Languages
Pages
Legal
Ministerul Educaţiei şi Tineretului al Republicii Moldova
Colegiul Politehnic din mun. Chişinău
Catedra:
LA PRACTICATEHNOLOGICĂ
A efectuat: ........................................... Ciornei Radu
A verificat:...........................................
Chişinău 2011
CUPRINS:
INTRODUCERE................................................................................................. 4
1. CARACTERISTICI ALE COMUTAŢIEI ELECTRONICE...... 5
2. FUNCŢIILE GENERALE ALE COMUTAŢIEI............................. 6
3. COMUTAŢIA TEMPORALĂ ŞI TRANSMISIUNEA
NUMERICĂ........................................................................................................ 8
4. SUPERIORITATEA COMUTAŢIEI ELECTRONICE............... 11
5. BIROUL ECHIPAMENT RURAL........................................................ 13
6. DISPOZITIVELE FOLOSITE PENTRU REALIZAREA LEGĂTURILOR
TELEFONICE............................................................... 14
7. SECTORUL REŢELE............................................................................... 15
8. TELEFONIA.................................................................................................. 16
9. INTERNETUL.............................................................................................. 17
10. CENTRALA TELEFONICĂ „TOPEX URBAN”...................................... 18
11. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII............................................... 20
12. CLASIFICARE A CABLURILOR DE
TELECOMUNICAŢII.................................................................................... 21
13. SIMBOLIZARE. NOTARE. ................................................................. 21
14. CONSTRUCŢIE......................................................................................... 22
15. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII URBANE ......................... 24
16. CONDIŢII TEHNICE ............................................................................. 24
17. CABLURILE DE TELECOMUNICAŢII INTERURBANE..... 25
18. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII DE CENTRALĂ............ 25
19. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII DE MINĂ.......................... 26
20. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII COAXIALE..................... 26
21. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII CU FIBRE OPTICE..... 27
22. PROTECŢIA CABLULUI TELEFONIC. PUNEREA LA
PĂMÎNT............................................................................................................... 28
23. TIPURI DE FIBRE OPTICE. CLASIFICAREA........................... 29
24. FIBRA MONOMOD................................................................................. 30
25. COMPONENTELE SISTEMULUI COMUNICAŢIILOR PRIN FIBRE OPTICE.
DESTINAŢIA..................................................... 31
26. COMPONENTELE SISTEMULUI DE COMUNICAŢII PRIN FIBRE
OPTICE.................................................................................... 33
27. SURSE DE RADIAŢIE OPTICĂ ŞI „MOE”................................... 34
2
INTRODUCERE
Încă din cele mai vechi timpuri omenirea a căutat soluţii de transmitere a informaţii
la distanţă. Ruguri aprinse în locuri înalte, stafete, clopote, tobe, buciume au reprezentat
multe vremuri o soluţie de comunicare. În 1790 francezul Clande Chappe propune
telegraful optic, realizat dintr-un catarg înalt de 4.55 m, pe care erau fixate indicatoare
mobile, a căror poziţie putea fi văzută de la mare distanţă. În anul 1837, Samuel Morse
înventează alfabetul care-i poartă numele şi care reprezintă prima codificare binară, cu
puncte şi l in i i , a literilor. Alfabetul Morse a permis transformarea simplă şi directă a
caracterelor în semnale electice. Sistemul de comunicaţii bazat pe acest principiu s-a
numit telegraful electric. În 1876 a urmat telefonul lui Graham Bell.
La începutul secolului XX sa declanşat o nouă revoluţie în telecomunicaţii.
Înventarea triodei, оn 1906 de către Lee de Forest a dus la întroducerea pe scară largă a
electronicii în telecomunicaţii. Astfel s-a deschis calea realizării de staţii de comunicaţii
radio, capabile să transmită masage fără a avea o conexiune fizică între emiţator şi
receptor. Utilitatea unor asemenea sisteme a fost sesizat mai întâi în sfera aplicaţiilor
militare, pentru că mai apoi, prin anii 1920 să apară primele staţii de radiodifuziune
comerciale. Începînd cu anii 1950, marcaţi de apariţia tranzistorului, a circuitelor
integrale şi de întrarea оn era cosmică, telecomunicaţiile au intrat într-o nouă eră.
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor corespunzătoare, sau extins la scara mondială
fascilităţile de transport a unor volume impresionante de date folosind infrastructuri
performante cablate, pe fibra optică sau radio (reţele fără fir, sateliţi de comunicaţii). În
acest context a devenit posibil accesul utilizatorilor individuale la serviciile publice de
date, deservite de o infrastructură mondiala de comunicaţii cunoscută sub denumirea de
Internet. Acest concept înclude atît infrastructura cît şi tehnologiile de comunicaţii
aferente precum şi ansamblu serviciilor asociate acestora: accesul la informaţii text sau
grafice, transfer de fişiere, mesageria electronică dar şi altele mai recente cum ar fi
telefonia digitală, vidio la cerere.
3
1. CARACTERISTICI ALE COMUTAŢIEI ELECTRONICE
Comutaţia electronica a devenit o realitate tehnica in dezvoltarea sistemelor
destinate echiparii reţelelor de telecomunicaţii.
Pentru a defeni comutaţia electronica, se poate afirma ca ea constituie aplicaţia
tehnicii electronice in comutaţia telefonica. Totuşi, aceasta definiţie trebuie precizata
amintind mai întâi care sunt funcţiile esenţiale ale comutaţiei telefonice; apoi trebuie
arătat modul in care electronica intervine pentru a realiza aceleaşi funcţii cu metode noi.
După cum se ştie, domeniul schimburilor de informaţii este format din trei părţi:
-transmisiunea, adică transportul semnalelor electrice care reprezintă
informaţia:
-comutaţia, adică dirijarea spre corespondentul desemnat;
-informatica, sau prelucrarea acestei informaţii la plecare, la sosire şi în cursul
desfăşurării comunicaţiei.
În telefonia clasică s-a pus accentul pe primele două aspecte, transmisiunea si
comutaţia, deoarece tratarea informaţiilor de selecţie permitând indrumarea
comunicaţiilor era considerate ca inclusa in echipamentele de comutaţie.
Odată cu revoluţia tehnologica adusa de comutaţia electronica, s-a admis ca nu
exista o diferenţa sensibilă de structura între problemele de decizie şi de manipulare a
informaţiilor necesare comutaţiei şi acela care se întîlnesc în informatica. De aici rezultă
apropierea între două tehnici, care se traduce prin apariţia sistemelor cu program
înregistrat şi constitue una din caracteristicile comutaţiei electronice. Este de la sine
înţeles că centralele telefonice electronice vor fi comandate de maşini organizate precum
sunt calculatoarele electronice, fiind similare acestora în unele privinte, cu excepţia
anumitor organe (ca de exemplu, reţeaua de conexiune).
Principiul comenzii prin program înregistrate permite dezvoltarea comutaţiei
electronice, introductând în centralele telefonice la nivelul organelor de decizie, un
element de flexibilitate necunoscut până acum.
În domeniul transmisiunilor, trebuie menţionată apariţia noţiunii de transmisiune
numerică, în special sub forma modulaţiei impulsurilor în cod sau PCM (Puise Code
Modulation). Orice informaţie poate fi pusă sub formă numerică cu o precizie
4
satisfăcătoare. În acest scop este suficient să se funcţioneze periodic semnalul care o
reprezinta, făcând astfel ca fiecărui esantion să-i corespundă un cod numeric.
Întrucât aceasta reprezentare de informaţii sub forma de trenuri de impulsuri binare
are un caracter universal, este posibil să se efectueze comutaţia la însuşi nivelul
elementului binar prin tehnici multiplexării şi a comutaţiei temporale.
Aceasta constituie o caracteristica de baza a comutaţiei electronice; totuşi,
comutaţia numerică temporală reprezintă numai una din posibilităţile de a realiza reţeaua
de conexiune a unei centrale telefonice, o alta posibilitate fiind comutaţia spaţială care
urmează o linie mai tradiţională, prin folosirea unor puncte de conexiune atribuite
fiecărei comunicaţii.
2. FUNCŢIILE GENERALE ALE COMUTAŢIEI
În cadrul centralelor telefonice sunt realizate în diverse moduri o serie de funcţii
principale de comutaţie.
Prima funcţie constă în supravegherea tuturor liniilor de intrare pentru recunoaştere
solicitărilor de convorbiri, la ridicarea microreceptorului. Releul de apel asociat fiecărei
linii acţionează un organ comun însărcinat cu identificarea liniei chematoare şi cu
conectarea sa temporară la un organ receptor, denumit registru.
După aceasta, releul de apel este deconectat şi se trimite abonatului tonul de
formare a numărului.
A doua funcţie a comutaţiei execută înregistrarea numărului format la disc de
abonatul chemator. Registrul primeşte, analizează şi decodifică cifrele primite, după care
decide îndrumarea apelului. Desi în sistemele moderne, determinarea deranjamentelor
este asistata de dispozitive de test automate, ea necesita prezenta unei maini de lucru
specializate şi se face încă frecvent prin reglaje manuale. Supravegherea funcţionării şi
observarea traficului centralei se pot efectua de către organe specializate construite în
acest scop.
Pentru a permite funcţionarea satisfăcătoare a unui centru de comunicaţii, trebuie să
se manipuleze o cantitate de informaţii de natura foarte diversă, care pot fi clasificate în
cele patru categorii de mai jos.
a) Date de transmis, care se referă fie la comutaţia telefonică, fie la comutaţia
datelor. Ele pot fi deci analogice (convorbiri sau date adaptate la calea telefonică
5
prin modemuri) sau numerice (date binare sau informaţii codificate), nefiind însă
în general prelucrate de reţeaua de telecomunicaţii; dimpotrivă, se urmăreşte ca
ele să fie transmise integral de la postul terminal la cel corespondent. Pe parcurs
pot apărea modificări ale suportului informatiei, însă la sosire ea este redata
fidel.
b) Semnalizarea terminala, care consta din informaţiile schimbate între postul
terminal şi centrala automată de racordare a acestui post. În sensul post terminal
spre centrala, ele permit ca exploatoarele să primească şi să interpreteze în timp
real cererea de serviciu (ridicarea microreceptorului) sau de sfârşit de serviciu
(punerea microreceptorului pe furca), formarea numărului postului chemat şi
răspunsul la apel.
În sens invers, ele indică progresul apelului, comanda unei unităţi periferice
efectuându-se prin distribuitoare: tonul pentru formarea numărului, starea de
ocupare, curentul de sonerie, răspunsul abonatului chemat (inversiunea
bateriei), impulsurile pentru plata taxei.
Intre semnalele care ies şi cele care intră în centrala există o deosebire esenţială;
dacă centrala poate decide asupra semnalelor de plecare, ea nu le stăpâneşte pe
cele de sosire şi trebuie să fie organizată pentru a le accepta şi interpreta în timp
real. Aceasta înseamnă a le recunoaşte cu o întârziere de maximum câteva
miimi de secundă, independent de numărul mare de surse de supravegheat.
Pentru a avea noţiunea clară asupra ordinului de mărime a fluxului de informaţii
incident, se menţionează ca la stabilirea unei comunicaţii trebuie sa se
recunoască cel puţin 80 tranziţii elementare pe linii, ceea ce într-o centrala de
10.000 linii, corespunde la circa 1.000 elemente aleatoare pe secunda.
c) Semnalizarea internă, care cuprinde datele de exloatare,
informaţiile care descriu o centrala automata şi sectoarele înconjurătoare sub
forma implicita sau explicta (numărul de linii racordate, tipul liniilor,
discriminări diverse, reguli de indrumare) şi în general programul, adică
metodele de aplicat în relaţiile dintre diverse organe. Ea cuprinde de asemenea
informaţii cu caracter temporar, datele de selecţie, instrucţiunile necesare pentru
stabilirea unei comunicaţii (numărul chemat, elemente pentru calculul taxei) si
informaţii de stare; deoarece numeroase comunicaţii ocupă simultan reţeaua,
6
trebuie sa se cunoască starea de disponibilitate a organelor, stadiul de
desfăşurare a fiecărei comunicaţii şi să se asigure în permanenţa superviziunea.
d) Semnalizarea externă constituie ultima categorie de informaţii, conţinând toate
semnalele schimbate la distanţa între centralele automate care constituie o reţea
interconectată. Aceasta semnalizare reprezintă un adevărat limbaj, desi foarte
rudimentar, căci comporta puţine „cuvinte”, dar poseda o sintaxa, deoarece
sensul atriburii unui „cuvânt” depinde adesea de ceea ce 1-a precedat.
Ansamblul mesajelor posibile este denumit „cod de semnalizare”. Există mai
multe tipuri de coduri (zecimal, multifrecventa, etc); in comutaţia
electromecanică, semnalizarea este de tipul descentralizat.
Deoarece in comutaţia electronică se dispune de organe logice de comanda
puternice şi centralizate, acestea sunt prevăzute cu posibilitatea de a dialoga
direct. În acest scop, calculatoarele de comanda ale centralelor distante se
conectează printr-un canal de comanda de transmisiune a datelor de
semnalizare, denumit „canal semafor”.
Aceasta semnalizare externa centralizată prezintă două avantaje: o economie
considerabila de material în jonctoarele circuitelor şi un vocabular de semnale
mult mai bogat, oferind în consecinţă largi posibilităţi de exploatare.
3. COMUTAŢIA TEMPORALĂ ŞI TRANSMISIUNEA NUMERICĂ
În comutaţia temporală, legătura nu este stabilită în permanenţa în cursul
comunicaţiei, ci are loc în mod periodic, în intervale foarte scurte. Acesta permite ca de
fiecare data să se transmită un esantion al modulaţiei; multiplexand esantionarile în timp,
acelaşi link poate fi utilizat ca suport simultan pentru circa 30 comunicaţii.
Comutatorul temporal are deci rolul de a transporta un esantion din convorbirea
care soseşte pe o linie multiplex de intrare, spre calea temporală determinată de o linie
multiplex de ieşire. El trebuie deci să îndeplinească două operaţii distincte:
- un transfer fizic (spaţial) de la un multiplex la celălalt;
- o schimbare a poziţiei în timp, care se obţine făcând ca esantionul să rămână
într-o memorie tampon timp de o fracţiune din ciclul 125 pe o linie multiplex
de intrare, spre calea temporala determinată de o linie multiplex de ieşire.
7
Având în vedere marile avantaje prezentate de tehnica temporală, este interesant să
se analizeze relaţia strânsă care apare intre tehnica transmisiunii numerice şi comutaţia
temporală.
Pentru a mări eficacitatea circuitelor baza de transmisiuni, s-a căutat de multa
vreme să se combine cel mai mare număr posibil de semnale independente (spre
exemplu convorbiri telefonice) într-un suprasemnal, prin procedeul multiplexării. Până
în anul 1960 nu s-a utilizat practic decât multiplexarea în frecvenţa pe suportul comun a
cărui banda de trecere este foarte largă; prin caracterul lor analogic, aceste sisteme
necesită multă atenţie atât la punerea in funcţiune cât şi în exploatare.
După aceea a apărut sistemul de multiplexare bazat pe modulaţia prin impulsuri şi
codificare sau „multiplex PCM”; principiul sau este de a produce multiplexarea în timp a
semnalelor esantionate, valoarea fiecărui esantion fiind apoi codificata sub forma de
număr binar din opt cifre (se pot distinge 256 niveluri diferite).
Semnalul electric proventi din microfon în timpul unei convorbiri telefonice este
esantionat, măsurat şi codificat. Aceasta analiza instantanee, repetată cu o frecvenţa
mare (8 kHz), furnizează o serie importanta de numere, al căror ansamblu constituie
codificarea numerică a convorbirii. Aceste numere exprimate în cod binar au o forma
analoaga aceleia a semnalelor provenite din calculatoare, putând fi transmise în mod
identic.
La capătul opus al legăturii telefonice, frecvenţa de esantionare (circa 8.000 de ori
pe secunda) este suficientă pentru că reconvertirea acestor valori cuantificate în trepte de
curent proporţionale, să permită reconstituirea cuvintelor emise, ca şi cum comunicaţia
ar fi fost stabilită printr-o legătura telefonică clasică de înaltă calitate.
Prin efectuarea analizei mai multor convorbiri la viteza foarte mare, se obţin
grupuri de numere sau cuvinte, care, inseriate într-o ordine determinată, constituie o
serie de impulsuri, un „cadru” sau o „trama” analoaga formatului mesajelor care sunt
schimbate între calculatoare.
La recepţie, orientarea diferitelor cuvinte ale fiecărei trame conform ordinei lor
„temporale” de sosire, permite reproducerea convorbirilor emise.
Poziţia atribuită în trama esantioanelor succesive ale aceleiaşi convorbiri este
denumită „calea temporală”. Numărul acestor căi, definit prin numărul de cuvinte al
tramei, exprimă capacitatea multiplexului.
8
În conexiunea PCM, fiecare comunicaţie de intrare este definită prin poziţia sa în
trama, iar, destinaţia sa este impusă la ieşire. Scopul comutaţiei este de a permite unui
abonat să intre în legătura cu corespondentul dorit.
În telefonia clasică, conexiunea între un abonat chemător şi un abonat chemat este
realizată prin poziţionarea organelor mecanice, comandată de formarea numărului la
disc.
În comutaţia temporală, formarea numărului are ca scop fixarea - pe durata
comunicaţiei - a adresei spre care vor trebui să fie orientate esantioanele de cuvinte
succesive ale unui corespondent.
Aceste esantioane sunt întroduse într-un loc determinat al tramelor unei legături
PCM, care intra într-o centrala automata. Funcţia de conexiune constă din compunerea
unor noi trame de legaturi PCM, în care fiecare dintre aceste esantioane este transferată
în locul afectat chematului, în cursul întregii durate a comunicaţiei.
În modulaţia PCM, pentru a transmite un semnal telefonic pe o cale multiplex de 4
kHz, spre exemplu, trebuie scurs un flux de elemente binare la viteza de 64 kbit/s.
Acesta este în concordanţa cu formula lui Shannon care exprimă astfel cantitatea de
informaţii ce pot fi transmise pe un circuit dat:
D= ?Flog (l+S/N),
?F = lărgimea de banda a semnalului;
S/N = raportul semnal/zgomot.
Pentru o cale telefonică multiplexată în frecvenţa de 4 kHz
?F = 4 kHz, iar S/N = 50 dB, rezultă:
D = 4.000 x 3 x 5 = 60 kbit/s.
Avantajul principal al procedeului PCM constă în realizarea unei calităţi superioare
a transmisiunii prin faptul că aceasta nu este sensibilă la distorsiunea lineară; de
asemenea nu se produc zgomote sau diafonie, aşa cum este cazul liniilor de transmisiune
curente şi - spre exemplu - al sistemului cu modulaţie în amplitudine. În fond,
suprasemnalul este un semnal binar, deci regenerarea impulsurilor care îi compun este
uşoară chiar când ele au suferit pe parcurs deformaţii importante; este suficient că la
sosire să se poată recunoaşte prezenta sau absenta lor.
De asemenea, tehnica numerică conduce la reducerea costurilor; costul unei căi
PCM este de 1,7 ori mai mic decât costul în tehnica analogică.
9
Utilizarea regeneratoarelor de semnale asigură o reproducere mai exactă între două
amplificări (2 dB faţă de 15 dB epntru un circuit analogic trecând printr-un centru de
tranzit).
Deteriorările raportului semnal/zgomot nu se insumează ca în cazul tehnicii
analogice. Trebuie totuşi menţionat că procentele de erori se adaugă, fapt care poate fi
însa evitat prin utilizarea unui rapot S/N convenabil pentru fiecare circuit.
Sistemul PCM oferă o mai bună folosire a suporturilor de transmisie existente, cum
ar fi perechile simetrice utilizate în general în transmisiunile de joasă frecvenţă. El
permite mărirea de 15 ori a capacităţii lor de transmisie.
O altă consecinţă fundamentală a avantajelor sistemului de transmisiuni PCM este
posibilitatea de a folosi reţele de telecomunicaţii integrate, capabile să prelucreze
comunicaţii telefonice (sub forma de cuvânt codificat în PCM) sau date binare cu
diferite viteze.Într-adevăr, codificarea PCM nu este decât o formă de numerizare a
informaţiei, iar forma numerică este forma cea mai universală a informaţiei.
4. SUPERIORITATEA COMUTAŢIEI ELECTRONICE
Pe lângă flexibilitatea de adaptare a comutaţiei electronice, ea prezintă posibilităţi
de modificare a condiţiilor de exploatare, de introducere a unor funcţiuni noi, de
ameliorare a metodelor de gestiune. Pentru organele de exploatare, avantajele sunt
următoarele:
- frabicatie îmbunătăţită prin normalizare mai avanşată a echipamentelor şi
utilizarea unor componente de mare răspândire;
- instalarea mai uşoară din cauza testului automat (folosind calculatoare de
comanda);
- reducerea volumului instalaţiilor în raportul 2...5;
- cost redus al primei instalaţii;
- întreţinere redusă şi uşurată prin înlocuirea cu elemente anfisabile;
- creşterea fiabilităţii şi deci reducerea costurilor de întreţinere;
- modificări de exploatare uşurate, cu ajutorul programelor. În afară de acestea,
gestiunea reţelei va fi uşurată şi va deveni posibilă realizarea economică a
serviciilor esentiale bunei funcţionări a reţelei ca: observarea detaliată a
10
traficului, executarea de statistici, modificarea îndrumării, supravegherea
calităţii serviciului.
În organizarea reţelei, se vor putea introduce îndrumări preferentiale ale traficului,
in funcţie de solicitări. Reţelele de comutaţie electronică pot fi organizate fie în schema
dispersata, fie în schema cu mai multe nivele.
În reţele dispersate, primele etaje de concentrare a liniilor din reţeaua de conexiune
a centralelor respective, sunt transferate în centrul de greutate al grupului de abonaţi
distanţi; funcţionarea elementului de selecţie îndepărtat (concentrator sau satelit)
depinde de centrul principal şi centrele satelit.
În reţelele cu mai multe nivele, fiecare centrala păstrează funcţiile de scurgere a
traficului în timp real (prelucrarea apelurilor etc.), urmând ca într-un centru specializat
să fie transferate funcţiile de exploatare, gestiune, contabilitate, etc.
Se prevede de asemenea că valorile costurilor anuale de exploatare şi întreţinere vor
scădea la 3% din costul primei instalări, faţă de 7... 10% la sistemele crossbar.
Pentru abonaţi, comutaţia electronică este avantajoasă în special la ameliorarea
calităţii serviciului:
- siguranţa comunicaţiei prin utilizarea unor componente mai fiabile;
- rapiditatea selecţiei, datorită în special îmbunătăţirii semnalizării;
- calitatea transmisiei, foarte constantă în cadrul reţelei numerice.
De asemenea, abonaţii vor putea beneficia în mod economic de o mulţime de
servicii care nu se întâlnesc încă în reţeaua telefonică publică ca:
- formarea prescurtată a numărului, care permite obţinerea unor abonaţi
distanţi predeterminaţi fără a compune numărul întreg;
- transferul (în scopul ca legătura să ajungă la un alt post);
- înregistrarea apelului;
- conferinţa între trei sau mai multe posturi etc.
5. BIROUL ECHIPAMENT RURAL
Acest birou cuprinde toate staţiile telefonice rurale care sunt conectate cu staţia
principală EWSD prin cablu de tipul KCПП de cupru. În raion sunt de asemenea cîteva
puncte cu care se face conectarea cu fibră optică. Comeşti, Drujba, Condrăteşti, acestea
reprezintă nişte centrale de tranzit. Centralele telefonice care realizează legăturile
telefonice la nivel rural sunt:11
Tipurile de centralelor rurale
1) DATSK-50/200 tip Cros-Bar
Sunt centrale de tip mai vechi care pot asigura un număr de abonaţi de la 50 la 200,
în activitate acum la S.A. „MOLDTELECOM” Anenii Noi sunt 4 astfel de staţii, dar în
viitorul cel mai apropiat ele vor fi înlocuite cu altele mai noi şi mai performante.
2) TOPEX-1000D
Acest model de centrală este semi digitală şi poate asigura un număr de abonaţi
mult mai mare decît cele ATSC.
3)TOPEXRURAL
Acest model de centrală este electronică.
4) SI-2000
Aceste centrale telefonice sunt digitale care au o gamă largă de facilităţi pentru
abonaţi pe care cele de tip Cros Bar nu le pot îndeplini ca de exemplu:
Serviciul CLIP (depistarea numărului abonatului apelant),
Readresarea apelului,
Parola şi multe altele.
În afară de aceasta în caz că la un oarecare abonat sunt careva defecţiuni pe cablu
sau receptorul nu este bine fixat atunci centrala îl deconecteză automat şi se dau
semnale la calculatorul ce verifică modul de funcţionare a centralei, acesta se află
permanent sub observare şi odată la două ore are loc verificarea legăturilor ce au avut
loc şi greşelile care eventual au fost produse sau de centrală sau de abonat şi se iau
măsurile potrivite. Odată ce defecţiunea este înlăturată abonatul automat este conectat
din nou.
Sub răspunderea acestui birou se află de asemenea şi echipamentul folosit pentru
desfăşurarea legăturilor telefonice în interiorul raionului sau altfel spus în zona
acoperită de centrala telefonică de bază.
6. DISPOZITIVELE FOLOSITE PENTRU REALIZAREA
LEGĂTURILOR TELEFONICE
l. OGM - Dispozitivul care realizează adaptarea fluxului pentru centrală, adică
formează din diferite căi şi diferite direcţii rurale un fux standart european E1
parametrii potriviţi pentru ca centrala telefonică EWSD să-1 poată dirija şi prelucra. 12
2. PCM30C4 - Dispozitiv de multiplexare care permite transmiterea a 30 de canale
printr-o singură linie de cupru cu 4 fire tip KSPP, iar apoi la staţia rurală el extrage cele
treizeci de canale. Acest utilaj permite economisirea surselor financiare pentru cablu
prin micşorarea considerabilă a numărului de fire utilizate. Acesta este alcătuit din două
părţi componente unul care are îndeplineşte sarcina unui multiplexor de a converta din
cîteva semnale de intrare numai unul de ieşire, iar al doilea realizează procesul invers
adică de demultiplexare, de extragere dintr-un semnal de la intrare cele treizeci de
canale iniţiale la ieşire. Dispozitivul respectiv necesită regenerarea semnalului la
fiecare 4km.
3. KEDR(15-30) - Dispozitivul dat este aproape echivalent cu dispozitivul de
multiplexare PCM30C4 doar că acesta poate forma 15 sau 30 de canale. Semnalul fiind
transmis cu ajutorul acestui dispozitiv, ca şi în cazul transmiterii cu PCM30C4, necesită
regenerare la fiecare 4km.
4. STU - Sau altfel numit „ULAF” - Reprezintă un sistem de transmisiuni SHDSL
prin 2 fire care permite divizarea impulsului de standart european E1 în 30 de canale.
Deosebirea faţă de PCM30C4 şi KEDR (15-30) este că el permite transmisiunea
semnalului pînă la o distanţă de 7-10 km fără a fi regenerat. Sistemul respectiv este
alcătuit din două blocuri, unul care se află mai aproape de centrala de tip EWSD-
SIEMENS şi realizează multiplexarea şi al doilea care realizează procesul invers, de
extragere a celor 30 de canale ce se transmit pe un singur canal. Acest sistem de
transmisiune se alimentează de la sursa de curent continuu de 34-72V sau de la cea de
curent alternativ de 220V.
5. STU2 - Sau altfel numit „ULAF+” - Reprezintă în esenţă acelaşi sistem de
transmisiune ca şi STU deosebirea fiind că lucrează pe 4 fire şi necesită regenerare la
fiecare 10-15 km.
7. SECTORUL REŢELE
Acest sector este răspunzător de întreţinerea reţelei de abonaţi, de starea cablurilor
ce fac conexiune între centrala telefonică şi abonaţi.
Tipurile de cablu folosite pentru conectarea abonaţilor sunt:
- TPP 10/2,
13
- TPP 20/2,
- TPP 40/2,
- TPP 80/2,
- TPP 100/2.
Unde cifra de la numitorul fracţiei indică numărul de perechi de fire, o pereche din
aceste fire poate face legătura centralei cu un singur abonat. În cazul în care este nevoie
de extras dintr-un cablu cu capacitatea mare un număr oarecare de perechi se folosesc
„mănuşile”, acestea permit extragerea unui anumit număr de perechi de fire şi
conexiunea cu alt cablu de tip TPP de capacitate mai mică, ca de exemplu la trecerea de
la cablul de tip TPP 40/2 la cel de tip TPP 20/2 se foloseşte o mănuşă care permite de a
extrage din primul cablu 20 de perechi de fire, iar celelalte 20 perechi să fie cuprinse în
cablul de tip TPP 20/2. Astfel aceste mănuşi, realizate după o tehnologie complicată,
permit reducerea numărului de perechi de fire la jumătate.
8. TELEFONIA
1875 - Gardiner Hubbard şi Thomas Sanders finanţează lucrările lui Alexander
Graham Bell pentru inventarea unui telegraf vorbitor.
1876 - Alexander Graham Bell inventează telefonul. Elisha Gray Onainteaza o
cerere de patent pentru telefon la 3 ore după Bell. Prioritatea îi este acordata legal lui
Bell. În următorii 11 ani au fost depuse peste 600 de patente. Bell oferă patentul sau
companiei Telegraph Company, viitoarea Western Union, pentru 100.000 dolari.
Compania, ca urmare a raportului unui comitet, refuză propunerea deoarece nu vedea,
tehnic vorbind, ca un asemenea dispozitiv ar fi capabil sa transmită voce recognoscibilă
la o distanţă de cîteva mile. Ideea de a instala telefoane în fiecare oraş li se pare stupida
cînd telegraful este un mijloc mult mai sigur de comunicaţie şi a fost mult perfecţionat.
Suma ceruta pentru patent este considerata nerezonabila deoarece dispozitivul nu este
de nici un folos companiei.
1877 - Western Union pune în funcţiune prima linie telefonică între Somerville,
MA şi Boston, în SUA. Alexander Graham Bell şi finanţatorii lui Gardiner Hubbard şi
Thomas Sanders înfiinţează Bell Telephone Company. La Stockholm sunt instalate
primele linii telefonice private. Telefonia este experimentată şi în Romania, la
Bucureşti.
1878 - Thomas Alva Edison inventează microfonul cu cărbune. În ianuarie 1878 14
se instalează prima centrala telefonică. În New Haven Connecticut, SUA, sub licenţa
companiei Bell Telephone. Era o centrala manuală cu zece abonaţi şi care utiliza baterii
locale (la fiecare abonat).
1879 - Se introduc cabluri telefonice pe stîlpi în reţelele americane de telefonie,
dar mult timp vor domina sîrmele neizolate montate pe izolatori de porţelan pe stîlpi.
La Londra se instalează primul sistem telefonic cu o centrală Bell Telephone.
1880 - în Elveţia la Zurich este lansată prima reţea telefonică locală.
1882 - în India la Calcutta se instalează o centrală telefonică manuală cu 50 de linii.
1900 - Bell Telephone System are 856.000 de telefoane în serviciu.
1910 - Se ajunge la 5.883.000 de telefoane conectate la Bell System.
1915 - Compan ia Bell introduce amplificatoare cu tuburi electronice pentru
telecomunicaţiile dintre cele două coaste ale SUA. La 25 ianuarie au loc ceremoniile
oficiale de deschidere a liniei transcontinentale New York - San Francisco. E.T.
Whitaker elaborează teorema esentionării care va sta la baza tehnologiilor de modulaţie
în impulsuri.
1925 - Bell Telephone are 12.000.000 de telefoane în serviciu, din care 1,5
milioane cu formarea numărului de la domiciliu (dial telephones).
9. INTERNETUL
1964 – 1965. Inventarea comutării de pachete de date, independent, de către Paul
Baran (SUA) şi Donald Davies (Anglia). Se elaborează ideea e-mailului la MIT.
1967. Donald Davies în Anglia realizează o mica reţea experimentală Mark I de
comunicaţie prin comutarea de pachete de date. A fost urmată de reţeaua Mark II
(1973-1986).
1967-1968. Începe în SUA proiectul ARPANET sub conducerea lui Lawrence
Roberts pentru o reţea de amploare bazată pe comutarea de pachete.
1972. Finalizarea proiectului ARPANET (sistem de calculatoare şi terminale
interconectate) constituit din 15 noduri.
1972. Începerea proiectului Cyclades în Franţa pentru o reţea de cecetare (Louis
Pouzin şi Hubert Zimmerman, care au elaborat şi o serie de idei explicite privind
interconectarea între reţele). Transpac a fost continuarea sistemului Cyclades pentru
sistemul public de transmisie de date din Franţa.
1972. Introducerea e-mailului pe reţeaua ARPANET (de către Ray Tomlinson).15
1972 . Robert M. Metcalfe crează reţeaua locală ETHERNET, devenită referinţa
pentru toate reţelele locale LAN (Local Area Network).
1973 . INTERNETUL ca sistem de reţele interconectate a avut ca principali
arhitecti pe Cerf şi Kahn (SUA). La internet s-a lucrat începînd din 1973 fiind de fapt o
extindere Arpanetului.
1977. ARPA demonstrează viabilitatea funcţionării Internetului.
1973-1980. Vinton Cerf, Gerard Lelann şi Robert Metcalfe ş.a. pun la punct
protocolul TCP/IP.
1982. Arpanetul devine de fapt Internet.
1982. France Telecom introduce pentru prima oara servicii de conţinut (content),
nu numai servicii de telecomunicaţii, prin sistemul MINITEL. 1980 CERN-Geneva se
conectează la Internet.
1987. Bruce R. Schatz introduce conceptul unei faze superioare a Internetului :
„Concept navigation will become a standard function in the Interspace just as the
document browsing is in the Internet”, ceea ce va deveni în anii 1990 tehnologia
SEMANTIC WEB impulsionată de Tim Bernbers-Lee şi alţii.
1988. Franţa, Canada, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia se
conectează la Internet.
1989. Germania, Austria, Israel. Italia, Japonia, Mexic, Olanda, Noua Zeelanda,
Marea Britanie şi Porto Rico se conectează la Internet.
1990. Încetarea funcţionării ARPANET-ului.
1990. Se racordează la Internet: Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Chile, Grecia,
India, Irlanda, Coreea de Sud, Spania, Elveţia.
1990. Tim Berners Lee crează World Wide Web (www) la Laboratorul de Fizica al
CERN-Geneva.
1992-1993. Internetul este globalizat.
1993. Romania se racordează la Internet.
1998. Conceptul de grid este dezvoltat de Ian Foster şi Cari Kesselman (SUA)
pentru crearea unui software care sa permită lucrul în comun a unui foarte mare număr
de calculatoare distribuite în întreaga lume, fiecare utilizator avînd senzaţia că lucrează
cu un singur calculator.
10. CENTRALA TELEFONICĂ „TOPEX URBAN”16
Centrala TOPEX 1000D este o centrală telefonică digitală cu o capacitate maximă
de 1792 abonaţi locali şi 120 joncţiuni. Ea este concepută într-o arhitectură modulară ce
permite configurarea într-o gamă foarte diversă. Centrala este realizată cu componente
electronice moderne, specializate pentru comunicaţii digitale.
Centrala are o arhitectură ierarhizată pe mai multe nivele de comandă. La alegerea
arhitecturii s-a avut în vedere dublarea elementelor de comandă şi a cîmpului de
comutaţie.
Asigurarea fiabilităţii se face prin duplicare în regim de divizare de trafic la nivel
central sau reconfigurări de grup, în sensul că o unitate are disponibilităţi pentru a
prelua încărcarea unităţii vecine în cazul defectării acesteia.
Unitatea centrală este realizată cu două procesoare care lucrează paralel, tratarea
apelurilor fiind distribuită în mod egal între ele. În cazul defectării unuia dintre
procesoare, procesorul rămas în funcţiune va prelua tratarea tuturor apelurilor. Aceasta
va duce la scăderea capacităţii de trafic a centralei dar nu duce la ieşirea din funcţionare
a centralei.
Rolul unităţii centrale este de a identifica portul de destinaţie pe baza informaţiei
de numerotaţie primită de la unitatea de grup şi de a stabili o legătură prin reţeaua de
comunicaţie între unitatea de grup sursă şi unitatea de grup căreia îi aparţine portului
destinaţie. Grupul destinaţie va fi un grup de abonaţi locali, fie un grup de trunchiuri.
Identificarea se va face de către procesul de rutare pe
baza tabelei cu identificatori telefonici (număr de apel telefonic) ai porturilor centralei.
Cîmpul de comutaţie este realizat cu matrici de comutaţie spaţio-temporale format
din două subcîmpuri echivalente cu o structură Kloss pătrată 512 x 512. Cele două
plane funcţionează în paralel. În cazul defectării unuia din ele, celălalt poate prelua tot
traficul din centrală.
Unităţile de grup de abonaţi conţin interfeţele de abonaţi locali, modulul de test şi
procesorul de grup de abonaţi. Interfeţele sunt realizate pe module de opt abonaţi. O
unitate de grup de abonaţi are capacitatea de 128 linii şi este controlată de procesorul
de grup. Cartelele cu unităţi de abonaţi pot fi înlocuite cu cartele BL.
Unităţile de joncţiuni analogice conţin interfeţele de joncţiuni care pot fi de tip
E&M la 4/6 fire, modul de test şi procesorul de grup de joncţiuni analogice.
Unitatea de grup trunchi digital conţine două interfeţe de trunchi digital conforme
specificaţiilor G701 şi un procesor de grup. 17
Unităţile de grup sunt interconectate două cîte două printr-o magistrală de control.
Acest lucru face posibil ca în cazul defectării unui procesor de grup procesorul celeilalte
unităţii să preia şi abonaţii procesorului defect.
Unităţile de grup sunt conectate la unitatea centrală prin fluxuri PCM prin care se
asigură transmiterea vocii cît şi comunicarea între procesoarele de grup şi unitatea
centrală.
Unităţile de grup sunt echipate de asemenea cu generator de apel. Tensiunile
necesare alimentării unităţii centrale şi a unităţilor de grup sunt obţinute cu ajutorul
unor convertoare DC/DC care sunt alimentate la -48V şi care furnizează tensiunile de ±
5Vcc.
Sursele de alimentare şi generatorul de apel sunt dublate: au două secţiuni identice,
una activă şi una de rezervă. În variantele noi, fiecare sertar este echipat cu câte o
cartelă pe care se află o sursă de alimentare şi un generator de apel dublarea realizându-
se în acest caz pe grupuri de câte două sertare.
Blocul de alimentare conţine un filtru de separare a tensiunii de -48V în -48V
analogic pentru alimentarea buclei şi -48V digital pentru alimentarea convertorilor
DC/DC. De asemenea mai conţine siguranţe pentru fiecare unitate de grup.
Blocul de alimentare conţine redresorul de -48V şi bateriile. Centrala se
conectează prin modem la un centru de supraveghere.
Centrala este prevăzută cu facilităţi de test atât a liniei de abonat cât şi a interfeţelor
de linie. Testele se pot face la cererea personalului de mentenanţă sau periodic în mod
automat.
Taxarea este asigurată de către procesorul de administrare şi taxare, informaţia de
taxare fiind memorata pe harddisk şi trimisă la centrul de supraveghere.
11. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII
Un ansamblu de conductoare (perechi, cuarte, terţe, quinte, etc.), izolate şi
înfuniate după anumite criteri i , cuprinse într-o manta etanţă peste care se pot aplica
diferite învelişuri de protecţie poate constitui, în linii generale, un cablu de
telecomunicaţii.
12. CLASIFICARE A CABLURILOR DE TELECOMUNICAŢII
18
Cablurile de telecomunicaţii se clasifică ţinând seama de o serie de criterii cum
sunt: modul de utilizare, de armare, de pozare, tipul mantalei de protecţie, etc. După
modul de utilizare, cablurile de telecomunicaţii se clasifică astfel:
- cabluri de telecomunicaţii urbane;
- cabluri de telecomunicaţii interurbane;
- cabluri de telecomunicaţii de centrală;
- cabluri de telecomunicaţii miniere;
- cabluri de telecomunicaţii cu destinaţii speciale.
După modul de armare, cablurile de telecomunicaţii se clasifică în două mari
categorii: armate şi nearmate.
Din punctul de vedere al modului de pozare, cablurile de telecomunicaţii se
clasifică astfel:
- cabluri subterane, S;
- cabluri pozate în canalizaţie, C;
- cabluri pozate aeriene, A;
- cabluri subfuviale, SF.
După tipul mantalei de protecţie, cablurile pot fi:
- cabluri de telecomunicaţii cu mantale din Pb;
- cabluri de telecomunicaţii cu mantale din Al;
- cabluri de telecomunicaţii cu mantale din materiale termoplastice, policlorură de
vinii (PVC), polietilenă (PE), etc.
13. SIMBOLIZARE. NOTARE.
Pentru simbolizarea cablurilor de telecomunicaţii, se folosesc următoarele litere: T
- telecomunicaţii, U - urban, I - interurban (a doua literă din simbol), H - izolaţie hîrtie,
P - manta de plumb, A - manta de aluminiu, AO - manta ondulată din aluminiu, Y -
manta din policlorură de vinii (PVC), 2Y - peliculă izolantă din polietilenă (PE), I -
înveliş de protecţie exterior din fire textile (ultima literă din simbol), Ab - armătură din
benzi de oţel, Al - armătură din sîrmă de oţel lată (plată), Ar - armătură din sîrmă de
oţel rotundă, S - cuartă stea, DM - cuartă Dieselhorst-Martin, A - armătură netedă din
aluminiu.
19
Notarea cablurilor de telecomunicaţii se face indicând simbolul cablului,
numărul de circuite fizice (perechi, cuarte, terţe, quinte, etc.), diametrul conductoarelor
precedat de numărul standardului sau normei tehnice de ramură. Exemple de notare:
- TUHP 101 x 2 x 0,5 STAS 6006-86. Cablu de telecomunicaţii urban cu 101
perechi de conductoare de cupru de 0,5 mm diametru, cu izolaţie de hîrtie şi
manta exterioară din Pb;
- TIHP 4 x 4 x 1,25 - 252 kHz NTR 2090-79. Cablu telefonic interurban cu
cuarte stea, cu conductoare de diametru 1,25 mm izolate cu hîrtie, în manta
de plumb, pentru 12—60 căi telefonice.
14. CONSTRUCŢIE.
Conductoarele cablurilor de telecomunicaţii se fabrică din sîrmă unifilară de formă
cilindrică din cupru sau aluminiu fără defecţiuni, cu o cilindricitate perfectă în cazul
cablurilor de telecomunicaţii coaxiale interurbane. Diametrul conductoarelor este
cuprins între 0,32 şi 1,4 mm.
Cablurile urbane au conductoare ale căror diametre sunt cuprinse în gama 0,32;
0,37; 0,4; 0,5; 0,6; 0,7; 0,8 şi 0,9 mm, iar cele interurbane în gama 0,8; 0,9;1,0; 1,2; 1,3
şi 1,4 mm.
În prezent se constată o tendinţă de restrîngere a gamei diametrelor conductoarelor
pentru cablurile de telecomunicaţii urbane la 0,32; 0,4; 0,6 şi 0,8 mm, dictată în
principal, de acţiunea de tipizare a produselor. Diametrele conductoarelor cablurilor de
telecomunicaţii urbane, care se produc în ţară, sunt conform STAS 6005-86, cuprinse în
gama 0,35; 0,5; 0,65; 0,8 mm. Datorită dificultăţilor legate de procesul de joncţionare,
precum şi a caracteristicilor fizico-mecanice mai reduse în comparaţie cu cele ale
conductoarelor din cupru, conductoarele din aluminiu sunt utilizate destul de rar la
fabricaţia cablurilor de telecomunicaţii urbane şi interurbane. Cablurile de
telecomunicaţii cu conductoare din aluminiu se utilizează, în general, în reţelele urbane
pe porţiuni de lungimi reduse, iar în cazul reţelelor interurbane numai pentru ramificaţii
izolate, de importanţă secundară. Numărul de conductoare ce intră în construcţia unui
cablu de telecomunizaţii este variabil. Astfel, în cazul cablurilor de telecomunicaţii
urbane, numărul de perechi (circuite fizice) poate fi de: 1; 6; 1 1 ; 16; 26; 51; 101; 102;
202; 204; 408; 612; 918; 1020; 1224; 1836; 2448, etc.
20
În cazul cablurilor de telecomunicaţii interurbane numărul de cuarte (patru
conductoare din cupru izolate răsucite în perechi, cuarte DM, sau împreună, cuartă S, cu
un anumit pas) poate fi de: 3; 4; 7; 12; 14; 19; 24; 27; 30; 37; 44; 48; 52; 61; 75; 80; 91;
102; 108; 114 cuarte, etc.
Pentru cablurile de telecomunicaţii interurbane coaxiale (cabluri nesimetrice),
variantele constructive întîlnite cel mai frecvent în reţele sunt cabluri coaxiale cu tuburi
mici 1,2/4,4 mm şi cabluri coaxiale în construcţie normalizată (tuburi normale), 2,6/9,5
mm.
Un caz cu totul aparte îl reprezintă cablurile de telecomunicaţii cu fibre de sticlă -
cablurile optice. Conductoarele acestor noi tipuri de cabluri de telecomunicaţii se
fabrică din silice foarte pură (Si02), utilizînd anumiţi dopanţi, precum şi din materiale
plastice. Cablurile optice actuale („generaţia întîi”), funcţionînd în spectrul vizibil şi
infraroşu apropiat (X= 0,8-7-0,9 u.m.) şi cu atenuarea medie de 4 - 7 dB/km, mai
utilizează încă circuite de telesemnalizări şi telealimentări cu conductoare din cupru.
Cablurile optice din „generaţia a doua”, funcţionînd în infraroşu îndepărtat (X = 1,3 -
1,55 (u.m.), conţin în întregime fibre optice atît pentru conductoarele propriu-zise, cît şi
pentru telesemnalizări şi telealimentări.
Diametrele uzuale ale fibrelor optice utilizate cel mai frecvent la fabricarea
cablurilor optice sunt: 50/125 µm, 62/125 µm, 75/125 µm şi 25/125 µm. Cifra de la
numărător (50) reprezintă diametrul inimii fibrei, iar cea de la numitor reprezintă;
diametrul exterior al reflectorului (cilindrul exterior al fibrei optice neprotejate).
Ca materiale principale frecvent utilizate la fabricarea cablurilor de telecomunicaţii
se menţionează: hîrtia electroizolantă, stiroflexul, mătasea, bumbacul, policlorura de
vinii, polietilena, polipropilena, teflonul, etc. Mantalele de protecţie ale cablurilor de
telecomunicaţii sunt din plumb, aluminiu, oţel sau materiale termoplastice (PVC sau
PE), etc. Ca materiale principale pentru straturile de protecţie se utilizează frecvent
câmpounduri vîscoase, benzi de hîrtie impregnate cu substanţe fungicide şi amestecuri
bituminoase, fibre de iută, cînepă, benzi din oţel de 0,3 sau 0,5 mm grosime, soluţie de
var stins sau cretă, etc.
15. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII URBANE
21
Cablurile de telecomunicaţii urbane se utilizează la cablarea zonelor urbane şi sunt
destinate să funcţioneze la o tensiune maximă de exploatare de 150 V. Din punct de
vedere al modului de pozare, cablurile de telecomunicaţii urbane se grupează astfel:
- cabluri de telecomunicaţii aeriene montate pe faţadele clădirilor sau pe
stîlpi;
- cabluri de telecomunicaţii subterane pozate direct în sol sau în canalizaţie.
16. CONDIŢII TEHNICE:
Cablurile de telecomunicaţii urbane au conductoarele în perechi, din sîrmă de
cupru moale, conform STAS 4130-87. Conductoarele sunt izolate în hîrtie
electroizolantă de culoare naturală, avînd grosimea de 0,05...0,17 mm, funcţie de
diametrul conductorului. Înfăşurarea grupelor elementare şi a straturilor concentrice se
face cu fir de bumbac, conform STAS 287-80. Ca material principal pentru mantaua de
protecţie se utilizează plumbul Pb2 conform STAS 663-76, cu un conţinut de 0,6...0,8%
antimoniu. Straturile de protecţie ce acoperă mantaua de plumb sunt formate din hîrtie
creponată şi fire de cînepă sau numai din hîrtie creponată, iar stratul de protecţie
exterior este din fire de cînepă conform STAS 1716-84 sau PVC conform STAS 7014-
87. Armarea se face cu benzi din oţel laminate la rece cu grad de ecruisare moale şi
margini tăiate, conform STAS 1945-80 sau cu sîrme rotunde din oţel zincate sau late
conform STAS 889-80.
Impregnarea straturilor de protecţie se face cu bitum conform STAS 755-79.
Tipurile: TUHAY, TUHA2YAbY şi TUHA2YAbzY au conductoarele din cupru,
izolaţia acestora, firele de bumbac şi materialele de armare sunt identice cu ale tipurilor
prezentate mai sus. Pentru izolaţia termică se foloseşte folie din aluminiu de 0,05 mm
grosime conform STAS 10561-80.
17. CABLURILE DE TELECOMUNICAŢII INTERURBANE
Cablurile de telecomunicaţii interurbane sunt utilizate pentru cablarea traseelor de
mare distanţă. Acestea pot fi omogene, când cablul conţine conductoare cu acelaşi
diametru şi aceleaşi grupe de conductoare sau combinate, sau neomogene, când cablul
conţine conductoare sau grupe de conductoare cu diametre diferite. Cablurile
interurbane sunt destinate să funcţioneze la o tensiune maximă de 250 V.
Conductoarele sunt din cupru înfumiate în perechi cu un anumit pas, în cuarte dublă
22
pereche DM (Diesel horst-Martin) sau cuarte S (stea). Atît perechile, cât şi cuartele stea
pot fi prevăzute cu ecrane electrostatice, electromagnetice sau combinate. O cuartă
combinată (DM) se obţine prin înfunierea a două perechi cu un anumit pas, iar o cuartă
stea se obţine prin răsucirea împreună a patru conductoare izolate cu un anumit pas.
Cablurile de telecomunicaţii interurbane de joasă frecvenţă omogene se utilizează la:
- conectarea centralelor telefonice interurbane la liniile telegrafo-tele-fonice
aeriene, precum şi în interiorul centralelor telegrafice şi telefonice
interurbane;
- introducerile traseelor aeriene în cablu (stîlpi H), la traversarea rîurilor,
lacurilor, căilor ferate electrificate şi peste liniile de înaltă tensiune;
- conectarea centralelor telefonice comunale şi judeţene de telecomunicaţii
interurbane pot fi de joasă şi înaltă frecvenţă.
18. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII DE CENTRALĂ
Cablurile de telecomunicaţii cu conductoare din cupru, izolate cu PVC în manta de
PVC sau plumb, se utilizează la cablarea centralelor telefonice schimbătoarelor
telefonice, precum şi la racordarea cablurilor de telecomunicaţii urbane cu manta de
plumb şi repartitorul centralei telefonice, tipul TCYP.
Notarea cablurilor se face indicîndu-se: simbolul cablului, numărul de elemente,
diametrul nominal al conductorului şi numărul standardului sau normei de produs.
Pentru simbolizare se utilizează următoarele litere: T - telecomunicaţii, C - centrală, Y -
izolaţie cu manta de PVC, P - manta de plumb.
Exemplu de notare: TCYY 35 x 2 x 0,5 NTR 2033 – 83 - cablu de telecomunicaţii
de centrală avînd 35 perechi cu conductori de cupru de diametru 0,5 mm, izolaţi cu
PVC şi manta exterioară de PVC. TCYP 202 x 2 x 0,5 NTR 2033 – 83 - cablu de
telecomunicaţii de centrală avînd 202 perechi cu conductori de cupru de diametru 0,5
mm, izolaţi cu PVC şi manta exterioară din plumb. Cablurile de centrală se fabrică cu
conductori din cupru răsuciţi în perechi, terţe, cuarte şi chinte.
19. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII DE MINĂ
23
Cablurile de telecomunicaţii de mină sunt destinate să funcţioneze la o tensiune
continuă maximă de 175V şi temperaturi ale mediului ambiant cuprinse între -30°C şi
+60°C.
Notarea cablurilor se face indicîndu-se simbolul cablului, numărul de perechi,
diametrul conductorului şi numărul normei interne de ramură sau al standardului de
produs.
Exemplu de notare: TM2YEYArY30 x 2 x 0,5, NTR 2377-79 - cablu de
telecomunicaţii de mină cu 30 perechi conductori din cupru cu diametrul de 0,5 mm,
izolaţie din polietilenă, ecranat, cu manta de PVC, armat cu sîrmă rotundă şi cu manta
exterioară din PVC.
20. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII COAXIALE
Ideea realizaţiei cablurilor coaxiale de mare distanţă, magistrale sau interurbane, a
apărut în deceniul al doilea al secolului, în Anglia. Cercetările şi experimentările
tehnologice în vederea realizării cablurilor coaxiale interurbane s-au desfăşurat în
perioada 1935 - 1950 cînd a fost realizat şi proiectul de execuţie a primului cablu
coaxial interurban în construcţie normalizată (2,6/9,6 mm).
Cablul coaxial interurban de mic diametru (1,2/4,4 mm) a fost realizat în anul
1959, iar la finele anului 1962 se realizaseră deja, pe plan mondial, 800 km din acest tip
de cablu. Cablurile coaxiale, au apărut ca o necesitate a vehiculării unui volum ridicat
de informaţii (mesaje, date etc.) prin creşterea accentuată a benzii de frecvenţă
transmise.
În cazul cablurilor de telecomunicaţii simetrice, frecvenţa maximă transmisă este
de 552 kHz. În apropierea acestei frecvenţei, creşte foarte mult diafonia între circuitele
fizice ale cablului, făcînd imposibilă transmisia de informaţii pe linie. Rezolvarea
acestei probleme se face prin utilizarea în reţelele de telecomunicaţii interurbane a
cablurilor coaxiale.
21. CABLURI DE TELECOMUNICAŢII CU FIBRE OPTICE
Dezvoltarea în ritm rapid a telecomunicaţiilor în ultimele trei decenii a dus la
orientarea cercetărilor spre noi metode şi tehnici de vehiculare a informaţiilor.
24
Descoperirea laserului a declanşat numeroase cercetări pe linia utilizării fasciculului de
lumină ca suport pentru transmiterea informaţiilor în telecomunicaţii. Datorită
sensibilităţii crescute a fasciculelor luminoase la condiţiile atmosferice şi a atenuării
puternice a acestora în aer s-a găsit un alt mediu de transmisie a informaţiei: „fibrele
optice”. Frecvenţa undelor optice ca purtătoare de informaţii ce se transmit prin cablul
optic este de zeci de ori mai mare decît frecvenţa celor mai scurte unde radio, fiind
disponibilă o lărgime de bandă cu cinci ordine de mărime mai mare decît banda utilizată
în radiofrecvenţă. Parametrul de bază al transmisiei optice a informaţiilor (mesaje, date,
etc.) prin intermediul cablurilor cu fibre optice este „atenuarea”.
22. PROTECŢIA CABLULUI TELEFONIC.
PUNEREA LA PĂMÎNT.
Linia electrică de transport, căile ferate electrice, liniile de troleibuz şi tramvai,
pot crea curenţi paraziţi sau periculoşi nu numai pentru cablul telefonic dar şi pentru
dispozitivele din circuit şi personalul de deservire a reţelelor telefonice. Sub noţiunea de
tensiune şi curenţi periculoşi, în cablul de telecomunicaţii, se subîînţeleg aşa tensiuni şi
curenţi, care pot ameninţa nu numai sănătatea, dar şi viaţa personalului, în afară de
aceasta, curenţii creează perturbaţii şi înrăutăţesc calitatea transmisiunilor telefonice.
Situaţii periculoase în cablul telefonic pot crea şi descărcările electrice din atmo-
sferă. În acest caz, atît cablul telefonic, cît şi pilonii pot fi afectaţi sau distruşi. Pentru
protejarea liniei telefonice în acest caz se folosesc prize de punere la pămînt şi montarea
pe piloni a parafulgerului (pentru aceasta se foloseşte sîrmă din oţel zincată cu
diametrul de 4 - 5 mm). Caracteristicile electrice a cablului telefonic sunt indicate în
tabelul 3.
Tabelul 3.
Tipul izolaţieiDiametrul
filtrului, mmRb, Ω/km
Riz,
MΩ/kmC, nF/km
Izolaţie din 0,4 226 5000 50
25
hîrtie
Izolaţie din
polietilenă226 5000 45
Izolaţie din
hîrtie0,5
190 5000 45
Izolaţie din
polietilenă190 5000 45
Izolaţie din
hîrtie0,7
95 5000 45
Izolaţie din
polietilenă95 5000 45
Pentru punerea la pămînt a pilonilor de cablu se foloseşte o ţeava din oţel cu
diametrul de 25÷50 mm, sau o bară metalică cu lungimea de 2,5÷3,0 m şi diametrul de
10÷12 mm.
De bara metalică se sudează o sîrmă din oţel zincată, cu diametrul de 4÷5 mm, iar
lungimea sîrmei se alege astfel ca după adîncimea barei la fundul gropii, fiind montată
pe pilon să ajungă pînă la cutia de cablu. În condiţiile cînd sîrma de oţel zincată nu
poate fi sudată de bara metalică, se recomandă de sudat preventiv de această bară un
bulon (şurub) cu piuliţă. Capătul sîrmei se învîrteşte de cîteva ori în jurul bulonului şi
piuliţa se strînge strîns cu cheia. Se pun la pămînt pilonii de cablu, de colţ şi terminali.
De asemenea se pun la pămînt pilonii folosiţi la trecerea subterană a cablului telefonic
la intersecţiile liniilor electrice de transport cu tensiune mai mare de 1000 V. Tot la
cutia de cablu se conectează şi odgonul, ce susţine cablul telefonic (la bulonul prizei de
punere la pămînt).
Sîrma de punere la pămînt se ridică pe pilon şi se conectează la cutia de cablu, se
întăreşte în scoabe peste fiecare 30 cm. Sîrma de punere la pămînt nu trebuie să
contacteze cu platforma coşului de cablu, cu treptele de ridicare, cu brăţara de fixare a
adaptorului din beton armat, cu sîrma parafulgerului şi trebuie acoperită cu un uluc de
lemn pe întreaga lungime.Rezistenţa de punere la pămînt a unui pilon de cablu depinde
nu numai de categoria solului, dar şi de numărul de fire conectate în cutia de cablu şi
variază de la 4 la 30 Ω.
26
23. TIPURI DE FIBRE OPTICE. CLASIFICAREA.
Fibrele optice se produc prin diferite metode, care asigură transmiterea semnalului
optic la diferite lungimi de undă care au diferite caracteristici şi îndeplinesc diferite
sarcini. Toate fibrele optice se divizează în două grupe de bază: multimod MMF (mulţi
mode fiber) şi monomod SMF (single mode fiber).
Fibrele multimod se divizează în fibre cu profilul indicelui de refracţie în trepte
(step index mulţi mode fiber) şi gradient (graded index mulţi mode fiber).
Fibrele monomod se divizează în fibre monomod cu profilul indicelui de refracţie
în trepte (step index single mode fiber) sau fibre standard SF (standard fiber), fibre cu
dispersie polarizată DSF (dispersion-shifted single mode fiber), şi în fibre cu dispersia
nulă NZDSF (non-zero dispersion-shifted single mode fiber).
Fiecare fibră constă din miez şi înveliş cu diferiţi indici de refracţie a miezului, prin
care are loc propagarea semnalului de lumină, sunt obţinute din material optic cu o
densitate mai mare. La notarea fibrelor se reprezintă prin bară valoarea diametrelor
miezului şi învelişului. Fibrele se deosebesc prin diametrul miezului şi învelişului, şi de
asemenea prin profilul indicelui de refracţie a miezului. Pentru fibra multimod gradient
şi fibra monomod cu dispersie polarizată indicele de refracţie a miezului depinde de
rază. Un profil mai complicat se obţine pentru îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice
sau pentru înrăutăţirea unor caracteristici speciale a fibrelor.
24. FIBRA MONOMOD.
În fibra monomod în trepte (SF) diametrul firului purtător de lumină alcătuieşte 8-
10 u.m. şi este comparabil cu lungimea undei luminoase. În astfel de fibră la o lungime
de undă a luminii destul de mare CF (CF - lungimea de undă de tăiere) se
propagă numai o singură rază (o singură modă). Regimul monomod în fibra monomod
se realizează în ferestrele de transparenţă 1310 şi 1550 nm. Propagarea numai a unei
mode înlătură dispersia intermodală şi asigură o capacitate de transmisiune foarte înaltă
a fibrei monomod în aceste ferestre de transparenţă. Cel mai bun regim de propagare
din punct de vedere a dispersiei se obţine în apropierea lungimii de undă 1310 nm, cînd
dispersia cromatică este egală cu zero. Din punct de vedere a pierderilor aceasta nu este
27
cea mai bună fereastră de transparenţă, în această fereastră pierderile alcătuiesc 0.3 - 0.4
dB/km, în timp ce cea mai mică atenuare 0.2 - 0.25 dB/km se obţine în fereastra 1550
nm.
În fibra monomod cu dispersie variabilă (DSF) lungimea de undă, la care
dispersia rezultantă se transformă în zero - lungimea de undă a dispersiei nule 0 - este
deplasată în fereastra 1550 nm. O astfel de deplasare se obţine datorită profilului
indicelui de refracţie special a fibrei. În aşa mod, în fibra cu dispersie variabilă se
realizează cele mai bune caracteristici atît pentru minimumul dispersiei, cît şi pentru
minim pierderi. De aceea un astfel de tip de fibră cel mai bine de folosit pentru
construcţia segmentelor mari cu distanţe între retranslatoare pînă la 100 km şi mai mult.
Evident, unica lungime de undă de lucru se ea aproape de 1550 nm.
Fibra monomod cu dispersie nulă NZDSF spre deosebire de DSF este optimizată
pentru transmiterea nu numai a unei lungii de undă, dar pentru a transmite cîteva
lungimi de undă de odată (semnalul optic multiplex) şi poate fi folosită mai efectiv la
construcţia magistralelor „reţelelor total optice” - reţelele, în nodurile cărora nu are loc
diferite transformări optoelecronice la propagarea semnalului optic. Transmiterea
semnalului multiplex la distanţe mari necesită folosirea amplificatoarelor optice liniare
de bandă largă, care cel mai des întrebuinţate sunt aşa numitele amplificatoare pe baza
erbiumului pe baza fibrelor dopate cu erbium (EDFA). Amplificatoarele liniare de tipul
EDFA pot amplifica efectiv semnalul în intervalul de lucru al său de la 1530 - 1560 nm.
Lungimea de undă pentru dispersia nulă la fibra NZDSF, spre deosebire de fibra DSF,
este în afara limitelor acestui interval, ce esenţial micşorează influenţa efectelor
neliniare în jurul punctului dispersiei nule la propagarea cîtorva lungimi de undă.
25. COMPONENTELE SISTEMULUI COMUNICAŢIILOR PRIN
FIBRE OPTICE. DESTINAŢIA.
Sistemul de comunicaţii prin fibre optice este similar în concepţiile de bază cu
orice tip de sistem de comunicaţii. Frecvenţa optică purtătoare este de ordinul a 1014
Hz, pe cînd frecvenţa microundelor purtătoare este de aproximativ 1010 Hz. Datorită
frecvenţei purtătoare mult mai mari a comunicaţiilor optice capacitatea de transmisie a
informaţiei este de 104 ori mai mare. Sistemul de comunicaţii de bază, al cărui schemă -
bloc este reprezentată în fig. 1, constă din emiţător, canal de informaţie şi receptor.
28
Principala funcţie a sistemului de comunicaţii este de a converti semnalul de la sursa de
informaţie cu ajutorul emiţătorului, într-o formă convenabilă, pentru a fi transmis prin
canalul de informaţie spre receptor, iar apoi spre destinaţie. Informaţia este transmisă de
la emiţător spre receptor prin acest canal. Canalul de transmisie a informaţiei poate fi de
doua tipuri: ghidat şi neghidat.
Canale neghidate: (exemple) atmosfera, difuziunea de televiziune, radio şi prin
microunde.
Canale ghidate: structuri conductoare de transmisie ca: liniile cu două fire, cabluri
coaxiale şi fibrele optice.
Fig. 1. „Sistemul de comunicaţii de bază”
În orice canal de informaţie semnalul este atenuat sau suferă pierderi şi este
obiectul degradărilor datorită contaminării cu semnalele întоmplătoare şi zgomote,
precum şi distorsiunii datorită mecanismelor din limitele mediului de transmisie. Aceste
probleme dispar la comunicaţiile în spaţiu. Din aceste cauze şi este determinată distanţa
maximă permisă dintre emiţător şi receptor care va permite o transmisie satisfăcătoare a
informaţiei prin sistemul de comunicaţii. În cazul sistemelor de comunicaţii magistrale
se instalează repetoare sau amplificatoare la intervale necesare înlăturării distorsiunii
semnalului şi majorării nivelului semnalului înainte de a fi transmis mai departe.
Sistemele de comunicaţii optice de asemenea sunt ghidate şi neghidate. În cazul
sistemelor neghidate raza optică emisă la emiţător se împrăştie în spaţiul similar undelor
radio sau microundelor, iar în sistemele optice ghidate raza de lumină emisă de emiţător
rămîne spaţial limitată prin utilizarea fibrelor optice.
Comunicaţiile prin fibre optice, îndependenţă de distanţa la care este transmis
semnalul optic, pot fi: magistrale şi restrînse.
Origine
EMIŢĂ
Canalul
RECEP
Punctul
SISTEMUL DE COMUNICAŢII DE BAZĂ
29
Sistemele d comunicaţii magistrale necesită linii de legătură de capacitate foarte
înaltă, utilizînd în aceste scopuri sistemele cu fibre optice. SCFO ce se folosesc în
aplicaţiile restrînse adică pentru transmisiuni la distanţe de pînă la 10 km, au şi viteze a
biţilor mai mici.
26. COMPONENTELE SISTEMULUI DE COMUNICAŢII PRIN
FIBRE OPTICE.
Emiţătorul optic: se realizează pentru conversia semnalului electric de la originea
informaţiei în formă optică, apoi cu ajutorul cuplorului de canal de al injecta prin fibra
optică. Originea informaţiei poate fi în cîteva forme fizice. Dar pentru a fi transmis prin
sistemul optic mesajul trebuie să fie în formă electrică. Apoi mesajele electrice vor fi
aplicate direct la modulator, pe cînd cele neelectrice trebuie convertite în electrice.
Semnalele modulate se transmit la sursa optică. Sursa optică generează unde purtătoare
prin intermediul cărora este transmisă informaţia. În CFO se folosesc laserul cu
semiconductori sau diode electroluminiscente. Diodele laser şi electroluminiscente sunt
construite astfel încоt să radieze la frecvenţele la care fibrele transmit eficient lumina,
adică au atenuare joasă.
Diodele laser pot injecta lumina cu puteri în diapazonul de la 0 la 10 dBm, iar LED
au P mai mici de -lOdBm, de asemenea sunt limitate în capacitatea de modulaţie.
Datorită acestor cauze, diodele laser au căpătat o răspîndire mult mai largă în sistemele
de comunicaţii de performanţă înaltă prin fibre optice.
Canalul de informaţie: serveşte pentru transportarea semnalului optic de la
emiţător pînă la receptor. Principala cerinţă faţă de el este ca să nu distorsioneze
semnalul pe parcursul transmisiei. Majoritatea SCFO utilizează fibrele optice drept
canal de informaţie, deoarece ele pot transmite lumina cu pierderi relativ mici ale
puterii. Aceste pierderi şi determină spaţiul de repetare, pe cînd dispersia fibrei duce la
extinderea impulsurilor optice prin fibră. Dacă ele se răspîndesc mult în afară perioadei
alocate lor, atunci se produce interferenţa cu biţii vecini. Amplificatoarele optice ridică
nivelele puterii semnalelor optice. Ele se utilizează în legăturile foarte lungi (de sute de
km), asigurînd puterea suficientă receptorului. Pe cînd repetoarele pot fi utilizate
doar pentru sistemele de comunicaţii digitale prin fibre optice. Ele transformă
semnalele optice slabe în semnalele electrice, le regenerează în fluxul iniţial pentru a fi
30
transmis mai departe. În sistemele magistrale de CFO se folosesc mai multe
amplificatoare şi repetoare.
Receptorul optic. La celălalt capăt al canalului de informaţie al SCFO cuplorul de
canal îndreaptă lumina din fibră direct pe detectorul de lumină. Datorită faptului că
detectorii optici au o suprafaţă mare de unghiuri mari de acceptanţă, lumina poate fi
eficient cuplată din fibră. Ca detectoare optice se utilizează fotodiodele
semiconductoare, datorită compatibilităţii lor cu întregul sistem de comunicaţii.
În continuare, semnalul de la ieşirea detectorului fotoelectric variază
proporţional cu puterea radiaţiei incidente. Deoarece informaţia se conţine în variaţiile
puterii optice, curentul de la ieşirea detectorului conţine această informaţie,
acest curent fiind o replică a celui utilizat la dirijarea sursei optice purtătoare. În cazul
transmisiei analogice acest curent de la detectorul fotoelectric este amplificat şi filtrat,
avînd forma curentului elaborat de originea informaţiei.
În cazul sistemelor digitale, pe lîngă amplificatoare şi filtre, mai sunt şi circuite
electronice de decizie, care identifică biţii „1” şi „0” în dependenţă de
amplitudinea curentului electric. Aceste circuite de decizie îndeplinesc funcţia de
demodulare. Construcţia demodulatorului depinde de formatul de modulaţie utilizate în
SCFO.
27. SURSE DE RADIAŢIE OPTICĂ ŞI „MOE”
Destinaţia sursei de radiaţie optică constă în convertarea semnalului electric în
optic, care apoi se transmite prin CO al STFO. Specifica de funcţionare a STFO
înaintează anumite cerinţe faţă de sursele de radiaţie optică printre care pot fi
menţionate următoarele:
- corespunderea lungimii de undă a radiaţiei unuia din minimurile al
pierderilor în FO;
- nivel înalt al puterii a radiaţiei la ieşire;
- existenta condiţiilor care asigură pierderi minimale a radiaţiei optice la
injectarea ei în FO;
- posibilitatea înfăptuirii simple a modulaţiei radiaţiei cu o rapiditate înalta;
- fiabilitate înalta şi resurse mari de funcţionare (10 6 ore);
- dimensiuni, masă şi putere de consum mici.
31
Acestor cerinţe cel mai pe deplin corespund sursele de radiaţie optică
semiconductoare: diodele electroluminiscente (DEL); şi diodele laser (DL). Cea mai
bună sursă pentru STFO este DL pe baza heterojoncţiunilor formate în structurile
semiconductoare polistratificate pe baza compuşilor GaAs şi InP. DL satisfac tuturor
cerinţelor enumerate mai sus. Însă DEL cedînd DL după un şir de parametri, la fel se
utilizează în STFO posedînd un cost mai redus. Sursele de radiaţie optică
semiconductoare posedă o proprietate importanta pentru STFO după cum este
posibilitatea modulaţiei nemijlocite a radiaţiei. Modulaţia intensităţii radiaţiei se
înfăptuieşte prin schimbarea corespunzătoare a curentului de alimentare (pompaj) al
sursei. Sursele de radiaţie optica se caracterizează cu ajutorul următoarelor caracteristici
şi parametri:
1. Caracteristica volt-amperică, care este dependenţa puterii radiaţiei de
curentul de pompaj a sursei la aplicarea tensiunii de polarizaţie directă.
Caracteristicile tipice sunt reprezentate pentru DEL ele sunt aproximativ
liniare, iar pentru DL -neliniare.
2. La curenţii de pompaj Ip mai mici decît cel de prag, DL funcţionează ca
sursa de radiaţie necoerentă, iar cînd curentul devine mai mare decît cel de
prag, dispozitivul funcţionează în regim de laser şi generează radiaţie
necoerentă. Cît este mai mare puterea radiaţiei P pentru valoarea data a
curentului de pompaj, cu atît este mai mare randamentul sursei.
Lungimea de undă de lucru şi lăţimea spectrală a liniei de radiaţie . Radiaţia
a oricărei surse reale posedă o mărime infinită al lăţimii liniei spectrale de radiaţie, care
se determină după nivelul jumătate din putere.
=
0,1...3nm pentru DL
20...40nm pentru DSL
50...120nm pentru DL
Cu cît este mai mica lăţimea liniei spectrale de radiaţii cu atît este mai mică
dispersia semnalului în FO.
3. Frecvenţa maximală de modulaţie a radiaţiei este egală cu frecvenţa
semnalului modulat, la care amplitudinea componenţei variabile a puterii
radiaţiei se reduce de 2 ori faţă de puterea radiaţiei nemodulate. Acest
32
parametru este egal cu zeci şi sute de MHz pentru DEL şi fracţii de unităţi
de GHz pentru DL.
4. Componenţa modală a radiaţiei poate fi diferită; DEL sunt surse de radiaţie
multimod; DL se produc de două tipuri: monomod şi multimod.
5. Caracteristicile de temperatură. DEL sunt nişte elemente destul de termostabile,
iar puterea radiaţiei DL puternic depinde de temperatura şi la funcţionare într-un
diapazon larg de temperaturi este necesară schema de termocompensare.
6. Rezerva de funcţionare a DEL alcătuieşte 105 . . .106 ore, iar a DL IO4...105 ore.
Modulul optoelectronic de emisie MOE este un articol şi al optoelectronicii,
destinat pentru convertarea semnalelor electrice de telecomunicaţii în optice.
MOE tipic conţine: Sursa optică de radiaţie (DEL, DL);
7. Circuitele electronice pentru convertarea semnalelor electrice de intrare şi
stabilizarea regimurilor de funcţionare a sursei;
8. Conector optic sau un segment de CO. MOE se produce sub forma de construcţie
unică de modul.
MOE analogic serveşte pentru convertarea semnalelor electrice analogice în optice,
iar cel numeric pentru convertarea semnalelor numerice (în nivelele LTT şi LEG) în
optice. Pentru MOE numerice se normează următorii parametri:
• lungimea de undă de lucru (µm);
• viteza maximală de transmisie a informaţiei (bit/sec);
• formatul semnalului ce se transmite (LTT, LEG);
• puterea medie a impulsului radiaţiei la ieşire (mW);
• puterea radiaţiei de fon (mW);
• diametrul dispozitivului optic de acordare (fim);
• apertura numerica la ieşire;
• durata frontului impulsului radiaţiei după nivelele 0,1.. .0,95;
• durata de taiere a impulsului radiaţiei după nivelele 0,1.. .0,95;
• tensiunea de alimentare (V).
MOE se proiectează conform consecutivităţii. Iniţial se alege sursa de radiaţie
optică. La alegerea sursei urmează de a lua în considerate mărimea puterii, lungimea de
undă şi lăţimea spectrală a liniei de radiaţie, viteza de transmisie a informaţiei. În caz de
necesitate urmează de a fi utilizata schema de stabilizare a temperaturii.
Următoarea etapa este alegerea metodei de modulaţie: analogica sau digitala. La
utilizarea modulaţiei analogice, în afara de putere şi lăţimea informaţională a bandei, 33
trebuie luata in consideraţie neliniaritatea caracteristicii Watt-amperice, care determină
mărimea distorsiunilor neliniare. La utilizarea modulaţiei digitale este necesar de a
aprecia rapiditatea de funcţionare a sursei şi metoda de codificare. După alegerea
metodei de modulaţie urmează de a fi calculate pierderile radiaţiei la injectarea ei în FO
şi de determinat dacăa puterea injectată este de ajuns pentru funcţionarea sistemei. Dacă
ea este mica, atunci se poate de utilizat alte metode de codificare sau de ales o altă sursă.
După alegerea sursei şi metodei de modulaţie este necesar de a calcula puterea injectată
şi zgomotul sursei, de determinat puterea de consum si de apreciat influienţa
temperaturii asupra caracteristicilor MOE. Daca schimbările temperaturii puternic
influienţează asupra nivelului puterii radiaţiei, atunci urmează de a intreprinde măsuri de
compensare a temperaturii (răcirea cu ajutorul microfrigiderelor, stabilizarea curenţilor
de polarizaţie si pompaj a sursei, introducerea circuitului cu reacţie după semnal optic).
34