economice nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.
Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători, se
deosebesc:
a) interese economice directe (nemijlocite) şi
b) interese economice indirecte (mijlocite).
Sub aspectul duratei manifestării lor în timp, interesele economice pot fi grupate în:
a) interese permanente;
b) interese periodice;
c) interese rare.
Din acelaşi punct de vedere ele mai pot fi grupate în:
a) interese permanente şi
b) interese nepermanente,
precum şi în interese:
a) interese trecute;
b) interese prezente şi
c) interese viitoare.
Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru
realizarea propriilor sale interese.
Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de concurenţă. Furnizorii
de mărfuri vor să vândă cât mai repede şi cât mai eficient mărfurile lor. Pentru aceasta, ei
manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii, cumpărătorii doresc în schimb să
obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici. Deosebirile dintre interese pot îmbrăca şi
îmbracă forma contradicţiilor, a opoziţiei dintre purtătorii lor. Pe o anumită treaptă a
agravării lor, contradicţiile dintre interese se transformă în conflicte între diferiţii lor
purtători.
11..22.. AAccttiivviittaatteeaa eeccoonnoommiiccăă şşii ssttrruuccttuurriillee eeii
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul
căreia, prin alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de
circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii
trebuinţelor.
Structura activităţii economiei cuprinde următoarele componente sau acte
fundamentale: producţie, circulaţie, distribuţie şi consum.
Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi de
sine stătătoare, poate fi segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia
veniturilor pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe
piaţă, schimbul acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate
de scop final al activităţii economice.
Alături de conceptul de “activitate economică” în vorbirea obişnuită, ca şi în
literatura de specialitate, au o largă circulaţie conceptele “muncă” şi “producţie”.
Potrivit unor opinii, activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, deci lumii organice
în general, în timp ce munca, chiar dacă unele forme primitive, instinctive ale ei se
observă şi la unele animale, constituie un efort esenţialmente omenesc.
Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi activitatea, sau mai exact
munca propriu-zisă reprezintă activitatea îndreptată spre un anumit scop şi deci, ele
exprimă acelaşi lucru. Nu este mai puţin adevărat însă, că partizanii acestui punct de
vedere fac o deosebire între procesul de muncă şi munca propriu-zisă. După opinia lor
primul, adică procesul de muncă are o sferă de cuprindere mult mai largă. El include în
structura sa în calitate de elemente simple şi abstracte:
a) activitatea îndreptată spre un anumit scop sau munca propriu-zisă;
b) obiectele asupra cărora omul acţionează;
c) mijloacele şi instrumentele cu care acţionează asupra obiectelor muncii.
Nu este lipsit de importanţă să se ştie că munca a reprezentat unul din conceptele
fundamentale ale gândirii economice clasice.
Atenţia şi importanţa acordate muncii nu sunt întâmplătoare. Prin esenţa sa, munca
este un fenomen omenesc, un proces între om şi natură, proces prin intermediul căruia
omul transformă obiectele şi substanţa naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a crea
bunuri necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde două genuri
de relaţii:
a) relaţii dintre om şi natură şi
b) relaţiile care se statornicesc între oameni.
Multiplele aptitudini fizice, educaţionale şi de comportament, profesionale şi de
experienţă de viaţă ce există în organismul viu al omului apt să muncească, reprezintă
forţa de muncă. Munca în calitate de factor producţie primar, îşi are premisa naturală în
populaţie - în care se află atât scopul acţiunii, cât şi mijlocul prin care se realizează
acţiunea.
Aşa cum s-a mai arătat, primul izvor de satisfacere a trebuinţelor umane îl
constituie natura. Ea oferă atât obiecte care pot consuma direct, cât şi obiecte care
înainte de a intra în consumul propriu-zis sunt supuse unor procese de transformare şi
adaptare. Pentru obţinerea primelor obiecte, omul efectuează munci de culegere, iar în
cazul că nu le consumă imediat, el efectuează muncă de depozitare şi de păstrare.
Obiectele furnizate însă de natură direct pentru consum sunt limitate. Ele nu sunt
suficiente pentru a asigura subzistenţa, supravieţuirea societăţii. Omul găseşte în natură
obiecte şi substanţe care prin transformare şi adaptare dobândesc calitatea de a satisface
diferite trebuinţe ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie să muncească, să producă
bunurile de care are trebuinţă.
1.2.1. Repartiţia, schimbul şi consumul Între producător şi produs se interpune repartiţia (distribuţia) care, prin
intermediul unor norme sociale determină partea care revine fiecăruia din volumul
bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se distribuie şi
redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât
bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.
Omul nu poate - mai ales pe o treaptă mai înaltă de evoluţie - să producă singur toate
bunurile economice de care are nevoie. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii el a
descoperit şi a înţeles că este mai eficient atât pentru el cât şi pentru ceilalţi indivizi să se
specializeze în confecţionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze la schimb pentru a
obţine bunurile necesare care nu le produce oferind în loc bunurile produse de el. Orice
individ este în acelaşi timp producător de bunuri şi servicii şi consumator de bunuri şi
servicii. Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au amplificat, s-au diversificat şi
complicat pe măsura adâncirii şi diviziunii sociale a muncii şi a autonomiei şi independenţei
producătorilor. Pentru a le asigura desfăşurarea lor normală omenirea a inventat banii care au
înlocuit schimbul direct de bunuri economice - mărfuri, contra bunuri economice - mărfuri cu
schimbul indirect, efectuat prin mijlocirea banilor - echivalentul general al lumii mărfurilor,
al bogăţiei naţionale.
Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul. În cadrul acestui
proces, şi prin intermediul lui, au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt:
a) satisfacerea propriu-zisă a trebuinţelor umane;
b) atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice
reale, ca factori de satisfacţie reali;
c) dispariţia, indiferent dacă aceasta are loc într-un singur act de consum sau în mai
multe acte, a majorităţii covârşitoare a bunurilor care au ajuns să fie consumate, deci
distrugerea, acestora.
Aici este locul să notăm că unele bunuri economice se consumă şi transformă într-
un singur act de consum de pildă alimentele; altele au caracter durabil şi sunt folosite
într-un număr mai mare sau mai mic de acte de consum, de pildă un aparat de radio, un
televizor, un costum, încălţămintea etc. Pe lângă actele menţionate, consumul înţeles ca
proces de satisfacere a trebuinţelor creează necesitatea unei producţii noi, a bunurilor
economice consumate şi prin aceasta acţionează ca un mobil ideal, lăuntric al producţiei.
Consumul fixează în mod ideal obiectul producţiei ca imagine interioară, ca trebuinţă, ca
impuls, ca scop. De aceea, procesul de consum încheie drumul, circuitul pe care bunurile
economice îl parcurg, creează impulsul pentru un nou drum pe care îl deschide.
1.2.2. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică
Nevoile umane constituie punctul de pornire, impulsul activităţii economice; prin
volumul, structura şi nivelul lor calitativ, nevoile determină activitatea economică, prin
care ar trebui să se producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc în
sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii
economice.
La rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi create şi
oferite pe piaţă, se influenţează dorinţele, preferinţele consumatorilor, făcându-şi noi
elemente de noutate şi performanţă.
1.2.3. Alte structuri ale activităţii economice
Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:
A. Structuri verticale:
a) microeconomia - activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau
întreprinderii;
b) mezoeconomia - activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;
c) macroeconomia - activitatea economică la nivelul economiei naţionale;
ansamblul formelor de economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă,
dintre întreprinderi, ramuri, zone teritoriale;
d) mondoeconomia sau economia mondială - ansamblul economiilor naţionale în
interdependenţa lor.
B. Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al
activităţii economice, tehnologiile de fabricaţie.
C. Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură, construcţii,
transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate etc.). În funcţie de aceasta,
diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.
D. Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura,
industria extractivă); secundar (industria prelucrătoare, construcţiile); terţiar (restul
activităţilor - sfera serviciilor). Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin
informatică.
E. Structura teritorială a economiei naţionale pe zone teritorial - administrative,
în interdependenţa lor.
În desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul de risc economic.4
În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor rezultate nedorite, care se concretizează în
pierdere sau pagubă într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara
situaţiilor de risc legate de calamităţi naturale - secetă, inundaţii, fenomene seismice etc. -
ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai restrânsă a unor consecinţe economice
nedorite este dependentă de calitatea activităţii economice.
4 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.
408-409.
CURSUL NR.2
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o
perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică
constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică
generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se
îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.
Economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă, are un rol
deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult, cu
cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în
acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul uman, în general, şi al
agenţilor economici, în mod special.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a
fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate,
care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice.
2.1. Obiectul de studiu al economiei politice
Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie
(oikonomie), expresie de provenienţă grecească, de la cuvintele oikos - casă, gospodărie
şi nomos - lege, regulă etc. La acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia -
organizare socială (de la polis - oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de
Montchrestien foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie Politică. Termenul
de Economie politică a fost acceptat şi folosit cu înţelesul modem mai târziu, din 1755
prin punerea în circulaţie de către J. J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi de către
clasici inclusiv de Marx.
Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca ştiinţă, în cadrul
confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima, într-o formă concisă,
obiectul ei de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe.
Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii
economice reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc, în domeniul
producţiei, schimbului, repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a
legilor şi categoriilor economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un
mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate,
ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.
Rezultă de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci,
dimpotrivă, are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta
cu atât mai mult, cu cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică
trebuie să se reflecte şi în acte de guvernământ, în politica economică, în comportamentul
uman, în general, şi al agenţilor economici, în mod special.
Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a investiţiilor, a
preţurilor, monetară, bugetară, de credit, fiscală etc., este condiţionată de luarea în
considerare a ştiinţei economice; formularea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor,
mijloacelor şi măsurilor adecvate de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe
cunoştinţe ştiinţifice.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a
fenomenelor şi proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate,
care ţin de esenţa lucrurilor, a legilor economice.
De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie atrage după sine
creşterea randamentului sau eficienţei utilizării lor, în sensul că, în mod obiectiv, un nivel
calitativ superior al factorilor de producţie atrage după sine creşterea randamentului sau
eficienţei folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci când
cererea este mai mare decât oferta are loc creşterea preţurilor, care la rându-i, duce la
scăderea puterii de cumpărare şi a nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile
familiale de consum şi veniturile băneşti ale familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate
este cea dintre inovaţie şi activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale
producţiei, care, la rândul lor, duc la noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere
unor noi structuri ale pieţei etc.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de
categorii economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi
interpretare care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De
exemplu, folosirea categoriilor, conceptelor economice - marfă, bani, piaţă, concurenţă,
cost de producţie, preţ, salariu, profit, dobândă, rentă, avuţie naţională, muncă, resurse
naturale, capital, productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit,
consum, economii, investiţii, produsul naţional brut, creşterea economică, echilibrul
economic şi optimul economic etc. marchează noi trepte în procesul cunoaşterii
ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În prezent, sistemul de concepte economice
se îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte şi
noţiuni noi, cum sunt: protecţia mediului natural, costul ecologic, costul informaţiei,
costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.
În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor
economice (private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice şi accidentale,
regionale şi naţionale etc.), care, odată cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia
stimulării dezvoltării economice, cu ajutorul pârghiilor economice - salariu, profit,
dobândă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a unei politici fiscale, de regulă a ratei de
impunere, atrage după sine mărirea veniturilor agenţilor economici încurajarea lor în
realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare etc.
În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele
alcătuiesc sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);
b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci,
contabilitate, statistică, prognoză economică etc.;
c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură,
construcţii comerţ, transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice;
d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;
e) economia mondială, care include relaţii economice internaţionale, relaţii
valutar-financiare internaţionale etc.;
f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică,
informatica economică, psihologia economică, sociologia economică etc.
De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi cum sunt: economia
mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în
străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o
perioadă la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică
constituie o ştiinţă economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică
generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se
îmbogăţeşte şi pe seama rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.
Celelalte discipline economice presupun în abordarea lor probleme teoretice
generale deja cunoscute, care fac obiectul de studiu al economiei politice. Este, deci, o
situaţie similară cu cea a ştiinţei fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi
fiziologia omului în domeniul medical, fizica în domeniul tehnic - industrial, teoria
arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria muzicii în domeniul artei sunetelor etc.
22..22.. MMeettooddaa îînn şşttiiiinnţţaa eeccoonnoommiiccăă
Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti methodos (drum, cale
de urmat în cunoaştere, expunere şi acţiune) şi logos (studiu, ştiinţă, cuvânt).
În accepţiunea restrânsă a noţiunii, metoda este înţeleasă în prezent ca
reprezentând calea urmată în vederea cunoaşterii unui obiect, ca mod de a proceda, ca
procedeu sau ca ansamblu de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect
(metoda de cunoaştere).
În sens larg, termenul este înţeles ca fiind calea (mod, procedeu, ansamblu sau
succesiune de procedee) urmată sau folosită pentru obţinerea unui rezultat. În acest sens,
se vorbeşte de metoda de cercetare, metoda de cunoaştere, metoda de învăţare, metoda de
expunere, metoda de transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei realităţi obiective
etc.
Noi vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică, calea de urmat şi
ansamblul de operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor,
raporturilor şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi
demonstrarea adevărurilor economice împreună cu mijloacele de investigare a
fenomenelor şi proceselor economice.
Ea mai este definită şi ca totalitatea metodelor de cercetare sau ca teorie a metodelor.
Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi
cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia
cunoaşterii economice ştiinţifice.
Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate, Economia Politică
foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda
comparativă; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia; analogia, ipoteza, ridicarea de la
abstract la concret, metoda logică şi istorică etc.
2.2.1. Metoda comparării
Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a
conceptelor (categoriilor) ştiinţifice este compararea. După cum se cunoaşte, nimic nu
se poate aprecia numai prin sine însuşi: orice fenomen, raport sau proces general, orice
obiect se cunoaşte în şi prin comparare. Pentru a cunoaşte necunoscutul este întotdeauna
necesar un criteriu. În această calitate apare cunoscutul. Deci, aprecierea necunoscutului
prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei.
Fără a compara mărimile economice unele cu altele nu se poate realiza nici cea mai
elementară analiză, şi nu se pot face nici cele mai simple generalizări.
Pe comparaţie se bazează de altfel cel mai important şi cel mai răspândit procedeu
utilizat de economişti - procesul măsurării. Practic, comparaţiile străbat toate metodele şi
procedeele de cercetare şi cunoaştere a realităţii economice.
În sfârşit, comparaţia în calitate de cel mai general procedeu logic şi primul pas de
cunoaştere, creează condiţii pentru aprofundarea studierii vieţii economice.
2.2.2. Analiza şi sinteza
Fenomenele şi procesele realităţii economice sunt percepute de către om ca un
ansamblu, ca un tot, distingerea deosebirilor dintre părţile constitutive având loc fără
distingerea semnelor lor specifice. Acest tablou general însă nu este nici pe departe
suficient pentru cunoaşterea fenomenului respectiv.
Pentru a studia şi cunoaşte procesele şi fenomenele economice acestea trebuie
descompuse, divizate mental uneori şi fizic în părţile din care se constituie.
Divizarea, descompunerea mentală (logică, imaginară) şi/sau fizică a obiectului de
studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea
(identificarea) trăsăturilor caracteristice se numeşte analiză.
Părţile obţinute în procesul analizei nu se examinează numai prin ele însele, în mod
izolat, ci şi ca elemente ale unui întreg unitar. Pentru a înţelege însă mai bine acest întreg,
analiza îl priveşte, îl examinează în forma sa pură, în forma sa ideală făcând abstracţie de
împrejurările întâmplătoare şi de influenţele exterioare. Economistul trebuie să refacă, să
reconstituie logic obiectul în unitatea sa. Prin urmare, procesul analizei logice trebuie
continuat şi întregit cu un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică pe
care îl numim sinteză.
Privit astfel, procesul cunoaşterii prezintă o unitate a două subprocese opuse - analiza
şi sinteza. Analiza începe cunoaşterea şi o duce până la un anumit punct; sinteza continuă
acest proces şi într-un anumit sens îl include şi îl desăvârşeşte. În acest fel, analiza
pregăteşte declanşarea ştiinţei iar sinteza mută analiza în faza sa finală.
2.2.3. Inducţia şi deducţia
În cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor vieţii economice un rol important revine
inducţiei şi deducţiei.
Prima metodă - inducţia - constă în desprinderea concluziilor generale, a principi-
ilor din analiza cazurilor particulare. Altfel spus, mişcarea gândirii înaintează de la parti-
cular spre general de la cunoaşterea într-o măsură mai mică a generalului spre cunoaşte-
rea într-un grad din ce în ce mai mare a acestuia.
Cea de a doua metodă - deducţia - prezintă tocmai inversul inducţiei. Ea constă în
aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza diferitelor fapte, fenomene, procese,
particulare. Deducţia constă în mişcarea gândirii de la cunoaşterea într-un grad mai mare
a generalului spre cunoaşterea unui grad mai mic a generalului, spre particular.
2.2.4. Metoda analogiei
Istoria ştiinţei arată că analogia constituie o altă metodă de cunoaştere şi
aprofundare a cunoaşterii, în general.
Analogia înseamnă asemănare între obiecte, relaţii, procese, noţiuni. Metoda
analogiei constă în “mutarea”, “transferul” unei însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor
însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus cercetării. Concluziile
obţinute prin analogie nu sunt certe; ele sunt într-o măsură sau alta probabile. Ele se
sprijină pe legăturile şi relaţiile necesare existente în realitate între trăsăturile
fenomenelor.
2.2.5. Ipoteza
Ştiinţa economică apelează într-o măsură însemnată la ipoteză ca instrument în metoda
de cunoaştere ştiinţifică şi de aprofundare a cunoaşterii.
Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific despre legăturile, relaţiile,
cauzele posibile ale fenomenelor. Desigur, concluzia bazată pe ipoteză nu are caracter
cert, ci probabilist. De aceea, este absolut necesar ca ea să fie verificată cu ajutorul altor
metode folosite în domeniul economic, mai ales pentru confruntarea cu realitatea faptelor
şi proceselor economice. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca
punct de pornire sau ca rezultat parţial sau final.
Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie
verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
2.2.6. Metoda ridicării de la abstract la concret
Una dintre metodele care are un rol deosebit în generalizarea teoretică a faptelor
concrete este ridicarea de la abstract la concret.
Punctul de plecare al cunoaşterii economice, ca şi al oricărei cunoaşteri ştiinţifice, îl
constituie concretul, mai exact concretul senzorial, iar punctul final al ei îl constituie
concretul - gândit, adică acel concret care apare după cunoaşterea sa profundă, în
totalitatea legăturilor sale reciproce şi în unanimitatea diversităţii (multilateralităţii) sale.
Prin urmare, cunoaşterea economică parcurge drumul de la concretul senzorial la
abstract şi de la acesta la concretul logic, deci de la concretul real la concretul gândit.
Metoda ridicării de la abstract la concret nu cuprinde întregul drum menţionat ci, aşa cum
arată denumirea, numai partea a doua a acestui drum. Ţelul final al acestei metode în
Economia Politică este refacerea (reconstituirea) într-o formă teoretic consecventă a
tabloului de ansamblu al realităţii economice.
2.2.7. Logic şi istoric în cunoaşterea economică
Obiectul Economiei politice are un caracter istoric. Fenomenele, relaţiile şi
procesele economice se află într-o permanentă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Pentru a
reflecta veridic obiectul său, Metoda istorică îşi găseşte expresia, în urmărirea
fenomenelor economice de la elementele cele mai simple la cele mai complexe în modul
în care acesta are loc pretutindeni, cu toate zig-zagurile şi ocolişurile sale.
Metoda logică îşi găseşte expresia în cercetarea proceselor economice în evoluţia
lor de la simplu la complex, fără a lua în considerare multitudinea faptelor întâmplătoare
cu semnificaţii minore, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă. Prin
urmare, metoda logică nu ignoră şi nu subapreciază istoricul, ci dimpotrivă, îl presupune
ca pe un moment al său.
2.2.8. Folosirea metodelor matematice
În arsenalul metodelor utilizate de Economia Politică, metodele şi procedeele
matematice reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic care acţionează cu o
intensitate deosebită.
Accentuarea complexităţii vieţii economice, amplificarea interrelaţiilor dintre
fenomenele economice măresc necesitatea de a apela la calculul matematic. În economie,
ca şi în ale domenii pe lângă relaţiile substanţiale şi cauzale există şi relaţii sau raporturi
funcţionale. Funcţiile au venit în câmpul ştiinţei economice din arsenalul matematicii.
Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a fost şi este privită cu
ochi diferiţi de către diferiţi cercetători. Potrivit unor opinii, matematica ar avea doar un
rol ilustrativ şi de calcul în gândirea şi ştiinţa economică. Adepţii acestei viziuni
consideră că matematica este pentru economie un fel de “aritmeticometrie perfecţionată”.
Potrivit altor viziuni, matematica nu îndeplineşte numai rolul de a examina şi descrie
parametrii cantitativi ai fenomenelor economice, ci un rol mai important deoarece
permite să se pătrundă în substraturile mai adânci ale conţinutului şi esenţei proceselor şi
fenomenelor economice, să se dezvăluie interdependenţele şi dependenţele funcţionale
existente între diferitele componente ale structurii şi mecanismului de desfăşurare a
proceselor economice.
Pentru ilustrare, menţionăm rolul deosebit ce revine cercetărilor operaţionale care sunt
utilizate cu prioritate în conducerea producţiei, în domeniul investiţiilor, în domeniul bancar-
financiar şi al asigurărilor, teoria firelor de aşteptare, programarea matematică - lineară,
dinamică şi stohastică - care oferă numeroase posibilităţi atât pentru aprofundarea cunoaşterii,
cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor dezvoltării economico-sociale.
Dacă se face abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare
pură, se poate spune că utilizarea matematicii în economie se înfăptuieşte prin construirea
de modele economico-matematice. În sensul cel mai general al termenului, modelul re-
prezintă o construcţie ideală (imaginară) sau materială reală a procesului, fenomenului
sau obiectului studiat care reflectă trăsăturile cele mai importante ale acestuia. Modelul
este un obiect specific care înlocuieşte obiectul corectat şi care prin aceasta îi uşurează
cunoaşterea. Modelele materiale apar sub forma machetelor. Cele ideale (imaginare) se
prezintă sub formă de hărţi, scheme, formule chimice şi matematice. În teoria practico--
economică se folosesc cel mai frecvent modelele logico-matematice, deci cele ideale. Ele
se numesc în mod obişnuit modele economico-matematice.
Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi grupate, clasificate
în funcţie de diferite criterii. Astfel, din punctul de vedere al relaţiilor pe care le reflectă,
se disting modele deterministe şi modele probabilistice; sub aspectul luării în considerare
a dezvoltării obiectului se disting modele statice şi modele dinamice; din punctul de
vedere al sferei de cuprindere se disting modele microeconomice şi modele macro-
economice; din punctul de vedere al construcţiei lor ele pot fi modele numerice, modele
grafice, modele analitice.
2.2.9. Folosirea metodelor statistice
Ştiinţa economică, deci şi Economia politică, se sprijină pe demersurile sale pentru
aprofundarea cunoaşterii obiectului său de studiu, pe metodele statisticii economice.
Faptele economice sunt adunate şi prelucrate de către statistică. Principalele ei metode,
sau procedee sunt observarea fenomenelor economice şi înregistrarea datelor şi
informaţiilor necesare, compararea, gruparea (clasificarea), indicatorii economici,
tabelele statistice şi graficele statistice.
Procesul cunoaşterii economice apelează în continuare la indicatorii statistico-eco-
nomici. Ei reprezintă numere care caracterizează particularităţile (trăsăturile specifice) ale
totalităţii fenomenelor economice.
Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub forma tabelelor şi a
graficelor statistice. Unul din modurile cele mai izbutite de prezentare a tabelelor statis-
tice şi graficelor statistice se găsesc în anuarele statistice şi în alte publicaţii statistice.
CURSUL NR.3
CARACTERIZAREA ECONOMIEI DE PIAŢĂ
3.1. Economia de schimb: geneză şi tipuri
Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor se realizează prin intermediul
bunurilor şi serviciilor. Pe măsura dezvoltării societăţii, atât nevoile, cât şi bunurile şi
serviciile sporesc şi se diversifică. Limitele resurselor au impus tot mai mult necesitatea
căutării celor mai adecvate şi eficiente sisteme de producţie, de desfăşurare a activităţii
economice. În evoluţia istorică a societăţii, s-au manifestat mai multe modalităţi de
organizare a activităţii economice, având mecanisme proprii de alocare şi utilizare a
resurselor pentru satisfacerea nevoilor.
Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, a specializării producătorilor, a
amplificării şi diversificării nevoilor, a bunurilor şi serviciilor, sistemul economiei
naturale îşi restrânge treptat sfera de cuprindere în favoarea economiei de schimb, în
care bunurile se produc predominant pentru piaţă. Ea se generalizează în capitalism.
Economia de schimb, în care piaţa are un rol hotărâtor în reglarea economiei, s-a
dovedit a fi în practică un sistem performant, prezent în toate societăţile moderne; el
reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Economia de schimb se întemeiază pe mecanismele obiective ce pun în valoare forţele
pieţei, în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi
utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Într-o astfel de economie,
activităţile agenţilor economici sunt stimulate şi sancţionate de exigenţele pieţei; criteriile cu
care operează piaţa sunt cele ale eficienţei şi ale concordanţei producţiei cu nevoile efective ale
societăţii. Pentru a obţine beneficii, întreprinderile trebuie să fie receptive la semnalele pieţei, să
aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, să manifeste
inventivitate, spirit creator, preocupare pentru înnoirea şi modernizarea produselor, a formelor
de distribuţie.
Comparativ cu secolul trecut, când se putea vorbi de o piaţă liberă (“mâna invizibilă a
pieţei”, aşa cum o denumea sugestiv Adam Smith), fără obstacole, în epoca contemporană,
viziunile despre piaţă s-au schimbat şi diversificat. Pentru funcţionarea economiei de piaţă
contemporane se impune existenţa cumulativă a următoarelor condiţii: specializarea
producătorilor; schimbul de bunuri şi servicii; moneda; libertatea economică; proprietatea
privată şi pluralismul formelor de proprietate; concurenţa; profitul, ca mobil al agenţilor
economici; formarea în mod liber a preţurilor pe baza mecanismelor pieţei; statul democrat
care veghează la respectarea regulilor pieţei;
Cu toate că, în diferite ţări şi perioade, economia de schimb a cunoscut şi cunoaşte
trăsături specifice, deoarece condiţiile concrete în care funcţionează acest tip de
economie îşi pun amprenta asupra modalităţilor ei de manifestare, caracteristicile ei
generale, le mai putem sintetiza şi astfel: specializarea producătorilor, a agenţilor
economici în general, autonomia, independenţa agenţilor economici, producţia de mărfuri
generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani, concurenţa.
Specializarea.
Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii, proces istoric de
diferenţiere, desprindere şi separare a diferitelor genuri de activităţi şi fixare a acestora ca
domenii distincte, de sine stătătoare, prin funcţiile şi rolul îndeplinit, devenind activităţi
specializate. Diviziunea muncii, specializarea reprezintă cel mai important factor de
progres pentru individ şi societate, ea permiţând perfecţionarea forţelor de producţie,
creşterea producţiei prin folosirea aceloraşi resurse, utilizarea pe scară largă a tehnicii şi
tehnologiei moderne5.
Diviziunea socială a muncii, specializarea, reprezintă un factor de progres când are
o fundamentare economică, întemeindu-se pe un avantaj absolut sau relativ.
Avantajul absolut. Un producător deţine un avantaj absolut când creează o
cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Avantajul relativ. Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă
realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi.
Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de
oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere6.
Efectele economice ale specializării fundamentate pe teoria avantajului relativ,
respectiv comparativ, permit creşterea producţiei şi resurselor existente, determinând
necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, deoarece activitatea şi satisfacerea
nevoilor lor sunt interdependente.
Chiar dacă, în timp, avantajul comparativ al unui agent economic sau al altuia se
modifică, de aici rezultând reprofilarea producătorilor, adaptarea permanentă la condiţiile
schimbătoare ale mediului în care acţionează, specializarea rămâne o trăsătură şi o
condiţie a economiei de schimb, baza cooperării sociale şi a progresului economic.
Autonomia, independenţa producătorilor presupune ca agenţii
economici să dispună de libertatea de acţiune, dreptul de decizie, iar înstrăinarea
bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul
izvorât din proprietate. Proprietatea privată, particulară sau individuală, ca bază
principală a autonomiei economice, nu exclude existenţa altor forme de proprietate, cum
ar fi: proprietatea particular-asociativă (societăţi pe acţiuni, cooperative), proprietatea
publică (de stat) şi proprietatea mixtă.
Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private prin
exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi
manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor,
de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa
bunurilor deţinute.
Pluralismul formelor de proprietate, caracteristic ţărilor cu economie de piaţă,
implică şi existenţa proprietăţii publice, ce aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale. În cadrul acestei forme de proprietate agentul economic nemijlocit, cel care
exercită efectiv actele de producţie, schimb etc., are o autonomie mai restrânsă, pentru că
deciziile strategice privind dezvoltarea unităţilor se iau la nivel central; la nivel local
(microeconomic), agenţii economici au o autonomie operativă, limitată, determinată de
reglementările legislative proprii fiecărei ţări şi perioade.
Producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani. Spre deosebire de perioada în care economia naturală era dominantă, şi în care bunurile
se creau majoritar pentru consumul propriu, economia de schimb (de piaţă) creează
bunuri prioritar pentru vânzare. În această economie, devine marfă, ca fenomen de masă,
5 Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 7-18. 6 Heyne, Paul – Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 1-11, 40-
45 şi 111-116.
şi forţa de muncă. Producţia este astfel separată de consum, impunându-se deplasarea
bunurilor de la locul de producţie la locul de folosire al lor, printr-o reţea tot mai
ramificată de mijloace de transport.
Întrucât producţia de mărfuri este generală, iar diviziunea socială a muncii foarte
largă şi în continuă dezvoltare, schimbul este deservit în mod necesar de bani. Fără
prezenţa lor, circuitul economic s-ar bloca şi economia nu ar putea funcţiona normal.
Economia de piaţă este prin excelenţă a economie monetară. În cadrul ei, fiecare consumator individual şi fiecare producător acţionează prin
schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde
de veniturile cumpărătorilor şi de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce
este în funcţie de concurenţa dintre producători, fiecare dintre ei fiind obligat să adopte
metoda şi tehnica de producţie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de producţie şi
maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea şi oferta de pe piaţa
factorilor de producţie, de cantitatea şi preţul acestora, în funcţie de care se stabileşte
nivelul salariului, rentei şi dobânzii.
3.2. Economia de piaţă contemporană – caracteristici şi tipuri ale acesteia
Pornind de la modul concret în care sunt fundamentate şi adoptate deciziile în
economia contemporană, întâlnim două sisteme economice7 de organizare şi funcţionare
ale economiei de schimb:
a) sistemul economiei de piaţă;
b) sistemul economiei de comandă (centralizate).
Departajarea între aceste două mari sisteme, se realizează luându-se în considerare
următoarele criterii: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile
mecanismului de reglare.
În economia de piaţă, rolul hotărâtor în fundamentarea şi luarea deciziilor îl au
agenţii economici individuali.
Modelul teoretic al economiei de piaţă a fost elaborat pe baza unor premise economice
şi social-politice care statuează proprietatea ca fiind sacră, inviolabilă şi garantată, precum şi
primordialitatea intereselor personale.
Elementele structurale ale sistemului ideal al economiei de piaţă8 sunt:
economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi
adoptarea deciziilor; fiecare agent economic îşi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat
al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul formelor de proprietate; toţi agenţii
economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială; preţurile
se formează liber; sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre
de forţă (monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Existenţa unui sistem financiar bancar ramificat şi modern echipat, care-şi asumă
reglarea operativă a masei monetare, distribuirea şi orientarea creditelor etc., o structură
tehnico-economică modernă constituie o condiţie de bază a unei înalte eficienţe
economice şi a satisfacerii nevoilor în creştere pentru toţi cetăţenii.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale
lumii, nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate
7 Vezi Lipsey, R. G.; Chrystal, K. A – Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 37-41 8 Dobrotă, Niţă (coordonator) – Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.
de modele ale acesteia. În esenţă, este vorba de următoarele:
a) pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora proprietatea privată
deţine ponderea dominantă; pe această bază, agenţii economici elaborează decizii în mod
independent, autonom, asumându-şi riscul în afaceri;
b) funcţionarea şi dezvoltarea economiei au loc în condiţiile în care piaţa
îndeplineşte un rol deosebit în reglarea activităţii, a comportamentului agenţilor
economici, în alocarea şi utilizarea resurselor;
c) motivaţia activităţii agenţilor economici o constituie maximizarea profitului,
consumatorii au drept impuls, sau mobil, al comportamentului lor, utilitatea, satisfacţia de
care pot beneficia prin cumpărarea de bunuri sau servicii;
d) concurenţa stimulează agenţii economici în promovarea progresului, în
creşterea eficienţei şi a posibilităţilor de alegere din partea cumpărătorilor;
e) pentru majoritatea bunurilor şi serviciilor, ca şi pe piaţa forţei de muncă,
monetară, titlurilor de valoare, valutară etc., preţurile se formează liber, în funcţie de
raportul cerere-ofertă, fără intervenţia statului;
f) existenţa unei structuri tehnico-economice moderne, care asigură o eficienţă
economică înaltă;
g) statul democratic se manifestă ca agent economic, acţionând în direcţia
corectării imperfecţiunilor pieţei, prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor
economico-financiare etc.
În economia centralizată, de comandă alocarea şi utilizarea resurselor, stabilirea
raportului dintre resurse şi nevoi sunt consecinţe ale unor decizii centralizate, impuse
agenţilor economici de către aparatul de stat, pe baza acceptării la nivel social a unor
principii de ierarhizare a priorităţilor şi intereselor.
Nici unul dintre aceste sisteme nu există în stare pură, ele reprezentând tipuri
ideale. Diversitatea şi complexitatea economică determină existenţa unei extrem de
variate complementarităţi în sensul manifestării – cu diferite grade de extindere şi
intensitate – a unor elemente ale acestora în cadrul unui tip predominant.
În realitate, orice economie este o economie mixtă, în care se întâlnesc, în diferite
proporţii, elemente din toate sistemele. Astfel, în Statele Unite ale Americii, guvernul
stabileşte legislaţia economică, cadrul juridic al activităţii economice, dar majoritatea
deciziilor aparţin agenţilor economici. Instituţiile private şi publice sunt cele care exercită
controlul economic.
Analiza comparativă a economiilor reale de piaţă permite identificarea câtorva
modele de economii, care au fost capabile să genereze, după cel de-al doilea război
mondial, îmbunătăţiri substanţiale şi susţinute ale standardului de viaţă şi să realizeze o
eficienţă ridicată. Cea mai mare parte a acestor economii sunt membre ale OECD; ele
includ, însă, şi unele dintre ţările industrializate din Asia de Sud-Est.
Schematic, se poate vorbi de trei modele principale, şi anume: economiile sociale
de piaţă (din Europa de Vest), economiile de piaţă direcţionate de consum (SUA) şi
economiile de piaţă ghidate administrativ (Japonia)9.
În continuare vom enunţa principalele caracteristici ale acestor tipuri de economii
de piaţă.
a) Economia socială de piaţă, întâlnită în ţările nordice şi în mai multe ţări ale
Europei occidentale, în special în Germania, se caracterizează prin faptul că statul se
9 Albert, Michel – Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 41-86.
implică şi este responsabil nu numai în promovarea unei politici monetare şi fiscale
corespunzătoare, care să stimuleze creşterea economică, dar şi în realizarea unei
infrastructuri eficiente. O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului, dezvoltării
adecvate a educaţiei, ocrotirii sănătăţii, asigurării locurilor de muncă şi înfăptuiri unor
programe guvernamentale substanţiale de protecţie socială a oamenilor, a săracilor în
general.
În Germania, ca şi în alte ţări ale Europei de Vest şi, în special, în cele nordice atât
dezvoltarea economică, cât şi cea socială sunt evoluate, iar categoria celor care “nu au”
este puţin numeroasă. După aprecierea lui Paul Mann, economia socială de piaţă
reprezintă un slogan, al cărui interes precis este, însă, perisabil reflectând pragmatic
condiţiile economice şi politice ale fiecărei ţări.
b) Economia de piaţă direcţionată de consum, care poate fi considerată modelul
Statelor Unite ale Americii, acordă un rol foarte mare forţelor pieţei şi un rol minim
statului. La baza creşterii economice stau promovarea spiritului întreprinzător şi o mare
mobilitate a preţurilor de producţie. Se apreciază că în cadrul acestui model se
promovează, în principal, virtuţile eficienţei pieţei, îndeosebi pe termen scurt, după
schemele “îmbogăţirii rapide”, fără a se acorda o atenţie specială echităţii şi problemelor
sociale. Aceasta a condus în optica unor observatori critici, la deteriorarea infrastructurii
sociale, la sporirea ponderii săracilor în totalul populaţiei, numărul acestora având, în
continuare, tendinţa de creştere.
c) Economia de piaţă ghidată administrativ (modelul economiei japoneze)
reprezintă o îmbinare particulară reuşită de trăsături înrădăcinate în tradiţiile şi specificul
acestei ţări. Este considerată o economie de piaţă ghidată (condusă administrativ),
întrucât a pus şi pune accentul nu atât pe obţinerea unor profituri imediate, ci pe o
competiţie superioară în vederea cuceririi a tot mai multe pieţe externe, susţinută prin
măsuri statale. Aceasta a condus la conceperea în perspectivă a unor politici de creştere a
productivităţii muncii, a eficienţei economice în general.
În lume există mai multe tipuri concrete ale economiei de piaţă cum ar fi:
a) economia socială de piaţă;
b) tipul nordic al economiei de piaţă;
c) economia paternalistă de piaţă;
d) tipul anglo-saxon;
e) tipul vest-european;
f) economia orientată puternic spre exterior (dependentă de exterior).10
Pentru a se ajunge la economia de piaţă, plecând de la sistemul economic de
comandă, centralizat, se impune o perioadă de tranziţie. Procesul tranziţiei la economia
de piaţă presupune transformări radicale în structurile economice şi de proprietate, ce se
produc în fostele ţări cu economie centralizată, în vederea instaurării proprietăţii private
şi a concurenţei, a mecanismelor de piaţă liberă în reglarea activităţii agenţilor economici.
Reforma economică reprezintă un proces amplu şi complex de transformări
profunde. În vederea realizării lui sunt esenţiale:
privatizarea;
retehnologizarea;
10 Dobrotă, Niţă (coord.) - Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.60.
restructurarea producţiei după criterii de eficienţă economică;
liberalizarea folosirii pârghiilor economico-financiare şi adoptarea unor politici şi
mecanisme macroeconomice care să stimuleze iniţiativa, inovaţia şi competiţia agenţilor
economici.Tranziţia la economia de piaţă nu se face de la sine, ci pe baza unor modificări
de natură instituţională, financiară, juridică etc. Dată fiind complexitatea acestui proces,
generată de dificultatea problemelor ce se cer soluţionate şi de inexistenţa unei experienţe
istorice asemănătoare, faptul că nici teoria şi nici practica mondială nu dispun de soluţii
general-valabile, este necesar ca reforma să fie bine condusă printr-o activitate bine
coordonată a statului.
Economia de piaţă nu se confundă cu piaţa însăşi (ansamblul operaţiunilor de
vânzare/cumpărare a unui bun sau serviciu într-o anumită perioadă de timp). Orice
economie reprezintă un spaţiu geografic, politic şi economic, în care funcţionează piaţa
imperfectă, cu oligopoluri care tind să fixeze preţurile şi salariile, cu mari discrepanţe în
accesul indivizilor la informaţii şi pieţe.
Economia de piaţă este o formă modernă, superioară de organizare şi funcţionare
a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în
mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii
unor nevoi existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate. Începuturile economiei de piaţă au fost marcate de apariţia capitalismului în Europa
Occidentală. În prezent, doar un sfert din populaţia globului trăieşte în ţări cu economie
modernă de piaţă.
Economia de piaţă, de-a lungul evoluţiei societăţii, a dobândit anumite
caracteristici, care în ansamblul lor relevă dimensiunile şi virtuţile acestui fenomen
complex al lumii contemporane. Astfel, cele mai importante dintre acestea sunt
considerate a fi:
instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă;
se întemeiază pe tehnologiile moderne de fabricaţie;
obţinerea de către agenţii economici a unor profituri tot mai ridicate;
apariţia şi creşterea rolului băncilor, instituţiilor financiare şi de asigurări în
calitatea lor de agenţi economici autonomi.
a) Instituţionalizarea juridică se referă la consacrarea prin lege a dreptului de
proprietate particulară şi a inviolabilităţii acestuia, în condiţiile respectării egalităţii între
indivizi. Comparativ cu epocile anterioare, dreptul de proprietate particulară nu mai
reprezintă un privilegiu pentru unele clase şi categorii sociale.
b) Instituţiile economice au în vedere existenţa întreprinderii private (individuală
sau colectivă) ca celulă a activităţii economice, iar a pieţei, ca instituţie de optimizare a
cererii şi ofertei de bunuri economice. În cadrul acestor instituţii funcţionează şi statul ca
agent economic autonom.
c) Promovarea tehnologiilor de fabricaţie asigură o producţie de serie mare şi de
mare productivitate, ca urmare a noilor cuceriri ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice. Datorită
asimilării progresului tehnic, oferta de mărfuri şi servicii a sporit continuu, menţinându-
se înaintea cererii, ca o condiţie de bază a funcţionării optime şi raţionale a economiei de
piaţă.
d) Obţinerea de către agenţii economici a unui profit cât mai mare reprezintă
scopul major al activităţii în economia de piaţă şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei
acestuia.
e) Creşterea rolului băncilor şi a altor instituţii financiare, vizează funcţia
economică a acestora, care constă în atragerea resurselor monetare disponibile ale
agenţilor economici şi plasarea lor întreprinzătorilor care au nevoie la un anumit moment
de astfel de resurse băneşti.
Elementele funcţionale ale mecanismului economiei de piaţă: libera iniţiativă,
concurenţa, competiţia pentru raţionalitate economică, impun agenţilor economici un
anumit risc, dar şi producţie managerială în efortul lor investiţional şi de utilizare
eficientă a factorilor de producţie.
În concluzie, economiile moderne sunt structurate şi funcţionează ca economii de
piaţă, întemeiate, în special, pe proprietatea privată, cererea şi oferta determină principiile
de stabilire a priorităţilor economice, a metodelor de organizare şi producere, iar preţul
este cel mai important instrument de reglare a accesului diferitelor persoane sau grupuri
de persoane la bunurile economice.
Fiind ca o componentă a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, statul
asigură cadrul prielnic concurenţei loiale şi funcţionării pieţei şi intervine fie pe piaţa
cererii, fie pe piaţa ofertei, completând piaţa, evitând sau corectându-i disfuncţiile. De
asemenea, el intervine în crearea şi dezvoltarea infrastructurii, în transformarea
informaţiei într-un important factor economic, în mecanismele de formare şi redistribuire
a veniturilor, în organizarea tehnică şi tehnologiei şi promovarea cercetării fundamentale,
în asigurarea formării profesionale etc.
Economia de piaţă este:
a) o economie multipolară pentru că reprezintă o multitudine de centre de
activitate economică (agenţi economici, factori de producţie) legaţi între ei prin
numeroase reţele de schimb;
b) o economie subordonată prioritar consumatorului, producătorul,
dimensionându-şi activitatea ca nivel, structură şi calitate potrivit cerinţelor
consumatorului;
c) o economie descentralizată, întrucât deciziile agenţilor economici sunt luate
independent, acţiunile acestora fiind coordonate spontan şi automat prin intermediul
pieţei;
a) o economie de întreprindere deoarece întreprinderea este unitatea economică
de bază care asigură legătura între diferitele categorii de pieţe, între cererea şi oferta
finală;
b) o economie de calcul în expresie monetară, deoarece moneda serveşte ca
numitor comun al activităţii agenţilor economici, venind în întâmpinarea cerinţei de
estimare şi cuantificare a costurilor şi rezultatelor;
c) o economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi motivaţia
întregii activităţi la nivel microeconomic;
d) o economie în care rolul statului se manifestă indirect, şi global intervenţia
este indirectă întrucât statul respectă libertatea de decizie a agenţilor economici şi cea de
formare a preţurilor, dar influenţează economia prin politica financiară, monetară sau
socială. Deopotrivă, este globală pentru că nu pătrunde în mecanismul economic la nivel
micro ci acţionează asupra direcţiilor majore ale activităţii economice, ca repartiţia
veniturilor, nivelul cererii globale, ocuparea forţei de muncă, regulile concurenţei, etc.
3.3. Proprietatea şi libertatea economică Una dintre problemele majore ale ştiinţei economice o reprezintă definirea
proprietăţii ca relaţie socială completă, multifuncţională, fundamentală, determinată
istoric. În acest context, explicarea economiei de piaţă presupune o analiză aprofundată a
conţinutului diferitelor forme de proprietate în unitatea şi compatibilitatea lor, a
avantajelor şi limitelor social-economice ale acestora în raport de funcţionarea optimă a
mecanismului economic. Dar, premisa teoretică a abordării unei asemenea problematici o
constituie definirea în sens general a conceptului de proprietate, în multidimensionalitea
sa, şi nu a de a explica acest concept într-o manieră reducţionistă, economicistă.
Conţinutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat numai din perspectiva
următoarelor aspecte: juridic, social-filosofic şi economic.
a) Dimensiunea juridică are în vedere tratarea proprietăţii ca expresie a unor
raporturi juridice privind posesiunea unui anumit bun economic de către o persoană fizică
sau juridică ca unitate a dreptului titlurilor de proprietate de a dispune şi de a folosi
obiectul proprietăţii.
b) Dimensiunea social-filosofică a proprietăţii se bazează pe explicaţia că
realizarea personalităţii umane şi manifestarea conştientă a responsabilităţii sociale a
individului are loc în cadrul relaţiilor de proprietate statornicite în societatea respectivă.
Dar, în acelaşi timp, şi societatea prin statul de drept trebuie să-şi manifeste
responsabilitatea faţă de individ şi producţia social-juridică a acestuia.
c) Dimensiunea economică, reflectă relaţiile material-obiective dintre indivizi,
socio-grupuri şi organizaţii în legătură cu modul de însuşire a bunurilor economice.
În concluzie, categoria de proprietate reflectă ansamblul relaţiilor sociale
statornicite istoric şi reglementate juridic în legătură cu însuşirea şi stăpânirea de
către oameni a bunurilor economice, relaţii ce determină o anumită manifestare a
personalităţii umane.
Aceste relaţii socio-economice exprimă în mod concret şi efectiv exercitarea unuia,
mai multora sau tuturor atributelor proprietăţii de către titularul acesteia (indivizi,
socio-grupuri şi organizaţii), după cum urmează:
dreptul de posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile economice. În
virtutea acestui drept, obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin acte de
vânzare/cumpărare, donaţie sau moştenire;
dreptul de utilizare, de folosire al bunurilor. Proprietarul poate să-şi exercite
acest drept în mod autonom sau poate să-l transfere pe bază de contract unei alte persoane
fizice sau juridice;
dreptul de dispoziţie sau de apropiere al bunurilor se concretizează şi în
dreptul de gestionare şi administrare al acestora;
dreptul de însuşire a rezultatelor funcţionării economice a proprietăţii, adică
dreptul de uzufruct (dreptul de a se folosi de dreptul unui bun, de venitul unei
moşteniri, de dobânda unui împrumut, etc.).
În funcţionarea ei socio-economică, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi
intercondiţionării a două componente: obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare
şi anume, latura utilitară concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită
trebuinţă de consum şi latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul
preţurilor. În sfera obiectului de proprietate intră şi forţa de muncă a producătorului direct
ca persoană fizică, liberă din punct de vedere economic (nu dispune de mijloace de
producţie) şi juridic (îşi pune la dispoziţie forţa de muncă pe o anumită perioadă de timp).
Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice sau juridice (sau agenţii vieţii
economico-sociale) care deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (de exemplu:
indivizi, socio-grupuri, organizaţii, statul). Calitatea de subiecţi ai proprietăţii, o exercită
şi diferite organizaţii. În toate formele de proprietate, indivizii ca subiecţi ai acesteia
acţionează într-un cadru istoriceşte constituit pe baza normelor juridice adoptate de statul
de drept.
În cadrul economiilor moderne contemporane distingem mai multe forme de
proprietate:
a) proprietatea particulară, se caracterizează, în primul rând, prin
autonomizarea deplină a unităţilor economice de bază, ceea ce permite o funcţionare
eficientă a acestora, dezvoltarea ei, precum şi manifestarea neîngrădită a liberei iniţiative
a agenţilor economici.
În al doilea rând, în unităţile economice din sectorul particular, se realizează o
cointeresare materială sporită şi o motivaţie superioară de muncă, ceea ce stimulează
manifestarea spiritului de gospodărire şi economicitate în rândul salariaţilor.
În al treilea rând, proprietatea particulară are capacitatea unei mai bune
adaptabilităţi economice la cerinţele fluctuante ale pieţei, cu efecte pozitive pentru
diminuarea riscului întreprinzătorului.
În al patrulea rând, această formă de proprietate este condiţia economică a
libertăţii individului şi a democraţiei economice, sociale şi politice proprii statului de
drept.
Pe lângă aceste virtuţi economico-sociale ale proprietăţii particulare, în condiţiile
concentrării şi centralizării capitalului, această formă de proprietate poate să conducă la
apariţia monopolurilor private. Ele impun preţuri ridicate de monopol care contravin
cerinţelor legii cererii şi ofertei, afectând totodată, interesele cetăţenilor în calitate de
consumatori. De asemenea, prin creşterea proporţiilor proprietăţii particulare se măreşte
decalajul dintre cei bogaţi deţinători ai unei părţi însemnate a obiectului proprietăţii şi cei
săraci. Drept consecinţă, pe plan social, se manifestă o stare de nesiguranţă materială în
rândul producătorilor salariaţi, a proprietarilor mici şi mijlocii, ameninţaţi de falimente în
procesul concurenţei.
Sub aspectul însuşirii factorilor de producţie, proprietatea particulară, ca formă
fundamentală a proprietăţii, se manifestă în următoarele forme: proprietatea individuală,
proprietatea privată-individuală, proprietatea privat-asociativă.
Proprietatea individuală se manifestă în cazul în care proprietarul utilizează
nemijlocit factorii de producţie (ateliere meşteşugăreşti, mici unităţi comerciale şi
familiale de servicii, gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii etc.)
Proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietarii nu sunt
producători, dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi.
Proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de
producţie ce sunt utilizaţi într-o unitate de producţie aparţin mai multor proprietari
individuali, care pot fi salariaţi în acea unitate.
Formele de manifestare ale proprietăţii private asociative sunt: cooperative,
asociaţii, societăţi de persoane, societăţi de capitaluri etc.
b) proprietatea publică, de stat, se regăseşte în structura proprietăţii în proporţii
diferite, în economia tuturor statelor lumii, fiind predominantă în anumite ramuri
economice (transporturi, telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, industria de armament,
siderurgie, sectorul financiar-bancar etc.).
Sectorul public se manifestă printr-un grad mai ridicat de socializare a producţiei,
ceea ce permite realizarea unor economii mult mai mari şi a unei eficienţe economice
sporite. Proprietatea publică este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru
întreprinzători, pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi
spaţiale, exploatări miniere, construcţii de căi ferate, drumuri, poduri, canale, metrou
etc.). De asemenea, sectorul de stat, permite o mai bună satisfacere a nevoilor sociale de
învăţământ, sport, asistenţă şi protecţie socială etc. Dar, proprietatea publică, sub aspect
economico-social, prezintă o serie de limite, care îşi găsesc concretizarea în faptul că
poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat, afectând nevoile
consumatorilor. Totodată, poate să menţină unităţi economice cu un grad redus de
rentabilitate, care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat.
c) proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor private cu cele ale
unităţilor de stat. Ea poate funcţiona şi prin participarea capitalului privat sau de stat din
mai multe ţări, constituindu-se în acest fel, proprietatea mixtă, multinaţională.
Funcţionarea acestei forme presupune luarea de măsuri de protecţie a resurselor, de
asigurare a independenţei economice a ţărilor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea
societăţile multinaţionale.
Prezentarea formelor de proprietate demonstrează că pluralismul acestora este nu
numai posibil, dar şi necesar, deoarece între ele există o relaţie de interdependenţă, de
influenţare reciprocă completându-se în planul valorificării eficiente a resurselor
economice limitate.
Ele coexistă în funcţionalitatea lor ca sistem al proprietăţii economice moderne. O
formă de proprietate nu se opune celeilalte, ci se constituie ca un tot unitar, adică într-un
sistem complex al proprietăţii ce susţine mecanismul economiei de piaţă.
Compatibilitatea formelor de proprietate, mutaţiile care au loc în structura
sistemului de proprietate sunt expresia unei necesităţi istorice, a posibilităţii încadrării
formelor de proprietate în regulile funcţionării economiei de piaţă. Astfel, unităţile
economice private trebuie să fie susţinute de către stat prin pârghii economice şi un cadru
legislativ adecvat manifestării liberei iniţiative şi creativităţii întreprinzătorilor, iar la
rândul său, sectorul public trebuie să se bazeze pe sectorul privat, care prin impozitele
plătite îi asigură o importantă sursă bugetară, ce poate fi redistribuită în interesul public
sau pentru satisfacerea unor nevoi sociale crescânde în domeniul instrucţiei şi culturii,
ocrotirii sociale şi a sănătăţii, apărării ţării şi a ordinii de drept.
Exercitarea efectivă a atributelor proprietăţii de către titularul acesteia reprezintă
temelia manifestării reale a libertăţii economice.
Categoria de libertate economică reprezintă posibilitatea acţiunii economice
creatoare bazate pe iniţiativă şi eficienţă, prin care individul ca subiect de
proprietate îşi realizează interesele economice şi îşi satisface trebuinţele mereu
sporite.
Libertatea economică îşi găseşte materializarea în manifestarea iniţiativei agenţilor
economici în calitate de proprietari şi întreprinzători, în scopul realizării de bunuri şi
servicii prin angajarea în mod liber în actele de schimb, în asociaţii şi societăţi
comerciale.
Libera iniţiativă, ca fundament al libertăţii economice, cunoaşte adevărata ei
împlinire şi manifestare numai în condiţiile proprietăţii particulare, care dă şanse egale
tuturor indivizilor pentru a deveni agenţi economici competitivi, dar, care în acelaşi timp,
poate genera, datorită concurenţei, un acces inegal în procesul însuşirii rezultatelor
economice. Şansele egale ale indivizilor în cadrul raporturilor de proprietate creează
premisele exercitării democraţiei economice protejată şi reglementată prin legislaţia
statului de drept. Această iniţiativă asigură cadrul instituţionalizat al participării agenţilor
economici în sistemul democraţiei economice la toate nivelele de organizare economico-
socială.
În condiţiile economiei de piaţă, datorită concurenţei şi raportului dinamic al cererii
şi ofertei, eficienţa fiecărui întreprinzător este condiţionată de o serie de parametrii care
definesc personalitatea agentului economic.
În primul rând, este vorba de capacitatea de valorizare a noilor date şi achiziţii ale
ştiinţelor economice în practica curentă a acţiunii sale, prin promovarea permanentă a
elementelor raţionale şi înlăturarea celor iraţionale care influenţează negativ eficienţa
activităţii economice.
În al doilea rând, această capacitate trebuie însoţită şi de disponibilitatea asimilării
în producţie sau în activitatea ce o desfăşoară a noilor tehnologii, metode şi procedee ce-i
asigură o competitivitate sporită faţă de ceilalţi agenţi economici similari.
În al treilea rând, intrarea în competiţie cu agenţi economici ce au acelaşi subiect,
presupune cunoaşterea profundă a standardului de exigenţe calitative existente în
domeniul său de activitate. Situarea sub acest plafon, conduce implicit la compromiterea
economică a agentului economic în cauză şi la irosirea de resurse economice.
În concluzie, prin competiţia economică, în condiţii de concurenţă, se stimulează
afirmarea competitivităţii şi a progresului economic, dar, în acelaşi timp, poate să
conducă, în unele cazuri, şi la marginalizarea sau ieşirea din competiţie a acelor agenţi
economici necompetitivi sau ineficienţi din punct de vedere economic şi managerial.
Relaţia de interdependenţă dintre libertatea şi democraţia economică, trebuie
înţeleasă într-un sens larg, acţional, al posibilităţii reale a fiecărui agent economic de a
participa la actul de decizie economică, de a beneficia echitabil de rezultatele activităţii
corespunzător efortului său de investitor. Sub aspectul manifestării neîngrădite de
personalităţi umane, a satisfacţiilor ce le oferă individului desfăşurarea unei activităţi
eficiente, această relaţie are implicaţii profunde de ordin psihosocial.
În practica socială pot apărea şi fenomene care aduc atingere libertăţii şi
democraţiei economice, în sensul existenţei monopolurilor private sau etatiste, care prin
politica lor dictatorială îngrădesc sau exclud libera iniţiativă a agenţilor economici pe
piaţă.
Asemenea elemente şi disfuncţii ce pot apare, în anumite perioade, în viaţa
economică (criză, şomaj, inflaţie), determină, în planul condiţiei umane, pentru unii
indivizi, deteriorarea statutului lor socio-economic, pierderea încrederii în valorile
societăţii respective, lipsa unui ideal în viaţă, ceea ce pentru unii indivizi echivalează cu
deznădejdea şi resemnarea, cu pierderea de sine a omului, pesimism social, înstrăinarea
etc.
3.4. Agenţii economici. Tipuri de organizare a afacerilor unei firme
3.4.1. Agenţii economici
Sunt entităţi sociale, cu o existenţă recunoscută, eventual oficializată, prin care
anumiţi subiecţi (indivizi sau grupuri) concep şi promovează acţiuni ce decurg din
interesele lor. Din procesul de exercitare a funcţiilor lor specifice de către agenţii
economici, într-un context spaţio-temporal dat, rezultă activitatea economică sau
economia unei ţări.
Generic, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de persoane
fizice şi/sau juridice îndeplinind funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică
şi având comportamente economice similare.
Clasificarea agenţilor economici, cât şi delimitarea lor se poate face din mai multe
puncte de vedere, însă cel mai utilizat criteriu este criteriul instituţional, care prezintă
importanţă pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare.
Acest criteriu determină o tipologie a agenţilor economici care cunoaşte cea mai
largă utilizare pe plan mondial şi care stă la baza sistemului de evidenţă statistică a
conturilor naţionale. În cadrul acestei tipologii se disting:
a) firmele ca agenţi producători de bunuri şi servicii;
b) menajele (sau gospodăriile) ca agenţi consumatori;
c) instituţiile financiare şi de credit ca agenţi financiari;
d) administraţiile publice şi private;
e) străinătatea (sau “restul lumii”), reprezentând agenţii aparţinând altor
economii naţionale.
Agenţii producători împreună cu agenţii consumatori constituie categoria
agenţilor non-financiari. Ei se identifică ca purtători ai cererii şi ai ofertei în tranzacţiile
pe care le efectuează.
Complementara categoriei agenţilor non-financiari o constituie categoria agenţilor
financiari a căror existenţă reflectă separarea şi autonomizarea relativă a proceselor din
sfera financiar-monetară faţă de cele din economia reală. Băncile, instituţiile financiare şi
de credit desfăşoară o activitate strict specializată, funcţiile lor fiind, în economia
contemporană, de extremă importanţă în formarea şi utilizarea resurselor monetare,
valutare şi financiare.
În afară de primele trei categorii de agenţi economici prezentate, care funcţionează
pe baze strict comerciale, în economiile contemporane se manifestă necesitatea existenţei
unui agent de sine-stătător, respectiv administraţiile care se ocupă cu furnizarea unor
bunuri şi servicii de utilitate publică: învăţământ, sănătate, apărare, etc. prin colectare şi
redistribuire de resurse de la celelalte categorii de agenţi şi alocarea lor conform
interesului public.
“Restul lumii” sau străinătatea reprezintă corespondentul extern al agenţilor
economici naţionali cu care aceştia din urmă intră în relaţii economice.
Agenţii economici pot fi abordaţi ca agenţi elementari şi respectiv ca agenţi
agregaţi.
Categoria agenţilor economici elementari formează obiectul de studiu al
microeconomiei. Economiile contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi
diversificării tipologice a agenţilor elementari, precum şi prin multiplicarea
interacţiunilor dintre aceştia.
Orice agent economic elementar este caracterizat de o serie de trăsături
distinctive: a) este subiect distinct al vieţii economice, fie în calitate de persoană sau grup de
persoane fizice, fie în calitate de persoană juridică;
b) este purtătorul unor interese proprii, ireductibile care devin scopurile acţiunilor
sale;
c) dispune de capacităţi proprii care îi permit să-şi promoveze comportamentul
adoptat;
d) are capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici elementari, de a-şi
exercita influenţa asupra mediului său ambiant şi de a recepta la rândul său influenţele
acestuia.
În acţiunile pe care le întreprind şi în deciziile pe care le adoptă, agenţii economici
elementari se supun principiului raţionalităţii. Acest principiu se referă la faptul că
orice agent economic îşi desfăşoară acţiunile pentru promovarea scopurilor sale într-un
cadru de restricţii (în primul rând, limitarea resurselor disponibile). Raţionalitatea constă
tocmai în capacitatea agentului de a-şi realiza scopurile urmărite în condiţiile încadrării în
restricţiile date.
Agentul economic agregat reprezintă clase de agenţi economici elementari care
îndeplinesc funcţii similare. De subliniat este faptul că agenţii agregaţi, care formează
obiectul de studiu al macroeconomiei, au o existenţă pur virtuală. Agregarea agenţilor
elementari se referă strict la o abordare tipologică bazată pe similitudinea
comportamentelor agenţilor elementari, fără a echivala cu o pierdere a identităţii sau cu
limitarea autonomiei acestora. În cadrul acestora distingem firmele, menajele, instituţiile
financiare, administraţiile publice, administraţiile private, străinătatea sau “restul lumii”.
Agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie
principală constă în producerea de bunuri şi servicii (non- financiare) destinate pieţei.
Scopul activităţii acestor unităţi îl constituie obţinerea de profit. Ele formează sectorul
afacerilor (business) care există în cadrul fiecărei economii naţionale. Firmele sunt de
tipul societăţilor de capitaluri, cooperativelor şi asociaţiilor cu personalitate juridică,
întreprinderilor publice sau individuale. Aceste firme îşi obţin veniturile din realizarea pe
piaţă a bunurilor şi serviciilor pe care le produc şi le prestează.
În cadrul acestui sector al business-ului firmele se pot grupa în funcţie de mai multe
criterii: forma de proprietate, forma juridică de organizare, criteriul de ramură,
dimensiunea întreprinderii etc.
Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură (respectiv pe tipuri de
activităţi) prezintă o deosebită importanţă pentru caracterizarea fluxurilor care intervin în
procesele de producţie şi de utilizare a factorilor de producţie. Ansamblul activităţilor
agenţilor economici în cadrul unei ramuri se bazează pe realizarea unei producţii
omogene.
Clasificarea firmelor în funcţie de dimensiune are la bază utilizarea a trei criterii:
numărul angajaţilor unei firme, valoarea cifrei de afaceri realizate, mărimea capitalului.
După dimensiune, firmele din sectorul productiv se clasifică în întreprinderi: mari,
mijlocii şi mici.
Încadrarea firmelor conform celor trei criterii într-unul dintre cele trei sectoare
diferă în funcţie de perioada istorică şi nivelul de dezvoltare al fiecărei ţări. De exemplu,
la noi în ţară, actualmente o întreprindere este clasificată ca mică dacă are sub 250 de
angajaţi. În acelaşi timp, în SUA o firmă cu 250 de angajaţi este deja o întreprindere
mare.
Întreprinderile mici şi mijlocii constituie sectorul cel mai dinamic al oricărei
economii naţionale. Ele dispun de adaptabilitate, care este o trăsătură a inteligenţei, ceea
ce le face să deţină o pondere importantă în cadrul economiilor naţionale. Întreprinderile
mici şi mijlocii comportă o serie de avantaje şi dezavantaje în comparaţie cu marile
companii.
Agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic care exprimă
calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori). Acest agent înglobează toate
entităţile care obţin venituri pe care le utilizează pentru a achiziţiona şi consuma bunurile
de care au nevoie, pentru a economisi etc. şi anume: familii, celibatari, diferite comunităţi
consumatoare precum şi întreprinderile individuale care nu se delimitează de gospodăriile
din cadrul cărora s-au constituit. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor,
din titluri de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.
Pentru clasificarea menajelor, cel mai adesea se utilizează criteriul ocupaţiei
capului de familie care pot fi: salariaţi, liber profesionişti, fermieri, mici întreprinzători,
proprietari de valori mobiliare şi imobiliare, pensionari etc.
Agentul agregat instituţii financiare, de credit şi societăţi de asigurări reuneşte
unităţile instituţionale (private, publice, mixte) a căror funcţie principală este aceea de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici.
Instituţiile financiare şi de credit colectează, transformă şi redistribuie
disponibilităţile financiare, iar societăţile de asigurări transformă riscurile individuale în
riscuri colective. Din această categorie de agenţi economici fac parte toate băncile,
inclusiv banca centrală sau de emisiune, societăţile de asigurări, fondurile mutuale, etc.
Resursele acestor agenţi economici se constituie din fondurile provenite din
angajamente contractate (depuneri la vedere şi la termen, bonuri de casă, obligaţiuni etc.),
dobânzi primite, prime de asigurare etc.
Agentul agregat administraţii publice reprezintă acel agent economic care, în
principal, exercită funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor
non-marfare prestate, în cazul în care firmele (adică sectorul business) nu oferă pe piaţă
astfel de servicii sau le oferă în cantităţi insuficiente în comparaţie cu cererea manifestată.
Această categorie de agenţi economici grupează administraţiile centrale şi locale de stat şi
toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivitate cum
sunt cele din cadrul învăţământului public, sănătăţii, justiţiei, poliţiei, apărării,
infrastructurii rutiere, portuare etc. Veniturile principale pe care le realizează acest sector se
constituie din vărsămintele obligatorii pe care le efectuează celelalte categorii ale agenţilor
economici.
Administraţiile private ca agent agregat grupează organismele private cu scop
nelucrativ: organizaţii, asociaţii, fundaţii etc.). Funcţia principală a acestui tip de agenţi
economici este prestarea de servicii non-marfare pentru anumite categorii de persoane
sau colectivităţi. Veniturile lor se constituie în principal din contribuţii voluntare,
cotizaţii, venituri pe proprietăţi etc.
Străinătatea sau “restul lumii” ca agent agregat desemnează generic celelalte
economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente cu care agenţii economici
naţionali intră în tranzacţii economice. Deci, străinătatea reprezintă un agent economic
specific, fiind unicul agent economic care nu îndeplineşte o funcţie anume. El grupează
unităţile nerezidente în măsura în care ele intră în relaţii economice cu unităţile rezidente.
Tot în această categorie se includ şi reprezentanţele unor organizaţii străine sau
internaţionale aflate pe teritoriul ţării de reşedinţă.
Evidenţierea operaţiilor efectuate de străinătate cu unităţile (agenţii) rezidenţi
presupune detalierea lor pe feluri distincte: operaţii de export şi de import, operaţii
referitoare la creanţe asupra străinătăţii, angajamente ale ţării respective etc. Toate
acestea oferă o imagine de ansamblu asupra tuturor tranzacţiilor economice ce se
dezvoltă între economia naţională şi străinătate.
3.4.2. Organizarea afacerilor
Firma reprezintă o entitate care angajează factori de producţie (resurse) şi produce
bunuri şi servicii pentru a le vinde consumatorilor, altor firme sau instituţiilor
guvernamentale. În lume există sute de milioane de firme.
Piaţa ghidează şi coordonează impersonal activitatea firmelor individuale, de
exemplu să renunţe la producţia unui bun care nu se vinde şi să înceapă producţia altuia.
Economistul Adam Smith observă că pe piaţă firmele sunt conduse de o “mână
invizibilă“ spre un scop care nu a făcut parte din intenţiile lor. În contrast cu “mâna
invizibilă” a pieţei este mâna vizibilă, a managerului de firmă, care, de asemenea, îi
coordonează activitatea.
Atât “mâna invizibilă a pieţei”, cât şi “mâna vizibilă a managerului” ghidează şi
coordonează acţiunile individuale. Cu alte cuvinte, există coordonare de piaţă şi
managerială.
Obiectivul firmelor, după opinia celor mai mulţi economişti, este să obţină un
profit cât mai mare. Alţi economişti consideră, însă, că firmele au alte obiective
principale, cum ar fi dezvoltarea firmei, creşterea numărului de angajaţi, trecând pe plan
secundar maximizarea profitului. Realitatea este că dezvoltarea activităţii şi creşterea
numărului de angajaţi depinde de nivelul profitului, astfel că acesta continuă să rămână
obiectivul fundamental al firmei.
Firmele diferă între ele din foarte multe puncte de vedere: ce produc, câţi angajaţi
au, ce venit au, cu ce costuri realizează produsele, unde sunt amplasate (localizate), ce
relaţii au cu guvernul, câte impozite plătesc şi din multe alte zeci şi sute de puncte de
vedere. Alte patru diferenţe între firme sunt, însă, majore:
a) statutul juridic al firmei;
b) modul de integrare al firmelor;
c) organizare internă şi
d) modul de luare a deciziilor.
a) Din punct de vedere al statutului (legal) de organizare, firmele pot fi
categorisite în: firme patronale (familiale), firme parteneriale (asociaţii) şi corporaţii
(societăţi comerciale).
Firma patronală (familială) este deţinută de un individ care îşi investeşte
capitalul, ia toate deciziile, încasează întregul profit şi este legal responsabil pentru toate
datoriile firmei. Fiind unic responsabil pentru toate obligaţiile faţă de terţi, firma
patronală are răspundere nelimitată. Pentru a-şi achita datoriile, firma îşi pune în joc
proprietatea personală (casă, automobil, pământ etc.) Această formă de organizare a
afacerilor este cea mai răspândită ca număr de firme în toate ţările lumii (circa 50% în
totalul firmelor), mai puţin în ţara noastră, unde sunt cunoscute sub denumirea de
societăţi familiale.
Parteneriatul sau asocierea este o formă de realizare a afacerii care este deţinută
fie de doi sau mai mulţi coproprietari, denumiţi parteneri, care împart între ei profitul,
fiecare din parteneri fiind legal responsabil pentru toate obligaţiile şi datoriile firmei.
Partenerii pun împreună capitalul necesar, iau decizii împreună, împart profitul între ei şi
răspund împreună faţă de datoriile asocierii.
Parteneriatul (asocierea) poate fi privit ca un patronat având mai mult decât un
proprietar. Partenerii pot contribui în mod neproporţional la constituirea capitalului de
înfiinţare a firmei, pot cădea de acord să aibă responsabilităţi diferite în luarea deciziilor
şi pot conveni cote diferite de participare la împărţirea profitului.
Asocierile sunt de asemenea larg răspândite în viaţa economică a lumii (circa 10%
din totalul firmelor), dar nu sunt atât de numeroase ca patronatele (deţinătorii unici de
capital). În România, parteneriatele, cunoscute ca societăţi în nume colectiv (şi cele în
comandită simplă) reprezintă aproximativ 5% din totalul firmelor înregistrate.
O formă hibridă de organizare a parteneriatului este societatea în comandită
simplă (parteneriat limitat). În cadrul acestei forme, asociaţii sunt diferenţiaţi în ceea ce
priveşte drepturile şi responsabilitatea lor, în funcţie de cota de capital investit. În timp ce
participanţii majoritari au răspunderea nelimitată, partenerii minoritari o au limitată, nu
participă la managementul firmei şi nu intră în raporturi contractuale cu terţii în numele
firmei. Asemenea parteneriate în ţările lumii sunt destul de răspândite, în ţara noastră se
numesc societăţi în comandită simplă. Ele reprezintă aproximativ 2% din firmele
înregistrate în România.
Corporaţia (societatea comercială pe acţiuni) este o entitate care poate să facă în
numele său afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau sub forma unui parteneriat.
Capitalul corporaţiei este deţinut de mai multe persoane, care au faţă de creditori
răspundere limitată la suma investită. Acţionarii participă la luarea deciziilor şi împărţirea
profitului în firmă în funcţie de cota de participare la capitalul social, respectiv de
numărul de acţiuni deţinute.
Corporaţiile reprezintă ca număr circa 20% din totalul firmelor existente în lume,
dar au o putere economică determinantă. În România, societăţile pe acţiuni (SA),
împreună cu societăţile cu răspundere limitată (SRL) şi societăţile în comandită pe
acţiuni (SCA) reprezintă peste 80% din totalul firmelor, dintre care peste 30% sunt
societăţi pe acţiuni (cu peste 5 acţionari), cele mai multe cu capital majoritar de stat şi cu
mulţi acţionari.
Societăţile cu răspundere limitată (SRL), foarte răspândite în România şi în alte ţări
europene, precum şi cele în comandită pe acţiuni sunt forme specifice ale parteneriatului.
Deosebirea esenţială între un SRL şi o societate pe acţiuni este aceea că ultima poate fi
înfiinţată cu un număr de acţionari minim precizat de reglementările naţionale.
O particularitate a economiei româneşti este existenţa unui mare număr aproape
1200 - de regii autonome (existente în număr restrâns şi în alte state), care au, de regulă,
poziţie de monopol, sunt proprietate de stat şi pot fi privatizate. Autorităţile au în vedere
reducerea la strictul necesar a numărului acestor regii, prin transformarea acestora în
companii naţionale şi societăţi comerciale privatizabile.
În multe cazuri, firmele se unesc prin fuziuni sau prin absorbţie (preluare).
Fuziunea societăţilor este procedeul de concentrare prin care două sau mai multe
societăţi, de regulă de importanţă echivalentă, dispar din punct de vedere juridic pentru a
se uni într-o singură şi nouă întreprindere. Absorbţia are loc în momentul în care o
singură întreprindere de mai mari dimensiuni încorporează o alta mai mică. Fuziunea
internaţională a societăţilor comerciale este modul de concentrare a societăţilor
comerciale din ţări diferite de natură să dea naştere la conflicte de legi foarte complexe.
b) Structurile organizaţionale şi dimensionale, sunt determinate de modalităţile
integrării diferitelor firme. Dintre formele mai importante de integrare fac parte:
integrarea pe orizontală, care constă în asocierea unor firme în aceleaşi domenii de
activitate, în stadii de producţie sau de comercializare identice ori similare, în scopul
limitării concurenţei, reducerii costurilor medii, creşterii eficienţei economice, rezultatul
fiind de regulă apariţia unui cartel; integrarea pe verticală constă în combinarea ori
fuzionarea unor firme care operează în diferite stadii ale producţiei, fie în calitate de
ofertant, fie ea cea de client, inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme, rezultatul în
acest caz fiind un holding.
Holdingul reprezintă o companie care deţine cea mai mare parte (sau totalitatea)
acţiunilor a două sau mai multe companii subsidiare (filiale), ceea ce îi conferă
posibilitatea de a controla activitatea acestora, fiecare filială îşi păstrează identitatea şi
forma de organizare precum şi pieţele de aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre
compania principală şi cele subsidiare derulându-se numai în domeniul financiar şi
investiţional. Prin dreptul de control poate influenţa în conformitate cu interesele sale
speciale, strategia şi tactica celorlalte societăţi. Constituirea unei societăţi de tip holding îi
dă posibilitatea acesteia să controleze mai multe societăţi cu capital total mult mai mare
decât cel propriu.
Prin intermediul constituirii de societăţi holding este facilitată în final
achiziţionarea de firme mici şi mijlocii controlate. Pentru limitarea abuzurilor, în unele
ţări au fost adoptate reglementări speciale (antitrust).
Din punct de vedere al asumării responsabilităţilor, întâlnim holding industrial şi
holding financiar. Holdingul industrial răspunde nevoilor marilor grupuri industriale de
a încredinţa unui stat major redus ca dimensiuni conducerea filialelor lor de exploatare
(ex. Peugeot S.A., Michelin etc.). Holdingul financiar (se mai numeşte şi grup financiar)
grupează, în general, un mare număr de firme din sectoare învecinate sau diferite, al căror
punct comun principal îl constituie apartenenţa la aceeaşi direcţie financiară.
Societăţile transnaţionale se constituie din unirea a două sau mai multe societăţi
pe acţiuni, cu sediile în ţări diferite şi de naţionalităţi diferite. Ele sunt entităţi economice
formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care
operează în două sau mai multe ţări, după un sistem coerent de luare a deciziilor (într-
unul sau mai multe centre), permiţând elaborarea unor politici şi a unor strategii comune,
în cadrul cărora una sau mai multe din respectivele unităţi exercită o influenţă importantă
asupra activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizării resurselor, asumării responsabi-
lităţilor, folosirii informaţiilor.
Prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de portofoliu, prin zonele de
comerţ liber, care sunt, totodată, zone investiţionale, societăţile transnaţionale îşi
desfăşoară activitatea pe mari spaţii, intensificând procesul de internaţionalizare a
capitalurilor.
Acţionând în cele mai diverse domenii, societăţile transnaţionale îşi concentrează în
ultimul timp tot mai mult atenţia asupra sferei financiar-valutare (îndeosebi în domeniul
creditelor private, mai ales al acelora cu dobânzi variabile), asupra programelor spaţiale,
a cercetării ştiinţifice şi tehnice, în general, asupra sectoarelor de vârf. O consecinţă
directă a acestei orientări o constituie intensificarea fluxurilor economice internaţionale în
interiorul societăţilor transnaţionale.
c) Din punctul de vedere al organizării interne a firmelor, toate afacerile au
componente structurale şi operaţionale, fiecare având un rost specific. Modul în care
toate componentele arată şi sunt asamblate diferă de la o firmă la alta.
Structura organizatorică a unei firme reprezintă specificarea activităţilor care
trebuie realizate şi modul în care aceste activităţi se corelează între ele.
Fiecare firmă îşi elaborează structura ei organizatorică în funcţie de situaţia ei
particulară. O structură funcţională pentru Texas Instruments din SUA nu ar putea fi
valabilă pentru Romcim din România. Diferenţele rezultă din obiectul de activitate,
dimensiunea, tehnologia, strategia, climatul de afaceri şi multe alte elemente proprii
fiecărei firme.
Indiferent de domeniu, mărime etc., procesul de elaborare a organizării firmei
începe (pasul unu) cu determinarea „cine ce face şi cum“, persoanele având anumite
însărcinări, pot fi grupate împreună. Specializarea pe funcţii şi sectorizarea
reprezintă fundamentul de bază al construcţiei oricărei afaceri. Specializarea pe o
anumită sarcină de muncă are o serie de avantaje: munca individuală poate fi realizată
mai eficient; este mai uşor de pregătit personal pe o descompunere foarte detaliată a
muncii; este mai uşor de înlocuit personalul care părăseşte firma. Pe de altă parte, dacă
descompunerea este dusă la extrem oamenii se rutinează, au o mai mică satisfacţie din
munca lor şi deseori nu îşi mai dau seama cum se corelează munca lor cu alte segmente şi
organizarea firmei în ansamblu.
După ce sarcinile au fost în mod corespunzător determinate urmează pasul doi în
organizare şi anume departamentarea sau sectorizarea. Aceasta se poate face pe
criteriul produs, proces de producţie, clienţi, zone geografice.
Multe firme stabilesc şi dezvoltă structuri bazate pe departamentarea funcţională,
grupând funcţiile sau activităţile. Tipic, astfel de firme au departamente pentru: producţie,
marketing şi vânzări, financiar-contabilitate şi resurse umane. La rândul lor, astfel de
departamente pot fi subdivizate.
Departamentarea facilitează coordonarea activităţilor şi controlul lor. Managerii pot
să vadă mai simplu performanţele diferitelor componente ale organizării. De exemplu,
departamentarea permite firmei să trateze fiecare sector ca pe un centru de profit, adică o
unitate responsabilă pentru cheltuielile ei proprii.
Multe firme utilizează criterii multiple de departamentare. Unele utilizează, de
exemplu, sectorizarea funcţională, pe produs şi geografică.
d) Un al patrulea mod de organizare a afacerilor este structurarea ierarhiei de luare a
deciziilor.
Procesul de stabilire a acestei structuri presupune înţelegerea responsabilităţii şi
autorităţii, delegare şi raportare, centralizare şi descentralizare.
În toate firmele cu mai mult de o persoană, indivizii implicaţi trebuie să ajungă la
un acord referitor la responsabilitate şi autoritate. Responsabilitatea este obligaţia de a
îndeplini sarcina stabilită. Autoritatea este puterea de a lua decizii necesare îndeplinirii
sarcinii. Achizitorul de grâu pentru moara M este responsabil cu cumpărarea grâului care
va fi utilizat la moară şi fabrica de pâine şi are autoritatea de a efectua cumpărarea
grâului. Dacă responsabilitatea şi autoritatea nu sunt definite riguros pot să apară multe
probleme în firmă.
Exceptând situaţia în care toate persoanele implicate într-o firmă sunt parteneri
egali din punct de vedere al proprietăţii, în cealaltă situaţie, de inegalitate, se pune
inevitabil problema delegării de responsabilitate şi raportării. Delegarea începe cu
desemnarea unui manager (director), sau a unui consiliu de administrare a firmei care la
rândul său are un preşedinte ce poate fi şi director general. Delegarea continuă atunci
când directorul stabileşte o anumită sarcină pentru subordonat, care la rându-i, pe lângă
responsabilitatea de a o îndeplini are şi obligaţia de a raporta executarea. Se înţelege că,
odată cu responsabilitatea, se delegă şi autoritatea necesară. Neîndeplinirea
responsabilităţii dotată cu autoritate corespunzătoare reprezintă un motiv rezonabil pentru
eventuala penalizare.
Firmele sunt foarte diferite între ele din punct de vedere al delegării
responsabilităţii şi autorităţii. Din acest punct de vedere există structuri centralizate şi
descentralizate.
În cadrul organizării centralizate a afacerilor, cea mai mare parte a autorităţii de
decizie este concentrată la nivelul managementului superior. Cele mai multe decizii
luate la nivel inferior trebuie să fie aprobate, înainte de a fi puse în aplicare, de
managementul superior. Pe măsură ce firma devine mai mare, trebuie luate tot mai multe
decizii. Astfel, apare tendinţa firmelor de a descentraliza luarea deciziilor pe măsură ce
ele se dezvoltă. Drept rezultat apare descentralizarea, respectiv delegarea responsabilităţii
spre nivelele inferioare de management. Se înţelege că delegarea responsabilităţii este
cuplată cu delegarea autorităţii şi obligaţia de raportare.
O evoluţie recentă în structurarea organizării afacerilor o reprezintă
intraprenoriatul. Aceasta înseamnă crearea şi menţinerea climatului inovativ şi
flexibilităţii specifice întreprinderilor mici şi mijlocii în cadrul unei structuri
organizatorice mari, birocratice. Cele mai multe inovaţii provin de la indivizi din firme
mici şi mijlocii. Pe măsură ce firma se dezvoltă, inovaţia şi creativitatea se pot pierde în
preocupările pentru mai multe vânzări şi pentru un profit mai mare. Pentru a menţine
inovarea, unele companii adoptă o structură organizatorică descentralizată, cu puţine
nivele de luare a deciziilor, alocă un procent adecvat din buget pentru cheltuielile de
cercetare-dezvoltare, recompensează profesional şi financiar personalul care dezvoltă
produse noi.
3.5. Fluxurile economice şi circuitul economic
În vederea satisfacerii necesităţilor de bunuri şi servicii, în cadrul unei economii
naţionale, cât şi în relaţiile pe care aceasta le stabileşte cu străinătatea, se derulează un
sistem complex, integrat de activităţi, operaţii şi tranzacţii care formează circuitul
economic.
Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc:
a) activităţile economice prin care se urmăreşte satisfacerea directă sau indirectă a
trebuinţelor de bunuri şi servicii;
b) subiecţii economici care sunt agenţii economici; tranzacţiile economice care
pot fi diferenţiate de activităţile şi operaţiile la care se referă, de obiectul acestora, de
modalităţile de realizare;
c) obiectul tranzacţiilor economice reprezentat de bunurile produse (corporale şi
necorporale, serviciile factorilor de producţie), moneda.
Activităţile economice reprezintă premisa tranzacţiilor şi se referă la totalitatea
operaţiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice.
Într-o economie de piaţă majoritatea tranzacţiilor se realizează prin intermediul
pieţei, fiind tranzacţii de piaţă. Dar unele activităţi nu dau naştere la tranzacţii de piaţă,
şi anume: bunurile produse şi nevândute de firme în perioada respectivă, serviciile
gratuite prestate de sectorul public, bunurile produse şi consumate în gospodării etc.
Tranzacţiile pe piaţă sunt tranzacţii bilaterale în care oricărui transfer al unui bun îi
corespunde o contrapartidă, concretizată într-un alt bun, serviciu sau echivalentul în
monedă. Într-o economie, însă, au loc şi tranzacţii care nu generează o contraprestaţie.
Aceste tranzacţii pot fi de două feluri: transferuri curente, care sunt efectuate sistematic
(plăţi de impozite, subvenţii, contribuţii pentru asiguri sociale etc.); transferuri de
patrimoniu, care intervin mai rar şi care determină, la unul dintre agenţii economici
implicaţi, o modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor firmelor de către
administraţiile publice, moşteniri, donaţii etc.).
Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar:
fluxurile de bunuri (de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie) şi fluxurile
monetare (de venituri şi cheltuieli).
Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic, este
necesară studierea locului fiecărui tip de agent economic (prezentat anterior) în circuitul
economic şi a fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează.
Activitatea firmelor presupune cumpărări de factori de producţie (intrările) şi vânzări
de bunuri şi prestări de servicii (ieşirile). Intrările şi ieşirile pe care le antrenează firmele în
activitatea lor generează două categorii de fluxuri. De la menaje spre firme circulă
elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii (munca, capitalul, natura, abilitatea
întreprinzătorului etc.) Pentru firme, aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata
serviciilor pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi. De asemenea, în cheltuielile
firmelor se cuprind şi impozitele şi taxele plătite de acestea la bugetul statului. De la firme
spre menaje şi administraţiile publice circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate să
satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme aceste ieşiri antrenează venituri care sunt
expresia monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern
(administraţiile publice) la care se mai adaugă şi subvenţiile de exploatare care vin de la
guvern sub forma transferurilor.
În raport de finalizarea scopului propus - maximizarea profitului - firmele îşi
autoreglează intrările şi activitatea conform principiului conexiunii inverse. Conexiunea
inversă exprimă acţiunea output-urilor (ieşirilor) asupra input-urilor (intrărilor).
În calitatea lor de subiect economic, menajele furnizează elementele de bază pentru
activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele, acest flux antrenează obţinerea de
venituri care pentru firme devin cheltuieli. Totodată, menajele sunt principalul
cumpărător de produse oferite de firme efectuând pentru acestea cheltuieli, care, pentru
firme, constituie venituri. În acelaşi timp, menajele primesc de la guvern transferuri sub
formă de pensii, ajutoare de şomaj, şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe
patrimoniu etc.
Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de
bază al tuturor factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi sunt,
totodată, grupul majoritar de cumpărători din cadrul unei economii.
Guvernul (administraţiile publice) produce bunuri publice colective, care sunt
puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici fără o contraprestaţie şi îndeplinesc funcţia
de redistribuire a venitului naţional cu ajutorul serviciilor prestate. Nefiind însoţite de o
contraprestaţie, pentru a fi realizate, statul are nevoie de resurse care se constituie mai
ales din impozite, contribuţii sociale etc. Pentru a putea pune a dispoziţia societăţii
bunurile publice necesare, guvernul cumpără de la menaje şi firme factori de producţie şi
bunuri economice, ceea ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o
serie de transferuri pe care guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza
aceste fluxuri de cheltuieli, guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de
impozite directe şi indirecte de la firme şi impozite personale de la menaje.
În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de
producţie, de bunuri şi servicii pentru activitatea internă a fiecărei economii naţionale în
virtutea interdependenţelor tot mai accentuate manifestate în economia mondială.
Un asemenea flux presupune un flux de venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri
financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de activitatea pe care o
desfăşoară agenţii naţionali în străinătate şi agenţii străini pe teritoriul ţării, de
operaţiunile de exporturi şi de import, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi, etc.
Instituţiile financiare şi de asigurări, ca actor economic, generează fluxuri aparte
dar care se constituie şi ele ca fluxuri de intrări şi de ieşiri.
Fluxurile de intrări sunt reprezentate de factorii de producţie achiziţionaţi de la
menaje şi bunurile şi serviciile cumpărate de la firmele non-financiare, precum şi de
venituri din “vânzarea” serviciilor pe care acest gen de agenţi economici le prestează
pentru menaje şi alţi agenţi economici (dobânzi la împrumuturile acordate de aceste
instituţii, comisioane încasate, prime de asigurare încasate etc.) şi venituri de la guvern
sub forma investiţiilor.
Fluxurile de ieşiri se constituie pe de o parte din serviciile pe care acest tip de
instituţii le realizează pentru ceilalţi agenţi economici contra cost şi din cheltuielile pe
care instituţiile financiare şi de credit şi societăţile de asigurări le efectuează pentru
serviciile factorilor de producţie către menaje şi pentru produsele furnizate de firme
precum şi din cheltuielile privind impozitele şi taxele plătite la bugetul statului.
În concluzie, în cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se
creează între agenţii economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul
economic.
CURSUL NR.4
PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA
44..11.. PPiiaaţţaa:: ttiippoollooggiiee şşii rrooll.. SSiisstteemmuull ddee ppiieeţţee
Noţiunea de piaţă este deosebit de cuprinzătoare, încât o singură definiţie dată
acesteia riscă să nu-i redea integral conţinutul.
În sens ştiinţific, piaţa exprimă un ansamblu, mai mult sau mai puţin spontan de
relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară într-un
anumit spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează
preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Relaţiile de piaţă se manifestă între persoane autonome, juridiceşte egale, fiecare
dintre ele urmărind interese proprii.
Privită în diferitele sale ipostaze, piaţa poate fi definită ca:
a) piaţa fiecărui bun şi serviciu;
b) piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor (piaţa, în general);
c) ca mecanism care reglează economia.
a) Piaţa fiecărui bun (serviciu) desemnează locul şi momentul de întâlnire al
cumpărătorilor şi vânzătorilor unui bun (serviciu), de un anumit fel, ale căror dorinţe sunt
exprimate prin cererea şi oferta pentru acel bun (serviciu), determinate cantitativ, calitativ
şi structural.
Noţiunea de “loc de întâlnire” a solicitanţilor şi ofertanţilor nu este rigidă. Aceştia
pot sau nu să se întâlnească personal într-un spaţiu delimitat; întâlnirea cererilor şi
ofertelor se poate materializa direct sau prin ordine scrise, telex, telefon.
De asemenea, pieţele pot fi dispersate într-un număr foarte mare de locuri unde se
desfăşoară actele de vânzare-cumpărare ale unui bun (pieţele cu amănuntul) sau se pot
manifesta ca pieţe concentrate (antrepozite, burse de mărfuri, burse de valori ş.a.).
Momentul întâlnirii vânzătorilor şi cumpărătorilor desemnează fie transmiterea
obiectului vânzării-cumpărării în momentul tranzacţiei, fie la un termen stabilit de
ofertant şi solicitant.
b) Piaţa tuturor bunurilor (piaţa în general) desemnează spaţiul şi cadrul social-
economic în care au loc producerea şi schimbul bunurilor care îmbracă forma de marfă,
respectiv: diviziunea socială a muncii şi specializarea agenţilor economici, autonomia şi
independenţa operatorilor economici în luarea deciziilor, libertatea de acţiune a acestora,
concurenţa permanentă dintre agenţii economici, ansamblul tranzacţiilor bilaterale cu titlu
oneros, determinate de confruntarea cererii cu oferta ş.a.
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei economice, de vânzare-cumpărare,
se disting:
a) piaţa bunurilor de consum final, adică relaţiile de vânzare-cumpărare de
obiecte şi servicii de consum personal;
b) piaţa factorilor de producţie, formată; la rândul ei, din: piaţa resurselor
naturale; piaţa muncii; piaţa capitalului;
c) piaţa monetară;
d) piaţa financiară, inclusiv bursa.
Din punct de vedere al extinderii teritoriale, există:
a) piaţa locală;
b) piaţa regională;
c) piaţa naţională;
d) piaţa mondială.
Din punct de vedere al desfăşurării concurenţei, există:
a) piaţa cu concurenţă perfectă sau pură;
b) piaţa cu concurenţă imperfectă, formată, la rândul ei, din: piaţa cu concurenţă
monopolistică; piaţa cu concurenţă de tip oligopol; piaţa de tip monopol; piaţa de tip
monopson sau oligopson etc.
Diferitele tipuri de piaţă formează un tot organic, un sistem de pieţe, în sensul că ele se
influenţează reciproc; schimbările care au loc în cadrul uneia se reflectă, direct sau indirect, în
evoluţia altora sau în ansamblul relaţiilor de piaţă. Spre exemplu, piaţa muncii este în
dependenţă de piaţa capitalului; extinderea investiţiilor de capital favorizează creşterea
ocupării forţei de muncă şi reducerea şomajului, după cum, dimpotrivă, blocarea investiţiilor,
din cauza incertitudinii în afaceri economice, afectează negativ piaţa muncii. Sau, piaţa
bunurilor de consum, prin preţurile acestora, determină comportamentul lucrătorilor şi al
celor care fac economii, pe pieţele respective.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul
economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată nu numai “de echilibrul
parţial ai unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă în cauză pieţe interdependente”.11
Regulatorul pieţei este concurenţa, astfel încât fiecare îşi urmăreşte propriul interes,
satisfacerea cât mai avantajoasă a trebuinţelor de producţie sau de consum personal,
obţinerea de câştiguri; totodată, însă, participanţii la relaţiile de piaţă se află în legături de
interdependenţă, de care depinde însăşi funcţionalitatea pieţei.
Cunoaşterea pieţei presupune luarea în considerare a componentelor ei
fundamentale, şi anume: cererea, oferta, preţul, concurenţa; dimensiunile şi dinamica
acestora, ca şi interrelaţiile dintre ele se reflectă în dimensiunile, complexitatea şi evoluţia
sistemului relaţiilor de piaţă.
Piaţa se constituie ca un mecanism prin care se reglează schimbul de mărfuri,
constând din oscilaţiile permanente ale cererii şi ofertei, ale preţului şi volumului
tranzacţiilor pentru fiecare bun.
Odată cu reglarea schimbului de mărfuri, piaţa reglează întregul sistem economic
şi orientează evoluţia tuturor activităţilor şi operatorilor economici. Mecanismul reglator
al pieţei este permanent, respectiv reproductibil, universal, adică inerent tuturor
bunurilor şi serviciilor care fac obiectul vânzării-cumpărării, şi esenţial sau principal în
raport cu alte mecanisme care pot interveni în reglarea sistemului economiei de piaţă.
Atât în concepţiile clasice cât şi în cele neoclasice, piaţa este considerată ca
reprezentând “mâna invizibilă” sau forţa impersonală care reglează activităţile economice
dincolo de capacitatea de intervenţie a agenţilor economici individuali. Din acest unghi
de vedere, piaţa are o natură duală; ea reprezintă o forţă benefică pentru toţi agenţii
economici, dar şi o ameninţare, un “arbitru suprem” care determină preţurile şi cantităţile
vândute inclusiv veniturile operatorilor economici. În acest mod, situaţia economică,
succesul sau eşecul fiecărui agent economic depind nu numai de propria-i activitate, ci şi
de conjunctura pieţei.
Rolul pieţei în cadrul sistemului economic rezultă, în mod deosebit, din
funcţiile pe care le îndeplineşte.
Două funcţii ale pieţei sunt esenţiale pentru reproductibilitatea sistemului
11 Samuelson, Paul - L'economique, vol. I, Armand Colin, Paris, 1982, p. 95.
economic.
a) Piaţa asigură legătura, contactul permanent dintre producătorii şi
consumatorii de mărfuri, dintre ofertă şi cerere, producţie şi consum, atât la nivel
micro cât şi macro-economic. Această funcţie are semnificaţii multiple.
În primul rând, dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul
trebuinţelor economice ale societăţii şi orientează în mod corespunzător activităţile de
producere a bunurilor şi serviciilor, atât ca bunuri de producţie, cât şi ca bunuri de
consum.
În al doilea rând, prin jocul liber al cererii, ofertei şi preţurilor, determină modul
în care agenţii economici îşi procură şi utilizează resursele naturale, materiale financiare
şi umane de care au nevoie.
În al treilea rând, piaţa creează un sistem propriu de pârghii economice cu ajutorul
cărora se reglează pe sine şi economia naţională în ansamblu (cererea, oferta, concurenţa,
oscilaţiile de preţuri etc.).
Piaţa asigură echilibrele parţiale şi echilibrul general al economiei atât pe
termen scurt, cât şi pe termen lung, mai ales prin oscilaţiile permanente şi spontane
ale cererii, ofertei şi preţurilor.
b) Piaţa îndeplineşte rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare
agenţilor economici, în calitatea lor de producători şi consumatori. Aceste informaţii se
referă la cantităţile vândute şi cumpărate, la nivelul preţurilor şi tarifelor, la evoluţia
cursurilor bursiere, a salariilor şi puterii lor de cumpărare, a profiturilor, dobânzii şi inflaţiei, a
capacităţii de absorbţie pe diferite pieţe. Piaţa îndeplineşte un rol deosebit de important în
mecanismul de funcţionare şi dezvoltare a economiei moderne.
Piaţa asigură contactul permanent dintre vânzători şi cumpărători, dintre ceea ce se
oferă şi ceea ce se cere, la un moment dat, punând în relief concordanţa sau
nonconcordanţa dintre ofertă şi cerere, dintre producţia şi consumul de bunuri materiale
şi servicii.
Piaţa reglează activitatea economică: astfel, prin informaţiile pe care le dă
privind volumul, structura şi nivelul calitativ al cererii, piaţa determină orientarea
agenţilor economici, stă la baza deciziilor acestora privind investiţiile de capital,
cantitatea şi structura producţiei, schimbului şi consumului. În acest fel, piaţa orientează
alocarea şi folosirea eficientă a resurselor umane, materiale şi financiare.
În accepţiunea clasică, piaţa reprezintă “mâna invizibilă” prin care activitatea
economică se adaptează la dinamica nevoilor. Prin intermediul pârghiilor economice,
cum sunt: preţul, profitul, salariul, dobânda etc., piaţa furnizează informaţii agenţilor
economici asupra raportului dintre cerere şi ofertă; tendinţa de creştere a preţurilor şi a
ratei profilului, de exemplu, constituie un semnal al pieţei, prin care se stimulează
mărirea ofertei de un fel sau altul şi punerea ei de acord cu cererea. Piaţa îndeplineşte un
mare rol în realizarea, în dinamică, a echilibrului dintre ofertă (producţie) şi cerere
(consum), având loc, ceea ce preconizau economiştii clasici, transformarea intereselor
proprii ale indivizilor în cea mai bună opţiune pentru societate privind folosirea resurselor
existente la un moment dat. De altfel, termenul “economie de piaţă” indică sistemul
economic în care preţurile şi cantităţile produse depind de confruntarea ofertei cu cererea.
O condiţie esenţială de care depinde îndeplinirea de către piaţă a rolului său o
constituie autonomia de decizie a agenţilor economici, libertatea lor economică. Este
vorba de faptul că adaptarea rapidă a producţiei la cererea de bunuri materiale şi servicii,
ţinând seama de ceea ce piaţa semnalează în mod curent, necesită iniţiativă, o mare
mobilitate şi, deci, posibilităţi de mişcare autonomă, directă, a firmelor fără îngrădiri
birocratice din partea statului. Numai astfel se poate acţiona prompt şi eficient la cerinţele
pieţei.
Caracterizarea relaţiilor de piaţă modernă nu poate face abstracţie, totuşi, de
intervenţia statului în economie, adică de acţiunile acestuia menite să corecteze
imperfecţiunile pieţei, să contribuie la funcţionarea eficientă a mecanismului pieţei, prin
politica bugetară şi fiscală, socială, de investiţii, monetară şi de credit etc. În prezent,
piaţa nu mai este în întregime liberă; există o economie mixtă, în care funcţionarea
acesteia are la bază piaţa, cu rol determinant, precum şi intervenţia statului în forme şi
proporţii diferite. Din tripla definire a pieţei - ca piaţă concretă a fiecărui bun (serviciu),
ca piaţă a tuturor bunurilor economice şi ca mecanism prin care se reglează economia -
rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente. Piaţa fiecărui
bun economic devine o structură (componentă) a pieţei în general, iar ansamblul pieţelor
concrete ale tuturor bunurilor economice formează sistemul de pieţe.
Orice componentă a sistemului de pieţe se caracterizează prin câteva elemente:
a) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării, distingându-se
bunuri omogene (uniforme) şi bunuri eterogene (diferenţiate), acestea din urmă
permiţând substituibilitatea bunurilor ce pot fi cumpărate;
b) numărul subiecţilor participanţi, adică al ofertanţilor şi solicitanţilor;
c) puterea economică (concurenţială) a participanţilor. Pentru a desemna acest
element al pieţei se utilizează termenii de atomicitate (când subiecţii pieţei au o putere şi
importanţă economică apropiate) şi molecularitate (când participanţii sunt mezo-agenţi
economici sau agenţi cu puteri economice foarte diferite);
d) caracteristicile comportamentului de piaţă al subiecţilor acesteia reflectate în
atributele de libertate, mobilitate, fluiditate (uneori rigiditate) în iniţiativele şi relaţiile
subiecţilor participanţi la piaţă;
e) gradul de cunoaştere a mediului de către subiecţii participanţi la piaţă,
utilizându-se termenii de transparenţă, dacă agenţii economici participanţi, cunosc
perfect toţi factorii care influenţează piaţa, şi opacitate, situaţie în care agenţii
participanţi ca vânzători şi (sau) cumpărători nu cunosc toate realităţile pieţei pe care
acţionează, sunt prost informaţi, uneori dezinformaţi, în legătură cu fenomenele acesteia.
Sistemul contemporan de pieţe este deosebit de complex şi eterogen; în cadrul său
se constituie, se dimensionează şi interacţionează numeroase tipuri şi forme de piaţă,
care pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura bunurilor economice, care fac obiectul tranzacţiilor şi rolul lor în
reproducţia sistemului economic se disting:
a) piaţa bunurilor şi serviciilor;
b) piaţa factorilor de producţie cuprinzând: piaţa resurselor naturale (mine,
sonde, pământ, ape ş. a.); piaţa capitalului fizic (investiţii, cumpărări de active fizice,
cumpărări de întreprinderi, companii, etc.); piaţa monetară; piaţa capitalului (financiară);
piaţa muncii, piaţa informaţiei ş.a.
În funcţie de gradul de diversificare al bunurilor tranzacţionate se cunosc:
a) piaţa bunurilor omogene (uniforme) şi
b) piaţa bunurilor eterogene (diversificate).
După starea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor, sistemul de pieţe este
alcătuit din:
a) piaţa reală, prin care se tranzacţionează bunuri reale, adică bunuri care există
materialmente pe piaţă în momentul tranzacţiei;
b) piaţa activă - ca piaţă specifică în cadrul căreia se tranzacţionează titlurile de
proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare).
În funcţie de spaţiul economic al derulării relaţiilor de schimb, sistemul de pieţe
cuprinde:
a) pieţele locale;
b) pieţele zonale (regionale); c) pieţele naţionale;
d) pieţele internaţionale;
e) piaţa mondială (ca piaţă unică, indivizibilă).
După momentul în care se transferă către cumpărător obiectul tranzacţiei, se
cunosc trei tipuri de pieţe:
a) piaţa la vedere;
b) piaţa disponibilă să livreze la dorinţa cumpărătorului;
c) piaţa la termen.
În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun tranzacţionabil,
componentele pieţei sunt:
a) piaţa vânzătorului;
b) piaţa cumpărătorului.
În raport cu numărul, importanţa şi puterea economică a participanţilor,
formele contemporane ale pieţei sunt:
Tabelul nr. 3.1. Formele contemporane ale pieţei
CCeerreerree//ooffeerrttăă NNuummăărr mmaarree NNuummăărr mmiicc UUnniicciittaattee
Număr mare Concurenţă perfectă Oligopol Monopol
Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
Unicitate Monopson Monopson contrat Monopol bilateral
Formele pieţei contemporane:
a) piaţa cu concurenţă perfectă (pură) presupune că pe piaţa bunului există un
mare număr de vânzători (ofertanţi) şi de cumpărători (solicitanţi), prin a căror ofertă,
respectiv cerere individuală nu se pot modifica condiţiile şi preţul pieţei;
b) oligopolul (oligos - câţiva; poleti - a vinde) este situaţia de piaţă în care se
întâlnesc un număr mic de vânzători, care dispun de o producţie concentrată, cu un număr
mare de cumpărători, deci oferta este concentrată, iar cererea atomicizată;
c) monopolul (monos - unul; poleti - a vinde) reprezintă acea structură de piaţă în
care oferta este concentrată de către un singur agent economic, iar cererea este
atomicizată (există un mare număr de solicitanţi);
d) oligopsonul (oligos - câţiva; opsonia - a cumpăra) este acea situaţie de piaţă a unui
bun care cuprinde un număr mic de solicitanţi (cumpărători) ce se confruntă cu un număr
mare de ofertanţi (vânzători) ai bunului respectiv;
e) oligopolul bilateral se manifestă ca o structură de piaţă în care există o simetrie între
numărul mic de vânzători şi numărul mic de cumpărători;
f) monopolul contrat (limitat) redă situaţia de piaţă în care un singur ofertant se
întâlneşte cu un număr mic de solicitanţi (cumpărători); ofertantul este un gigant eco-
nomic, dar nici solicitanţii nu sunt slabi; ei sunt agenţi economici care pot cumpăra,
individual şi împreună, cantităţi mari din bunul oferit pieţei;
g) monopsonul (monos - unul; opsonia - a cumpăra) este situaţia de piaţă în care
cererea este controlată de către un singur cumpărător, iar oferta este atomicizată (număr
mare de ofertanţi mici şi mijlocii);
h) monopsonul contrat (limitat) se manifestă atunci când unui singur (şi foarte
puternic) solicitant i se opune pe piaţa bunului (produsului) un număr mic de ofertanţi,
care dispun de o importantă putere economică şi concurenţială;
i) monopolul bilateral este structura de piaţă caracterizată prin unicitate, atât din
partea cererii, cât şi a ofertei; lupta se dă între giganţi economici, cu o activitate extrem
de concentrată.
Componentele pieţei formează un tot organic; ele se influenţează şi se determină
reciproc, între fiecare componentă a pieţei şi celelalte componente existând fluxuri
economice permanente. Aceasta înseamnă că evoluţiile şi mutaţiile din orice componentă
a pieţei se propagă asupra celorlalte componente, precum şi asupra economiei naţionale
în ansamblu.
Caracteristica pregnantă a oricărei pieţe şi a sistemului de pieţe este concurenţa, iar
forţele principale ale pieţei prin care ea se materializează sunt cererea, oferta şi preţul.
44..22.. CCeerreerreeaa.. FFuunnccţţiiaa cceerreerriiii.. EEllaassttiicciittaatteeaa cceerreerriiii
Mobilitatea continuă a raportului dintre cerere şi ofertă reprezintă o caracteristică
esenţială a pieţei bunurilor şi serviciilor. Cererea şi oferta sunt componente fundamentale
ale pieţei, iar raportul dintre ele constituie o formă de exprimare sau de exteriorizare a
relaţiei dintre producţie şi consum, în condiţiile economiei de schimb.
Cererea, ca expresie a comportamentului cumpărătorului, reflectă preferinţele şi
disponibilitatea acestuia pentru procurarea anumitor bunuri şi servicii, în cantităţi deter-
minate şi la un anumit preţ.
Cum în societate există un mare număr de consumatori, cererea înseamnă o
mulţime de acte de cumpărare, efective sau intenţionate.
Aparent, aceste acte sunt haotice şi întâmplătoare; în realitate ele sunt determinate
de legităţile consumului, care imprimă comportamentul de piaţă al consumatorului.
Consumul constituie totdeauna cauza iniţială a cererii, iar cererea pregăteşte consumul, îl
particularizează.
Cererea de bunuri şi servicii nu se confundă cu nevoia de consum, prima având o
arie mai restrânsă decât cea de a doua. Prin cerere se satisface partea principală a nevoii
de consum; bunurile şi serviciile se procură prin intermediul pieţei, cererea fiind
condiţionată, pe de o parte, de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei, iar
pe de altă parte, de evoluţia preţurilor (puterea de cumpărare a monedei). Cererea de
bunuri nu cuprinde acea parte a nevoii totale de consum care se acoperă prin autoconsum
şi nici partea din nevoia totală de consum care rămâne nesatisfăcută, la un moment dat,
din lipsa veniturilor disponibile.
Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă (bun
material sau serviciu) pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit
preţ unitar (considerat ca maxim) şi într-un anumit interval de timp, considerând
calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători. În funcţie de cine exprimă
cererea, aceasta se poate diferenţia astfel: dacă cererea pentru un anumit produs sau
serviciu se manifestă din partea unui individ (familie), a unei întreprinderi sau instituţii,
ea se numeşte cerere individuală. Prin însumarea tuturor cererilor individuale de pe
piaţa unui produs sau serviciu, într-o perioadă de timp determinată, se formează cererea
agregată sau totală, adică cererea la nivelul ramurii.
Cererea poate fi, în concluzie:
a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la
altul;
b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv;
c) agregată sau globală, care exprimă ansamblul cererii din partea tuturor
cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă
bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.
În funcţie de natura şi destinaţia bunurilor se disting:
a) cerere de bunuri materiale (corporale) de consum;
b) cerere de servicii de consum (bunuri de consum incorporale);
c) cerere de bunuri materiale (corporale) de producţie;
d) cerere de servicii pentru producţie (bunuri de producţie incorporale).
Dacă avem în vedere capacitatea bunurilor şi serviciilor de a se substitui,
componentele cererii sunt:
a) cerere pentru bunuri substituibile;
b) cerere pentru bunuri complementare, adică pentru bunuri care nu pot fi
consumate unul fără celălalt;
c) cerere derivată, în care cererea pentru un produs este determinată în raport cu
cererea pentru alte produse (exemple: cererea pentru făină este determinată de cererea
pentru pâine; cererea pentru furnituri este condiţionată de cererea pentru confecţii ş.a.).
Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o
perioadă la alta, având, deci, caracter dinamic. Principalii factori de care depinde
dinamica cererii sunt nevoile, venitul şi preţul.
Nevoile oamenilor, inclusiv gusturile, preferinţele şi obiceiurile se schimbă, de la o
perioadă la alta, prin apariţia unora noi, prin restrângerea sau prin extinderea altora, sub
influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, a dezvoltării producţiei şi a societăţii, în general,
determinând schimbări corespunzătoare şi în sistemul cererii. Apariţia televizorului,
informaticii, calculatorului electronic, roboţilor industriali, sistemului de telecomunicaţii
moderne etc. a însemnat, totodată, schimbări în domeniul cererii. Există bunuri cerute de
către toţi oamenii - alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă etc. Unele bunuri, ca,
de exemplu, tutunul şi alcoolul, devin necesităţi numai la unii indivizi, atunci când se
formează obiceiul respectiv. Nevoile şi cererea globală depind şi de mărimea şi structura
populaţiei pe grupe de vârstă, grad de instruire şi cultură etc.
Veniturile exercită, de asemenea, o mare influenţă asupra cererii; mărimea
veniturilor populaţiei, ale agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de
cumpărare şi, deci, a cererii.
Funcţia cererii descrie comportamentul consumatorului în calitate de agent eco-
nomic solicitant, precum şi influenţele pe care le au diferiţi factori asupra cererii.
Legea generală a cererii este aplicabilă tuturor bunurilor normale (bunurile a
căror cerere creşte o dată cu sporirea veniturilor) şi majorităţii bunurilor inferioare
(bunurile a căror cerere se reduce o dată cu sporirea veniturilor).
Raţiunea economică a acestei situaţii de pe piaţă este următoarea: atunci când creşte
preţul unui bun, sporeşte cantitatea cerută din celelalte bunuri ale căror preţuri nu au
crescut (efectul de substituire), altfel se reduce venitul real al cumpărătorului (efectul de
venit). Dacă pentru un bun inferior al cărui preţ a crescut, efectul de venit este mai mare
decât efectul de substituire, cantitatea cerută din acel bun creşte.
În mod firesc, există şi alte excepţii de la legea cererii. Astfel, când cresc preţurile
la unele bunuri importante, populaţia cumpără cantităţi mai mari din acele bunuri, de
teamă că şi în viitor se vor produce urcări de preţuri la bunurile respective. Contrazicerea
legii cererii în acest caz, nu este de durată, deoarece nu se pot crea stocuri mai mari de
consum din toate produsele, iar atunci când acestea ar putea fi conservate implică
cheltuieli suplimentare şi existenţa unor venituri suplimentare însemnate ale
consumatorilor. De asemenea, există posibilitatea ca anumiţi consumatori să perceapă
calitatea înaltă a produselor numai prin sporirea preţurilor la acele produse, ceea ce nu
totdeauna este adevărat.
Elasticitatea cererii
Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă.
Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a
venitului. Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ sau de venit.
Pentru a măsura variaţia cererii în raport cu modificarea factorilor care o determină
se utilizează conceptul de elasticitate a cererii.12
Instrumentul utilizat pentru a determina
intensitatea elasticităţii îl constituie coeficienţii de elasticitate.
Coeficientul de elasticitate a cererii reprezintă procentul de modificare a cererii
(variabilă dependentă) în funcţie de modificarea unui factor al cererii (variabilă
independentă).
44..33.. OOffeerrttaa.. FFuunnccţţiiaa ooffeerrtteeii.. EEllaassttiicciittaatteeaa ooffeerrtteeii
Prin acţiunile şi comportamentul său, producătorul raţional determină dimensiunile,
structurile şi dinamica ofertei de bunuri şi servicii.
Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu care poate fi
vândută pe piaţă într-o anumită perioadă de-timp şi la un anumit preţ unitar,
acceptat de cumpărător şi considerat de vânzător ca preţ minim, care îi trezeşte
dorinţa de a vinde acel bun.
Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă,
la un moment dat.
Deseori oferta se confundă cu producţia globală a întreprinderii; în realitate ea este
acea parte a producţiei globale care reprezintă producţia marfă destinată pieţei.13
În funcţie de ce exprimă oferta, aceasta se poate manifesta din partea unui
producător privat individual, a unei firme sau a unei ramuri de activitate pentru un anumit
produs.
Cantitatea oferită de un agent economic dintr-o anumită marfă (serviciu) reprezintă
oferta individuală.
12 Abraham, Frois Gilbert - Op.cit., p. 190-198; vezi şi: Iancu, Aurel - Op.cit., p. 84-98. 13 Iancu, Aurel - Tratat de economie, vo1.III, Piaţă. Concurenţă. Monopol, Editura Expert, Bucureşti,
1993, p. 99-100.
Oferta pentru un anumit produs sau serviciu, care se constituie din totalitatea
bunurilor de acelaşi fel, pe care agenţii economici specializaţi în domeniul respectiv le
pot vinde pe piaţă, la un anumit preţ şi într-un interval de timp dat, constituie oferta
totală(agregată).
În concluzie, oferta poate fi:
a) individuală, adică oferta dintr-un produs sau serviciu din partea unui producător
sau unei unităţi economice;
b) totală, adică întreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producătorii o
oferă spre vânzare;
c) agregată (globală), adică toate bunurile şi serviciile, din ţara respectivă,
destinate pieţei, în toată diversitatea şi cantitatea lor, exprimate în bani.
Dacă se ia în analiză interdependenţa dintre ofertă şi cerere, cantitatea vândută
dintr-o marfă depinde într-o anumită măsură de nivelul cererii; cantitatea oferită pieţei şi
cantitatea vândută devin mărimi diferite. În acest caz, oferta agregată însumează
cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii şi se numeşte ofertă de piaţă.
Aceasta exprimă:
a) cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care vânzătorii doresc să o vândă, la
un anumit preţ unitar;
b) preţul scontat de vânzători este considerat un preţ minim, pentru cantităţile pe
care doresc să le vândă din bunul respectiv.
În funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei se disting:
a) oferta de bunuri independente (oferta de calculatoare, de încălţăminte,
îmbrăcăminte etc.);
b) oferta complementară dacă pe lângă producţia bunului principal se obţin şi
bunuri secundare (producţia de cereale, de carne etc.);
c) oferta mixtă, dacă bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite
(unt, margarină, ceai, cafea etc.).
Dacă avem în vedere influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor
ofertei la un moment dat, se cunosc:
a) oferta fixă, în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie, ceea ce face ca
volumul de bunuri oferite pieţei să fie relativ constant şi să nu poată fi majorat prin
decizii economice;
b) oferta flexibilă, ca rezultat al rarităţii relative a factorilor de producţie, un bun
putând să fie reprodus în cantităţi variabile cu ajutorul factorilor de producţie disponibili.
În condiţiile în care introducem în analiză factorul timp, oferta în totalitatea ei
devine flexibilă şi se manifestă în următoarele forme:
a) oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, când producătorul (vânzătorul)
nu poate modifica mărimea ofertei decât în funcţie de stocurile de care dispune în acel
moment;
b) oferta pe termen scurt, când dimensiunile ofertei se pot modifica în funcţie de
gradul de folosire a capacităţilor de producţie existente şi prin angajarea de noi lucrători;
c) oferta pe termen lung se modifică prin crearea de noi capacităţi de producţie,
scoaterea din funcţiune a unor capacităţi, introducerea progresului tehnic ş.a. Oferta are
caracter dinamic, deoarece, o dată cu dezvoltarea producţiei, a economiei de piaţă, în
ansamblu, se realizează creşteri cantitative, diversificare şi înnoiri structurale, ca şi
performanţe calitative ale bunurilor care o compun.
Este deosebit de importantă, aici, următoarea relaţie: inovaţie - structura
producţiei - structura cererii - structura pieţei. Aceasta în sensul că înnoirile
tehnologice duc la înnoiri în structura producţiei, în structura cererii de bunuri şi servicii
şi la diversificare în structura pieţei, prin apariţia unor noi pieţe corespunzătoare noilor
bunuri.
44..44.. EEcchhiilliibbrruull ppiieeţţeeii.. EEffeeccttuull vvaarriiaaţţiiiilloorr ooffeerrtteeii şşii cceerreerriiii
În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele
cerute sunt egale, la preţul pieţei, când vânzătorii şi cumpărătorii sunt satisfăcuţi; când
cumpărătorii obţin cantităţile dorite, iar ofertanţii îşi vând mărfurile. Se poate spune că
piaţa este în echilibru la preţul care permite egalitatea cantităţii cerute de consumatori cu
cea oferită de producători. Atunci când se ia în calcul o singură piaţă a unui produs, avem
de-a face cu un echilibru parţial.
Echilibrul general al pieţei presupune luarea în considerare a tuturor pieţelor, ţinând
seama de interdependenţa lor. Legat de aceasta, problema formării preţurilor este
condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci pune în cauză pieţe
interdependente.
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă
în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.
În realitatea economică, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în care oferta şi
cererea de mărfuri se pot modifica simultan în acelaşi sens sau în sensuri diferite, în aceeaşi
proporţie sau în proporţii diferite. Spre exemplu, în cazul în care oferta şi cererea cresc în
aceeaşi proporţie, se măreşte cantitatea de echilibru, în schimb nu are loc modificarea preţului
de echilibru.
Atunci când oferta şi cererea se micşorează în aceeaşi proporţie, de asemenea,
preţul de echilibru nu se modifică, în schimb cantitatea de echilibru se micşorează.
Interacţiunea dintre cerere şi ofertă reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se
realizează o anumită coordonare a pieţei, se formează preţurile.
În cadrul relaţiei dintre preţ, pe de o parte, şi cerere-ofertă, pe de altă parte, trebuie
luate în considerare nu numai dependenţa cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, ci şi
relaţia inversă, sensul că raportul dintre cerere şi ofertă, la rându-i, determină preţul.
Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers
proporţional cu oferta Există, aici, o interrelaţie: astfel, dacă creşterea cererii duce la
creşterea preţului, urcarea preţului peste un anumit punct determină scăderea cererii, a
puterii de cumpărare; dacă creşterea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor, aceasta
din urmă, la rându-i, duce la restrângerea ofertei etc.
CURSUL NR. 5
SISTEMUL CONTEMPORAN AL FACTORILOR DE PRODUCŢIE.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
5.1. Sistemul contemporan al factorilor de producţie. Definirea factorilor de
producţie
Activităţile care se desfăşoară în economie au ca premisă resursele productive, adică
totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri
materiale şi servicii.
Faptul că unele elemente sunt indispensabile producerii de bunuri începe a fi analizat
şi gândit teoretic odată cu economia modernă, cu apariţia Economiei Politice. William
Petty observă că în procesul creării avuţiei un rol important îl constituie populaţia şi
pământul. Metaforic el spune că munca este tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce
pământul îi este mama.
Adam Smith şi David Ricardo aduc noi contribuţii privind rolul capitalului. Mai mult,
Adam Smith consideră că în ceea ce priveşte munca, importantă este şi îndemânarea
muncitorilor, ce creşte odată cu adâncirea diviziunii muncii . Pentru a produce bunuri
destinate consumului, întreprinzătorii îşi procură factori de producţie. Resursele economice
atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie.
J. B. Say, reprezentant al şcolii clasice, sublinia că la producerea bunurilor participă
trei factori: munca, natura (pământul) şi capitalul. J. B. Say are meritul de a fundamenta o
teorie a factorilor de producţie, teorie cu largă circulaţie până în zilele noastre, dar
modificată, adaptată, reformulată ca teorie a neofactorilor de producţie. Contribuţia lui Say
este cunoscută îndeosebi prin teoria trinitară a factorilor de producţie şi legea debuşeelor, el
formulând pentru prima dată în gândirea economică şi teza despre rolul întreprinzătorului,
respectiv ca figură centrală, ca principal agent al producţiei.
Evoluţiile economice ulterioare au permis înţelegerea clară a faptului că deţinerea de
factori de producţie este premiza şi condiţia principală a desfăşurării producţiei materiale, a
deciziei ce, cât şi cum să se producă.
Resursele cunosc mai multe clasificări. În general ele sunt de natură materială,
financiară şi umană. La aceasta se adaugă, în mod obiectiv, aparatul tehnic de producţie,
(sub aspect cantitativ, fizic, dar mai ales calitativ, în concordanţă cu nivelul existent la un
moment dat pe plan internaţional), inclusiv resursele spirituale, nivelul şi structura
educaţiei, care diferă şi ele în raport de nivelul de dezvoltare economică, de gradul de
civilizaţie.
În timp, s-a trecut de la concepţia existenţei unor resurse nelimitate la cea de azi
marcată de recunoaşterea unor limite ale lor, mai ales în cadrul celor naturale.
Am mai sublinia şi o altă trăsătură, respectiv cea a perisabilităţii unora, fie legate de
informaţie, de cunoaştere sau ale unor tehnici, tehnologii depăşite din punct de vedere
moral. În ce condiţii resursele devin factori de producţie? Poate fi pusă această întrebare,
deoarece există şi păreri ce pun semnul egalităţii între resurse şi factori. Totuşi nu poate fi
împărtăşită această, ipostază, cel puţin pentru faptul că orice dimensiune şi structură a
resurselor regăsim la un moment dat, neutilizate, rămân simplu potenţial. Unele dintre ele,
cazul forţei de muncă, nu pot fi păstrate, conservate timp îndelungat. Într-o lucrare de
referinţă se arată că “forţa de muncă este cea mai perisabilă dintre toate resursele, dat fiind
faptul că aptitudinile nefolosite se pierd uşor sau se demodează din cauza noilor tehnici, iar
motivaţia mentală necesară muncii odată pierdută nu mai poate fi niciodată pe deplin
recuperată. În timp ce majoritatea resurselor... nu se deteriorează ... nu ne putem permite să
irosim oferta de muncă şi să privăm oamenii... de efectuarea unei munci cu rost pentru
perioade lungi de timp14
.
Resursele se transformă în factori de producţie numai în măsura atragerii, utilizării şi
consumării acestora.
Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit
scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl
definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca este un factor activ şi
determinant al producţiei, ce antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri şi
servicii.
Înţelegerea problemei resurselor umane, nu poate fi disociată de ansamblul factorului
demografic care este structurat după o serie de criterii. Din unghiul capacităţii de muncă se
impune a distinge următoarele categorii: populaţie totală, activă, aptă de muncă, ocupată,
aptă salariată. Cererea şi oferta de muncă vizează populaţia aptă de muncă în general.
Potenţialul uman este important atât din punct de vedere cantitativ dar mai ales
calitativ O muncă calitativ superioară ţine atât de factorul educaţional, de calificarea
obţinută, dar şi de modul de îndeplinire a conţinutului muncii. În acest timp, tot atât de
importantă este dimensiunea calitativă a celorlalţi factori de producţie utilizaţi. Întrunirea
tuturor acestor cerinţe, nu poate fi însoţită decât de rezultate pozitive, eficiente. Totodată
eficienţa muncii este direct proporţională cu nivelul dezvoltării economice.15
În abordarea factorului muncă, prezintă interes o serie de categorii demografice.
Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au
intervenit în elementele ei determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura
pe grupe de vârstă, repartizarea populaţiei pe mediu urban şi rural.
Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi intelectuală
de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală. (Potrivit legislaţiei
internaţionale a muncii şi celei din ţara noastră sunt cuprinse, în această categorie,
persoanele între 15 şi 65 de ani).
Populaţia activă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi profesionale, elevii,
studenţii, tinerii care satisfac stagiul militar, precum şi persoanele în curs de schimbare a
locurilor de muncă. Populaţia activă este condiţionată de natalitate şi mortalitate, de
structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sex, de evoluţia demografică anterioară. Populaţia
activă este determinată de factori economici şi socio-culturali: capacitatea economică de a
crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru stabil şi de durată între cererea şi oferta
de muncă; durata de şcolarizare; statutul social al femeii; imigraţia.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia
factorului muncă:
a) Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone
geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a înregistrat,
pe plan mondial, o uşoară scădere. Aceasta se datorează unor cauze de ordin demografic
(întinerire demografică în ţările în curs de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările
14 Orio, Giarini; Stahel, R.,Walter - Limitele certitudinii, Editura Edimpress - Camro, Bucureşti, 1996,
p.159 15 King, Alexander; Schneider, Bertrand - Prima revoluţie globală, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p.19.
dezvoltate); de ordin economic (progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a
calităţii lor, creşterea duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială,
valorizarea diplomei).
b) Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate. Are loc
o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce în sectorul
primar se înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a populaţiei active în
totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă. Fenomenul este datorat, pe de
o parte, măririi perioadei de formare profesională a forţei de muncă, iar pe de altă parte,
creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate ale acestui fenomen se resimt în creşterea
populaţiei întreţinute de cei activi. Pe termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive,
care se manifestă în ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de
civilizaţie.
Mutaţiile care au loc, în prezent, în structura populaţiei ocupate în ţara noastră nu se
încadrează în aceste tendinţe generale. De exemplu, ponderea populaţiei în agricultura
României este mai mare - ca urmare a restabilirii dreptului de proprietate asupra
pământului, pe de o parte, iar pe de altă parte, a existenţei unui nivel scăzut de utilizare a
tehnicilor şi tehnologiilor, ceea ce face ca substituirea factorilor de producţie (muncă prin
capital) în agricultură să aibă loc într-o proporţie redusă.
c) Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare
economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea pregătirii
profesionale - realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare, schimbarea calificării,
prin procesul educaţiei permanente - se va regăsi într-o eficienţă sporită a factorului muncă.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei,
cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi
servicii.
Printre factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate
decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană,
căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se
identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere,
luciul apelor interioare etc.).
Fondul funciar constituie baza producţiei agricole şi alimentare şi a unei întregi serii
de materii prime de importanţă vitală pentru existenţa oamenilor şi a societăţii. El are
capacitatea de a-şi regenera forţa productivă dacă este folosit raţional. De aici şi marea
însemnătate a aplicării unor sisteme de exploatare a pământului care să asigure practicarea
unei agriculturi ecologice, capabilă să producă necesarul de hrană pentru populaţie şi
totodată să conserve mediul natural.
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea
suprafeţei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografică din secolul XX a diminuat
suprafeţele agricole şi silvice pe locuitor. Întrucât funcţiile agriculturii şi, mai ales, ale
silviculturii nu se limitează la producerea de bunuri (oricât de importantă ar fi) ci sunt
profund implicate şi în menţinerea echilibrului ecosistemului, tendinţa de restrângere a
suprafeţelor pe locuitor devine una din cele mai drastice limitări cu care se confruntă
agenţii economici în activitatea lor.
Pe măsura sporirii volumului de investiţii cerut de îmbunătăţirea calităţii terenurilor,
apare ca fiind tot mai importantă valoarea economică a pământului, aceasta prezentându-se
ca “pământ capital”. Evaluarea economică a pământului, preţul pământului, are în vedere
cheltuielile de atragere a terenurilor în circuitul agricol şi fixate în pământul - materie
(determinate de diferenţele calitative între suprafeţe de teren-fertilitate şi poziţie), mărimea
rentei, a dobânzii şi, în general, factorii care influenţează cererea şi oferta de pământ.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (care îndeplinesc o serie
de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi
resursele minerale (care au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie
necesare desfăşurării întregii activităţi economice).
Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi
anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca
mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.
Sunt folosite diferite denumiri: bunuri-capital, bunuri instrumentale, bunuri
investiţionale, bunuri de producţie, capital tehnic. Capitalul tehnic este format din maşini,
utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri, construcţii, mijloace de transport, animale de muncă
şi de reproducere, materii prime, materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate elementele
pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este capital lucrativ, în
planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau
net, este constituit din două mari componente:
a) capitalul fix, acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mai mari de timp;
b) capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate şi alte
obiecte aflate în procesul de prelucrare sau asamblare), care se consumă integral într-un
singur ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie.
Capitalul fix are o structură materială reprezentată de maşini, utilaje, echipament,
clădiri, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, plantaţii etc. El
constituie componenta activă şi cea mai dinamică a avuţiei naţionale.
Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în
diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Aceasta se manifestă prin
fenomenul uzurii, care se prezintă sub două forme:
a) uzura fizică, respectiv deprecierea treptată a maşinilor, echipamentelor,
instalaţilor ca urmare a folosirii lor în activitatea economică sau a acţiunii factorilor
naturali, şi
b) uzura morală, deprecierea morală sau “involuntară”- cum o numea J. M. Keynes,
determinată de progresul tehnic, care favorizează fabricarea unor maşini şi utilaje noi cu
performanţe superioare celor aflate în funcţiune sau reduce preţul la care poate fi cumpărat
un echipament echivalent.
Deprecierile fizice şi morale ale capitalului fix pot fi atenuate printr-o folosire
judicioasă a elementelor sale, dar nu pot fi înlăturate.
Cauza uzurii morale o constituie progresul tehnic şi orice întreprinzător trebuie să ţină
cont de acest fapt. Pentru a se evita unele pierderi, legislaţia economică, în majoritatea
statelor, permite amortizarea accelerată. Se calculează şi se includ în costurile de producţie
cote permisive de amortizare mai mari decât cele normale, curente, recuperându-se astfel
valoarea iniţială înainte ca deprecierea să aibă loc (atât fizică cât şi morală).
Fondul de amortizare astfel constituit poate servi la nevoie pentru înlocuirea
capitalului fix scos din uz, şi este în acelaşi timp şi sursă pentru procurarea unor mijloace
suplimentare, în anumite cantităţi date.
Stocul de capital, de această dată a celui fix, se cere permanent reevaluat, ţinând cont
de starea lui fizică cât şi valorică. Realizările pe plan tehnic (la nivel naţional şi
internaţional), concurenţa şi gradul de competitivitate al produselor, impun atât o utilizare
optimă a înzestrării la un moment dat, cât şi modernizarea şi reutilarea cu capital fix.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea - întreprinderea sau
antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de
către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt
necesari; el îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a obţine venituri
din vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl
are pregătirea managerială a întreprinzătorului.
În categoria factorilor de producţie “clasici” o serie de economişti includ şi
întreprinzătorul, antreprenorul. El întruneşte deopotrivă calitatea de proprietar (nu în toate
cazurile), iniţiator de activitate, conducător şi organizator.
Cerinţele multiple legate de satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale oamenilor,
impun în mod obiectiv creşterea şi diversificarea producţiei de bunuri şi servicii.
Paralel cu modificările din conţinutul şi sfera factorilor de producţie primari munca şi
natura -, ca şi în cadrul factorului derivat - capitalul -, îşi fac apariţia noi factori de
producţie, numiţi neofactori, care se caracterizează prin calităţi şi performanţe deosebite.
Printre aceştia enumerăm progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Aceştia nu
pot fi separaţi de factorii “clasici”, întrucât ei acţionează practic prin intermediul, şi
împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Neofactorii
de producţie sunt, direct sau indirect, legaţi de acţiunea umană, de ipostaza de creator a
omului.
Ca urmare a influenţei progresului ştiinţei, tehnicii şi a schimbărilor intervenite în
volumul, amploarea şi structura trebuinţelor umane, numărul şi conţinutul factorilor de
producţie se modifică permanent, înregistrându-se o tendinţă de multiplicare şi
diversificare, de sporire a calităţii lor.
Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi diversificării
lor. Între cei mai importanţi şi care modifică substanţial conţinutul, locul şi rolul factorilor
de producţie reţinem, după cum am subliniat şi progresul tehnic, în contextul noilor sale
direcţii, tehnologiile moderne, informaţia, cunoaşterea. Progresul tehnic (tehnologiile) se
interferează cu realizările în domeniul ştiinţei. Acest lucru pentru faptul că cea mai mare
parte a preocupărilor ştiinţifice au avut caracter aplicativ, venind în sprijinul încercărilor de
a rezolva probleme la nivelul agenţilor economici sau altele de interes naţional (cum ar fi
cele legate de securitatea naţională).
De altfel evoluţiile statelor avansate din punct de vedere economic în ultimele decenii
sunt legate în cea mai mare parte de procesul realizărilor ştiinţifice şi tehnice, de rapiditatea
folosirii lor. Într-o legătură directă trebuie concepută şi informaţia, cunoaşterea, ce au
căpătat la rândul lor un loc esenţial în cadrul factorilor de producţie, al utilizării resurselor
în general. Este un proces foarte vizibil încă din deceniul opt. “Un aspect cheie, se spune
într-un articol - al acestei evoluţii tehnologice îl constituie apariţia informaţiei sau a
cunoştinţelor sistematizate ca principală resursă economică”. În acest context, informaţiile
sunt în ultimă instanţă factorul care determină modul de utilizare a tuturor celorlalte
resurse.
Azi, importanţa informaţiei şi cunoaşterii, conduce la susţinerea tezei privind
perspectiva societăţii umane sub forma societăţii informaţionale.
Creşterea rolului noilor factori, alături de diminuarea altora, trebuie asociată după
părerea noastră cu necesitatea creşterii calităţii tuturor factorilor de producţie şi în primul
rând a celui uman, care rămâne creator, utilizator de idei, tehnici şi tehnologii ş.a.
Reţinând deja faptul că sub aspect cantitativ factorii de producţie sunt limitaţi şi
reprezintă deci un obstacol în creşterea consumului lor, rămâne ca alternativă ameliorarea
lor din punct de vedere calitativ.
Nici latura cantitativă nu trebuie înţeleasă în mod simplist. Progresul tehnic, mai ales
în ultimele decenii, a permis descoperirea şi punerea în valoare a noi surse, chiar dacă
explorarea şi exploatarea este mult mai costisitoare.
Cauzele ce au concurat. şi concură în continuare la ameliorarea factorilor de producţie
sunt: limitele naturale ale unor resurse, caracterul neregenerabil al unora, costul ridicat şi
randamentul scăzut în unele cazuri, creşterea preţurilor de vânzare, efectele negative asupra
mediului, ş.a. La acestea poate fi adăugat şi utilizarea a unor tehnici de producţie mari
consumatoare de resurse, energie, şi poluante în acelaşi timp.
În ameliorarea factorilor de producţie mai ales în zilele noastre sunt chemaţi a
contribui: realizările tehnice pe fondul desfăşurării noii revoluţii tehnico-ştiinţifice
(robotizare, microprocesoare, inteligenţă artificială, biotehnologiile, industria materiilor
materialelor noi) care printre altele conduce şi la multiplicarea factorilor de producţie mai
ales ale capitalului fix; educaţia; schimbări structurale în producţia de mijloace de producţie
şi bunuri de consum; cunoştinţele umane; orientarea producţiei, a activităţii preponderent
către servicii “care devin indispensabile în procesul de disponibilizare a produselor de bază
şi a serviciilor care îndeplinesc nevoi de bază”. Ele devin unelte de producţie (O. Giarini,
W. R. Stahel), reducerea rolului factorilor tradiţionali şi creşterea ponderii altora cum este
cazul informaţiei, şi cunoaşterii. Importanţa crescândă a acestora conduce la un nou mod de
creare a avuţiei, şi rezolvă în mare măsură şi aspectul cantitativ al factorilor de producţie.
Toate aceste mijloace şi căi nu pot fi materializate în toate cazurile. Motivaţia
principală este nivelul diferit atins în dezvoltare de către o ţară sau alta. Şi chiar dacă avem
în vedere tendinţele din economia mondială - creşterea interdependenţelor, integrarea
economică, mondializarea vieţii economice, participarea statelor la aceste procese este
inegală.
5.2. Eficienţa utilizării factorilor de producţie
Utilizarea raţională, eficientă a factorilor de producţie este obiectivul şi rezultatul
competenţei şt abilităţii întreprizătorului preocupat în permanenţă să găsească acele
combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantaje cât mai mari şi mai sigure. În
funcţie de natura activităţii economice şi, implicit, de valenţele bunurilor noi faţă de
trebuinţele pe care urmează să le satisfacă, întreprinzătorul iniţiază procesul economic prin
combinarea factorilor de producţie disponibili şi transformarea lor în alte bunuri şi servicii.
Firmele producătoare sunt permanent preocupate de găsirea celor mai adecvate
modalităţi de combinare a factorilor de producţie care să le permită obţinerea maximei
eficienţe şi profitabilităţi. Deciziile economice vizează adaptarea aparatului productiv fie
prin anticipaţie, fie prin ajustare, ceea ce implică: variaţia cantităţii de factori de producţie
utilizaţi; intensificarea utilizării unuia sau altuia dintre factori; modificarea combinării
factorilor de producţie.
Operaţiunea tehnico-economică inerentă oricărei activităţi de producţie, în funcţie de
natura sa, o constituie combinarea factorilor de producţie, care desemnează modul specific
de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de
producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă structural-calitativă; atât din
punct de vedere tehnic, cât şi economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui
proces de producţie; obţinerea oricărui bun presupune, de exemplu, unirea factorului muncă
(de o anumită structură şi calificare) cu elemente de capital tehnic (maşini, instalaţii,
materii prime, materiale) specifice domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă
concretizarea ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al
maximizării profitului.
Combinarea factorilor de producţie are o determinare multiplă, fiind influenţată în
mod semnificativ de caracterul limitat al resurselor productive. Criteriul esenţial de
apreciere a raţionalităţii şi eficienţei combinării este însăşi natura activităţii economice. Ca
urmare, se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maxim posibilă, în
condiţiile date. Întreprinzătorul, prin abilitatea sa, va combina factorii de producţie în aşa
fel încât să se poată adapta la exigenţele pieţei şi să obţină un profit maxim.
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele
premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării, cu ajutorul cărora trebuie să
realizeze volumul proiectat al producţiei;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Combinarea este posibilă ca urmare a proprietăţilor factorilor de producţie şi a
manifestării simultane a lor.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în unităţi
simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie. De
exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de
salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă.16
Pentru unii factori de producţie (o centrală electrică, de exemplu) este imposibilă sau foarte
dificilă divizibilitatea. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în
măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor
tehnici şi tehnologii folosite.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de
producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie. Pe o suprafaţă de teren, de
exemplu, este posibil să lucreze un număr mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un
muncitor poate lucra la o maşină sau la mai multe maşini etc.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative
ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun economic. La o
producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o
16 Abraham - Frois, Gilbert - Economie politique, Edition Economica, Paris, 1988, p. 104-111.
anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complementaritatea se află
sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în
calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor
de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile menţinerii
aceluiaşi nivel al producţiei.
Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe criterii
economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: productivitatea marginală a
factorilor de producţie; rata marginală de substituire a factorilor, coeficienţii de elasticitate
a producţiei în raport cu factorii.
CURSUL NR.6
RANDAMENTUL, PRODUCTIVITATEA UTILIZĂRII FACTORILOR DE
PRODUCŢIE
Raportul dintre rezultatele unei activităţi economice şi eforturile făcute în acest scop
poartă denumirea de productivitate, randament sau eficienţă. Prin urmare, eficienţa
economică exprimă acea calitate a activităţii umane concretizată în efectele utile, atât din
punctul de vedere al producătorului cât şi din cel al consumatorului, în raport cu eforturile
depuse pentru obţinerea rezultatelor economice care satisfac trebuinţele oamenilor.
În principiu, prin eficienţă economică este evidenţiată şi comensurată relaţia
complexă dintre efecte, respectiv rezultatele activităţilor economice şi eforturile
(cheltuielile) depuse pentru obţinerea lor. Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la aceeaşi
cantitate de factori de producţie utilizaţi se obţine o valoare a producţiei mai mare, sau când
o cantitate dată de rezultate este obţinută cu un consum minim de factori de producţie.
Conţinutul complex al conceptului de eficienţă economică îşi găseşte expresia în
forme diferite.
O primă modalitate de exprimare a eficienţei economice o constituie randamentul
factorilor de producţie utilizaţi determinat baza raportului dintre valoarea producţiei
obţinute şi consumul de factori de producţie (CFP) efectuat pentru aceasta. La nivelul
firmei, valoarea producţiei se exprimă prin cifra de a afaceri, adică volumul total al
încasărilor din activitatea proprie, iar consumul de factori de producţie se poate exprima în
unităţi naturale sau în formă bănească.
Randamentul factorilor de producţie măsoară valoarea producţiei obţinute la o unitate
de factori de producţie utilizaţi şi, în acest caz, sporirea eficienţei presupune maximizarea
volumului rezultatelor cu un consum dat de factori, ceea ce este posibil în economie atunci
când cererea este în expansiune sau capacitatea de absorbţie a pieţei este suficientă pentru
ca întreprinderea să poată mări oferta.
Ca alternativă, eficienţa economică se poate exprima şi sub forma consumului spe-
cific de factori de producţie determinat prin raportul dintre consumul de factori (CFP) şi
volumul rezultatelor obţinute (Q). Acest raport exprimă eforturile (consumul de factori)
necesare pentru a obţine o unitate de producţie sau de venit. În cazul acestei variante de
determinare, sporirea eficienţei economice presupune minimizarea consumului de factori
pentru obţinerea unui volum dat de producţie şi se întâlneşte în economie atunci când
cererea pe piaţă nu mai creşte, sau în situaţia când oferta de factori de producţie este
limitată.
Deci, în esenţă, noţiunea de productivitate desemnează rodnicia sau eficienţa cu care
sunt folosiţi factorii de producţie într-un cadru dat (firmă, întreprindere, economie) şi într-
un orizont de timp determinat, dinamica sa fiind expresia creşterii acestei eficienţe în timp.
Astfel concepută, productivitatea, rezultatele producţiei pot fi raportate la fiecare
factor ca şi la toţi factorii de producţie utilizaţi.
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de
efecte utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.
În sens larg, productivitatea se defineşte ca “raport între cantitatea de bogăţie produsă
şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei”.17
17 Barre, Raymond – Economie politique, tome 1, Presses Universitaires, Paris, 1970, p. 495.
Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi
eforturile depuse pentru a le obţine (factorii de producţie utilizaţi).
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii. Astfel, după maniera de
măsurare a rezultatelor, evidenţiem:
a) productivitatea fizică, care măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor
de producţie, fiind exprimată în unităţi fizice (naturale sau natural - convenţionale);
b) productivitatea (măsurată) valorică, care permite măsura-rea în termeni financiari-
monetari a eficienţei. Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.
O altă tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:
c) productivitatea brută, care apreciază ansamblul producţiei în raport cu factorul
(factorii) ce este (sunt) utilizaţi. În acest caz, producţia este privită ca o “producţie finală”,
deci, ca sumă a valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie;
d) productivitatea netă, care are în vedere eliminarea din producţia finală a valorii
achiziţiilor exterioare şi a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a
încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.
În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele
două tipuri consacrate, şi anume:
a) productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de
producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
b) productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia
obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi
în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică
tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur
factor de producţie.
Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de
producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.
CURSUL NR.7
COSTUL DE PRODUCŢIE: DEFINIRE, TIPOLOGIE. RELAŢIA DINTRE
COST ŞI PRODUCTIVITATE
7.1. Costul de producţie: definire, tipologie.
În comportamentul producătorului şi al consumatorului, costul constituie un indicator
economic de o mare însemnătate; înainte de a întreprinde ceva, el îşi formulează întrebarea,
aparent simplă, cât costă? Astfel, costul reprezintă un criteriu şi un instrument de
comparare în alegerea variantei de producţie şi de consum atunci când este vorba de materii
prime, maşini, utilaje, instalaţii, angajare de salariaţi, ca şi în cazul aprovizionării cu
alimente, organizării concediului, efectuării de excursii, vizionării de spectacole etc.
În activitatea economică, pentru obţinerea de rezultate, are loc consumul de factori de
producţie - muncă, natură şi capital -, care, în expresie bănească, constituie cheltuieli de
producţie.
Definirea costului
Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor efectuate şi
suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi
servicii.
Din definiţia costului de producţie se desprind mai multe concluzii:
a) el trebuie înţeles drept expresie bănească a consumului de factori -material şi
uman, atât în domeniul bunurilor materiale-industrie, agricultură, construcţii, silvicultură
etc., cât şi în sfera serviciilor-transport, telecomunicaţii, turism, sănătate, educaţie, cultură,
gospodărie comunală etc.;
b) costul cuprinde tot ceea ce înseamnă cheltuială pentru producerea propriu-zisă de
bunuri, precum şi pentru desfacerea (vânzarea lor);
c) exprimarea în bani a tuturor cheltuielilor, independent de mărimea, importanţa şi
specificul lor, permite aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de
producţie diferiţi şi, pe această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.
Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către întreprindere,
care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia.
Costul economic este un concept mai larg decât costul contabil; pe lângă acesta, el
cuprinde şi acel consum de resurse care nu presupune plăţi efective evidenţiate sub formă
de cheltuieli, spre exemplu: consumul de muncă al proprietarului firmei, gospodăriei
agricole, magazinului, atelierului etc. Costul economic include, în structura sa, costul
contabil (sau costul explicit) şi costul implicit.
Costul explicit este o noţiune care indică cheltuielile efectuate de către întreprindere
şi înregistrate în costurile efectiv plătite (însuşi costul contabil).
Costul implicit reflectă acel consum de resurse ale agentului economic neinclus în
costul efectiv plătit de către acesta. Este vorba de acele cheltuieli de forţă de muncă proprie
a proprietarului unităţii economice respective, care nu se înregistrează sub forma salariului
ce i s-ar cuveni, ca parte a costurilor; chiria ce s-ar cuveni folosirii propriilor clădiri;
dobânda ce s-ar cuveni folosirii capitalului propriu. Costul implicit este considerat venit
normal cuvenit, concretizat în: salariu implicit, dobândă implicită, rentă implicită - drept
forme de remunerare a muncii, a solului, a capitalului.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune şanse sacrificate, costul
sacrificiului sau costul renunţării în procesul de alegere a variantei optime de alocare a
resurselor. Concret, aceste sinonime exprimă ceea ce pierde agentul economic sau la ce
renunţă acesta când face o alegere, adică valoarea ce corespunde celei mai bune alternative
care nu este aleasă. Orice cost concurenţial presupune costuri de oportunitate, deoarece
întotdeauna alegerea unei alternative presupune cunoaşterea şi renunţarea la alte
alternative, considerate mai puţin avantajoase. Costul de oportunitate are aplicabilitate în
procesul de alocare a resurselor umane, materiale, băneşti, în specializarea producţiei, în
utilizarea factorului timp etc.; el este considerat cost implicit, deoarece nu generează plăţi
efective, evidenţiate în costuri efective ale întreprinderii.
Importanţa costului
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util
în fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura
producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc. Atunci
când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale, criteriul de alegere a variantei
optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului. Totodată, se manifestă tendinţa de
calculare a costului în cele mai diferite structuri ale activităţii: astfel, prezintă interes nu
numai costul de producţie în general, ci şi costul de distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul
vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi
condamnării, pedepsei, costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.
De asemenea, costul se analizează şi se urmăreşte în condiţiile în care se accentuează
interdependenţele dintre ramuri, subramuri, dintre agenţii economici, încât ceea ce într-un
loc constituie preţ de vânzare al produselor respective, într-altul, reprezintă costul factorilor
de producţie achiziţionaţi. În consecinţă, variaţiile de preţ se transmit în lanţ, ca efect
propagat, în costuri.
7.2. Mărimea şi tipologia costului
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat. În sens general, este
vorba de cheltuielile materiale de producţie şi cheltuielile salariale. corespunzătoare
consumului de resurse materiale şi de forţă de muncă. Există diferite criterii de clasificare a
cheltuielilor de producţie, mai ales în domeniul contabilităţii. În cadrul acestei lecţii de
teorie economică, însă, menţionăm următoarele elemente componente ale costurilor:
cheltuieli de materii prime, materii auxiliare, combustibil, piese de schimb, energie,
amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de reparaţii, de întreţinere, de iluminat,
încălzit, de administraţie, de depozitare, vânzare, chirii, dobânzi, ca şi cheltuieli cu caracter
accidental - amenzi, penalizări plătite etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de
fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită, după cum urmează:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe
care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de
înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de
modificările în dotarea tehnică, în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi
conducere etc.
Costul de producţie, numit şi cost sau preţ de cost, reprezintă o problematică
importantă la nivel microeconomic şi care, în condiţiile economiei de piaţă, stă la baza
deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii.
Costul este un parametru hotărâtor pentru comportamentul producătorului care urmăreşte
ca obiectiv primordial obţinerea unui profit cât mai mare şi mai sigur. De aceea, problemele
privind conţinutul, structura, tipologia costurilor şi posibilităţile de reducere a lor constituie
o tematică permanentă a cercetării economice.
În condiţiile economiei concurenţiale, obiectivul fiecărui agent economic
întreprinzător de a obţine un profit cât mai mare îl determină ca încă înainte de declanşarea
activităţii să evalueze consumul necesar de factori de producţie şi să calculeze cât îl costă
obţinerea unui bun sau serviciu.
În procesul utilizării lor productive factorii de producţie - capitalul, munca, resursele
naturale - prezintă aspecte particulare ale consumării lor.
Consumul factorului muncă presupune utilizarea potenţialului de muncă al
lucrătorilor direct sau indirect productivi, potrivit specializării şi nivelului de calificare al
fiecăruia. Acest factor se regăseşte în noul produs doar în expresia bănească prin salarii.
Consumul factorului capital se diferenţiază după modul specific în care este utilizat.
Astfel, capitalul fix (maşini, utilaje, instalaţii, etc.) se consumă în timp, în mod treptat, în
decursul mai multor acte de producţie şi se regăseşte în bunurile care se obţin sau serviciile
prestate doar în expresie bănească sub forma amortizării. Capitalul circulant (materii prime,
materiale, combustibili, energie, etc.) se consumă integral în fiecare act de producţie şi se
regăseşte în bunurile ce se obţin în expresie bănească, iar pentru materii prime şi materiale
şi sub aspect material natural.
Consumul resurselor naturale (pământul) ca factor de producţie primar, originar,
presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri sau prestarea de servicii.
Consumul resurselor naturale se reflectă în rezultatele obţinute în agricultură prin preţul
pământului iar pentru celelalte resurse naturale atrase în circuitul economic - minereuri,
petrol, gaze naturale - reflectarea lor în rezultatele obţinute poate fi atât bănească precum şi
materială.
Consumul factorilor de producţie poate fi privit atât pe întreaga producţie de un
anumit fel fiind denumit şi consum global, cât şi pe unitatea de produs fiind denumit şi
consum unitar.
În condiţiile economiei de piaţă, gestionarea consumului factorilor de producţie
implică:
a) în primul rând, evaluarea în bani a tuturor factorilor de producţie consumaţi
pentru producerea bunurilor, ţinând seama de preţurile la care au fost procuraţi aceşti
factori de către întreprindere;
b) în al doilea rând, stabilirea cât mai corectă a preţului la care se vând produsele
create prin consumarea factorilor de producţie. Doar în condiţiile în care costurile de
producţie pe unitatea de produs sunt mai mici permit obţinerea unor profituri mai mari de
către fiecare agent economic.
Având în vedere elementele menţionate se poate da o definiţie a costului de producţie
ca fiind expresia bănească a consumului de factori de producţie utilizaţi pentru producerea
şi vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu.
Costul de producţie mai poate fi definit şi ca acea parte a preţului de vânzare a unui
bun economic care compensează cheltuielile suportate de unităţile economice pentru
producerea şi vânzarea acelui bun.
Caracterizarea costurilor are la bază doi parametrii: structura şi nivelul.
Structura costurilor evidenţiază elementele componente ale acestora, ponderea pe
care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor, precum şi tendinţele manifestate în
evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.
Cea mai generală structură a costului în funcţie de natura economică a cheltuielilor
cuprinde următoarele componente:
a) cheltuielile cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite şi costuri
materiale. Acestea reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant,
respectiv cheltuielile cu amortizarea, materiile prime, materialele, combustibilul, energia,
etc.;
b) cheltuielile cu forţa de muncă sau costul forţei de muncă care au în vedere
eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor, contribuţiilor pentru asigurările sociale,
contribuţii la fondul pentru ajutor de şomaj;
c) la cele două categorii mari de cheltuieli se mai adaugă cele cu iluminatul,
încălzitul, chiriile, transporturile, etc., denumite cheltuieli de regie.
Ansamblul cheltuielilor materiale, cu salariile şi de regie reprezintă costul factorilor
de producţie.
7.3. Tipuri de cost
În literatura şi practica economică din ţările cu economie de piaţă modernă sunt
utilizate mai multe categorii de costuri în funcţie de elementele de cheltuieli pe care le
cuprind. A fost elaborată o tipologie a costurilor care cuprinde mai multe tipuri de cost:
costul global, costul marginal şi costul mediu (unitar).
A) Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de
producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix şi cost variabil şi
b) pe ansamblu, adică drept cost global total, ca sumă a tuturor cheltuielilor suportate
de către întreprindere.
B) Costul mediu (CM) sau costul unitar exprimă costurile globale pe unitatea de
produs (sau de rezultat). Corespunzător structurii pe termen scurt şi nivelului de abordare
ale costului global, se disting: costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul mediu total.
Costurile medii, în evoluţia lor (ca şi costul marginal), încep prin descreştere, când
productivitatea creşte, trec printr-un minim, apoi se măresc; această particularitate rezultă
din acţiunea legii randamentelor neproporţionale, conform căreia randamentele sunt mai
întâi crescătoare, trec printr-un maxim, apoi descresc.
C) Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total ( CT ) necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului
total pentru o variaţie infinit de mică a cantităţii de produse.
Costul marginal stă la baza deciziilor privind oferta de bunuri şi servicii; el orientează
acţiunile întreprinzătorilor; este stimulată mărirea ofertei când fiecare unitate suplimentară
de producţie necesită un spor de cost cât mai mic şi când sporul de producţie măreşte mai
mult venitul decât costul. De fapt, preţul concurenţial este afectat de costul de producţie
numai în măsura în care acesta acţionează asupra ofertei.
Costul marginal, în evoluţia sa, influenţează costul total mediu pe produs. Micşorarea
costului pe unitatea de produs constituie condiţia hotărâtoare a creşterii profitabilităţii; ea
nu trebuie să afecteze calitatea bunurilor, ci presupune realizarea unor produse şi servicii de
calitate, care să încorporeze ştiinţă şi tehnică avansate. Orice nerespectare a calităţii
echivalează cu o risipă de costuri.
7.4. Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg)
se află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu
se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se
reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se măreşte când
productivitatea marginală scade.
Dacă se presupune ca factor variabil doar munca, atunci costul marginal este sporul
de cost al muncii asociat la o variaţie marginală a producţiei, iar productivitatea marginală
este producţia suplimentară asociată la o unitate suplimentară de muncă. Drept urmare, la
un salariu dat, costul mediu al muncii se află în raport invers proporţional faţă de
productivitatea medie a muncii, iar costul marginal se află în raport invers faţă de
productivitatea marginală a muncii.
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
medii, iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al
productivităţii marginale.
CURSUL NR.8
CONCURENŢA ŞI FORMAREA PREŢURILOR
CCoonnccuurreennţţaa:: ccoonnţţiinnuuttuull,, ffoorrmmeellee şşii ffuunnccţţiiiillee aacceesstteeiiaa
Instrumentul dinamizator al economiei de piaţă îl reprezintă concurenţa.
Ca model de comportament al agenţilor economici, în cadrul fiecărei componente a
sistemului de pieţe, concurenţa semnifică raportul de forţe dintre protagoniştii pieţei,
opoziţia şi rivalitatea permanentă dintre aceştia, în privinţa producerii şi vânzării
bunurilor materiale şi a serviciilor, a plasării capitalurilor, în efectuarea operaţiunilor
bancare şi a altor activităţi cu caracter economic.
Scopul principal al concurenţei îl constituie obţinerea de cât mai multe avantaje private,
a profiturilor cât mai mari şi mai sigure. Realizarea intereselor private ale agenţilor economici
nu poate avea loc în afara confruntării acestora pentru atragerea factorilor de producţie cei
mai eficienţi, cucerirea unor segmente cât mai mari ale pieţei fiecărui bun, diversificarea
produselor şi îmbunătăţirea calităţii acestora, sporirea cifrei de afaceri, reducerea costurilor
unitare ş.a. Din această cauză, concurenţa se manifestă indirect ca o competiţie între agenţii
economici pentru eficienţă şi calitate.
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru
realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor
proprii.
Obiectivele concurenţei devin realizabile cu ajutorul unor instrumente de natură
economică şi extraeconomică.
Instrumentele economice constau în:
a) puterea economică a fiecărui participant: mărimea capitalului firmei şi
structura tehnică a acestuia, volumul şi calitatea resurselor umane folosite, randamentul
factorilor de producţie utilizaţi, resursele informaţionale şi capacitatea de inovare a
fiecărui agent economic;
b) posibilităţile fiecărui participant de a menţine costurile în limitele eficienţei şi
de a îmbunătăţi calitatea produselor;
c) posibilităţile competitorilor de a suporta mobilitatea preţului de piaţă al
produsului, în funcţie de conjunctura pieţei, respectiv reducerea temporară a acestuia atât
ca urmare a scăderii cererii, cât şi a tendinţei fiecărui producător (ofertant) de a atrage de
partea sa a unei clientele cât mai numeroase;
d) capacitatea agenţilor economici aflaţi în competiţie de a acorda clienţilor
avantaje suplimentare: credite de consum, termene de garanţie la bunurile cumpărate,
servicii post-vânzare etc.
Dintre instrumentele extraeconomice mai des folosite în lupta de concurenţă, se
disting:
a) crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri, care sunt folosite în
scopuri speculative;
b) realizarea de înţelegeri neloiale sau nelegale între anumite firme;
c) violarea secretelor tehnologice comerciale şi bancare ale firmelor
concurente;
d) diversiunea şi sabotajul asupra întreprinderilor rivale;
e) presiuni morale (uneori şi politice) asupra firmelor concurente.
În funcţie de instrumentele utilizate în cadrul competiţiei dintre agenţii economici,
de predominanţa acestora, concurenţa poate fi apreciată ca loială sau neloială.
Concurenţa loială presupune folosirea nediscriminatorie, de către toţi agenţii
angrenaţi în competiţie, a instrumentelor economice, legale şi morale, pe când
concurenţa neloială constă în utilizarea unor instrumente extraeconomice, nelegale şi
imorale, pentru promovarea propriilor produse şi servicii, în defavoarea celor create şi
comercializate de oponenţi.
Formele concurenţei se structurează în funcţie de anumite criterii:
După gradul de diferenţiere a bunurilor sau tipul de bunuri tranzacţionate, se
disting:
a) concurenţa omogenă sau cu produse nesubstituibile;
b) concurenţa eterogenă sau cu produse diversificate substituibile.
În funcţie de posibilităţile de intrare ale agenţilor economici într-o ramură de
activitate, deci în funcţie de gradul de libertate al acestora, se manifestă:
- concurenţa deschisă;
- concurenţa restricţionată (închisă).
Folosind criteriul instrumentele economice utilizate pentru a influenţa piaţa
bunului, se cunosc:
- concurenţa prin variaţia preţului;
- concurenţa prin variaţia cantităţii de produse oferite pieţei;
- concurenţa prin calitatea şi nivelul tehnic al produselor;
Considerând piaţa ca fiind cadrul social-economic în care se produc şi se
tranzacţionează mărfurile, deci ca o interdependenţă între producţie şi schimb, tipurile
concurentei sunt:
a) concurenţa de piaţă (cea care se desfăşoară nemijlocit prin relaţiile de piaţă);
b) concurenţa din afara pieţei (în afara relaţiilor directe de vânzare-
cumpărare).Un exemplu tipic de concurenţă în afara pieţei îl constituie competiţia pentru
inovaţie tehnologică.
Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice se impun, între altele,
eforturi susţinute din partea statelor, care să elimine atât “surplusul” de concurenţă, cât şi
“insuficienţa” acesteia, să încadreze competiţia din interiorul ţărilor şi dintre ţări într-un
optim relativ.
În măsura în care este loială, deschisă, reglementată, supravegheată şi bazată pe
preţuri libere, concurenţa îndeplineşte mai multe roluri.
Concurenţa îndeplineşte rolul de mecanism-motor al economiei de piaţă.
Sub acţiunea concurenţei, întreprinzătorii din orice domeniu sunt
determinaţi să-şi sporească, prin acumulare, capitalul iniţial, să introducă progresul
tehnico-ştiinţific, să diversifice bunurile şi să le îmbunătăţească permanent calitatea, să
sporească productivitatea factorilor utilizaţi şi să reducă costurile unitare ale produselor.
În acest mod, concurenţa contribuie la realizarea progresului, în general, a
progresului tehnico-economic în special.
Concurenţa creează emulaţie între agenţii economici; deschide calea spre
profituri meritate, îi favorizează pe cei dinamici şi calculaţi, care se adaptează rapid
la schimbările pieţei şi îi elimină pe cei imobili care produc şi distribuie bunuri cu o
eficienţă scăzută.
Exercitarea concurenţei împiedică întreprinderile să deţină poziţii de
monopol şi să câştige profituri de monopol.
Altă funcţie a concurenţei o reprezintă menţinerea preţului fiecărui bun la
un nivel real, iar prin aceasta se raţionalizează costurile şi se asigură sporirea profitului.
Mecanismul concurenţei, fiind subordonat în principal obţinerii profitului,
îndeplineşte şi o funcţie psihologică, induce optimismul în rândul agenţilor economici,
le stimulează iniţiativa şi creativitatea, îi determină să se preocupe permanent de eficienţa
şi raţionalizarea activităţii desfăşurate.
Concurenţa nu trebuie mitizată; ea nu soluţionează de la sine problemele
economiei de piaţă şi se manifestă ca un proces contradictoriu.
CURSUL NR.9
FFOORRMMAARREEAA PPRREEŢŢUURRIILLOORR PPEE DDIIVVEERRSSEE PPIIEEŢŢEE
99..11.. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuulluuii ddee eecchhiilliibbrruu
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial
existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere
şi ofertă. Mişcarea preţului poate fi ascendentă ori descendentă. Şi într-un caz şi în
celălalt, mersul preţului, pozitiv ori negativ, provoacă o dinamică contradictorie a cererii
şi a ofertei. Când preţul creşte, cererea scade, iar oferta creşte şi invers, în ipoteza opusă.
Apare ca efect o nouă relaţie între cerere şi ofertă, care, la rândul ei, reacţionează asupra
preţului. Prin astfel de acţiuni şi retroacţiuni repetate, mişcarea cererii şi ofertei conduce
la un moment dat la apariţia egalităţii dintre ele şi a preţului de echilibru. Grafic
reprezentată, curba cererii şi a ofertei se intersectează într-un punct marcând egalitatea lor
şi eliminarea preţului de dezechilibru.18
Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Acesta se întemeiază, în lumina celor de mai sus, pe principiul cibernetic al feed-
back-ului, pe transformarea efectului în cauză şi a cauzei în efect. El presupune mişcarea
deopotrivă a preţului şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în
decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura
bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este un preţ teoretic. În realitate, el nu este prezent, sau se
iveşte cu totul întâmplător; fiind efemer. Sunt, însă, numeroase împrejurări în care preţul
de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia. Ultimul
este preţul către care tind preţurile practicate pe piaţă; el se menţine atâta timp cât
durează condiţiile ce i-au dat naştere.
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă
nu se schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi
oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru
este constant.
În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt, însă, în
continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbări ale preţului de echilibru, pe care le
prezentăm în continuare:
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân
constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului
rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă
cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă
cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.
Modificarea preţului de echilibru nu este numai un rezultat al mişcării
independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă (la nivel de ramură), ci şi al schimbărilor
intervenite în costurile de producţie.
18 Lipsey, Richard; Steiner, Peter; Lafay, Jean Dominique - Analyse economique (economics), Editions
Cujas, Paris, 1988, p. 85.
Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul îndeplineşte două funcţii principale, strâns
corelate.
a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în care resursele
societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de
bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea resurselor, în
concordanţă, ori în discordanţă, cu nevoia socială solvabilă de bunuri şi servicii.
b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse sfere
de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan.
Aceste funcţii pot fi îndeplinite doar prin mişcarea preţurilor la diferite mărfuri, îngăduită
de concurenţa perfectă.
99..22.. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuulluuii ddee mmoonnooppooll În cadrul monopolului, oferta individuală şi oferta agregată se confundă. Firma
monopolistă, prin definiţie, se confruntă cu totalitatea cererilor individuale. Cererea către
firmă se confundă cu cererea pieţei (cererea agregată) şi apare, în principiu, ca o funcţie
descrescătoare de preţ. Oferta depinde în mod exclusiv de deciziile de producţie ale
monopolistului. El va determina pe curba cererii un cuplu de cerinţe: cantitatea şi preţul
bunului, dar acestea au repercusiuni nu numai asupra cererii, ci şi asupra veniturilor şi
cifrei sale de afaceri.
Echilibrul de piaţă al producătorului în cadrul monopolului se manifestă atunci când
monopolistul nu are interesul să modifice nici preţul şi nici cantitatea bunului produs.
Condiţia obţinerii profitului maxim nu este singura soluţie decisă de monopol;
acesta va căuta şi alte moduri de gestiune, alte strategii cum ar fi: gestiunea în stare de
echilibru, stabilirea preţului la nivelul costului managerial, discriminarea prin preţ a
clientelei monopolului.
a) Prima strategie de piaţă luată în consideraţie este aceea în care monopolul
îşi maximizează profitul.
b) Profitul maxim nu este singura alternativă de gestiune pe care o iau în calcul
monopolurile.
c) Pentru a evita pierderile, monopolistul preferă o nouă alternativă: gestiunea
în stare de echilibru, astfel încât să nu depăşească pragul în care profitul total să fie nul.
d) O alternativă des întâlnită la monopolurile gestionate de puterea publică o
reprezintă stabilirea preţului la nivelul costului marginal.
e) Discriminarea prin preţ reprezintă o altă practică monopolistă în domeniul
preţurilor.
9.3. FFoorrmmaarreeaa pprreeţţuurriilloorr oolliiggooppoolliissttee
Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători;
dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol, iar dacă sunt mai
mulţi de doi mari producători avem de a face cu oligopolul propriu-zis. O ramură sau o
industrie se află în situaţia de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat
au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi.
Caracteristicile fundamentale ale pieţelor de tip oligopolist sunt:
a) interdependenţa acţiunii diferiţilor vânzători.
b) gradul înalt de concentrare a capitalului şi a producţiei, care, poate fi analizat
la nivelul fiecărei ţări şi la nivel mondial.
c) comportamentul de diversificare a produselor şi activităţilor mărcilor şi
submărcilor de fabricaţie (la fel ca în situaţia de monopol).
Firma oligopolistă cu cea mai restrânsă concurenţă o constituie duopolul, în cadrul
căruia într-o ramură de producţie se confruntă doi mari producători. Comportamentul de
piaţă al celor doi protagonişti poate fi pacifist sau agresiv, de dominaţie sau de simplă
dependentă, de stăpân sau de satelit pe piaţa produsului.
99..44.. IInntteerrvveennţţiiaa ssttaattuulluuii îînn ddoommeenniiuull pprreeţţuurriilloorr
Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint
numai două: fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri şi garantarea preţurilor ori a
veniturilor pentru bunurile agricole.
Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se adresează
trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare, energie etc.).
Aceste preţuri sunt inferioare preţului de echilibru, ce s-ar forma în piaţa cu concurenţă
liberă, şi au menirea să asigure un minim de bunuri indispensabile, inclusiv păturilor
sociale cu venituri mici, ceea ce are efecte pozitive asupra procesului general de refacere
a potenţialului productiv uman. Preţurile fixate de stat limitează sau suprimă, totodată,
conflictele sociale grave, generatoare de dezechilibre economice suplimentare.
Deşi îndreptăţită social şi economic, fixarea preţurilor maxime atrage după sine -
susţine literatura economică de factură liberală - consecinţe negative importante:
– producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească, iar
oferta nu revine la o stare normală, apropiată de nevoia socială. Cauza o constituie lipsa
stimulentelor materiale şi a mijloacelor financiare necesare, însoţitoare inevitabile ale
preţului neremuneratoriu. Un asemenea efect depresiv al preţului nu este exclus, dar -
consideră mulţi economişti - el poate fi prevenit dacă statul sprijină prin diferite pârghii
(alocaţii de la buget, credite preferenţiale, impozite moderate) întreprinderile şi ramurile
care creează bunurile vitale pentru oameni;
– apariţia unei pieţe subterane, ilicite, pentru bunurile vândute la preţuri statal
reglementate, alături de piaţa oficială. Acest neajuns se poate limita însă, sensibil, la
proporţii nepăgubitoare, dacă instituţiile care veghează respectarea legilor îşi fac datoria
şi sancţionează pe cei vinovaţi;
– apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ
(acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat. Dar acest
efect negativ este corectabil în timp prin creşterea ofertei la care ne-am referit, realizată
prin susţinerea producţiei de către stat. Oricum, a lăsa preţul să crească necontrolat, în
perioade de deficit de ofertă, numai de dragul de a absorbi surplusul de cerere, generat de
preţ, echivalează - mai ales în ţările slab dezvoltate - cu condamnarea unor largi pături ale
populaţiei la subconsum şi subalimentaţie.
Adepţii liberalizării tuturor preţurilor, în orice condiţii, nu iau în calcul costul social
ridicat al preţurilor ieşite din matcă, pierderile economice provocate de greve,
demonstraţii (care dereglează şi reduc producţia chiar la nivelul ţării), de deteriorarea
climatului politic, de deprimarea psihică a celor marginalizaţi etc.
Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Ambele categorii de măsuri, luate de stat, pornesc de la specificul producţiei agricole, de
la instabilitatea acesteia, determinată de condiţiile climatice, variabile de la un an la altul.
Instabilitatea (oscilaţia) producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul
ştiinţei şi tehnicii, este prezentă chiar în ţările în care agricultura a atins randamente
înalte. Această instabilitate modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de
finanţare a producţiei şi înrâureşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi industriale
viitoare, precum şi consumul populaţiei.
Pentru a reduce asemenea consecinţe numeroase, statele au iniţiat, mai ales în
perioada postbelică, măsuri de garantare a preţurilor la un nivel superior celui de
echilibru, agricultorii beneficiind astfel de venituri mai ridicate. Asemenea preţuri sunt
necesare; mai ales când producţia agricolă este abundentă; caz în care piaţa concurenţială
atrage după sine o prăbuşire a preţurilor şi veniturilor, strâns corelată cu elasticitatea
redusă a cererii produselor alimentare. Anii cu recolte neobişnuit de mari reduc veniturile
totale ale agricultorilor, întrucât - aşa cum a susţinut îndreptăţit economistul Gregory
King - preţul unitar se reduce într-o măsură mai mare decât procentul cu care oferta
depăşeşte necesarul de bunuri. Dacă oferta întrece, de exemplu, cu 10% acest necesar,
preţul unitar scade cu 20%.
Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de suprastocuri,
antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea sporirii producţiei şi
a veniturilor viitoare.
Pentru a frâna acest fenomen, preţul garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la
o fracţiune a ei.
Întrucât producţia agricolă este oscilantă, preţul garantat poate să se soldeze, în ani
diferiţi, cu venituri totale inegale. S-a încercat, de aceea, şi practica garantării veniturilor
anuale.
În ciuda unor urmări secundare, nedorite, amestecul statului în piaţa produselor
agricole, ca şi alte măsuri de sprijinire directă a agriculturii au avut o influenţă evident
favorabilă asupra acestei ramuri şi a economiei întregi. În Uniunea Europeană, deosebit
de consecventă în acest plan, producţia agricolă, altădată substanţial deficitară la o serie
de bunuri, a reuşit să ajungă şi să depăşească chiar atât cererea solvabilă, cât şi nevoia
reală.
În procesul încheierii tranzacţiilor economice pe plan naţional şi internaţional, al
formării preţurilor şi prevenirii riscurilor, un rol de seamă au bursele de mărfuri.
CURSUL NR.10
POLITICI ECONOMICE
CADRUL MACROECONOMIC AL POLITICII ECONOMICE
10.1. Cadrul macroeconomic al politicii economice
Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului democratic în
direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice de atins pentru o anumită
perioadă, într-o ţară, precum şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare
transpunerii în practică a acestora.
Obiectivele politicii economice se ierarhizează la toate nivelurile de agregare
economică, având ca premisă şi, totodată, ca scop final interesul general al naţiunii,
într-un anumit orizont de timp.
Politicile sunt rezultatul activităţii instituţiilor comune, însă implementarea lor cade
în sarcina statelor membre.
După scopurile pe care le urmăresc, politicile comunitare sunt:
- de reglementare, prin care se crează şi se pun în aplicare legi şi alte tipuri de
reglementări juridice; un exemplu îl reprezintă politica privind concurenţa;
- redistributive, prin care se urmăreşte minimizarea pierderilor legate de alocarea
resurselor datorate barierelor de orice tip, cum ar fi Politica agricolă comună sau Politica
bugetară.
- de promovare a coeziunii şi convergenţei în spaţiul comunitar, categorie în care
intră Politica de dezvoltare regională sau Politica socială;
- de stabilizare macroeconomică, cum ar fi politica monetară şi cea fiscală;
- externe, care reglementează relaţiile Uniunii Europene cu restul lumii (de
exemplu, Politica externă şi de securitate comună);
- privind drepturile legislative ale cetăţeanului, categorie in care intră justiţia şi
afacerile interne;
- privind guvernarea UE;
- în sensul stabilirii şi dezvoltării valorilor, structurilor şi normelor Uniunii
Europene.
10.2. Clasificarea politicilor economice
Există mai multe categorii de politici economice fapt ce impune clasificarea
acestora după anumite criterii:
1. În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile
economice pot fi:
de creştere şi dezvoltare;
de ocupare a forţei de muncă (antişomaj);
de stabilizare a preţurilor;
antiinflaţioniste;
de subvenţionare a exporturilor;
de limitare a importurilor;
politici sociale,
politici agricole etc.
2. În raport de mijloacele (instrumentele) utilizate pentru promovarea
diferitelor politici există:
politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (politici monetare şi
bugetare);
politici în care se folosesc acţiuni directe asupra mecanismelor economice
(politici de preţuri, de venituri);
politici care se bazează pe legislaţia economică.
3. În funcţie de durata de extindere în timp a obiectivelor politicii
economice, acestea pot fi:
politici conjuncturale (anticiclice, deflaţioniste, de relansare a activitatilor
economice);
politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economiei.
4. În funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economiei de către
administraţiile publice, politicile economice pot fi:
politici de limitare (spre exemplu, de încadrare a creditului în anumite
limite),
politici de incintare a subiecţilor economiei (de formare a comportamentului
acestora în schimbul unor avantaje),
politici de concertare (vizează încheierea de acorduri şi convenţii între
partenerii la viaţa economică şi socială).
5. Având în vedere amploarea domeniului afectat, politica economică a unui
stat poate fi: globală, sectorială sau selectivă (spre exemplu, politica economică
externă, care se poate extinde la toate tranzacţiile cu alte ţări sau numai la unele din
ele).
6. În raport de orientarea doctrinară, se disting:
politici liberale şi
politici dirijiste.
Politicile liberale acordă toata încrederea mecanismelor libere de piaţă, fiind
cunoscute ca politici ale ofertei, pe când politicile dirijiste, keynesiene, preconizează
intervenţia activă a puterii publice şi pune accentul pe rolul cererii globale19
.
Pentru înţelegerea modului de concepere şi funcţionare a politicilor economice ce
prezintă o importanţă majoră în sistemul economic specific unei societăţi, vom trata în
continuare câteva din politicile economice de interes major.
19 Ghe. Pîrvu, Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.15-16
CURSUL NR.11
POLITICI ECONOMICE PRIVIND CREŞTEREA ECONOMICĂ. TEORII,
TIPURI ŞI MODELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ
11.1. Politici economice privind creşterea economică
Teoriile, tipurile şi modelele de creştere economică evidenţiază diferitele
modalităţi cu ajutorul cărora prin activitatea prezentă o putem influenţa pe cea viitoare,
precum şi sursele pe care le putem aloca pentru a asigura o creştere continuă.
Evoluţia în timp a activităţii economice a făcut posibilă şi evoluţia teoriilor care
au susţinut creşterea şi dezvoltarea economică, de la teoriile clasice la cele keynesiste şi
postkeynesiste şi mai departe la teoriile neoclasice până în prezent la noua teorie a
creşterii economice.
În viziunea clasică dezvoltarea economică nu făcea necesară intervenţia directă a
statului, oferta (producţia) putea să regleze automat cererea prin mecanismul preţurilor
libere iar dacă era necesară intervenţia statului, aceasta avea loc indirect la nivel
microeconomic şi numai în sensul creşterii ofertei prin stimularea acumulării şi
investiţiilor.
La începutul secolului XX, pe fondul unor numeroase dezechilibre economice şi
sociale cu care s-au confruntat economiile multor state şi care au atins apogeul în
timpul crizei economice din 1929-1933, s-a făcut şimţită nevoia restructurării teoriei
economice şi elaborarea unor noi concepte care să fundamenteze noile sensuri ale
dezvoltării şi creşterii economice. Are loc afirmarea gândirii economice keynesiste care
susţine teoretic necesitatea intervenţiei statului în economie pentru a dinamiza, prin
măsuri de politică economică cererea agregată.
După cel de-al doilea război mondial are loc cu adevărat conturarea teoriei
creşterii economice ca o componentă de seamă a ştiinţei economice şi au fost elaborate
modelele neoclasice de creştere care au în centrul lor creşterea economică prin ocuparea
deplină a forţei de muncă, acumularea de capital şi introducerea noilor tehnologii
In ultimele decenii ale secolului XX s-a conturat o nouă teorie a creşterii
economice a cărei premisă o constituie acumularea de capital asociată cu o acumulare
de cunoştinţe.
Această nouă teorie a creşterii economice se detaşează prin următoarele
modificări:
- consideră progresul tehnic ca fiind produs al activităţii economice validat de
piaţă pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
- în noile condiţii cunoaşterea şi tehnologia se caracterizează prin
randamente superioare, prin aceasta fiind certificată trecerea de la economia bazată
pe resurse, la economia bazată pe cunoaştere;
- apariţia de noi cunoştinţe constituie o sursă pentru impulsionarea creşterii
economice, admiţându-se că şi descoperirile de mai mică amploare, dar la momentul
potrivit pot veni în sprijinul creşterii economice.
Evoluţia fenomenelor şi proceselor economice în cadrul fiecărei economii
naţionale, a economiei mondiale în general la începutul mileniului trei relevă, anumite
tendinţe în planul creşterii şi dezvoltării economice20
:
20 V.Pârvu, Creşterea economică şi dezvoltarea economică durabilă, Editura Universitaria, Craiova, 2002
1. au fost elaborate noi strategii, noi viziuni asupra evoluţiei vieţii economice, cu
sunt: creşterea durabilă, creşterea adecvată, curată şi înţeleaptă care situează pe
prim plan laturile calitative în defavoarea celor cantitative
2. în procesul dezvoltării economiei mondiale se intensifică competiţia,
concurenţa dintre state, motivaţiile fiind atât de natură economică, dar şi politică;
3. se produc mutaţii rapide şi profunde în planul progresului tehnic care aduc
pe prim plan în procesul creşterii economice neofactorii de producţie, în principal
informaţia şi cunoaşterea
4. creşterea şi adâncirea interdependenţelor economice internaţionale, a
generat o creştere a dependenţei în dezvoltare faţă de exterior, atât a statelor mai
puţin dezvoltate, dar şi a celor dezvoltate;
5. intensificarea procesului de integrare economică pe plan mondial
amplifică şi mai mult resursele dezvoltării şi creşterii economice necesare fiecărei ţări;
6. globalizarea şi mondializarea vieţii economice atrage după sine o serie de
consecinţe pozitive generate de adoptarea unor noi strategii de creştere economică;
7. astăzi, mai mult ca oricând, elaborarea startegiilor privind dezvoltarea şi
creşterea economică se face în funcţie de cerinţele de mediu, ecodezvoltarea
reprezentând o nouă prioritate;
8. dezvoltarea şi creşterea economică în fiecare ţară, dar şi la nivel mondial,
întâmpină noi obstacole cunoscute generic sub numele de economie subterană
9. în procesul creşterii economice se observă interferenţa tot mai puternică
dintre economie şi politică, deciziile economice au din ce în ce mai mult o încărcătură
politică, de multe ori cu consecinţe neprevăzute;
10. în noile condiţii se impune regândirea şi reevaluarea rolului statului în viaţa
economică, nu în direcţia intervenţiei directe ci a supravegherii respectării
principiilor generale ale vieţii economice, a funcţionării corecte a mecanismului
economic.
11.2. Tipuri şi modele de creştere economică
În cadrul fiecărei ţări, în funcţie de posibilităţile de combinare a diferitelor laturi
ale factorilor atraşi şi utilizaţi în procesele economice vom întâlni mai multe variante
ale creşterii economice definite drept tipuri de creştere economică, a căror clasificare şi
structurare se poate realiza în funcţie de anumite criterii:
a. În raport de ponderea laturilor cantitative sau calitative la rezultatele
obţinute, creşterea economică poate fi de tip extensiv, intermediar, intensiv.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare ale
laturilor cantitative ale factorilor participanţi la producţie, aceasta însemnând utilizarea
unui volum însemnat de investiţii, resurse naturale şi umane, fără a fi însoţit acest
consum de o eficientă ridicată.
Acest tip este specific ţărilor care, în trecut sau în prezent, înregistrează un nivel
economic incapabil să asigure satisfacerea cererii agregate a pieţei şi să valorifice
superior resursele naţionale. Se bazează prioritar pe acumulări susţinute, pe ample
eforturi investiţionale prin atragerea de capitaluri interne sau externe. Un asemenea
mod de dezvoltare, bazat pe o rată înaltă a acumulării, pe lângă unele efecte pozitive în
planul dezvoltării, au afectat consumul populaţiei, limitându-1.
Tipul intermediar presupune participarea la rezultatele economice în ponderi
egale a factorilor cantitativi şi calitativi. Este întâlnit în multe ţări aflate în tranziţie
către o economie modernă avansată. Tipul intermediar de creştere economică poate
predomina într-o economie mai mult sau mai puţin, în funcţie de bogăţia sau lipsa
factorilor interni, dar şi de conjunctura economiei mondiale.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, care
produc şi consumă noul, care sunt capabile să genereze şi, în acelaşi timp, să absoarbă
progres tehnologic, utilizând factorii în care laturile calitative sunt preponderente,
eficienţa economică ridicată fiind elementul definitoriu al oricărei activităţi.
Economiile caracterizate prin tipul intensiv de creştere economică sunt capabile să
se autoîntreţină şi să-şi accelereze dezvoltarea bazându-se pe progresul tehnic, inovare,
noile tehnologii şi cunoştinţele favorizate de societatea informaţională, dar şi pe
utilizarea unei forţe de muncă educată, înalt calificată şi un management receptiv la
nou, care îmbină eficient opţiunile şi priorităţile microeconomice cu cele
macroeconomice.
b. În funcţie de prioritatea factorilor interni sau externi ai dezvoltării, dar şi
de finalitatea acţiunilor întreprinse deosebim:
tipul de creştere economică orientat spre interior urmăreşte să limiteze
influenţa pieţei mondiale asupra dezvoltării interne, să creeze o economie internă
funcţională, cu mecanisme şi structuri proprii, care în final, preponderent, urmăreşte
satisfacerea nevoilor interne. Acest tip de creştere economică, prin structurile
industriale create, este un mare consumator de materii prime şi, în acelaşi timp,
exportator de materii prime pentru acoperirea necesarului de valută pentru dezvoltarea
internă. Prin politica economică promovată s-a accentuat dependenţa dezvoltării interne
de exportul materiilor prime, a crescut datoria externă şi a dezechilibrat balanţa de plăţi
externe. În acest context, finanţarea dezvoltării interne din resurse proprii a devenit tot
mai dificilă astfel încât, în multe ţări această cale de dezvoltare nu a dat rezultatele
scontate.
tipul de creştere economică orientat spre exterior concepe o structură
economică internă ce vizează pe lângă satisfacerea propriilor cerinţe, încadrarea
eficientă în circuitul economic mondial, realizarea unei mari părţi a producţiei naţionale
pe piaţa mondială. Un asemenea tip de creştere economică impune liberalizarea
preţurilor interne, apariţia de noi ramuri, întreprinderi şi activităţi, restrângerea rolului
statului în viaţa economică, extinderea sectorului privat în economie şi crearea
sistemului financiar capabil să mobilizeze resursele necesare finanţării dezvoltării
economice.
În raport de măsurile de politică utilizate deosebim tipul de dezvoltare
economică, inflaţionistă şi tipul de dezvoltare neinflaţionistă.
Adândirea diviziunii mondiale a muncii, progresul fără precedent al ştiinţei şi
tehnologiei, extinderea schimburilor internaţionale a făcut posibilă apariţia unui tip
naţional al dezvoltării economice şi tipului global al dezvoltării, ca rezultat al
accentuării interdependenţelor la scară planetară.
În strânsă legătură cu definirea tipurilor şi modelelor de creştere economică se află
şi problemele modelării proceselor de creştere şi dezvoltare economică.
Datorită complexităţii proceselor creşterii economice, pentru o mai bună
gestionare a factorilor şi finalizare a scopurilor urmărite s-a recurs la utilizarea
aparatului statistic şi matematic. Din îmbinarea teoriei economice cu statistica şi
matematica economică a apărut o nouă disciplină, econometria şi, odată cu aceasta s-a
trecut la elaborarea de modele matematice ale creşterii economice.
Modelarea creşterii economice presupune elaborarea şi utilizarea de modele
economico-matematice în dublu scop: teoretic, de descriere şi explicare, şi pragmatic,
de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.
Modelarea economică presupune utilizarea unor instrumente, a unor variabile
care corelate direcţionează o anumită evoluţie dorită, în timp, a vieţii economice.
Modelul economic reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii
variabile şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii creşterii economice şi
rezultatele procesului decreştere economică, punândîn evidenţă mecanismele,
intensitatea şi tendinţele acestuia.
Complexitatea desfăşurării vieţii economice a impus elaborarea mai multor
categorii de modele economice, în raport de scopul urmărit, ceea ce face necesară o
clasificare şi structurare a acestora în funcţie de anumite criterii.
În raport de sfera de cuprindere a fenomenelor şi proceselor economice există:
modele microeconomice, acoperind spaţiul economic restrâns al unui agent
economic, grupe de agenţi economici sau activitatea unei ramuri
modele macroeconomice, acoperind spaţiul economic naţional, operând cu
indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate;
modele de creştere mondoeconomică impuse de aparaţia unor probleme
globale, planetare ce influenţează procesul creşterii şi dezvoltării la scară naţională,
zonală şi globală.
În funcţie de caracterul informaţiilor pe care le poate cuprinde, modelele creşterii
economice pot fi:
modele statice, sunt o oglindă a stării economice a unei ţări la un moment dat al
evoluţiei sale şi,
modele dinamice care reflectă modificarea în timp a valorilor parametrilor
specifici creşterii economice, formulând traiectoria creşterii economice optime, din mai
multe posibile.
Din punctul de vedere al gradului de agregare a componentelor economiei
naţionale există:
modele monosectoriale care nu diferenţiază pe ramuri economice intrările de
factori şi ieşirile de rezultate având un înalt grad de abstractizare;
modele multisectoriale, diferenţiază pe ramuri factorii şi rezultatele, contribuţia
fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor sintetici.
În raport de scopul urmărit prin elaborarea modelelor întâlnim:
modele descriptive, fiind utilizate pentru simularea unui fenomen sau proces
eonomic şi,
modele normative utilizate în scop de optimizare a proceselor de creştere
economică.
Pentru ca modelele creşterii economice să fie viabile, să reflecte corect traiectoria
mişcării vieţii economice, este necesar ca acestea să îndeplinească cumulativ o serie de
condiţii: să aibă corespondent în realitate, su fie izomorfe cu sistemul real pe care îl
reprezintă, să fie operaţionale, adică să facă apel la indicatori utilizaţi în mod curent în
statistică şi previzionare; să fie calculabile, adică să poată fi transpus într-un algoritm
rezolvabil cu calculatorul electronic. Îndeplinând aceste cerinţe, modelele pot fi folosite
pentru a genera mai multe variante de creştere economică din care avem posibilitatea de
a le selecta pe cele optime scopului urmărit.
CURSUL NR.12
POLITICI ECONOMICE. POLITICA FISCALĂ ŞI MONETARĂ
12.1. Politica fiscală. Caracteristici ale politicii fiscale
Politica fiscală este concentrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi nediscriminatoriu al
impozitelor şi taxelor, în scopul promovarii unei creşteri economice sustenabile, al
consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc. În domeniul bugetar se
urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei alocărilor bugetare pe bază de priorităţi şi creşterea
transparenţei cheltuielilor publice.
În acelaşi timp, politica fiscal-bugetară are de înfruntat două mari provocări:
menţinerea caracterului prudent pentru a se asigura sustenabilitatea externă şi continuarea
procesului dezinflationist şi, totodată, asigurarea surselor de finanţare a angajamentelor ce
decurg din asumarea obligaţiilor rezultate din acordurile cu UE,.
Nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetare şi mărimea deficitului bugetar sunt stabilite
la un nivel corelat cu obiectivele majore de politică economică pe care le avem de atins cu
scopul accelerării procesului de convergenţă reală, susţinerii procesului de scădere a inflaţiei
şi menţinerii deficitului de cont curent în limite sustenabile din punct de vedere al finanţării.
Ţinând cont de orientarea politicii monetare şi de curs de schimb, se are în vedere o
corelaţie îmbunătăţită în cadrul ansamblului de politici macroeconomice. Dacă în cadrul
mixului de politici macroeconomice, politica monetară şi de curs va da prioritate obiectivului
de reducere a inflaţiei, asigurarea competitivităţii externe va reveni într-o masură
preponderentă politicii fiscal bugetare, alături de politica de venituri şi a pieţei muncii.
O parte din caracteristicile politicii fiscal-bugetare sunt:
• stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele
macroeconomice precum şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susţinerii
eforturilor de reducere a inflaţiei în acord cu criteriile nominale de convergenţă;
• continuarea reformei administraţiei fiscale în vederea îmbunătăţirii colectării
obligaţiilor bugetare;
• îmbunătăţirea managementului cheltuielilor bugetare prin:
- Prioritizarea mai bună a cheltuielilor, în special a proiectelor de investiţii;
- Îmbunătăţirea capacităţii de programare bugetară pe termen mediu
- Creşterea transparenţei cheltuielilor publice;
- Creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de dezvoltare şi a fondurilor
structurale şi integrarea deplină a acestora în cadrul bugetar general;
• accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a
comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice;
• continuarea diminuării contribuţiilor la asigurările sociale cu scopul încurajării
procesului de creare de noi locuri de muncă.
12.2. Politica monetară şi instrumentele acesteia. Echilibrul pieţei monetare
În cadrul politicii economice de ansamblu practicată de autoritatea publică dintr-
o ţară, un rol important îl deţine politica monetară, având ca obiectiv adapotarea
mijloacelor de plată la nevoile economiei.
Politica monetară, este o componentă a politicii economice, ea nu poate fi
elaborată şi urmărită independent de celelalte acţiuni ale puterii publice şi poate fi
definită, ca reprezentând ansamblul de acţiuni şi decizii exercitate de autorităţile
monetare dintr-o ţară (Banca Naţională, Trezoreria) asupra masei monetare şi a
altor active financiare, având ca efect modificarea masei monetare şi a ratelor
dobânzii, în vederea orientării economiei pe termen scurt şi mediu21
.
În general, în toate ţările, politica monetară mai amplă şi profundă sau mai restrânsă
este promovată de Banca Centrală, care acţionează aproape în majoritatea cazurilor în
conclucrare şi coordonare cu autorităţile guvernamentale. Legătura şi conlucrarea
autorităţilor monetare cu puterea publică în elaborarea politicii economice (în general), a
politicii monetare (în special) depinde de gradul de autonomie de care beneficiază autoritatea
monetară (Banca Centrală).
Obiectivele politicii monetare pot fi grupate şi analizate în raport de anumite criterii:
1. în raport de sfera (spaţiul) de cuprindere a acţiunii autorităţii monetare deosebim:
a. obiective interne: reglarea cererii de monedă ca mijloc de schimb şi de plată în
vederea realizării stabilităţii preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă, expansiunea
economică etc;
b. obiective externe: încurajarea intrărilor şi ieşirilor de capitaluri pentru reechilibrarea
balanţei de plăţi, pe de o parte,, sau găsirea de modalităţi de a suporta presiunile valutare din
exterior atunci când mişcările de capitaluri se derulează în scopuri speculative, pe de
altă parte;
2. în raport de motivaţiile politicii monetare promovate de autoritatea monetară
deosebim:
a. politica monetară care urmăreşte organizarea profesiunii bancare de aşa manieră
încât să asigure protecţia deponenţilor şi să evite riscurile;
b. prin politica monetară se urmăreşte realizarea obiectivelor economice fundamentale
prin modificarea masei monetare şi a ratei dobânzii;
3. în raport de ţintele operaţionale ale politicii monetare deosebim:
a. obiective care urmăresc controlul dimensiunilor masei monetare;
b. obiective care urmăresc determinarea şi evoluţia nivelului ratei dobânzii;
Trebuie precizat, în acest context, ca Banca Centrală nu poate să îndeplinească simultan
aceste două obiective deoarece:
- dacă se urmăreste stabilirea unui anumit nivel al ratei dobânzii, atunci va trebui să se
modifice oferta de bani (a mărimii masei monetare), astfel ca rata dobanzii să coincidă cu
scopul propus;
- dacă se urmăreste un anumit nivel al masei monetare, atunci se va acţiona asupra
ratei dobanzii majorând sau micşorând nivelul acestuia.
4. în raport de durata în timp a obiectivelor urmărite prin politica monetară deosebim:
a. obiective pe termen scurt (controlul nivelului ratelor dobanzii practicate);
b. obiective pe termen lung (controlul ratelor de creştere a masei monetare).
5. în raport de caracterul intermediar (sectorial) al acestor obiective deosebim:
a. obiective cantitative: referitoare la evoluţia agregatelor monetare aflate în circulaţie
într-o economie;
b. obiectivul ratei dobânzii: mărirea sau reducerea nivelului acesteia;
c. obiectivul ratei de schimb - prin care se urmăreşte atingerea unui anumit nivel al
cursului de schimb al monedei nationale pe piaţa valutară.
În Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României se precizează: obiectivul
21 Economie, Ediţia a V-a, ASE Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti,2000, p.327-330;Gh. Creţoiu,
Economie, Editura ALL-Beck,Bucureşti, 2003,p. 256-259
fundamental al B.N.R. este asigurarea stabilităţii monetare, pentru a contribui la stabilitatea
preţurilor, iar pentru atingerea acestuia B.N.R. elaborează politica monetară, valutară şi de
credit, organizează şi supraveghează sistemul bancar şi profesiunea bancară.
Atingerea obiectivului fundamental impune:
- orientarea consistentă a politicii monetare către obiectul fundamental al stabilităţii
preţurilor;
- crearea şi dezvoltarea pieţelor financiare;
- realizarea convertibilităţii de cont a monedei naţionale;
- creşterea rezervelor internaţionale;
- consolidarea independenţei sale funcţionale.
Un prim obiectiv al politicii monetare îl reprezintă realizarea, în dinamică, a
echilibrului pe piaţa monetară.
Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită
mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă.
Punctul de echilibru pe piaţa monetară care determină cantitatea de echilibru şi
preţul de echilibru (rata dobânzii), este dat de punctul de intersecţie a curbei cererii de
monedă şi curbei ofertei de monedă.
Principalele instrumente ale politicii monetare prin care se urmăreşte realizarea
echilibrului pe piaţa monetară sunt:
1. Manevrarea taxei scontului şi rescontului
Scontarea este operaţiunea specifică prin care o bancă comercială achiziţionează de la
clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, efecte de comerţ, (cambii, bilete la ordin), plătind
deţinătorului suma înscrisă pe titlul respectiv, mai puţin comisionul (dobanda aferentă pentru
perioada de timp cuprinsă între momentul achiziţionării titlului şi scadenţa sa).
Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare, de către banca de emisiune, de la
băncile comerciale, a efectelor de comert deja scontate de acestea din urmă, înainte de
scadenţă, plătind băncilor comerciale suma înscrisă pe titlu, mai puţin comisionul. Prin
operaţiunea de rescontare Banca Natională creează rezerve monetare excedentare (numerar)
pentru băncile comerciale.
Evoluţia taxei scontului (rescontului) este condiţionată de conjunctura economică
internă şi internaţională. O majorare a taxei scontului şi rescontului de către banca centrală
conduce la creşterea costului creditelor şi, în consecinţă, la reducerea lichidităţilor pe piaţa
monetară şi la frânarea activităţii economice. Dimpotrivă, o reducere a taxei scontului
(rescontului) are ca efect creşterea lichidităţilor din economic, reducerea costurilor băncilor
cu acordarea de credite, o cerere crescândă de bani şi ca rezultat o relansare a activităţii
economice.
2. Achiziţionarea şi vânzarea de titluri de valoare de catre banca centrală (de
emisiune) de pe piaţa deschisă (open market). Într-o economie naţională există un anumit
volum necesar al masei monetare, care evoluează odată cu ansamblul activităţilor economice.
De asemenea, pe piaţa monetară, în cadrul unei perioade, se confruntă cererea agregată şi
oferta agregată de monedă, apărând faţă de necesarul de masă monetară, fie un excedent
global, fie un deficit global de lichidităţi. Banca Naţională intervine în acest mecanism pentru
a reechilibra piaţa monetară, "retezând" excedentul de lichidităţi ori completând insuficienţa
(deficitul) de lichidităţi. În primul caz, când trebuie redus excedentul de lichidităţi, Banca
Naţională vinde pe piaţa monetară liberă o parte din efectele publice sau private pe care le
deţine în portofoliul său (bonuri de tezaur, obligaţiuni s.a.), atrăgând şi anihilând excedentul
de lichidităţi de pe piaţa monetară. În cel de-al doilea caz, când trebuie completat deficitul de
lichidităţi, Banca Naţională cumpără (achiziţionează) o parte din efectele publice sau private
deţinute de băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate, acoperind deficitul de
lichidităţi al acestora.
3.Politica cotelor obligatorii de rezervă.
În toate statele lumii, prin legislaţie, s-a impus existenţa unor fonduri de rezervă ale
fiecărei bănci; ele sunt formate din: tezaurul băncii sau rezerva păstrată de banca respectivă şi
disponibilul băncii în contul său curent la Banca Naţională. Sporirea cotelor obligatorii de
rezervă diminuează disponibilităţile de creditare din sistemul bancar şi micşorează masa
monetară. Invers, reducerea cotelor obligatorii de rezervă sporeşte masa creditului bancar şi
masa monetară din economie.
4. Refinanţarea societaţilor bancare de catre Banca Naţională.
Baza procesului de refinanţare a societăţilor bancare este reprezentată de creditul pe
termen scurt acordat de Banca Naţională celorlalte bănci. În acest scop se utilizează ca
instrumente:
a. linia de credit, prin care Banca Naţională deschide un cont unei societăţi bancare, pe
care îl alimentează la un nivel convenit şi pentru un interval de timp stabilit (de regula 90 de
zile). Rata dobânzii pentru acest credit se stabileşte de către creditor. Reducerea ratei
dobânzii la linia de credit are ca efect creşterea masei monetare la societăţile bancare
debitoare şi asigură refinanţarea acestora. Creşterea ratei dobânzii scumpeşte refinanţarea
băncilor comerciale şi micşorează masa monetară de care acestea dispun;
b. creditul de licitaţie se utilizează atunci când Banca Naţională disponibilizează
anumite resurse financiare, care sunt licite între societăţile bancare potenţial debitoare.
Societatea bancară care oferă dobânda cea mai ridicată este câştigătoarea licitaţiei;
c. creditul pe termen fix constă într-un credit special cu o scadenţă de 30 de zile pe
care Banca Naţională îl acordă societăţilor bancare aflate în dificultăţi de plată. După această
perioadă, prin neredresarea financiară a societăţii bancare debitoare, începe procesul
de supraveghere din partea Băncii Naţionale, care poate culmina cu propunerea de
reorganizare sau lichidare financiară a băncii respective.
CURSUL NR.13
MĂSURI ŞI POLITICI DE DIMINUARE A ŞOMAJULUI
Ocuparea raţională a forţei de muncă reprezintă unul din obiectivele esenţiale ale
politicii economice desfăşurată la nivel naţional, fără a afecta deciziile microagenţilor
economici vânzători şi utilizatori de forţă de muncă.
Necesitatea implicării statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile
economice pe care le îndeplineşte. Implicarea se realizează prin acţiuni directe şi indirecte şi
are ca scop imediat stimularea creării de noi locuri de muncă. Limitarea intervenţiei statului
pe piaţa muncii rezultă din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietate
privată, conţinutul şi nivelul acestor activităţi fiind determinate de proprietari în mod liber,
guvernele având rolul de a elabora politici naţionale de ocupare a forţei de muncă.
Politicile de ocupare trebuie înţelese ca fiind un ansamblu de măsuri elaborate de
către stat în scopul:
- stimulării creării de noi locuri de muncă
- adaptării resurselor de muncă la nevoile reale ale economiei;
- asigurării fluidităţii şi flexibilităţii pe piaţa muncii etc
Politicile de ocupare pot fi pasive şi active, fiecare urmărind scopuri precise şi
dispunând de mijloace adecvate de realizare.
Politicile pasive de ocupare se caracterizează prin aceea că pornesc de la o situaţie
existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării la un moment dat şi urmăresc găsirea de căi şi
soluţii pentru ocuparea excedentului de resurse de muncă. Politicile pasive considerând
nivelul ocupării ca fiind determinat de nivelul dezvoltării economice, de acţiunea forţelor
pieţei, pun accentul pe protecţia şomerilor prin indemnizaţia de şomaj şi pe convingerea unor
persoane active să se retrasă de pe piaţa muncii. Asemenea acţiuni au caracter defensiv,
provoacă pesimism, generează o nouă segmentare a pieţei muncii.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică pasivă de ocupare amintim: reducerea
duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare
obligatorie; sporirea numărului de locuri de muncă cu program zilnic redus şi atipic,
restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare se caracterizează prin aceea că pornind de la o situaţie
existentă pe piaţa muncii, de la nivelul ocupării existent, printr-un ansamblu de măsuri,
metode, procedee şi instrumente se urmăreşte sporirea nivelului ocupării Politicile active
consideră nivelul ocupării ca fiind redus şi prin crearea de noi locuri de muncă pe bază de
investiţii şi prin alte modalităţi cu caracter ofensiv se urmăreşte adaptarea locurilor de muncă
la populaţia activă disponibilă.
Printre cele mai cunoscute măsuri de politică activă de ocupare amintim: îmbunătăţirea
învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor;
reconversia forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noi locuri de
muncă; dezvoltarea cercetării ştiinţifice în sprijinul producţiei; extinderea activităţilor cu
caracter ecologic; amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental hotărâtor în crearea
de noi locuri de muncă.
Politicile de ocupare folosesc ca instrumente politica monetară, politica bugetară,
politica fiscală, politica de venituri etc, care au rolul de a stimula atât cererea cât şi oferta.
Politicile fiscale şi monetare, numite şi politici de stimulare a cererii, au scopul de a
creşte cererea agregată, deci şi venitul naţional de echilibru. Principalele instrumente ale
politicii sunt: cheltuielile publice, impozitarea şi masa monetară aflată în circulaţie. Dacă
şomajul este determinat, spre exemplu, de o diminuare generală a cererii agregate, este
posibil ca o creştere a cererii agregate (crescând cheltuielile publice, reducând impozitele sau
crescând oferta de monedă) să genereze o utilizare suplimentară a forţei de muncă.
Politicile de stimulare a ofertei au drept scop creşterea nivelului potenţial de producţie
al unei economii prin:
a. îmbunătăţirea circulaţiei informaţiei. Lipsa de informaţie este o cauză posibilă
de prelungire a şomajului din două motive: mai întâi, lucrătorii neangajaţi (şomerii) au nevoie
de o perioadă îndelungată de timp pentru a-şi găsi slijbe adecvate dacă nu cunosc toate
oportunităţile existente. În epoca tehnologiei informaţiei, perioadele de căutare a unui loc de
muncă ar putea fi reduse dacă toate birourile de informare ar fi capabile să identifice în orice
moment, toate locurile de muncă adecvate şomerilor; în al doilea rând, unii angajatori se pot
considera ei înşişi vinovaţi în multe cazuri pentru că nu oferă suficiente informaţii cu privire
la natura slujbelor oferite şi la condiţiile de muncă; pentru a nu se produce abandonuri ale
locurilor de muncă din motive de nepotrivire.
Guvernul ar putea îmbunătăţi calitatea informaţiei prin finanţarea serviciilor oferite de
oficiile de muncă şi prin convingerea angajatorilor de necesitatea punerii la dispoziţia
solicitanţilor de descrieri reale şi detaliate ale locurilor de muncă oferite.
b. Scheme de recalificare. Imobilitatea profesională a muncii este un factor important
care determină şomajul structural. Un mijloc de a aborda problema constă în finanţarea de
către guvern a programelor de recalificare a acelor lucrători fără un loc de muncă ce doresc să
dobândească deprinderi noi.
c. Asistenţa financiară pentru reinstalarea la noul loc de muncă. Imobilitatea
geografică determină, alături de imobilitatea profesională creşterea şomajului structural.
Pentru a rezolva problema, extrem de utilă este furnizarea de informaţii cu privire la
facilităţile privind educaţia, petrecerea timpului liber, calitatea vieţii în alte regiuni din ţară,
dar, probabil, mai importantă este oferirea unui ajutor financiar destinat procurării unei
locuinţe, sau pentru a acoperi costurile mutării.
d. Asistenţă specială acordată tinerilor care doresc să se angajeze. Procentul ridicat al
şomajului este legat de creşterea şomajului în rândul tineterului. Mulţi adolescenţi părăsec
şcoala fără să fi învăţat o meserie, fără a avea o experienţă în muncă. Aceste cauze le
îngreunează găsirea unui loc de muncă; cei care reuşesc să se angajeze descoperă foarte
repede că locul de muncă ales nu corespunde aşteptărilor şi îl părăsesc pentru a căuta un post
mai adecvat. Extinderea consilierii profesionale, acordarea de stimulente firmelor care
califică personal pe termen scurt la locul de muncă sunt măsuri care pot duce la reducerea
şomajului în rândul tineretului.
e. Stimulente pentru firmele are reduc programul de lucru şi nu numărul de lucrători
angajaţi. Introducerea noilor tehnologii nu trebuie să conducă la disponibilizarea unor
lucrători. Guvernul poate să încurajeze sindicatele şi firmele pentru a conlucra în scopul
reducerii numărului mediu de ore pe săptămână şi nu a forţei de muncă angajate. Acest ţel
poate fi atins prin plătirea unor subvenţii firmelor care adoptă echipament tehnologic nou şi,
simultan, negociază cu sindicatele reducerea orelor de lucru, şi nu concedierea lucrătorilor.
Pe termen mediu şi lung, obiectivul politicilor guvernamentale îl constituie diminuarea
sau chiar resorbirea resurselor de muncă aflate în stare de şomaj. Măsurile în acest domeniu,
pot fi grupate în următoarele categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri, măsuri care
privesc populaţia ocupată, alte măsuri
a. Din prima categorie, (masuri care privesc direct pe şomeri) fac parte măsurile şi
acţiunile pentru pregătirea, calificarea şi orientarea celor care caută un loc de muncă sau
pentru reintegrarea celor eliberaţi din diferite ramuri ca urmare a restructurărilor tehnologice
şi economice. De asemenea, un loc important îl ocupă, facilităţile acordate de stat pentru
crearea de noi, întreprinderi şi pentru trecerea la noi forme de angajare. În acest sens, se
remarcă angajarea pe timp parţial sau cu orar redus, angajarea provizorie cu contract de
muncă pe durată determinată, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor etc. De
regulă, asemenea miăsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele normale;
b. Măsurile care privesc populaţia activă ocupată, au ca scop diminuarea şomajului prin
crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură, în principal, prin "împărţirea
muncii" între cei angajaţi şi crearea de noi posibilităţi de angajare. Aceasta presupune o
reîmpărţire a muncii la scara economiei şi formarea unor noi principii de organizare a muncii
şi a producţiei. Protejarea populaţiei ocupate este realizată, în ultimul timp, şi prin măsurile
întreprinse pentru îndepărtarea imigranţilor şi repatrierea lor în ţările de origine.
Dar, adevăratul remediu pentru diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât procesul
creării de noi locuri de muncă. Aceasta pentru că, şomajul, rămâne, în principal, un rezultat al
modului în care se desfăşoară procesul reproducţiei sociale. El este strâns legat de creşterea
economică şi de aceea, cele mai multe măsuri trebuie să vizeze acest domeniu.
Prin urmare, problema de fond o constituie asigurarea creşterii economice şi crearea
condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi dinamic acestei creşteri.
De aceea, diversificarea producţiei, modernizarea şi reînnoirea sa continuă, corelată cu
pregătirea corespunzătoare a forţei de muncă, constituie căi sigure de limitare a şomajului.
Impulsionarea cererii efective, prin investiţii bazate pe cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne,
pot avea efecte benefice asupra ofertanţilor forţei de muncă.
Investiţia în producţie trebuie însă corelată cu cea în om, în pregătirea şi formarea sa
profesională. De aceea, odată cu restructurările tehnologice, cu reorientarea unor sectoare şi
ramuri de activitate, trebuie găsite şi mijloacele necesare pentru a produce schimbări tot mai
profunde în planul structurii forţei de muncă (învăţământ modern bine structurat pe cerinţe şi
profesii)22
.
Pentru epoca pe care o parcurgem, dezvoltarea sectorului terţiar, îmbinarea unor
strategii naţionale cu altele locale şi regionale, ca şi înlăturarea oricărei piedici în calea liberei
iniţiative, sunt condiţii în plus, fără de care, nu poate fi asigurat echilibrul pe piaţa forţei de
muncă.
22 Ghe. Pîrvu, Macroeconomie, Editura Sitech, Craiova, 2007, p.269-273
CURSUL NR.14
NATURA, CONŢINUTUL ŞI FORMELE INFLAŢIEI IN ROMÂNIA
14.1. Natura, conţinutul şi formele inflaţiei in România
În România, procesul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei de comandă,
când sporirea salariilor nominale s-a realizat fără corespondent real în planul producţiei şi
productivităţii.
Inflaţia a fost un element definitoriu al evoluţiei economiei româneşti la sfârţitul
secolului XX şi începutul secolului XXI, caracterizată printr-o puternică şi dureroasă criză
economică alimentată de folosirea incompletă a capacităţilor de producţie, deficitul cronic al
balanţei comerciale şi de plăţi şi de practicarea şomajului mascat care a generat plata
salariului "pentru simpla prezenţă la locul de muncă".
Mecanismul oficial al inflaţiei a fost declanşat de masivele creşteri de preţuri după
următorul mecanism: apariţia unor bunuri considerate noi, cărora li se fixau totdeauna preţuri
mai mari, deşi erau de calitate mai proastă. Apariţia şi funcţionarea pieţei paralele (subterane)
a reprezentat, de asemenea, un indiciu al desfăşurării unui proces inflaţionist necontrolat.
Fixarea administrativă a preţurilor bunurilor economice fără o corelare cu mecanismele
pieţei, în condiţiile unei oferte insuficiente a făcut ca potenţialul inflaţionist să se acumuleze
şi să nu se manifeste efectiv pe piaţă. Această situaţie din economie în care piaţa cunoaşte o
penurie de produse iar preţurile sunt dirijate centralizat a fost cunoscută în literatura
economică drept inflaţie reprimată caracterizată prin existenţa la populaţie şi agenţii
economici a unor importante economii băneşti, ceea ce înseamnă că există un excedent de
masă monetară peste nivelul dorit, echivalent cu reducerea vitezei de rotaţie a monedei.
Această acumulare de bani se datora faptului că bunurile şi serviciile de consum erau
raţionalizate, iar populaţia şi agenţii economici nu aveau pe ce să-şi cheltuiască veniturile
băneşti.
În ultima perioadă de timp creşterea continuă a inflaţiei a fost un efect al degradării
continue a economiei româneşti, indicele preţului de consum crescând foarte mult. De aici se
poate trage concluzia că nivelul de trai al populaţiei din ţara noastră a fost serios afectat de
evoluţiile negative ale economiei, precum şi de măsurile întreprinse privind privatizarea care
nu a fost bine gândită şi de cele mai multe ori nu a fost corelată cu cele mai potrivite măsuri
de protecţie socială.
Având o economie neperformantă, beneficiind de o monedă fără putere de cumpărare
pe piaţa internaţională, România a avut de ales între a rămâne în urmă din punct de vedere
economic şi a se înscrie în rândul ţărilor ce fac eforturi deosebire pe linia dezvoltării.
Susţinerea reformelor a necesitat eforturi pe linia realizării de exedente comerciale în
relaţiile cu ţările dezvoltate economic, condiţie a surplusurilor de valută necesară finanţării
dezvoltării şi stopării inflaţiei.
Actualmente, se impun măsuri urgente cum ar fi: creşterea impozitelor pentru
importatori şi bunurile importate (TVA, impozit pe profit); - scăderea impozitelor pentru
exportatori şi bunurile exportate (TVA impozit pe profit); - scăderea dobânzii la creditele
pentru exportatori; - creşterea dobânzii la creditele pentru importatorii de bunuri prelucrate şi
servicii; - stabilirea valorii unice în vamă a mărfurilor extracomunitare, folosind preţuri în
valută forte care nu se depreciază - executarea silită a datornicilor falimentari de stat, şi nu
scutirea lor de datorii sau acordarea de credite nerambursabile.
În concluzie, actualmente, orice guvern din România, trebuie să-şi propună ca obiectiv
central realizarea unei depresiuni fără inflaţie sau cu inflaţie lentă. Pentru aceasta trebuie
îndeplinite, cumulat, două condiţii şi anume:
1. obţinerea excedentului comercial şi surplusului de cerere globală prin creditarea
prioritară a exportatorilor şi scumpirea importurilor folosind bariere protecţioniste;
2. păstrarea stabilităţii preţurilor pe piaţa internă, inclusiv prin măsuri administrative,
pentru că decalajul inflaţie internă - inflaţie externă afectează balanţa comercială.
Totodată, clasa de afaceri din România, în perioada actuală, trebuie să-şi fixeze ca
obiectiv, conservarea avuţiei, iar guvernul ar putea sprijini această clasă, nu prin facilităţi
fiscale în general, ci prin reducerea inflaţiei, şi a deprecierii monetare, iar scutirile fiscale
acordate exportatorilor se vor contitui ca un mijloc în bătălia împotriva deficitului comercial
şi inflaţiei.
Diminuarea în continuare a inflaţiei în România, va întâmpina mai multe dificultăţi, din
cauza impactlui inflaţionist al continuării tranziţiei, al factorilor legaţi de alinierea la criteriile
de convergenţă, al terminării procesului de liberalizare a preţurilor şi de privatizare, precum şi
a iniţierii de noi reforme pentru consolidarea mecanismelor de piaţă. Cel mai mult, însă,
inflaţia în România este explicată, potrivit experţilor UE, prin politica fiscală expansionistă şi
politica salariată greşită. Politica fiscală reduce mult veniturile populaţiei şi agenţilor
economici ca rezultat al introducerii a numeroase impozite şi taxe, înjumătăţind veniturile şi
reducând posibilităţile de investiţii.
În ce priveşte politica salarială, nu majorările de salarii reprezintă problema României,
ci lipsa articulării lor cu celelalte componente ale politicii economice, dar mai ales, lipsa unei
politici corecte de venituri salariale.
Însă, politica economică după decembrie 1989 a căzut în capcana realizării expansiunii
economice indiferent de starea balanţei comerciale.
În România inflaţia trebuie abordată în contextul perioadei pe care o parcurgem şi a
obiectivelor care au fost formulate pentru viitor. Din acest punct de vedere, ceea ce
particularizează tranziţia de la economia hipercentralizată la economia de piaţă este
complexitatea şi amploarea problemelor şi dezechilibrelor care se împletesc cu inflaţia şi
criza. Ca urmare, inflaţia nu poate fi abordată după modelul economiilor dezvoltate, în care,
pe de o parte, structurile producţiei materiale, precum şi mecanismele economiei de piaţă s-
au creat şi stabilit în urma unei evoluţii îndelungate, iar pe de altă parte, comportamentul
agenţilor economici este adaptat şi răspunde la mecanismele economiei de piaţă.
În al doilea rând, dată fiind această trăsătură, lupta contra inflaţiei nu se poate rezuma la
pârghiile monetare, ci trebuie să aibă la bază redresarea producţiei de bunuri şi servicii şi
refacerea echilibrului material şi de piaţă, cererea şi oferta globală. În această abordare, lupta
contra inflaţiei se duce atât la nivel macrosocial, de către autorităţile guvernamentale, cât şi la
nivel microsocial, de către întreprinderi.
Menţinerea cererii-globale în sectorul de stat se face prin: neplata impozitelor şi taxelor
la stat, reducând veniturile bugetare şi, în final, salariile bugetarilor; nerambusarea creditelor
contractate la bănci, aruncând băncile în faliment, populaţia nemaiputând recupera banii
depuşi; neplata furnizorilor şi îndatorarea altor firme, creându-se, astfel, blocajul financiar;
mărimea cheltuielilor şi generarea pierderilor pentru a se primi ajutoare de la guvern
(exemplu, cazul unor coloşi industriali a RAH Petroşani, Sidex Galaţi, Tractorul Braşov); o
creştere a preţurilor prin fructificarea unui monopol sau rigidităţii pieţei, (practică la care
recurg Petrom, Romgaz, Poşta Română s.a.). Băncile îşi acoperă "găurile" provocate de
firmele de stat şi cele pseudoprivate prin dobânzi mari şi împrumuturi de la stat.
Guvernul va completa veniturile lipsă la buget prin: -creşteri de impozite şi taxe; -
introducerea de noi impozite şi taxe; -eliminarea unor facilităţi fiscale pentru firme şi
populaţie; - împrumuturi pe piaţa internă la populaţie, firme, bănci; - reducerea cheltuielilor
bugetare şi salarii mici la bugetari.
Toate aceste măsuri au efect inflaţionist pentru populaţie şi efect depresiv pentru firme.
Sectorul productiv de stat, punând în continuare bariere în calea depresiunii, nu va fi afectat
prea mult de măsurile guvernului. Guvernul este campionul monetarismului şi pieţei libere
doar când este vorba de populaţie şi sectorul privat. Pentru interesele sale şi ale
monopoliştilor de stat aplică, de fapt, reguli socialiste. În consecinţă, restrângerea normală a
sectorului productiv de stat, prin blocarea efectelor reglajului global cerere-ofertă, conduce la
menţinerea unei mari cereri de valută pe piaţă şi la împingerea efectelor negative spre alte
sectoare. Creşterea accizelor la combustibili este cel mai rău mod posibil de a mări veniturile
bugetare, având efecte inflaţioniste similare deprecierii cursului valutar. Şi creşterea dobânzii
(dacă se va realiza), pe fondul unui puternic deficit comercial, nu va face decât să
compenseze peirderea de cerere globală datorită inflaţiei, diminuând depresiunea. Dar, în
actualele condiţii, generarea expansiunii prin crearea surplusului de cerere globală nu poate
duce, în final, decât la accentuarea inflaţiei pe piaţa valutară, baza depresiunii inflaţioniste.
Pentru România, existenţa unor diferenţe artificiale, între salarii, create prin distorsiuni
administrative şi chiar legislative, între conducerile multor întreprinderi, chiar nerentabile, şi
ceilalţi angajaţi, chiar cu înaltă specializare, diferenţieri mari în favoarea unor sectoare cum ar
fi cel bancar-financiar, regii ale statului sau ale administraţiilor centrale sau locale, în
defavoarea unor industrii, direct productive, de mare tehnicitate şi altele reprezintă cauze care
alimentează procesul inflaţionist.
De aceea, în cazul României, politica de reducere a inflaţiei, deşi teoretic bine
concepută, nu a dat rezultate spectaculoase din cauza inconsistentelor din politica monetară şi
fiscală.
14.2. Politici antiinflaţioniste
Deşi inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic major, caracteristic economiei
mondiale contemporane, cu consecinţe preponderent negative, are dimensiuni diferite de la o
ţară la alta, ceea ce impune găsirea de modalităţi, mijloace şi căi de combatere specifice
fiecărei economii naţionale. Pe de altă parte, având în vedere gradul diferit de dezvoltare
economică a ţărilor lumii, se apreciază că strategiile de luptă împotriva inflaţiei trebuie să fie
diferite în ţările dezvoltate faţă de ţările slab dezvoltate deoarece şi obiectivele urmărite sunt
diferite.
Prin urmare, politicile antiinflaţioniste sunt variate şi în continuă diversificare putând fi
grupate după maimulte criterii:
a. după doctrina economică ce stă la baza fundamentării progreselor antiinflaţioniste;
b. după intensitatea şi sensul procesului inflaţionist
c. după metodele şi instrumentele folosite
d. după obiectivele imediate urmărite
e. după posibilităţile pe care factorii de decizie le au pentru a anticipa procesul
inflaţionist, ca şi calitatea acestei anticipări.
Indiferent de criteriul ce stă la baza uneia sau alteia dintre politicile antiinflaţioniste,
acestea trebuie astfel concepute încât să acţioneze în direcţia lichidării sau atenuării ecartului
inflaţionist fie dinspre cererea agregată (restrângerea ei), fie dinspre oferta agregată (creşterea
ei).
În ceea ce priveşte mijloacele şi instrumentele de luptă împotriva inflaţiei, acestea pot fi
directe, cu consecinţe imediate asupra nivelului şi dinamicii acesteia (blocajul preţurilor), sau
indirecte, de politică economică, cu impact asupra mărimii şi dinamicii cererii agregate sau
ofertei agregate.
Dacă se au în vedere obiectivele urmărite, imediate sau permanente, măsurile
antiinflaţioniste se împart în:
1. Măsuri privind protecţia agenţilor economici împotriva scăderii puterii de
cumpărare şi cuprind: indexarea salariilor şi a altor forme de venituri (pensii, burse, alocaţii)
prin care se urmăreşte acoperirea totală sau parţială a creşterii preţurilor prin sporuri de
venituri; creşterea dobânzilor plătite de instituţiile financiar-bancare pentru economiile
păstrate de populaţie; subvenţionarea preţurilor la unele produse şi servicii de strictă
necesitate şi de mare consum etc.
2. Măsuri ce trebuie să urmărească refacerea echilibrului economic, creşterea şi
diversificarea producţiei de bunuri şi servicii, creşterea productivităţii muncii şi întărirea
concurenţei.
Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă indexarea salariilor
sau a altor categorii de venituri. Indexarea reprezintă o componentă antiinilaţionistă, având ca
obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii, şi alte persoane cu
venituri fixe. Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de şomaj, într-un cuvânt a
veniturilor fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor în sensul creşterii
preţurilor, pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor. Aceasta presupune fie
creşterea veniturilor indexate cu acelaşi procent de creştere a inflaţiei (indexarea totală) sau
cu un procent inferior (indexare parţială). Indexarea este, în fapt, mai mult o măsură de
protecţie socială şi nu de stopare a inflaţiei.
Din rândul celei de a doua categorii se detaşează măsurile care au ca obiectiv stoparea
inflaţiei, micşorarea acesteia cu costuri sociale cât mai reduse, fie prin reducerea cererii
agregate, fie prin stimularea ofertei agregate.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul cererii agregate se derulează cu folosirea
unor instrumente fiscale şi monetare adecvate.
1. blocajul monetar, adică restricţionarea creşterii masei monetare prin încadrarea
creditului în anumite limite şi politica banilor scumpi (ridicarea ratei dobânzii). Această
austeritate monetară poate da rezultate dacă se aplică pe o perioadă suficient de mare şi dacă
se acceptă un şomaj ridicat.
2. blocajul cheltuielilor publice care conduce la reducerea masei monetare destinate
consumului şi investiţiilor, o reducere a cererii pe piaţă, dar şi la un şomaj ridicat.
3. blocajul veniturilor şi al costurilor salariate este o altă modalitate de a controla şi
restricţiona cererea agregată. Adesea, această măsură poate lua forma autoritară a blocajului
salariilor, ceea ce poate afecta acordurile dintre patronate şi sindicate.
Politicile antiinflaţioniste ce vizează controlul ofertei agregate se realizează pe două
direcţii princinale:
A. Metode de control asupra preţurilor şi veniturilor au ca obiective principale
următoarele: restrângerea influenţei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi a veniturilor
(vizează acţiunile patronatului); restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor (vizează
presiunile sindicale); îngreunarea fuziunilor de firme (formarea de oligopoluri), care pot lua
decizii în direcţia creşterii preţurilor;
B. Pentru stimularea ofertei (producţiei) se folosesc, în principal, următoarele măsuri:
scutiri de impozite şi taxe; încurajarea efectuării de către firme a acţiunilor de cercetare şi
dezvoltare; stimularea de investiţii în direcţia modernizării aparatului de producţie; efectuarea
de cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii profesionale etc.
Importante şi consistente sunt acele măsuri şi pârghii economico-financiare care
stimulează creşterea productivităţii factorilor de producţie şi reducerea costurilor, care
conduce la aspiraţia firească de sporire a cererii agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a
ofertei pe cale intensivă. De fapt, singura soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea
inflaţiei este obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să
devanseze potenţialul de creştere a costurilor.
Bibliografie:
1. Gheorghe Bică, Elena Bică, Ionel Sandu, Introducere în economie şi politici
economice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2014;
2. Gheorghe Bică, Mădălina Constantinescu, Elena Bică, Pompiliu
Constantinescu, Economie Politică, Manual universitar pentru jurişti, Editura Sitech,
Craiova, 2004;
3. Constantin Enache, Constantin Mecu, Economie politică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, vol. I şi vol. II, Bucureşti, 2009;
4. Mihail Gheorghe, Piaţa muncii în România, Editura Universitaria, Craiova,
2005;
5. Gheorghe Pîrvu, Marin Băbeanu, Constantin Bărbăcioru, Dumitru Ciucur,
Constantin Popescu, Macroeconomie. Economie II. Manual universitar, Editura
Universitaria, Craiova, 2000.
Top Related